EDITURA POLITICĂ Bucureşti, 1978 —Fî* '_lLIA51 Jwv. 4o 35~ Coperta, supracoperta şi prezentarea artistică: Constantin NIŢULESCU Tehnoredactor: Floriftn SĂPUNĂBESCU AUTORI Pavel APOSTOL, Ion BANU, Adela' BE-CLEANU IANCU, Petru BERAR, Petre BIELTZ, Alexandru BOBOC, Constantin BORGEANU, Mareei BREAZU, Silviu BRU-CAN, Gheorglie CAZAN, Octavlan CHEŢAN, Constantin COŞMAN, Petre CREŢI A, Miron ENGEL, Gheorghe FISCHER, Nicolae GOGO- NEAŢĂ, Ludwlg GRCNBERG, Călina MARE, Z. ORNEA, Radu PANTAZI, Iile PÂRVU, Cornel POPA, Vasile POPESCU, Victor ŞĂHLEANTJ, Radu SOMMER, Alexandru TĂ~ NASE, | Radu TOMOIAGĂ |, Ovidiu TRĂSNEA, Ion TUDOŞESCU, Alexandru VALENTIN, Gheorghe VLĂDUŢESCU Coordonare ştiinţifică: Octavlan CHEŢÂN, Radu SOMMER Revizie ştiinţifică generală: Ion TtTDOSESCU Coordonare lexicografică: Valeriu ŞUTEU Redactor responsabil de carte: Adela BECLEANU IANCU PREFAŢĂ Dicţionarul de filozofie a fost elaborat de către un colectiv de cadre didactice universitare şi de cercetători ştiinţifici din domeniile de specialitate, prin revizuirea şi îmbunătăţirea substanţială a ultimei ediţii a Micului dicţionar filozofic (1973). Volumul de faţă cuprinde peste 2 200 de termeni, deci cu 1 000 de termeni mai mulţi decît Micul dicţionar filozofic. Prima ediţie a Dicţionarului de filozofie cuprinde şi un important număr de expresii şi locuţiuni devenite clasice, în special din limba la- tină, care le cumulează pe cele mai multe dintre acestea. Majoritatea articolelor noi privesc fondul principal de noţiuni proprii materialismului dialectic şi istoric, precum şi pe cele din patrimoniul istoriei filozofiei universale. Sînt prezente curentele, şcolile, orientările, personalităţile reprezentative din istoria gîndirii filozofice universale şi româneşti, precum şi problematica celor mai noi dezbateri filozofice, în lumina stadiului atins de cercetarea teoretică. Un important număr de articole tratează despre curente, şcoli 7 etc. din gîndirea filozofică contemporană, dicţionarul*fiind în mare măsură orientat spre prezent, precum -şi noţiuni, concepte apărute ca o consecinţă a progresului impetuos al ştiinţelor naturii şi al ştiinţelor sociale, care au lărgit mult patrimoniul terminologic şi problematic al materialismului dialectic şi materialismului istoric. Alături de alte lucrări de sinteză, Dicţionarul de filozofie se recomandă ca un instrument de autorizată informare şi orientare, de operativă şi frecventă utilizare, pentru cercuri largi de cititori. Colectivul redacţional al Dicţionarului de filozofie mulţumeşte, pe această cale, Secţiei de filozofie a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice pentru ajutorul dat în dezbaterea şi definitivarea lucrării. Colectivul redacţional al Dicţionarului de filozofie speră că îmbunătăţirile *şi completările ce vor fi aduse, în continuare, în ediţiile următoare, cu sprijinul cititorilor, al presei şi al specialiştilor vor spori, cu trecerea vremii, valoarea şi popularitatea acestei lucruri. abb ABBAGNANO, Nicola (n. 1901), filozof italian, profesor la Torino, principal reprezentant al existenţialismului în Italia. Organul de presă al acestei orientări, „Revista de filozofie44, este deschis unor mişcări de gîn-dire considerate noi, printre care neopozitivismul vienez. Preocupările sale sînt îndreptate spre construirea teoretică a unui existenţialism cu valenţe „pozitive44, care îşi propune să depăşească în mod critic limitele existenţialismului dezvoltat de Hei-degger şi de Jaspers. Existenţialismul lui A. se apropie de un idealism etic, potrivit căruia omul nu „este44, ci „se face44 om prin angajarea lui activă şi responsabilă în urmărirea unui ideal de umanitate. Se înţelege, gîndirea lui A. este mărginită şi de un individualism funciar şi utopic, specific oricărui existenţialism. A. a desfăşurat o amplă activitate şi ca istoric al filozofiei. Op. pr.: „Structura existenţei44 (1939), „Introducere în existenţialism44 (1947), „Existenţialismul pozitiv44 (1948), „Posibilitate şi libertate44 (1956), „Istoria filozofiei44 (3 voi., 1969), „Dicţionar de filozofie44 (1971), „Pentru sau co'ntra omului44 (1976). ABfiLARD, Pierre (1079-1142), filozof şi teolog francez, reprezentant de seamă al conceptualismului, care recunoaşte nu numai semnificaţia logică ci şi pe cea reală a universaliilor. Deşi contradictoriu, el este, în principiu, un raţionalist. Considerînd că aşa-numitul păcat originar este doar o absenţă sau o valoare negativă, el justifică puterea omului de a alege. Omul n-a moştenit „greşeala44 lui Adam, de aceea păcatul constă numai în neacceptarea unor comandamente morale. Op. pr.: „Da sau nu44, „Etica sau cunoaşterea de sine44. ABSOLUT 1. (în sens larg) Termen care — opus relativului — desemnează ceea ce există în sine şi prin sine, nedeterminat şi nealterat de inserţia concretului. 2. (în sens ontologic) Substanţă generică, concepută 9 ca existenţă autonomă, existenţă primordială, perfectă, completă, necauzată, independentă, necreată. 3. Norme sau principii prime obiectiv-imanente, universal valide. Prezent în mod implicit în filozofia orientală şi în Şcoala ionianăy termenul a. devine un concept filozofic explicit în Şcoala eleată şi la Heraclit (în marea antiteză fiinţare-devenire); negat de sofişti, conceptul de a* este afirmat şi dezvoltat gnoseologic de Socrate, primind o semnificaţie obiectivă prin Platon. Dintre multiplele ipostaze filozofice ale conceptului de a. notăm: Unul (eleaţi), Fiinţa şi Binele (Platon), Forma (Aris-totel), ’ Unitatea (Plotin), Dumnezeu (creştinismul), Substanţa (Deşcartes* Spinoza), Energia, Experienţa pură (fenomenalismul), „Ding-an-sich“ sau lucrul în sine (Kant), Valoarea pură (Windelband). Gîndirea filozofică de la începutul epocii moderne a conferit termenului a. îndeosebi sensul de substanţă, filozofia însăşi fiind concepută ca metafizică, „ştiinţă a absolutului". Critica empiristă din sec. 18 a revalorizat lumea concretă a experienţei, pregătind criticismul kantian; totuşi nuomen-ul kantian (deşi sensul său primar nu este cel ontologic) păstrează încă un reziduu al a. metafizic. O revenire la metafizica a. se produce, în cadrul filozofiei clasice germane, prin Fichte (Eul a.), Schelling (a. ca unitate spirituală primă, dincolo de orice opoziţie, care se auto'diferenţiază în natură şi spirit), Hegel (a. ca totalitate, moment suprem al dezvoltării ideii, întregul perfect, necondiţionat, al spiritului). Filozofia marxistă renunţă la interpretarea ontologică a termenului a. (ca temei autonom al lumii etc.) precum şi la interpretarea sa finalistă şi prin-cipialistă în ordinea cunoaşterii (a. ca determinare sau valoare a principiilor, normelor sau rezultatelor cunoaşterii), considerînd a. doar ca mod de a caracteriza existenţa în totalitatea sa sau ca mod de caracterizare a formelor ei fundamentale în raport cu conştiinţa umană. Spre deosebire de concepţiile filozofice speculative, idealiste sau fataliste, care postulează sau caută, în spirit metafizic, existenţa unui fundament ontic ultim, necondiţionat, a unei esenţe ultime, sau a unor principii prime ale cunoaşterii, materialismul dialectic interpretează a. în plan ontic doar ca potenţialitate, iar în planul cunoaşterii ca proces de însuşire treptată a obiectului de către subiect. ABSOLUTIZARE, evaluare şi interpretare unilaterală, subiectivă a unor date sau rezultate ale cunoaşterii; desprinderea, smulgerea unor categorii, concepte, aspecte, laturi şi dimensiuni ale acestora din contextul real al determinărilor complexe, al interacţiunii şi conexiunii lor obiective; hipertrofierea semnificaţiilor ontologice, gnoseologice, axiologice sau praxiologice ale unor teorii sau sisteme teoretice. A. însoţeşte, ca tendinţă, diferitele operaţii ale gîndirii logice (analiza şi sinteza teoretică, generalizarea, abstractizarea, modelarea ş.a.), fiind genetic legată de specificul reflectării raţionale, de procesul desprinderii, prin cunoaştere, a omului de natură, al constituirii sale ca subiect şi al creării, prin praxis, a propriului său mediu socio-cultural. Ridicarea istorică şi individuală a cunoaşterii de la individual la general, de la fenomen la esenţă, de la succesiune la cauzalitate, de la concret la abstract etc. semnifică, totodată, o îndepărtare a demersului cognitiv de obiect, în scopul reproducerii, reconstruirii lui ideale, mai fidele, îndepărtare ce conţine, ca posibilitate, în orice moment sau latură a ci, erori de reflectare. Una dintre modalităţile nespecifice de manifestare ale erorilor posibile în procesul cunoaşterii o constituie a. Pe lîngă insuficienta elasticitate a gîndirii, la deformarea imaginii veridice a reflectatului prin a. concură şi ignorarea caracterului complex, 'contradictoriu al reflectării umane, a dialecticii relativului şi absolutului în cunoaştere. Transformarea posibilităţii de a. pe care o incumbă demersul cognitiv în realitate are loc, în anumite condiţii de natură individual-psiho-logică (experienţa trecută şi prezentă, gradul de instruire, varietatea şi profunzimea cunoştinţelor, dorinţele, interesele, scopurile ş.a.) şi social-istorică (fizionomia epocii, ambianţa culturală, nivelul cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor, a tehnicii, climatul social-po-litic, lupta de idei ş.a.). în anumite împrejurări social-istorice, a. poate forma punctul de plecare al constituirii unor concepţii, doctrine, curente de gîndire etc. (de ex., a. numărului, a cantităţii în pitagoreism, a unicului, a stabilităţii la eleaţi, a ideii la Platon şi Hegcl, a formei la Aristotel, a generalului la realiştii sau a individualului la nominaliştii medievali, a cauzalităţii şi necesităţii în determinismul mecanicist, a hazardului în indeterminism, a voinţei în voluntarism, a experienţei în empirism şi pozitivism, a intuiţiei în intuiţionism, a trăirilor în existenţialism etc.). ABSTRACT (lat. abstractus, part. lui abstrahere „a scoate din“) 1. (în filozofie) Categorie filozofică opusă concretului şi care desemnează proprietăţile esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor. Reflectînd notele esenţiale şi generale ale obiectelor, noţiunile abstracte lasă deoparte particularităţile obiectului concret (senzorial), „fac abstracţie" de acestea. 2. (în logică) Caracteristică a acelor noţiuni care, prin conţinutul lor, reflectă o însuşire ca fiind separată de obiectul căruia i-ar putea aparţine (de ex. noţiunea curaj este abstractă în raport cu noţiunea curajos). 3, (în psihologie) Atribut al acelor noţiuni cărora nu le corespunde o reprezentare concretă (de ex. idee, cardinalul unei mulţimi, atom etc. sînt noţiuni psihologic abstracte). V. şi concret. ABSTRACTIZARE, procedeu prin care cunoaşterea trece de la concret la abs abstract. în cunoaştere există: 1) a. analitică prezentă în elaborarea conceptelor şi generalizărilor empirice (clase, însuşiri, relaţii) prin stabilirea unui raport de egalitate sub aspecte determinate între date de observaţie. Generalizările empirice pleacă de la determinări existente în datele de observaţie, reţinînd doar unele dintre acestea; 2) a. constructivă (idealizarea) prin care se trece de la obiecte empirice la obiecte ideale; a. constructivă se exercită asupra noţiunilor şi corelaţiilor empirice. Obiectele ideale au determinări noi, inexistente în obiectele empirice, fiind obiecte posibile, caracterizate prin determinări ce nu există în realitate şi nu pot fi realizate prin acţiuni experimentale. A, constructivă presupune prelungirea unui experiment real printr-un experiment ideal, trecerea la limită etc. Modalităţile constructivă şi analitică de a. se întrepătrund atît în cunoaşterea comună cît şi în ştiinţă. V. şi concretizare. ABSTRACŢIE 1. (în sens epistemologic, în raport cu experienţa) Rezultat al proceselor de abstractizare. în raport cu modalităţile de abstractizare se pot întîlni diferite tipuri de a. în ştiinţă şi în cunoaştere în general: a) a. empirice, de exemplu, noţiunile empirice, produse de abstractizarea analitică, realizate prin abstragerea notelor comune, degajate prin analiza şi prin compararea obiectelor şi proceselor concrete, sau a unor alte noţiuni; ele exprimă un invariant prin trecerea de la un element al clasei la altul; b) a. constructive, de exemplu, noţiunile teoretice, obţinute prin abstractizare constructivă sau idealizantă (combinată cu cea analitică). J. Piaget a formulat o teorie asupra distincţiei între a. lo-gico-matematice, întemeiate pe „experienţa logico-matematică“ (acţiuni asupra obiectelor oarecare, în care subiectul experimentează asupra coordonării propriilor sale acţiuni şi nu asupra obiectelor) şi a. fizice, în’teme- n A abs iate pe „experienţa fizică" (compor-tlnd acţiuni diferenţiate în funcţie de obiecte prin care se modifică proprietăţile fizice ale obiectelor). Teoria lui Piaget ar explica deci distincţia între a. constructive (sintetice, idea-lizante) şi a. empirice. 2. (în sens semantic) Rezultat al procesului de formalizare folosit Ca procedeu în ştiinţele moderne. ABSURD (lat. absurdus „care sună rău", „fără sens")' 1. (în sens larg) Ceea ce contravine principiilor logicii şi, în general, ceea ce este contrar sau ireductibil la gîndirea raţională. 2. (în logică şi în matematică) Raţionamentul prin (reducerea la) a., metodă indirectă (apagogică) de demonstraţie sau de argumentare. Această metodă constă în demonstrarea adevărului unei afirmaţii prin demonstrarea falsităţii afirmaţiei contradictorii sau a consecinţelor ce rezultă din aceasta. O metodă similară (folosită încă de către Zenon din Eleea) este de a deduce djntr-o afirmaţie consecinţele ce sînt în mod evident false sau contrarii faţă de ipoteza stabilită iniţial; în felul acesta este respinsă cu necesitate afirmaţia respectivă. Raţionamentul prin a. se întemeiază pe principiul terţiului exclus. Acest mod de raţionament a fost folosit mult de către Euclid, în ale sale „Elemente". Prin extensie, se numeşte absurdă orice atitudine şi comportare lipsită de sens, incompatibilă cu regulile general admise, în contradicţie cu cele anterioare sau cu cele în curs de afirmare. O astfel de semnificaţie dată termenului a. este corespunzătoare tipurilor de a. cultivate în literatură ca forme ale criticii şi ironiei la adresa moravurilor existente (devenite iraţionale) şi care. constituie, după Sartre, o „absurditate relativă" şi nu una absolută. 8. (în filozofia lui Kierkegaard) Termen desemnînd distanţa între subiectivitate şi raţiunea considerată ca încercare de a stabili un sistem raţional al lumii. A. este indiciul retragerii constitutive a subiectivităţii din faţa raţionalităţii, condiţia edificării unor convingeri iraţionale, opuse,, sistemului raţional, considerat prin esenţă fals. Credinţa fiind o „stare" şi nu o „idee", nu poate fi descrisă, ci numai trăită. Absurdă este considerată deci imposibilitatea de a descrie cu mijloace raţionale această „stare", singura în care s-ar întîlni finitul cu infinitul. 4. (în filozofia existenţialistă franceză) Indiciu al contingenţei absolute a existenţei umane, al ruperii omului de lume şi al lipsei unui temei uman raţional, deductibil din exterior, manifestate prin ostilitatea, neutralitatea sau înstrăinarea omului faţă de lume. 5. (în structuralism) Termen care desemnează inadecvarea semnifican-tuluila. semnificat, ruptura între simptomul conştient, raţional, manifest al vieţii psihice sau sociale şi infrastructura inconştientă, nesesizată ca atare. ACADEMIA PLATONICĂ, şcoală fi-lozofică idealistă, întemeiată de Platon (c. 387 î.e.n.) într-o grădină din apropierea Atenei, care ar fi aparţinut eroului mitologic Akădemos. A funcţionat pînă în anul 129 î.e.n., fiind condusă, în ultima perioadă, de Arcesi-las şi apoi de elevul acestuia, scepticul Carneade şi transformîndu-se după aceea într-o şcoală eclectică. Anul 529, cînd această şcoală a fost definitiv închisă, marchează formal sfîr- • şitul istoriei filozofiei antice. — Ă.p. din Florenţa (1459 —1521), şcoală filozofică idealistă, în care se comentau şi se editau operele lui Platon. A fost întemeiată de Marsilio Ficino (1433— 1499), cu sprijinul lui Cosimo Medici, desfăşurînd cea mai bogată activitate în timpul lui Lorenzo Magnificul. ACATALEPSIE, stare de spirit a scepticului care renunţă din principiu să mai caute soluţia unei probleme (Pyr-rhon). La Bacon a. apare cu sensul de îndoială absolută, opusă îndoielii metodice. 12 ACCIDENT (lat. accidens „care se întîmplă“), termen folosit de Aristo-tel, de scolastici ş.a. pentru a desemna o însuşire trecătoare, secundară, neesenţială a unui lucru, în opoziţie cu însuşirile lui esenţiale, determinante („substanţa"). ACT (lat. actus „activitate", „realizare") 1. (în sens general) Mişcare de ansamblu, individuală, fizică sau psihică, cu o finalitate precisă; realizarea unei voli-ţiuni, rezultatul prezent, actual, al unei acţiuni, împlinirea, încheierea ei. în raport cu omul, ca fiinţă socială activă, a. se plasează în planul corelaţiei posibil-real, definindu-se ca o transformare provocată care presupune urmărirea conştientă a scopurilor dinainte stabilite, precum şi unitatea momentelor cognitiv, axiologic şi praxio-logic, spre deosebire de a. reflexe instinctive, automatizate etc., manifestări ale adaptării la mediu, comune organismelor vii la diferite nivele ale evoluţiei lor filogenetice, inclusiv omului în calitatea sa de fiinţă biologică. 2. (în filozofia aristotelică, scolastică, to-mistă) Actus = traducerea termenilor energheia şi entelecheia, folosiţi de Aristotel. în acest sens, pe de o parte, a. ca mişcare în curs de realizare, se opune atît potenţei cît şi rezultatului mişcării iar, pe de altă parte, se identifică cu faptul împlinit, cu ceea ce constituie o determinare prezentă, o proprietate efectivă, considerată ca dată. Interpretarea reflectă cele două sensuri principale atribuite de Aristotel a.: 1) exerciţiul însuşi al activităţii, în opoziţie cu potenţa acesteia (distingînd activitatea care vizează un scop exterior şi activitatea care reprezintă propriul său scop), 2) forma, în opoziţie cu materia ca potenţialitate, sens reîntîlnit şi la Toma d’Aquino. 3. A* pur — „actus purus" — (la Aristotel) Dumnezeu, a cărui natură nu comportă nimic în potenţă şi a cărui gîndire este gîn-direa gîndirii sale; (la F. Bacon) mişcarea mecanică, proces, ale cărui act potenţialităţi de transformare se realizează integral în fiecare moment al timpului. ACT INTENŢIONAL, v. INTENŢIONALITATE. ACT ŞI POTENŢĂ (lat. actus „activi tate", „realizare" şi potentia „posibilitate", „capacitate", „putinţă"), modalităţi fundamentale ale existenţei la Aristotel. Actul desemnează desfăşurarea prezentă, realizarea şi realitatea manifestă a conţinutului, a tuturor determinaţiilor şi dispoziţiilor inerente existentului, în timp ce potenţa desemnează determinaţiile şi dispoziţiile inerente existentului înaintea desfăşurării, realizării lor, înainte ca determinaţiile, dispoziţiile şi conţinutul ca atare să fi căpătat caracter de realitate. ACTUAL (în filozofia aristotelică), ceea ce este „in actu", adică reprezintă ceva înfăptuit, spre deosebire de ceea ce există doar „in potentia", adică în mod virtual, ca potenţialitate (posibilitate). în filozofia contemporană se folosesc, de regulă, termenii real-po-sibil (respectiv realitate-posibilitate). ACTUALISM, principiu introdus în geologie, la începutul sec. 19 (Ch. Lyell), potrivit căruia cauzele marilor transformări ale scoarţei terestre, din trecut, sînt în esenţă aceleaşi care acţionează şi astăzi asupra sa, iar efectele considerabile înregistrate în erele geologice se datoresc acumulării în timp a unor efecte aparent neînsemnate. Importanţa filozofică a principiului constp, în primul rînd, în înlocuirea catastro-fismului lui Guvier, concepţie care lăsa loc interpretărilor creaţioniste în geologie şi biologie. A. a inspirat evoluţionismul lui Ch. Darwin şi al urmaşilor săi, originea şi transformarea speciilor fiind interpretată prin mecanismele genetice care operează şi azi şi care, deci, pot fi studiate direct. A. are anumite limite, deoarece factorii cosmici, geologici, de 13 A acţ mediu etc. au suferit şi ei unele schimbări în timp (ţ, temperat). Principiul a«, regîndit în teoria socială, prezintă interes şi pentru istoria propriu-zisă a omenirii. ACŢIONALISM (concepţia acţiona-listă), interpretare filozofică sau sociologică, prezentă şi în domeniul diferitelor ştiinţe sociale particulare (economia politică, politologia, dreptul, etica etc.), care pune în centrul explicării dinamicii vieţii sociale sau a naturii umane conceptul de acţiune umană (praxis). Dintre concepţiile acţionaliste cele mai cunoscute, pot fi amintite interpretările sociologice promovate de Emil Durkheim, Vil-iredo Pareto, Max Weber, Talcott Parsons, Robert King Merton, cele promovate în politologie de Alain Touraine, Maurice Duverger, iar în domeniul gîndirii marxiste, contribuţiile filozofice şi sociologice ale lui Antonio Gramsci. ACŢIUNE, transformare, act sau sistem de acte prin care omul intervine în ordinea (sau în dezordinea) fenomenelor (naturale, sociale sau ideale) pentru a le schimba în folosul său; act de obiectivare practică, sau teoretică. Potrivit istoriografiei idealiste a filozofiei, între filozofiile antichităţii şi cele moderne ar exista o adtncă deosebire, sub raportul caracterului lor mai mult sau mai puţin acţionalist. Spre deosebire de filozofiile clasice (antice), al căror ideal era de natură, în general contemplativă (v. contemplativitate), filozofiile moderne ar fi încercat să se apropie de un ideal activist, acţio-nalist, în sensul explicării faptelor omului prin el însuţi, argumentării originii concret şi individual umane a actelor de voinţă, a posibilităţii unei a. cognitive şi practice, creatoare (parţial Descartes, Kant, Hegel, Nietz-sche, W. James, existenţialiştii atei ş.a.), în variate accepţii: imanentist-speculativă, spiritualistă, voluntaristă, pragmatistă, subiectivist-individualistă sau mistică. Interpretarea a* în filo- 14 zofiile nemarxiste contemporane a păstrat însă un caracter nerealist şi s-a menţinut între limitele unui con-templativism antropologist, deosebit de cel antic numai prin faptul că acesta avea un caracter predominant etic, elitar şi, în orice caz, consecvent cu sine. Corelarea de către filozofia marxistă a subiectului epistemic cu cel axiologic şi istoric, a subiectului cu obiectul într-o unitate dialectică explicită şi fecundă în consecinţe revoluţionare, a permis elaborarea unei noi semnificaţii a conceptului de a* prin atribuirea unui conţinut real şi eliberarea, sa de interpretările anistorice, asociale şi, prin aceasta, anacronice sub toate aspectele. V. şi practică; praxis; acţiune socială. ACŢIUNE INVERSĂ, v. RE ACŢIUNE; FEED-BACK. ACŢIUNE SOCIALĂ, activitate colectivă, transformatoare (practică) a oamenilor. Conceptul de activitate umană a preocupat pe gînditori încă din antichitate (Platon, Aristotel). La conturarea unei perspective filozofice moderne asupra acestui concept au contribuit în multe privinţe Kant şi Hegel, în măsura în care au corelat scopul acţiunii cu mijloacele înfăptuirii sale. Fondatorii conceptului modern de activitate umană, în ipostaza de relaţie transformatoare, colectivă a oamenilor cu realitatea (a.s.) au fost însă Marx ţi Engels. Elaborînd concepţia matenalist-dialectică despre viaţa socială, ei au ajuns la concluzia că acţiunea practică constituie temelia ontologică a, umanului şi au dezvăluit, totodată, rolul practicii în cunoaştere şi în procesul istoric în general. De asemenea, ei au analizat formele fundamentale ale activităţii umane: activitatea de producţie şi activitatea politică revoluţionară. în filozofia contemporană, conceptul de acţiune are un rol precumpănitor în multe curente nemarxiste de gîndire (pragmatismul, instrument A talismul, operaţionalismul). Contribuţii însemnate la dezvăluirea conţinutului complex al conceptului de acţiune umană au adus sociologia acţio-nalistă (Emile Durkheim, Vilfredo Pareto, Max Weber), continuată de Talcott Parsons, şi praxiologia, disciplină acţionalistă care-i datorează fundamentele lui Tadeusz Kotarbinski. Graţie aportului acestora, ideea de acţiune umană, îndeosebi în ipostaza ei de acţiune eficientă (acţiune al cărei produs satisface nevoi ale oamenilor), a. devenit centrală în aproape toate ştiinţele sociale, materialismului istoric revenindu-i meritul de a fi descifrat întregul sistem de motivaţii şi elemente care o configurează structural şi de a fi revoluţionat, cu ajutorul. eit întreaga ptfndire filozofică. Definită în sensul ei restrîns de activitate eficientă, sens pe care-1 are cu precădere în vedere praxiologia contemporană, acţiunea poate fi înţeleasă, în general, ca relaţie transformatoare între agent (subiect al acţiunii) şi obiectul acţiunii, prin intermediul căreia agentul îşi adecvează sieşi obiectul, îl transformă din obiect în sine, în obiect pentru sine. Spre deosebire de relaţiile de adecvare stabilite la nivel natural între reflectant şi reflectat (de exemplu, la nivelul naturii vii, între individ şi mediu), acţiunea umană este o relaţie conştientă (dotată cu raţionalitate, voli-tivitate, intenţionalitate), mediată de o proiecţie cognitivă (explicativă şi previzională) şi de un demers teleologic (orientare întemeiată pe scopuri) al agentului asupra obiectului acţiunii. Pentru a se asigura maximum de eficienţă activităţilor umane transformatoare, în structura raporturilor ac-ţionale dintre oameni şi realitate intervin: un complex de motivaţii pra-xiologice (nomologice — explicaţii şi previziuni, psihologice, teleologice, axiologice), întemeiate la rîndul lor pe interese; un domeniu de strategie acţională (programe, planuri); un cîmp situaţional (condiţii, norme, mijloace); un ansamblu de operaţii de realizare acţ (decizie, conducere, comandă) care preced şi însoţesc execuţia (efectuarea) şi, în final, un proces de valorizare. Numai prin intermediul corelării funcţionale a tuturor acestor momente ale circuitului acţionai, produsul acţiunii capătă valoare pentru agentul care o înfăptuieşte, respectiv, contribuie la satisfacerea unor nevoi materiale şi spirituale ale acestuia. Ansamblul motivaţiilor praxiologice, factorii situaţionali şi operaţiile de realizare potenţează eficienţa acţiunii agentului; execuţia reprezintă actul nemijlocit al agentului de transformare a obiectului (acţiunii), iar valorizarea constituie condiţia umanizării produsului, trecerea acestuia din situaţia de obiect (în sine) creat de subiect, în situaţia de obiect pentru subiect, în funcţie de atributul de creativitate şi senSul de creaţie care se acordă termenului de acţiune eficientă şi avîndu-se în vedere faptul că disponibilităţile demiurgice ale oamenilor se manifestă nu numai în domeniul structurilor materiale ci şi în domeniul structurilor ideale (ambele putînd fi obiect de cunoaştere şi acţiune), a.s. poate fi clasificată, în primul rînd, în două specii fundamentale: activitatea practică şi activitatea teoretică. Aceste două tipuri de acţiune se împletesc totdeauna strîns; eficienţa uneia condiţionează eficienţa celeilalte. Stabilirea unei tipologii generale a a.s. poate avea drept criteriu, în al doilea rînd, natura structurilor care fac obiectul acţiunii. Astfel, putem distinge acţiuni care vizează schimbări în planul mediului natural, altele care privesc realitatea socială şi altele care au în vedere domeniul vieţii spirituale. în acest sens, în sistemul a.s. pot fi clasificate următoarele forme principale de activităţi: activitatea productivă, activitatea ideologică, politică şi administrativă, activitatea instructivă şi educativă, activitatea de cercetare, activităţile de creaţie în domeniul artelor, activitatea medicală şi de ocrotire a sănătăţii. Un rol important 15 A acu în funcţionarea sistemului de ansamblu al a.s. îl au şi serviciile, schimbul de activităţi şi de mărfuri, transporturile şi comunicaţiile. ACULTURAŢIE, sumă de transformări ce se produc în cultură ca urmare a contactului intre grupuri sociale cu culturi deosebite; cu referire la indivizi (grupuri), termenul a. semnifică procesul de adaptare la o nouă cultură pe care îl parcurge un individ (grup) provenit dintr-o cultură diferită, atunci cînd ajunge în contact nemijlocit cu noul mediu socio-cultural, adică procesul de asimilare a unor elemente ale noii culturi (moravuri, norme, valori, simboluri etc.) şi de schimbare a vechilor dimensiuni culturale. Termenul este folosit îndeosebi în antropologia socială şi culturală (în legătură cu contactul între culturile unor societăţi primitive) şi în sociologie (de ex. în legătură cu fenomenele de urbanizare a vieţii rurale sau cu mi-graţia ruralilor în mediul urban). Prima definiţie a a, a fost dată în anul 1935 de către „Social Science Research Councirc, după ce, cu o accepţiune echivalentă, circulaseră anterior alţi termeni: difuziune (J.W. Po-well, 1880), diseminare (Fr. Boas, 1899). ADECVARE (lat. adaequatio „operaţia de a face ca un lucru să devină egal, la fel, corespunzător cu altul'4), (în teoria cunoaşterii) concordanţa, co-inciderea (sub un' anumit raport), mai exact, corespunderea reflectării mintale cu realitatea, a imaginii ideale cu obiectul la care se referă, pe care îl reflectă; a. este proprietatea enunţurilor, propoziţiilor adevărate de a reproduce, în conţinutul şi în forma lor, starea de fapt la care se referă (v. adevăr, înţeles drept corespondenţă a ideii cu realitatea referenţi-ală). Conceptul de a. a fost introdus de Aristotel în „Metafizica" şi preluat de teoriile materialiste ale cunoaşterii, care definesc cunoaşterea ca reflectare ideală a realităţii obiec- 16 tive. în teoria materialist-dialectică a cunoaşterii, a. eşte__un proces dialectic, contradictoriu, istoric, de sporire permanentă a gradului de corespundere a cunoştinţelor cu realitatea reflectată, de apropiere a cunoaşterii de obiect. „Coincidenţa gîndirii cu obiectul, scria Lenin, este un «proces»". Gradul de a. se stabileşte şi se verifică în cadrul practicii social-istorice. ADEVĂR, categorie filozofică ce desemnează concordanţa cunoştinţelor cu obiectul cunoaşterii, autenticitatea acestora în raport cu realitatea exprimată de ele, în opoziţie cu falsul, care exprimă oglindirea denaturată a realităţii. Prin conţinutul său, a. este obiectiv, întrucît cunoştinţele pe care le cuprinde sînt adecvate obiectului, corespund unei realităţi existente independent de subiect, de conştiinţa umană. Negarea conţinutului obiectiv al a. reprezintă o modalitate implicită de situare pe poziţiile relativismului sau agnosticismului. Izvorul şi criteriul obiectiv de verificare a a* îl constituie practica social-istorică. Descoperirea a. nu este pasivă şi instantanee, ci constituie un proces dialectic activ, continuu şi nelimitat. De aceea a. au earacter relativ. Ele au un conţinut obiectiv, dar sînt istoriceşte limitate, exprimînd parţial realitatea. Gradul de relativitate al a. depinde de limitele de cunoaştere ale subiectului cunoscător, ale epocii în care acesta îşi desfăşoară demersul cognitiv, de condiţiile de loc şi de timp în care acest demers se instituie, de natura dialectică şi inepuizabilă a obiectului cunoaşterii, de nivelul de dezvoltare a practicii sociale. Datorită conţinutului său obiectiv, orice a. relativ cuprinde însă elementele de a. absolut. Corelînd a. absolut cu a. relativ şi pe acestea cu a. obiectiv, materialismul dialectic oferă, astfel, o teorie obiectivă a a. opusă oricărui dogmatism, relativism sau subiectivism. în gnoseologie s-au constituit trei teorii asupra naturii adevărului: 1) teoria corespondenţei, după care a. desem- A nează concordanţa dintre idei, judecăţi etc. cu obiectul exterior la care acestea se referă; 2) teoria coerenţei, conform căreia a. desemnează consistenţa reciprocă a ideilor, propoziţiilor unui sistem de gîndire, unei teorii etc.; 3) teoria operaţional- pragmatică, pentru care a. semnifică valoarea instrumentală sau operaţională a unor idei. Concepţia materia-list-dialectică consideră că aceste teorii reflectă particularităţile diferite ale cunoaşterii în domeniul ştiinţelor factuale, formale şi tehnice, propu-nînd o viziune sintetică asupra a* care să integreze momentele formale şi operaţionale ale conceptului de a. în cadrul fundamental al ideii corespondenţei. în acelaşi timp, gnoseo-logia materialist-dialectică recunoaşte diversitatea tipurilor şi momentelor a., olecînd de la diversitatea ştiinţelor. Astfel se definesc următoarele concepte speciale de a.: a. analitic şi a. sintetic; a. formal şi a* factual; a. logic şi a. matematic ş.a. ADEVĂR DUBLU (teoria adevărului dublu sau, mai corect, teoria celor două adevăruri), teorie filozofică din evul mediu şi din perioada Renaşterii, reprezentată de Ibn-Roşd, Duns Scott, W. Occam, P. Pomponazzi, Fr. Ba-con ş.a. Conform teoriei a.d., adevărurile raţionale ale filozofiei şi ştiinţei şi adevărurile „revelate" ale religiei coexistă paralel, din aceasta rezultînd că ceea ce este adevărat pentru filozofie şi ştiinţă ar putea să nu fie adevărat pentru religie şi invers. Teoria a.d. a contribuit, în condiţiile evului mediu şi ale Renaşterii, la eliberarea filozofiei de sub tutela teologiei. Mai tîrziu, ea a fost folosită, uneori, pentru apărarea religiei faţă de critica filozofică şi ştiinţifică. ADIŢ1E (lat. additio, addere „a adăuga"), proprietate a sistemelor de a asocia sau cuprinde în structura lor elemente sau subsisteme aparţinînd unor adl sisteme diferite. Din termenul a. derivă termenul „aditivitate", care desemnează proprietatea elementelor sau subsistemelor unui sistem de a se asocia altui sistem, de a se integra structurii acestuia. De ex., moleculele complexe cu caracter nesaturat au proprietatea (chimică) de a adiţiona, în structura lor, atomi, grupări de atomi sau molecule mai simple. La rîndul lor, grupările de atomi, atomii sau moleculele care se lasă antrenate în reacţia de a., posedă proprietatea de a fi aditive. în microfizică, fenomenul de a. şi al aditivităţii se manifestă în procesul ionizării. în matematică, proprietăţi aditive (de a fi adunate, adăugate unele altora) manifestă numerele, mărimile (variabile, constante), funcţiile etc. Faţă de explicaţiile asociaţionismului tradiţional care interpretau a. doar ca proprietate de a aduna, de a cuprinde suma tiv, iar aditivitatea doar ca adăugare cantitativă, în interpretările structural-sistemice actuale, a. şi aditivitatea sînt înţelese îndeosebi ca procese de integrare, ca proprietate a sistemelor de a integra elemente ale altor sisteme şi, respectiv, ca însuşire a elementelor unor sisteme de a se integra altor sisteme. O astfel de semnificare a termenilor de a. şi aditivitate este promovată de gîndirea materialist-dialec-tică. ADLER, Alfred (1870-1937), medic, psiholog şi pedagog austriac. La început adept al psihanalizei, s-a separat de timpuriu de S. Freud, elaborînd un sistem psihologic propriu, pe care l-a numit „Individualpsychologie". Spre deosebire de psihanaliza ortodoxă, care punea accentul pe libidoul sexual ca motor important al acţiunilor u-mane şi ca generator de nevroze, A. vede în sexualitate, printre altele, o modalitate de exprimare a personalităţii. A. acordă relaţiilor sociale (prietenia) prioritate, în motivaţii şi în menţinerea echilibrului psihic şi insistă asupra capacităţii individului de a obţine performanţe 17 adl înalte, în ciuda eventualelor inferiorităţi organice şi chiar performanţe provocate de acestea (supracompen-sare). Asemenea tendinţe, chiar şi în exces, pot face din „voinţa de putere" (în sensul dat de Nietzsche), în condiţii sociale favorabile, un mobil al acţiunilor pozitive şi componenta de bază a stilului de viaţă personal. ADLER, Max (1873—1937), sociolog şi jurist austriac, reprezentant al aripii de stînga în cadrul „austro-marxismului" (mişcare cu caracter general oportunist şi revizionist a social-democraţiei austriece de la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20). A. a căutat să fundamenteze o sociologie teoretică plecînd de la principiile materialismului istoric, dar în-ţelegînd într-o manieră oarecum rigidă determinismul economic. A formulat conceptul unui apriori social, care ar exprima condiţia transcendentală a oricărei sociabilităţi manifestată în forme istorice concrete. împotriva tendinţelor reformiste şi oportuniste din cadrul social-democraţiei austriece, A. a apărat teoria Iui Marx despre lupta _ de clasă, dictatura proletariatului, despre stat şi revoluţie. Totuşi, influenţat de concepţia neokantiană asupra istoriei, nu a dus atitudinea sa antireformistă şi antioportunistă pînă la capăt, încercînd o conciliere eclectică între Marx şi Kant. Op. pr.: „Cauzalitatea şi teleologia în disputa în jurul ştiinţei" (1904), „Marx ca gînditor" (1908), „Semnificaţia social-istorică a învăţăturii lui Marx“ (1914), „Kant şi marxismul" (1925), „Călăuză. Studii asupra istoriei spirituale a socialismului" (1914), „Manual despre concepţia materialistă a istoriei" (1930). ADORNO (Wiesengrund), Theodor (1903—1969), filozof, sociolog şi muzicolog german, reprezentant al Şcolii de la Frankfurt. între 1933—1949 a trăit în emigraţie în Anglia şi S.U.A. Scopul filozofiei nu este, după A., con- 18 struirea universalului, ci dezvăluirea specificului individual, al singularului şi particularului. El susţine că filozofia autentică nu are nevoie de sisteme conceptuale dinainte elaborate, deoarece operează cu modele, că ea este prin excelenţă critică şi dialectică, şi respinge scientismul neopozitivist, ca şi ontologia fenomenologică şi existenţialistă. Modelul critic de origine hegelian^, al lui A., în care se întrepătrund motive teoretico-cognitive şi social-critice, porneşte de la principiul dialectic al negativităţiiy interpretat însă — în opoziţie cu Marx şi sub influenţa lui S. Kierkegaard —în spiritul unei „dialectici paradoxale". Negaţia încetează astfel de a mai fi un moment spre o sinteză superioară, ea apărînd deopotrivă ca o funcţie de relativizare a oricărui sistem închis de noţiuni şi ca negare a realităţii existente în numele posibilităţii concrete a „utopiei", neconstituită însă într-un model pozitiv oarecare. Ţelul urmărit de el pare să fie golirea dialecticii de orice conţinut afirmativ, care se limitează, astfel, la repetarea la infinit a funcţiei sale. Această poziţie îşi găseşte expresia în critica societăţii industriale contemporane şi a culturii ei, caracterizate prin generalizarea fenomenului de reificare fji alienare-, însoţite de manifestări şocial-antropologice cu caracter degenerativ (dispariţia reflexiei şi înlocuirea ei prin reacţii stereotipe şi clişee mentale etc.). Deoarece, după părerea sa, socialismul nu ar reprezenta o alternativă valabilă a capitalismului monopolist de stat, privarea individului de libertatea lui moral-spirituală neîn-cetînd nici după revoluţie, el refuză să accepte practica revoluţionară ca mijloc de realizare a eliberării omului. Op. pr.: „Kierkegaard" (1933), „Minima Moralia" (1951), „Sociologica" (1955, în colab.), „Despre me-tacritica teoriei cunoaşterii" (1956), „Trei studii despre Hegel" (1963), „Jargonul autenticităţii" (1964), „Dialectica negativă" (1966). AENESIDEMOS din Gnossos (prima jum. a sec. 1 î.e.n.), filozof grec din perioada de declin a sclavagismului. A elaborat o expunere sistematică a scepticismului, formulînd zece tropi (moduri, argumente), care aveau aproape toţi rolul de a susţine neconclu-denţa informaţiilor sensoriale şi care vizau critic, probabil, gnoseologia materialistă, epicuriană. Exagerînd caracterul relativ al percepţiilor senzoriale, a sprijinit agnosticismul. Sem-nalînd limitele reale ale acestora, a avut însă un rol pozitiv în combaterea empirismului mecanicist. AFECTIVITATE, latură a vieţii psihice a omului, care cuprinde emoţiile, sentimentele, dispoziţiile, pasiunile şi care reflectă modul şi gradul de satisfacere a trebuinţelor, a intereselor, a năzuinţelor etc. A. se bazează pe activitatea scoarţei cerebrale, în desfăşurarea ei intervenind şi centrii nervoşi subcorticali, sistemul neuro-vegetativ, glandele cu secreţie internă, circulaţia sîngelui, respiraţia etc. Procesele afective sînt fenomene complexe, caracterizate prin modificări organice, printr-o conduită însoţită de expresii emoţionale şi printr-o trăire subiectivă, care reprezintă componenta esenţială a reacţiei afective. Trăirile afective (aspectul subiectiv al proceselor afective) au o mare diversitate. AFERENTAŢIE, ansamblu al mijloacelor prin care informaţia exterioară sau periferică ajunge la un centru de comandă sau control. A. inversă, principiu esenţial de funcţionare a reflexelor nervoase; organul inervat trimite informaţii centrului reflex despre eficacitatea comenzii motoare. în felul acesta conceptului de „arc reflex" i se substituie cel de „circuit reflex" (Anohin), procesele nervoase subsumîndu-se schemelor cibernetice cu feed-back. V. şi reacţiune; retroac-ţiune (conexiune inversă). agn AFORISM (gr. aphorismos „definiţie") 1. Judecată cu caracter moral, care exprimă, într-o formă concisă, o părere despre viaţă. 2. Enunţ care sugerează un adevăr teoretic. AFORTIORI (expr. lat. = „cu atît mai mult"), termen care desemnează trecerea de la o judecată la alta pe baza faptului că în favoarea celei de-a doua judecăţi există tot atîtea temeiuri sau chiar temeiuri în plus. AGENT, concept care, în teoria acţiunii umane, în praxiologie şi iu diverse alte interpretări „arţionaliste", desemnează un individ sau o colectivitate de oameni care intră în raporturi acţionale, practice, cu realitatea. Termenul de a., pe care praxio-logii îl înlocuiesc uneori şi cu cel de actor (om care acţionează), este diferit de termenul gnoseologic de subiect, în sensul că, în procesul acţiunii, omul este constructor de realitate nu numai în j)lan ideal, teoretic, ci şi în plan material, practic; el trece de la potenţă (pe care i-o conferă cunoaşterea), la act, se manifestă nemijlocit ca demiurg, în raport cu mediul natural şi social la care se raportează şi în care fiinţează. Termenul de a* (subiect al acţiunii) este corelat cu cel de pacient (obiect supus acţiunii agentului), cu precizarea că nu numai structurile naturale şi sociale pot fi pacient în raport cu a. ci şi omul însuşi (la nivel individual sau colectiv), în calitatea sa de „obiect" natural şi social. Rezultă că omul poate fi simultan abordat într-o multitudine de ipostaze: subiect Jal cunoaşterii), a. (al acţiunii), pacient (obiect al acţiunii). AGNOSTICISM (gr. agnostos „necognoscibil"), concepţie gnoseologică prin care se absolutizează limitele cunoaşterii umane şi se susţine imposibilitatea cunoaşterii realităţii în sine. Termenul a mai fost utilizat ca sem-nificînd neputinţa omului de a cunoaşte transcendentul, absolutul, in- 19 A agn finitul, esenţele suprasensibile, divinitatea etc. Kant a*încercat să întemeieze şi să justifice a. prin analiza critică a facultăţilor umane de cunoaştere. Termenul a. a fost creat de naturalistul Th. Huxley. Deşi a sesizat un element important al cunoaşterii umane, caracterul ei limitat şi relativ, denunţînd ca neîntemeiată ideea unui adevăr absolut, etern, ultim, a. teoretic a ajuns să postuleze, prin absolutizarea acestor limite, o barieră principială în cunoaşterea existenţei, între subiect sau experienţă şi realitatea obiectivă. Materialismul dialectic demonstrează inconsistenţa a., pe baza integrării analizei cunoaşterii în contextul mai general al practicii social-is-torice; activitatea practică de transformare a naturii, succesele obţinute în cunoaşterea şi stăpînirea de către om a forţelor naturale şi sociale n-ar fi posibile şi justificate dacă omul n-ar putea să cunoască progresiv, treptat, structuri şi legi din ce în ce mai profunde şi mai generale ale realităţii obiective, atestate de practica social-istorică. AGNOZIE (gr. agnosia „lipsă de cunoaştere", „ignoranţă"), atitudine a celui care se declară necunoscător. A. a fost folosită metodic de către Socrate în cadrul procedeului denumit ironie: simularea ignoranţei proprii, pentru a o dovedi, de fapt, pe cea a interlocutorului. Pentru scepticismul grec, a. este totuna cu rezultatul reflecţiei filozofice. Dacă Socrate pretindea a şti doar că nu ştie nimic, scepticul Arkesilaos mergea mai departe, susţinînd că nu ştie nici măcar atît. AGREGAT 1. (în sens general) Ansamblu. de lucruri aflate într-o conexiune spaţiortemporală accidentală, ale căror legături, raporturi şi interacţiuni au un caracter exterior şi prezintă, doar în virtutea acestui fapt, un anumit grad de coeziune. Cu toate că a. nu presupune nici dependenţă funcţională, nici diferenţiere 20 structurală, coeziunea care îi este specifică îi conferă .o individualitate concretă în raport cu realitatea înconjurătoare, respectiv, capacitatea de a îndeplini funcţiuni determinate. 2. (în logică) Ansamblu de obiecte omogene, ale cărui proprietăţi aparţin numai acestui ansamblu în totalitate, ca obiect distinct, dar nu şi fiecărui obiect în parte din componenţa lui, ceea ce îl deosebeşte de o mulţime (clasă), între obiectele a., denumite părţi, există relaţii spaţio-temporale, de subordonare, de scop etc. 3. (în sociologie) Tip de unitate socială, reprezen-tînd un ansamblu temporar şi întîm-plător de indivizi, care ocupă o anumită arie geografică sau care pot fi caracterizaţi pe baza unor criterii distinctive (ex. similitudini observabile). Constituirea a. este un proces caracterizat prin preponderenţa elementelor spontane; indivizii care intră în componenţa lui, spre deosebire de membrii diferitelor grupuri sociale, nu urmăresc In chip conştient şi constant scopuri clar definite. AGRESIUNE 1. (în sens larg) Acţiune exterioară care primejduieşte echilibrul şi integritatea unui sistem viu (v. şi stress); pe această linie s-a constituit, în medicina contemporană, „agre-sologia" (Laborit), ca o preocupare privind fiziopatologia şi terapeutica stărilor precare ale organismului (şoc, infecţie etc.) 2. (în sens psihologic şi etologic) Atitudine intolerantă şi ofensivă a unui animal faţă de un individ din aceeaşi specie (deci a. nu trebuie confundată cu atitudinea de atac asupra unui individ din altă specie, dictată de necesitatea supravieţuirii: comportarea unui animal de pradă, de exemplu). După K. Lo-renz, a. a apărut ca un mecanism evolutiv, dirijat de selecţia naturală, avînd două funcţii: 1) repartizarea relativ echilibrată a indivizilor animali în spaţiul ocupat de populaţie; 2) apărarea progeniturii. Hipertrofierea agresivităţii pericKtînd viaţa si supravieţuirea populaţiilor animale, a. a A fost parţial „ritualizată" la speciile Rotate cu periculoase arme de luptă; astfel, datorită unor semnale particulare, actele de luptă nu ajung pînă la ucidere. Asemenea semnale «u mai sînt eficace în lumea umană, care foloseşte arme artificiale, capabile să ucidă la distanţă. S-a speculat asupra existenţei unui „instinct de a.“ la om, pe care, însă, cei mai mulţi eto-logi nu-1 admit; dar, sub influenţă etologiei, s-a postulat existenţa, persistenţa sau exacerbarea unei „agresivităţi" umane, congenitală şi ereditară, care ar explica războaiele şi ar constitui un element de destin sumbru, fatal, al omenirii. în realitate, comportamentul agresiv este legat de stări de tensiune şi de nesatisfacţie, el este deprins şi nu înăscut şi are o bază socială ce poate fi înlocuită şi o bază biochimică ce poaţe fi stăpî-nită prin mijloace farmacologice etc. Reducerea cauzelor războaielor şi a altor conflicte sociale la manifestarea unui instinct de a. este o formă de gîndire nedialectică, materialist-vul-garizatoare, de reducţionism biologic, în această ordine de idei, Fromm a susţinut, recent, existenţa unei agresivităţi specific umane, generată de condiţii sociale şi educaţionale. AGRIPPA (probabil sec. 1 e.n.), filozof din şcoala scepticismului roman, urmaş al lui Aenesidemus. A scris în limba greacă. Teoria celor cinci tropi, elaborată de el, tinde să formuleze tot atîtea obiecţii contra părerii după care s-ar putea obţine vreo certitudine în procesul cunoaşterii. AJDUKIEWICZ, Kazimierzi (1890— 1963), logician şi filozof polonez, membru marcant al Şcolii de la Lvov-Varşovia. A adus contribuţii însemnate în domeniul logicii simbolice, atît în problemele sintaxei, cît şi în cele ale semanticii. Analiza logică a limbajului, a relaţiei limbajului cu realitatea, rolul limbii în cunoaştere au constituit temele dominante ale operei sale. Concepţia sa filozofică a evoluat treptat de la „convenţionalismul ra- ale dical“, o variantă a filozofiei analitice, spre realism. A consacrat numeroase studii şi cercetări problemelor de teorie şi metodologie a ştiinţei. Op. pr.: „Asupra metodologiei ştiinţelor deductive" (1921), „Principiile fundamentale ale metodologiei ştiinţei şi logicii formale" (1928), „Bazele logice ale instrucţiei" (1938), „Problemele şi direcţiile filozofiei" (1949), „Limbă şi cunoaştere" (2 voi., 1960, 1965). ALBERTUS MAGNUS (Albert von Bollstădt) (1193 sau 1207—1280), teolog, filozof şi naturalist german, unul dintre primii care au căutat să pună filozofia lui Aristotel în slujba dogmaticii creştine, în vederea „raţionalizării" catolicismului şi împotriva tendinţelor iraţionaliste de inspiraţie augustiniană-neoplatonică, linie preluată, dealtfel, şi dezvoltată de discipolul său Toma d’Aquino. în lucrările sale de zoologie şi de botanică, pe lîngă mituri biblice şi superstiţii, se află şi observaţii ştiinţifice valoroase. A fost canonizat de Vatican. ALEMBERT, v. D’ALEMBERT. ALEXANDER, Samuel (1859-1938), filozof englez, fondator al direcţiei ontologice în neorealismul britanic, format în spiritul ideilor ştiinţifice ale lui Einstein. şi Minkovski, dar şi al gîndirii filozofice moderne (Spinoza, Hume, Spencer). Alături de C.L. Morgan, este unul dintre autorii teoriei idealiste a „evoluţiei" emergente. Aceasta absolutizează unitatea spaţiu-timp din teoria relativităţii sub forma unui „material neutru*4 din care, pe cale evolutivă, ar apărea fenomenele materiale şi spirituale. A. ajunge astfel la „mişcarea pură", care ar crea noul din ea însăşi, spontan şi independent de materie. în formula idealistă a emergenţei, care se apropie de „durata pură" a lui Bergson, A. critică absolutul dogmatic al vechilor metafizici speculative, propunînd un monism „actualist" care încearcă să redea aspectul creator (emergent) al mişcării, (1927 —1967). BAUCH, Bruno (1877-1942), filozof german neokantian, care încearcă o sinteză între normativismul Şcolii de la Baden şi hegelianism. în lucrările sale („Adevăr, valoare şi realitate", 1923; „Ideea", 1926) B. distinge riguros între valabilitate şi valoare şi deschide o discuţie constructivă cu ' privire la raporturile dintre ansamblul valorilor (cultura) şi sistemul categorial al valorilor. BAUER, Bruno (1809-1882), filozof idealist german din grupul tinerilor hegelieni (hegelienilor de stingă). Critic al religiei. în opera sa principală, „Critica evangheliilor sinoptice" (3 voi., 1841 — 1842), a demonstrat ne-autenticitatea evangheliilor. A negat rolul maselor în istorie şi a considerat că forţa motrice a dezvoltării istorice o constituie marile personalităţi culturale purtătoare ale „spiritului critic". Marx şi Engels au criticat concepţiile lui B. în lucrările lor „Sfînta familie" şi „Ideologia germană". BAYLE, Pierre (1647-1706), filozof francez, precursor al luminismului. A supus criticii dogmatismul religios şi a susţinut posibilitatea existenţei unei societăţi compuse exclusiv din atei. A folosit scepticismul pentru a combate filozofia speculativă şi a pregătit astfel terenul pentru acceptarea materialismului în Franţa. Op. pr.: „Dicţionar istoric şi critic" (2 voi., 1695—1697). BAZA TEHNICĂ-MATERIALĂ A SOCIETĂŢII, totalitate a elementelor materiale ale forţelor de producţie. în a s. se includ: mijloacele de muncă (unelte, utilaje, maşini-unelte, totalitatea agregatelor şi sistemelor tehnice, mijloace de transport şi de comunicaţie etc.), obiectele muncii (pămîntul, alte medii naturale asupra baz cărora acţionează oamenii, materiile prime obţinute nemijlocit prin extracţie sau prelucrate şi semiprelucrate, sursele de energie etc.) asupra cărora acţionează omul în procesul de producţie. Relaţiile de producţie existente in funcţie de caracterul proprietăţii asupra mijloacelor de producţie influenţează activ a s., ele putînd să favorizeze sau să frîneze dezvoltarea acesteia. Fiecare orînduire socială se consolidează definitiv atunci cînd îşi creează o bază tehnică-materială proprie, capabilă să potenţeze la maximum / funcţionalitatea relaţiilor de producţie şi sociale specifice acelei orînduiri. Baza tehnică-materială a socialismului o constituie marea producţie mecanizată, întemeiată pe tehnica modernă în toate ramurile economiei naţionale şi care se dezvoltă în condiţiile proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie. Dezvoltarea planică proporţională şi în ritm rapid a bazei tehnice-materiale a socialismului presupune repartizarea raţională a forţelor de producţie pe întreg teritoriul ţării şi valorificarea superioară a tuturor resurselor materiale de care dispune societatea, concentrarea cres-cîndă a producţiei în condiţiile specializării şi cooperării multilateral dezvoltate,’ ridicarea neîntreruptă a productivităţii muncii. în ţara noastră, după cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare şi aliaţii săi şi după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, s-a trecut la construirea bazei tehnice-materiale a socialismului, făurită în procesul industrializării socialiste. în etapa actuală a făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi în perspectiva trecerii treptate la construcţia comunismului în România, dezvoltarea în continuare, prin folosirea marilor cuceriri ale revoluţiei ştiinţifice-tehnice, a bazei tehnice-materiale constituie temelia întregului progres social-economic al ţării, de ridicare a nivelului de trai al poporului. BAZĂ ŞI SUPRASTRUCTURĂ, cate-gorii fundamentale ale materialismului 65 baz istoric, elaboţ^te de K. Marx şi F. Engels. Baza este un domeniu al vieţii materiale a societăţii, al existenţei sociale a oamenilor; ea reprezintă totalitatea relaţiilor de producţie într-o etapă determinată a dezvoltării sociale, relaţii ce constituie temelia economică pe care se înalţă toate celelalte relaţii sociale. De aceea, baza unei societăţi este de fapt baza economică a acesteia, deoarece fizionomia ei materială este configurată tocmai de tipul de relaţii de producţie specifice ei, relaţii care desemnează — dealtfel — şi structura (economică) a acelei societăţi pe care se edifică o suprastructură corespunzătoare. Suprastructura se constituie din totalitatea ideilor, teoriilor, concepţiilor cu caracter ideologic ale oamenilor, precum şi din sistemul relaţiilor (ideologice) care se statornicesc în funcţie de aceste idei, teorii şi concepţii împreună cu ansamblul formelor organiza-ţionale care le mijlocesc obiectivarea în acţiunile practice ale oamenilor, în cadrul cărora instituţiile sociale au un rol precumpănitor. Elementul cel mai activ al suprastructurii îl constituie suprastructura politică, legată cel mai nemijlocit de bază şi care exercită o influenţă hotărîtoare asupra celorlalte elemente suprastructurale, ca şi asupra bazei înseşi. între b. şi s. există un raport dialectic: b. determină s., schimbarea b. atrage întotdeauna după sine schimbarea întregii 8.; la rîn-dul ei 8. oglindeşte b. şi, totodată, o influenţează activ, îi stimulează consolidarea şi dezvoltarea. Subliniind caracterul primordial al b. în raport cu arătînd că s» este generată de b., materialismul dialectic şi istoric precizează, totodată, faptul că această determinare nu se realizează în mod automat. S. este creată întotdeauna de oameni, însă nu în mod arbitrar, ci în funcţie de condiţiile economice, de cerinţele dezvoltării b. respective. De asemenea, ca formă a conţinutului economic, s. nu este o reflectare pasivă, mecanică a acestuia, ci are o independenţă relativă faţă de b. care a generat-o. Această indepen- 66 denţă se manifestă şi în faptul că s. îndeplineşte un rol activ în viaţa socială, accelerînd sau frînînd dezvoltarea societăţii, după cum ea reflectă interesele forţelor sociale înaintate sau ale celor conservatoare. în orin-duirile întemeiate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, atît b. cît şi s. au un caracter complex şi prin excelenţă contradictoriu. B. acestor orînduiri se caracterizează prin relaţii economice de exploatare, care determină manifestarea unor raporturi antagonice pe plan politic şi ideologic între clasele exploatate şi clasele exploatatoare. în aceste societăţi, s* are de asemenea un caracter eterogen şi antagonist, cuprinzînd atît concepţii şi instituţii care exprimă interesele claselor dominante exploatatoare, cît şi concepţii şi instituţii care exprimă interesele şi năzuinţele claselor progresiste, ale maselor populare. Trecerea de la o orînduire la alta presupune schimbări calitative atît în domeniul b. cît şi în 8. în societăţile bazate pe relaţii de* exploatare, b. (relaţiile de producţie) ia naştere şi se dezvoltă, de regulă, în sînul vechii orînduiri. Din cauza incompatibilităţii relaţiilor de producţie socialiste cu relaţiile de producţie de tip exploatator, b. economică a socialismului nu şe poate forma, în genere, în sînul orîn-duirii capitaliste. Pentru făurirea ei este necesară instaurarea, în prealabil, ca prim pas al revoluţiei socialiste, a puterii de stat a clasei muncitoare. Această Împrejurare determină în mod necesar creşterea rolului 8. (în primul rînd a 8. politice) în făurirea şi dezvoltarea noii baze şi în primul rînd creşterea rolului mobilizator şi organizator al statului socialist ca element principal al s* Baza socialistă se caracterizează prin proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, prin raporturi de colaborare şi de ajutor reciproc. S. societăţii socialiste se dezvoltă şi se consolidează în luptă cu rămăşiţele vechii 8., pu influenţele ideologiei burgheze, cu în- p chistarea dogmatică, în confruntare cu gîndirea filozofică nemarxistă, concepţia marxist-leninistă despre lume şi viaţă, — nucleu al noii s. — fiind în continuă dezvoltare creatoare. în socialism, dezvoltarea b. şi s. se înfăptuieşte în mod conştient; rolul conducător în construirea b. şi s. socialiste îl are partidul revoluţionar al clasei muncitoare, care, pe temeiul cunoaşterii adecvate a legilor sociale şi al analizei istorice concrete a particularităţilor fiecărei etape de dezvoltare, elaborează directivele şi măsurile cele mai eficientfe în vederea evitării ră-mînerilor în urmă şi a perfecţionării continue şi armonioase a relaţiilor de producţie şi a componentelor s. şi mobilizează masele populare la înfăptuirea lor. în procesul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate în ţara noastră, PJSEg' acordă o permanentă atenţie perfecţionării relaţiilor de producţie socialiste, consolidării şi dezvoltării proprietăţii socialiste, ridicării nivelului conştiinţei socialiste şi perfecţionării structurilor organiza-ţionale, a instituţiilor sociale specifice societăţii noastre. Accentuarea procesului de omogenizare socială, întemeiat pe dispariţia trepta’tă a diferenţelor esenţiaîe dintre oraş şi sat, dintre munca fizică şi munca intelectuală, în decursul noii etape de dezvoltare a societăţii noastre, va duce la adîncirea caracterului omogen şi unitar atît al b* cît şi al s. noastre socialiste, iar în perspectiva trecerii la comunism acest proces de omogenizare structurală şi suprastructurală a societăţii se va desăvîrşi pe deplin, odată cu realizarea unor mutaţii calitative la nivelul conţinutului b. şi al s., la nivelul tipologiei relaţiilor de producţie şi sociale, a structurilor organizaţionale şi a vieţii spirituale a oamenilor. BĂDArAU, Dan (1893-1968), filo-zof român. A fost profesor la Universitatea din Iaşi. Cugetător de formaţie realistă şi raţionalistă, s-a preocupat de problema gîndirii, criticînd intuiţionismul şi iraţionalismul pe baza dis- bal tincţiei dintre aşa-numita gîndire „pură* (subconştientă)şi gîndirea logică, discursivă, singurul temei al ştiinţei, filozofiei şi stăpînirii progresive a naturii de către om. A abordat probleme de logică (problema atribuţiunii şi judecăţii etc.), gnoseologie şi istorie a filozofiei. în anii regimului democrat-popu-lar, apropiindu-se de poziţiile materialismului dialectic şi ale materialismului istoric, a scris studii de logică şi monografii de istorie a filozofiei. Op. pr.: „Essai sur la pens6e“ (1925), „L’individuel chez Aristote" (1936), „Du jugement comme acte signifiant" (1944), „Filozofia lui Dimitrie Cantemir" (1964), „G.W. Leibniz“ (1966). BĂLCESCU, Nicolae (1819-1852), istoric Şi om politic român, conducător al revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, una dintre cele mai de seamă personalităţi revoluţionare din Europa timpului. Contribuţia lui B. la dezvoltarea filozofiei româneşti se înscrie pe coordonatele filozofiei istoriei şi filozofiei politice, concepţia sa dega-jîndu-se din opera istorică. Filozofia lui B., avînd un punct de plecare spiritualist, şe caracterizează prin evidenţierea ideii de progres; acesta se realizează procesual, într-o mişcare ce se accelerează pe măsura înaintării spre „ţinta“ stabilită: înfăptuirea cu necesitate, în omenire, în general, şi în fiecare naţiune în particular, a dreptăţii şi frăţiei. Subliniind sensul ireversibil al acestui proces, chiar dacă întrerupt uneori de repaos, de oscilaţie, de „covîrşire a răului", B. distinge semnificaţia esenţială a luptei dintre asupriţi şi asupritori, sesizează rolul important al condiţiilor vieţii jnateriale, supune unei critici aprofundate orînduirea feudală (o parte din datele şi concluziile lui B, au fost folosite de K. Marx în „Capitalul"), subliniază rolul maselor populare în istorie şi necesitatea revoluţiei pentru înlăturarea relaţiilor feudale, pentru obţinerea eliberării, unităţii şi independenţei naţionale, se pronunţă pentru organi- 67 bar zarea noului stat românesc pe baze democratice şi republicane, pentru colaborare cu toate naţiunile, în vederea lichidării asupririi sociale şi naţionale, în concepţia lui B., drepturile popoarelor la existenţă, la libertate socială şi naţională, de egalitate şi suveranitate sînt drepturi naturale, inextricabil legate între ele, ce trebuie smulse asupritorilor prin acţiune revoluţionară. După B., fiinţa umană este perfectibilă, realizarea perfectibilităţii echivalînd cu eliberarea de orice servituţi a omului ca individ, naţiune şi omenire, din aceasta decurgînd misiunea în lume atît a personalităţilor cît şi . a popoarelor, fiecare aducîndu-şi contribuţia conform geniului propriu,’din marea lor diversitate rezultînd „armonia totului". în istoriografie, B. promovează ideea importanţei unei documentări temeinice, a criticii izvoarelor, a depăşirii prezentării istorice exclusiv prin prisma „biografiei stăpînitorilor“ şi a recursului la cercetarea instituţiilor sociale, a obiceiurilor, a vieţii poporului. Op. pr.: „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum“ (1844), „Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor" (1845), „Despre • starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri" (1846), „Mersul revoluţiei în istoria românilor" (1850), „Question economique des Principautes danubiennes" (1850), „Trecutul şi prezentul" (1851), „Istoria românilor 'sub Mihai-vodă Viteazul" (postum, 1878). BĂRBAT, Virgil I. (1879 — 1931), sociolog şi filozof român. A fost profesor la Universitatea din Cluj. Abordînd probleme politice, economice şi educative, s-a manifestat îndeosebi ca sociolog al culturii. Situat pe poziţii raţionaliste, a definit sociologia ca „ştiinţa creaţiei umane". A conceput, împreună cu psihologul FI. Ştefănescu-Goangă ş.a., un vast plan de culturalizare a Transilvaniei sub conducerea şi îndrumarea Universităţii din Cluj, întitulat „Extensiunea universitară". A înfiinţat şi 68 a condus „Revista de sociologie" (1931). Op. pr.: „Imperialismul american. Doctrina lui Monroe" (1920), „Exproprierea culturii“ (1927), „Premisele umane ale culturii moderne" (1927), „Dinamism cultural" (1927), „Sociologia — o schiţă istorică şi o definiţie" (1931). în manuscris: „Rudolf Eucken, istoria şi viitorul civilizaţiei*4, „Posibilităţile organice ale omenirii", „Curs complet de sociologie generală", „Curs complet de istoria doctrinelor morale şi politice*4. BĂRNUŢIU, Simion (1808-1864), gîn-ditor român, unul dintre conducătorii revoluţiei din 1848 a românilor din Transilvania. A fost profesor de filozofie la Blaj şi apoi primul profesor de filozofie al Universităţii din Iaşi. A introdus predarea filozofiei în limba română în Transilvania (1839) şi s-a pronunţat pentru o gîndire eliberată de sub tutela teologiei. A abordat, în spiritul idealismului raţionalist, aproape toate ramurile filozofiei: metafizica, logica, estetica, etica, istoria filozofiei. A predat în-tîiul curs de estetică filozofică, cursuri de psihologie, pedagogie şi drept, fiind un adept al dreptului natural şi a elaborat primul sistem general de estetică românească. în gîndirea filozofică a lui B., care pornea de la Kant, se disting: încercarea de depăşire a agnosticismului prin sublinierea posibilităţii omului de a cunoaşte lumea, restrîngerea apriorismului în limitele unor formulări şi definiţii, sublinierea unităţii naturii umane, respingerea creaţionismului şi a finalismului. Gîndirea socială a lui B., avînd ca temă centrală libertatea, se remarcă prin critica adusă feudalismului, prin poziţia republicană, prin ideea libertăţii, unităţii şi independenţei naţionale, a dreptului tuturor popoarelor la viaţă şi propăşire în cadrul unor state suverane. Op. pr.: „O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă" (1842), „Raporturile românilor cu ungurii şi principiile libertăţii naţionale** (1848)’, „Dreptul public al românilor" (postum, 1867), „Dreptul natural public" (postum, 1870), „Pedagogia" (pos- beh tum, 1870), „Psihologia empirică şi logica" (postum, 1871), „Estetica" (postum, 1972). In manuscris: „Metafizica", „Etica", „Istoria filozofiei" (cursuri universitare). BEAUVOIR, Simone de (n. 1908), scriitoare şi eseistă franceză de orientare existenţialistă. Deşi stările de angoasă, absurdul şi teama — categorii specific existenţialiste — se regăsesc în scrierile sale, în acestea apare, totodată, în mod consecvent, ideea de transcendenţă, înţeleasă ca posibilitate infinită de expansiune, în viitor, a fiinţei umane. Omul nu trebuie să se lase însă înşelat de proiecte inaccesibile, el trebuie să se angajeze, să acţioneze, să-şi asume partea lui de răspundere pentru destinul acestei lumi — singura lume care este de altfel şi opera lui — ceea ce face ca angajarea omului să poată deveni, astfel, definitivă şi absolută. Refuzînd ideea artei pentru artă, B. a militat pentru o literatură angajată. A încercat să demonstreze egalitatea existenţială a femeii cu bărbatul şi a criticat unele valori ale moralei şi culturii burgheze. A preconizat o morală a ambiguităţii, înţelegînd prin aceasta caracterul concret, complex şi contradictoriu al situaţiilor umane, dar neînţelegînd, de fapt, originea socială a acestui caracter. Consi-derîndu-se un intelectual de stînga, opţiunile ei politice şi ideologice nu au fost încă nici prea clar conturate şi nici întru totul consecvente. Op. pr.: „Pyrrhus şi Cineas" (1944), „Toţi oamenii sînt muritori" (1947, trad. rom. 1976), „Pentru o morală a ambiguităţii" (1947), „Existenţialismul şi înţelepciunea naţiunilor" (1948), „Al doilea sex" (1949), „Privilegii" (1955), „Forţa lucrurilor" (1963), „O moarte prea dulce" (1964), „Cu socotelile încheiate" (1972). BEBEL, August (1840—1913), militant al mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale. A fost membru al Internaţionalei I. Unul dintre fondatorii şi conducătorii Partidului Social-Democrat din Germania. Ca deputat în Reichstag (1871) a apărat Comuna din Paris, a denunţat militarismul şi colonialismul. Publicist de mare talent, în 1878—1890 a desfăşurat o susţinută campanie împotriva curentelor oportuniste, anarhiste şi revizioniste. B. a apărat darvinismul împotriva criticilor conservatoare şi idealiste ce i se aduceau, a combătut malthusianismul, a relevat legătura dintre idealism şi religie şi a fost un militant consecvent pentru emanciparea femeii. Op. pr.: „Femeia şi socialismul" (1879, trad. rom. 1961), „Din viata mea" (3 voi., 1910-1914, trad. rom. 1956-1958). BEHAVIORALISM, direcţie politologică americană („behaviorai approach" sau „behaviorai sciences"), scientist-pozitivistă, reprezentată de D. Easton, A. Somit, J. Tannenhaus ş.a., care îşi propune să cerceteze, cu mijloace multi-discipîinare, comportamentul politic în vederea discernerii unor regularităţi generalizabile în teorii cu valoare explicativă şi predictivă, pe baza testărilor obligatorii, a folosirii unor tehnici adecvate, a cuantificării şi a separării evaluărilor etice de explicaţia empirică. B. are meritul de a urmări perfecţionarea metodelor şi tehnicilor de investigaţie, de a fi iniţiat lansarea cercetării matematice a comportamentului politic şi de a fi pus în lumină dificultăţile teoretizării rezultatelor astfel obţinute. El rămîne însă limitat de uni-lateralităţile empirismului, psihologismului, de abuzul extrapolării de la scara micro- la cea macropolitologică, precum şi de excesele cuantificării, ale „miniaturizării" şi „atomizării" analizei. BEHAVIORISM (engl. behaviour „comportament"), concepţie psihologică, elaborată iniţial de J. Watson (1913) şi dezvoltată de F. Ch. Tolman şi G.H. Mead (autor al unui „b. social"), care consideră că obiectul psihologiei trebuie să se reducă la studiul exclusiv al comportamentului exterior, eliminîn-du-se conştiinţa. B. a apărut ca o reacţie faţă de psihologia introspecţio- 69 bel nistă (care folosea ca metodă principală sau urflcă introspecţia), susţinînd necesitatea limitării cercetării psihologice la datele observabile ale reac- !iilor exterioare, fără a se recurge deloc a introspecţie şi nici la cercetarea proceselor fiziologice interne. B. promovează analiza relaţiilor dintre diferite reacţii ale animalului şi omului şi acţiunea stimulilor, studiind comportamentul motor, glandular şi verbal. Eliminînd din psihologie datele subiec* tive ale vieţii psihice interioare, b. reprezintă, într-o accepţie mai largă, aşa-numita „psihologie obiectivă". In-tr-un alt sens, termenul de b. se aplică acelor teorii asupra naturii limbajului, asupra cunoaşterii şi culturii, care explică structura şi valorile acestora plecînd de la studiul comportamentului uman. BELINSKI, Vissarion Grigorievici (1811 — 1848), critic literar şi publicist, filozof materialist şi democrat-revolu-ţionar rus. B. a evoluat de la idealismul hegelian la materialism, de la iluziile luministe la democratismul revoluţionar, relevînd necesitatea imperioasă a desfiinţării iobăgiei. Preluînd în mod original dialectica idealistă a filozofiei clasice germane (în special a lui Hegel) şi depăşind antropologismul lui Feuer-bach, B, a promovat idei sociale înaintate, ca aceea a necesităţii istorice a progresului şi a rolului personalităţilor de promotori ai acestei necesităţi, de exponenţi ai năzuinţelor populare. B. este fondatorul esteticii realiste ruse. Că teoretician al realismului critic rus, al „şcolii naturale", a elaborat o concepţie estetică care implică ideea esenţei sociale a artei, a legăturii acesteia cu realitatea, teza caracterului specific naţional al literaturii şi a necesităţii democratizării ei. Activitatea lui B. a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării literaturii şi gîndirii sociale ruse. Op. pr.: „Reverii literare" (1834), „Operele lui Aleksandr Puşkin" (1843— 1846), „Privire asupra literaturii ruse din 1847" (1848). în limba română au apărut „Opere filozofice alese" (2 voi., 1956, 1957). 70 BENEDICT, Ruth (1887-1948), etno-log şi antropolog american, reprezentantă de seamă a configuraţionismului şi a şcolii lui Franz Boas. A studiat cultura într-o viziune dinamică, punînd accentul pe diferenţa şi specificitatea culturală, care formează „modelul cultural" al oricărei culturi („pattern of culture"), culturile constituindu-se ca sisteme unitare cu semnificaţii marcate de „configuraţii culturale" particulare. B. a definit cultura prin comportament la care se adaugă tradiţia. Preocupată de modelele culturii europene, B. a studiat specificul culturii poporului român (studiul „Cultura românească şi comportamentul", publicat postum în 1972, în S.U.A.). în timpul celui de-al doilea război mondial a avut o atitudine înaintată, promovînd, printr-o intensă activitate publicistică, democratismul, combătînd rasismul, discriminarea socială şi oprimarea. Op. pr.: „Conceptul de spirit păzitor în America de Nord" (1923), „Configuraţia culturii în America de Nord" (1923), „Modele ale culturii" (1934), „Mitologia Zuni" (2vol., 1935), „Religia" (1938), „Rasa: ştiinţă şi| politică" (1945), „Crizantema şi spada" (1946), „Antropologia şi umaniştii" (1948). BENJAMIN, Walter (1892^-1940), teoretician al Şcolii de la - Frankfurt, preocupat în special de problemele teoriei literare. Pornind de la Marx, dar contrariat de violenta ascensiune la putere a hitlerismului, B. ajunge la o concepţie critică pesimistă cristalizată în teza sa cu privire la dispariţia funcţiunii culturale în societate. Refugiat în Franţa şi ameninţat a fi predat Gestapoului, s-a sinucis. Op. pr.: „Mit şi violenţă", „Poezie şi revoluţie" (apărute postum). BENSE, Max (1910), estetician vest-german, fondator, alături de A. Moles, al esteticii informaţionale. Teoria lui B. urmăreşte înlăturarea caracterului speculativ al esteticii interpretative prehegeliene şi transformarea acestei discipline filozofice într-un a riguros ştiinţifică. B. concepe opera de artă ca semn şi neagă substanţialitatea frumosului. Concepţia sa se sprijină pe „teoria semnelor" elaborată de Ch. Morris şi Ch. Peirce, pe cercetările de statistica semnelor şi teoria informaţiei datorate lui W. Fucks, G.K. Zipf, C. Shannon ş.a. Op. pr.: „Aesthetica I" (1954), „Aesthetica II. Informaţia estetică" (1956), „Aesthetica III. Estetică şi civilizaţie" (1958), „Aesthetica IV. Programarea frumosului" (1960), „Teoria textelor" (1962), „Estetica" (1965), „Semiotica" (1967). BENTHAM, Jeremy (1748—1832), filozof şi jurist englez, teoretician al liberalismului, promotor în etică al utilitarismului. B. a preluat ideile lu-ministilor francezi despre interesul personal ca bază a moralei, dîndu-le însă o turnură conformistă: concordanţa dintre interesul individual şi cel general, formulată de marii luminişti ca un postulat al unei viitoare societăţi „raţionale", apare Ia B. ca ceva gata înfăptuit în cadrul societăţii existente (bui^heze). în felul acesta, socotea B., fiecare, urmărind numai interesul său personal, va contribui la realizarea fericirii generale. în gîndirea politică B. se manifestă ca un reformist înaintat, pledînd pentru votul universal şi secret acordat tuturor bărbaţilor, reînnoirea anuală a parlamentului, lichidarea camerei lorzilor şi un sistem politic republican şi democratic, elaborînd totodată şi un proiect, utopist, de reaşezare politică a lumii în vederea asigurării păcii. Op. pr. : „Deontologia, sau ştiinţa moralei" (postum, 1834). BERDEAEV, Nikolai Aleksandrovici (1874—1948), filozof rus, emigrat în Franţa în 1922, promotor al existenţialismului religios ortodox şi al unui „neomedievalism" dominat de misticismul lui J. Bdhme, cu accente de critică romantică individualistă a civilizaţiei contemporane. A influenţat procesul de formare a existenţialismului şi personalismului francez. Opera sa, nesistematică, dominată de patos profetic, susţine ideea afirmării personali- tăţii omului ca obiectivare a unei existenţe sau voinţe spirituale anterioare lui, independentă de Dumnezeu, dar dorită şi aşteptată de acesta. Inspirîn-du-se din Joseph de Maistre, B* a tins să restaureze „fundamentele ontologice şi religioase ale societăţii" şi a respins deopotrivă liberalismul, democratismul burghez, socialismul şi anarhismul. A preconizat, ca principiu eliberator suprem, credinţa. Recurgînd la principii metafizice, opuse între ele (angelicul şi demonicul, principiul masculin şi principiul feminin, ordinea şi haosul etc.), B. concepe viitorul omenirii în spiritul unui optimism iraţionalist, armoralist şi apolitic, care recunoaşte Logosului mistic dreptul de a triumfa asupra oricăror „iluzii", „abstracţii" şi „forţe elementare" ale istoriei, chiar şi cu preţul recurgerii la războaie apocaliptice care i-ar fi omului spiritualmente „necesare". Op. pr.: „Sensul istoriei" (1923), „Un nou ev mediu" (1924, trad. rom. 1936), „încercare de metafizică escatologică" (1946), „Destinul omului în lumea contemporană" (1947). BERGER, Gaston (1896-1960), filozof francez de orientare fenomenologică, preocupat de epistemologie şi caracterologie. Respingînd metafizica, el pleacă, în analiza cunoaşterii, din „interiorul" acesteia, privind-o ca rezultat al confruntării elementelor psihice cu cele logice. în studiile privitoare la problema timpului, B. consideră timpul nu ca o formă „apriorică", nu ca un mod al existenţei obiective „în care am fi claustraţi", ci ca un produs al subiectivităţii, un „cerc magic" al imaginaţiei înlăuntrul căruia „subiectul transcendental" se poate mişca în voie. A fost iniţiatorul atitudinii prospective în cercetarea viitorului, considerînd că timpul social prezintă o diversitate de ipostaze (devenire, timp existenţial, timp operatoriu, timp deschis). în concepţia lui B. societatea apare ca un produs abstract al gîndirii, netulburată de dinamica concretă a dezvoltării sociale, de antagonismele de clasă. p ber A fost directorul „Enciclopediei franceze" şi fondartorul revistei „Les Etudes Philosophiques". Op. pr.: „Cercetări asupra condiţiilor cunoaşterii" (1941), „Cogito în filozofia lui Husserl" (1941), „Tratat practic de analiză a caracterului" (1951), „Caracter şi personalitate" (1954). V. şi fenomenologie. BERGSON, Henri (1859-1941), filozof francez. Concepţia sa intuiţionistă, încercînd să depăşească empirismul şi raţionalismul şi să oglindească fluiditatea realităţii, a exercitat o mare influenţă în perioada dintre cele două războaie mondiale. în 1928 i s-a conferit Premiul Nobel. După B., lumea cunoaşte o evoluţie ascendentă (denumită de el evoluţie creatoare), o devenire neîntreruptă şi neaforlată de posibilităţi prestabilite, guvernată de un principiu spiritual, „elanul vital". Procesul devenirii se desfăşoară în cadrul unei creativităţi pure, mereu nouă şi neîn-scrisă în legi, denumită de B. durata pură. Absolutizînd devenirea, metamorfozarea continuă a fenomenelor şi considerînd gîndirea conceptuală în ansamblul ei drept o abordare mecanică, schematică, convenţională a realităţii, B. susţine că ştiinţa va continua să fie eficace, fără a putea cunoaşte vreodată, în domeniul vitalului, esenţa proceselor, care este creativitatea. în locul raţiunii astfel compromise, B. plasează intuiţia, concepută ca o capacitate iraţională de a sesiza nemijlocit esenţa proceselor vitale, adică „elanul vital". B. concepe funcţia intuiţiei artistice ca efort de a înlătura semnificaţiile utile, pragmatice ale obiectelor şi faptelor realităţii, generalităţile admise convenţional în societate, pentru a ne înfăţişa realitatea în nuditatea ei esenţială. în pofida unor idei valoroase cu privire la necesitatea de a înlătura stereo tipiile percepţiei şi gîndirii şi a denunţării scăderilor gîndirii rigide, metafizice, algoritmizabile, concepţia lui B. despre intuiţie, este viciată de iraţionalism, spiritualism şi fideism, trăsături care devin dealtfel dominante în contextul filozofiei burgheze din epocă. A adus contribuţii la studiul unor probleme importante de psihologie şi estetică. B, a considerat arta ca o viziune directă a realităţii. Intuiţionismul lui a exercitat o puternică influenţă asupra unor curente filozofice, artistice şi literare din prima jumătate a sec. 20. Op. pr.: „Materie şi memorie" (1896), „Rîsul" (1900), „Evoluţia creatoare" (1907), „Cele două izvoare ale moralei şi religiei" (1932). BERKELEY, George (1685-1753), filozof englez, principal reprezentant al idealismului subiectiv, episcop. Luînd ca punct de plecare senzualismul lui Locke, B, a imprimat senzualismului un caracter subiectivist. întru cît, afirmă B., în experienţă sînt date nemijlocit numai „idei" (senzaţii), realitatea constă din senzaţii. Lucrurile nu sînt decît complexe de senzaţii, „a exista înseamnă a fi perceput". Pentru a evita impasul solipsismului, B. a recurs la noţiunea idealist-obiectivă a unor „spirite" (suflete) în care iau naştere senzaţiile, ca şi la aceea a spiritului divin universal, care este cauza ultimă a senzaţiilor şi a ordinii acestora. B. s-a declarat pe faţă adversar al materialismului, arătînd că acesta duce la ateism; el a supus unei critici aparte categoria materiei, pe care o declară lipsită de sens, o abstracţie goală. B. a dat idealismului subiectiv o formă clasică, sistematic elaborată, care a influenţat concepţiile subiectiviste ulterioare şi în particular empiriocriticis-mul şi unele forme ale neopozitivismului contemporan. Op. pr.: „Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti" (1710, trad. rom. 1938), „Trei dialoguri între Hylas şi Philonous" (1713). BERNAL, John Dessmond (1901-1971), fizician şi filozof englez, militant progresist pe tărîm social, membru al Societăţii Regale din Londra, membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. în lucrările sale dă o interpretare materialist-istorică istoriei ştiinţei şi subliniază însemnătatea dialecticii materialiste ca bază metodologică a ştiinţelor naturii. Este 72 p unul dintre fondatorii ştiinţei despre ştiinţă (scinetica). Op. pr.: „Engels şi ştiinţa" (1935), „Funcţia socială a ştiinţei" (1939), „Bazele fizice ale vieţii" (1951), „Marx şi ştiinţa" (1952), „Ştiinţa în istoria societăţii" (1954, tfrad. rom. 1964), „Lumea fără război" (1958). BERNARD, Glaude (1813-1878), fizio-log francez, unul dintre adepţii metodei experimentale în biologie şi ai explicaţiei deterministe a fenomenelor vitale. Lucrarea sa „Introducere în studiul medicinii experimentale" reprezintă o încercare de a formula o serie de reguli ale metodologiei observaţiei’, experimentului şi ipotezei ştiinţifice. Op. pr.: „Introducere în studiul medicinii experimentale" (1865, trad. rom. 1958), „Ştiinţa experimentală" (1878). BERNSTEIN, Eduard (1850-1932), unul dintre conducătorii social-demo-craţiei reformiste germane, iniţiatorul primei forme sistematizate a revizionismului şi reformismului în mişcarea muncitorească. în articolele sale grupate sub titlul „Problemele socialismului" (1897 — 1898), a supus revizuirii principalele teze ale marxismului în filozofie, economie politică şi teoria politică. B. a încercat să substituie filozofiei lui Marx filozofia kantiană şi hegeliană. El a negat însăşi posibilitatea socialismului ştiinţific, afirmînd (sub influenţa neokantianismului) că socialismul reprezintă un simplu ideal moral (socialism etic). Lozinca lui: „Ţelul final nu reprezintă nimic, mişcarea e totul" însemna negarea perspectivei istorice a luptei clasei muncitoare şi renunţarea în fapt la socialism. Concepţiile lui B. au fost combătute de Bebel, Mehring, Plehanov şi supuse unei critici sistematice de V.I. Lenin. BERTALANTTY, Ludwig von (1901 —1973), biolog şi filozof al ştiinţei din S.U.A., inovator al biologiei teoretice, pe care a încercat să o fundamenteze matematic; întemeietor al concepţiei bin „organismice" în fiziologie şi morfologie, după care organismul are legi proprii nivelului particular de integrare (organizare) al materiei vii, şi fondator al teoriei generale a sistemelor. Op. pr.: „Biologia teoretică“ (2 voi., 1932, 1942), „Imaginea despre lumea biologică" (1949), „Roboţii, oamenii şi conştiinţele" (1967), „Teoria generală a sistemelor" (1969). BIEMEL, Walter (n. 1918), filozof şi estetician german, participant activ la editarea operei lui Husserl, autorul unor remarcabile lucrări şi studii isto-rico-filozofice şi de filozofia artei. B. susţine teza unităţii adevărului şi artei într-o viziune umanistă şi dialectică; potrivit acesteia, arta este un„medium" în care o epocă dobîndeşte „conştiinţa de sine nemijlocită". Op. pr.: „Conceptul de lume la Heidegger" (1947), „Fundamentarea kantiană a esteticii şi semnificaţia ei pentru filozofia artei" (1352), „Sartre" (1964), „Analize filozofice asupra artei contemporane" (1968), „Heidegger" (1973). BINE 1. (în etică) Categorie fundamentală, exprimînd în forma cea mai generală, împreună cu categoria opusă, a răului, opoziţia dintre moral şi imoral, dintre ceea ce corespunde şi ceea ce nu corespunde cerinţelor sociale, în planul interrelaţiilor umane şi al raporturilor individ-grup, individ-societate etc. Cu ajutorul noţiunii de b., oamenii apreciază atît calitatea conduitei individuale cît şi valoarea fenomenelor din viaţa cotidiană, măsura în care normele convieţuirii sociale dintr-o perioadă istorică s-au transformat din cerinţe generale în necesitate interioară a persoanei şi în caracteristică a colectivităţii. în funcţie de obiectul aprecierii * (faptele şi acţiunile oamenilor, calităţile lor morale, normativitatea socială, sistemul social general), categoria b. se particularizează în categoriile virtuţii, dreptâr ţii, onoarei, responsabilităţii etc. în conţinutul conceptului de b. se exprimă interesele cele mai generale ale 73 oamenilor (ale unui grup social determinat sau sje întregii societăţi); de aceea, conţinutul concret al categoriei de b. (respectiv, al categoriei opuse, de rău) se schimbă de la o epocă la alta, de la o societate la alta şi de la un grup social la altul, corespunzător intereselor care îl fundamentează şi ideologiei care îl sprijină. B. şi răul nu se află într-un raport de opoziţie absolută, ci se opun dialectic, lucru care se exprimă în faptul că, fie, de obicei, răul este „binele“ personal imediat, expresie a unei dorinţe individuale abuzive şi în contradicţie cu cerinţele sociale, fie că, în dezvoltarea social-istorică, răul constituie un factor al progresului în măsura în care tendinţele viitorului sînt valorizate ca „releu de către clasele pe cale de dispariţie. In filozofia contemporană, noţiunea de rău este definită de existenţialişti şi de personalişti, drept rezultat al înstrăinării ontologice a omului, ca individ şi personalitate, într-o lume ostilă, amorfă şi neînţeleasă de el, pe care el a pierdut-o sau în care e pierdut iremediabil. Relevînd varia-bilitatea b. şi dialectica bine-rău, etica marxistă respinge atît optimismul naiv, cît şi pesimismul şi relativismul şi defineşte criteriul obiectiv al b. prin concordanţa dintre conţinutul acestui concept şi cerinţele istoriceşte determinate ale progresului omenirii şi personalităţii umane. 2. (în sens ontologic) a. Expresie a emanaţiei divine, creatoare (răul fiind treapta inferioară a acesteia), nonexistenţa, materia, în ontologia neoplatoniciană şi în mistică. b. Principiu activ, eliberator, către care oamenii aspiră, înfruntînd răul, principiu tiranic şi corupător, trimis oamenilor de către divinitate ca o încercare în vederea „mîntuirii“ (în creştinism, maniheism, brahmanism şi budism). Opoziţia» dintre b. şi rău apare într-o interpretare idealist-reli-gioasă în platonism şi stoicism. Din punct de vedere general-filozofic corelaţia bine-rău semnifică simbolic opoziţia dialectică, fecundă şi multilaterală, eternă şi creatoare, dintre pozitiv şi negativ, dintre afirmaţie şi negaţie, întruchipată uneori poetic sub forma luptei dintre spiritul constructiv şi spiritul destructiv (Diderot, Goethe). BIOCIBERNETICĂ, v. BIONICĂ. BIOLOGISM, curent de gîndire frecvent în sociologia sfîrşitului sec. 19 şi începutului sec. 20, înclinat să considere societatea, prin esenţa şi structura sa, ca fiind o simplă continuare a biosferei, un organism biologic ale cărei funcţii sînt îndeplinite de instituţiile sociale, prin analogie cu organele oricărui alt organism natural (P. Lilien-feld, 1829—1903). B. a fost denunţat ca reprezentînd o viziune eronată, iluzorie asupra societăţii, prin abuz de analogie şi subiectivism (P.A. Soro-kin, Paul Barth). Ca şi organicismul, b. reprezintă, după cum a remarcat şi P. Andrei, o desconsiderare a specificului calitativ al vieţii sociale, o încercare de reducere simplificatoare a unei forme superioare de mişcare la alta inferioară ei. Concepţiile rasismului constituie, şi ele, variante ale b. BIONICĂ, termen introdus de J. Steele (1960) pentru a desemna preocupările „inginereşti" referitoare la dispozitivele şi „mecanismele44 din sistemele vii, cu scopul final de a găsi în ele modele de inspiraţie pentru tehnică. B. a mai fost denumită şi „electronica lumii vii“, întrucît îşi îndreaptă atenţia asupra unui factor fundamental constitutiv nu numai al lumii anorganice, ci şi al vieţii şi activităţii psihice — electronul. Experienţe efectuate în acest sens au pus în evidenţă faptul că stările sufleteşti, activitatea sistemului nervos în general, sînt însoţite de anumite configuraţii şi procese biochimice şi deci de o anumită mişcare a electronilor, ceea ce conduce la ideea unor mecanisme comune domeniilor anorganic, organic şi psihic. B. este învecinată, prin preocupări, cu biocibernetica, ramură a ciberneticii care urmăreşte studiul proceselor biologice ca manifestări ale biz unor sisteme informaţionale cu auto-reglare, folosind metpde matematice, modelarea analogă etc. B. se sprijină pe neurofiziologie, biofizică, biochimie. De interes deosebit sînt problemele legate de senzorialitate şi orientarea în spaţiu, de navigaţia aeriană şi acvatică, de rezistenţa materialelor şi de statica construcţiilor etc. B., ca şi cibernetica, prin evidenţierea analogiilor structurale şi funcţionale între domeniile biologic, social, uman şi tehnic prilejuiesc şi sprijină argumentarea ştiinţifică incontestabilă a concepţiei materialist-dialectice despre unitatea lumii, eliminînd orice supoziţii dualiste, pluraliste şi idealiste, în general, în explicarea universului. BIOSOCIOLOGIE, concepţie neştiinţifică asupra societăţii, care explică viaţa socială şi politica în primul rînd prin factori biologici, reduşi de obicei la elementul „rasă“. In esenţă, reprezentanţii diferitelor orientări biosocio-logice (organicismul, determinismul antropologic, darvinismul social) susţin că principiile biologiei se aplică întocmai fenomenelor sociale, că societatea este o unitate vie, diferenţiată numai în funcţie de suma indivizilor care o compun. Această concepţie a fost insistent folosită de „teoreticienii" fascismului. îri cadrul ideologiei fasciste din România, exponentul principal al orientării b. a fost A.C. Cuza, autorul doctrinei „poporaţiei". Unele note de orientare b. se întîlnesc şi în lucrările unor medici igienişti (Iuliu Moldo-van, G. Banu). BIZANTINĂ (filozofia b.J, parte integrantă a ideologiei statului şi societăţii bizantine, reflectînd în forme *şi modalităţi proprii procesul istoric complex şi contradictoriu de destrămare a relaţiilor de tip sclavagist, de apariţie şi dezvoltare a orînduirii feudale în această regiune şi servind drept suport teoretic confruntărilor de idei, inclusiv ale celor politice, care au însoţit existenţa milenară a Bizanţului. Caracteristica ei cea mai importantă, ca de- altfel a întregii culturi spirituale a evului mediu european, mai ales în fazele timpurii, este tutela exercitată de teologie asupra celorlalte forme ale conştiinţei sociale, deci şi asupra filozofiei, ceea ce se exprimă, în ultimă instanţă, printr-o îmbinare a lor sui-generis, prin constituirea unor doctrine teologico-filozofice b. în care graniţa dintre teologie şi filozofie este dificil de trasat. în filozofia b. se pot distinge, încă din sec. 6 şi pînă la căderea Bizanţului, cel puţin două orientări: una mistică, iraţionalistă şi una* raţionalistă, evoluînd spre o scolastică specifică, b., care a căutat să pună în slujba teologiei filozofia antică, în speţă pe cea platonică şi aristotelică^ Perioada sec. 4—7 este marcată de discuţiile în jurul aşa-numitei probleme hristologice, desfăşurate pe terenul neoplatonismului (teologizarea conceptului de logos de către Filon din Alexandria şi Origene, dubla natură a lui Iisus). Poziţiei teologice oficiale i se opuneau diverse doctrine eretice (de ex. arianismul şi nestorianismul, care susţineau natura omenească independentă a lui Hristos, şi monofizitismul care afirma, dimpotrivă, natura sa exclusiv divină). Victoria teologiei ortodoxe oficial^ este marcată de poziţia dominantă a literaturii patristice orientale (Vasile cel Mare, Ioan Hri-sostom, Grigore de Nazians, zis Teologul ş.a.). încercările întreprinse de Pseudo-Dionisie Areopagitul de a interpreta dogmatica creştină în spiritul şi de pe poziţiile neoplatonismului, au fost reînviate de către Maxim Mărturisitorul (580—662). O a doua perioadă (sec. 8—9) este dominată de lupta dintre ideologia oficială şi curentele de opoziţie: iconoclasmul (mişcare eretică ce considera cultul icoanelor drept idolatrie şi respingea teza teologică privind unitatea dintre lumea senzorială şi suprasenzorială) şi pavli-cianismul dualist, inspirat din tradiţiile maniheismului. Aceste curente erau în acelaşi timp expresia ideologică a năzuinţelor antifeudale ale păturilor 75 biz de ţărani liberi şi ale sărăcimii oraşelor, ostile totodată şi bisericii oficiale. Cele mai reprezentative figuri ale adversarilor acestora (aşa-numiţii iconoduli) au fost Ioan Damaschin (c. 675 —c. 750), clasic al scolasticii b., care a încercat primul utilizarea sistematică a logicii aristotelice, în speţă, a teoriei categoriilor, în apărarea şi explicitarea dogmelor creştine ortodoxe, precum şi Teodor Studitul (759 — 826), ideologul militantismului monahal. Perioada următoare (sfîrşitul sec. 9 —începutul sec. 13) este marcată de afirmarea unui curent şi mai radical, acela al bogomilismului, la baza căruia se află teoria dualistă a principiilor binelui şi răului, net opusă dogmei perfecţiunii lumii create de divinitate. Bogomilis-mul, ca erezie religioasă, a fost o expresie ideologică a mişcărilor antifeudale ale maselor ţărăneşti. Raţionalismul b., care cunoaşte în această perioadă o puternică dezvoltare, este ilustrat de personalităţi ca: patriarhul Fotie (820 — 891); Mihail Psellos (1018 —c. 1078 sau c. 1096), reprezentant al unui gen de umanism b., care consideră filozofia drept o ştiinţă menită sa cerceteze natura lucrurilor, utilizează în acest scop metode matematice şi geometrice şi extinde raţionalismul, întemeiat pe platonism şi neoplatonism, şi asupra interpretării istoriei, concepută ca operă a oamenilor; Ioan Italos (a doua jumătate a sec. 11), discipol al lui Psellos, ale cărui concepţii (încercare de sinteză între aristotelism, platonism, neoplatonism şi raţionalism b.) vădesc un pronunţat caracter antidogmatic, propagă ideea veşniciei materiei; Nichifor Vlemides (1197 — c. 1272), care a dezvoltat raţionalismul lui Psellos în direcţia unei fundamentări empirice, întemeiată pe observaţie, acordînd o a-tfcnţie deosebită problemelor educaţiei morale şi logicii (universaliile, conceptul de materie ş.a.). Către sfîrşitul a-cestei perioade ’ se desfăşoară intens lupta dintre nominalismul şi realismul bizantin, pe care Sotirih Panteughenes (sec. 12), şeful nominaliştilor, adversari ai dogmaticii oficiale, o compară cu lupta lui Aristotel împotriva sistemului lui Platon. Ultima perioadă a istoriei filozofiei b. (sec. 13 — 15) coincide cu aceea a feudalismului bizantin tîr-ziu, marcat de acute şi multiple fră-mîntări social-politice. Ea este caracterizată de confruntările de idei dintre curentele progresiste şi doctrina mistică a isihasmului, teoretic fundamentată de Grigore Sinaitul (sec. 13 — 14), Grigore Palamas (1296—1359) şi Nicolae Ca-vasila (c. 1320—1371), care respingea categoric filozofia antică şi, în genere, orice demers raţional în teologie şi propunea o metodă de comuniune directă a credinciosului cu divinitatea (hesychia, o „viziune a inimii"), consi-derînd contemplarea religioasă, rugăciunea ca unică formă autentică de cunoaştere. Principalul oponent al isihasmului a fost filozoful şi savantul umanist Varlaam din Calabria (1290— 1348), întemeietorul grupării teologo-filozofice şi social-politice progresiste a varlamiţilor (sec. 14). Victoria isihasmului a influenţat negativ dezvoltarea ulterioară a apiritualităţii şi ideologiei b., determinînd slăbiciunile umanismului apărut în această parte a lumii. Dar isihasmul nu a izbutit să înăbuşe cu totul tradiţiile umaniste, printre reprezentanţii acestora numărîndu-se platonicieni ca S.G. Plethon (c. 1355— 1452), sub influenţa căruia s-a născut ideea înfiinţării Academiei Platonice din Florenţa, precum şi discipolul său I.B. Vissarion (Bessarion) (c. 1395— 1472), promotor al platonismului în Italia. Aceştia, împreună cu alţi oameni de cultură, au avut un rol de seamă în transmiterea moştenirii antice şi a valorilor progresiste bizantine către umaniştii italieni, mijlocind astfel valorificarea filozofiei b. de către filozofia Renaşterii. Cultura b., pă-trunzînd în ţările române, a exercitat o importantă influenţă asupra culturii medievale româneşti, care a asimilat-o, dînd naştere, la rîndul ei, unor creaţii de excepţională valoare („învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie"). Literatura astfel re- 76 p ceptatâ cuprinde, alături de cea religioasă propriu-zisă, texte teologice-fi-lozofice aparţinînd patristicii, precum şi unor clasici bizantini (de ex., Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Si-mion Noul Teolog, Palamas, probabil Psellos ş.a.). BLAGA, Lucian (1895-1961), filozof, poet şi dramaturg român. A fost profesor la Universitatea din Cluj. Este creatorul unui sistem filozofic de construcţie speculativă şi metaforică în centrul căruia se află noţiunea de mister. Misterul constituie, după B., nota definitorie a existenţei umane. Misterul învăluie existenţaJ şi constituie, concomitent, un stimul şi o frînă a cunoaşterii omeneşti. Prin artă, religie sau filozofie, omul năzuieşte spre revelarea misterului, dar „cenzura transcendentă" (barieră pusă oricăror încercări de conceptualizare, situată dincolo de orizontul nostru chrono-spaţial), aşezată de „Marele Anonim" (denumire metaforică a modului paradoxal în care absolutul îi apare intelectului u-man: gardian al misterelor şi, totodată, misterul suprem) între el şi omenire, împiedică cunoaşterea pozitivă a esenţei existenţei. Prin dogmă (concept al unei gnoseologii agnostice care consacră impenetrabilitatea misterului şi iraţionalitatea sa iremediabilă) şi „intelectul extatic", omul trebuie să accepte misterul ca atare, ca un ce metafizic. B. priveşte filozofia ca o viziune subiectivă asupra lumii. Ea ne poate revela existenţa autentică prin „cunoaşterea luciferică", considerată de B. ca’un tip superior de cunoaştere, situată în planul misterelor, capabilă să provoace o „criză a obiectului" o ruptură în echilibrul lăuntric al a-cestuia, între partea care se dezvăluie („fanicul") şi partea care se ascunde („cripticul"), o tensiune solubilă mereu numai prin înlocuirea primei cu cea de-a doua. B. opune „cunoaşterea luciferică", cunoaşterii conceptuale („pa-radisiace") a cărei tară fundamentală constă în caracterul ei empiric, iluzoriu, neproblematic, în faptul de a bla fi subordonată obiectului făurit şi predestinată unor certitudini abstracte dar trecătoare. Un loc important în sistemul său îl ocupă filozofia culturii, domeniu în care abordează probleme noi şi aduce interpretări originale. Fenomenul definitoriu al unei culturi este, după B., stilul („matricea stilistică") determinat de factori inconştienţi, abisali, cu funcţie formativă, primordială şi fundamentală şi care îşi pun pecetea asupra creaţiei unui popor, îi imprimă o trainică şi autentică identitate. Inconştientul se formează într-un peisaj care-i imprimă pentru totdeauna ritmul său. Cultura minoră a satului, formată în mediul natural, devine fundamentul celei majore (cultura cultă). După B., inconştientul are, în creaţie, un rol determinant, hotărîtor. Aplicînd teoria sa la cultura românească, B. consideră că aceasta e determinată de „spaţiul mioritic", specific universului sufletesc şi cadrului de civilizaţie românesc, de un orizont care descinde din plai (generator al „doinei") şi se înfăţişează ca un plan ondulat („infinitul ondulat") cu alternanţe între deal şi vale (generatoare ale „dorului" şi ale îmbinării armonioase între verticală şi orizontală în arhitectura caselor ţărăneşti). B. a apreciat cultura tradiţională a poporului român, dar a idealizat viaţa rurală, exprimîndu-şi, în spirit neoromantic, aversiunea pentru civilizaţia citadină. Filozofia lui B., influenţată de Spen-gler, de „filozofia vieţii", de existenţialism, de neokantianism etc., poate fi definită ca un iraţionalism al misterelor, care apelează în cunoaştere la metoda dogmatică-agnostică, iar în explicarea creaţiei culturale, la inconştientul abisal. Neoromantismul lui B., cu tendinţă specifică rural-patri-arhală şi orientat spre cultul autonomiei absolute a misterului, este o reacţie critică la adresa rezultatelor morale precare ale civilizaţiei mercantile şi vulgar-materialiste a burgheziei, o denunţare de esenţă conservatoare a certitudinilor suficiente ale meca- 77 p bla nicismului şi ale raţionalismului speculativ, a tabelei valorilor burgheze tradiţionale, compromise istoric. Neoromantismului lui B. i-au corespuns, pe planul ideologiei social-politice a epocii, poporanismul şi ţărănismul, reacţii de asemenea de inspiraţie neoromantică, dar în acelaşi timp tipic autohtone, marcate de aspiraţii şi iluzii mic-burgheze, întemeiate pe idealizarea producţiei casnice ţărăneşti. Reacţia neoromantică de la noi, cu toate aspectele sale specifice, reprezenta, ca şi aiurea, un răspuns dramatic şi fără speranţe la irupţia cinică şi brutală a capitalismului industrial şi bancar în-tr-o economie predominant agrară, cu o problemă ţărănească agravată de această penetraţie şi de consecinţele ei negative (printre acestea, criza a-grară acut desfăşurată pe fondul crizei economice din 1929—1933 care a zguduit întregul edificiu social al ţării). Concepţia estetică a lui B. subliniază, pe de o parte, autonomia relativă a artei (criticînd autonomismul estetizant şi subiectivist), iar, pe de altă parte, corespondenţele ei stilistice cu celelalte valori în cadrul unei culturi şi al unui moment istoric dat. Unele teze ale sale despre originea şi specificul artei, procesul de creaţie, specificul naţional, precum şi părerile sale despre clasicism, romantism, naturalism, impresionism şi curentele postimpresioniste se bazează pe observaţii fine care relevă izomorfismul istoric al formelor culturii, fiind în mare măsură actuale. în ultimele sale lucrări (în special în „Experimentul şi spiritul matematic", postum, 1969), B. a dezvoltat unele idei epistemologice apropiate de o înţelegere raţiona-listă şi dialectică a ştiinţei. Op. pr.: „Trilogia cunoaşterii" (1943), „Trilogia culturii" (1944), „Trilogia valorilor" (1946), „Despre conştiinţa filozofică" (postum, 1974), „Aspecte antropologice" (postum, 1976), „Fiinţa istorică" (postum, 1977). BLAGOEV, Dimităr (1856—1924), om politic bulgar, teoretician şi propagan- 78 dist al ideilor lui Marx. fondator şi conducător al partidului revoluţionar comunist din Bulgaria. Preocupările teoretice ale lui B. au fost îndreptate în direcţia unei analize, întemeiată pe principiile materialismului filozofic marxist şi ale dialecticii materialiste, a realităţilor şi dinamicii social-istorice din ţara sa. în acest scop, a elaborat bazele unei periodizări ştiinţifice a istoriei societăţii bulgare, evidenţiind structura de clasă a acesteia, a demonstrat inevitabilitatea dezvoltării ei capitaliste, a luptei de clasă, a mişcării socialiste revoluţionare, dar a subestimat rolul factorului subiectiv, în contextul acţiunii automate a legităţilor sociale. Combătînd agnosticismul kantian, B. a promovat o gnoseologie de orientare marxistă, acceptînd însă ca valabilă aşa-numita teorie a hieroglifelor. Op. pr.: „Ce este socialismul, îşi poate oare el găsi teren la noi?" (1891), „Marxism sau bernsteinism?" (1901), „Oportunism sau socialism?" (2. voi., 1902), „Materialismul dialectic şi teoria cunoaşterii" (1903—1904), „Contri-buţii la istoria socialismului în Bulgaria" (1906). BLANQUI, Louis Auguste (1805— 1881), conducător revoluţionar al proletariatului francez, comunist utopic aflat sub influenţa lui Saint-Simon, dar mai ales a lui Babeuf; şi-a dedicat întreaga viaţă idealului eliberării clasei muncitoare. Apreciindu-1 ca „nobil martir al comunismului revoluţionar", Marx şi Engels au criticat, din considerente ştiinţifice şi politice, tactica sa, care vădea neînţelegerea necesităţii muncii permanente, ideologice şi organizatorice, cu masele şi importanţa făuririi partidului proletar şi care preconiza, ca unică tactică revoluţionară, acţiunea complotistă a unui grup restrîns de oameni hotărîţi şi bine organizaţi, pentru cucerirea puterii politice, urmînd ca abia ulterior să i se asigure acesteia o bază de masă necesară. BLOC ISTORIC 1. Concept şi termen introdus de A. Gramsci pentru a desemna o formaţiune socială, concret-istorică, particularizată în epoca modernă între coordonate naţionale specifice comunităţii sociale, care constituie purtătorul uman al acesteia; b.i. este, aşadar, „structura şi suprastructura" societăţii, e „ansamblul contradictoriu şi discordant al suprastructurilor, e reflexul ansamblului raporturilor sociale de producţie"; în cadrul b.i., structura şi suprastructurile se află într-un raport de „reciprocitate care e tocmai procesul dialectic real", într-un „nex necesar şi vital". Cerce-tind procesul istoric de formare a b.i. specific capitalismului, în Italia şi alte state din Europa occidentală, Gramsci a relevat importanţa suprastructurii politice, a dominaţiei unei anumite clase în cadrul b.i. dat, deosebind două momente ale acesteia: dominaţia prin forţă, constrîngere fizică (statul = dictatura organizată, a unei clase) şi momentul „hegemoniei", al conducerii culturale, intelectuale, rurale, al „organizării consimţămîn-tului colectiv", fără de care dominaţia politică nu se poate asigura pe termen lung. Conceptul de b.i. pune în lumină caracterul constitutiv pentru formaţiunea socială a determinaţiei naţionale, teză confirmată de întreaga experienţă a revoluţiei şi construcţiei socialiste. Pe baza conceptului de b.i. s-a elaborat programul politic al Partidului Comunist Italian: „Calea italiană spre socialism". 2. în afara sensului gramscian, b.i. mai este folosit, în terminologia „noii stîngi" şi a altor teoreticieni, pentru a desemna, fie „integrarea ascendentă" a activităţii partidelor revoluţionare cu cea a forţelor politice şi sociale aliate în lupta împotriva capitalismului şi im-erialismului, fie alianţa dintre parti-ul revoluţionar şi alte partide, respectiv forţe sociale şi politice asociate, în condiţiile epocii noastre. BLOCH; Emst (1885 — 1977), filozof german de formaţie hegeliană. A desfă- blo şurat o vastă activitate în direcţia criticii materialismului metafizic şi mecanicist, a diferitelor variante contemporane ale idealismului (existenţialismul, „filozofia vieţii" etc.). în opera sa, care cunoaşte unele sinuozităţi, B. a acordat o atenţie specială cercetării structurii temporale a existenţei umane, analizei libertăţii, a raportului dintre obiect şi subiect, în-cercînd elaborarea unei teorii a sensului şi locului speranţei în procesul latent şi irezistibil al progresului, precum şi a unei viziuni mesianice despre sensul utopiei şi al gîndirii utopice în viaţa socială, politică, în filozofie etc. de-a lungul istoriei. Un loc central în opera lui B. revine dezvoltării sensurilor practicii, categorie pe baza căreia este elaborată ideea omului ca proces, ca şi analiza raportului coerent dintre trecut, prezent şi viitor. Categoriile fundamentale ale materialismului dialectic sînt, după părerea lui B., noul şi materia, prin aceasta din urmă în-ţelegînd substratul real al procesuali-tăţii dialectice, posibilitatea, virtualitatea, condiţia a ceea ce se poate manifesta istoriceşte. Concepţia lui B. despre materie a fost apreciată critic ca o formă a idealismului teleologic, iar concepţia sa despre om şi viaţă, ca ignorînd datul socio-economic şi politic şi propunînd o devenire umană situată dincolo de relaţiile sociale. în ultimele sale lucrări, B. a negat necesitatea unei antropologii marxiste, si-tuîndu-se pe poziţiile unei „cosmologii umaniste" abstracte. Op. pr.: „Spiritul utopiei" (1918), „Principiul speranţei" (1954—1959), „Dialectica şl> speranţa" (1967), „Problema materialismului, is-tpria şi substanţa lui" (1972), „Experimentam mundi" (1974). BLONDEL, Maurice (1861 — 1949), filozof francez, adept al unui spiritualism de coloratură augustiniană, construit în jurul principiului iubirii divine, înţeles ca acţiune. Pentru B. filozofia este viaţă, trăire emoţională şi nu o viziune asupra lumii. Ea nu este un sistem teoretic închis, avînd 79 boa rostul de a ne antrena în acţiune, adică de a ne mijloci unirea ideilor cu realul. Dar filozofia s-ar putea, după părerea lui B. (care se resimte de vechea dilemă a adevărului dublu), să nu ne ducă decît pînă în pragul adevărului. Dincolo de acesta, afirmă el, reeditînd poziţia tomistă, ne-ar purta numai credinţa. Op. pr.: „Acţiunea. încercare a unei critici a vieţii şi a unei critici a practicii" (1895), „Gîndirea" (1934). BOAS, Franz (1858 — 1942), antropolog, etnolog, psiholog, lingvist, .arheolog american de origine germană, apreciat ca întemeietor de şcoală în antropologia socială şi culturală. Influenţat de filozofia neokantiană şi de unele concluzii cu caracter sintetic, deductibile din ştiinţele naturii pe care le-a studiat (fizica, chimia, geografia, biologia), el s-a apropiat de materialism, fiind un adept al determinismului cultural şi al legităţii fenomenelor culturale. B. recunoaşte existenţa unei diversităţi a culturilor, fiecare reprezep-tînd o modalitate originală de manifestare a comunităţilor umane, condiţionate de mediul social. încă din 1890 a criticat evoluţionismul cultural, curent influent în acea vreme, pentru uniformitate, monotonie şi descriptivism în explicarea fenomenelor culturale, iniţiind o nouă orientare — isto-ricismul (morfologismul) cultural care promovează întemeierea antropologiei pe metoda istorică în spiritul căreia culturile sînt studiate în contextul lor specific, istoric. Preocupat de fundamentarea ştiinţifică a cercetărilor din domeniul antropologiei culturale, B. a propus înlocuirea metodei descriptive (istorice) cu metoda „fizicală", concepută în spiritul riguros al ştiinţelor pozitive. Ocupîndu-se de influenţele culturale şi de „diseminarea" culturii, B. a folosit metoda comparativă generalizată. El a arătat că studiul istoriei culturii trebuie să stea la baza analizei comparative şi a definirii caracteristicilor actuale ale tuturor societăţilor, dezvăluind modalitatea în care elementele de cultură asimilate sînt re- modelate în cadrul „pattern"-ului culturii care le recepţionează. Deşi a criticat difuzionismul (în orientarea lui extremă, engleză şi germană), B. a fost un precursor ai difuzionismului a-merican, dezvoltat apoi de elevii săi (R. Linton, A.L. Kroeber, E. Sapir, Ruth Benedict, H. Lowie, Margaret Mead, C. Wissler ş.a.). Op. pr.: „Gîndirea omului primitiv" (1911), „Arta primitivă" (1927), „Antropologia şi viaţa modernă" (1932), „Antropologie generală" (editor, 1938), „Rasă, limbaj şi cultură" (1940). BOCHENSKI, Josef (n. 1902), logician, filozof, istoric al logicii şi al filozofiei, profesor la Universitatea din Fribourg (Elveţia). Membru al ordinului dominican, aderă la punctul de vedere tomist. Preocupat în filozofie îndeosebi de teoria cauzalităţii, propune o interpretare ortodox-tomistă: identificarea în Dumnezeu a cauzei prime. Un real interes prezintă doar contribuţia sa în domeniul logico-matematic şi la reconstituirea istoriei logicii antice. După el; caracteristicile fundamentale ale logicii matematice sînt: eliminarea oricăror consideraţii psihologice, aplicarea logicii la logica însăşi şi formalismul. Op.pr.: „Asupra conceptului şi principiului cauzalităţii" (1934), „Tratat de logică matematică" (1946), „Logica formală în antichitate" (1951), „Filozofia europeană contemporană" (1951), „Metode contemporane de gîndire" (1954), „Logica formală" (1956), „Logica religiei" (1965). BODIN, Jean (1530—1596), jurist şi gînditor social-politic francez. A enunţat, de pe poziţiile burgheziei în ascensiune, ideea suveranităţii de stat, mili-tînd pentru un stat monarhic naţional centralizat şi combătînd pretenţiile papilor la puterea universală. în metodologia istoriei B. a propus stabilirea unor puncte de reper: clima, educaţia, starea materială a societăţii, relevînd progresul tehnic înregistrat de-a lungul secolelor. A fost unul dintre primii reprezentanţi ai determinismului geografic. Op. pr.: „Metodă pentru cerce- 80 bol tarea uşoară a istoriei" (1566), „Cele şase cărţi despre republică" (1576). BOETHIUS, Anicius Manlius Severi-nus (480—524), filozof roman, adept al idealismului platonician, comentator şi traducător în latină al unor opere aristotelice („Despre categorii", „Despre interpretare"), precum şi al „Introducerii" („Eisagoge") lui Porfir la prima parte a „Organon"-ului. Un paragraf al „Introducerii" va constitui, în sec. 9, punctul de plecare al disputei (cearta) universaliilor. Lucrarea „Despre mîngîierile filozofiei" („De consolatione philosophiae"), inspirată de platonism şi de stoicism, foarte citită în tot cursul evului mediu, este o meditaţie asupra rostului benefic al filozofiei într-o vreme în care creştinismul se instituise autoritar şi uzurpator în filozofie şi morală. BOGDANOV, Aleksandr Aleksandro-vici (1873 — 1928), medic şi filozof so-cial-democrat rus, de orientare filozofică iniţial machistă. B. a încercat să înlocuiască materialismul dialectic cu o variantă a empiriocriticismului, şi pe care a denumit-o empiriomonism. A susţinut teza antidialectică a identităţii existenţei sociale cu conştiinţa sociala. A negat dialectica şi teoria marxistă a luptei de clasă. Concepţiile lui B. au fost combătute de Y.I. Lenin în lucrarea „Materialism şi empirio-criticism". Potrivit teoriei sale cu privire la „organizarea forţelor de producţie", progresul social ar fi rezultatul exclusiv al acumulărilor treptate cantitative intervenite în dezvoltarea forţelor de producţie. BOHME, Jakob (1575-1624), filozof panteist german, de prQfesiune cizmar, persecutat pentru concepţiile sale, considerate eretice. A identificat divinitatea cu natura, afirmînd că în afară de natură nu există nimic. Sub un înveliş mistic, fantastic, filozofia sa cuprinde intuiţia contradicţiei ca izvor al dezvoltării. B. a influenţat gîndirea filozofică-teologică protestantă şi, prin aceasta, filozofia romantismului (Schel-ling şi, în mod special, Hegel). Op. pr.: „Aurora" (1612), „Trei principii" (1619), „Mysterium Magnum" (1623). BOHR, Niels (1885-1962), fizician danez şi filozof al ştiinţei, unul dintre creatorii teoriei cuantice; B. a formulat principiul corespondenţei şi ideea complementarităţii care au contribuit esenţial la dezvoltarea şi interpretarea mecanicii cuantice. Principiul corespondenţei reprezintă o expresie teoretică a raportului dintre adevărul relativ şi cel absolut în ştiinţă. Esenţa cerinţei exprimată de ideea complementarităţii constă în necesitatea aplicării alternative, în analiza fenomenelor cuantice, a claselor de noţiuni, a schemelor şi a idealizărilor clasice contradictorii pentru a se reda consistent şi exhaustiv informaţia despre comportarea microobiectelor. B. a subliniat de a-semenea primatul cadrului conceptual în cercetările de fizică, rolul conceptelor clasice şi al limbajului obişnuit în descrierea fenomenelor microcosmosului. în cadrul celebrului „conflict epistemologic" cu A. Einstein, B. şi-a aprofundat şi explicitat ideile asupra condiţiilor observării şi măsurării proceselor elementare, asupra caracterului esenţial, ireductibil al intervenţiei probabilităţii în teoria cuantică şi asupra necesităţii unui nou concept al „realităţii fizice" adecvat fizicii atomice. Op. pr.: „Teoria atomică şi descrierea naturii" (1934), „Fizica atomică şi cunoaşterea umană" (1958, trad. rom. 1969). BOLYAI, Jânos (1802-1860), gîndi-tor maghiar din Transilvania, matematician de prestigiu internaţional, unul dintre creatorii geometriei neeuclidiene. în spirit materialist, deşi în limite mecaniciste, B. a negat creaţionismul şi a afirmat caracterul obiectiv al spaţiului şi timpului, ca forme de existenţă ale materiei. Preocupat de problema fericirii (a proiectat o lucrare, „Teoria fericirii", insuficient elaborată, însă), B. a criticat indirect stările sociale din Transilvania, propunînd un 81 bol plan de organizare a vieţii sociale în-tr-o viitoare societate comunistă ideală. El a militat pentru solidaritatea revoluţionară a tuturor popoarelor, evoluînd apoi în direcţia luminismului reformist. BOLZANO, Bernard (1781-1848), teolog, filozof, logician şi matematician, născut la Praga dintr-o familie de italieni emigranţi. Opunîndu-se orientărilor psihologiste şi voluntariste post-kantiene, B. a propus o înţelegere a logicii care, prin teza adevărurilor în sine (valabile independent de actul prin care sînt puse), anticipează anti-psihologismul şi ideea unei „logici pure" din fenomenologia lui Husserl. în matematică, B. a pregătit aparatul conceptual pentru elaborarea teoriei funcţiilor reale şi teoriei mulţimilor. în filozofia religiei, B. a încercat să raţionalizeze catolicismul, să-I pună de acord cu simţul comun, eliminîndu-i elementele mistice. în etică, B. a propus ideea egalităţii „esenţiale" a tuturor fiinţelor umane, pe care a încercat să o argumenteze cu date istorice şi raţionale. Op. pr.: „Teoria ştiinţei" (4. voi., 1837), „Paradoxele infinitului" (1851), „Fundamentele logicii" (postum, 1964). BONALD, Louis Gabriel Ambroise de (1754—1840), filozof tradiţiQnalist, publicist şi om politic francez. Filozofia lui B. îşi propune scopul de a-i face pe oameni să-şi cunoască raporturile cu semenii lor, de a transforma pe fiecare individ într-o fiinţă morală şi socială, într-o persoană. B. consideră Insă, în spirit religios, că principiul constitutiv ultim al societăţii este limbajul, care a fost dat oamenilor de către divinitate, odată cu adevărurile fundamentale. Opunîndu-se teoriilor contrac-tualiste, B. afirmă că faptul primordial în societate nu este contractul, ci puterea care, ca şi limbajul , este de origine divină. Op. pr.: „Teoria puterii politice şi religioase în societatea civilă, demonstrată prin intermediul raţiunii şi al istoriei" (1796), „Eseu analitic asupra legilor naturale ale ordinii sociale sau despre putere, ministru şi supus în societate" (1800), „Legislaţia primitivă considerată în ultimele timpuri* prin singurele lumini ale raţiunii" (2 voi., 1802), „Demonstraţie filozofică a principiului constitutiv al societătii" (1830). BOOLE, George (1815—1864), matematician şi logician englez, întemeietorul logicii simbolice (matematice), a-lături de Augustus de Morgan. Op. pr.: „Analiza matematică a logicii" (1847), „Cercetarea asupra legilor gîndirii" (1854), „Tratat despre ecuaţiile diferenţiale" (1859), „Tratat despre calculul diferenţelor finite" (1860). BOSANQUET, Bernard (1848-1923), filozof şi sociolog englez, unul dintre reprezentanţii neohegelianismului. Termenul fundamental al concepţiei idea-list-obiective a lui B. îl constituie absolutul prin care el desemna o realitate raţională superioară, criteriu al oricăror* valori. B. a dezvoltat o concepţie originală despre principiul nega-tivităţii. în viziunea sa metafizică, contradicţiile sînt inerente numai lucrurilor individuale, finite sau sferei „inferioare" nu şi absolutului. Din a-ceastă perspectivă, B. a cultivat o concepţie idealist-metafizică despre om şi viaţa socială. Teoria „autorealizării" elaborată de el, după care diferitele paliere ale vieţii sociale sînt armonice, corespunzător coerenţei raţionale a absolutului, a constituit o apologie a societăţii burgheze şi un instrument de mascare a contradicţiilor specifice acesteia. După B., în virtutea raţionalităţii realului, între sferele cele mai puţin formale ale gîndirii, inclusiv etica şi estetica, şi sfera logică există o puternică analogie. De aici, „teoria coerenţei" drept criteriu al adevărului şi a raportului acestuia cu logica. B. s-a opus mărginirii pozitiviste şi a pledat pentru valoarea teoriei filozofice şi a temeiurilor ontice ale logicii. Op. pr.: „Logica sau morfologia cunoaşterii" (2 voi., 1888), „Istoria esteticii" 82 (1892), „Teoria filozofică a statului" (1894), „Principiul individualităţii şi al valorii" (1911), „Valorizarea şi destinul individului" (1913), „Implicaţia şi inferenţa lineară" (1920). BO&KOYIC, Rudjer Josip (1711—1787), fizician, astronom şi filozof croat care a depăşit mecanicismul dominant în epocă printr-o încercare originală de a uni teoria dinamică asupra materiei cu atomismuL BQUŢROUX, Emile (1845-1921), filozof francez, reprezentant, alături de Ravaisson, Lachelier ş.a. al neospiri-tualismului. Fondator al teoriei contingenţei legilor naturii şi ale ştiinţei, B. a absolutizat calitativul, dinamicul, negînd, în mod nedialectic şi idealist, unitatea dintre calitativ şi cantitativ, dinamic şi static, mobil şi permanent etc. în aceeaşi manieră, B. a considerat ca real singularul şi particularul ajungînd, de pe această platformă, la concluzia că ştiinţa nu operează cu legi ci cu ipoteze, că .legile ştiinţei nu sînţ adevărate decît pentru cazuri generale dar nu şi pentru cele individuale şi că domeniul unei ştiinţe este ireductibil la domeniul alteia care o precede în ierarhia determinismului natural şi că pe măsură ce ştiinţa se îndepărtează de sfera fenomenelor naturale (fizice, chimice, biologice) şi se apropie de aceea a fenomenelor umane, caracterul contingent al legilor ei creşte. De aici şi negarea totală a existenţei unor legi obiective ale dezvoltării sociale şi umane; tipic idealistă este şi teoria sa despre libertate, ca libertate pur interioară. Op. pr.: „Despre contingenţa legilor naturii" (1874), „Ideea de lege naturală în ştiinţa şi în filozofia contemporană" (1895), „Ştiinţa şi religia în filozofia contemporană" (1908). BOWNE, Borden Parker (1847 — 1910), filozof american care a elaborat prima expunere închegată şi sistematică a personalismului In S.U.A. Adept al bra unui personalism pluralist şi neevolu-ţionist, B. consideră că demersul filozofic trebuie să acorde primordialitate realităţii persoanei umane, privită ca „explicaţia ce nu mai poate fi explicată". Prin acceptarea unui sistem diversificat de persoane umane, ca centre de creaţie, care realizează, prin implicarea reciprocă a spiritelor omeneşti, viziunea unei „persoane pure, supreme, infinite şi perfecte", B. susţine o variantă a idealismului teist, care încearcă să transpună în terminologie filozofică unele dogme ale religiei. Op. pr.: „Personalismul" (1908). BRADLEY, Francis Herbert (1846— 1924), filozof englez, reprezentant principal al idealismului absolut (varianta anglo-saxonă a neohegelianismului). Sub influenţa tradiţiilor platonice şi neoplatonice, B. a criticat empirismul, pozitivismul şi materialismul, încercînd să aclimatizeze spiritul speculativ al filozofiei clasice germane, în special al celei hegeliene, la condiţiile noilor rigori ale experienţei şi ştiinţei. Pe baza unei interpretări metafizico-teologice a operei lui Hegel, renunţînd la dialectică, la raţionalism şi la optimismul teoretico-gnoseologic hegelian, B. a reelaborat spiritualismul în formula unui „idealism absolut" care încearcă întemeierea cunoaşterii Absolutului pe baze extraraţionale, prin „simţirea întregului" şi, în ultimă instanţă, prin „argumentul ontologic" (v. Argumentele pentru existenţa lui Dumnezeu). Idealismul lui B. ipostaziază psihicul uman în forma unui Absolut necontradicto-riu şi sustras devenirii, în raport cu care lucrurile, proprietăţile şi relaţiile, ar ţine doar de fenomen (Appearence), singurul expus contradicţiei şi dezvoltării. Teza absolutului necontradicto-riu a fost extinsă de el într-o doctrină social-politică conservatoare, conform căreia individul este parte a „întregului" (statului), căruia trebuie să i se supună necondiţionat. Aceste idei se asociază cu critica filozofiei raţionaliste hegeliene a istoriei şi cu formularea teoriei prezentismului, care neagă legitatea 83 p bra istorică şi posibilitatea progresului. B. a criticat teza centrală a psihologiei empiriste — asociaţia ideilor —şi,pe aceste baze, a respins utilitarismul şi pragmatismul din etica timpului şi psihologismul din logică, militînd pentru separarea logicii de psihologie şi de filozofia speculativă şi anunţînd, prin analize riguroase ale sensului şi semnificaţiei, logicismul lui Russell şi contururile logicii moderne, fără a accepta însă în întregime tendinţele t.ehnicizante si formaliste dinăuntrul acesteia. B. opta totodată pentru o perspectivă teoretică în filozofie, pentru valoarea teoriei generale, ca o reacţie faţă de mărginirea pozitivistă a timpului şi chiar faţă de dogmatismul filozofiilor speculative, fără a putea evita însă nota de speculaţie sterilă şi impactul teologiei. Op. pr.: „Premisele istoriei critice" (1874), „Principii de logică" (1883), „Fenomen şi realitate. Eseu de metafizică" (1893), „Eseuri asupra adevărului şi realităţii" (1914). BRAHMAN (BRAHMA) (în sanscrită „absolutul") 1. Nume dat, în brahma-nism şi hinduism, spiritului suprem universal, considerat ca fiind realitatea ultimă, necreată, incorporală, invizibilă, existentă prin sine şi în mod absolut. Se consideră că în B. îşi află originea toate lucrurile, vizibile şi invizibile, zeii şi demonii, fiinţele umane ca şi cele animale, toate urmînd să fie resorbite, cu timpul, în el. B. apare în cărţile sfinte drept conştiinţa absolută a lumii, matca tuturor lucrurilor, Stă-pînul lumii, Indestructibilul, Atotcuprinzătorul, Atotpătrunzătorul etc. („Nu există decît o singură fiinţă şi nimic în afara ei".) B. nu este adorat în mod special, ca şi ceilalţi zei, dar acest Absolut universal reprezintă obiectul meditaţiilor abstracte, filozofice, practicate (în yoga, de pildă) de către înţelepţii şi vizionarii religiilor indice. 2. Membru al castei preoţeşti a religiilor brahmane şi hinduiste. în perioada sclavagismului şi a feudalismului, b, au deţinut, ca pătură socială distinctă, mari privilegii. BRAHMANISM, complex de religii indice, cu caracter pdliteist, al căror nume vine de la Brahman şi din care se dezvoltă hinduismul. B. cuprinde două perioade: cea vedică şi cea brah-manică propriu-zisă. Prima perioadă are la bază cărţile religioase numite Vede (în sanscrită Veda = „cunoaştere"). Cea mai veche şi mai importantă dintre Vede este Rigveda — cartea imnurilor, în care se reflectă dezvoltarea timpurie a religiei indoarienilor, un fel de cult al naturii de tip politeist, de zeificare a forţelor naturale. Se consideră că perioada vedică ar începe pe la jumătatea mileniului al doilea înaintea erei noastre, în procesul de contopire a popoarelor băştinaşe cu triburile nomade de arieni, venite din Podişul Iranian şi care, ca evoluţie istorică, se aflau în stadiul trecerii de la societatea fără clase la societatea împărţită în clase (proces social reflectat în Vede). B. se jntemeia pe divinizarea fenomenelor cosmice şi a forţelor naturii, avînd o mitologie bogată şi un panteon divers. Alături de zei, ierarhizaţi în divinităţi superioare şi inferioare, erau divinizaţi strămoşii, duhurile etc. Religia, caracterizată prin simplitate, nu folosea, se pare, nici temple şi nici imagini ale zeilor, ea avînd ca element central de cult aducerea jertfelor. Preoţii oficianţi erau brahmanii — cuvînt care la origini ar putea semnifica „adoratorii", „cei care se închină". Ei erau şi cei care recitau imnurile. Spre începutul primului mileniu înaintea erei noastre apare perioada b. propriu-zis, doctrinar, bazat pe interpretările consacrate lui Brah-Ina. Social, această religie apare în condiţiile în care se consolidează orîn-tiuirea pe caste a Indiei, menţinută pînă aproape de zilele noastre ca o trăsătură specifică a vieţii sociale din a-ceastă ţară. Brahmanii, adică preoţi-mea ereditară, reprezintă o castă de elită, avînd o poziţie socială superioară, deţinînd monopolul cultului şi al interpretării cărţilor religioase. Vechile divinităţi trec pe planul al doi- 84 bri lea şi continuă să existe mai ales în credinţele populare. Gînditorii brahmani elaborează o doctrină bazată pe credinţa într-un spirit suprem Universal numit- Brahma "sau Brahman. Apar Upanişadele, lucrări religioase cu un caracter’ predominant filozofic, în care îşi găsesc expresia cea mai completă teologia şi filozofia brahmană. Dintre sistemele filozofice bazate pe Upanişade, cele mai importante sînt: Vedanta, Mimamsa, Samkhya, Yoga, Nyaya şi Vaişeşica. Dacă, după unii gînditori, religia brahmană ar reprezenta o prelungire a perioadei vedice, după alţii, în schimb, ea ar fi o religie diferită radical de cea vedică şi bazată în mare parte pe o dezvoltare’ a reprezentărilor religioase preariene. împărţirea societăţii indiene în caste se reflectă profund în structura religiei brahmanice. Cultul devine aristocratic; zeii înşişi capătă un caracter de zei de castă; destinul sufletelor, considerate nemuritoare, este influenţat de existenţa castelor. B. dezvoltă* mult ideea de suflet. Eterne, sufletele pot acţiona, după concepţiile brahmanîste, numai în uniune cu corpul. Pe de altă parte, acest înveliş corporal reprezintă sursa durerilor omeneşti, iar scăparea de această povară trebuie să reprezinte scopul oricărui credincios iluminat. Printr-un şir de existenţe corporale succesive, sufletul urmează drumul purificării şi al emancipării, se asimilează din ce în ce mai mult cu Absolutul, pînă la o completă uniune cu Brahmâ. Această posibilitate de evoluţie şi perfecţionare treptată a sufletelor se bazează pe credinţa în reîncarnare, teorie devenită piatră unghiulară a religiei indiene, şi după care sufletul omului se reîntrupează succesiv (fie în chip de om, fie în chip de animal) în funcţie de faptele săvîrşite în timpul vieţii pămîntene. Fundamentarea teoretică a acestei concepţii, după care omul, prin comportarea sa, determină natura viitoarei sale reîncarnări, este cuprinsă în teza Karmei. BRfiHIER, Emile (1876-1952), istoric al filozofiei şi filozof francez raţionalist. Mai însemnat ca istoric al filozofiei, B. regîndeşte trecutul filozofiei ca pe o „creştere naturală". Prin aceasta justifică valoarea în isto*ria filozofiei, valoare existînd, după el, numai acolo unde este deschidere, continuitate. Studierea trecutului nu este operă în sine; pentru a fi autentică ea trebuie să devină un organon cu valoare constructivă în opera de reconstituire filozofică. Op. pr.: „Istoria filozofiei" (1932), „Filozofia şi trecutul ei" (1949), „Transformările filozofiei franceze" (1950). BRENTANO, Franz (1838-1917), filozof austriac, reprezentant de seamă al neorealismului. S-a opus apriorismului kantian. Prin introducerea conceptului de intenţionalitate, a căutat să depăşească dificultăţile psihologiei aso-ciaţioniste. A propus o „psihologie descriptivă" (a ansamblurilor, a proceselor) iniţiind critica fenomenologică a psihologismului din logică şi teoria cunoaşterii; în etică, B. s-a remarcat prin introducerea tezei despre evidenţa şi îndreptăţirea unor forme ale vieţii emoţionale, pregătind astfel etica axiologică a lui M. Scheler şi etica valorilor în genere. Op. pr.: „Psihologia din punct de vedere empiric" (1874), „Despre originea cunoaşterii etice" (1889), „Fundamentele şi construcţia eticii" (postum, 1952). BRIDGMAN, Percy Williams (1882— 1961), fizician american, specialist în domeniul presiunilor ultraînalte, fondatorul operaţionalismului. Op. pr.: „Analiza dimensională" (1922), „Logica fizicii contemporane" (1927). BRIGHTMAN, Edgar Sheffield (1884— 1953), unul din principalii promotori ai personalismului în S.U.A. A elaborat o concepţie asupra persoanelor umane, privite — dintr-o perspectivă religioasă, transfigurată filozofic — în dependenţă faţă de „Persoana eternă", conside- 85 bro rată, la rîndul ei, drept cauză eficientă şi finală. A încercat o reelaborare teistă a conceptului de „Dumnezeu". în viziunea sa metafizică universul este structurat ierarhic, putînd fi investi1 gat la nivelul „esenţelor", la cel al „naturii", la cel al „valorilor" şi — ca o „cheie" pentru înţelegerea întregului — la cel al „persoanelor" (în dubla şi corelata ipostază: Persoană Divină şi Persoană Umană). Este un mod de gîndire tipic pentru tentativele de transformare a unei filozofii religioase într-o „religie filozofică". Op. pr.: „Este Dumnezeu o persoană?" (1932), „Filozofia religiei" (1940), „Natură şi valori" (1945). BROGLIE, Louis Victor de (n. 1892), fizician francez, autorul teoriei ondulatorii asupra domeniului microfizic al materiei. B. este cunoscut ca promotor al teoriei cuantelor şi unul dintre întemeietorii mecanicii cuantice, a cărei soluţie de interpretare a depăşit modelele cauzal-mecanice ale fizicii clasice, dar pentru care natura proba-bilistă a comportării microfenomene-lor nu-1 conduce la abandonarea principiului cauzalităţii. Prin preocupările sale de istorie şi filozofie a ştiinţei, se situează printre primii mari fizicieni ai secolului nostru care au luat atitudine teoretică împotriva interpretării indeterministe a fizicii cuantice şi în general a influenţei indeterminismului asupra gîndirii teoretice din fizica primei jumătăţi a sec. 20. Op. pr.: „Teoria cuantelor" (1924), „Introducere în mecanica ondulatorie" (1930), „Materie şi lumină" (1937), „Date ale fizicii noi" (2 voi., 1941-1943). BROUWER, Luitzen Egbertus Jan (1881 —1966), matematician olandez, întemeietorul intuiţionismului matematic. Are contribuţii în topQlogie, geometrie, teoria mulţimilor. Concepţia sa epistemologică asupra matematicii este dezvoltată şi integrată într-o viziune filozofică generală asupra omului, cunoaşterii şi culturii, fiind parţial inspirată din Kant, Schopenhauer şi Mannoury. 86 Matematica, după B., nu se reduce la logică sau la limbaj; ea este o activitate mentală constructivă, primară faţă de logică, limbajul nereprezentînd decît o expresie, un indiciu al ei. Sursa matematicii este intuiţia matematică, „percepţia timpului desprins de orice conţinut". A demonstra în matematică înseamnă, după B., a realiza o construcţie a entităţii cerute. B. nu acceptă valabilitatea nelimitată a principiului terţului exclus, a dublei negaţii şi a demonstraţiilor prin reducere la absurd. Prin aceasta, consideră B., sînt eliminate din matematică antinomiile, ca-re-şi aveau originea în procedeele neconstructive. B. a criticat formalismul lui Hilbert, cantorismul şi metoda axiomatică, ca moduri neadecvate de a înţelege matematica. în filozofia sa socială, B. este un pesimist, atitudine izvorîtă din neîncrederea în valorile civilizaţiei occidentale. Op. pr.: „Fundamentele cunoaşterii" (1907), „Intuiţionism şi formalism" (1912), „Conştiinţă, filozofie şi matematică" (1948), „Cadrul istoric, principiile şi metodele intuiţionismului" (1952). BRUCĂR, Iosif (1888—1960), filozof român. A considerat că întreaga problematică a filozofiei se centrează în jurul „corelatului" obiect-subiect; B. a abordat acest raport de pe poziţii naturalist-scientiste, afirmînd un „mo* nism-fizic" în explicarea naturii, dar a acordat prioritate spiritului în explicarea vieţii sociale. B. a rupt lumea ideală a gîndirii, a valorilor'spirituale de condiţiile materiale ale existenţei, neînţelegînd legătura lor dialectică. O parte a studiilor sale, puternic influenţate de fenomenologie, sînt elaborate dintr-o perspectivă idealist-obiec-tivă. Este autorul mai multor lucrări de istorie a filozofiei, scrise dintr-o perspectivă raţionalistă. Op. pr.: „Filozofia lui Spinoza" (1930), „Probleme noi în filozofie" (1931), „Filozofi şi sisteme" (1933), „Bergsoil" (1935), „Despre neant" (1938), „Psihologie" (1947). BRUNO, Giordano (1548—1600), cel mai de seamă filozof italian din epoca Renaşterii. A părăsit în 1576 ordinul dominican şi a cutreierat întreaga Europă apuseană, propagînd o concepţie proprie despre lume şi natură. In 1592, la Veneţia, a fost prins si întemniţat de Inchiziţie. După opt ani de torturi, refuzînd să-şi renege convingerile, a fost ars pe rug la Roma ca eretic. Filozofia lui B. este un panteism de tendinţă materialistă şi ateistă. Natura este „Dumnezeu în lucruri" („Deus in rebus"). Cum Dumnezeu este infinit, universul, ca explici tare (desfăşurare) a acestei substanţe infinite, este şi el infinit şi compus din lumi nenumărate, în felul acesta, B., apărător însufleţit al sistemului copernican, a depăşit totodată limitele acestuia (ideea unui univers finit cu Soarele în centru). Înlăturînd dualismul scolastic materie-formă, B. a vorbit despre autoactivi-tatea materiei, care-şi desfăşoară prin sine şi din sine bogăţia nesfîrşită a formelor. Ideile lui B. despre infinitul mare şi mic, despre monade şi despre „coincidenţa contrariilor" conţin elemente preţioase de gîndire dialectică. Concepţiile lui au exercitat o înrîurire puternică asupra gîndirii lui Spinoza, Leibniz şi Schelling. Op. pr.: „Despre cauză, principiu şi unitate" (1584, trad. rom. 1942), „Despre infinit, univers şi lumi" (1584), „Despre avînturile eroice" (1585). BRUNSCHWICG, L6on (1869-1944), filozof idealist-raţionalist francez, autor al unor remarcabile lucrări de epistemologie şi de istoria ştiinţei („Etapele filozofiei matematice", 1912). A susţinut ideea specificităţii şi autonomiei vieţii spirituale, ale cărei mişcări slnt dominate de raţiune şi ale cărei forme (ştiinţa, filozofia, arta şi religia) se află în conexiune, sub semnul acesteia. B. se îndepărtează de antiintelectualismul şcolii neospiritualiste franceze, definind spiritul ca o activitate intelectuală. Alte op.: „Introducere în viaţa spiritului" (1900), „Experienţa umană şi buc cauzalitatea fizicii" (1922), „Raţiunea şi religia" (1939). BUBER, Martin (1878—1965)^ filozof şi scriitor israelian, reprezentant al existenţialismului religios, apropiat de teologia dialectică şi de personalismul religios. Discursul său filozofic gravitează în jurul ideii dialogului între om şi lume, ,-,Eu" şi „Tu", om şi Dumnezeu ş.a., ca o condiţie a existenţei şi cunoaşterii reale. Pentru a se manifesta, substanţa noastră spirituală are nevoie de un „Tu", de un altul, în afara noastră, afirmă el. Dar datorită oscilaţiilor persoanei umane între tendinţe excesive şi contradictorii (fie spre misticismul în care persoana se dizolvă, fie spre formalismul practicării unui cult), relaţia dintre persoane — inclusiv între om şi Dumnezeu, „Tu-ul veşnic" — se reifică, afectînd deopotrivă ambii ei termeni. „Soluţia" lui B. este actul unirii tainice a transcendentului (divinului) cu imanentul (umanul) care îl realizează pe Dumnezeu în lume şi îl situează în intervalul dintre oameni. Sincretismul iudeo-creştin al lui B. se îmbină şi cu încercarea de ridicare la universalitate şi umanism. în politică, s-a afirmat ca un partizan al prieteniei iudeo-arabe. Op. pr.: „Eu şi Tu" (1923), „Dialog" (1932), „Culesul" (1965). BtfCHNER, Ludwig (1824—1899), medic şi naturalist german, reprezentant al materialismului vulgar, adversar al socialismului. Op. pr.: „Forţă şi materie" (1855), „Darvinism şi socialism" (1894). BUCKLE, Henry Thomas (1821—1862), istoric şi sociolog pozitivist englez de orientare burgheză radicală. Criticînd interpretarea teologică a istoriei, B. s-a străduit să descopere legile obiective ale proşresului istoric cu ajutorul cercetării inductive şi al aplicării metodelor statistice. Pe plan teoretic general, el a aderat la concepţia idealistă a lui A. Comte după care nivelul dezvoltării intelectuale a societăţii reprezintă fac- 87 bud torul hotărîtor în istorie. Ca reprezentant al determinismului geografic, B. a explicat diferenţa dintre evoluţia istorică a diferitelor popoare prin deosebirea condiţiilor geografice în cadrul cărora s-a desfăşurat ea. Op. pr.: „Istoria civilizaţiei în Anglia44 (1857 — 1861). BUDISM, una dintre principalele religii, întemeiată în India, în sec. 6—5 î.e.n., de legendarul Buddha (Siddhar-tha Gautama sau Sakya-Muni). Viziunea filozofică pesimistă a b. este concentrată în cele patru „adevăruri sfinte44 referitoare la: 1) existenţa suferinţei, 2) cauza suferinţei (dorinţele neîmplinite, căutarea plăcerilor care determină lanţul reîncarnărilor succesive purificatoare), 3) încetarea suferinţei, 4) cele opt „nobile căi44 care duc la încetarea suferinţei (ideile drepte, intenţiile drepte, cuvîntul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi meditaţia dreaptă). Eliberarea finală de suferinţă se dobîndeşte prin nirvana, dezagregarea ireversibilă a individualităţii, care pune capăt lanţului reîncarnărilor, guvernate de legea karma. Morala budistă predică, pe de o parte, compasiunea şi asceza, iar pe de altă parte pasivitatea şi neîmpotrivirea la rău. B. are două ramuri: „hinayana44 (b. sudic timpuriu) şi „mahayana44 (b. nordic, apărut în sec. 1 e.n.). îndeosebi b. timpuriu îi sînt proprii unele elemente materialiste şi de dialectică spontană (ideea cauzalităţii, concepţia atomistă, principiul transformării perpetue etc.). Dintre şcolile filozofice budiste, „madhyamika44 (sau „sunyava-din44) a accentuat cel mai mult caracterul iluzoriu, ireal al lumii fenomenale, asemenea monismului vedantic („advaita-vedanta44) şi platonismului. Şcoala „yogacara44(sau „vijnanavadin44), idealist-subiectivă, a susţinut că singurul lucru real este conştiinţa individuală, întrucît toate lucrurile ar exista numai în gîndire. Şcolile „vaibhaşika44 şi „sautrantika44 au manifestat tendinţe materialiste, recunoscînd existenţa rea- lă a lucrurilor, independent de vreun spirit obiectiv sau de conştiinţa umană. V. şi jainism; contemplativitate. BUFFALO, CERCUL DE LA v. FARBER, Marvin. BUFFON, Georges Louis Leclerc de (1707 — 1788), naturalist şi scriitor francez, membru al Academiei franceze. B. a căutat să introducă în biologie ideile raţionale ale fizicii newto-niene. în monumentala sa lucrare „Istoria naturală44 (36 voi., 1749-1788), B. a afirmat principiul unităţii lumii vii, al evoluţiei speciilor organice, ca şi al materiei anorganice, pregătind astfel evoluţionismul, ce avea să fie dezvoltat de către Lamarck şi Darwin şi să aibă un rol fundamental în constituirea unei concepţii materialiste şi dialectice asupra lumii. Postulînd observaţia minuţioasă, lipsită de prejudecăţi, ca bază metodologică de pornire a oricărei ştiinţe, B. considera că adevăratul efort al acesteia trebuie să consiste în ridicarea, de la detalii, la vaste sinteze teoretice. După B., omul ocupă un loc cu totul special în natură. Dealtfel, însăşi clasificarea animalelor este făcută după criteriul utilităţii acestora pentru om. A afirmat ideea progresului nelimitat al omenirii, atît sub raport fizic cît şi moral. Prin ideile sale privind unitatea lumii organice, adaptabilitatea fiinţelor la mediu, existenţa transformărilor şi evoluţiei în lumea organică şi anorganică, ca şi prin credinţa sa în progresul neîngrădit al umanităţii, B. este un promotor de seamă al spiritului ştiinţific şi filozofic premergător Revoluţiei franceze. De numele lui se leagă şi metoda prezentării literare a lucrărilor de ştiinţă, grija deosebită pentru stilul în care acestea sînt redactate. (Lui B. îi aparţine aforismul: „Stilul este omul însuşi44). BUGNARIU, Tudor (n. 1909), filozof şi publicist român. Membru corespondent al Academiei R.S.R., profesor universitar la Cluj şi la Bucureşti. Ca militant antifascist a co- 88 0 laborat la „Revista de sociologie" (1931), la „Cuvîntul nou" (1934) ş.a. şi a editat revista „Alte zări" (1933), publicînd articole de analiză materia-list-istorică a fenomenelor social-politice ale epocii. După Eliberare s-a consacrat activităţii universitare, redac-tînd şi coordonînd cursuri de materialism dialectic şi istoric. Pe plan teoretic s-a afirmat cu diferite studii („Luptele economice ale muncitorimii clujene" — 1934, „Concepţia social-politică a lui G. Bariţ" — 1936, „Înrîurirea marxismului asupra gîndirii filozofice contemporane" — 1968, „Statutul filozofiei" — 1968), în care sînt analizate aspecte ale gîndirii marxiste, trăsăturile şi statutul filozofiei, aspecte ale teoriei culturii şi antropologiei. BUNGE, Mario (n. 1919), fizician şi filozof al ştiinţei argentinian. A contribuit la interpretarea, formalizarea şi elucidarea unor importante momente, proceduri şi rezultate ale cercetării ştiinţifice. B. a formulat o serie de concluzii filozofice, în opoziţie vădită cu operaţionalismul şi convenţionalismul interpretării neopozitiviste a ştiinţei. B. nu se limitează la analiza structurii lingvistico-conceptuale a teoriilor ştiinţifice, ci se interesează de întreaga dinamică a cercetării ştiinţifice, de construcţia şi reconstrucţia ştiinţei, de rolul problemelor, ipotezelor şi* metodelor în ştiinţă, de valoarea presupoziţiilor şi a intuiţiilor filozofice în cunoaşterea modernă, de modalităţile şi structurile aplicării şi verificării teoriilor. Dintre rezultatele cele mai originale ale cercetărilor lui B. sînt de semnalat: formularea unei teorii asupra fundamentelor fizicii, analiza monografică a cauzalităţii în ştiinţă, construcţia unei semantici adecvate teoriilor factuale, cercetarea relaţiilor inter teoretice, construirea unui complex model al testării ipotezelor şi teoriilor iitiinţifice. Prin aceasta B. a contri-Bliit la apropierea teoriei cunoaşterii |de ştiinţa reală. Op. pr.: „Cauzalitatea" (1959), „Intuiţie şi ştiinţă" (1962), bur „Fundamentele fizicii" (1967), „Cercetarea ştiinţifică" (2 voi., 1967), „Filozofia fizicii" (1973), „Tratat de filozofie" (proiectat în 7 voi., primele două apărute sub titlul „Semantică", 1974). BUN SIMŢ, v. SIMŢ COMUN; OPINIE. BURCKHARDT, Jacob (1818-1897), istoric elveţian, unul dintre fondatorii istoriei moderne a culturii. Influenţat de romantism, B. s-a remarcat prin evitarea atît ă factologiei şi pozitivismului în tratarea istoriei, cît şi prin respingerea oricăror idei apriori, a oricăror scheme abstracte, preconcepute. El concepe imaginile sintetice asupra evenimentelor şi epocilor istorice ca rezultate ale unor generalizări succesive, plecînd de la o „tratare paralelă a faptelor". Ceea ce importă însă nu sînt faptele istorice ca atare, ci semnificaţia lor umană; omul viu, cu pasiunile şi acţiunile sale constituie ţinta adevărată a investigaţiei istorice. Evenimentele istorice sînt revelatoare în măsura în care au avut o anumită semnificaţie pentru oameni şi au produs anumite schimbări în mentalitatea şi simţirea lor. De aceea, B. acordă un loc privilegiat faptelor de cultură, artei în Special, în tratarea diferitelor perioade istorice, de unde şi estetismul concepţiei sale. Lui B. i s-a reproşat şi o exaltare a individualismului în detrimentul practicilor democratice. B. este printre puţinii care au cumulat erudiţia istoricului cu o deosebită sensibilitate pentru artă. E considerat autorul conceptului modern de Renaştere. Op. pr.: „Epoca lui Constantin cel Mare" (1853), „Cicerone, un ghid pentru savurarea operelor de artă ale Italiei" (1855), „Cultura Renaşterii în Italia" (1860), „Istoria culturii elene" (postum, 1898 — 1902), „Prelegeri" (postum, 1910), „Scrieri necunoscute" (postum, 1922). BURGHEZIE, clasă dominantă în societatea capitalistă, proprietară a principalelor mijloace de producţie, pe care 89 le foloseşte în scopul obţinerii de profit rin exploatarea muncitorilor salariaţi, n funcţie de sfera de investiţie a capitalului, b. se stratifică în b. industrială, comercială, bancară şi sătească. Odată cu pătrunderea capitalului financiar în toate sferele vieţii economice se constituie b. monopolistă, iar capitalismul intră într-un nou stadiu al evoluţiei sale istorice — stadiul capitalismului monopolist, al imperialismului. Sursa veniturilor tuturor acestor categorii ale b., în oricare din stadiile capitalismului, este plusvaloarea. Pentru a-şi asigura o plusvaloare cît mai ridicată şi a-şi întări dominaţia economică, b. îşi instituie şi consolidează permanent dominaţia politică, subor-donîndu-şi în întregime şi aparatul de stat. în lupta sa politică, economică şi ideologică împotriva feudalismului, b. a jucat un roî progresist. După instaurarea capitalismului, b. se transformă însă tot mai mult dintr-o forţă progresistă într-o forţă reacţionară, care frînează progresul social. Ca urmare a dominaţiei monopolurilor şi a capitalului financiar, în imperialism grupul restrîns al b. monopoliste domină viaţa economică şi politică a ţării, formînd oligarhia financiară şi reprezentînd pătura socială cea mai reacţionară. Paralel cu adîncirea principalei contradicţii de clasă a societăţii Capitaliste, contradicţia dintre proletariat şi b., dintre muncă şi capital, în condiţiile crizei generale a capitalismului, ia naştere şi se agravează contradicţia dintre grupurile monopoliste şi toate celelalte clase şi pături sociale ale naţiunii. Desfiinţarea b. ca clasă se realizează în procesul revoluţiei şi construcţiei socialiste. B. naţională ai e un caracter dublu: pe de o parte, înclină spre realizarea sarcinilor fundamentale ale revoluţiei antiimperialiste, antifeudale, fiind o-biectiv interesată în aceasta iar, pe de altă parte, pe măsura ascuţirii contradicţiilor sociale, tinde şi spre concilierea cu imperialismul si cu feudalismul. Gradul în care b. naţională participă la lupta antiimperialistă şi antifeudală diferă de la o ţară la alta şi depinde de raportul forţelor de clasă pe plan naţional şi internaţional. în România, b. industrială, comercială şi bancară a fost lichidată ca clasă în urma naţionalizării principalelor mijloace de producţie, la 11 iunie 1948. Faţă de b. satelor (chiaburimea), P.C.R. a dus o politică de îngrădire şi de eliminare treptată, iar apoi, pe baza succeselor dobîndite în construirea socialismului la oraşe şi sate, fostelor elemente exploatatoare din rîndul ţărănimii înstărite li s-a creat, prin aplicarea prevederilor decretului Prezidiului M.A.N. din martie 1959, posibilitatea de a-şi asigura existenţa prin muncă proprie, în prezent, în Republica Socialistă România nu mai există b. şi nici o altă clasă exploatatoare. BURIDAN, Jean (c. 1300 — după 4358), filozof francez, reprezentant al nominalismului. Prin activitatea sa,' a contribuit la răspîndirea ideilor lui W.Occamîn Franţa. Dezinteresîndu-se de chestiuni teologice, B. şi-a orientat preocupările teoretice preponderent spre domeniul logicii (comentarii şi adnotări la texte clasice) şi al ştiinţelor naturii (explicarea mişcării corpurilor aruncate, posibilitatea spaţiului infinit nemişcat, critica argumentelor tradiţionale. împotriva mişcării diurne a Pămîntului ş.a.), anticipînd unele idei ale mecanicii lui G. Galilei şi I. Newton şi fiind unul dintre precursorii cinematicii moderne. B. s-a ocupat, de asemenea, de definirea libertăţii voinţei, problemă pe care o considera insolubilă din punct de vedere logic. Determinismul său moral (omul trebuie să vrea binele care i se prezintă drept superior altuia) se întemeiază pe teza că voinţa este liberă să amendeze judecata raţiunii, sugerînd investigarea mai aprofundată a valorii motivaţiilor. Lu-cările sale, în majoritatea lor redactate sub formă de „întrebări" („ Questiones“) la operele lui Aristotel, au rămas în manuscris sau sînt cunoscute în ediţii postume, din sec. 15—17. CABALĂ (ebr. kabbala „tradiţie"), doctrină mistică iudaică din evul* mediu, care invoca un pretins sens ocult al Bibliei, recurgînd la o simbolică fantastică a numerelor şi literelor. Practica acestui fel de exegeză se numeşte cabalistică. CABANIS, Georges (1757 — 1808), medic şi filozof materialist francez. A considerat natura fizică a omului ca factor prim, iar natura sa morală (conştiinţa) ca factor secund, derivat. C. a fost considerat de unii autori ca un precursor al materialismului vulgar, deoarece a susţinut că gîndirea este o secreţie a creierului, după cum fierea este o secreţie a glandei biliare. Op. pr.: „Raporturile dintre natura fizică şi cea morală a omului" (1802). CABET, Etienne (1788—1856), utopist francez, autorul romanului „Călătorie în Icaria" (1840). După C., proprietatea privată trebuie desfiinţată deoarece reprezintă o abatere de la „legea naturală", iar comunismul corespunde naturii însăşi, care i-a creat pe oameni egali. A considerat în mod unilateral că transformările sociale trebuie să aibă loc numai pe cale paşnică, prin reforme. încercarea de a-şi realiza proiectele utopice în America a eşuat (1848). „CAIETE FILOZOFICE", conspecte ale lui V.I. Lenin asupra mai multor lucrări filozofice, conţinînd extrase din lucrările respective, însemnări, observaţii critice şi teze proprii. Majoritatea acestor conspecte au fost întocmite în anii 1914—1916. „C.î.“ au apărut pentru prima oară în volum separat în 1933. Prima traducere românească s-a făcut în 1956. Volumul al 38-lea el ediţiei a patra ruse a operelor lui V.I. Lenin (tradus în 1959) cuprinde o seamă de materiale neincluse în ediţiile anterioare (conspectele asupra unor lucrări ale lui G.V. Plehanov, V>M. Şuleatikov, A.M. Deborin ş.a.). Caietele cele mai vechi conţin conspectele lucrărilor „Sfînta familie" de cal K. Marx şi F. *Engels şi „Prelegeri despre esenţa religiei" de L. Feuerbach, întocmite de Lenin în anii 1895, respectiv 1909. Caietele din 1914—1916 (în număr de nouă) cuprind conspectele asupra cărţilor lui Hegel „Ştiinţa logicii", „Prelegeri de istorie a filozofiei" şi „Prelegeri de filozofie a istoriei", asupra cărţii lui F. Lassalle „Filozofia lui Heraclit Obscurul din Efes", asupra cărţii lui Aristotel „Metafizica", precum şi renumitul fragment „în jurul problemei dialecticii" (1915). „C.f.“ prezintă o importanţă deosebita pentru valorificarea ştiinţifică a istoriei filozofiei, pentru elaborarea creatoare a dialecticii materialiste, pentru dezvoltarea învăţăturii lui Marx despre categorii. Tema centrală a „C.f.“ o constituie dialectica. în „C.î.“, Lenin a formulat cunoscutele teze privind contradicţia ca esenţă a dialecticii, unitatea dintre dialectică, logică şi gnoseologie, drumul dialectic al cunoaşterii, raportul dialectic dintre general şi particular, rădăcinile gnoseologice ale idealismului etc. „C.f.“ cuprind, totodată, teze şi indicaţii valoroase referitoare la dezvoltarea creatoare a materialismului istoric. CALCUL LOGIC, ansamblu de operaţii analog calculului matematic, prin care, pe baza anumitor reguli de inferenţă din anumite expresii logice sînt derivate alte expresii logice. Existenţa unui c.l. este specifică capitolelor logicii simbolice. Astfel, fiecare secţiune a logicii simbolice este un complex alcătuit dintr-o teorie logică căreia i se asociază cel puţin un c.l. în timp ce teoria se constituie în principal pe calea unor proceduri intuitive, cu o largă întrebuinţare a limbajului natural, construirea unui c.l. presupune independenţa de orice interpretare, şi întrebuinţarea, cu precădere, a unui limbaj formal. Independenţa calculului logic faţă de orice interpretare nu este însă absolută, întrucît ea se impune doar în etapa construirii calculului şi pentru că orice c.l. apare pe baza unei teorii logice cu scopul de a servi la rezolvarea problemelor ridicate de respectiva teorie. Neglijarea acestei corelaţii între calcul şi teorie transformă orice c.l. într-un simplu joc cu simboluri, lipsit de utilitate. Importanţa c.l. constă în aceea că el constituie o analiză strictă a actului demonstrativ, o expunere riguroasă a procedeelor de decizie. Elaborarea c.l. a preocupat încă din antichitate pe stoici, iar în timpurile moderne pe G.W. Leibniz; el a fost însă realizat de G. Boole şi A. De Morgan şi perfecţionat de G. Frege. — Calculul claselor, c.l. bazat pe înţelegerea noţiunilor ca extensiuni (sfere). Calculul claselor a fost iniţiat de G. Boole şi dezvoltat de G. Peano şi G. Frege, care au dat o definiţie riguroasă clasei. Calculul claselor fundamentează calculul relaţiilor (respectiv logica relaţiilor). — Calculul funcţional v. calculul predicatelor. ■— Calculul identităţii, procedeu de calcul prin care se stabileşte egalitatea din punct de vedere logic dintre două noţiuni sau judecăţi. Acest procedeu are aplicaţii în analiza relaţiei de egalitate din matematică. — Calculul natural, c.l. prin intermediul căruia, cu ajutorul unor reguli de inferenţă speciale şi pornind de la expresii luate ca adevărate numai sub supoziţie, sînt detectate legile proprii unui anume domeniu logic. Calcul natural are o importanţă deosebită pentru calculul cu predicate poliadice, la nivelul căruia nu este posibilă alcătuirea unui procedeu mecanic de decizie analog formelor normale. Sin. deducţie naturală; calculul ipotezelor. — Calculul predicatelor, algoritm în cadrul căruia propoziţiile apar ca analizate şi sînt denotate prin expresii de tipul Fx, Gy etc., în care F şi G reprezintă predicate, iar literele x şi t/, variabile-obiect, astfel încît aceste expresii se citesc: „X este F“, „Y este G“ etc. După numărul obiectelor la care se aplică predicatele (în. funcţie de gradul lor de generalitate), în constituirea acestor funcţii distingem calculul predicatelor monadice, calculul predicatelor diadice şi, în genere, cal- 92 cal cuiul predicatelor poliadice. — Calculul propoziţiilor, algoritm asociat teoriei logice a funcţiilor de adevăr în care propoziţiile neanalizate sub aspectul structurii lor sînt desemnate prin anumite litere (p> q, r etc.), numite variabile propoziţionale şi sînt luate în consideraţie numai sub aspectul valorilor lor de adevăr posibile. Expresiile specifice calculului propoziţiilor sînt alcătuite din variabile propoziţionale, legate între ele prin diverşi conectioru Sistemul axiomatic al calculului propoziţiilor fundamentează pe cel al calculului predicatelor şi, prin extindere, pe cel al calculului claselor şi al calculului relaţiilor. După numărul valorilor de adevăr considerate, calculul propoziţiilor poate fi bivalent, trivalent şi, în genere, polivalent. — Calculul relaţiilor, procedeu de calcul prin care se analizează proprietăţile relaţiilor, se efectuează anumite operaţii cu relaţiile şi se derivă din anumite relaţii alte relaţii. Acest procedeu a apărut şi s-a dezvoltat în legătură cu problema fundamentelor logice ale matematicii şi s-a dovedit extrem de important pentru analiza logică a ştiinţei în genere. V. şi logică. CALITATE 1. (în filozofie) Categorie filozofică exprimînd sinteza laturilor şi însuşirilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor sau proceselor din natură, societate şi cunoaştere. în virtutea c., într-un sistem de relaţii, un lucru este ceea ce este şi poate fi determinat şi deosebit, ceea ce manifestă individualitate şi specificitate faţă de alte lucruri. Schimbarea c., semnifică transformarea radicală a obiectului, modificarea esenţială a structurii şi proprietăţilor sale. C. este proprie unui obiect sau fenomen individual sau este comună Ainui grup, unei clase de obiecte şi fenomene. Diverse concepţii mecanicist-Şmetafizice au negat existenţa obiectivă a deosebirilor calitative, reducîndu-le P’onat la deosebiri cantitative. Orice Ş>biect sau fenomen presupune o uni-pate a determinărilor calitative şi canti-ff&tive. Determinarea calitativă a obiec- telor are însă o stabilitate relativă în raport cu determinările lor cantitative, care au o mai mare mobilitate, se schimbă continuu. Schimbarea c. se realizează prin mişcarea şi dezvoltarea de la inferior la superior, de la simplu la complex sau invers. Dată fiind corelaţia dintre determinările calitative şi cele cantitative cunoaşterea trebuie să surprindă totdeauna ambele tipuri de determinări, precum şi interacţiunile obiective ale acestora în procesul mişcării şi dezvoltării, evitîndu-se orice unilateralizare metafizică sau mecanicistă în acest sens. V. şi salt; transformarea cantităţii în calitate. 2. (în logică) Criteriu de ordin logic, după care judecăţile de predicaţie se împart în afirmative şi negative. Judecăţile afirmative sînt acelea care enunţă apartenenţa unei însuşiri la un obiect, iar judecăţile negative, acelea în care se enunţă lipsa apartenenţei unei însuşiri la un obiect. Afirmaţia şi negaţia constituie mecanismul logic prin care, la nivelul judecăţii, se exprimă adevărul sau falsul. CALITATEA VIEŢII, categorie sociologică, folosită şi în economia politică, în politica socială, în studierea viitorului, în ştiinţa conducerii sociale, îndeosebi în planificare şi prognoză socială. Termenul a fost introdus de A. Schlesinger jr. şi K. Galbraith. Economistul, politologul şi prospecto-logul francez, B. de J ou venei, o defineşte ca totalitate a posibilităţilor oferite individului de către societate pentru a-şi amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a-i folosi serviciile pentru a-şi organiza existenţa individuală după trebuinţele, cerinţele şi dorinţele sale proprii. în general, c.v. se defineşte (după K. Baier) drept totalitatea amenităţilor naturale şi culturale, varietatea, cantitatea şi* calitatea bunurilor şi serviciilor aflate la dispoziţia tuturor membrilor unei anumite societăţi. Conţinutul c.v. se determină cu ajutorul unui sistem de indicatori sociali (=serii integrate sau integrabile de expresii matematice, de 93 cal regulă date statistice analizate, ce caracterizează starea, respectiv stările succesive ale unui sistem social anumit, comportamentul şi performanţele, respectiv „deficiturile sociale"). Indicatorii sociali pot fi grupaţi, în funcţie de criterii, caracterizînd c.v. materiale („habitat", venituri, buget, aprovizionare, gradul de valorificare a resurselor, de păstrare a bunurilor obşteşti etc.), c.v. biologice (sănătate, asigurare împotriva violenţei, asistenţă sanitară, calitatea mediului înconjurător etc.), calitatea culturii spirituale (accesul la educaţie, gradul de folosire, circulaţie şi creştere a cunoştinţelor, nivelul ambianţei culturale etc.), c.y. individuale, psiho-sociale (gradul de valorificare socială a aptitudinilor şi capacităţilor individuale), c.v. familiale (gradul de participare la viaţa obştească, moralitatea etc.). Cercetarea viitorului din România*a introdus în conceptul de c.v., pe lîngă amintita mulţime a indicatorilor sociali obiectivi (oferiţi de societate individului) şi mulţimea indicatorilor sociali subiectivi (valoarea atribuită de membrii societăţii bunurilor şi serviciilor oferite, bunurile şi serviciile solicitate) prin care se exprimă structura de clasă a c.v., dependenţa sa de poziţia de clasă a indivizilor. C.v. este expresia sintetică a felului în care se reflectă în viaţa de toate zilele a membrilor unei societăţi date, în funcţie de poziţia lor de clasă, rezultatele progresului social general. Definind c.v. drept un sistem (ponderat) de indicatori sociali (obiectivi şi subiectivi) cantificabil, se pot construi modele matematice adecvate determinării exacte a valorii c.v. într-o societate dată. — Calitatea socialistă d vieţii, denumire generică pentru desemnarea totalităţii indicatorilor sociali în care se reflectă conţinutul socialist al vieţii sociale, natura orînduirii socialiste, atît în aspectele sale materiale cît şi în cele spirituale. Pe linia operaţiona-lizării conceptului de c.v., au început recent cercetări spre a se determina pragul inferior („minimul social") şi superior („maximul social") între care 94 se poate concepe o repartiţie echitabilă a c.v. într-un sistem social dat. Condiţia necesară a sporirii continue a c.v. o constituie construirea socialismului şi comunismului. CALITĂŢI PRIMASE - CALITĂŢI SECUNDARE, expresii prin care, în istoria filozofiei, se desemnau două genuri distincte de calităţi; prin c.p. (sau obiective) erau indicate proprietăţile inerente obiectelor lumii externe, cum ar fi: soliditatea, forma, în tinderea, repausul etc.; prin c.s. (sau subiective) erau distinse acele calităţi sensibile care nu reprezintă ceva existent în obiecte, ca atare, ci sînt doar posibilităţi de a produce diferite senzaţii în noi (Locke), cum sînt: gustul, culoarea etc.; calităţile secundare apar în conştiinţă în diverse forme, în timp ce calităţile primare rămîn aceleaşi, au o mare constanţă. Această distincţie, introdusă deja de Galilei şi Descartes, a devenit, prin Locke, clasică. în epocile următoare această distincţie s-a situat adesea în centrul polemicii dintre materialism şi idealism. în timp ce pentru G. Berkeley toate calităţile deveneau secundare, sensibile, lucrurile fiind reduse la complexe de senzaţii, filozofii materialişti au susţinut temeiul obiectiv al calităţilor secundare. Distincţia dintre c.p. — c.s. reapare într-o formă nouă în discuţiile contemporane din filozofia ştiinţei privind natura şi modalităţile realităţii fizice. CAMBRIDGE (Şcoala de la €•) 1. Grup de filozofi englezi din sec. 17 (R. Cudworth, H. More ş.a.), de orientare platoniciană, fideli tradiţiei etico-reli-gioase creştine, critici ai materialismului şi ateismului lui Th. Hobbes. 2. Denumire atribuită filozofilor englezi care au fost influenţaţi de G.E. Moore, respectiv, de prelegerile acestuia, de la Cambridge (1911 — 1939). Această orientare a pornit iniţial de la necesitatea filozofiei de a studia propoziţiile simţului comun asupra problemelor can existenţei, de a descoperi structura faptelor la care se referă acestea. Treptat, sub influenţa lucrărilor lui Russell asupra descripţiilor şi a contradicţiilor logice, această orientare a devenit conştientă de funcţia limbajului în analiza filozofică, constituindu-se ca una dintre şcolile filozofiei analitice. Reprezentanţi principali: G. Ryle, J. Wis-dem, M. Black. CAMPANELLA, Tommaso (1568-1639), socialist utopic italian, călugăr dominican. Prin lucrarea sa antiscolastică „Filozofia demonstrată prin simţuri" (1591), în care preconiza cunoaşterea directă a naturii, C. şi-a atras persecuţiile Inchiziţiei. în 1598 a condus în Calabria complotul împotriva dominaţiei spaniole. Pentru aceasta a fost ţinut timp de 27 de ani în închisoare, unde a scris celebra utopie „Cetatea soarelui" („Civitas şolis", trad. rom. 1959). în societatea descrisă de C. domneşte comunitatea bunurilor; munca constituie o chestiune de onoare, la ea participînd toţi locuitorii; repartiţia se face după nevoi. Idealul comunist-ega-litarist al lui C. reflectă năzuinţele păturilor de jos ale poporului şi ale intelectualităţii italiene sărace de la sfîrşitul sec. 16 şi începutul sec. 17. Limitele istorice ale proiectului lui C. se vădesc în caracterul său utopic şi în unele elemente ale gîndirii mistice medievale (hilozoism, magie, astrologie). CAMUS, Albert (1913-1960), prozator şi dramaturg francez, cu puternice înclinaţii filozofice spre existenţialism. Teza principală, organic incarnată de personajele sale („Străinul", „Omul revoltat"), este înstrăinarea resimţită de individul însingurat în lume, caracterul arbitrar, lipsit de motivaţie a ceea ce el face sau suferă. După C., care nu înţelege problematica şi soluţiile social-politice ale înstrăinării, absurditatea şi lipsa de speranţă a existenţei se impun inevitabil; ele trebuie acceptate şi destinul înfruntat. C. dezvoltă o etică a solidarităţii umane („Ciuma", 1947, trad. rom. 1965) şi vede demnitatea omului în asumarea eroică a destinului său tragic şi absurd („Mitul lui Sisif", 1942, trad. rom. 1969). CANON (gr. kanon „regulă", „prescriere") 1. (în sens general) Ceea ce este precis stabilit, tradiţional, unanim acceptat; c. are o semnificaţie apropiată de aceea a termenului normă, uar faţă de acesta implică şi ideea de regulă practică, de model de urmat, de formulă generală ce permite obţinerea unor rezultate concrete. în acest sens c. este utilizat de G.W. Leibniz, J.St. Mill ş.a. I. Kant îl defineşte ca ansamblu, sumă de principii apriorice ale folosirii corecte a anumitor facultăţi generale de cunoaştere, „Critica raţiunii pure" constituind, astfel, o regulă de uz practic, o-pusă „disciplinei". 2. (în „Logica" lui I. Kant) Termen opus de astă dată Organonului, întrucît formulează legile necesare pe care trebuie să le respecte gîndirea şi verifică acordul intelectului cu el însuşi în diversele sale aplicaţii, fără să ne furnizeze indicaţii privind modul de a se obţine anumite cunoştinţe, de a se lărgi sfera adevărurilor ştiinţifice. CANTEMIR, Dimitrie (1673 — 1723), cărturar de formaţie enciclopedică şi om de stat, reprezentant de seamă al umanismului şi preluminismului românesc din sec. 17 — 18. Ca domn al Moldovei (1710—1711), C. şi-a înscris numele în istoria ţării prin încercarea de eliberare a ţării de sub stăpînirea otomană, scop în vederea căruia a încheiat o alianţă cu Rusia. După înfrîngerea armatelor ruso-moldovene la Stănileşti, C. s-a refugiat în Rusia, unde a devenit consilier al ţarului Petru I şi a desfăşurat o multilaterală activitate ştiinţifică, în 1714 a fost ales membru al Academiei din Berlin. Concepţia despre lume a lui C., neexpusă sistematic, a cunoscut de-a lungul vieţii cărturarului o evoluţie în direcţia accentuării tendinţelor laice şi raţionaliste. Scrierea de tinereţe „Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte" („Sacrosanctae 95 can scientiae indepi^gibilis imago“, 1700, publicată postum în traducere românească, sub titlul impropriu de „Metafizica"), încercare de replică ortodoxă la fizica aristotelică, poartă amprenta teozofiei flamandului J.B. Van Helmont (1577 — 1644) şi în oarecare măsură a scolasticii, în ciuda polemicii cu aceasta din urmă. Din aceeaşi epocă datează un manual de logică’ .(„Compendiul sistemului logicei generale", 1701?), de factură scolastică. Opera de maturitate se caracterizează prin tendinţa de separare a ştiinţei de teologie, prin asimilarea influenţei neoaristotelice, prin susţinerea existenţei determinismului în natură şi societate. El subliniază importanţa simţurilor şi a experienţei în cunoaştere, atribuind ştiinţei şi filozofiei misiunea de a cerceta cauzele lucrurilor. Stoicismul de tip medieval, subordonat moralei creştine, din „Divanul, sau gîlceava înţeleptului cu lumea" (1698), dobîndeşte în „Istoria ieroglifică" (1705) o nuanţă profană. C. a afirmat demnitatea omului ca fiinţă raţională şi liberă, înde-părtîndu-se chiar şi în lucrări teologice („Loca obscura in catechisi" — „Pasagii obscrure ale învăţăturii" — 1720, inedită) de doctrina bisericească despre coruperea naturii umane. C. este unul dintre primii gîndi-tori europeni care a susţinut ideea „creşterii" şi „descreşterii" imperiilor. Acestea evoluează, după C., potrivit „legii naturii", respectiv, potrivit unei evoluţii ciclice, ascendente („Interpretarea naturală a monarhiilor" — „Monarchiarum physica examinatio" — 1714, publicată postum, „Istoria creşterii şi descreşterii Porţii Otomane", 1714—1716, publicată postum în traducere engleză, franceză şi germană). C. anticipează, astfel, ideea de legitate. C. a elogiat civilizaţia, „orînduiala şi cinsteşia omenească", ai cărei înte-mietori erau, după el, „elinii" din vechime şi pe care o concepea ca un ansamblu de „învăţături" şi „vrednicii", de valori intelectuale şi morale. C. a folosit noţiunea umanistă a civili- 96 zaţiei în echivalentele latine ale vremii (cultus umanus, cultus vitae). El s-a distins şi prin opera sa de geograf, etnograf şi orientalist („Descrierea Moldovei" 1715; „Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane", 1722). Adversar al oligarhiei boiereşti, adept al domniei autoritare, C. a susţinut ideea promovării oamenilor în funcţiile publice după criteriul culturii şi al aptitudinilor fireşti. Prin sublinierea romanităţii poporului român, a unităţii lui de origine şi de limbă, C. continuă opera cronicarilor umanişti şi a stolnicului G. Gantacuzino, iar prin ideea continuităţii etnice a românilor pe teritoriul vechii Dacii, a unităţii politice care urma să fie reinstaurată („Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor", 1719 — 1721, publicată postum), prin largul său orizont politic, C. încununează umanismul românesc. Promotor conştient al culturii în limba română, C. a făcut şi prima încercare de creare a unei terminologii filozofice româneşti. CANTITATE 1. (în filozofie) Categorie filozofică desemnînd determinări, exprimate prin număr, grad, mărime, întindere, suprafaţă, volum, masă, durată, intensitate, ritm etc. Determinările cantitative pot fi cunoscute prin măsurare şi calcul. C. se află în legătură indisolubilă cu calitatea unor determinări cantitative în anumite limite, corespunzîndu-le anumite determinări calitative (de ex. limitele cantitative ale stării de agregaţie lichidă a mercurului sînt cuprinse între — 3°C şi -f-357°C, întrucît la — 39°C el se solidifică, iar la +357°C începe să fiarbă, transformîndu-se în Vapori). Depăşirea acestor limite, exprimate de categoria de măsură, prin creşterea sau descreşterea cantităţii, determină schimbarea calităţii. în perspectiva surprinderii acestor corelaţii dintre calitate şi cantitate, dialectica materialistă formulează legea trecerii acumulărilor cantitative în transformări calitative. 2. (în logică) Criteriu de clasificare a judecăţilor de cap predicaţie după indivizii din sfera subiectului judecăţii la care se referă predicaţia. Se disting astfel: a) judecăţi singulare, în care predicatul se enunţă despre un singur individ dintr-o clasă (ex. „Acest om este medic“); b). judecăţi particulare, în care predicatul se referă la o parte din indivizii unei clase (ex. „Unii oameni nu sînt fumători"); c) judecăţi universale, în în care predicatul se referă la toţi indivizii dintr-o clasă (ex. „Toţi macii sînt roşii"). CANTOR, Georg (184!?-1918), matematician şi logician german, creato-torul teoriei mulţimilor, întemeietor (alături de Dedekind şi Weierstrass) al teoriei numerelor reale. în centrul preocupărilor matematice şi filozofice ale lui C. s-a aflat ideea de infinit. împotriva tradiţiei filozofice şi ştiinţifice care porneşte de la grecii antici, ajungînd pînă la Spinoza, Leib-niz şi Kani/, tradiţie care respingea infinitul actual, acceptînd doar infinitul potenţial (numit de el „impropriu" sau sincategorematic), C. introduce în matematică şi ştiinţă noţiunea de infinit actual (pe care o defineşte pentru prima oară în mod precis şi pozitiv). Teoria mulţimilor, construită de C. pe baza acestui concept, a reprezentat fundamentul edificării matematicii în sec. 20. C. a analizat amplu „problema continuului" (a cărei soluţionare a adus-o, în ultimele decenii, K. Godel şi P. Cohen), a descoperit un paradox în teoria mulţimilor (legat de conceptul puterii mulţimii tuturor mulţimilor). C. a formulat celebra teză despre natura matematicii: „esenţa matematicii constă în libertatea ei", înţelegînd prin aceasta necesitatea admiterii în matematică a oricăror concepte şi sisteme abstracte, necontradictorii, a căror realitate intersubiectivă (tranzientă) va fi decisă prin compararea lor cu procesele realităţii. Pe plan general filozofic, C. a fost adeptul unui idealism obiectiv de tip platonician. Op.pr.: „Asupra multiplicităţii lineare infinite'de punc- te" (1879—1884), „Contribuţii la fundamentarea mulţimilor transfinite" (1895 -1897). CAPITALISM, formaţiune sau orîn-duire socială care se întemeiază pe proprietatea privat-capitalistă asupra mijloacelor de producţie şi pe exploatarea muncitorilor salariaţi şi în care burghezia, în vederea consolidării dominaţiei sale economice, deţine puterea politică. Procesul de apariţie al c. în Europa occidentală a început aproximativ în sec. 15 — 16. Colo două clase principale ale c. sînt clasa proletarilor şi clasa capitaliştilor. Scopul nemijlocit al producţiei capitaliste este obţinerea de plus-valoare. în raport cu feudalismul, c. a dezvoltat, într-o măsură uriaşă, forţele de producţie ale societăţii, a ridicat productivitatea muncii şi gradul de socializare a producţiei. Contradicţia fundamentală a c. este contradicţia dintre caracterul social al producţiei şi forma privat-capitalistă a însuşirii rezultatelor producţiei. Ideologia burgheză, produs spiritual al orînduirii capitaliste, exprimă interesele de clasă ale diferitelor pături şi grupări ale burgheziei. De la începutul sec. 20, c. a intrat în stadiul cel mai înalt şi ultim al dezvoltării sale: imperialismul. Deci, în evoluţia sa, c. a parcurs două stadii: stadiul dominaţiei liberei concurenţe (c. premonopolist) şi stadiul dominaţiei monopolurilor (imperialismul, c. monopolist sau c. sec. 20). La rîndul lor, fiecare dintre cele două stadii au parcurs mai multe etape, trepte sau faze. O nouă treaptă a c. în cadrul stadiului său monopolist este c. monopolist de stat. în virtutea legilor progresului istoric, c. este înlocuit pe cale revoluţionară cu orîn-duirea socialistă. Principala forţă motrice a acestui proces este clasa muncitoare, cea mai consecventă clasă revoluţionară, căreia îi revine misiunea istorică de a fi groparul c. şi constructorul noii orînduiri, societatea comunistă. Odată cu victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octom- 97 cap brie, c. a încetat de a mai fi unicul sistem social-economic din lume şi a intrat în perioada crizei sale generale. După al doilea război mondial, sfera c. s-a redus considerabil, ca urmare a faptului că prin victoria revoluţiilor socialiste într-un şir de ţări, socialismul a devenit un sistem mondial, care cuprinde peste o treime din populaţia globului pămîntesc. Creşterea forţei şi a influenţei internaţionale a sistemului mondial socialist, procesul intens de destrămare a sistemului colonial, creşterea luptei de clasă în lumea capitalistă, agravarea contradicţiilor interimperialiste adîn-cesc criza sistemului capitalist. Cu toate acestea, societatea burgheză dispune încă de însemnate rezerve, de posibilităţi de creştere economică, de adaptare la nivelul şi caracterul forţelor de producţie contemporane, mecanismele monopolist-statale jucînd un rol important în acest proces. Dar, după cum a arătat Marx, în cele din urmă, în virtutea legităţilor sale inexorabile, „monopolul capitalului devine o cătuşă pentru modul de producţie capitalist care a înflorit odată cu el şi prin el. Centralizarea mijloacelor de.producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta este sfărîmat. Proprietăţii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sînt expropriaţi..., producţia capitalistă generează cu necesitatea unui proces natural propria ei negare“. Epoca noastră, al cărei conţinut principal este trecerea de la c. la socialism, confirmă practic previziunea marxistă cu privire la caracterul istoric al c. Programul P.C.R. adoptat la al Xl-lea Congres, apreciază că, în epoca actuală, c. nu mai poate asigura dezvoltarea forţelor de producţie pe plan mondial, politica sa economică duce la risipă de bunuri materiale şi de forţă de muncă, generează crize de energie şi de materii prime, crize economice în geijeral, accentuează inegalităţile în relaţiile in-) ternaţionale, împărţirea lumii în boy 98 gaţi şi săraci. Toate acestea arată că orînduirea capitalistă şi-a încheiat misiunea istorică şi trebuie gă facă loc unei orînduiri sociale în stare să asigure progresul rapid al tuturor popoarelor — orînduirea socialistă. în economia românească, perioada de graniţă dintre feudalism şi c. se situează către mijlocul sec. 19. Elemente ale relaţiilor capitaliste apăruseră totuşi în ţara noastră încă cu decenii înainte, iar rămăşiţe feudale au persistat pînă Ia reforma agrară din 1945. Concentrarea producţiei şi a capitalului, accentuată în anii dinaintea primului război mondial, odată cu pătrunderea capitalului ^monopolist străin, au dus la apariţia monopolurilor capitaliste. Dezvoltarea c. în condiţiile existenţei rămăşiţelor feudale şi ale aservirii ţării capitalului străin a făcut ca pînă la eliberarea ţării economia să se dezvolte disproporţionat şi lent. „CAPITALUL", operă fundamentală a lui K. Marx, elaborată aproape de-a lungul întregii sale vieţi. Lucrarea cuprinde patru volume, dintre care primul a apărut în 1867, iar al doilea, al treilea şi al patrulea („Teorii asupra plusvalorii") au apărut postum. Prin„C." Marx realizează o adevărată revoluţie în economia politică, făcînd o analiză cuprinzătoare a economiei capitaliste şi a legilor acesteia. El dezvăluie procesul de producere şi de reproducere a capitalului, desăvîrşeşte teoria valorii bazate pe muncă, elaborează teoria plusvalorii, piatra unghiulară a economiei politice marxiste, prin care se explică pentru prima oară mecanismul exploatării capitaliste a muncitorilor. Marx scoate la iveală tendinţa istorică a acumulării capitaliste, care duce în cele din urmă la „exproprierea expropriatorilor" (a capitaliştilor). în „C." Marx a înfăţişat baza economică obiectivă a antagonismului dintre proletariat şi burghezie şi a demonstrat că misiunea istorică a clasei muncitoare este de a fi groparul capitalismului şi construc- torul societăţii comuniste, dînd astfel comunismului ştiinţific fundamentul său teoretic. „C.“ este nu numai opera economică fundamentală a lui Marx, ci şi o grandioasă operă filozofică, o aplicare magistrală a dialecticii materialiste la studiul societăţii omeneşti. Marx analizează contradicţiile capitalismului, înlănţuirea şi dezvoltarea lor, transformarea contradicţiilor din factori de dezvoltare ai capitalismului în factori ai negării şi desfiinţării sale. El aplică la studiul formaţiunii capitaliste logica dialectică, şi cu deosebire metoda ridicării de la abstract la concret (dezvoltînd-o, în opoziţie cu dialectica speculativă hegeliană, nu ca producere a realului, ci ca procedeu ae reproducere pe plan logic a concretului real), precum şi principiul unităţii dintre istoric şi logic. Totodată Marx a aplicat în „C.“ concepţia materialist-istorică la studiul concret al unei formaţiuni social-economice determinate, a capitalismului, verificînd astfel această concepţie, transformînd-o dintr-o ipoteză într-o teorie (Lenin). Prima traducere românească integrală a „C.“ (voi. I) a apărut în 1947. Fragmente din „C.“ au apărut în limba română între anii 1911 şi 1922. CARACTER, ansamblu al însuşirilor esenţiale şi calitativ-specifice, psiho-morale ale omului, care se manifestă în comportamentul şi în acţiunile sale, în atitudinea sa faţă de mediul înconjurător şi de propria persoană. Fiind o trăsătură durabilă a persoanei, c. determină un mod constant de manifestare al acesteia. El se formează în procesul integrării individului într-un anumit sistem de relaţii sociale. în structura c. intră variate aspecte ale activităţii psihice: cognitive, afective, volitive etc. Pot deveni însă trăsături reale de c. numai acele însuşiri care deţin un loc dominant în structura persoanei şi exercită o influenţă constantă asupra modului de a gîndi, simţi şi acţiona al omului. Trăsăturile de c. ce se dezvoltă la membrii socie- car tăţii socialiste definesc profilul moral al omului de tip nou, acesta avînd un c, cu însuşiri superioare, pătruns de umanism socialist. Printre trăsăturile pozitive de c. specifice oamenilor societăţii socialiste fac parte: colectivismul, sociabilitatea, corectitudinea, sinceritatea etc., trăsături care devin tot mai predominante în raport cu cele negative: individualismul, indiferenţa, nesinceritatea etc. CARACTEROLOGIE, studiu al formării caracterelor şi al diferitelor tipuri de caracter. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Wundt. Clasificarea caracterelor se face pe bază de teste. Pornind de la cele patru situaţii rezultate din îmbinarea emotivităţii şi activităţii umane, Wierzma şi Hey-mans au stabilit o clasificare devenită celebră, formată din opt tipuri de caracter (amorf, nervos, sanguin, coleric, apatic, sentimental, flegmatic, pasionat). în mod general se distinge, după modul de manifestare, perechea de caractere opuse: introvertit (interiorizat), şi extravertit (exteriorizat) semnalată pentru prima oară de C.G. Jung. CARLYLE, Thomas (1795-1881), istoric şi filozof englez, cunoscut mai cu seamă ca reprezentant al „cultului eroilor“, al concepţiei potrivit căreia personalităţile excepţionale determină mersul istoriei. în politică, după pe fusese iniţial apropiat de mişcarea muncitorească, a trecut pe poziţiile neoromantismului politic reacţionar şi apoi ale „socialismului feudal", criticînd burghezia din punctul de vedere al aristocraţiei conservatoare. Op.pr.: „Sar-tor Resartus“ (1835), „Eroii, cultul eroilor şi eroicul în istorie“ (1841, trad. rom. 1910). CARNAP, Rudolf (1891 — 1970), logician şi filozof german, stabilit din 1935 în S.U.A. A făcut parte din Cercul vienez, fiind editor principal al revistei „Erkenntnis“. Principalele teme ale cercetărilor lui C. sînt: fun- 99 car damentele logice ale matematicii şi fizicii, structura • sintactico-semantică a ştiinţei, unitatea cunoaşterii, formalizarea logicii, construcţia axiomatică a teoriilor, modalităţile logice, problema semnificaţiei, fundamentele probabilităţii, logica inductivă, ontologia formală şi statutul metodologic al entităţilor’ teoretice, informaţia semantică. în ciuda diversităţii temelor abordate, programul de cercetări logico-epistemologice ale lui C. are unitate metodologică şi coerenţă problematică. Contribuţiile’ lui cele mai remarcabile se înscriu în domeniul logicii ştiinţei, el fiind unul dintre întemeitorii acestei discipline. C. şi-a propus o reconstrucţie raţională a ştiinţei şi a filozofiei cu instrumentele logicii moderne. în centrul programului său se situează principiul toleranţei (convenţionalităţii), idee cu o valoare operaţională şi metodologică deosebită în teoria ’ fundamentelor ştiinţelor. Cadrul epistemologic al a-cestor cercetări îl formează empirismul logic. în ultima parte a vieţii C. a depăşit multe dintre tezele restrictive ale neopozitivismului „clasic" (din perioada Cercului vienez). Op.pr.: „Construcţia logică a lumii" (1928), „Sintaxa logică a limbajului" (1934), „Introducere în semantică" (1942), „Semnificaţie şi necesitate" (1947, trad. rom. 1972), „Fundamentele logice ale probabilităţii" (1950), „Introducere în logica simbolică" (1954), „Fundamentele filozofice ale fizicii" (1966). CARNEADE din Cyrene (219—129 î.e.n.), filozof grec, reprezentant al tendinţei sceptice care angajează Academia platoniciană din Atena, în timpul elenismului, în faza numită a Noii Academii. E un continuator al lui Arcesilas. Considerat cel mai de seamă filozof al timpului său, adversar al stoicismului, C. instaurează probabilis-mul, orientare sceptică potrivit căreia înţeleptul nu va declara drept adevărată nici o afirmaţie, dar, fiind nevoit să acţioneze, se va călăuzi în practică după acele norme care par să fie mai „probabile" decît altele. A fost un critic acerb al ideii de divinitate. Nu a lăsat nici o scriere. CARTEZIANISM, concepţia filozofică a lui Descartes (după numele său latinizat, Cartesius) şi a adepţilor săi, caracterizată prin raţionalism, mecanicism şi dualism. în cadrul c* pot fi distinse două orientări: cea materialistă, care a pus accentul pe concepţia despre natură a lui Descartes, pe fizica sa (H. Le Roy, La Met-trie, Cabanis etc.), şi cea idealistă, care a preluat în special metafizica dualistă carteziană (La Forge, G. Cor-demoy, Malebranche ş.a.). Linia materialistă a c. a influenţat în genere pe materialiştii francezi din sec. 18. ţARVAKA (sanscr. „cuvînt accesibil" sau „patru cuvinte"), şcoală materialistă şi ateistă indiană, fundată, după legendă, de înţeleptul Brihas-pati în prima jumătate a mileniului 1 şi constituită ca sistem filozofic în sec. 4 — 2 î.e.n. Se numără printre doctrinele aşa-zise neortodoxe. Potrivit poziţiei lor ontologice fundamentale, gînditorii aparţinînd acestei şcoli afirmau că la temelia edificiului întregului Univers se află patru principii sau elemente primare: aerul, focul, apa şi pămîntul, la care unii dintre ei mai adăugau şi un al cincilea element — eterul. Filozofia c. este cunoscută şi sub denumirea de loka-yata. Adepţii filozofiei c. respingeau autoritatea „Vedelor", negau existenţa sufletului, a lui Dumnezeu, a raiului şi a iadului, înseşi temeiurile religiei vedice şi brahmanice (ex. karma, samsara). Pentru ei, conştiinţa nu era decît o însuşire a trupului, care dispare odată cu moartea acestuia. Combătînd practicile ascetice ale brahmanismului şi ale budismului, c. propovăduia idealul etic al desfătării raţionale, al fericirii pămînteşti. Filozofii şcolii c. au formulat, de asemenea, şi una dintre problemele gnoseologice de bază — aceea a izvorului 100 cat cunoaşterii veridice şi a validităţii judecăţilor generale. CASSIRER, Ernst (1874-1945), filozof german neokantian, autor al teoriei funcţionalismului, variantă a idealismului metodologic al Şcolii de la Marburgy care sesiza mărginirile teoriei mecaniciste a abstracţiei şi insuficienţa logicii tradiţionale, propu-nînd o „logică a funcţiei". C. este unul dintre întemeitorii semioticii, dar şi autorul unei interpretări filozofice a acesteia, în care subliniază unitatea dintre limbă şi gîndire şi în care critică convenţionalismul neopozitivist. A publicat importante monografii privind istoria filozofiei moderne (Leib-niz, luminismul, Kant etc.). C. a extins concepţia neokantiană la analiza limbajului, a mitului religiei, artei şi ştiinţei, în care vedea structuri autonome în sistemul unitar al formelor culturii. Ga filozof al culturii 'C. defineşte omul ca fiinţă făuritoare de simboluri, parte integrantă a lumii culturii şi creatorul ei. Op. pr.: „Conceptul de substanţă şi conceptul de funcţie" (1910), „Filozofia formelor simbolice" (3 voi., 1923 — 1929), „Eseu asupra omului" (1944). CATASTROFIS3I, teorie antievolu-ţionistâ (1812), legată mai cu seamă de numele paleontologului francez G. Cuvier, conform căreia în istoria Pă-mîntului s-ar fi repetat în mod periodic o serie de catastrofe care au schimbat relieful planetei şi au distrus vieţuitoarele. Cupă fiecare catastrofă de acest fel, lumea organică ar fi reapărut, probabil ca urmare a unor „acte de creaţie". C. a reprezentat o încercare de a explica datele geologice privitoare la schimbările scoarţei şi în special fosilele, fără a intra în contradicţie cu religia şi cu creaţionismul. Temporar învingător în lupta cu transformiştii (Geoffroy de Saint-Hilaire), c. a trecut în arhivele istoriei datorită lucrărilor geologice ale lui Ch. Lyell şi celor biologice ale lui Ch. Darwin. CATEGOREM ATIC 1. (în logică, despre cuvinte sau simboluri) Care pot avea semnificaţie independentă, prin ele însele 2. Termen definind infinitul ale cărui elemente, nu numai că există în act, ci sînt şi distincte şi separate, astfel încît ele ar putea fi numărate, întregul constituindu-se prin adiţia lor (scolasticii, Leibniz, Cantor). V.. şi sincategorematic. CATEGORIE (gr. kategorein „a afirma"), noţiune filozofică fundamentală care exprimă proprietăţile esenţiale, laturile şi legăturile cele mai generale ale entităţilor şi proceselor existenţei obiective şi subiective în continuă transformare. Din punct de vedere logic, c. sînt noţiunile cu sfera cea mai largă şi, prin urmare, cu conţinutul cel mai restrîns. De aceea, c. exprimă determinări de ordinul cel mai general. O altă particularitate a c., ca noţiuni, este aceea că ele fac parte din rîndul indefinisabilelor, sînt summa genera; întrucît orice definiţie se face prin genul proxim şi diferenţa specifică, iar c. sînt genuri limită, adică nu mai au alte genuri care să le cuprindă, ele nu pot fi definite în sensul riguros al cu-vîntului. Pentru precizarea conţinutului lor se folosesc alte procedee logice: descrierea, analogia etc. Deşi nu pot fi definite prin criteriile logice obişnuite, c. sînt însă indispensabile pentru definirea celorlalte noţiuni, pe care le fundamentează şi le explică. în procesul istoric al dezvoltării cunoaşterii o-meneşti, o. marchează trepte sau puncte de sprijin importante pentru aprofundarea şi sistematizarea fenomenelor din natură, societate şi gîndire. C. au apărut şi s-au îmbogăţit mereu pe baza experienţei practice a omenirii. Deşi o teorie’ a c. a fost elaborată abia de către Aristotel, încercări de a alcătui tabele de c. se întîlneşc anterior în şcoala filozofică indiană vaişeşika, la pitagoreici şi la Platon, care denumea c. „genurile cele mai mari". Aristotel distinge zece c.: esenţa, cantitatea, calitatea, relaţia, locul, timpul, situaţia, posesia, acţiu- roi cau nea, pasiunea. C. au constituit un subiect principal* de preocupare pentru logicienii dm evul mediu. In filozofia modernă, o abordare sistematică a c. se întflmşie la Kant, apoi la Hegel. Contrib fii importante în acest domeniu au mai adus Ch. Renouvier şi N. Hartmann. în opoziţie cu idealismul subiectiv, care neagă conţinutul obiectiv al c., filozofia marxistă subliniază obiectivitatea şi perfectibilitatea acestui conţinut, bqzat pe progresele cunoaşterii. Ea se delimitează, totodată, de concepţia idealist-obiectivă a lui Hegel, care, răsturnînd raportul dintre realitatea obiectivă şi reflectarea sa mintală, considera c. ca trepte ale autodezvoltării ideii absolute. Depăşind limitele materialismului premar-xist, materialismul dialectic a dezvăluit rolul important şi complex al practicii social-istorice în elaborarea şi perfecţionarea epistemologică a c. El a adus o contribuţie însemnată la cercetarea dialecticii acestora (în special în privinţa evidenţierii caracterului lor istoric, a interdependenţei şi a naturii lor contradictorii), interpretînd-o ca o expresie pe plan logic-cognitiv a dialecticii obiective. Sistemul c. cu care operează filozofia marxistă cuprinde: a) c. materialismului dialectic (materia, mişcarea, spaţiul şi timpul; contradicţia, calitatea şi cantitatea, saltul, negaţia, negarea negaţiei; esenţa şi fenomenul, conţinutul şi forma, cauzalitatea, necesitatea şi întîmpla-rea, legea, generalul, particularul şi singularul etc.), care, exprimînd deten-minaţiile, caracteristicile cele mai generale şi esenţiale, proprii tuturor do* meniilor de organizare a lumii materiale, sînt implicate în domeniile teoretice ale tuturor ştiinţelor. Din c. materialismului dialectic fac parte şi c. gnoseologice (reflectarea, adevărul, explicaţia, previziunea, ipoteza şi teoria etc.); b) c. materialismului istoric (existenţa socială şi conştiinţa socială, baza şi suprastructura, formaţiunea socială, modul de producţie şi respectiv forţele şi relaţiile de producţie, clasele sociale, comunităţile umane, instituţiile 102 sociale, statul şi partidele politice, revoluţia socială, progresul, libertatea şi responsabilitatea, omul şi personalitatea, cultura şi* civilizaţia etc.), care sînt indispensabile tuturor ştiinţelor despre om şi societate. Trebuie menţionat, totodată, că sistemul c. filozofiei marxiste nu este rigid. Unele c. sînt deopotrivă ale materialismului dialectic şi ale materialismului istoric (practica socială, conştiinţa individuală şi socială, omul etc.). Alte c. care aparţin materialismului dialectic sînt deopotrivă operante în ontologie şi în gnoseologie (practică, reflectare, esenţă şi fenomen etc.). CAUZA FINALĂ, una din cele „patru cauze" clasificate de Aristotel („cauza materială", „cauza formală", „cauza eficientă", „cauza finală") şi anume aceea care desemnează scopul („teleos") sau raţiunea în raport cu care s-ar constitui şi desfăşura fenomenele, procesele naturale şi sociale; noţiune preluată în tradiţie finalistă şi promovată de scolastica medievală. Contrar interpretărilor finaliste, din trecut'şi de astăzi, ale tomismului medieval sau neotomismului contemporan, materialismul dialectic dă o altă semnificaţie termenului de c.f., delimitînd-o de termenul de scop şi considerînd-o expresie a finalităţii obiective, a tendinţei imanente a sistemelor de a se conserva calitativ, de a-şi autoregla comportamentul, a Îproprietăţii fenomenelor de a prefigura codifica genetic) structura de ansamblu a modalităţilor în care urmează a se manifesta în viitor. Deci, c.f. exprimă raporturi de predeterminare o-biectivă şi nu raporturi teleologice, de predestinare potrivit unui plan (raţional) dinainte stabilit. V. şi teleologie. CAUZALITATE, categorie a conexiunii universale care exprimă corelaţia dintre cauză şi efect, succesiunea genetică a fenomenelor în funcţie de ansamblul condiţiilor care însoţesc dinamica lor obiectivă. Alături de celelalte categorii ale conexiunii, îndeosebi a celor de necesitate şi legitate, c. stă e trepte mereu ascendenţe, în stabi-irea principiilor participării României la schimbul de valori internaţionale. Un loc proeminent în aplicarea creatoare a dialecticii materialiste la studiul vieţii sociale îl reprezintă analiza naturii contradicţiilor în societatea socialistă şi a căilor de soluţionare a acestora. Una dintre sarcinile de bază ale factorului conştient, ale conducerii de către partid, ale activităţii statului socialist rezidă în studierea contradicţiilor care apar şi acţionează în socialism, în dezvăluirea cauzelor care le generează şi în preconizarea măsurilor eficiente pentru a se preîntîmpina transformarea lor în antagonisme sociale. Analiza multilaterală a formelor luptei dintre vechi şi nou în etapa actuală a construirii societăţii socialiste, a procesului dispariţiei. treptate a deosebirilor dintpe munca fizică şi munca intelectuală, dintre oraş şi sat, a procesului de omogenizare socială a adus o edificatoare lumină în problema stabilirii de către partid a tacticii şi strategiei sale politice pentru următoarele decenii. Minte clarvăzătoare, întemeiată pe conştiinţa clară a disponibilităţilor creatoare ale poporului, ă forţelor motrice ale progresului României socialiste, Nicolae Ceauşescu a iniţiat, o vastă acţiune de cea prognoză ştiinţifică, menită să asigure dezvoltarea planificată şi progresivă a României pe drumul societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi al trecerii treptate la comunism.» Pe baza studiului profund al tendinţelor dezvoltării social-economice contemporane, al relaţiilor internaţionale, Nicolae Ceauşescu a elaborat remarcabile teze teoretice, de stringentă actualitate, cu privire la raportul dintre general şi particular, naţional şi internaţional în dinamica societăţii contemporane, teze care constituie un aport preţios la îmbogăţirea teoriei marxiste despre rezolvarea jjroWemei naţionale, întărirea unităţii si frăţiei dintre oamenii muncii fără deosebire de naţionalitate, despre patriotism şi solidaritate internaţională. O contribuţie de mare însemnătate o constituie analiza ştiinţifică a unor probleme fundamentale ale procesului revoluţionar mondial, ale mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, cum ar fi: principiile relaţiilor între statele socialiste, colaborarea multilaterală între toate statele, fără deosebire de orîji-duirea lor sociala, rolul crescînd al statelor care şi-au cucerit recent independenţa, precum şi al tuturor statelor mici şi mijlocii în lupta pentru afirmarea principiilor democratice şi ale cooperării general avantajoase în viaţa internaţională, căile asigurării unei noi ordini economice şi politice internaţionale, unei păci şi securităţi reale în Europa şi în întreaga lume, democratizarea pe toate planurile a relaţiilor internaţionale, relaţiile între partidele comuniste şi muncitoreşti, care cer respectarea riguroasă a dreptului fiecărui partid de a-şi sta; bili, în mod autonom, de-sine-stătă-tor, linia politică, strategia şi tactica revoluţ'onară, fără nici o ingerinţă din afară, instaurarea unor relaţii între partide bazate pe deplină egalitate, stimă şi respect reciproc. A adus o contribuţie de inestimabilă valoare la fundamentarea teoretică şi la elaborarea „Programului' Partidului Comunist Românadoptat de cel de-al 107 cen Xl-lea Congres, document istoric ale cărui orientări teoretice şi practice au o deosebită importanţă atît pentru partidul nostru cît şi pentru cauza socialismului în general, reprezentînd totodată un aport de seamă la îmbogăţirea teoriei şi practicii revoluţionare, la dezvoltarea creatoare a socialismului ştiinţific, la concretizarea condiţiilor trecerii societăţii de ia socialism la comunism şi la formularea, într-o nouă perspectivă teoretică şi ideologică a principiilor comunismului. Incompatibilă cu închistarea şi canonizarea dogmatică, îmbinînd în mod magistral principialitatea fermă, partinică, cu supleţea adecvării la concret, larg deschisă la problematica mereu nouă a practicii sociale şi a procesului cunoaşterii, pătrunsă de cultul adevărului, intransigent opusă prejudecăţilor, concepţiilor retrograde, opera teoretică a lui Nicolae Ceauşescu constituie un îndreptar al vieţii spirituale din ţara noastră. Ea dă un permanent şi puternic impuls gîndirii filozofice şi social-politice româneşti, în efortul ei pentru realizarea teoretică şi practică a sarcinilor pline de răspundere ce-i revin în contextul social-politic naţional şi internaţional contemporan. O strălucită ilustrare şi concretizare practică a ideilor teoretice predominante în concepţia şi activitatea secretarului general al P.C.R. — Nicolae Ceauşescu — constituie „Programul de măsuri pentru aplicarea ho-tărîrilor Congresului al Xl-lea al partidului şi ale Congresului educaţiei politice şi al culturii socialiste în domeniul muncii ideologice, politice şi cul-tural-educative". Concepută în spiritul umanismului revoluţionar, vasta sa operă, „România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate" (15 volume), tradusă antologic în numeroase ţări şi în numeroase limbi (Anglia, Argentina, Belgia, Brazilia, Elveţia, Finlanda, Franţa, Grecia, R.S.F. Iugoslavia, Italia, Japonia, Liban, Mexic, Pakistan, Peru, R.P. Polonă, Portugalia, R.D. Germană, R.F. Germania, Turcia 108 ş.a.), se bucură azi de o tot mai largă notorietate pe plan mondial. CENESTEZEE, răsunet organic elementar al receptării unui fapt de viaţă sau unei opere de artă, reacţie pur senzorială la acestea; reflex în conştiinţă al unor modificări corporale. C., ca sim-ţămînt organic şi psihologic elementar al mişcării corporale, a format obiectul preocupărilor lui Destutt de Tracy, la sfîrşitul sec. 18, şi constituie azi punctul de plecare al psihologiei existenţialiste căutătoare a „structurilor existenţiale esenţiale", a „elementelor concrete" ale oricărei analize şi fundamentări psihologice. Caracteristic din acest punct de vedere este locul important care i se acordă e., datorită mijlocirii — după cum se presupune — de către ea a întrepătrunderii filozoficului şi psihologicului în filozofia ambiguităţii (în special în fenomenologia percepţiei) a lui Merleau-Ponty. CERCETARE, ansamblu de activităţi teoretice, ordonate şi sistematice, de obţinere şi prelucrare a informaţiei ştiinţifice (controlate şi verificate), de folosire a acesteia în scopul construirii unor explicaţii cuprinzătoare cu privire la esenţa unui anumit domeniu al realităţii, în vederea modificării acestuia ori a exercitării (directe sau indirecte) a unui control (stăpînire) asupra proceselor care-i sînt specifice, în raport cu cerinţele (nevoile) de ordin material şi spiritual ale oamenilor. Orice c. presupune existenţa unui obiect bine definit al cunoaşterii, a unei (unor) ipoteze de lucru, a unei metodologii (în sensul de teorie asupra bazelor logice şi epistemologice ale disciplinei ştiinţifice implicate), a unei (unor) metode (observaţie, experiment, modelare etc.) şi a unor tehnici şi instrumente de cercetare, de natură fizică sau conceptuală. Acestea au un rol foarte important în elaborarea „propoziţiilor empirice", obţinute pe baza observării nemijlocite a realităţii şi care reprezintă elementele fundamentale pentru constituirea teoriilor ştiinţifice. C. fun- cer damentală are în vedere elaborarea unor explicaţii cu privire la evenimente şi procese’nou descoperite, stabilirea unor legi ale acestora, în timp ce c. aplicată vizează direct stabilirea sau extinderea controlului efectiv asupra evenimentelor şi proceselor respective (folosirea lor în vederea satisfacerii unor trebuinţe, necesităţi sau aspiraţii sociale, concretizate în scopuri stabilite în raport cu acestea). în ştiinţa contemporană, linia de demarcaţie dintre c. fundamentală şi cea aplicată tinde să se estompeze. C. operaţională, aplicare a metodelor ştiinţifice (pe cît posibil matematice) la probleme de conducere coordonatoare, avînd sarcina de a integra eficient activităţile unor centre de acţiune (competenţă, decizie şi executare), funcţional diferite şi ierarhizate. C. operaţională consideră ansamblul acestor centre ca un sistem a cărui funcţionare caută s-o controleze şi s-o perfecţioneze; Aceasta se realizează printr-o definire optimă a obiectivelor, identificarea tuturor variabilelor (factorilor) ce intră în acţiune şi evaluarea lor cantitativă precum şi a variaţiei lor în timp, stabilirea interacţiunilor acestor variabile, toate aceste operaţiuni avînd în vedere stabilirea unor tehnologii şi a unor strategii cît mai eficiente (optimale) de acţiune. CERCETAREA VIITORULUI, denumi re data studiului, explorării, studierii viitorului care operează cu conceptele de previziune, prognoză, prognosticare, planificare pe termen lung. Ca studiu inter- şi pluridisciplinar integrat al multiplelor linii de dezvoltare posibile în viitor, condiţionate de resursele umane şi materiale existente într-o societate dată, considerată într-un moment istoric anumit, precum şi de consecinţele probabile ale unor activităţi previzibile, c.v. nu „prezice“ viitorul, ci cercetează transformările posibile, cu diferite grade de probabilitate, ale unui sistem social oarecare, produse în condiţii determinate, cu mijloace şi resurse bine precizate, prin serii (secvenţe) definite de decizii şi acţiuni reali- zabile şi deziderabile (de dorit) în funcţie de anumite sisteme de valori. Spre deosebire de reflecţia speculativă asupra viitorului, exprimată, de obicei, în utopii, c.v., în sens modern, a început odată cu apariţia marxismului, care a arătat că, în principiu, imaginile globale ale viitorului pot fi elaborate şi controlate cu metode ştiinţifice. Revoluţia şi construcţia socialistă din secolul nostru au confirmat această poziţie teoretică şi metodologică, iar expansiunea revoluţiei ştiinţifice şi tehnice actuale a creat, pe de o parte, necesitatea cercetărilor pe termen lung a liniilor de dezvoltare posibile, iar, pe de altă parte, a elaborat o serie de mijloace, metode şi tehnici, îndeosebi matematice, de abordare a c.v. în aceste condiţii, ea s-a constituit într-o disciplină ştiinţifică de-sine-stătătoare. După unii autori c.v. este o „artă a conjecturii (B. de Jouvenel), o „prospectivă44 (G. Berger), o „imagine globală44 (F. Polak), în care intervine şi intuiţia. Pentru denumirea acestui domeniu de cercetare, O.K. Flechteim a creat, în 1943, termenul de „futurologie44 (disciplină ştiinţifică avînd ca obiect dezvoltarea viitoare a omenirii). Urmărind dezvoltarea viitoare a sistemelor sociale, definite în funcţie de interesele şi poziţiile de clasă, ideologice, c.v. are un caracter ideologic. Construcţiile „viitoriste“, i-maginile anticipatoare ale dezvoltării depind de opţiuni social-politice, axiologice. Teza lui D. Bell despre „dezideo-logizarea44 c.v. sau aceea a lui O.K. Flechteim despre „depăşirea ideologiilor44 au fost supuse unei îndreptăţite critici de către cercetătorii marxişti şi infirmate de evoluţia ulterioară a c.v., care a pus în evidenţă dependenţa rezultatelor din acest domeniu de angajarea social-politică a cercetătorilor. în c.v. se deosebesc, de obicei: proiectele sau proiecţiile (descrierea tuturor alternativelor de dezvoltare viitoare posibile ale unor sisteme sociale, dependente de condiţii date sau create, enumerate şi definite cît mai complet), prognozele (descrierea alternativei de dezvoltare cu probabilitatea cea mai 109 cer ridicată în condiţiile luate în considerare, alternativă posibilă, realizabilă şi dezirabilă în raport cu un program politic determinat şi cu sistemul corespunzător de valon) şi planurile (descrierea acţiunilor concrete şi ordonate în timp prin care, în raporturi de putere determinate, se înfăptuieşte o anumită prognoză, aleasă pe baza unor criterii dependente de interese şi obiective sociale). C.v, poate fi clasificată după criterii diferite. După obiect, deosebim: c.v. globală (referitoare la un sistem social sau grupări de sisteme sociale) şi c.v. parţială sau sectorială (referitoare la un anumit domeniu de activitate: tehnică, ştiinţă, economie, ecologie etc.); după natura obiectului: c.v. natural şi c.v. social; după durată (pe termen scurt: 1 — 2 ani, pe termen mediu: 3—10 ani, pe termen lung: peste 10 ani); după metodă (matematică şi intuitivă); după gradul de certitudine-incertitudine (deter-ministă, probabilistă); după formulare (categorică, ipotetică) etc. C.v. dispune de un inventar bogat de metode şi tehnici, începînd cu cele intuitive (brainstorming, „scrierea scenariului") şi terminînd cu cele formalizate în diferite grade — metoda Delphi, studiul morfologic, metoda arborelui de relevanţă (pertinenţă), metoda arborelui de decizie, analiza cost-bene-ficiu, simulare etc. De cîtva timp, în c.v. se manifestă tendinţa spre proiectare, prognoză şi planificare dialectică (Ch.W. Churchman, I.I.Mitroff, M. Turoff). Sub raportul sferei de cuprindere, c.v. îşi subsumează prognoza, iar aceasta, la rîndul ei, planificarea. Sub. raport metodologic, c.v. se caracterizează prin asimilarea abordării siste-mice (analiză şi proiectare de sisteme) şi operează cu concepte de bază ca: indicatori sociali, calitatea vieţii, minim şi maxim social etc. C.v. este o componentă esenţială a ştiinţei conducerii sociale. Pe baza „Declaraţiei de la Bucureşti" (1972), cuprinzînd principiile şi orientările actuale în c.v., a luat fiinţă, în 1973, Federaţia Mondială de Studiere a Viitorului. In 110 ţara noastră funcţionează Comitetul naţional român pentru studierea viitorului. Au apărut lucrări ca: M. Maliţa, „Cronica anului 2000“ (1969), Pavel Apostol, „Omul anului 2000“ (1969), „Prognoza socială** (1971), „Calitatea vieţiivşi explorarea viitorului" (1975), S. Tămaş, „Cercetarea viitorului** (1976), Şt. Lanţoş, „Valoarea euristică a previziunii ştiinţifice** (1976), Pavel Apostol, „Viitorul" (1977). CERCUL DE LA BUFFALO v. FAR- BER Marvin. CERCUL DE LA K0LN v. LAND ORE- BE Ludwig. CERCUL VIENEZ, grupare filozofică întemeiată în deceniul al treilea al sec. 20, avînd ca reprezentanţi principali pe Moritz Schlick, Rudolf Carnap, Otto Neurath, Philipp Frank, Kurt Gfldel ş.a., care a promovat o reînviere a pozitivismului şi a dat naştere neopozitivismului. Caracteristică pentru această grupare este combinarea empirismului cu interpretarea conven-ţionalistă a gîndirii logice, implicînd, prin aceasta, consecinţele agnostice proprii neopozitivismului în genere. Membrii C.v. au criticat filozofia metafizică speculativă, propunînd limbajului filozofic respectarea unor norme riguroase. Astfel, ei cereau o formulare clară a problemelor, tratarea lor cu mijloacele loţice şi matematice relevante, o analiză critică a ipotezelor şi rezultatelor cercetării filozofice. Ei priveau, de asemenea, cercetarea filozofică ca o activitate de cooperare realizată cu scopul de a extinde, a adînci şi sistematiza cunoaşterea noastră. Membrii C.v. au adus contribuţii valoroase la dezvoltarea logicii simbolice. CERC VICIOS, defect logic care constă în a defini un termen (sau a demonstra o propoziţie) cu ajutorul unui alt termen (sau al unei alte propoziţii) care nu poate fi definit (demonstrat) fără a face apel la termenul de definit (sau la propoziţia de demonstrat). C.v* nu trebuie confundat cu orice reciprocitate logică în general; în ştiinţele deductive sînt adesea cazuri în care o teoremă şi reciproca ei pot fi ambele adevărate, se pot deduce una din alta, fără a se ajunge la c.v. CERNlŞEYSKI, Nikolai Gavrilovici (1828—1889), filozof materialist, socialist utopic, scriitor şi critic literar, conducător al mişcării democrat-revo-luţionare ruse. în domeniul filozofiei, €• a fost un materialist militant, un adversar hotărît al idealismului, criti-cînd agnosticismul lui Kant, idealismul lui Hegel, Berkeley, Hume, precum şi pozitivismul. Depăşind în unele privinţe limitele antropologismului feuerbachian, sub influenţa căruia se formase, C. a încercat să valorifice dialectica lui Hegel din punct de vedere materialist, în explicarea vieţii sociale, deşi concepţia sa asupra societăţii a rămas în ansamblu idealistă, C. a afirmat rolul luptei de clasă ca motor al dezvoltării istorice, a subliniat rolul istoric al maselor populare. în studiile sale economice, apreciate de K. Marx, C. a scos în evidenţă criza economiei politice burgheze şi a criticat capitalismul. C. a considerat în mod utopic că socialismul va putea fi înfăptuit în Rusia pe baza obştilor ţărăneşti. Dezvoltînd principiile estetice ale lui Belinski, C. a conceput arta ca o oglindă veridică a vieţii, care trebuie să conţină o explicaţie şi o apreciere critică a realităţii. Op. pr.: „Arta şi realitatea din punct de vedere estetic** (1855, trad. rom. 1949), „Principiul antropologic în filozofie** (1860, trad. rom. 1951), „Ce-i de făcut?** (1867, trad. rom. 1956). CERTITUDINE 1. (în psihologie) Stare a conştiinţei individuale aflată în posesia adevărului, eroarea şi îndoiala fiind excluse. 2. (în gnoseologie) Una dintre modalităţile existenţei adevărului „pentru noi“, care exprimă coincidenţa dintre adevăr şi cunoaşterea lui, în cadrul unui moment determinant al istoriei cunoaşterii şi practicii umane. în raport cu momentele sau formele cunoaşterii, se distinge c. empirică (înteiAeiată pe regularitatea frecven- cha ţei manifestării unor trăsături studiate ale fenomenelor) şi c. teoretică (întemeiată pe studiul abstract al unor modele ideale). Se vorbeşte de asemenea despre c. logică şi c. matematică, ambele avînd caracter de necesitate, apodictici-tate, întemeindu-se pe demonstraţiile logice şi matematice. De remarcat însă, ca şi în cazul c. empirice sau teoretice, caracterul relativ al c. logico-matematice, dependenţa ei de sistemele logice sau matematice cu structuri sintactico-semantice diferite. C. nu se întemeiază, ca în cazul vechii epistemologii empiriste, pe prezenţa nemijlocită a datelor intuiţiei sensibile sau, ca în cazul raţionalismului, pe evidenţele unei intuiţii raţionale, ci pe demersurile metodologice complexe de validare a adevărului, condiţionate de nivelul practicii ştiinţifice la un moment dat al cunoaşterii. CHARRON, Pierre (1541-1603), scriitor şi moralist francez, prieten şi cel mai important discipol al lui Mon-taigne, a cărui doctrină a sistematizat-o şi a dezvoltat-o. în încercarea de a concilia creştinismul cu religia naturală, cu stoicismul şi chiar cu scepticismul, C. a pus în evidenţă o idee valoroasă şi îndrăzneaţă pentru vremea lui — aceea a naturii umane ca bază a eticii şi politicii. Meritul lui cel mai important este poate acela de a fi încercat o întemeiere laică a vieţii morale, o desprindere a moralei de religie. Omul trebuie să fie bun nu din teamă faţă de o prezumtivă pedeapsă sau pentru o recompensă într-o existenţă ulterioară, ci pentru că aceasta este voinţa naturii şi a raţiunii. în ce priveşte posibilitatea cunoaşterii adevărului, C. împărtăşeşte acelaşi scepticism moderat al maestrului său, Montaigne. După C., cunoaşterea lumii începe, dar se şi termină odată cu simţurile umane. A tăgăduit nemurirea sufletului şi a afirmat înrudirea omului cu celelalte specii animale, idei care contraziceau evident dogmele creştine predominante în epocă. Op. pr.: „Despre în-ţelepciune** (1601). m chi CHELIASM (gr. chiliasmos de la chi-lias „o mie“), cr^linţă religioasă într-o „împărăţie de o mie de ani a lui Dumnezeu" pe pămînt, asociată uneori cu idei egalitarist-utopice. C. a fost o parte integrantă a creştinismului primitiv şi a doctrinei multor erezii din evul mediu. Este predicat, azi, de unele secte (adventiştii). Se numeşte şi milenar ism. CHINEZĂ (filozofia c.) Primele meditaţii filozofice distincte se ivesc în China odată cu începutul mileniului 1 î.e.n., în lucrări anonime. Ele sînt precedate de preocupări din sfera observaţiilor asupra astrelor şi a lumii biologice, de reflexii matematice elementare şi, de regulă, asociate cu mentalitatea magică. Noţiunile de iang şi yin care intervin frecvent în cugetările filozofice vizează atît universul material, cerul şi, respectiv pămîntul, cît şi forţe magice; ele au însă şi semnificaţie dialectică, sugerînd autodina-mismul universal, întemeiat pe tensiunea dintre entităţi contrare. Primul mare filozof chinez este Lao-Ţzi (sec. 6 î.e.n.), întemeietor al unei concepţii cu caracter materialist şi ateist, centrată în jurul conceptului de dao (tao), înţeles ca principiu al ordinii necesare a universului, societăţii şi subiectivităţii umane. Sistemul său este de asemenea orientat dialectic. Este sensibil la nedreptăţile suferite de masa obştilor ţărăneşti şi laudă formele de viaţă arhaice. Kun Fu-Dzi sau Confucius (sec. 6—5 î.e.n.) îi opune o învăţătură idealistă şi religioasă. Pe conceptul său de jăn (omenie) întemeiază o concepţie etico-politică în care se îmbină idei antiprogresiste de prosternare în faţa tradiţiei, a aristocraţiei exploatatoare şi a suveranului, cu preocuparea de a ameliora condiţiile de existenţă ale poporului sub raport material şi spiritual. în sec. 5 —4 î.e.n., Mo-Dzi opune conservatismului confucianist un reformism democratic, egalitarist. Urmaşii săi, moiştii, au cultivat un materialism sistematizat, au dezvoltat logica şi au încurajat mişcarea ştiinţelor na- turii. Epoca djang-go (sec. 5 — 3 î.e.n.) marchează o notabilă rafinare a cugetării filozofice. Mân-Dzî sau Mencius (sec. 4 î.e.n.) prelucrează mai profund conceptele de bază ale idealismului confucianist. El socoteşte că omul, bun de la natură şi înzestrat cu raţionalitate şi moralitate, e deteriorat de pasiuni senzoriale. Filozofii şcolii noţiunilor — numită şi a sofiştilor — Hui Şî şi Gung-Sun lung, prin anumite enunţări paradoxale, au dezvoltat indirect gîndirea dialectică. Un filozof de seamă al sec. 3 î.e.n., Liun-Dzî, porneşte de la confucianism dar îl modifică dîndu-i o turnură materialistă. Pentru curmarea suferinţelor poporului (masa obştilor săteşti) el recomandă reorganizarea societăţii pe baza unui gen de planificare economică. în cadrul şcolii legiştilor (fa-dzia) se reliefează figura lui Han Fei (sec. 3 î.e.n.), preocupat mai ales de teme social-politice. Sub influenţa daoismu-lui el susţine ideea sistemului de legi scrise, conform unei anumite ordini cosmice, singurul în stare să apere pe supuşi de abuzurile celor puternici. în lucrările medicale din epoca Djang-go sînt abordate importante probleme de filozofie a ştiinţelor biologice. în timpul împăratului Ţin Şi-huang-di, filozofii ce nu se plecau în faţa puterii imperiale, în mare parte confuncia-nişti, sînt a exterminaţi, iar opera lor, distrusă. în apropierea erei noastre, într-o epocă de intense frămîntări sociale, se produce o dedublare a confucianismului: paralel cu linia sa filozofică, el intră în acţiune şi ca religie. Pe la începutul erei noastre pătrunde în China şi budismul. în sens opus, se afirmă, în sec. 1 e.n., Vang Ciunt la care materialismul filozofic se uneşte cu critica religiei, a credinţei în nemurirea sufletului, precum şi cu denunţarea anchilozei tradiţionaliste. După sec. 2, în cadrul budismfului devine foarte influentă secta Zeny care acordă o importanţă de principiu autodeterminării omului. în sec. 5 — 6, Fan Cen combate, în numele materialismului, teza budistă a imortalităţii sufletului. 112 cho în sec. 10—13 se formează aşa-numi-tul neoconfucianism, cu note divergente, unele reacţionare, altele stimulatoare de renaştere culturală. Materialistul Cian Dzai (sec. 11) a intuit caracterul universal al contradicţiei ca motor al dezvoltării. Un filozof renumit a fost Ciu Hi (Ciu Şi), în sec. 12, agreat de oficialităţi, adeptul unui raţionalism idealist, care instituie conceptul de Li, ca principiu prim, incorporai, de ordin formativ, identificat uneori cu Dao şi conceptul de Ki, principiu secund, analog substanţei corporale. Oponentul său a fost Lu Siang-şan (sec. 12) care pledează pentru un idealism monist. Urmaşul acestuia, Vang Ian-min, agnostic în problema cunoaşterii lumii exterioare, recomandă omului să mediteze asupra lui însuşi. în sec. 17 s-a afirmat un amplu curent umanist care a proclamat interesul pentru cunoaştere şi pentru dezvoltarea ştiinţelor experimentale. Van Ciuan-şan se distinge prin cugetarea sa materialistă şi prodemocratică. întreg sec. 18 e dominat de personalitatea lui Dai Cen, materialist enciclopedist şi adversar al neoconfucianismului. El afirmă primordialitatea principiului material Kiy şi dependenţa existenţei sufletului de aceea a trupului. Către mijlocul sec. 19, puterile vest-europene izbutesc să impună Chinei o dominaţie semicolonială. Aceasta provoacă o reacţie şi din partea cugetării filozofice în direcţia materialismului, a democratismu-lui-revoluţionar, a denunţării dominaţiei aristocraţiei interne şi a capitalismului extern. Sun lat-sen, ilustru gîn-ditor şi revoluţionar, este un promotor activ al luptei de eliberare a Chinei de sub dominaţia străină, propagator al democratismului republican şi al unui tip de proprietate funciară de care poporul să beneficieze în spirit egalitar. Ideile sale au constituit principii diriguitoare ale revoluţiei din 1911, căreia i-a urmat instaurarea Republicii Chineze. Gîndirea marxistă, cunoscută în China mai demult, pătrunde tot mai adînc în spiritualitatea poporului, se uneşte în mod firesc cu tradiţiile gîn- dirii progresiste autohtone şi conduce, sub raport ideologic, masele către victoria din 1949 a revoluţiei, sub conducerea lui Mao Ţzedun, cugetător şi om politic revoluţionar cu remarcabile contribuţii în dezvoltarea concepţiei marxiste despre corelaţia dintre teorie şi practică, întemeiate pe însăşi experienţa politică a Partidului Comunist Chinez, despre contradicţiile sociale în socialism ca aplicare a principiilor materialismului istoric la condiţiile specifice ale Chinei, precum şi a altor teze de seamă ale învăţăturii marxiste. CHINTESENŢĂ (lat. med. quinta es-sentia „esenţa a cincea") 1. Atribut imaginar al eterului, considerat în cosmologia antică greacă şi indiană drept al cincilea şi cel mai fin element material al lumii, din care ar fi alcătuite corpurile cereşti. 2. Esenţa cea mai profundă a unui lucru. CHOMSKY, Noam Avram (n. 1928), lingvist american, iniţiator al unei orientări structuraliste în lingvistica teoretică, cunoscută sub numele de „gramatică transformaţional-generati-vă“. Ca reacţie la excesele analizei structurale a limbii, C. analizează proprietăţile formale ale limbii plecînd de la creativitatea efectivă care se manifestă în aceasta şi de la proprietăţile înnăscute ale spiritului uman. Teoria gramaticii chomskiene distinge două niveluri ale limbii: structura de suprafaţă şi structura de adîncime; analiza lor presupune distincţia dintre „execuţia lingvistică şi competenţa, lingvistică" a unui vorbitor. Gramatica generativă este o explicaţie pentru competenţa lingvistică, care denotă capacitatea unui vorbitor ideal de a cunoaşte şi folosi regulile gramaticii în-tr-o comunitate de vorbitori, de asemenea ideală, omogenă. Interpretarea filozofică a structurii de adîncime ca un tipar aprioric şi informativ, prin care realitatea se structurează cognitiv la nivelul conştiinţei, este explicit legată de raţionalismul lui Descartes, de la care preia ideea creativităţii limbajului şi a universalităţii gramaticii. 113 chr Op. pr.: „Structuri sintactice" (1964), „Aspecte ale teoriei sintaxei" (1965, trad. rom. 1969), „Lingvistica carte-^ ziană: Un capitol în istoria gîndirii* raţionale" (1966). CHRYSIPPOS (c. 280—c. 204 î.e.n.), filozof grec, al doilea fondator al stoicismului după Zenon diii Citium. A formulat ideea distrugerilor şi a renaşterilor succesive ale universului şî a identificat determinismul cu providenţa. A dezvoltat teoria raţionamentului ipotetic şi disjunctiv şi a absolutizat principiul logic al terţiului exclus. Este un precursor al logicii propoziţiilor. CHURCH, Alonzo (n. 1903), matematician şi logician american. A contribuit mult la dezvoltarea şi răspîndi-rea logicii simbolice (matematice). C. este de partea celor care afirmă că nu există decît o singură logică, logica matematică, una şi aceeaşi cu logica formală. Susţine întemeierea logică a matematicii. în teoria limbajului formalizat, în legătură cu definirea conceptului de nume, se situează pe o poziţie idealistă în varianta Platon-Frege. A adus contribuţii, printre altele, la problema deciziei în cadrul sistemelor logico-formale. Op. pr.: „Calculul lamdaconversiunii" (1951), „O formulare a logicii sensului şi denotaţiei" (1951), „Necesitatea entităţilor abstracte în analiza semantică" (1951), „Teoria slabă a implicaţiei" (1951), „Cazuri speciale ale problemei deciziei" (1952), „Introducere în logica matematică", voi. I (1956), „Logică şi matematică" (1960). CIBERNETICĂ (gr. kUbernetes cîymaci, engl. cybernetics), disciplină ştiinţifică de sinteză, care are ca obiect studiul matematic al funcţionării sistemelor cu autoreglare, caracterizate prin relaţii de comandă şi control. C. studiază proprietăţile şi legităţile generale ale proceselor de reglare, prelucrare şi folosire a informaţiei în sistemele dinamice complexe, indiferent dacă acestea sînt sisteme naturale, sociale sau tehnice. Un sistem dinamic 114 este cibernetic numai atunci cînd poate realiza cel puţin o conexiune inversă (feed-back). în cadrul sistemelor mecanice această conexiune inversă se exprimă printr-un feed-back negativ iar în cadrul sistemelor vii, prin homeo-stazie. Deşi cuvîntul c. a fost folosit la începutul sec. 19 de Ampfcre, actul de naştere al c. ca ştiinţă a fost semnat de N. Wiener, în 1948, înţelegînd prin aceasta „arta şi ştiinţa comenzii în toate domeniile în care această noţiune este aplicată". C. a mai fost caracterizată drept arta de a face acţiunea eficace (L. Couffignal), considerată ca o ştiinţă a legilor generale de evoluţie şi echilibru (A. Ducrocq) etc. Cercetările efectuate de c. asupra diferitelor tipuri de sisteme cu conexiune inversă se realizează prin studiul analogiilor formale (şi nu al elementelor constitutive sau al funcţiilor specifice) ale acestora. O noţiune de bază a c. este noţiunea de informaţie; sistemele o. emit sau recepţionează informaţia, o memorizează, o prelucrează, o transformă în semnale prin care îşi dirijează propria acţiune, o transmit etc. Dealtfel, performanţele maşinilor cibernetice nu sînt de tip energetic, ci informaţional (de ex., calculatoarele; sistemele tehnice autoadaptive). Cibernetica, în calitate de disciplină me-tateoretică generală, se constituie în diverse discipline cibernetice de ramură: c. matejnaticăy disciplină care cuprinde aparatul matematic necesar teoriei sistemelor cibernetice (teoria informaţiei, teoria algoritmilor, logica matematică, calculul probabilităţilor etc.); c. tehnică, care are în vedere problemele mecanismului maşinilor cibernetice, dintre care cele mai importante se referă la „automatica intelectuală" (la calculatoare capabile să rezolve probleme logice şi matematice); c. biologică, Qare se referă la autoreglarea biologică (homeostazie), la mecanismele eredităţii, la funcţionarea sistemului nervos (neurocibernetica). C. are o deosebită însemnătate teoretică şi metodologică, o mare valoare opera- ţională. însemnătatea socială a c., îndeosebi a celei tehnice, constă în aplicaţiile sale la automatizarea proceselor de producţie, la cercetarea ştiinţifică (modelare), la planificarea pe baze matematice a activităţii economice, la eliberarea omului de operaţii mintale rutiniere, necreatoare etc. însemnătatea ei filozofică constă în reconsiderarea problematicii gîndirii şi cunoaşterii, pornind de la noi premise materialiste, în virtutea cărora procesele de gîndire ne apar ca modalităţi reflectorii de autodirijare şi autocontrol (conştient) ale subiectului în raporturile sale cu obiectul. C. are, de asemenea, alte numeroase implicaţii teoretice şi metodologice, obligîndu-ne la reexaminarea unor noţiuni filozofice fundamentale (timpul ne apare în cibernetică ca un timp ireversibil; sistemele cibernetice se dovedesc a fi sisteme cu o finalitate intrinsecă (deci pun în valoare relaţii cauzale imanente etc.) şi la dezvoltarea unor metode cu mare grad de generalitate (metoda modelării, metoda cutiei negre). Avînd o arie mare de aplicabilitate (în sistemele naturale, sociale, logice şi tehnice), o* confirmă tezele materialismului dialectic despre unitatea materială a lumii şi despre capacitatea reflectorie generală a materiei, ea fiind, totodată punctul de plecare al unor noi elaborări şi generalizări în. epistemologia şi metodologia ştiinţei. CICERO» Marcus Tullius (106—43 î.e.n.), filozof, orator, scriitor şi om politic roman, in filozofie, reprezentant al unui eclectism de nuanţă predominant stoică, C. a dat principalilor termeni ai filozofiei greceşti versiuni latine, pătrunse de atunci în limbajul filozofic universal. Scrierile lui, „Despre îndatoriri" („De efficiis", trad. rom. 1957), „Despre prietenie" („De amiciţia", trad. rom. 1878), „Filipice" („Phi-lipici", trad. rom. 1877) au devenit, ca prototip al unei etici laice cetăţeneşti, cărţi de căpătîi ale umaniştilor Renaşterii. cin CICLU ISTORIC (teoria c.i.), teorie care susţine, în spirit metafizic, că mişcarea istoriei se produce în cerc închis, opunîndu-se astfel concepţiei dialectice despre procesul istoric, potrivit căreia mişcarea istorică realizează o tendinţă obiectivă şi necesară de dezvoltare, în general ascendentă, de progres. Potrivit dialecticii, mişcarea istorică cuprinde în structura sa şi momente de repetabilitate, dar ea nu se reduce la o simplă şi integrală repetiţie, ci se înfăptuieşte ca o sinteză între repetabilitate şi ascendenţă, astfel încît trecerea de la inferior la superior ne apare ca o mişcare „în spirală" şi nu „in cerc". Adepţii teoriei c.i, susţin că după terminarea unui ciclu cosmic sau a unui ciclu de civilizaţie urmează alte cicluri, independente de cele anterioare, iar după parcurgerea tuturor ciclurilor posibile marele ciclu al universului sau al societăţii este reluat de la început, în aceeaşi ordine („veşnica reîntoarcere"); ei neagă astfel posibilitatea progresului nelimitat. Teoria c.i« îşi are originile în budism, pitago-rismt stoicism etc. în domeniul politic, ea şi-a găsit exponenţi în Platon, Po-libiu, Ibn Haldun, Machiavelli ş.a. Principalul ei promotor modern a fost filozoful italian G. Vico. în sec. 19 ea a fost reluată amplu de F. Nietzsche, iar în sec. 20 revine, sub diferite variante, la O. Spengler, A. J. Toyn-bee şi P.A. Sorokin,care au susţinut, înţr-o formS sau alta, ideea reversibilităţii istoriei. CINICII (gr. kynikos, de la kyon, kynos „cîine"), adepţi ai şcolii filozofice antice greceşti (Şcoala cinică) întemeiată de Antistene (c. 435—370 î.e.n.), elev al lui Socrate. C. se conduceau după maxima: „Să trăim conform naturii". După ei, binele stă în autarhie (independenţa indivizilor faţă de toate convenţiile sociale, considerate ca străine naturii) realizată prin restrîngerea nevoilor la minimul necesar, pînă la nivelul primitivităţii. Emblema lor 0ra un cîine. Reprezentanţi mai cunoscuţi ai acestei şcoli au fost Diogene 115 cip din Sinope şi Menip. Printr-o extensiune incorectă, tiar devenită tradiţională, se numesc cinici oamenii care manifestă dispreţ faţă de principiile elementare ale moralei. CIPARIU, Timotei (1805-1887), filolog şi publicist, fruntaş al Revoluţiei din 1848 în Transilvania, membru al Societăţii Academice Române, apoi al Academiei Române. Îmbinînd teze teologice cu idei luministe, C. a susţinut valoarea raţiunii umane şi a subliniat necesitatea emancipării naţionale şi sociale. Ca profesor de filozofie la Blaj, C. şi-a alcătuit cursurile, în special după revoluţie, pe baza filozofiei lui Kant, prin filiera Krug, relie-fînd puternic ideea demnităţii omului ca fiinţă raţională şi accentuînd, în manieră proprie, însemnătatea imperativului kantian al considerării omului ca scop şi nu ca mijloc. Op. pr.: „Elemente filozofice după YV.T. Krug'* (1861), „Despre latinitatea limbii ro-mâne“ (J865, în 1. latină). CIRENAICII, adepţi ai şcolii cirenaice, întemeiată în prima jumătate a sec. 4 î.e.n. de Aristip din Cirene, elev al lui Socrate. C. considerau inutile cercetările de matematică, astronomie şi logică şi dădeau atenţia principală eticii. Ei preconizau principiul cultivării plăcerilor senzuale (hedonismul) drept cale pentru dobîndirea fericirii şi subordonau interesele obşteşti celor personale. Ei considerau că senzaţia este singurul criteriu al adevărului. Printre c. au existat atei ca Teodor, supranumit Ateul. CIVILIZAŢIE (lat. civilis, cwilitas), nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii. Termenul desemna originar calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi membri ai cetăţii (cetăţeni). Sub forma actuală, termenul c. a fost creat de raţionaliştii sec. 18, în primul rînd de Voltaire şi de enci-clopediştii francezi, accentul fiind pus atunci pe antiteza dintre c. şi feudalism, dintre activităţile civilizatoare şi „epocile întunecate" anterioare. Sub raport istoric, c. este opusă „barbariei" şi marchează o treaptă relativă evoluată în dezvoltarea umanităţii, o formă evoluată de cultură care include folosirea scrisului, existenţa oraşelor, apariţia organizării politice a societăţii. Starea de c. în acest caz s-ar caracteriza printr-un nivel mai înalt al forţelor de producţie şi al activităţii productive, iar în epoca modernă, ideea de c. este asociată cu aceea de urbanizare şi progres istoric. C. exprimă sensul activ al culturii şi vocaţia universală a omului. Criteriile de delimitare a c. sînt diverse, după unghiul de vedere al diferitelor discipline istorice; există astfel mai multe tipologii posibile care pot fi aplicate în studiul c.: c. greco-romană, c. creştină-medievală, c. Renaşterii, c. orientală, c. occidentală, c. modernă, c. socialistă. Din punct de vedere social-economic, c. se caracterizează prin creşterea continuă a producţiei şi a productivităţii muncii şi, odată cu aceasta, prin creşterea valorii sociale a muncii omeneşti, perfecţionarea diviziunii sociale a muncii, transformarea schimbului de produse într-o necesitate vitală pentru societate. C. este definită ca acea treaptă de dezvoltare a societăţii pe care diviziunea muncii, schimbul de produse dintre indivizi, care rezultă din această diviziune şi producţia de mărfuri, ce înglobează amîndouă aceste procese ale producţiei de mărfuri, a-jung la deplină dezvoltare şi revoluţionează întreaga societate de mai înainte. Sub raport etnografic şi antropologic, c. implică* raportarea la o realitate originară, necivilizată, biologică a strămoşilor imediaţi ai omului; accentul se pune, din acest unghi de vedere, pe caracterul structural şi sincronic al faptelor de c., pe permanenţele sale cristalizate în determinări ale modului de trai relativ stabile, in tipologii culturale caracteristice. Nu există de fapt popoare în „stare natu-rală“, cu totul necivilizate. în realitate, fiecare popor are tradiţiile, credinţele, obiceiurile, limba şi deprinderile sale 116 civ de muncă. în acest sens, fiecare popor, fiecare societate dispune de un anumit grad de c. Sub raport filozofic, mai e-xact, din unghiul de vedere al filozofiei culturii, c. este realizarea, sub cele mai diverse forme, a valorilor culturale, integrarea lor în înfăptuiri concrete menite să schimbe mediul natural şi social al omului, modul său de viaţă, propriul său univers sufletesc. O valoare culturală sau un sistem de valori reprezintă o posibilitate de c., dar realitatea însăşi a c., presupune realizarea funcţiei sociale a valorilor culturale, integrarea lor în toate compartimentele vieţii sociale. Apreciem gradul de c. al unei societăţi nu numai după amploarea activităţii culturale, ci ţinînd seama şi de măsura în care patrimoniul cultural, artistic sau ştiinţific reprezintă în mod eficient un factor de transformare a condiţiilor externe de viaţă ale oamenilor, precum şi a Resorturilor lor subiective de acţiune. în ultimă analiză, c. nu este altceva decît cultura pătrunsă în toate celulele vieţii sociale. CIVILIZAŢIE SOCIALISTĂ, tip de civilizaţie care, sub raport social, se întemeiază pe instaurarea şi dezvoltarea unui nou tip de relaţii sociale de producţie. Superioritatea c.s. se constituie treptat, pe măsura maturizării noii orînduiri, adică pe măsură ce noua societate se va înfăţişa din toate punctele de vedere superioară orînduirii capitaliste. Prin dezvoltarea c.s. se pun bazele trainice ale trecerii spre comunism, societatea care va ridica omenirea pe noi trepte de cultură materială şi spirituală. Sub raport istoric, c.s. se asociază cu atribute ale civilizaţiei moderne ca urbanizarea, industrializarea, automatizarea şi cibernetizarea, într-un cuvînt, cu progresul tehnic neîntrerupt, în condiţiile revoluţiei ştiinţi-fice-tehnice, cu valorizarea şi organizarea tuturor energiilor creatoare, a întregului potenţial de gîndire şi sensibilitate al noii societăţi în vederea realizării unui progres continuu, multilateral şi armonios. Crearea c.s. implică o linie de continuitate, deoarece socialismul foloseşte tot ceea ce este realizare pozitivă în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, dar şi o discontinuitate profundă, deoarece c.s. nu reprezintă doar o treaptă distinctă de civilizaţie, ci mai ales un sistem radical diferit şi original de civilizaţie, un nou tip de civilizaţie. Sub raport antropologic şi sub cel al comunităţilor umane, c.s. presupune transformarea naţiunii burgheze în naţiune socialistă/ cu toate implicaţiile acestui proces în întreaga viaţă spirituală a oamenilor, constituirea unui nou mod de muncă şi viaţă, realizarea unui nou model uman. Sub raportul filozofiei culturii, c.s. presupune dispariţia rupturilor dramatice dintre condiţia materială şi cea ideală a oamenilor, a antagonismului dintre progresul tehnic-material şi dezvoltarea moral-spirituală. Un principiu fundamental care ne permite relevarea a ceea ce aduce nou c.s. faţă de alte tipuri de civilizaţie este cel al multilateralităţii social-umane, care devine acum deopotrivă necesitate economică şi nevoie spirituală. Noutatea modului de abordare a acestor probleme în ţara noastră constă în formularea idealului multilateralităţii, pe de o parte ca obiectiv strategic de gîndire şi ca practică proiectivă, iar pe de altă parte ca principiu de unificare a tuturor laturilor vieţii sociale şi umane. Conceptul renascentist al multilateralităţii umane este prin excelenţă artistic şi cultural, cel modern, din prima fază a revoluţiei industriale, este mai ales economic (ca cerinţă obiectivă), iar conceptul contemporan al multilateralităţii, decurgînd obiectiv din revoluţia ştiinţifică şi tehnică şi realizîndu-se efectiv numai în condiţiile socialismului şi comunismului, este un concept sintetic polivalent. „Noi considerăm şi am considerat întotdeauna că menirea istorică a socialismului este nu numai de a elibera omul de asuprire, de a asigura bunăstarea lui materială ci de a făuri o civilizaţie spirituală superioară, care nu se poate realiza decît prin formarea unui om nou, cu 117 cîm o înaltă conştiinţă şi pregătire culturală şi profesională, citi un profil moral-po-litic înaintat" (Nicolae Ceauşescu). CÎMP, v. SUBSTANŢĂ ŞI CÎMP. CÎMP EPISTEMOLOGIC, y. FOU-CAULT, Michel. CÎMP IDEOLOGIC, concept epistemo-logic, sinonim cu cel de „orizont ideologic", care desemnează graniţele între care se elaborează o ştiinţă, o doctrină, o concepţie, o teorie, o creaţie culturală dată, sau între care toate acestea sînt receptate, înţelese. Noţiunea a fost utilizată de Roland Barthes şi Uinberto Ecco în legătură cu explicarea polivalenţei operelor de arta, în funcţie de contextul, de clim&tul so-cio-cultural al receptării lor, de ansamblul condiţionărilor acestei receptări. CLAN, denumire a ginţii (mai tîrziu a tribului) la popoarele celtice. CLASA MUNCITOARE (în capitalism proletariat), „prin proletariat se înţelege clasa* muncitorilor salariaţi moderni care, neposedînd mijloace de producţie proprii, sînt nevoiţi să-şi vîndă forţa lor de muncă pentru a putea trăi" (Marx şi Engels). C.m. a luat naştere în procesul destrămării feudalismului şi al constituirii formaţiunii so-cial-economice capitaliste, închegîn-du-se treptat ca o clasă socială omogenă cu interese comune şi funcţie istorică distinctă, odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste şi a industriei moderne. C.m. are rolul principal în dezvoltarea producţiei ae bunuri materiale şi în perfecţionarea procesului de producţie, este vital interesată în abolirea relaţiilor capitaliste bazate pe exploatare şi asuprire, în instaurarea unor noi reiaţii sociale bazate pe egalitate deplină între oameni, pe colaborare şi întrajutorare. C.m. este o clasă deschisă. Ea s-a format din rîn-durile foştilor meseriaşi ruinaţi din orînduirea feudală, ale iobagilor fugiţi la oraşe şi din masele ţărăneşti prole- 118 tarizate în procesul acumulării primitive a capitalului. In deceniile al patrulea şi al cincilea ale sec. 19 a început, în ţările avansate din Europa occidentală, procesul istoric de transformare a proletariatului dintr-o „clasă în sine" (lipsită încă de conştiinţa intereselor sale comune şi a rolului său istoric) într-o „clasă pentru sineM (conştientă de interesele sale şi de misiunea sa istorică), manifestîndu-se tot mai mult ca o puternică forţă politică independentă, revoluţionară, ca exponent al intereselor vitale şi al celor mai înaintate aspiraţii ale oamenilor muncii. Intre proletariat şi burghezie există o contradicţie antagonică, ae neîmpăcat; plusvaloarea creată de clasa muncitoare şi însuşită de burghezie, ca proprietară â mijloacelor de producţie, constituie izvorul îmbogăţim acesteia, iar puterea politică de stat este folosită de burghezie ca instrument de dominaţie şi asuprire împotriva proletariatului. Pentru desfăşurarea luptei de clasă împotriva burgheziei, c.m. îşi făureşte organizaţii politice şi profesionale proprii. Partidul comunist este forma superioară de organizare a c.m., conducătorul său politic. Interesele c.m. îşi găsesc expresia ideologică, ştiinţifică, sistematizată, in concepţia ei revoluţionară despre lume şi societate, elaborată de Marx şi Engels. Misiunea istorică a c.m. constă în transformarea revoluţionară a societăţii capitaliste şi făurirea orînduirii comuniste, tn această luptă, proletariatul strînge în jurul său clasele şi păturile exploatate ale populaţiei, devenind exponentul intereselor fundamentale ale tuturor oamenilor muncii. înfăptuind revoluţia socialistă, în alianţă cu ţărănimea şi intelectualitatea, cucerind puterea politică şi trecînd mijloacele de producţie în proprietate socială, proletariatul se transformă şi pe sine însuşi, încetează a fi o clasă exploatată şi devine clasa conducătoare a societăţii. în socialism, c.m. îndeplineşte, cu înalt simţ de răspundere, în acelaşi timp funcţiile de producător direct, de proprietar al mijloacelor de producţie şi de organizator al procesului social de producţie. Structura lăuntrică a c.m. se modifică continuu în condiţiile construirii socialismului şi comunismului; rîndurile ei se lărgesc considerabil prin cuprinderea unor noi detaşamente ale populaţiei: pe de o parte, a unui număr din ce în ce mai mare de locuitori ai satelor (ca urmare a industrializării socialiste şi urbanizării zonelor rurale) şi mici meseriaşi, pe de altă parte, a unui număr mare de intelectuali, proveniţi, în special, din rîndurile inginerilor şi tehnicienilor. De asemenea, nivelul de pregătire profesională şi orizontul cultural al muncitorilor, începînd cu cei din ramurile de vîrf ale industriei se apropie treptat de cel al intelectualităţii tehnice. Modificările care intervin în diviziunea muncii şi îndeosebi implicaţiile revoluţiei ştiinţifice-tehnice determină, atît în capitalism, cît şi fn socialism, schimbări profunde în structura profesională a c.m., schimbări ale căror urmări economice şi sociale sînt în mare măsură diferite în cele două orînduiri opuse, datorită condiţiilor diferite determinate de natura specifică a acestora. C.m. este una dintre clasele fundamentale ale epocii contemporane. Ea se afirmă, tn ţările capitaliste, drept cea mai puternică forţă a procesului revoluţionar. Contrar teoriilor apologetice burgheze privind „integrarea" social-politică a muncitorilor, participarea lor la conducerea întreprinderilor şi la împărţirea profiturilor, sau depolitizarea c.m., importanţa acesteia în viaţa politică, în confruntarea antagonică cu clasele exploatatoare, în apărarea drepturilor economice si politice ale celor ce muncesc, în polarizarea forţelor naţionale antimonopoliste, influenţa şi combativitatea sa revoluţionară cresc necontenit. „O caracteristică a situaţiei mondiale contemporane, a marilor mutaţii sociale determinate de avîntul impetuos al forţelor de producţie, este creşterea continuă a rolului clasei muncitoare în societate şi în viaţa internaţională. In ţările industrializate clasa muncitoare constituie în prezent majo- cla ritatea naţiunii, iar pe plan internaţional se afirmă drept forţa socială cea mai numeroasă şi cea mai revoluţionară a zilelor noastre" (Nicolae Ceauşescu). în România, apreciază Programul P.C.R* adoptat la Congresul al Xl-lea, e.m., clasă nouă, proprietară a mijloacelor de producţie şi producătoare a bunurilor materiale, îşi îndeplineşte cu cinste, în dubla ei calitate, de producător si proprietar, misiunea istorică în conducerea operei de edificare a noii orînduiri. Ca rezultat al dezvoltării accelerate a industriei, clasa muncitoare aduce contribuţia hotărîtoare la formarea venitului naţional, iar rîndurile ei vor creşte în ritm rapid, devenind şi numericeşte principală clasă a societăţii noastre. Ea s-a călit în revoluţia şi construcţia socialistă, şi-a ridicat gradul de pregătire profesională şi de cultură generală, aflîndu-se în primele rînduri ale revoluţiei ştiinţifico-tehnice. în procesul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate, creşte rolul c.m. ca forţă socială conducătoare în societate, se întăresc unitatea, alianţa şi prietenia sa cu ţărănimea, intelectualitatea şi ceilalţi oameni ai muncii, care acţionează uniţi sub conducerea P.C.R. CLASĂ, mulţime de elemente care au anumite însuşiri comune. Analiza c. a dus la o nouă ramură a logicii simbolice, calculul cu e., pe baza căruia numărul natural poate fi definit, din punct de vedere logic, drept o c. de clase. C* se deosebeşte de gen prin aceea că nu se constituie exclusiv pe baza însuşirilor esenţiale ale indivizilor ce se cuprind în sfera ei. C. vidă, c. în sfera căreia nu se cuprinde nici un. individ. Noţiunea de e. are o vastă aplicaţie în ştiinţele naturii, mulţimile de elemente asemănătoare fiind rodul operaţiilor logice de comparare, clasare (stabilirea apartenenţei la o clasă) şi clasificare (stabilirea unei ierarhii ordonate între c., ţinîndu-se seama de însuşiri din ce în ce mai generale sau mai fundamentale). Se vorbeşte, astfel, de c. de compuşi chimici. în 119 cla biologie, c. are un înţeles special, restrîns, fiind numai o unitate taxonomică de anumit rang (de ex., c. mamiferelor), printre altele de rang inferior (specie, gen, ordin, familie) sau superior (încrengătură). CLASĂ SOCIALĂ, grup numeros de oameni, istoriceşte constituit, cărora le sînt proprii anumite caracteristici sociale comune, şi anume: acelaşi loc în sistemul producţiei sociale, acelaşi raport (de cele mai multe ori consfinţit prin legi) faţă de mijloacele de producţie; acelaşi rol în organizarea socială a muncii; acelaşi mod de obţinere a părţii de care dispun din bogăţia societăţii, precum şi aceeaşi mărime a acestei părţi; conştiinţa apartenenţei la acest grup, anumite trăsături psihosociale proprii. Noţiunea de c.s. a fost introdusă de gînditori pre-marxişti (în special de reprezentanţii economiei politice clasice engleze), dar K. Marx şi F Engels au îmbogăţit şi au dezvoltat în chip esenţial conceptul de clasă şi teoria claselor şi luptei de clasă ca motor al dezvoltării istorice, în cunoscuta scrisoare către J. Wey-demeyer, Marx a sintetizat contribuţia sa la teoria claselor în următoarele teze: 1) existenţa claselor este legată de anumite faze istorice de dezvoltare a producţiei; 2) lupta de clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului; 3) această dictatură constituie trecerea la desfiinţarea tuturor claselor în orînduirea comunistă. Scindarea societăţii în clase s-a produs pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică, în procesul trecerii de la orînduirea comunei primitive la sclavagism. Baza economică a apariţiei claselor a constituit-o apariţia diviziunii sociale a muncii şi a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Datorită locului diferit ocupat într-o anumită orînduire economică a societăţii, o c.s. îşi poate însuşi munca alteia. în orînduirile sclavagistă, feudală şi capitalistă societatea este scindată în c.s. opuse antagonic: clase exploatate (sclavii, iobagii, proletariatul) şi 120 clase exploatatoare (stăpînii de sclavi, feudalii, capitaliştii). în orice orînduire, alături de c.s. principale (ex. proletariatul şi burghezia în capitalism) există clase neprincipale (clase pe cale de apariţie sau de descompunere, diverse clase şi pături intermediare, de ex. mica burghezie în capitalism). C.s. îşi constituie un sistem de organizaţii şi inspiră concepţii, teorii sau doctrine care exprimă şi apără cu mijloace instituţionale şi pe plan ideologic interesele clasei respective. Din existenţa claselor cu interese opuse decurge cu necesitate lupta de clasă, forţă motrice a dezvoltării societăţii împărţite în clase antagonice. în urma revoluţiilor sociale, care constituie forma cea mai înaltă a luptei de clasă, un mod de producţie este înlocuit cu altul, iar ca urmare a schimbării modului de producţie se modifică treptat şi structura de clasă a societăţii. Lichi-dînd proprietatea privat-capitalistă a-supra mijloacelor de producţie, revoluţia şi construcţia socialistă desfiinţează clasele exploatatoare şi dau naştere la două clase fundamentale noi: clasa muncitoare, care se deosebeşte radical de proletariatul din capitalism, întrucît este, împreună cu .întregul popor, posesoare a mijloacelor de producţie, şi ţărănimea cooperatistă. Alături de ele există pătura intelectualităţii socialiste. Socialismul reprezintă o etapă necesară şi hotărîtoare pe drumul desfiinţării claselor, proces treptat, de lungă durată, care presupune dezvoltarea continuă a forţelor de producţie, perfecţionarea relaţiilor sociale socialiste, transformarea omului însuşi. Clasele şi categoriile sociale care alcătuiesc societatea socialistă din România participă activ la munca productivă în sfera creaţiei materiale şi spirituale, acţionează unitar, în strînsă colaborare, sînt vital interesate în construirea socialismului şi comunismului. Dezvoltarea în continuare a forţelor de producţie şi perfecţionarea relaţiilor de producţie, creşterea nivelului de cunoştinţe şi de calificare a oamenilor muncii, cla promovarea consecventă în toate ramurile economiei a progresului ştiinţific şi tehnic vor duce, în perioada istorică de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare spre comunism, la dispariţia treptată a deosebirilor esenţiale dintre munca fizică şi munca intelectuală, dintre munca agricolă şi cea industrială, dintre sat şi oraş, respectiv dintre clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate, la întărirea în tot mai mare măsură a unităţii şi coeziunii întregului popor, îa accelerarea procesului omogenizării sociale. Dispariţia deosebirilor esenţiale dintre clase va marca, pe măsura înaintării spre comunism, procesul de constituire a poporului unic muncitor şi, odată cu aceasta, dispariţia pentru totdeauna a scindării societăţii omeneşti în clase. Categoria de c.s. deţine în concepţia materialistă a istoriei şi o importantă funcţie metodologică, avînd o valoare operaţională pentru definirea şi analiza unor fenomene sociale complexe ca suprastructura, statul (puterea politică), democraţia, revoluţiile, războaiele, conştiinţa socială, cultura ş.a. De asemenea, în funcţie de analiza forţelor de clasă p*3 plan intern şi internaţional, pot fi stabilite strategia şi tactica, linia politică a partidelor comuniste şi muncitoreşti. V. şi structură socială. CLASIFICARE, operaţie de sistematizare a unui ansamblu de noţiuni, prin gruparea obiectelor, pe baza caracteristicilor lor comune, în clase de obiecte, a claselor de obiecte în clase de clase de obiecte şi aşa mai departe, cu scopul ca fiecare clasă astfel obţinută să ocupe un loc precis şi stabil. în structura c. distingem trei părţi: elementele de clasificat, fundamentul (criteriul) după care se face c., clasele rezultate prin c. Mulţimea totală a elementelor date spre c. se numeşte univers de discurs (U). C. se operează după anumite reguli logice a căror respectare asigură corectitudinea şi eficacitatea operaţiei de c. Prima regulă a c. arată că fiecare element din U trebuie repartizat într-o clasă; c. nu trebuie să lase rest. Dacă o c. oarecare ar lăsa unele elemente neincluse în nici o clasă, ceea ce înseamnă că acea c. nu ar epuiza universul de discurs, ar rezulta că respectiva c. nu şi-a atins scopul, în acord cu a doua regulă, clasele obţinute prin c. trebuie să se excludă reciproc; cu alte cuvinte, nici un element din U nu poate fi pus în două clase diferite deoarece astfel s-ar produce confuzii generate de neconsi-derarea asemănărilor şi deosebirilor reale dintre obiecte.  treia regulă arată că pe fiecare treaptă a c., fundamentul (criteriul) c. trebuie să fie unic. Nerespectarea acestei reguli conduce, la rîndul ei, la confundarea unor niveluri diferite de generalitate sau'a unor clase diferite situate la acelaşi nivel de generalitate. în conformitate cu ultima regulă, asemănările pe baza cărora grupăm obiectele în aceeaşi clasă trebuie să fie mai importante decît deosebirile dintre ele. După natura fundamentului clasificării deosebim două tipuri de c. : naturală, dacă gruparea elementelor lui U se face după însuşiri ce determină natura obiectelor, şi artificială, dacă ţinem seama doar de însuşiri distinctive, alese convenţional (de ex., c. elementelor chimice în tabloul lui Mendeleev în conformitate cu proprietăţile fizico-chimice este oc. naturală, în timp ce c. elevilor dintr-o şcoală după alfabet este o-c. artificială). Eficacitatea unei c. naturale este în raport direct cu nivelul de cunoaştere a elementelor lui £/, a proprietăţilor lor şi a relaţiilor dintre ele. Printr-o cunoaştere satisfăcătoare a acestor elemente şi prin respectarea strictă a regulilor enunţate putem obţine o c. sistematică al cărei rezultat este organizarea unei mulţimi de noţiuni într-o ierarhie, într-un sistem* de noţiuni. O cunoaştere nesatisfăcătoare a elementelor lui U face uneori imposibilă chiar respectarea regulilor de c. Consecinţa este obţinerea unor clasificări mai slabe. Pentru înlăturarea 121 cla acestei carenţe a*fost propusă „strategia tipologiilor", în conformitate cu care, în locul claselor de obiecte precis delimitate, se obţin aşa-numitele „tipuri de obiecte", delimitate nu prin anumite caracteristici exact specificate, ci prin aşa-numitele „spaţii de atribute". Strategia tipologiilor ocupă un loc important în ştiinţele sociale, unde apar multe situaţii în care p o. sistematică este inoperantă. C. nu trebuie confundată cu ordonarea şi nici cu generalizarea. Dacă între elementele lui U descoperim o relaţie antisimetrică şi tranzitivă, atunci a-ceste elemente pot fi ordonate total în sens strict, aar aşezarea lor va fi liniară şi nu va reda gruparea reală a acestor elemente, conexiunile lor obiective. La rîndul său, generalizarea operează cu noţiuni gata formate pe care le inşiruie pe o singură linie verticală, de la specia infimă la genul maxim. în schimb c. este o operaţie complexă de formare de noţiuni şi care comportă două faze: o grupare pe orizontală a tuturor elementelor lui U in clase de acelaşi nivel de generalitate care se' exclud însă reciproc şi apoi o ierarhizare pe verticală, în ordinea generalităţii, prin trecerea la o nouă treaptă de e. în care clasele obţinute iniţial sînt grupate in clase de clase. Astfel c. devine o ordonare complexă pe acelaşi nivel de generalitate şi pe niveluri de generalitate deosebită. Operaţia de c. este corelativă cu cea de diviziune şi împreună cu diviziunea şi definiţia, c. are o importanţă metodologică fundamentală. CLASIFICAREA ŞTIINŢELOR» determinare a poziţiei, relaţiilor reciproce şi a rolului ştiinţelor, la un moment dat al dezvoltării lor, în sistemul de ansamblu al ştiinţei. în istoria ştiinţelor şi filozofiei s-au întreprins încercări multiple de c.ş. (Fr. Bacon, Saint-Si-mon, Hegel, A. Comte, W. Ostwald ş.a.), fără ca vreuna să se fi impus. încercările de a folosi un criteriu unic în 122 c.ş. nu au dus la rezultate pe deplin satisfăcătoare din punct de vedere teoretic şi practic; pe de altă parte, ştiinţele îşi schimbă, în cursul istoriei, conţinutul şi relaţiile reciproce. Clasificările ştiinţelor au pornit de la complexitatea obiectului, de la metodele folosite (ştiinţe experimentale şi ştiinţe teoretice), de la caracterul predominant descriptiv sau explicativ al rezultatelor cercetării etc. Astăzi, pe temeiul unor criterii formulate de Engels, clasificarea de bază a ştiinţelor urmăreşte formele de mişcare ale materiei şi reflectă dezvoltarea istorică a principalelor domenii ale existenţei materiale şi spirituale (natura, societatea, omul, cultura, precum şi a domeniilor de cunoaştere a acestora: ştiinţele naturii — fizica, chimia, geologia, biologia —, ştiinţele sociale şi ştiinţele gîndirii — logica, lingvistica. Ştiinţele care studiază societatea şi cultura, adică omul, se mai numesc şi ştiinţe umaniste (de ex., sociologia, istoria, psihologia, culturologia). Alături de ştiinţele care studiază diverse domenii ale existenţei şi cunoaşterii s-au structurat diverse ştiinţe ale acţiunii. Dintre acestea, cele mai importante sînt ştiinţele tehnice, care se corelează atît ştiinţelor naturii, cît şi celor sociale. Din punctul de vedere al relaţiilor cu practica, ştiinţele se mai pot împărţi în aplicative, dacă urmăresc un scop practic nemijlocit, şi fundamentale, dacă cercetarea este determinată de nevoile interne de dezvoltare a ştiinţei respective. Apariţia continuă, în zilele noastre, a unor discipline ştiinţifice de graniţă ca şi extinderea şi generalizarea unor principii moderne ale cercetării (metodele matematice, teoria generală a sistemelor, metoda structurală, metodele cibernetice, etc.) în numeroase ştiinţe, în virtutea unităţii materiale a lumii şi a tendinţelor de apropiere a ştiinţelor, reclamă tot mai mult necesitatea alcătuirii unui sistem de ansamblu al ştiinţelor, care să permită o sinteză a acestora în sensul preconizat de Marx cu privire la crearea unei ştiinţe generale, care să cuprindă întreaga cunoaştere. Atri- buţiile unei atari ştiinţe de sinteză le are astăzi dialectica materialistă, definită aproape unanim ca o hermeneutică generală a ştiinţelor. V. şi sistemul ştiinţelor; interdisciplinaritate. CLAUDIAN, Alexandru (1898 — 1962), filozof, sociolog şi om de litere român. A fost profesor la Universitatea din Iaşi. S-a ocupat cu precădere de probleme ale sociologiei cunoaşterii, de istoria socială a ideilor şi a curentelor filozofice, de sociologia literaturii. A combătut filozofiile iraţionaliste şi curentele politice de dreapta. Inspi-rîndu-se din marxism, C. a aplicat în studiile sale o concepţie şi o metodologie care corela condiţiile economice, sociale şi psihosociale cu anumite constante umane (aspiraţii, atitudini, comportamente). Op. pr.: „Cercetări filozofice şi sociologice" (1935), „Colectivismul în opera lui Platon" (1936), „Originea socială a filozofiei lui Auguste Comte“ (1936), ^Cunoaştere şi suflet" (1940), „Antisemitismul şi cauzele lui sociale" (1945), „Mişcarea social-politică şi proza literară în Franţa în secolul al XlX-lea, de la Chateaubriand la Maupassant" (în manuscris). CLEMENS din Alexandria (c. 150—c. 215), reprezentant principal al orientării teologice-creştine din cadrul şcolii alexandrine, şcoală care şi-a cîştigat în mare măsură celebritatea datorită lui. Opera lui C. poartă pecetea climatului spiritual din Alexandria sec. 2. e.n., marcat de filozofia platonică şi de neoplatonism, de etica stoicilor şi, parţial, de logica aristotelică. Făcînd o comparaţie între elenism şi creştinism el impută celui dinţii numeroase erori, recunoscîndu-i doar cîteva adevăruri rămase in germene, adevăruri pe care numai creştinismul le-ar putea desă-vîrşi. Filozofilor greci le găseşte vina de a fi identificat elementele primordiale cu zeii şi de a fi atribuit calităţi divine corpurilor cereşti, eroare gravă, după C., întrucît „Creatorul" este confundat cu operele sale. în ceea ce cod priveşte morala, el opune caracterului eminamente practic al comandamentelor etice la greci, principiul universalităţii moralei creştine. Identificînd în mare parte credinţa cu înţelepciunea şi filozofia, C. considera că aceasta este necesară pentru atingerea idealului perfecţiunii umane pe pămînt; el recomanda purificarea prin victoria asupra pasiunilor, mai ales asupra celor ale trupului şi practicarea consecventă a virtuţii. Mare erudit, C. a imprimat şcolii alexandrine o orientare pronunţat teologico-filozofică. Op. pr.: „Exor-taţie pentru eleni", „Pedagogul" (trad. rom. 1939). CLERICALISM (gr. klerikos, lat. clericus „preot", „membru al clerului"), orientare ideologică, cu caracter social-politic şi filozofic, care legitimează dominaţia bisericii şi a clerului în viaţa politică, socială şi culturală a unei ţări. Ca doctrină, c. a fost elaborat în istorie mai ales de către cercurile conducătoare ale bisericii catolice. Prin proclamarea drepturilor bisericii de a decide şi participa la rezolvarea problemelor de stat, c. se identifică uneori cu ideologia teocraţiei. CLIVAJ, fisură, separare, delimitare sau dedublare a unor entităţi în elemente distincte şi, eventual, contrare (de ex.,c. claselor sau păturilor sociale) ; c. unor idei în contextul unei teorii insuficient structurate, eterogene, eclectice sau, pe parcursul evoluţiei contradictorii a acesteia, juxtapunere forţată, artificială, formală a unor teze, idei diferite sau chiar divergente. COD (lat. codex „tăbliţă de scris", „re-gistru“, „carte"), ansamblu unitar, sistematizat al semnelor, semnalelor şi simbolurilor, precum şi al regulilor de folosire corectă şi eficientă a acestora, cu ajutorul căruia poate fi transmisă informaţia (o anumită cantitate de informaţii) de la emiţător către receptor, prin intermediul unui canal. Posibilitatea asigurării unei descifrări co- 123 1 cod recte a mesajului cuprins în informaţia astfel vehiculata este asigurată de semnificaţia identică pe care, atît emiţătorul, cîtşi receptorul o dau semnelor, semnalelor, simbolurilor proprii c., precum şi de folosire a acestora conform u-nor reguli convenite şi cunoscute în comun. Totalitatea semnelor, simbolurilor etc. de un anumit fel, ordonate într-un sistem, formează un lexic sau repertoriu, iar ansamblul sistematizat al regulilor de folosire a acestuia constituie o gramatică (într-un sens mai larg decît cel uzual). Transpunerea informaţiei în limbajul unui anumite, se numeşte codificare, iar descifrarea mesajului se numeşte decodificare. Legate de noţiunea c. sînt noţiunile de zgomot şi redundanţă. Prin zgomot se înţelege degradarea mai mică sau mai mare a mesajului, datorită unei codificări sau decodificări necorespunzătoare sau unei alterări a semnelor, semnalelor şi simbolurilor în procesul comunicării. Redundanţa se referă la eficacitatea transmiterii mesajului şi se exprimă prin raportul dintre cantitatea de semne, semnale etc. folosite şi cantitatea de informaţie reală transmisă. Un exemplu de c. este limba naturală folosită de o anumită comunitate umană. Mijloacele moderne de comunicare în masă (presa, radio-ul, televiziunea, cinematograful etc.) folosesc c. specifice, ale căror repertorii sînt alcătuite din semne grafice, semnale sonore sau luminoase sau din diferite fcombinaţii ale acestora. CODIFICARE, v. COD. CODUL PRINCIPIILOR ŞI NORMELOR MUNCII ŞI VIEŢII COMUNIŞTILOR, ALE ETICII ŞI ECHITĂŢII SOCIALISTE, ansamblu de reguli de conduită morală, politică şi civică, de comportament social, adoptat de Congresul al Xl-lea al P.C.R. (noiembrie 1974) şi care concretizează, pe un plan superior, programul ideologic elaborat de Plenara Comitetului Central al P.C.R. din noiembrie 1971 şi însuşit de Conferinţa Naţională a partidului din iulie 1972. Adoptînd acest document, Congresul al Xl-lea a stabilit ca prevederile sale să fie considerate componente ale Programului Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism. Prin întregul său conţinut, Codul etic exprimă într-o formulare concisă dar atotcuprinzătoare concepţia P.C.R. cu privire la principiile şi normele de convieţuire socială în societatea noastră, concepţie întemeiată cons3cvent pe principiile socialismului ştiinţific. Potrivit ei, socialismul, prir însăşi misiunea sa istorică, presupune nu numai eliberarea omului de exploatare şi asuprire, asigurarea bunăstării lui materiale, dar şi o civilizaţie spirituală superioară, a cărei realizare este primordial condiţionată de făurirea unui om nou, caracterizat printr-o temeinică pregătire politico-ideologică, profesională şi culturală, conştiinţă revoluţionară fermă, spirit de responsabilitate socială, comportare morală superioară, guvernată de principiile eticii şi echităţii socialiste şi comuniste. „Pînă la urmă, omul este forţa hotărîtoare a tuturor transformărilor revoluţionare din societate, din lume. Omului trebuie să-i acordăm deci toată atenţia, transformării lui“ (Nicolae Ceauşescu). Codul etic marchează preocuparea constantă şi stăruitoare a P.C.R. pentru dezvoltarea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, pentru educarea întregului popor în spiritul concepţiei materialismului dialectic şi istoric despre lume şi viaţă, pentru promovarea în toate sferele vieţii sociale a principiilor comuniste de etică şi echitate, pentru realizarea unor raporturi interumane noi, bazate pe responsabilitate socială şi morală, pe respect şi colaborare. Normele etice ale societăţii noastre socialiste sînt generate de’lichidarea oricărei exploatări şi inegalităţi sociale şi naţionale, de proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, de principiile repartiţiei socialiste, ale egalităţii şi 124 coh dreptăţii sociale. între aceste principii şi norme, un loc important îl ocupă patriotismul socialist şi internaţionalismul proletar; devotamentul şi abnegaţia revoluţionară faţă de orînduirea socialistă, pentru edificarea socialismului şi comunismului, pentru înfăptuirea Programului P.C.R. şi însuşirea politicii sale, care reprezintă aplicarea creatoare a concepţiei marxiste în România; apărarea patriei, a cuceririlor revoluţionare ale poporului, a independenţei şi suveranităţii naţionale; apărarea şi dezvoltarea proprietăţii socialiste, a avuţiei naţionale; participarea activă la munca pentru progresul economiei şi culturii, conştiinţa şi responsabilitatea profesională; situarea fermă pe poziţiile intereselor generale ale societăţii; respectarea legalităţii socialiste, a normelor de convieţuire socială; vigilenţa şi combativitatea revoluţionară faţă de orice manifestări ostile orînduirii socialiste; eradicarea deprinderilor înapoiate, a mentalităţilor retrograde, a influenţei ideologiei şi moravurilor burgheze sau mic-burgheze. Principiile şi normele Codului etic exprimă pregnant cerinţele nobile ale umanismului socialist, propriu societăţii noastre, ale politicii partidului de edificare a noii orînduiri sociale, al cărei ţel fundamental îl constituie realizarea deplină, multilaterală a omului, a aptitudinilor şi capacităţii sale creatoare. După cum prevede Programul Partidului Comunist Român, principiile şi normele eticii şi echităţii socialiste sînt menite să devină codul muncii şi vieţii comuniştilor, al tineretului revoluţionar, al întregului popor, să constituie pentru toţi cetăţenii ţării o călăuză permanentă în activitatea politică şi profesională, în viaţa de fiecare zi, să pătrundă tot mai adînc în toate domeniile vieţii sociale, ale relaţiilor dintre oameni, să contribuie la omogenizarea societăţii, la înaintarea fermă a ţării pe calea civilizaţiei comuniste. COERENŢĂ 1. Compatibilitate şi unitate internă (sintactică şi semantică) a elementelor componente ale unui argument, ale unei ipoteze, teorii sau, mai general, ale unui sistem de gîndire, ale unei doctrine sau lucrări. 2. Teoria c. (asupra adevărului), interpretare gnoseologică a naturii adevărului (adecvată în special disciplinelor formale, matematice şi logice), care susţine că adevărul este o proprietate corespunzătoare, primar, unui corp sau sistem consistent de propoziţii şi, derivat, oricărei propoziţii dintr-un asemenea sistem, în virtutea ei de a fi parte a sistemului. COGITO (lat. „eu gîndesc“), principiu sau argument implicat în demonstraţia existenţei şi certitudinilor eului încă de Augustin, impus însă prin Descartes, cu sensul de ansamblu al experienţei raţionale a eului, de intuiţie intelectuală asupra esenţei sale şi de temei pentru justificarea realităţii transsubiective. Mai tîrziu, odată cu interpretarea spiritualistă, c. va fi redus mai întîi la actul luării de cunoştinţă despre pura subiectivitate. Apoi, în fenomenologie, c. va semnifica gîndirea care se îndreaptă numai către „cogitatum“, către „gîndul său“. COGNITIV (lat. cognitio„act de cunoaş-tere“), ceea ce aparţine cunoaşterii, are însuşirea cunoaşterii; privitor la cunoaştere (de ex., act c., valoare c. etc.). COGNOSCIBIL, care poate fi cunoscut, înţeles, pătruns raţional. în filozofie c. apare în discursul gnoseologic pentru a se califica capacitatea subiectului de a cunoaşte realul, structura şi proprietăţile existenţei. Variantele agnostice sau sceptice din gnoseologie neagă sau pun la îndoială cognoscibilitatea sau inteligibilitatea existenţei, în timp ce materialismul a afirmat întotdeauna cognoscibilitatea acesteia. V. şi esenţă şi fenomen. COHEN, Hermann (1842 — 1918), filozof german neokantian, întemeietorul Şcolii de la Marburg, autorul unui 125 col sistem filozofic bazat pe un criticism corectat prin abolirea lucrului în sine şi interpretarea apriorismului ca metodă de determinare a datului însuşi. C. formulează o concepţie logistică despre cunoaştere, absolutizîna constructivismul gîndirii, ca gîndire pură, în elaborarea sistemelor ştiinţei moderne. Prin formalismul „eticii voinţei pure“, C. a pus bazele teoretice ale doctrinei „socialismului etic" folosită de revizioniştii din Internaţionala a Il-a în critica făcută de ei marxismului, socialismului ştiinţific. C. a contribuit la întemeierea esteticii filozofice, dezvoltînd totodată o analiză estetică remarcabilă a principalelor genuri de artă. Op. pr.: „Teoria kantiană a experienţei" (1871),.„Sistemul filozofiei", voi. I — „Logica cunoaşterii pure" (1902), voi. II — „Etica voinţei pure", (1904), voi. III — „Estetica sentiment tului pur" (1912). COLECTIVISM, determinare esenţială a relaţiilor sociale socialiste şi principiu fundamental al moralei comuniste, care preconizează devotamentul faţă de colectivitate, recunoaşterea liberă şi conştientă a priorităţii intereselor obşteşti, întemeiată pe înţelegerea concordanţei generale dintre interesele individuale şi cele sociale, solidaritatea şi întrajutorarea tovărăşească („toţi pentru unul, unul pentru toţi"). Opus individualismului, c. s-a afirmat ca armă a solidarităţii de clasă a proletariatului în lupta împotriva exploatării capitaliste. Prin lichidarea proprietăţii private şi făurirea relaţiilor socialiste de colaborare şi ajutor reciproc, socialismul înlătură contradicţia antagonică dintre personal şi social şi creează premisele obiective ale îmbinării armonioase a intereselor personale şi obşteşti şi ale afirmării e. principiu al noii morale. în socialism, primordialitatea intereselor generale implică afirmarea şi realizarea practică a năzuinţelor personale. Socialismul creează condiţiile dezvoltării multilaterale şi libere a personalităţii. Educarea în spiritul c., lupta împotri- 126 va individualismului, egoismului şi indiferentismului mic-burghez constituie o condiţie de importanţă principială a înfăptuirii principiilor educaţiei comuniste. C. generează o nouă atitudine a omului faţă de societate, o înaltă conştiinţă a îndatoririlor obşteşti, un înalt spirit al responsabilităţii politice şi sociale, stimulează eforturile fiecărui individ pentru autoperfecţionarea morală şi, totodată, activitatea sa consacrată promovării unei tot mai înalte conştiinţe de sine a colectivului din care face parte. Principiul c. îşi găseşte o înaltă şi multilaterală valorificare în Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste, adoptat de Congresul al Xl-lea al P.C.R. COMENIUS (KOMENSKf), Jan Amos (1592—1670), gînditor umanist şi mare pedagog ceh, aparţinînd comunităţii protestante a „fraţilor boemi", urmaşi ai lui Hus. Concepţia sa filozofică („pansofia") este influenţată de Fran-cis Bacon. Idealist în concepţia sa generală despre lume, C. este un empi-rist, cu elemente de sensualism materialist în teoria cunoaşterii. Pe această bază el construieşte o concepţie pedagogică, la temelia căreia pune ca principii mai importante: intuiţia, conformarea acţiunii educative cu natura, însuşirea conştientă, gradată şi temeinică a cunoştinţelor. Concepîna procesul instructiv-eaucativ ca un sistem în trepte, potrivit treptelor de dezvoltare a omului, C. elaborează un sistem general, pentru întregul popor, în patru trepte, pentru fiecare grupă de şase ani de viaţă, pînă la 24 de ani şi anume: şcoala maternă, şcoala elementară, gimnaziul şi învă-ţămîntul academic. Tot el a introdus învăţămîntul colectiv pe clase şi a stabilit sistemul de predare pe lecţii, cu orare şi planuri zilnice, lunare şi anuale. Prin lucrarea sa „Didactica magna" (1632, 1657, trad. rom. 1893, 1970) şi unele manuale elaborate în spiritul principiilor sale pedagogice, C. este socotit, în general, drept fondatorul pedagogiei moderne şi chiar fondator al pedagogiei, ca disciplină de-sine*stătătoare. COMIC, categorie estetică care defineşte ipostazele rizibile ale contrastului dintre aparenţă şi realitate, dintre fenomen şi esenţă, conţinut şi formă, parte şi întreg, valoare şi non-valoare, scop şi mijloace etc. O însuşire fundamentală a c. este disimularea, întrucît contrastul comic rezultă din confruntarea unor caracteristici structurale, psihice, intelectuale, temperamentale autentice şi ascunse cu ceea ce se pretinde, în mod fals, că ar fi ele în realitate. T. Vianu a definit c. ca fiind o „impostură demascată". După Bergson, c. decurge din cuprinderea, de fapt imposibilă, a vieţii în tiparele convenţiilor sociale desuete şi ale automatismului. C. este o calitate estetică obiectivă, aflată la îndemîna omului ca fiinţă socială, în virtutea căreia diferite neconcordanţe sînt denunţate critic, ca inumane, groteşti, caricaturale şi negate, ca forme de înstrăinare a omului de propria sa esenţă, prin împingerea lor la absurd, îngroşare, şarjare şi, în consecinţă, prin luarea lor, pe această cale, în derîdere. Forma clasică şi specializată a c. este, în literatură, comedia. C. din viaţă trece însă şi în domeniul dramei şi tragediei în forme şi dozaje diferite, po-tenţînd subtil şi umanizînd totodată gravitatea şi solemnitatea acestora, realiiînd acele originale colaje ale „gravităţii sumbre“ şi „gravităţii ila-riante“ (G. Călinescu). în afară de teatru, c. se mai manifestă sub forma generală a umorului ca şi prin diferite modalităţi speciale ale acestuia ca ironia, gluma, sarcasmul, zeflemeaua. C. îşi găseşte expresii magistrale în literatura umoristică de toate speciile, în muzică (humoresca), plastică (caricatura, afişul satiric), balet, panto-mimă etc. COMPARAŢIE (lat. comparatio „construirea unei perechi14), operaţie logică prin care se raportează două sau mai com multe obiecte, mulţimi, sisteme în vederea determinării asemănării sau deosebirii lor calitative, cantitative 6au structurale. C. constituie un moment al raţionamentelor analogice, avînd un rol important atît în cunoaşterea comună cît şi în cea ştiinţifică, fiind strîns legată cu descrierea şi interpretarea fenomenelor. Conceptele care permit aplicarea c. se numesc concepte comparative. în cunoaşterea teoretică, c. capătă un rol explicativ în cadrul metodei comparative, folosită mai ales în ştiinţele socio-umane, acolo unde nu întîlnim fenomene identic repetabile şi unde nu intervine experimentul riguros. în ştiinţele logico-matematice sau în ştiinţele matematizate la un nivel superior, c. vizează descoperirea structurilor invariante, acelea care permit unificarea internă a domeniilor cunoaşterii. COMPLEMENTARITATE (teoria complementarităţii), teorie formulată de fizicianul N.* Bohr pentru a da o caracterizare generală a modului de descriere a proceselor atomice. Teoria c. porneşte de la faptul stabilit în relaţiile de nedeVmjiinare (incertitudine) potrivit cărora starea sistemelor cuantice nu poate fi descrisă „clasic" prin determinarea simultană a coordonatelor (spaţiu, timp) şi a caracteristicilor lor dinamice (impuls, energie). Acestea sînt concepte clasice absolut necesare pentru formularea unei teorii a lumii atomice. Dar' acestora le corespund, pentru microobiecte, condiţii experimentale care se exclud reciproc. După Bohr, ele trebuie considerate „complementare" în sensul că „reprezintă o cunoaştere la fel de esenţială pentru sistemele atomice şi că împreună epuizează această cunoaş-tere“. întemeietorii mecanicii cuantice, între care, iniţial, însuşi Bohr, precum şi unii filozofi neopozitivisti au utilizat teoria c. pentru a elimina ideea de obiectivitate în microfizică şi pentru promovarea indeterminis-mului. N. Bohr arăta totuşi că no- 127 com ţiunea de c. „trebuie considerată mai curînd drept expresia logică a situaţiei noastre în faţa unei descrieri obiective în acest domeniu al experienţei (microfizic) decît ca o renunţare la * poziţia noastră de observatori obiectivi ai naturii". N. Bohr considera că conceptul de c. are valabilitate şi în alte domenii ale cunoaşterii în afară de fizică (biologie, psihologie, sociologie). Fizicienii şi filozofii marxişti au dat mecanicii cuantice o interpretare dialectică care elimină sensurile in-deterministe ale teoriei c. COMPLETITUDINE, proprietate generală a unui sistem axiomatic, con-stînd în aceea că din axiomele respectivului sistem, cu ajutorul regulilor de deducţie, pot fi deduse toate teoremele sistemului. în sens strict, c. presupune existenţa în cadrul sistemului axiomatic a unui procedeu formal de respingere din sistem .a oricărei expresii ce nu este lege (axiomă sau teoremă) a sa. întrucît c. impune o distincţie netă între ceea ce este acceptat şi ceea ce nu este acceptat în sistemul axiomatic, această proprietate corespunde, la acest niv.el, cerinţelor legii terţiului exclus şi deci este fundamental legată de problema deciziei. Tocmai de aceea, demonstrarea in-completitudinii sistemului axiomatic al aritmeticii, de cktre K. Godel (1931), a avut consecinţe cu totul deosebite pentru cercetările asupra fundamentelor matematicii, pentru dezvoltarea logicii simbolice, a filozofiei logicii şi a matematicii. V. şi consistenţă; formalism; logicism. COMPLEX, sistem cu structuri ample, configurate dintr-o reţea de interac-ţ iuni, dependente strins unele de altele, în plan gnoseologic, datorită caracterului evoluat al unor fenomene sau procese, îndeosebi în formele superioare de mişcare (biologică, socială), precum şi la nivelul unor domenii de organizare fizică şi chimică a materiei (procesele cuantice, atomice, mo- 128 leculare etc.), se impune o abordare multilaterală, cercetarea corelaţiei diferitelor elemente şi -condiţionări care intervin în structura şi dinamica fenomenelor sau proceselor respective. Termenul c. este opus şi, totodată, corelat cu termenul simplu, care semnifică sisteme cu structuri lipsite de amplitudine, configurate printr-un număr redus de interacţiuni, relativ independente unele de altele. Fenomene şi procese structurate simplu se întîlnesc îndeosebi la nivelul unor structuri elementare de organizare a materiei; ele sînt însă specifice domeniului mişcării mecanice a macrocor-purilor. Termenul de simplu trebuie acceptat cu o anumită relativitate; ceea ce ne apare ca element simplu la un nivel de organizare a materiei, devine c. dacă-1 raportăm la un nivel subiacent, subordonat structural. De ex., atomul este relativ simplu în raport cu molecula în care se integrează, dar privit în raport cu domeniul cuantic se dovedeşte a fi sediul unor complicate interacţiuni. Lucrurile se prezintă asemănător şi în ceea ce priveşte raportul dintre domeniul cuantic ’ şi domeniul subcuantic de organizare a materiei. Rezultă de aci atît relativitatea termenilor cît şi relaţia dialectică dintre simplu şi c., trecerea de la simplu la c. fiind un proces reversibil şi neechivalînd cu trecerea de la formele inferioare la formele superioare de mişcare a materiei. COMPLEXITATE, proprietate a sistemelor determinată de gradul de diversitate şi numărul mare al relaţiilor dintre elementele sale componente. COMPLICARE (grad de c.), proprietate a sistemelor, determinată de numărul elementelor diferenţiabile care le compun. COMPORTAMENT 1. (în sens general) Sistem de acţiuni corelate ale unui obiect complex (cu o anumită organizare), supus unei logici obiective, ori- com entat spre realizarea anumitor funcţii proprii şi presupunînd în acelaşi timp interacţiunea sa cu mediul. Termenul se aplica obiectelor individuale sau unor grupuri de obiecte luate în integralitatea lor, la oricare nivel de organizare a materiei (de ex. c. speci’ ilor biologice, al grupurilor sociale ş.a.). Potrivit interpretărilor actuale, c. se defineşte ca mod de manifestare a unei structuri complexe, organizată ierarhic (E. Tolman ş.a.), care se constituie şi se realizează simultan pe diverse nivele, desfăşu-rîndu-se în cadrul fiecăruia printr-o procesualitatc determinată şi posedînd o anume finalitate. 2. (în sens restrîns) Sistem de acţiuni desfăşurate de un individ din lumea vie, aparţinînd unui nivel de organizare oarecare, în scopul asigurării propriei existenţe; activitate psihică organizată, considerată în totalitatea ei. Bazele ştiinţifice experimentale (fiziologice) ale c. au fost puse în deceniul al doilea al sec. 20, prin, teoria reflexelor (Secenov, Pavlov, Sherrington), teorie dezvoltată de cercetările ulterioare şi care a servit drept temelie behaviorismului, respectiv tezei acestuia privind relaţia stimul-reacţie ca unitate fundamentală a <;. Studiul psihologic al c. evidenţiază două aspecte fundamentale ale acestuia: afectivă (emoţională) şi cognitivă (intelectuală), primului acor-dîndu-i-se rolul de sursă energetică, celui de-al doilea, într-o măsură mai mică sau mai mare, rolirt de reglator valoric (P. Janet, Ed. Claparfcde). Cestaltismul, operînd o delimitare netă între aspectele structural şi dinamic al c., pune temel.iile abordării lui sis-temice (K. Lewin), dezvoltată apoi în lucrările lui J. Piaget, care completează viziunea sistemică cu principiul genetic în explicarea c., subliniind importanţa istoriei anterioare a subiectului (activ) în determinarea sensibilităţii şi formelor sale cognitive, a relaţiilor dintre acestea în cadrul c. O direcţie fecundă de cercetare s-a dovedit a fi, în ultimul timp, relevarea specificului c. uman (şi al formelor lui), în funcţie de condiţionările sale social-istorice respectiv surprinderea rolului factorilor şi experienţei socjale în formarea c., precum şi a importanţei semnelor şi sistemelor de semne ca elemente structurale componente ale c. 3. Sistem de acte umane reprezentative pentru anumite alitudini morale. COMPREHENSIUNE 1. (în sens curent) Rezultat al unei operaţii intelectuale (de ex., al unei explicaţii) reuşite. 2. (în logică) Ansamblul caracterelor ce intră în definiţia conceptului; c. variază, în general, în sens invers cu extensiunea conceptului. C. devine în ,,/V7o-zofia vi.etii“ metoda adecvată pentru aşa-numila „psihologic comprehensivă" sau a „ştiinţelor spiritului". Astfel, Dilthey, opunînd-o explicaţiei, considera c. ca pe un mod de cunoaştere intuitiv, sintetic, global, spre deosebire de cunoaşterea analitică şi discursivă. După o formulare celebră a lui Dilthey, „natura o explicăm, iar psihicul îl înţelegem44. Dilthey ca şi M. Weber s-a servit de noţiunea de c. pentru a distinge ştiinţele umane de ştiinţele naturii; Dilthey, Spranger şi Litt considerau c. ca pe o modalitate de cuprindere a semnificaţiilor spiritual-sufleteşti şi a „conţinuturilor de sens" ale exteriorizărilor umane în forma expresiilor şi a creaţiilor în genere. Pentru fenomenologie, c. este sesizarea unui sens, adică o aprehensiune globală a modului propriu de a apărea al unui obiect. Obiectul nu poate fi sesizat în integralitatea sa, sub toate aspectele deodată, ci prin cele care se cunosc „actualmente" şi care-i desemnează, indică celelalte aspecte, virtuale sau pontenţiale. Această explici-tare a c. ca dezvăluire de sens este aplicabilă, îndeosebi, în cazul faptelor umane (o vorbă, un gest relevă personalitatea celui care se exprimă; un fapt istoric îşi află sensul în contextul său, antecedent şi consecvent). Opoziţia dintre c. şi explicaţie a marcat încercările de definire a specificului cunoaşterii în ştiinţele umane şi, în această perspectivă de interpretare, a 129 com avut o anumita semnificaţie istorică, demnă de atenbie, cu toate limitele ce decurg din extrapolarea ei. V. înţelegere; trăire; intropatie; interpretare. COMTE, Auguste (1798-1857), filozof şi sociolog francez, întemeietorul pozitivismului şi unul dintre fondatorii sociologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă. A făcut studii politehnice. Pe lîngă influenţa concepţiilor progresiste ale lui Turgot şi Saint-Simon (al cărui secretar a fost între 1817 şi 1824), a suferit influenţa concepţiilor conservatoare ale lui Louisde Bonald şi Joseph de Maistre, împrejurare care explică caracterul contradictoriu al doctrinei sale social-politice. Pornind de la Turgot şi Saint-Simon, C. a formulat„le-gea celor trei stadii"ale dezvoltării istorice progresive a gîndirii umane: stadiul „teologic" sau „fictiv", stadiul „metafizic" sau „abstract" şi cel „pozitiv" sau „ştiinţific", considerînd că ultimul stadiu reprezintă maturitatea acesteia, depăşirea iluziilor religiei şi ale filozofiei speculative. Rezolvînd în spirit agnostic problema posibilităţii cunoaşterii esenţei lucrurilor, care ar depăşi limitele experienţei pozitive, C. a respins atît materialismul, cît şi idealismul tradiţional, susţinînd ca Ia baza lor stau noţiunile „speculative" de materie, respectiv, spirit. C. a dat o clasificare liniară a ştiinţelor după criteriul empiric al complexităţii crescînde şi al generalităţii descrescînde a formelor existenţei, în ordinea: matematică, astronomie, fizico-chimie, biologie şi sociologie. Psihologia nu apare în această clasificare, deoarece C. era de părere că domeniul ei de cercetare aparţine în parte biologiei şi în parte sociologiei. C. este creatorul termenului de sociologie. Caracteristic pentru concepţia sa asupra societăţii este determinismul ideologic potrivit căruia întreaga dezvoltare a societăţii se supune cu necesitate „marii legi fundamentale" a evoluţiei spiritului omenesc de la faza teologică la cea metafizică şi apoi la cea pozitivă. în conformitate cu deviza sa: „A şti înseamnă a prevedea peniru a putea", ştiinţa „pozitivă" trebuie să servească acţiunii de reformă socială, pe care o preconiza mai ales pe plan moral. C. a cerut înlocuirea creştinismului printr-o „religie a umanităţii", corespunzătoare „societăţii industriale". Ca toţi saint-simonienii de dreapta, C. a fost un adept rigid al ordinii şi ierarhiei în cadrul statului burghez, susţinînd stabilitatea, armonia şi echilibryl acestuia. Op. pr.: „Opuscule de filozofie socială: succintă apreciere asupra ansamblului trecutului modern" (1820), „Consideraţii asupra puterii spirituale" (1825 — 1820), „Curs de filozofie pozitivă" (6 voi., 1830— 1842), „Catehism pozitivist" (1852), „Sistem de politică pozitivă" (4 voi., 1852—.1854/. COMUNA PRIMITIVĂ, prima forma-ţiune social-economică, cuprinzînd perioada cea mai îndelungată din istoria omenirii, caracteristică pentru istoria tuturor regiunilor populate ale globului pămîntesc. Trăsăturile generale ale c.p. sînt următoarele: nivelul extrem de scăzut al dezvoltării forţelor de producţie, diviziunea naturală a muncii pe sexe şi vîrste, relaţii de produc,ţie bazate pe comunitatea proprietăţii şi pe egalitatea în repartiţia produselor, inexistenţa claselor sociale şi a statului. Caracteristic <*.p. este rolul mare pe care îl au in organizarea socială grupurile bazate pe legături de rudenie (ginta, fratria), sistemul de relaţii familiale-paren-tale în general; în acest tip de societate, care cunoaşte o mare varietate de forme concrete, raporturile de rudenie sînt plurifuncţionale, ele funcţio-nînd atît ca raporturi de producţie, cît şi ca raporturi protopolitice şi ca schemă ideologică. Se presupune ca, în funcţie de necesitatea respectării obligaţiilor de participare la muncă, la vînătoare, la război ele. a membrilor gintei, în c.p. au existat unele forme elementare, schiţate, de organizare şi de conducere socială, germeni ai viitoarei organizaţii statale. Una dintre formele incipiente ale conşti- 130 inţei sociale primitive şi a religiei — alături de animism, totemism, cultul strămoşilor ş.a. — este şi magia, care a contribuit la apariţia artelor plastice, a picturii rupestre. Datorită caracterului comunitar al existenţei sociale, conştiinţa socială este încă nediferenţiată şi sincretică; în ea predomină mitologia, dar cu numeroase elemente raţionale. Dezvoltarea forţelor de producţie a determinat prima mare diviziune socială a muncii, între păstori şi agricultori. La rîndul ei, aceasta a dinamizat dezvoltarea forţelor de producţie, determinînd apariţia schimbului de mărfuri, a surplusului de produse şi a proprietăţii private, inegalitatea socială între membrii obştii. Pe treapta superioară de dezvoltare a c.p. se produce o a doua mare diviziune socială a muncii: separarea meşteşugurilor de agricultură. Aceasta favorizează producţia pentru schimb şi grăbeşte descompunerea comunei primitive. Ga rezultat al acestor profunde transformări apar exploatarea omului de către om, clasele sociale şi statul. C.p. este înlocuită cu o nouă formaţiune social-economică, cu formaţiunea sclavagistă, cu modul de producţie „asiatic" (tributal) sau cu feudalismul. Forme ale vieţii tribale specifice c.p., expresie a unei cronice subdezvoltări economice-sociale, persistă şi astăzi în diferite zone ale lumii. COMUNICARE, schimb de semne între oameni. Suportul principal al c. umane este limbajul în toată diversitatea şi resursele sale de expresivitate. C. nu este un fenomen, de pură intersubiectivitate, în sensul atribuit acestei noţiuni de ontologia idealistă a fenomenologiei şi existenţialismului, căci atît relaţia dintre conştiinţele individuale cît şi limbajul care o mijloceşte sînt obiectiv determinate de condiţionările social-istorice. Supra-licitînd importanţa „comuniunii intuitive" şi postulînd caracterul pur subiectiv şi insolit, inefabil şi ireductibil al vieţii lăuntrice individuale, com unii reprezentanţi ai curentelor menţionate, ca şi cei de inspiraţie personalistă, preconizează o c. interumană, dincolo şi deasupra limbajului sau fără limbaj, prin modalitatea „participării contemplative" ori chiar a tăcerii absolute care echivalează sau sfîrşeşte, de fapt, cu însingurarea iremediabilă şi cu însăşi incomunicabi-litatea (J.P. Sartre). într-un sens invers, subapreciind capacitatea de expresie, specifică şi relativ autonomă a limbajului, unii structuralişti atribuie structurilor şi sistemelor privilegiul exclusiv al exprimării şi îi consideră pe oameni ca simple instrumente vorbitoare ale acestora. Sensul conceptului de c., ca desemnînd un schimb de mesaje analizabile fizic, a fost dezvoltat de cibernetică şi teoria informaţiei. Semnificaţiile mesajului vehiculat în procesul c. sînt studiate de semiotică, iar sistemul de semne prin care se realizează c. între oameni face obiectul semanticii. COMUNICAŢIE DE MASĂ (MASS MEDIA), termen care desemnează totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare în masă a informaţiilor (poştă, telegraf, telefon, radio, televiziune, carte, cinema, presă etc.). C. de m. au o aplicare din ce în ce mai intensă şi în învăţămînt (radiotele-viziune, cinematografia şcolară). Contribuţia acestor mijloace la culturalizarea maselor este în genere pozitivă, dar dacă nu se sprijină pe efortul activ şi perseverent al insului spre adîn-cirea şi extinderea cunoştinţelor, apare primejdia limitării lui la cunoştinţe superficiale de nivel- elementar şi mediu, la o cultură-standard. Pe de altă parte, calitatea şi finalitatea c. de m. depind de natura intereselor materiale şi ideologice ale celor care le stăpî-nesc şi folosesc. în lumea dominată de capitalism, c. de m. sînt puse în serviciul manipulării maselor muncitoare, al „narcotizării" conştiinţei lor politice, democratice şi revoluţionare. Menţinîndu-se la un nivel cultural scăzut şi întreţinînd o permanentă 131 com tendinţă spre diversiune, grevate de e-fectele comercializării lor, c. de m. constituie, de fapt, instrumentul unei civilizaţii a „consumului", al dominaţiei ideologice a burgheziei. în lumea socialistă c. de m. se află în stăpînirea maselor muncitoare. Ele constituie mijloacele răspîndirii culturii înaintate, revoluţionare, ale ridicării continue a nivelului de conştiinţă revoluţionară socialistă a maselor populare, participante la creaţia istorică conştientă a civilizaţiei comuniste. „Programul de măsuri pentru aplicarea hotărîrilor Congresului al Xl-lea al partidului şi ale Congresului educaţiei politice şi al culturii socialiste în domeniul muncii ideologice, politice şi cultural-educâtive" acordă, pe bună dreptate, o atenţie deosebită îmbunătăţirii activităţii mijloacelor de informare de masă în vederea sporirii contribuţiei lor la educarea politico-ideologică şi culturală, creşterea conştiinţei socialiste a maselor la transpunerea în practică a principiilor şi normelor eticii şi echităţii socialiste, formarea omului nou, la dezvoltarea dragostei de patrie şi partid, a frăţiei dintre oamenii muncii români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi. Mijloacele de informare de masă, se arată în Programul de măsuri, vor asigura o mai bună reflectare a activităţii politice, economice, sociale şi culturale a ţării, precum şi a evenimentelor de peste hotare; ele îşi vor spori gradul de combativitate şi îşi vor asigura o mai strînsă legătură * cu viaţa, activitatea şi preocupările oamenilor muncii. COMUNISM, formaţiune socială caracterizată prin proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie, avînd două faze, socialismul şi c. propriu-zis, care se deosebesc prin gradul diferit de dezvoltare a forţelor de producţie, de maturitate a relaţiilor de producţie şi a celorlalte relaţii sociale, de organizare grupală şi instituţională a societăţii, precum şi prin nivelul atins în dezvoltarea conştiinţei sociale. 132 K. Marx şi F. Engels au scris despre cele două iaze ale noii orînduiri, socialismul şi c., dar şi în dezvoltarea acestora se poate vorbi azi de mai multe etape. Astfel, în ţara noastră, o etapă superioară în construcţia socialistă este făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, care înseamnă maturizarea şi dezvoltarea socialismului în toate sferele vieţii sociale jn vederea creării condiţiilor obiective şi subiective pentru trecerea treptată la faza comunistă. Construirea socialismului şi a c. este rezultatul acţiunii legilor sociale obiective, avînd un caracter necesar şi se înfăptuieşte prin activitatea conştientă a maselor populare sub conducerea partidului comunist. Ca stadiu superior al noii formaţiuni sociale, c. se caracterizează prin proprietatea comunistă unică asupra mijloacelor de producţie^ un înalt nivel al dezvoltării forţelor de producţie pe baza ştiinţei şi tehnicii înaintate, o productivitate ridicată a muncii sociale, fiind realizate astfel condiţiile pentru crearea unui belşug de bunuri materiale, a unui sistem complex de servicii sociale şi pentru înfăptuirea principiului comunist de repartiţie: „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi". în Programul Partidului Comunist Român se precizează că acest principiu are în vedere un grad ridicat de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie, un nivel înalt de dezvoltare a conştiinţei sociale, o temeinică pregătire profesională, un larg orizont cultural, un nivel superior de exigenţă şi dăruire revoluţionară din partea tuturor membrilor societăţii; toate acestea vor permite fiecăruia să-şi îndeplinească datoria de a da, în domeniul său de muncă, maximum pentru societate, pentru asigurarea progresului ei neîntrerupt. Totodată, repartiţia după necesităţi presupune ca fiecare să consume atît cît este necesar, determinat în mod ştiinţific, excluzîndu-se atît risipa, cît şi acumularea peste necesarul satisfacerii depline a cerinţelor sale materiale şi spirituale. C. este o societate fără clase, con în care se realizează egalitatea şi omogenitatea sociala deplină a tuturor membrilor societăţii (poporul muncitor unic), se şterg deosebirile esenţiale dintre oraş şi sat, dintre munca fizică şi cea intelectuală. Realizarea relaţiilor sociale comuniste presupune, de asemenea, un înalt nivel de dezvoltare a conştiinţei morale care, alături de pregătirea profesională şi orizontul superior de cultură şi spiritualitate al tuturor membrilor societăţii, va potenţa transformarea muncii într-o cerinţă vitală a oamenilor, dezvoltarea multilaterală, armonioasă a personalităţii u-mane, participarea activă şi conştientă a întregii populaţii Ia conducerea treburilor obşteşti. C. va cunoaşte şi mutaţii profunde în structura organizatorică a societăţii. în locul statului, care. în calitate de instrument do clasă, va dispărea din ansamblul instituţiilor sociale, vor apărea organisme centrale ale societăţii, cu misiunea de a organiza, conduce şi planifica producţia, întreaga activitate socială, de a asigura repartiţia conform principiilor c.; unităţile de producţie şi teritoriale vor fi administrate în mod democratic cu participarea tuturor membrilor lor, asigurîndu-se rotaţia periodică în funcţiile de conducere a oamenilor muncii în raport cu aptitudinile şi calităţile lor profesionale şi morale. C. este scopul final al Iii piei clasei muncitoare, al activităţii partidului său revoluţionar. între cele două trepte ale orîndui-rii comuniste — după cum se arată în Programul P.C.R. — nu există un zid despărţitor, astfel încît, încă în socialism, se înfăptuiesc unele dintre principiile fundamentale ale treptei superioare, comuniste. în România, o împletire tot mai strînsă a caracteristicilor celor două trepte ale societăţii c. se realizează încă în etapa dezvoltării multilaterale a socialismului, etapă în care poporul nostru este plenar angajat. COMUNISM ŞTIINTIFIC, v. SOCIALISM ŞTIINŢIFIC. COMUNISM UTOPIC, v. SOCIALISM UTOPIC. COMUNITATE, termen prin care se definesc în ştiinţele sociale particulare noţiuni diferite: a) grupă de oameni trăind într-o anumită localitate sau arie geografică; b) colectivitate închegată prin tradiţii, relaţii economice şi administrative comune, factură psihică şi particularităţi ale vieţii spirituale comune. Sociologia pune însă accentul pe ideea structurii şi proceselor sociale ale comunităţilor, ceea ce permite analiza lor din punctul de vedere al relaţiilor, al psihologiei sociale, al mobilităţii şi al stilului lor de viaţă. Unii teoreticieni consideră c. drept societăţi tipologic mai simple, deseori premergătoare şi cronologic societăţii. în acest sens, c. s-ar opune societăţii prin caracterele sale structurale proprii, fiind denumită „societ.as“ de L.ll. Morgan, „Gemeinschaft“ de F. Tonnies, „societăţi cu solidaritate organică" de E. Durkheim etc. în sociologia modernă, problema c. e tratată în cadrul teoriei societăţii sau în acela al teoriei grupelor .sociale. CONCEPT (lat. conceptum „cugetat", „gîndit") 1. (în filozofie) Formă de cunoaştere în care se constituie rezultatele abstractizării, susceptibilă de o continuă perfecţionare prin ridicarea progresivă a gîndirii de la concret la abstract, prin reprezentarea din ce în ce mai concentrată şi condensată a realităţii obiective în continuă transformare. Termenul de c. (Begriff) preluat de K. Marx din filozofia clasică germană, unde avea un sens idealist (c. fiind considerat ca preexistînd, în stare pură, existenţei materiale), a fost reelaborat de pe poziţii materialist-dialectice. După K. Marx, c. este o receptare constructivă şi tot mai profundă în gîndire a realităţii, modul activ, creator în care gîn-direa îşi însuşeşte concretul cu multiplele sale determinări. 2. (în logică) Nume întrebuinţat pentru acele ,no- 133 con ţiuni care reflectă însuşirile esenţiale, necesare şi generale ale unei clase de obiecte şi care se disting de alte noţiuni printr-un mare grad de generalitate (de ex. : materie, spaţiu, inferenţă etc. sînt c„ în timp ce bărbat blond, navetist, şcolar tuns sînt simple noţiuni). V. noţiune; termen. CONCEPTUALISM (în scolastica medievală), poziţie filozofică inaugurată de Abelard şi care reprezintă o încercare de compromis între nominalism şi realism. Ga şi nominalismul, c. nega existenţa generalului în lucrurile individuale, întrucît ceea ce există realmente sînt numai lucrurile individuale, dar recunoştea posibilitatea noastră de a forma noţiuni, pe care le numea „concepte** * şi cu ajutorul cărora obţinem o cunoaştere generală, imediată, despre un număr nelimitat de indivizi. Dictonul caracteristic pentru c. era universalia post rem, adică generalul nu este in lucruri, ci după lucruri, deci doar în minte. V. şi cearta universaliilor. CONCEPŢIE DESPRE LUME, ansamblu de reprezentări şi de idei despre natură, societate şi gîndire, despre om şi despre locul omului în univers; înţelegere şi apreciere de către om a sensului vi e ţ i i ş i ac ti v i t ă ţ i i sa 1 e, a se n s u 1 u i i s t ori e i şi a destinului uman. în sens larg, c.il.I. cuprinde ansamblul convingerilor şi idealurilor filozofice, ştiinţifice, sociai-politice, juridice, morale, artistice, religioase ale oamenilor. într-un sens mai îngust, termenul desemnează concepţia despre viaţă şi atitudinea faţă de viaţă (individuală şi socială) a oamenilor. Raportarea omului la lumea înconjurătoare nu se realizează numai prin practică, ci şi prin concepţie, pentru că omul nu numai că acţionează asupra lumii, ci şi gîndeşte asupra ei.De aceea, raporturile sale cu lumea înconjurătoare, cu societatea, locul său ca fiinţă raţională şi ca agent transformator în univers sînt probleme caracteristice şi centrale ale c.d.l. în funcţie de gradul de profunzime al reflectării şi al cugetă- rii constructive, de modalitatea motivării atitudinii implicate in actul reflexiv şi explicativ, se poate distinge o c.d.l, comună, empirică (spontană, naivă) şi una teoretică, sistematică (fundamentată ştiinţific), care a asimilat principii filozofice şi valori ştiin* ţifice. C.d.l. are un caracter istoric. Ea reprezintă o reflectare sui-generis a particularităţilor existenţei sociale a individului, a locului acestuia 111 sistemul concret al relaţiilor sociale. De aceea, în c.d.l. se pot distinge elemente sau trăsături specifice epocii proprii, îndeosebi unei anumite formaţiuni sociale şi unor stadii sau etape de evoluţie ale acesteia. Î11 funcţie de structura socială şi economică, distingem, de asemenea, elemente ale c.d.l. comune poporului sau naţiunii, precum şi membrilor fiecăreia din.clasele sau grupurile sociale ale acestora. Un rol esenţial în configurarea c.d.l. îl are, în societăţile antagoniste, poziţia de cla* să. C.d.l. a clasei muncitoare, în expresia sa consecvent ştiinţifică, este marxismul. C.d.l. a individului cuprinde, pe lîngă componentele comune, proprii comunităţii sau grupului, şi elemente predominant sau strict personale. Variaţiile personale ale c.d.l. sînt determinate de particularităţile existenţei individuale, de condiţiile specifice de instrucţie, educaţie şi activitate ale individului, precum şi de particularităţile psihice şi de lipul temperamental al acestuia. C.d.l., datorită faptului că elementele sale constitutive îşi pun amprenta asupra structurii personalităţii, care se manifestă sub forma convingerilor, are un rol activ în raport cu existenţa socială, influen-ţînd şi orientînd în mod hotărîtor activitatea teoretică şi practică a oamenilor. în această lumină, apare cu claritate pentru epoca noastră, necesitatea muncii instructive şi politice-edu-cative, în spiritul concepţiei marxist-leniniste despre lume şi viaţă. CONCLUZIE, elementul ultim din structura unei inferenţe, şi anume o judecată nouă care rezultă din alte ju- 134 con decăţi date, numite premise, şi al rarei adevăr depinde de adevărul premiselor. De ex., „Reptilele sînt ovipare, iguanele sînt reptile, deci iguanele sînt ovipare" (concluzia). După caracterul derivării c. din premise, inferenţele se împart în necesare şi probabile. CONCORDANTA RELAŢIILOR DE PRODUCŢIE CU CARACTERUL FORŢELOR DE PRODUCŢIE, lege generala a dezvoltării sociale, descoperită de Marx. Ea reflectă interacţiunea obiec-tiv-nccesară şi dinamică a celor două laturi ale modului de producţie, ca şi consecinţele lor asupra procesului dezvoltării sociale. Unui anumit nivel al dezvoltării forţelor de producţie îi corespund relaţii de producţie de un anumit tip. Atîta timp cît aceasiă concordanţă se realizează ca un echilibru dinamic, relaţiile de producţie contribuie la dezvoltarea forţelor de producţie. Forţele de producţie, elementul determinant şi cel mai mobil al modului de producţie, se dezvoltă însă mai repede, iar relaţiile de producţie rămîn (sau tind să rămînă) în urmă, nu mai corespund caracterului forţelor de producţie, frînînd dezvoltarea acestora; contradicţia astfel apărută dintre (-ele două laturi de bază ale modului de producţie tinde spre conflict. în societăţile antagoniste, restabilirea concordanţei are loc în ultimă instanţă prin revoluţia socială, care înlocuieşte o formaţiune socială inferioară prin alta, superioară. Revoluţia socialistă, înlăturînd proprietatea privat-capi tal istă şi instaurînd proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, creează relaţii de producţie noi, socialiste (corespunzătoare caracterului social al forţelor de producţie), relaţii de colaborare şi ajutor reciproc care îndeplinesc un rol accelerator în dezvoltarea forţelor de producţie. în socialism, cerinţele legii concordanţei sînt îndeplinite conştient şi continuu de către societate pe baza studierii şi cunoaşterii necesităţilor obiective ale dezvoltării sociale în diferitele ei etape. După cum arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pe întreaga durată a procesului construcţiei socialismului este necesar să se studieze în permanenţă contradicţiile (neantago-niste) care apar în cursul acestui proces, spre a le rezolva adecvat şi la timp, împiedieîndu-se astfel agravarea şi trecerea lor în stadiul de conflict, să se acţioneze cu consecvenţă în direcţia perfecţionării conducerii şi planificării, creării unei concordanţe cît mai depline între forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Concordanţa dintre relaţii şi forţe de producţie în socialism nu se manifestă ca o suprapunere sau identificare mecanică, nici ca un echilibru rigid sau o armonie definitivă a acestora, ci printr-un proces dinamic, în care, prin interacţiunile, lor, relaţiile şi forţele de producţie se stimulează reciproc, asigură înaintarea societăţii socialiste spre comunism. CONCRET 1, (în filozofie) Categorie filozofică opusă abstractului, reprezen-tînd unitatea multiplelor determinări, însuşiri, laturi ale obiectelor sau fenomenelor. „Concretul este concret pentru că reprezintă sinteza unei serii de determinări, deci unitatea în cadrul diversităţii" (K. Marx). Materialismul dialectic distinge un c. senzorial, intuitiv, care surprinde numai laturile exterioare, fenomenale ale obiectelor şi un c. logic, care exprimă sinteza determinărilor fenomenale şi esenţiale ale obiectelor, redîndu-1 în întreaga lui complexitate, în dezvoltarea lui reală şi necesară. C. logic cuprinde deci concretul senzorial, cît şi abstractul ca moment al realizării lui, fiind rezultatul adîncirii continue a cunoştinţelor noastre şi al verificării lor în practică. 2. (în logică) Caracteristică a acelor noţiuni care, prin conţinutul lor, reflectă anumite însuşiri ca fiind realizate, ca aparţinînd efectiv unui obiect (de ex. noţiuni ca principial, roşu etc. sînt concrete, în timp ce principialitatea, roşeaţa sau calitatea de a fi roşu sînt abstracte). 3. (în psihologie) Calitate a acelor noţiuni cărora le corespunde o reprezentare concretă, o imagine senzorială (de ex., 135 con noţiunile casă, şcoală, măr etc. sînt concrete, iar spaţiu, timp, număr natural etc. sînt abstracte). V. şi abstract. CONCRETISM, v. REISM. CONCRETIZARE, operaţie a gîndirii opusă abstractizării, care constă în legarea generalului de experienţa senzorială, în îndreptarea gîndirii de la un gen spre speciile acestuia. CONDILLAC, fîtienne Bonnot de (1715—1780), filozof luminist francez, abate. A dezvoltat senzualismul materialist al lui Locke, îndreptîndu-1 împotriva raţionalismului idealist (Des-cartes, Leibniz ş.a.). C. a explicat întreaga activitate a psihicului prin senzaţii şi combinaţii de senzaţii. El a făcut însă concesii agnosticismului, declarînd esenţa lucrurilor incognoscibilă şi a admis, în spirit dualist, exiş-tenţa unei substanţe spirituale. Prin laturile pozitive ale concepţiei sale, el a exercitat o influenţă notabilă asupra materialiştilor francezi din sec. 18. C. a avut contribuţii îndeosebi în elaborarea ideii de calcul logic, în analiza limbajului şi a rolului formativ al acestuia în cunoaştere, depăşind astfel sfera problematicii specifice filozofiei franceze a „luminilor". Op. pr.: „încercare asupra originii cunoştinţelor omeneşti" (1746), „Tratat despre senzaţii" (1754, trad. rom. 1962). CONDIŢIE, v. CONDIŢIONARE. CONDIŢIE UMANĂ, categorie folosită mai întîi de creştinism (păcatul ca trăsătură generică a fiinţei umane), cu o largă circulaţie în Renaştere (Mon-taigne) şi care, în filozofia contemporană, desemnează fie ansamblul caracteristicilor comune tuturor oamenilor, fie modul lor specific de a fi şi de a se integra în lumea naturală şi socială. Noţiunea de c.u. înlocuieşte, după unii gînditori (G. Marcel), conceptele considerate ca abstracte de esenţă umană sau natură umană proprii filozofiei sec. 136 18, prin asumarea unei încărcături concret-istorice. în existenţialism, c.u. se opune integral „naturii umane“ prestabilite, potrivit tezei că „existenţa precede esenţa omului“; conflictul dintre destin şi libertate (ca facticitate totală) relevă caracterul „absurd" al c.u. Psihanaliza determină c.u. tot printr-un conflict, dar între realitate şi „fantasmă", aceasta din urmă înţeleasă ca un scenariu imaginar în care subiectul este prezent, într-un mod mai mult sau mai puţin deformat, datorită proceselor de apărare a k“ aşezate între propoziţiile conectate, sau prin litera „k" aşezată înaintea acestora. CONOTATIV—DENOTATIY, corelaţie de atribute, dezvoltate în scolastica medievală şi reluate, cu sensuri noi, de filozofia contemporană, în special de structuralism. Ea deosebeşte, pe plan lingvistic şi pe plan axiologic, limbajul literar de cel ştiinţific, precum şi arta de ştiinţă în general. în timp ce limbajul ştiinţific este denotativ, adică direct, univoc, precis, decodat, neutru, cel artistic este conotativ, indirect, plurivoc, intuitiv, încifrat, ambiguu, original şi, ca disponibilitate de sugestie, excedentar. CONSECINŢĂ (lat. consequi „a urma“) 1. (în logică) Concluzie ce rezultă din-tr-o propoziţie sau din mai multe. 2. Urmare, rezultat, efect al unui eveniment, al unui proces etc. CONSECVENT 1. (în filozofie) Orice fenomen care urmează altui fenomen. 2. (în logică) Al doilea element al unei propoziţii compuse cu ajutorul conectorului „dacă...,atunci..." (implicaţia), tradiţional numită „judecată ipotetică". C. trimite la un fapt, o situaţie etc., care urmează după lucrul despre care se enunţă în antecedent. în propoziţia compusă „Dacă alerg, atunci obosesc", propoziţia categorică „obosesc" îndeplineşte funcţia de c. în logica simbolică, în general, prin c. se înţelege al doilea constituent al unei implicaţii. V. şi antecedent; implicaţie. CONSECVENŢĂ 1. (în logica scolastică) Implicaţia şi decurgerea formule- 140 lor logice una din alta pe baza implicaţiei şi a raporturilor ei cu conjuncţia şi cu disjuncţia. în teoria c., elaborată în evul mediu, logica simbolică îşi găseşte unul dintre antecedentele sale. 2. Caracteristică a gîndirii care respectă cerinţele principiilor gîndirii, legile şi regulile de formare şi transformare într-un sistem deductiv. CONSISTENŢĂ, calitate a unui sistem axiomatic de a nu conţine o formulă oarecare în acelaşi timp cu negaţia ei, adică de a nu fi contradictoriu. Posibilitatea de a arăta că un sistem axiomatic este consistent este strîns legată de completitudinea sistemului respectiv. Dacă acest sistem este complet în sens slab, putem arăta că el se bucură de c. simplă, dar dacă sistemul axiomatic este complet şi în sens strict, atunci el este a-consis-tent, ceea ce reprezintă o cerinţă mai strictă decît c. simplă. Prin c. unii logicieni mai înţeleg proprietatea unor expresii din calculul logic de a fi adevărate numai în unele interpretări şi de a fi false în celelalte interpretări. în acest sens, expresiile consistente se numesc şi expresii realizabile. V. şi inconsistenţă; validitate. CONSPIRAŢIA EGALILOR, v. BA-BEUF, Fransfor-mată prin activitatea umană, nici subiectul, omul, care se creează şi pe sine, transformînd lumea, nici pro- 146 con cesul cunoaşterii ca raport între subiect şi obiect, căci tocmai transfor-mînd lumea omul descoperă legile şi esenţa acesteia. Gonsiderînd ca esenţă a omului contemplarea teoretică, filozofia contemplativă s-a mărginit la „interpretarea" lumii sau şi-a pus drept sarcină schimbarea acestei interpretări, a conştiinţei, nu şi schimbarea lumii înseşi (a societăţii, a relaţiilor obiective în cadrul cărora trăieşte omul). Caracterul contemplativ al vechiului materialism a constituit obiectul criticii lui Marx, în special în „Teze despre Feuerbach" şi în „Ideologia germană". Totodată, Marx şi Engels au susţinut că momentul activ al subiectului, actul de participare la transformarea lumii, nu exclude momentul de contemplare, de interpretare a acesteia, ci, dimpotrivă, presupunîndu-1, îl include şi îl completează, îl desăvîrşeşte. 2. în filozofia indiană, c. constituie motivul principal al celebrului poem filozofic Bhagavadgita. Disputa dintre virtuţile active şi cele contemplative, care formează nucleul ideatic al poemului, înclină către legitimarea superiorităţii celor din urmă. Această prevalenţă a c. este prezentă şi în doctrina lui Sakia-Muni —• în budism — şi a influenţat concepţiile unor gînditori europeni de seamă. 3. La Aristotel, c. capătă un caracter eminamente etic. Fericirea este bunul suprem pentru că este dorită pentru ea însăşi şi nu în vederea altui lucru. întru cît’fericirea este însă o activitate conformă cu virtutea, iar virtutea cea mai mare a omului, specifică acestuia, este activitatea teoretică, fericirea supremă pentru om constă în contemplarea raţională. Totuşi, c., ca virtute dianoe-tică (a raţiunii), nu este opusă activităţii practice. Dimpotrivă, Stagiritul afirmă totodată că, întrucît viaţa fericită este o viaţă conformă virtuţii, ea se caracterizează printr-o practică „de muncă serioasă şi nu de jocuri vesele"; recreaţia „nu este un scop, fiindcă ea este numai în vederea activităţii" („Etica nicomahică"). V. şi acţiune; praxis; acţiune umană; practică, CONTINGENŢĂ, termen sinonim cu cel de intîmplare; desemnează opusul (şi totodată corelatul) necesităţii, care se produce prin acţiunea unor cauze externe, rezultanta încrucişării unor lanţuri necesare diferite dar care se situează în exteriorul fenomenelor, posibilitatea de a avea sau de a nu avea loc fără a afecta esenţa acestora, în sens peiorativ, c. e sinonimă şi cu hazardul, care se află în opoziţie radicală cu necesitatea. Cu acest în~ ţeles ea apare în textele filozofilor noospiritualişti, ale existenţialismului etc. V. şi necesitate şi intîmplare. CONTINUITATE ŞI DISCONTINUITATE, termeni polari, care exprimă structura unitar contradictorie a materiei, la toate nivelele ei de organizare, de mişcare în spaţiu şi timp. Continuitatea reprezintă distribuţia şi succesiunea neîntreruptă a elementelor şi proceselor care structurează sistemele materiale în dinamica lor în spaţiu şi timp, punînd în evidenţă omogenitatea şi inepuizabilitatea structurală a lumii materiale la toate ni* velele ei de organizare. Discontinuitatea este opusul continuităţii, reprezentînd distribuţia discretă, întreruperile în succesiunea elementelor şi proceselor care structurează sistemele materiale în dinamica lor spaţio-temporală şi punînd în evidenţă neomogenitatea şi variabilitatea structurală a materiei la diferitele ei nivele de organizare. Orice obiect şi proces constituie o unitate dialectică a c. şi d. Fizica contemporană, studiind distribuţia în spaţiu şi timp a materiei, îndeosebi prin teoria particulelor elementare şi teoria cuantică a cîmpului, fundamentează un model profund dialectic asupra structurii materiei, potrivit căruia materia la toate nivelele ei de organizare fizică se constituie din forme atît continue (cîmpuri), cît şi discontinue (particule) de organizare, inseparabil legate între ele. Dialectica materia' 147 10* con listă, sprijinită pe argumente din toate ştiinţele, pune în evidenţă faptul că mişcarea realităţii se constituie, de asemenea, ca o unitate a c. şi d., exprimată de unitatea schimbărilor cantitative şi a celor calitative. Salturile calitative duc la întreruperea continuităţii în dezvoltare, dar nu şi la anularea ei, noua calitate apărută constituindu-se pe baza preluării elementelor viabile din sînul vechii calităţi (de ex., biologia a pus în evidenţă corelaţii dialectice între c. şi d. sub forma unităţii dintre ontogenie şi filogenie, dintre ereditate şi variabilitate etc.). Unitatea dintre c. şi d. se manifestă şi în procesul formării şi dezvoltării cunoaşterii şi al culturii umane în cadrul relaţiei dialectice dintre tradiţie şi inovaţie. Con-tinuitatea existenţei se bazează pe indivizibilitate, invarianţă, conservare, în timp ce discontinuitatea se bazează pe divizibilitate, variabilitate, transformare. CONTINUU, (în matematică, ştiinţele naturii şi filozofie) grup de concepte, într-o anumită măsură deosebite, dar strîns legate între ele, şi folosite în analiza infinitului matematic, a spaţiilor abstracte, a legăturii dintre spaţiu şi timp etc. în unele ramuri ale matematicii (geometrie, analiză, topologie), c. reprezintă o mulţime neîntreruptă de puncte (numere), de ex.: c. dreptei reale, c. numerelor reate. în teoria relativităţii se vorbeşte despre c. quadri-dimensional „spaţiu-timp". în teoria mulţimilor, c. denumeşte puterea unei mulţimi echivalentă cu mulţimea numerelor reale. în matematica intuiţionistă (v. intuiţionism) se introduce un concept complet nou al c., înţeles ca „mediu al devenirii libere" (Brouwer). Noţiunile denumite prin termenul c. au o deosebită valoare filozofică, apă-rînd în multe momente importante ale istoriei filozofiei şi ştiinţei (Aris- totel, Galilei, Leibniz, Newton, Kant), fiind implicate în analiza structurii universului, în cercetarea problemei infiiîitului, în analiza mecanismului şi istoriei procesului de cunoaştere. V. continuitate şi discontinuitate', terţiul exclus; viitorii contingenţi. CONTRACTUL SOCIAL (sau teoria contractualistă), concepţie idealist-ra-ţionalistă care explică originea şi natura statului (uneorf şi a societăţii) printr-o convenţie pe baza căreia oamenii, renunţînd benevol, total sau parţial, la drepturile lor „naturale" în favoarea unui organ suprem, dobîn-desc din partea acestuia asigurarea drepturilor lor „civile", întrucît acesta îşi ia obligaţia de a le apăra viaţa, securitatea âi proprietatea. Elemente de gîndire contractualistă au apărut încă în gîndirea politică chineză (la Mo-ţzî) şi greacă (Epicur), în lucrările unor autori din sec. 16 (de ex., spaniolii M. Salmonius şi J. Mariana, .scoţianul G. Buchanan). Doctrina c.s. este însă caracteristică pentru exponenţii ideologici ai burgheziei în ascensiune, care au elaborat-o sistematic, punînd-o în slujba luptei împotriva feudalismului şi bisericii. (J. Althusius, H. Grotius, B. Spinoza şi mai ales Th. Hobbes, J. Locke şi J.-J* Rousseau). Subliniind natura contractualistă, deci omenească, a statului, ei, se ridicau împotriva concepţiei teologice care-1 soGotea creaţie a divinităţii. Ei presupuneau existenţa unei „stări naturale" originare, pe care şi-o imaginau însă în chip diferit. Dealtfel, chiar ideea c.s. vine să justifice, în funcţie de contextul social-istoric specific, în optica fiecărui autor, obiective diferite: Th. Hobbes punea accentul pe autoconservare, pace şi securitate, fundamentând necesitatea unui stat autori7 tar învestit cu putere absolută; J. Locke evidenţia libertatea şi proprietatea, întemeind legitimitatea mo- 148 con narhiei constituţionale, pe cînd J.-J. Rousseau sublinia libertatea şi egalitatea, ca baze ale unui guvernămînt republican şi democratic, întemeiat pe principiul suveranităţii poporului. De asemenea, Spinoza şi Rousseau trăgeau concluzii radicale, proclamînd dreptul poporului la revoluţie în cazul în care puterea de stat n-ar respecta contractul, transformîndu-se în despotism. Teoria c.s., a avut, în seci 17—18, un rol politic progresist, întrucît s-a opus concepţiei teologice a statului „de drept divin“ şi a pregătit şi/sau justificat revoluţiile burgheze. V. şi solidarism. CONTRADICŢIE 1. (în filozofie) Ca-tegorie care exprimă starea lăuntrică a structurii tuturor obiectelor şi proceselor şi anume relaţia de coexistenţă, de unitate şi în acelaşi timp şi de opoziţie a laturilor şi tendinţelor contrarii, interne, proprii esenţei acestora. C. constituie forţa motrice fundamentală a mişcării şi dezvoltării. Dialectica materialistă postulează teza universalităţii c.; dedublarea unicului (unitarului) în contrarii, care se presupun şi se exclud reciproc, însoţeşte dinamica obiectelor şi proceselor de la apariţia pînă la dispariţia lor, trecînd prin diverse stadii (de ex. de la deosebire la opoziţie şi — în anumite condiţii — la conflict) şi este proprie tuturor proceselor şi obiectelor din natură, societate şi gîndire. C. se instituie ca stare incipientă, ca tensiune virtuală a fenomenelor chiar şi înainte de manifestarea deosebirilor dintre contrariile interne ale acestora (Lenin). Pe temeiul acestei universalităţi ac., dialectica materialistă consideră c. ca esenţă a dialecticii, ca lege generală a structurii şi devenirii fenomenelor. în procesul devenirii lor, contradicţiile nu se anihilează, nu dispar, ci se rezolvă. Rezolvarea c. echivalează, de regulă, cu schimbarea cali- tativă a obiectului şi procesului, cu apariţia unei noi unităţi de contrarii. Universalitatea contradicţiilor presupune specificitatea şi varietatea lor. C. există în chip specific în diferite forme de mişcare a materiei, în obiecte şi procese diferite, contribuind la determinarea specificului lor calitativ. Cercetarea ştiinţifică a specificului c. permite dezvăluirea deosebirilor calitative dintre fenomene şi elaborarea metodelor corespunzătoare pentru rezolvarea fiecărei c. în parte, îndeosebi a contradicţiilor de ordin social. Sub aspectul varietăţii lor, se pot clasifica următoarele tipuri, de c.: fundamentale şi nefundamentale, principale şi secundare, interne şi externe. C. fundamentală este c. care defineşte în totalitate natura şi esenţa unui obiect sau proces, proprie acestuia pe întreaga durată a existenţei sale; ea determină sau influenţează toate celelalte c. ale obiectului sau ale procesului respectiv. C. principale şi secundare se clasifică în raport cu însemnătatea rolului lor pentru procesul dezvoltării şi urgenţa soluţionării lor într-o etapă dată, delimitată precis, a dezvoltării obiectelor sau fenomenelor; ele există şi acţionează pe fondul c. fundamentale. Determinarea lor pe plan social are o mare însemnătate în elaborarea strategiei şi tacticii partidelor marxist-leniniste. C. interne şi externe sînt c. care acţionează în strînsă legătură şi care au un rol diferit în procesul dezvoltării. C. interne au loc înăuntrul aceluiaşi obiect sau fenomen (de ex. c. dintre asimilaţie şi dez-asimilaţie în cadrul organismului), în timp ce c. externe au loc între obiecte sau fenomene diferite (de ex., c. dintre organism şi mediu). Deosebirea dintre aceste două feluri de c. are un caracter relativ şi, ca atare, nu trebuie absolutizată. în opoziţie cu teoria echilibrului, care consideră greşit că izvorul schimbărilor calitative ale unor fenomene sau procese aflate în stare de relativ echilibru s-ar afla în factori externi, materialismul dialectic subliniază 149 con rolul determinant al c. interne în procesul dezvoltăriiT o, externe acţionează prin intermediul celor interne, iar influenţa lor poate fi eficientă numai atunci cînd ea concordă cu direcţia rezolvării c. interne. Tipologia c. îmbracă aspecte specifice în cadrul fiecărei forme de mişcare. Particularităţi aparte comportă legea c. în viaţa socială, în cadrul căreia se pot distinge două tipuri specifice de c.: antagoniste şi neantagoniste. C. antagoniste se stabilesc între clase, grupuri şi forţe sociale cu interese fundamentale diametral opuse (de ex. c. dintre iobagi şi feudali, dintre proletari şi burghezi, dintre monopoluri şi întreaga naţiune, în lumea capitalistă). C. antagoniste sînt legate de relaţiile de producţie bazate pe exploatare, fiind forţa motrice fundamentală a formaţiunilor întemeiate pe acest tip de relaţii. Ele se adîncesc continuu, dînd naştere unei stări conflictuale, adesea foarte acute. C. antagoniste se rezolvă prin revoluţii sociale, care înlătură vechile relaţii de producţie, determinînd trecerea la o formaţiune socială superioară. în perioada de trecere de la capitalism la socialism, c. antagoniste dintre clasa muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare, pe de o parte, şi clasa capitaliştilor, pe de altă parte, sînt rezolvate prin desfiinţarea proprietăţii capitaliste asupra mijloacelor de producţie şi a claselor exploatatoare şi prin construirea bazei economice şi a suprastructurii socialiste. C. neantagoniste sînt generate de interese de ordin secundar între clase, grupuri şi forţe sociale cu interese fundamentale comune. în diferite orînduiri sociale, c. neantagoniste se manifestă într-un mod specific şi au un conţinut diferit. Ele acţionează ca forţă motrice fundamentală în formaţiunile întemeiate pe relaţii de colaborare şi de ajutor reciproc între membrii societăţii. C. neantagoniste se manifestă şi în perioada de trecere de la 150 capitalism la socialism. O c. neanta-gonistă din perioada de trecere este c. dintre clasa muncitoare, legată de proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, şi ţărănimea muncitoare, care mai rămîne legată un timp de mica proprietate funciară. Această c. se rezolvă prin cooperativizarea agriculturii. C. neantagoniste sînt specifice în societatea socialistă (de ex., rămînerea în urmă, în anumite etape, a unor laturi ale relaţiilor de producţie faţă de forţele de producţie sau invers; c. dintre baza economică şi unele laturi ale suprastructurii ideologice sau instituţionale; c. dintre elementele înaintate’ şi cele înapoiate ale societăţii etc.). în condiţiile socialismului, aceste c. se rezolvă, de regulă, în mod conştient, prin măsurile luate de către partidul marxist-leninist şi de către statul socialist, cu sprijinul şi participarea activă a oamenilor muncii, în vederea eliminării treptate a cauzelor care le determină, prin perfecţionarea sau schimbarea elementelor, laturilor, instituţiilor care au rămas în urmă, s-au jierimat şi nu mai corespund dezvoltării. După cum a arătat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, important este ca rezolvarea adecvată a c. neantagoniste, în socialism, pe baza dezvăluirii şi studierii lor temeinice şi la timp, spre a preveni transformarea lor în antagonisme, să se desfăşoare pe fondul unităţii multilaterale a societăţii, al coincidenţei intereselor fundamentale ale membrilor ei şi al consolidării şi perfecţionării continue a relaţiilor socialiste în toate sferele vieţii sociale. De asemenea, e necesar să se ţină seama şi de faptul că acţiunea diferitelor tipuri de c. este simultană, conexată dialectic în cadrul unor procese sociale vii, de o mare complexitate, care nu îndreptăţeşte subaprecierea unora sau supraaprecierea altora. Luarea în consideraţie a acţiunii tuturor tipurilor de c. şi adoptarea, la timp, a măsurilor pentru soluţionarea aces- con tora constituie o garanţie a evitării erorilor în activitatea practică a partidului revoluţionar al clasei muncitoare, a statului socialist. Studierea c., a tipurilor, caracteristicilor şi mecanismului lor, a felului specific şi concret istoric in care ele acţionează de la ţară la ţară şi de la etapă la etapă, are o covîrşitoare însemnătate teoretică şi practic-operaţională în elaborarea strategiei şi tacticii partidelor comuniste şi muncitoreşti, a politicii lor interne şi externe, în ştiinţa conducerii vieţii sociale. 2. (în logică) Raport care există între speciile unui gen atunci cînd genul nu are mai mult de două specii (de ex,, vertebrat-nevertebrat, organic-anorganic). Fiind date două noţiuni, A şi B, între ele există raport de c. dacă şi numai dacă, oricare ar fi obiectul z, el nu poate face parte în acelaşi timp şi din acelaşi punct de vedere atît din sfera lui A cît şi din sfera lui B, dar nici nu poate lipsi (în aceleaşi condiţii) din sfera ambelor. La nivelul propoziţiilor categorice, raportul de c. se stabileşte între propoziţiile universale şi cele particulare de calitate deosebită. în logica simbolică raportul de c. apare între o propoziţie oarecare „P“ şi negaţia ei „~P“, astfel încît „P“ şi „~P“ nu pot fi nici adevărate şi nici false în acelaşi timp şi din acelaşi punct de vedere. V. contrarii; unitatea şi lupta contrariilor. CONTRAFACTUAL 1. (Referitor la enunţurile categorice) Fals în fapt. 2, (Referitor la enunţurile condiţionale) Falsitatea antecedentului; această falsitate nu este explicit formulată, ci este implicită, fiind sugerată de context. De ex. enunţul „Dacă un vas ar fi căzut, el s-ar fi spart“ ne sugerează că vasul nu a căzut. Enunţurile condiţionale contrafactuale se consideră a fi în mod normal adevărate, putînd ex- prima o mare parte din cunoştinţele noastre. Atenţia filozofilor a fost atrasă de acest tip de enunţuri din mai multe motive: a) situaţia lor logică este necla-rificată: legătura dintre antecedent şi consecvent nu poate fi explicată nici pe baza logicii ex tensionale, nici apelînd la un gen de modalităţi ireductibile; b) analiza lor ar clarifica o serie de probleme conceptuale din filozofia ştiinţei: definirea legii ştiinţifice, construcţia unor teorii adecvate ale confirmării, înţelegerea unor particularităţi ale conceptelor teoretice şi ale experimentului ideal; c) istoric, doctrina fenomenalismului şi alte vai ian te de reducţionism s-au întemeiat pe acest tip de enunţuri pentru a se dispensa de enunţurile care se refereau direct la obiectele fizice, la entităţile teoretice etc. CONTRAPOZIŢIE, tip de inferenţă imediată (nemijlocită) care, în cazul propoziţiilor categorice de forma „S este P“, se realizează prin obversiune şi conversiune. Dacă propoziţia iniţială este de tipul „Toţi S sînt P“, prin obversiune se obţine „Nici un S nu este non-P“ şi apoi prin conversiune, „Nici un non-P nu este S“, ceea ce este c. parţială a propoziţiei iniţiale. Dacă obvertim şi c. parţială, obţinem c. totală, adică: „Toţi non-P sînt non-S“. De reţinut că ordinea obver-siune-conversiune este obligatorie în realizarea c. şi că propoziţiile categorice particular-afirmative nu au c. în logica simbolică prin c. se înţelege o proprietate fundamentală a implicaţiei, exprimată prin formula: (A-> B) (~ B ~ A) a cărei semnificaţie este redată de enunţul: „Dacă A este adevărat, atunci este adevărat şi B, rezultă că Dacă e fals B, atunci şi A este fals“. 151 con CONTRARIETATE (relaţie sau raport de c.), raportul existent între noţiunile specii, în cadrul noţiunii gen, cu condiţia ca numărul noţiunilor specii să fie mai mare decît două (de ex. speciile de culori în cadrul genului culoare). Daca speciile unui gen sînt în număr de două, atunci între ele există un raport de contradicţie. Două noţiuni oarecare, A şi B, se află în raport de c. dacă şi numai dacă, oricare ar fi obiectul x pe care îl alegem, el nu poate face parte, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, din acelaşi punct de vedere, atît din sfera lui A, cît şi din cea a lui B, dar poate lipsi (în aceleaşi condiţii) din sfera ambelor, în cazul propoziţiilor categorice, raportul de c. se stabileşte între propoziţia universal afirmativă SaP şi cea universal negativă de forme Se°. Două propoziţii oarecare sînt în raport de c. dacă şi numai dacă ele nu pot fi adevărate, dar pot fi false, în acelaşi timp şi din acelaşi punct de vedere. V. şi opoziţie. CONTRARII, laturi, însuşiri sau tendinţe ale obiectelor şi proceselor, opuse unele altora. C. se exclud reciproc, iar opoziţia dintre ele reprezintă conţinutul şi izvorul intern al dezvoltării oricărui obiect sau proces. C. constituie o unitate; existenţa unei laturi este condiţia existenţei laturii contrare şi invers (ex. pozitiv şi negativ, asimi-laţie şi dezasimilaţie, exploataţi şi exploatatori etc.). Unitatea c* este relativă, condiţionată, trecătoare, deoarece în procesul dezvoltării laturile contrare determinate, care caracterizează obiectele şi fenomenele, sînt înlocuite cu altele noi, ceea ce atrage după sine schimbarea calitativă a obiectelor şi fenomenelor, deci formarea unor noi unităţi de c. Lupta c. este absolută, căci caracterizează atît dezvoltarea oricărui obiect şi proces, cît şi schimbările lor calitative. Caracterul permanent, absolut al luptei c. determină caracterul absolut al mişcării şi dezvoltării din natură, societate şi gîndire. V. şi contradicţie; unitatea şi lupta contrariilor. „CONTRIBUŢII LA CRITICA ECONOMIEI POLITICE", operă teoretică a lui K. Marx, publicată în 1859. Lucrarea cuprinde o analiză a mărfii, a formei valoare, a procesului schimbului şi a banilor, care va fi reluată şi dezvoltată de Marx în secţiunea I din primul volum al „Capitalului". „Prefaţa" expune pe scurt, într-o pagină devenită celebră, esenţa concepţiei materialiste a istoriei, iar „Introducerea" conţine o expunere teoretică a metodei dialecticii, sub aspectul ridicării de la abstract la concret, aplicată ulterior de Marx în „Capitalul" şi în alte lucrări. „Introducerea" acestei opere este considerată drept „Discursul asupra metodei" a lui Marx în care este precizată poziţia sa epistemologică cu privire la dialectica procesului cunoaşterii ştiinţifice ca reproducere ideală’ conceptuală (concretul logic), istoriceşte perfectibilă a complexităţii reale (concretul real-obiectiv) cu ajutorul unei succesiuni de operaţii categoriale de analiză şi sinteză, de conceptualizare, rele-vînd însemnătatea principiului isto-ricităţii pentru epistemologia ştiinţelor sociale. V. şi abstract; concret. CONŢINUT, (în logică) totalitate a notelor unei noţiuni . în c. noţiunii de „om" se cuprind notele de fiinţă bimană, bipedă, raţională, făuritoare de unelte etc. C. noţiunii este determinant în raport cu sfera acesteia. CONŢINUT ŞI FORMĂ, categorii filo-zofice corelative care desemnează trăsături, laturi organic legate ale obiectelor şi proceselor. Conţinutul desemnează totalitatea elementelor constitutive esenţiale, care caracterizează şi condiţionează existenţa şi schimbarea unui obiect sau fenomen; ansamblul interacţiunilor şi proprietăţilor care asigură funcţionalitatea acestora. Mai precis, categoria conţinut are următoarele semnificaţii principale: a) totali- 152 con tate a elementelor constitutive ale unui sistem; b) totalitate a caracteristicilor interne ale unui obiect sau fenomen; c) totalitate a relaţiilor şi proprietăţilor unui obiect sau fenomen care le conferă acestora capacitatea de a se institui ca obiect al reflectării (reflectat). în acest sens, toate sistemele lumii materiale pot fi reflectate în plan cognitiv prin intermediul noţiunii, judecăţii, teoriei etc. Forma desemnează modul de existenţă, de organi-nizare şi de structurare a eleftientelor constitutive ale unui fenomen. Ca şi categoria conţinut, categoria de formă are, la rîndul ei, trei semnificaţii mai importante: a) structură a unui sistem, adică totalitate a relaţiilor existente între elementele lui; b) înfăţişare exterioară, aparentă a unui obiect sau fenomen; c) construcţie conceptuală care reflectă un conţinut (un sistem de obiecte sau fenomene), în mod mai mult sau mai puţin adecvat, înfăţişarea exterioară, atît în cazul categoriei conţinut cît şi al aceleia de formă, este cea mai îndepărtată de accepţia filozofică a termenilor. Ca structură internă, forma este corelată cu esenţa. Deşi între esenţă şi conţinut există o strînsă legătură, între ele' pot apărea totuşi şi deosebiri semnificative. Asemănător conţinutului, esenţa se referă la totalitatea proprietăţilor interne ale unuiuJenomen dar, în timp ce ea cuprinde doar proprietăţile fundamentale, necesare existenţei determinate a fenomenului, conţinutul desemnează totalitatea, atît a proprietăţilor esenţiale, cît şi a celor neesenţiale. De aceea, categoria conţinut este mai bogată decît cea de esenţă întrucît cuprinde, pe lîngă elementele necesare şi generale, şi pe cele particulare şi singulare. Pe de altă parte, conţinutul este mai sărac decît esenţa întrucît în cadrul său necesarul şi generalul coexistă unitar, nediferenţiat, cu accidentalul şi particularul. C. şi f. se află în raporturi de unitate indisolubilă, se presupun reciproc, corelaţia lor fiind o condiţie a existenţei obiectului. în istoria filozofiei, categoriile de c. şi f. au fost adeseori opuse metafizic, izolate una de alta; unii filozofi (de ex. Aristotel) au conceput forma ca supremul principiu activ iar conţinutul ca entitate pasivă; în teoria kantiană a cunoaşterii, „formele gîndirii" reprezintă unitatea de ordonare apriorică a multiplicităţii senzoriale (care formează conţinutul). în realitate, în cadrul unităţii lor dialectice, conţinutul este factor primordial, determinant, iar forma este modul de manifestare a conţinutului, cadrul în care acesta capătă* concreteţe. Astfel, caracterul şi nivelul forţelor de producţie determină tipul relaţiilor de producţie, baza determină suprastructura. în interacţiunea dintre c. şi f., forma joacă un rol activ, grăbind sau frînînd dezvoltarea conţinutului ca mod de existenţă al acestuia. Dialectica c. şi f., care are un rol hotărîtor în dezvoltarea fenomenelor, se manifestă pe mai multe planuri: a) conţinutul se schimbă totdeauna mai repede decît forma (de ex. forţele de producţie se dezvoltă mai repede decît relaţiile de producţie), fapt care atrage după sine o anumită rămînere în urmă a formei în raport cu conţinutul şi, ca urmare, un anumit raport de contradicţie între ele; restabilirea concordanţei dintre f. şi c* se efectuează prin înlăturarea formelor învechite, care frînează dezvoltarea conţinutului; în acest sens, adecvarea continuă a formelor politico-orga-nizatorice, instituţionale la conţinutul social-material în mişcare este o importantă condiţie a progresului societăţii socialiste; b) forma manifestă o independenţă relativă faţă de conţinut, acelaşi conţinut poate îmbrăca mai multe forme; c) de asemenea (îndeosebi în viaţa socială), conţinutul nou poate folosi forme vechi, adaptîndu-le scopurilor sale. O expresie caracteristică a corelaţiei dintre c. şi f. o constituie trecerea uneia dintre aceste categorii în cealaltă: ceea ce într-un anumit sistem poate fi considerat formă, într-un sistem mai cuprinzător (sistem 153 con supraordonat, învăluitor) devine conţinut. Relaţiile de producţie, de ex. constituie o formă în raport cu forţele de producţie, dar ele devin un conţinut în raport cu suprastructura politică, juridică, cu ideologia pe care le generează. CONŢINUT ŞI FORMĂ ÎN ARTĂ, ca- tegorii estetice corelative, constitutive ale operei de artă. Conţinutul rezidă în semnificaţiile specifice cuprinse în opera de artă şi care caracterizează atitudinea estetică a creatorului faţă de realitatea materială sau spirituală. Forma este modul specific de expresie şi structurare a conţinutului în funcţie de ramura de artă in care se încadrează opera, de materialul artistic folosit (cuvînt, marmură, culoare, timbru instrumental etc.), ca şi de procedeele de tehnică artistică şi de stilul original al creatorului de artă, între c. şi f. în a. există o unitate dialectică, inovaţia presupunînd modificarea nu numai a laturii formale, ci realizîndu-se in indisolubilă legătură cu revoluţionarea conţinutului. Conţinutul artistic nu poate fi despărţit de forma operei de artă (decît, cel mult, în scopuri analitice). în artă, forma arc un rol însemnai. întrucît opera de artă ajunge la o existenţă autentic artistică şi autonomă numai integrîn-du se vieţii formelor. Forma este însă expresia unui conţinut social, filtrat de un temperament, reverberat de o personalitate artistică. De aceea una din trăsăturile principale ale formei în artă este faptul că semnifică ceva, că este un semn. CONVENŢIONALISM, concepţie filozofică idealist-subiectivă, formulată la începutul sec. 20 de matematicianul şi fizicianul francez Henri PoincarG (1854-1912) şi dezvoltată de H. Dîngler. Apariţia c. este legată de interpretarea filozofică eronată a unor descoperiri revoluţionare din domeniul matematicilor sec. 19 şi, în special, al geometriilor neeuclidiene ale lui Loba-e.evski, Bolyai şi Riemann. Potrivit c., axiomele geometriei, ca şi legile natu- rii în genere, nu ar fi decît simboluri sau convenţii, create de oameni în mod arbitrar, din motive de comoditate a gîndirii, şi care nu ar reflecta realitatea obiectivă. în opoziţie cu c., concepţia materialist-dialectică arată că axiomele, legile şi orice alte abstracţii ştiinţifice au un conţinut obiectiv, determinat pe baza practicii social-istorice a omenirii. V. şi instrumentalism; operaţionalism. CONVERGENŢĂ 1. Caracter a două sau mai multe traiectorii care se reunesc într-un punct (de ex., în optică c. razelor luminii). 2. (în matematică) Seria convergentă, termen care corespunde acelei serii a cărei sumă tinde spre o limită finită cînd numărul termenilor creşte indefinit (ex. 1 -f -f — + — + — 8. Ansamblu de 2 4 8 transformări avînd ca efect producerea unei asemănări crescînde a elementetelor care se transformă. Antonim: diferenţă. 4. Tendinţă a mai multor serii de transformări independente şi paralele de a produce acelaşi rezultat. 5. (în biologie) Fenomen evoluţionist natural care duce la asemănări de formă exterioară (şi uneori de structură) la specii cu trecut filogenetic diferit, dar asupra cărora s-au exercitat influenţe de mediu similare (de ex. forma hidrodinamică a peştilor şi a delfinului, care e mamifer). C. este un argument puternic în favoarea selecţiei naturale şi a corelaţiilor dintre adaptare şi evoluţie. 6. Doctrina c., orientare frecventă în gîndirea socială şi în ideologia burgheză contemporană, care preconizează similitudinea (sau omologia) actuală a celor două sisteme social-economice şi politice opuse, socialismul şi capitalismul, şi evoluţia lor în viitor, spre un tip comun (sau mixt) de societate. Spri-jinindu-se pe alte pseudoteorii sau doctrine („societatea industrială unică“, „stadiile creşterii economice", tehno-craţia, dezideologizarea, depolitizarea 154 ş.a.) sau chiar înglobîndu-le, doctrina c. se prezintă drept o teorie generală cu privire la trăsăturile definitorii ale societăţilor contemporane avansate şi la perspectivele dezvoltării lor istorice. In realitate, ea implică nivele şi variante diferite de ordin: tehnologic-organizaţioual (J. K. Galbraith, J. Tinbergen); economic (Fr. Perroux, J. Fourastie, W. Rostow): sociologic (R. Aron); politologic (M. Duverger, R. Lowenthal) şi ideologic (R. Aron, D. Bell, S.M. Lipset). De aceea, doctrina c. nu este unitară, ci apare ca încorporare a unor concepţii eterogene, care sfiit juxtapuse; eterogenitatea sa se manifestă şi în ambiguitatea şi diversitatea soluţiilor preconizate pentru societatea viitoare, ca rezultat posibil (sau dorii) al. c. sistemelor sociale. Principalul său viciu teoretic constă în aceea că, pornind de la unele similitudini reale, generate mai ales de nivelul şi universalitatea revoluţiei ştiinţifico-teknice, ale celor două sisteme, ignoră deosebirile de esenţă social-economiee dintre acestea şi conchide asupra apropierii lor în viitor, dena-turînd sensul istoric specific al dezvoltării fiecăruia în parte. Expresie a noii strategii ideologice a imperialismului contemporan, izvorîtă din poziţia de „defensivă istorică" pe care acesta a fost nevoit sâ o adopte sub presiunea existenţei obiective a lumii socialiste şi a mişcării antiimperialiste, doctrina c. îndeplineşte diverse funcţii social-politice şi ideologice diversioniste: de a eluda sau şterge opoziţia de esenţă dintre socialism şi capitalism, de a asocia imperialismului capacităţile de dezvoltare multilaterală ale socialismului, de a nega socialismul ca realitate necesară a viitorului şi, prin aceasta, de a abate masele de la lupta social-politică pentru eliberarea lor şi de a lipsi mişcarea revoluţionară contemporană de obiectivul ei strategic fundamental: lupta pentru socialism. CONVERSIUNEA JUDECĂŢILOR, inferenţă imediată (nemijlocită) prin care se inversează funcţia logică a cop subiectului cu cea a predicatului unei propoziţii categorice (judecată de preaicţie). C.j. se realizează păs-trîndu-se calitatea judecăţii. Cantitatea judecăţii se păstrează în cazul conversiunilor simple (de ex., „Unii filologi sînt poligloţi11 = „Unii poligloţi sînt filologi") şi se schimbă în (iazul conversiunilor prin accident (de ex., „Toate mamiferele sînt vertebrate" = „Unele vertebrate sînt mamifere"). COPENHAGA (Şcoala de la C.), denumire dată unui grup de fizicieni constituit la sfîrşitul deceniului al treilea al sec. 20 la Institutul de fizică teoretică din Copenhaga (N. Bohr, directorul institutului, W, Iieisenberg, C.F. Wei-zsâcker, P. Jordan ş.a.), care au dat iniţial o interpretare pozitivistă unor probleme teoretice ale mecanicii cuantice. Cu timpul, poziţiile filozofice ale acestor fizicieni s-au diversificat: de exemplu Jordan a rămas în cadrul pozitivismului, iar Heisenberg şi Bohr s-au apropiat de materialism. COPERNIC, Nicolaus Copernicus (nume latinizat al lui Kopernik Mikolaj) (1473 — 1543), astronom şi umanist polonez a cărui opun» ocupă un loc de mare însemna late al.it în cadrul astronomiei cît şi iu cel al istoriei gîndirii în general. Cercetările sale astronomice au urmărit perseverent găsirea unei imagini mai raţionale a „cerului", a lumii. El a înlocuit geocentrismul pto-lemeic cu heliocentrismul. Deşi mai păstra elemente ale vechii concepţii (cerul stelelor fixe), imaginea coperni-cană asupra lumii a constituit o adevărată revoluţie în gîndirea vremurilor respective. Din punct de vedere filozofic, revoluţia copernicană a fost fertilă atît prin metodologia care a stat la baza ei, cît şi prin implicaţiile şi deschiderile teoretice mai largi pe care le-a adus cu sine. Contrariat de caracterul artificial şi încîlcit al vechilor sisteme ale lumii, C. a conchis asupra lipsei lor de raţionalitate. Noua raţionalitate era pentru gîndi torul polonez o reflectare a simplicităţii şi „clarvi- 155 cop ziunii“ naturii înseşi, care îşi atinge scopurile prin mijloacele cele mai directe, fără ocolişuri, nu produce nimic inutil şi „ştie" ca dintr-o singură cauză să dea naştere mai multor efecte. Din perspectiva acestui principiu al simplicităţii observabile nemijlocit în natură, C. deducea absurditatea ipotezei după care, precum în sistemul ptolemeic, universul întreg s-ar învîrti în jurul Pămîntului sau o masă foarte mare ar gravita în jurul uneia foarte mici, imaginea inversă fiind mult mai plauzibilă. Alături de principiul simplicităţii, C. invocă pe acela al relativităţii perceperii mişcării în spaţiu. Gînd se produce o astfel de mişcare, afirmă el, simţurile nu ne pot informa imediat asupra a ceea ce se mişcă — obiectul perceput sau cel care percepe. Cînd navigăm avem impresia că malurile se îndepărtează în timp ce, de fapt, noi sîntem cei ce ne‘mişcăm, îndepărtîndu-ne. Acest principiu al relativităţii mişcării i-a servit lui C. pentru a fundamenta mişcarea Pămîntului. Pe lîngă instaurarea dreptului la existenţă al spiritului critic, revoluţia copernicană, înlocuind o imagine a lumii de care era legată concepţia teologică asupra vieţii şi a universului, a stimulat îndoielile în privinţa validităţii unei asemenea concepţii şi a deschis calea afirmării alteia noi, în concordanţă cu spiritul ştiinţei. Prin mutarea centrului sistemului planetar de la Pămînt la Soare, a fost pus în discuţie şi antropocentrismul susţinut de biserică şi, prin aceasta, ideea de finalitate a lumii, acreditată de asemenea de către dogma creştină. Respingerea imaginii ptolemeice a lumii, asociată pînă atunci explicaţiilor biblice, a însemnat o breşă fundamentală, insurmontabilă în sistemul dogmaticii religioase, o separare definitivă a ştiinţei de credinţă. Aceste ultime aspecte aveau să fie adîncite ulterior de către Giordano Bruno şi Galileo Galilei. Op.pr.: „Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti" (1543). COPIE (lat. copia „abundenţă"), reproducere exactă, imitativă. Termen folosit uneori pentru a reda conceptul de imagine sau reflectare din teoria materialistă a cunoaşterii; el a pătruns şi în literatura marxistă datorită traducerii cuvîntului german Abbild, care are şi sensul de imagine, oglindire, reflectare. Rezultatul procesului cognitiv nu este însă o simplă a intereselor, a drepturilor şi a datoriilor fiecăruia, în acest caz, noţiunea e. are o semnificaţie juridică şi morală. 2. (în dreptul pozitiv) Termen folosit pentru a indica, fie conformitatea preceptelor legislative cu normele morale, fie adaptarea normei juridice la circumstanţele particulare ale cazului concret. Dreptul pozitiv admite ca, în anumite împrejurări să se recurgă la e. pentru a se, tempera rigoarea legii scrise (e. „interpretativă**) sau pentru a se adapta principiul de aplicare a legii la cazul concret (e. „formativă**). Aici, justiţia — conformitatea cu legea scrisă — se distinge de e. Aristo-tel distingea şi el între „justiţia naturală** fondată pe natura invariabilă a omului," şi „justiţia legală**, inferioară precedentei întrucît depinde de voinţa legislatorului; totuşi, susţine Stagiritul, judecătorul, făcînd apel la raţiune poate suplini imperfecţiunea şi inflexibilitatea legii prin apelul la e. 8. (în sens filozofic şi sociologic) Egalitate reală, de fapt şi drept a tuturor cetăţenilor faţă de mijloacele' de producţie, existenţă a posibilităţilor egale pentru accesul la instrucţie şi cultură, pentru dezvoltarea personalităţii, dreptul fiecăruia de a primi din partea societăţii bunuri, valori şi servicii în raport cu cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii depuse în folosul societăţii, datoria fiecăruia de a-şi aduce contribuţia la creşterea avuţiei materiale şi a tezaurului cultural al naţiunii, conform pregătirii, aptitudinilor şi posibilităţilor sale. Realizarea e. depinde, în plan obiectiv, de natura relaţiilor sociale fundamentale. Condiţia principală pentru realizarea e. este desfiinţarea exploatării şi asupririi de orice fel, edificarea socialismului şi comunismului. Instaurînd egalitatea socială reală, societatea socialistă realizează gradual, pe măsura dezvoltării sale economica şi spirituale, cerinţele e. în toate sferele relaţiilor sociale. Ea devine astfel un principiu fundamental al politicii şi eticii socialiste. Un aspect esenţial îl reprezintă repartiţia echitabilă a veniturilor, în spiritul principiului socialist al retribuţiei după cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii depuse îil folosul societăţii, pentru a se realiza un raport just între veniturile mari şi mici, combătîndu-se atît tendinţa de diferenţiere exagerată a veniturilor, cît şi tendinţa de nivelare nejustificată a acestora. Introducerea unor criterii obiective în aprecierea şi promovarea oamenilor, în acordarea de stimu- p ta ech lente materiale şi morale exprimă o latură principală a realizării e. Este profund dăunătoare şi contrară spiritului e. tendinţa unora de a acumula venituri, situaţii şi avantaje, fără a depune o muncă efectivă, fără a-şi da contribuţia corespunzătoare în folosul întregii colectivităţi. De asemenea, e. socialistă constă şi în stabilirea, în spiritul justiţiei sociale, a drepturilor şî îndatoririlor tuturor membrilor societăţii. în socialism, realizarea e. este stimulată de dezvoltarea democraţiei socialiste care asigură oamenilor muncii — producători şi proprietari în acelaşi timp — dreptul participării efective, directe şi egale la conducerea societăţii. E. este unul dintre principiile fundamentale ale muncii şi vieţii* comuniştilor şi una dintre valorile specifice ale civilizaţiei socialiste. Principiul e. socialiste este concretizat, cu multiplele sale implicaţii, în „Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste". ECHIVALENŢĂ, conector, relaţie logică între două enunţuri care sînt sau adevărate sau false împreună. E. se mai defineşte şi ca o implicaţie reciprocă. Proprietăţile sale principale sînt reflexivitatea, simetria şi tranzitivitatea astfel încît orice relaţie care se bucură de aceste trei proprietăţi se numeşte relaţie de e. ECHIVOC, (lat. aequus „egal" şi vox „voce") (în filozofie, logică, epistemologie). 1. Cu două înţelesuri. 2. Neclar, jieprecis. 3. (în vorbirea obişnuită) îndoielnic, suspect, dubios. 4. (Prin extensie) Incert, nesigur. V. sofism. ECKART (numit şi Meister Eckhart sau Eckehart), Johannes (c. 1260—c. 1327), filozof şi teolog german a cărui învăţătură a fost condamnată de papa Ioan XXII (în 1329) pentru a se fi întemeiat, între altele, pe teza coeter-nităţii Dumnezeu-lume. Totodată, E. a căutat să reabiliteze omul, scoţîn- du-1 de sub stigmatul păcatului originar şi recunoscîndu-1 ca fiinţă raţională, prin excelenţă. Op. pr.: „Chestiunile pariziene", „Interpretarea Sfintei Evanghelii după Ioan". ECLECTISM (gr. eklego „a alege", „a opta") 1. Metodă care constă în alegerea, după criterii mai mult sau mai puţin arbitrare, a diferitelor elemente ale unor sisteme de gîndire teoretică diferite, în scopul construirii unui nou sistem sau doctrine teoretice; îmbinare mecanică a unor idei, concepţii, puncte de vedere eterogene sau opuse, procedeu care duce la lipsă de unitate şi de consecvenţă în gîndire. E. se manifestă deseori şi prin tratarea echivalentă a diferitelor laturi ale obiectului sau ale procesului studiat, fără distingerea laturilor esenţiale de cele neesenţiale, a celor determinante de cele determinate etc. Alăturînd sau juxtapunînd mai mulţi factori sau mai multe criterii diferite, fără să descifreze structura relaţiilor lor, e. poate conduce cel mult la o descripţie dar niciodată la o autentică explicaţie ştiinţifică. Astfel, sociologii adepţi ai teoriei factorilor pun pe acelaşi plan diferitele elemente şi condiţii ale vieţii sociale (economia, mediul geografic, tehnica, ştiinţa, ideile sau voinţa oamenilor, politica etc.), ignorînd sau negînd existenţa unui factor determinant, fundamental al dezvoltării sociale. E. este o trăsătură caracteristică a unor curente ale filozofiei burgheze din a doua jumătate a sec. 19 şi din epoca contemporană. E. a fost şi este promovat, de asemenea, de oportunişti, care au încercat întotdeauna „să îmbine" concepţia lui Marx cu diferite concepţii filozofice burgheze (neokantianismul sau machismul). 2. Apreciere dată unor concepţii sau şcoli filozofice constituite după metoda eclectică. în sec. 3 e.n. este cunoscut e, şcolii alexandrine. E. este proprju filozofiei lui Cicero, iar în timpurile moderne, celei a lui Leibniz. E. acestuia din urmă constă în concilierea unor teze opuse: empirismul cu teza 216 p l! ideilor înnăscute, determinismul cu libertatea, mecanicismul cu finalitatea, toate înţelese în viziunea naiv-opti-mistă a unei armonii metafizice, prestabilite şi nu în mod dialectic, ca unităţi ale contrariilor. E. filozofic a fost erijat în metodă şi sistem, ca atare, de către filozoful spiritualist francez, Victor Cousin, la începutul sec. 19. V. sincretism. ECOLOGIE (gr. oikos „casă", „gospodărie", „economie" şi logos „ştiinţă"), ramură a biologiei care studiază interacţiunea unităţilor vitale cu mediul ambiant, „economia" naturii, circulaţia energiei şi materiei în natură. Preconizată în 1870 de Haeckel, e., ca ştiinţă de sinteză, are drept obiect unităţile vitale supraindividuale (su-praorganismice): populaţii, biocenoze, ecosisteme, biosfera. Acţiunea organismelor asupra ambianţei (germ. Um-welt, engl. environment), influenţele mediului asupra organismelor, co-ac-ţiunea organismelor şi influenţa lor reciprocă sînt problemele de bază ale e. Aceasta nu este un capitol al botanicii sau al zoologiei, ci o ştiinţă biologică generală; dacă persistă e. speciale, ca e. animală şi cea vegetală, aceasta se datoreşte unei anumite tradiţii în specializarea biologilor. La noi în ţară, un impuls puternic pentru dezvoltarea e. a fost dat de Gr. An-tipa. E. constituie una dintre disciplinele fundamentale de cercetare ale agronomiei, silviculturii etc.; problematica unei asemenea discipline a fost adusă la ordinea zilei în cadrul acţiunilor de creştere a producţiei alimentare, de combatere a poluării şi de ocrotire a naturii, de eradicare a bolilor transmisibile etc. Unii autori vorbesc şi de o e. internă a organismului (e. celulară, e. moleculară). E. umană (socială) studiază interacţiunile speciei Homo sapiens cu mediul său, atît pe plan biologic, cît şi în planul relaţiei societate-biosferă. Mediul înconjurător (al unui sistem social) poate fi eco considerat în unităţi variate (statal-naţional, regional, urban, rural etc.) şi studiat în raport cu structura, densitatea şi dinamica activităţilor sociale (economice, demografice, culturale etc.). Spre deosebire de punctul de vedere al geografiei umane, e. umană studiază şi mediile artificiale (oraşe, locuinţe, întreprinderi), punînd accentul nu numai pe influenţa acestora asupra vieţii sociale, ci îndeosebi pe organizarea teritorială, pe amenajarea mediului înconjurător, determinată de activitatea socială. Prin „sistem ecologic" (sau „ în diferite curente şi şcoli filozofice, spre sensuri din ce în ce mai abstracte, păstrînd în acelaşi timp o legătură organică cu conţinutul concret-senzorial, plastic-cor-poral al intuiţiilor originare şi car# iniţial desemna „ceea ce se vede", M li dar treptat a căpătat înţelesul mat profund de „fenomenalitate concretă", de „dat corporal sau plastic în gîndire". Reprezentanţii filozofiei naturii îl înţeleg ca „imagine" (Leucip, De-mocrit), unii eleaţi (ex., Parmenide) îl interpretează însă ca o esenţă într-un fel sau altul, încă vizibilă, iar sofiştii (ex., Protagoras) îi atribuie, pe lîngă sensul tradiţional, şi unul logic-for-mal, de noţiune specifică sau specie a esenţei; la Platon, numeroasele înţelesuri ale e.se întrepătrund (extern-intern, mitologic-naturfilozofic ş.a.), cel mai caracteristic fiind considerat cel de idee substanţială, iar Aristotel îi conferă şi sensul de „formă". Aceeaşi dualitate intuitiv-abstractă în interpretarea semnificaţiei termenului îi este proprie şi stoicismului şi neoplatonismului. 2. (în fenomenologie, la E. Husserl ş.a.) Termen care desemnează abstracţia mentală supremă, dată însă concret, intuitiv şi independent întemeiată, fiind de natură pur mentală şi excluzînd orice aluzie la substanţialitate. EINSTEIN, Albert (1879-1955), fizician şi filozof al ştiinţei german, stabilit în S.U.A., creatorul teoriei relativităţii (restrînse şi generalizate). Alte cercetări fundamentale în fizică: teoria fotonilor, dezvoltarea unei teorii unificate a cîmpului, formularea modelelor cosmologice. Opera lui E. are o mare semnificaţie pentru filozofie, implicînd modificarea imaginii ştiinţifice generale despre lume, a modului de concepere a spaţiului, timpului, cauzalităţii, substanţei, contribuind la fundamentarea ştiinţifică a materialismului dialectic contemporan. Ea a influenţat puternic metodologia ştiinţei în epoca actuală. în lucrările lui E. găsim şi o formulare explicită, directă a unei teorii filozofice şi epistemologice şi, fapt remarcabil, aceasta este perfect solidară cu cercetările lui din fizică. Influenţat iniţial de E. Mach, E. s-a desprins total de ideile pozitiviste, opunîndu-le o concepţie raţionalistă. Cercetînd ele metodele ştiinţei actuale, E. a explicat rolul ’ construcţiilor matematice, al experienţei şi intuiţiei în cunoaşterea ştiinţifică. împotriva empirismului in-ductivist, E. a subliniat natura ipotetică a principiilor ştiinţei, caracterul lor constructiv. Pentru aprecierea şi selecţia teoriilor ştiinţifice, E. propunea un dublu criteriu: a) „confirmarea externă" a teoriei şi b) „perfecţiunea ei internă" (naturaleţea, simplitatea logică, organizarea deductivă superioară). E. a elaborat şi a folosit ca principiu euristic ideea de obiectivitate înţeleasă ca „invariantă a legilor fizice". O influenţă deosebită au ideile lui E. despre raportul dintre matematică şi realitate, dintre intuitiv şi formal, raţional şi eropine, lege ştiinţifică şi fapte, modele şi formalism. Op. pr.: „Electrodinamica corpurilor în mişcare" (1905), „Fundamentele teoriei generale a relativităţii" (1916, trad. rom. 1957), „Geometria şi experienţa" (1921), „Teoria unitară a cîmpului fizic" (1929), „Fizica şi realitatea" (1936). EKISTICĂ (engî. ekistics, de la gr. oiko „a se ’aş-sza", „a se instala"), domeniu de cercetare interdiscipli-nară cu puternică orientare prospectivă ce se ocupă cu aşezările omeneşti din toate punctele de vedere: aşezările urbane şi rurale, inventarierea nevoilor de renovare a aşezărilor umane, stabilirea criteriilor de evaluare a acestora, explorarea posibilităţillor de finanţare a unor planuri naţionale de renovare, în special, urbană. Termenul a fost creat şi introdus de G.I.Doxiadis. „ELAN VITAL“, v. BERGSON, Henri. ELEATĂ (Şcoala e.), şcoală filozofică din Grecia antică, de la sfîrşitul sec. 6 şi din sec. 5 î.e.n., numită astfel după oraşul Eleea din sudul Italiei, unde şi-a desfăşurat activitatea. Reprezentanţii Şcolii e. au fost: Xeno-fan din Colofon, Parmenide din Eleea, Zenon din Eleea şi Melissos din Samos. 223 p 11 ele Ei au meritul de a fi supus unei cercetări raţionale conceptul de existent, baz£ a principiului identităţii (descoperit de ei), ca şi a principiului noncontradicţiei. Absolutizînd însă acest principiu, eleaţii au formulat concepţia nedialectică după care diversitatea şi mişcarea lumii sînt date senzoriale neconcludente, adevăratul „existent“ cognoscibil numai prin raţiune, fiind unic, imobil, continuu şi neschimbător. Această concepţie a devenit unul dintre izvoarele idealismului platonician. Şcoala ©. s-a ridicat împotriva dialecticii lui Heraclit din Efes. Unele dintre argumentele eleate, prin care se releva caracterul contradictoriu al mişcării, diversităţii, schimbării calitative, deşi destinate să dovedească imposibilitatea esenţială a acestora, au contribuit totuşi în mod obiectiv la dezvoltarea dialecticii, logicii şi ştiinţei. ELEMENT, noţiune care desemnează, de-a lungul istoriei ştiinţei şi filozofiei, substanţele sau ’ particulele simple, primordiale, din combinarea cărora ia naştere toată diversitatea obiectelor lumii. Conţinutul acestei noţiuni s-a schimbat în cursul istoriei, reflec-tînd, pe fiecare treaptă a dezvoltării ştiinţei, nivelul şi adînciniea cunoaşterii structurii materiei. în antichitate a fost foarte răspîndită concepţia despre existenţa a patru e. materiale: focul, aerul, apa şi pămîntul. în formularea pe care i-a dat-o Aristotel, această concepţie a dominat în tot cursul evului mediu. Pentru concepţia atomistă, apărută tot în antichitate (Leucip, Democrit ş.a.), e. sînt atomii, concepuţi ca particule ultime, absolut indivizibile ale materiei. în sec. 17, R. Boyle formulează concepţia despre e. chimice ca substanţe neconstituite din alte substanţe şi în care se descompun, în ultima instanţă, toate celelalte substanţe. Ulterior, noţiunea de e. a fost legată de existenţa unor tipuri determinate de atomi. Descoperirile fizicii moderne au permis dezvăluirea cauzelor mai adînci ale însuşirilor e. chimice şi constituirea concepţiei actuale despre e., potrivit căreia acestea sînt forme ale materiei alcătuite din atomi avînd acelaşi număr de protoni în nucleu, adică acelaşi număr atomic. Totodată, ştiinţa contemporană a dezminţit reprezentările despre existenţa unor particule absolut „elementare", ultime şi simple ale materiei. Atomuj este format din particule elementare, acestea, la rîndul lor, avînd de asemenea o structură. în teoria generală a sistemelor orice e. subordonat unui sistem se comportă faţă de acesta ca un subsistem. în raport cu sistemul căruia îi este subordonat elementul este simplu, iar în raport cu sub-elementele pe care le subordonează este o complexitate. în perspectiva relativităţii noţiunilor de elementar şi simplu, dialectica materialistă formulează teza inepuizabilităţii structurale a materiei. ELENĂ (filozofia «.), v. GREACĂ (filozofia %.). ELENISTICĂ (filozofia e. sau a elenismului), filozofia celei de-a treia etape a civilizaţiei greceşti antice, etapă cuprinsă convenţional între data morţii lui Alexandru Macedon (323 î.e.n.) ori a lui Aristotel (322 î.e.n.) şi aceea a urcării pe tron, la Roma, a lui Augustus (31 î.e.n.) sau a căderii sub dominaţia romană a Egiptului (30 î.e.n.), ultimul dintre regatele constituite pe ruinele imperiului lui Alexandru (regatele eleniste); denumirea a fost introdusă de Droysen („Istoria elenismului4*, 1836). Principalele şcoli ale filozofiei e. au fost: epicurianismul, stoicismul, scepticismul, platonismul Noii Academii, şcoala peripatetică, filozofia alexandrină. Filozofia e. nu trebuie confundată cu filozofia elenă (filozofia greacă în ansamblul ei). ELIADE, Mircea (n. 1907), filozof şi scriitor român. Stabilit în S.U.A. A stu- 224 ema diat la Bucureşti, Calcutta şi Benares. în perioada dintre cele două războaie mondiale concepţia sa a fost influenţată de orientarea trăirist-existen-ţialistă şi istorist-tradiţionalistă. Interesat * de „preistorie", de fenomenul originar românesc, de folclorul laic şi profan, românesc şi comparat, considerate şi ca fundamente ale culturii, s-a făcut cunoscut prin studii de morfologie, fenomenologie, hermeneutică şi istorie a culturii şi religiilor. Din perspectiva fenomenologică a elaborat o teorie a sacrului, ca element central în înţelegerea structurii conştiinţei religioase şi a comportamentului lui „homo religiosus", o dialectică a sacrului şi a profanului, o teorie a simbolului religios, o generalizare şi nuanţare a conceptului de arhetip, o descriere şi sistematiza-zare tipologică a hierofaniilor. Este un teoretician al mitului şi al permanenţei sale în lumea modernă, în forme „camuflate", al „nostalgiei originilor", al relaţiilor dintre arhetip, timp şi istorie, al „eternei reîntoarceri", cu implicaţii de teorie a ciclului istoric. Lucrările sale au adus contribuţii importante la analiza specificităţii fenomenului religios, în diferite epoci şi la diferite popoare, cercetările sale vizînd cu precădere societăţile primitive şi vechile concepţii filozofice şi religioase ale umanităţii considerată ca unitate spirituală. Op. pr.: „Alchimia asiatică" (1934), „Yoga — nemurire şi libertate" (1936, 1954), ..Mitul reintegrării" (1942), „Comentarii la legenda Meşterului Manole" (1943), „Tratat de istorie a religiilor. Morfologia sacrului" (1949), „Imagini şi simboluri" - (1952), „Mituri, vise şi mistere" (1957), { „Aspecte ale mitului" (1963), „Sa-\ crul şi profanul" (1965), „Nostalgia Ioriginilor" (1970), „De la Zalmoxis la ,Gingis-Khan" (1970), t „Religiile australiene" (1972), „Istoria credinţelor fi- ideilor religioase" (trei voi.: voi. I „De la epoca pietrei la misterele din Eleusis", 1976). ELIADE RĂDULESCU, Ion. v. HE-LIADE RĂDULESCU, Ion. ELITĂ (teoria elitelor), teorie care susţine că, în orice societate, sarcina conducerii vieţii sociale revine în mod firesc şi determinant unui grup re-strîns de oameni „aleşi", superior dotaţi, constituind e societăţii. După teoria e., doar cei „dotaţi", dispunînd de un „grad superior de mobilitate socială", ar putea să urce în stratul superior al societăţii, asigurîndu-şi participarea la puterea politică. Opusă teoriei materialist-istoriQe a claselor sociale, care arată că mobilitatea socială este obiectiv condiţionată şi că progresul social în societatea cu clase antagoniste este determinat de lupta de clasă, teoria e. justifică dominaţia minorităţii exploatatoare, a grupurilor sociale care deţin puterea econo^ mică, ai căror reprezentanţi au privilegiul accesului neîngrădit la cultură (ceea ce favorizează promovarea lor în diverse ranguri organizaţionale) şi totodată acreditează ideea câ masele populare ar fi incapabile de orice fel de creaţie, inapte să participe la conducerea societăţii. în filozofia modernă, principalii reprezentanţi ai teoriei e. au fost Fr. Nietzsche şi Th. Carlyle. De pe poziţiile aristocratismului cultural, Ortega Y Gasset a preconizat crearea unei noi e., sustragerea culturii de sub influenţa maselor. Teoreticieni ai sociologiei e. sînt în epoca noastră, în special G. Mosca, V. Pareto („elitele guvernante" şi „elitele negu-vernante", teoria „circulaţiei elitelor“ sau a „claselor politice"), şcoala „tehno-craţiLoru, K. Mannheim şi, într-o formă extremistă, reprezentanţii darvi-nismului social, rasismului, fascismului şi neofascismului. V. şi personalitate. EMANATISM (lat. emanare „a curge"), doctrină filozofico-religioasă de tendinţă panteista, potrivit căreia lumea riu este rezultatul unui act de creaţie, ci s-ar naşte din substanţa divinităţii ema printr-un proces continuu de emanaţie (curgere, radiaţie). De ex., e. neo-platonicienilor, al lui J. Bohme. Sin. emanaţionism. EMANAŢIE, termen filozofic tradiţional care desemnează degajarea (emanarea) domeniilor inferioare ale existenţei din cele superioare, în condiţiile conservării de către acestea din urmă a stării de nemişcare şi inepuizabili-tate, în timp ce domeniile inferioare ar suferi o treptată diminuare, pînă Ia dispariţie. în filozofia antică greacă, ideea e. apare, într-o viziune materialistă, la Empedocle care considera vederea ca efect al acţiunii e. elementelor asupra organului de simţ respectiv, precum şi la Leucip şi Demo-crit în teoria lor atomistă şi în explicarea genezei senzaţiilor (aşa-numitele „eidola“, care se desprind, „emană" din atomi şi ajung la organele de simţ). Neoplatonismul a interpretat e. în spiritul providenţialismului, al fatalismului şi al teleologici, îmbinînd idei ale lui Platon, Aristotel şi ale stoicilor cu cele despre mobilitatea activă, imanentă întregii realităţi, a primului principiu (de ex., concepţia lui Plotin despre „scurgerea", emanarea creatoare, despre radiaţia luminoasă ca temelie primară, care se conservă veşnic, fără să descrească şi acţionează potrivit unor legi riguroase, concepţie elaborată apoi detaliat de Proclos, cu ajutorul schemei triadice, de factură dialectică: fiinţare în sine, emanaţie, revenire la starea iniţială). în filozofia evului mediu (N. Gusanus, J. Scotus Eriugena, J. Bohme, M. Eckart) şi a Renaşterii (G. Bruno şi, în general, filozofii naturii) e. este opusă teismului, introducîndu-se în gîndire un puternic element panteist, ca expresie intuitivă a circuitului substanţei în natură. EMANCIPARE UMANĂ, (în concepţia tînărului Marx) emancipare a omului (şi nu numai a statului) de religie, deci înlăturarea condiţiilor obiective (în pYimul Vînd înlăturarea proprietăţii private) care generează reprezentările religioase. Prin e.u. se înţelege, într-un sens marxist mai larg, realizarea plenară a fiinţei umane, înlăturarea contradicţiei dintre esenţa şi existenţa omului şi realizarea coincidenţei acestora, suprimarea înstrăinării. Calea realizării e.u, este, după filozofia lui Marx, activitatea practică, revoluţionară, de transformare a vieţii sociale şi a omului în sens comunist. EMERGENT (lat. emergere „a ieşi“, „a se arăta“) (teoria evoluţiei emergente)t teorie idealistă şi metafizică cu privire la procesul dezvoltării, creată în deceniul al treilea al sec. 20 de filozofii englezi S. Alexander şi C.L. Morgan. Această teorie susţine că apariţia noilor calităţi este absolut spontană şi imprevizibilă, deoarece ele nu sînt produse întotdeauna şi în mod necesar de treapta anterioară de dezvoltare, de schimbările cantitative premergătoare, ci scapă adesea, principial, oricărei explicaţii cauzale şi oricărei ipoteze explicative. După ea, apariţia noilor calităţi se datorează, în ultimă instanţă, intervenţiei creatoare a divinităţii. Criticînd evolu-ţionismul plat, mecanicist (H. Spencer), discreditat de noile descoperiri ale ştiinţelor, şi care nu poate explica, în general noul, „emergenţa" (creativitatea evoluţiei, teoria evoluţiei e. a ajuns însă să-l înlocuiască printr-o interpretare iraţionalistă şi uneori chiar fideistă a acestora. Teoria evo-luţiei e. a avut susţinători şi în alţi • reprezentanţi ai neorealismului ame- i' rican printre care şi W.P. Moniague. EMERSON, Ralph Waldo (1803-1882), filozof, publicist şi poet nord- ^ american, cu o concepţie eclectică, pre- , dominant idealistă. A afirmat prima- ^ tul conştiinţei individuale asupra cre^Jg dinţelor şi dogmelor tradiţionale. E. || considera morala, concepută religios/® drept principala forţă motrice în viaţa» socială. Scrierile sale cuprind însă şi critică severă a amoralismului rînduie^M Iilor burgheze. Op.pr.: „Natura" (1836), Umanismul american" (1837), „Conduita vieţii" (1860). EMINESCU, Mihai (1850—1889), cel mai mare poet român, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai poeziei lirice şi filozofice universale şi autor al unor importante studii şi articole de filozofie socială aplicată la condiţiile ţării noastre. în conştiinţa sa, preocupată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului şi-au găsit un puternic, răsunet frămîntările sociale politice ale epocii de afirmare a unităt.ii românilor. însufleţit de idealurile patriotice ^pentru care militaseră revoluţionam paşoptişti, E. a criticat cu vehemenţă clasele exploatatoare, condamnînd falsul lor patrio- * tism. parazitismul si cosmopolitismul acestora. El a dezvăluit, totodată, condiţiile vitrege de existenţă a personalităţilor creatoare într-o societate mercantilă, ostilă talentului şi preocupărilor nobile, mentalitatea filistină a burgheziei sau viaţa grea, de „martiri ai capitalului", dusă de către proletari. Dezgustat de rînduielile sociale nedrepte ale vremii, în faţa prezentului „prozaic", lipsit de orizont şi £ub"îm-presia eşecului mişcărilor de răsturnare a orînduirii capitaliste (Comuna ^din Paris), E. «invocă, în chip romantic, Itrecutul patriarhal şi glorios, dominat de puritate morală şi de eroism legendar. Influenţat de filozofia lui Scho-pejihauer, el îşi converteşte adesea Irevolta în meditaţie pesimistă, căreia §!l dă însă un pronunţat caracter cri-pife şi protestatar, chiar şi atunci cînd, Işyocînd cosmogonii grandioase, sfîr-plşte prin a afirma, prin contrast, cu Bnărăciune sau ironie, inutilitatea ori-||l£ui efort. Din lirica sa de dragoste şi Biisagistică se degajă însă setea de ferire, puritate, frumuseţe şi omenesc, Hagiul naturii ca imperiu feeric al Bfertăţii, aspiraţiile unui suflet gene-Bp deschis celor mai înalte idealuri ■p adesea înfrînt. Publicistica lui E., ■ftemeiată pe bogate cunoştinţe eco- • emo nomice şi istorice, constituie un neiertător pamflet la adresa inechităţilor epocii. E. a conceput viaţa socială ca rezultat al unei pluralităţi de factori „economici, climatici, etnologici ş.a.m.d.". La temelia întregii activităţi sociale a pus „principiul muncii", militând, în numele claselor producătoare, pentru o organizare socială întemeiată pe muncă, pentru eradicarea parazitismului social. De pe poziţii umaniste şi patriotice a criticat în mod necruţător, şi în publicistică, exploatarea „claselor de jos", demagogia politică, ignoranţa guvernanţilor, înrobirea politică şi economică a ţării. Asupra gîndirii sale social-politice s-au exercitat unele influenţe din partea teoriilor organistice şi conservatoriste. O parte importantă a textelor sale cu caracter filozofic a rămas în manuscris (inclusiv unele traduceri din opera lui Kant, publicate postum, sub titlul „Lecturi kantiene", 1975). EMOTiVISM, şcoală etică neopoziti-vistă (cunoscută şi sub numele de „etică voluntaristă" sau „imperativă"), care afirmă că, întrucît judecăţile morale nu pot fi verificate experimental, ele nu sînt adevărate şi nici false, nu au nici o semnificaţie obiectivă. Spre deosebire însă de şcoala analizei lingvistice a moralei (v. pozitivism logic în etică), e. consideră că fundamentul noţiunilor şi al judecăţilor morale este pur emotiv, acestea exprimînd numai intenţiile şi dorinţele celui care le enunţă. Principalul reprezentant al e. este Charles L. Stevenson, autorul lucrărilor „Etică şi limbaj", „Fapte şi valori". EMOŢIE (lat. emotio, de la emovere „a mişca"), proces psihic afectiv cons-tînd din reacţii relativ intense şi de scurtă durată care se produc în viaţa psihică a omului în funcţie de trebuinţele şi motivaţiile lui. Factorii de mediu, împrejurările de viaţă care corespund trebuinţelor determină e. pozitive, iar factorii care împiedică satisfacerea trebuinţelor provoacă e. ne- ema printr-un proces continuu de emanaţie (curgere, radiaţie). De ex., e. neo-platonicienilor, al lui J. Bohme. Sin. emanaţionism. EMANAŢIE, termen filozofic tradiţional care desemnează degajarea (emanarea) domeniilor inferioare ale existenţei din cele superioare, în condiţiile conservării de către acestea din urmă a stării de nemişcare şi inepuizabili-tate, în timp ce domeniile inferioare ar suferi o treptată diminuare, pînă la dispariţie. în filozofia antică greacă, ideea e. apare, într-o viziune materialistă, la Empedocle care considera vederea ca efect al acţiunii e. elementelor asupra organului de simţ respectiv, precum şi la Leucip şi Demo-crit în teoria lor atomistă şi în explicarea genezei senzaţiilor (aşa-numitele „eidola“, care se desprind, „emană" din atomi şi ajung la organele de simţ). Neoplatonismul a interpretat e. în spiritul providenţialismului, al fatalismului şi al teleologiei, îmbinînd idei ale lui Platon, Aristotel şi ale stoicilor cu cele despre mobilitatea activă, imanentă întregii realităţi, a primului principiu (de ex., concepţia lui Plotin despre „scurgerea", emanarea creatoare, despre radiaţia luminoasă ca temelie primară, care se conservă veşnic, fără să descrească şi acţionează potrivit unor legi riguroase, concepţie elaborată apoi detaliat de Proclos, cu ajutorul schemei triadice, de factură dialectică: fiinţare în sine, emanaţie, revenire la starea iniţială). în filozofia evului mediu (N. Cusanus, J. Scotus Eriugena, J. Bohme, M. Eckart) şi a Renaşterii (G. Bruno şi, în general, filozofii naturii) e. este opusă teismului, introducîndu-se în gîndire un puternic element panteist, ca expresie intuitivă a circuitului substanţei în natură. EMANCIPARE UMANĂ, (în concep-ţia tînărului Marx) emancipare a omului (şi nu numai a statului) de religie, deci înlăturarea condiţiilor obiective (în pYimul iţind înlăturarea proprietăţii private) care generează reprezentările religioase. Prin e.u. se înţelege, într-un sens marxist mai larg, realizarea plenară a fiinţei umane, înlăturarea contradicţiei dintre esenţa şi existenţa omului şi realizarea coincidenţei acestora, suprimarea înstrăinării. Calea realizării e.u. este, după filozofia lui Marx, activitatea practică, revoluţionară, de transformare a vieţii sociale şi a omului în sens comunist. EMERGENT (lat. emergere „a ieşi", „a se arăta") (teoria evoluţiei emergente), teorie idealistă şi metafizică cu privire la procesul dezvoltării, creată în deceniul al treilea al sec. 20 de filozofii englezi S. Alexander şi C.L. Morgan. Această teorie susţine că apariţia noilor calităţi este absolut spontană şi imprevizibilă, deoarece ele nu sînt produse întotdeauna şi în mod necesar de treapta anterioară de dezvoltare, de schimbările cantitative premergătoare, ci scapă adesea, principial, oricărei explicaţii cauzale şi oricărei ipoteze explicative. După ea, apariţia noilor calităţi se datorează, în ultimă instanţă, intervenţiei creatoare a divinităţii. Criticînd evolu-ţionismul plat, mecanicist (H. Spencer), discreditat de noile descoperiri ale ştiinţelor, şi care nu poate explica, în general noul, „emergenţa" (creativitatea evoluţiei, teoria evoluţiei e. a ajuns însă să-l înlocuiască printr-o interpretare iraţionalistă şi uneori chiar f ide istă a acestora. Teoria evoluţiei e. a avut susţinători şi în alţi reprezentanţi ai neorealismului ame-rican printre care şi W.P. Montague. EMERSON, Ralph Waldo (1803— 1882), filozof, publicist şi poet nord-american, cu o concepţie eclectică, predominant idealistă. A afirmat primatul conştiinţei individuale asupra cre-f * dinţelor şi dogmelor tradiţionale. E. <-considera morala, concepută relişioă^j drept principala forţă motrice în viaţaftjjj socială. Scrierile sale cuprind însă şio&j$ critică severă a amoralismului rîndui^f|§ Iilor burgheze. Op.pr.: „Natura" (1836), .Umanismul american" (1837), „Conduita vieţii" (1860). EMINESCU, Mihai (1850-1889), cel mai mare poet român, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai poeziei lirice şi filozofice universale şi autor al unor importante studii şi articole de* filozofie socială aplicată la condiţiile ţării noastre. în conştiinţa sa, preocupată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului şi-au găsit un puternic, răsunet frămîntările sociale ;fi politice ale epocii de afirmare a unităt.ii românilor. însufleţit de idealurile patriotice ^pentru care militaseră revoluţionarii paşoptişti, E. a criticat cu vehemenţă clasele exploatatoare, condamnînd falsul lor patrio-Itism. parazitismul şi cosmopolitismul acestora. El a dezvăluit, totodată, condiţiile vitrege de existenţă a personalităţilor creatoare într-o societate mercantilă, ostilă talentului şi preocupărilor nobile, mentalitatea filistină a burgheziei sau viaţa grea, de „martiri jai capitalului", dusă de către proletarii ^Dezgustat de rînduielile sociale ne-f drepte ale vremii, în faţa prezentului ^„prozaic", lipsit de orizont şi suhrim-|presia eşecului mişcărilor de răsturnare a orînduirii capitaliste (Comuna ||in Paris), E. «invocă, în chip romantic, trecutul patriarhal şi glorios, dominat |e puritate morală şi de eroism legen-iar. Influenţat de filozofia lui Scho-jienhauer, el îşi converteşte adesea |&volta în meditaţie pesimistă, căreia | dă însă un pronunţat caracter cri-ţc şi protestatar, chiar şi atunci cînd, yocînd cosmogonii grandioase, sfîr-Iste prin a afirma, prin contrast, cu Erăciune sau ironie, inutilitatea ori- i efort. Din lirica sa de dragoste şi igistică se degajă însă setea de fe- e, puritate, frumuseţe şi omenesc, iul naturii ca imperiu feeric al tăţii, aspiraţiile unui suflet gene-deschis celor mai înalte idealuri adesea înfrînt. Publicistica lui E., neiată pe bogate cunoştinţe eco- emo nomice şi istorice, constituie un neiertător pamflet la adresa inechităţilor epocii. E. a conceput viaţa socială ca rezultat al unei pluralităţi de factori „economici, climatici, etnologici ş.a.m.d.". La temelia întregii activităţi sociale a pus „principiul muncii", militând, în numele claselor producătoare, pentru o organizare socială întemeiată pe muncă, pentru eradicarea parazitismului social. De pe poziţii umaniste şi patriotice a criticat în mod necruţător, şi în publicistică, exploatarea „claselor de jos", demagogia politică, ignoranţa guvernanţilor, înrobirea politică şi economică a ţării. Asupra gîndirii sale social-politice s-au exercitat unele influenţe din partea teoriilor organistice şi conservatoriste. O parte importantă a textelor sale cu caracter filozofic a rămas în manuscris (inclusiv unele traduceri din opera lui Kant, publicate postum, sub titlul „Lecturi kantiene", 1975). fiMOTlVISM, şcoală etică neopoziti-vistă (cunoscută şi sub numele de „etică voluntaristă" sau „imperativă"), care afirmă că, întrucît judecăţile morale nu pot fi verificate experimental, ele nu sînt adevărate şi nici false, nu au nici o semnificaţie obiectivă. Spre deosebire însă de şcoala analizei lingvistice a moralei (v. pozitivism logic în etică), e. consideră că fundamentul noţiunilor şi al judecăţilor morale este pur emotiv, acestea exprimînd numai intenţiile şi dorinţele celui care le enunţă. Principalul reprezentant al e. este Charles L. Stevenson, autorul lucrărilor „Etică şi limbaj", „Fapte şi valori". EMOŢIE (lat. emotio, de la emovere „a mişca"), proces psihic afectiv cons-tînd din reacţii relativ intense şi de scurtă durată care se produc în viaţa psihică a omului în funcţie de trebuinţele şi motivaţiile lui. Factorii de mediu, împrejurările de viaţă care corespund trebuinţelor determină e. pozitive, iar factorii care împiedică satisfacerea trebuinţelor provoacă e. ne- emp gative, ceea ce exprimă bipolaritatea acestor reacţii afective care se desfăşoară între plăcut şi neplăcut. E. fundamentale sînt: bucuria, durerea, frica, mînia etc. E. depind de activitatea centrilor subcorticali, mai ales diencefalici, care pot fi însă stimulaţi sau inhibaţi de scoarţa cerebrală. în cursul e. se produc de obicei modificări vegetative (modificarea ritmului respiraţiei, pulsului, dilatarea sau constricţia vaselor sangvine etc.) şi motorii (tremuratul, zîmbetul etc.), dintre care cele vizibile sînt expresii emoţionale. EMPATIE, v. INTROPATIE. EMPEDOCLE (c. 490-c. 430 î.e.n.), filozof materialist grec din Agrigent (sudul Siciliei), medic, poet şi om politic. A scris lucrarea filozofică „Despre natură“ şi poemul „Purificările", din care s-au păstrat numai 450 de versuri. A considerat că baza tuturor fenomenelor naturii o constituie patru elemente materiale necreate, indestructibile şi imuabile: focul, aerul, apa şi pămîntul. El a explicat mişcarea elementelor prin acţiunea a două forţe contrare: iubirea (philia) şi ura {,neikos), reprezentări elementare ale atracţiei şi repulsiei. EMPIRIC (gr. empeirikos, din en „în" şi peira „experienţă"), bazat nemijlocit şi exclusiv pe experienţă şi nu pe o generalizare teoretică. Metoda e., în opoziţie sau spre deosebire de metodele teoretice (logice), desemnează totalitatea demersurilor experimentale folosite în ştiinţă, împreună cu regulile corespunzătoare. EMPIRIE, totalitatea experienţelor şi datelor obţinute pe cale experimentală. EMPIRIOCRITICISM, curent filozofic, întemeiat în cea de-a doua jumătate a sec. 19 de către E. Mach şi R. Avenarius, cunoscut şi sub numele de „al doilea pozitivism". S-a răspîndit în Germania, Austria, Elveţia, Anglia şi Franţa, fiind reprezentat de J. Petz-oldt (1862 — 1929), K. Pearson (1857— 1936), R. Willy (1855-1920) ş.a. Termenul de e., care înseamnă „critică a experienţei", a fost creat de către R. Avenarius („Critica experienţei pure", 1888—1890) şi indică intenţia programatică a e. de a efectua o epurare a experienţei de orice elemente „metafizice" şi de a formula pe această cale o filozofie a ştiinţelor moderne ale naturii situată deasupra opoziţiei dintre materialism şi idealism. Concepţia lui Mach despre „elementele neutre" ale experienţei (roşul, verdele, tarele etc.) care ar constitui lumea, ca şi teoria lui Avenarius despre „coordonarea principială", potrivit căreia obiectul cunoaşterii, mediul, natura, n-ar putea exista fără subiect, au dus însă de fapt la reeditarea într-o terminologie nouă a idealismului subiectiv berkeleian. E. şi-a exercitat influenţa şi asupra unora dintre naturalişti şi, spre sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 a luat forma idealismului „fizic", în lucrarea sa „Materialism şi empirio-criticism", V.I. Lenin a supus unei critici ştiinţifice multilaterale tezele ©• EMPIRIOMONISM, variantă a empi-riocriticismului (machismului) întemeiată pe interpretarea monistă sui-generis a experienţei. Potrivit creatorului său, filozoful rus A.A. Bogdanov, superioritatea e. constă în depăşirea dualismului lui E. Mach şi R. Avenarius în ceea ce priveşte ireductibilitatea principială a celor două serii — „fizic" şi „psihic" — la „elemente ale experienţei", pe de o parte, prin stabilirea unei legături genetice între ele* iar pe de altă parte, prin considerarea lor sub raportul tipului de organizare: cel „psihic", ca experienţă in-dividual-organizată, şi cel „fizic", împreună cu produsul său — cunoaş-terea, ca experienţă colectivă, social-t, _ organizată, primul devenind, în pro>^ cesul muncii, parte integrantă a celuia, de-al doilea. Astfel, în concepţia sa*iJ if experienţa apare ca un lanţ'al complexelor de elemente (senzaţii), unde fiecare complex se distinge printr-un mod propriu, specific de oi^anizare, universul unic al experienţei formînd „conţinutul unic“ al cunoaşterii. Orientarea ideologică generală idealist-su-biectivă şi conceptele de bază ale e. au fost supuse unei analize critice severe în lucrarea lui V.I. Lenin „Materialism şi empiriocriticism“, precum şi în lucrări ale lui G.V. Plehanov. EMPIRIOS1MBOLISM, termen introdus de filozoful rus P.S. Iuşkevici, la începutul sec. 20, pentru a-şi desemna concepţia sa filozofică, variantă a empiriocriticismului. Analizînd, de pe poziţii epistemologice apropiate L de cele ale lui A. Poincare şi E. Mach, relaţia subiect-obiect, e. susţine lipsa î virtuţilor reflectorii ale categoriilor l filozofice, întrucît, atît datele „expe-; rienţei pure“, cît şi construcţiile „ra-r ţiunii pure“ sînt numai „empiriosim-t boluri“ cu valoare de semne conven-$ ţionale, menite să sistematizeze „da-tele primare" ale conştiinţei colective, iar cunoaşterea însăşi este posibilă doar ca un proces de acumulare de asemenea empiriosimboluri. Alegerea tipului de simbolism este dictată de < caracterul experienţei şi de comodita-tea interpretării acesteia. Alături de ( raţiunea omului, care introduce sens şi ordine în „fluxul de date“, e. postulează şi o raţiune supraumană, Logosul, în calitate de purtător al £empiriosimbolurilor-limită“ (legile napi turii). Subiectivismul convenţional ist || al ©. a fost criticat de V.I. Lenin în lu-Rcrarea sa „Materialism şi empiriocriti-& cism“. ^EMPIRISM 1. (în epistemologie, opus |Raţionalismului) Concepţie generală a-feupra cunoaşterii, care propune soluţionarea într-o manieră unilaterală, rallecînd de la ideea primatului expe-lilientei comune, a problemelor originii Bpnoaşterii, ale naturii legilor ştiinţei, Bpe caracteristicilor abstracţiei, ale ■palorii şi limitelor cunoaşterii. Tezele emp e. clasic sînt formulate de J. Locke în „Eseu asupra intelectului omenesc“ (1690) ca şi în operele materialiştilor francezi. Presupoziţiile (tacite, neexplicite) ale e. sînt: a) existenţa unei cunoaşteri nemijlocite, cunoaşterea senzorială considerată „pură“, adică independentă de structurile subiectului cunoscător; b) cunoaşterea prin simţuri este rezultatul simplei înregistrări de către subiect a acţiunii obiectului; c) în cunoaştere subiectul este pasiv, doar receptiv, lipsit de spontaneitate, numai obiectul fiind activ; d) cunoştinţa este o imagine (copie) a realităţii exterioare ; e) ideea obiectului şi aceea a obiectivităţii (în sens epistemologic) sînt opuse ideii de activitate a subiectului. Aceste presupoziţii constituie puncte slabe ale e., pe drept criticate de raţionalişti. Programul explicit al e. constă în derivarea, pe cale inductivă, a conceptelor şi propoziţiilor ştiinţei pornind de la datele sensibile. în problema originii cunoaşterii, e. clasic consideră experienţa senzorială ca izvor al tuturor cunoştinţelor. E. clasic a fost un adversar al. metafizicii, al problemelor care nu pot fi soluţionate numai pe baza experienţei. Cu privire la valoarea cunoaşterii, nedepăşind dificultăţile care apar în calea întemeierii obiectivităţii şi certitudinii datelor senzoriale sau ale conceptelor ştiinţei, e. clasic a înclinat spre relativism şi scepticism (Hume, Condillac) sau a respins problema ade-vărului ca problemă filozofică. Eşecul e. ca filozofie a cunoaşterii a apărut prin confruntarea concluziilor sale cu dezvoltarea ştiinţei, dificultatea sa principală constituind-o incapacitatea de a explica geneza şi structura abstracţiilor teoretice, ştiinţifice şi filozofice. Forme speciale ale e. sînt induc-tivismul (v. inducţie, inducţie matematică) şi psihologism.) Varianta contemporană a e. este e. logic. în ontologie e. a fost fie materialist (materia-liştii francezi), fie idealist-subiectiv (Berkeley, Mach). V. şi neopozitivism. 2. Termen care caracterizează uneori atitudinea pragmatică în soluţionarea 229 emp problemelor cunoaşterii sau ale acţiunii sociale. EMPIRISM SOCIAL, orientare sociologică recentă, de esenţă pozitivistă, dezvoltată în special în S.U.A., în opoziţie cu sociologia teoretică, declarată a fi simplă „ideologie“ neverificabilă experimental. Renunţînd la elaborarea teoriilor explicative generale, e.s. procedează, pe baza unor ipoteze restrînse, la studiul direct al fenomenelor sociale concrete, la cercetarea unor fenomene şi procese sociale, a unor fragmente ale realităţii sociale, de unde rezultă stabilirea unor „teorii intermediare" cu valoare mărginită exclusiv la cercul închis al grupului de fapte analizate. Teoriile finale sînt astfel amînate pînă la terminarea studierii empirice a tuturor fenomenelor sociale. Unii adepţi ai acestui curent merg pînă la negarea existenţei legilor generale ale dezvoltării vieţii sociale şi a legilor trecerii de la un tip de orînduire la o orînduire superioară. Tehnicile cercetării concrete, în special cele matematice, elaborate de această orientare, se disting însă prin fineţe şi prin eficacitate practică. V. şi pozitivism sociologic; microsociologie; sociometrie. ENANTIOM ORFIE, asimetrie caracterizată prin aceea că variantele îşi corespund una alteia aşa cum mina dreaptă corespunde mîinii stîngi (sau imaginii sale în oglindă). E. se întîl-neşte la scară moleculară, la scară cristalină şi mai ales în lumea organică (biologică). Prin extindere, uneori metaforic, termenul e folosit şi în literatura filozofică. „ENCICLOPEDIA ŞTIINŢELOR, ARTELOR ŞI MEŞTEŞUGURILOR", enciclopedie franceză, al cărei titlu originar este „Encyclopedie ou Diction-naire raisonne des sciences, des arts et des metiers" („Enciclopedie sau Dicţionar raţional al ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor"), editată în 35 de volume (1751 — 1780), sub conducerea lui Diderot şi cu colaborarea a numeroşi filozofi progresişti şi savanţi renumiţi (Condillac, Condorcet, Hel-vetius, Holbach, Montesquieu, J.-J. Rousseau, Yoltaire, Buffon, Dauben-ton, Turgot, Quesnav ş.a.). Adevărat monument al filozofiei luministe, enciclopedia a avut un rol de seamă în pregătirea ideologică a revoluţiei burgheze din 1789; în articolele ei* au fost supuse unei critici raţionaliste, deşi adesea într-o formă iscusit voalată, instituţiile şi ideologia feudală, religia, concepţiile înapoiate şi prejudecăţile. ENCICL O PE DI ŞTII, filozofii, savanţii şi scriitorii francezi din sec. 18, ideologi ai burgheziei în ascensiune, care au colaborat la „Enciclopedii ştiinţe-lor, artelor şi meşteşugurilor". E. au avut concepţii deosebite: unii dintre ei (Rousseau, D’Alembert, Voltaire) au fost deişti, alţii (Diderot, Helve-tius, Holbach) materialişti şi aţei militanţi. în politică, e. au îmbrăţişat concepţii diferite: alături de adepţii absolutismului luminat se aflau adepţi ai monarhiei constituţionale, republicani etc. Toţi au împărtăşit însă concepţii luministe şi au dus o luptă susţinută împotriva feudalismului, a scolasticii şi a bisericii catolice, luînd apărarea „stării a treia". ENDOGAMIE (gr. endon „înăuntru" şi gamos „căsătorie"), contractare a căsătoriilor în sînul aceluiaşi trib, dar în afara ginţii, impusă de religie sau de cutumă la unele populaţii primitive. V. şi exogamie. ENERGETISM, concepţie filozofică formulată la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 de chimistul şi filozoful german W. Ostwald. Separînd mişcarea, energia de materie, e. consideră că energia este fundamentul, substanţa lumii, toate fenomenele naturii fiind forme de manifestare a e,, lipsită de bază materială. Alunecări mai recente spre e. au avut loc în rîndurile unor fizicieni contemporani, în legătură cu descoperirea legii raportului reciproc dintre masă şi energie (redat în ecuaţia lui Einstein E = mc2), care a fost interpretată eronat ca transformare a materiei în energie, adică într-un atribut al ei. V. şi legea conservării energiei. ENERGIE (gr. energheia „activitate"), capacitate a unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic atunci cînd suferă o transformare dintr-o stare în alta. E. este măsura mişcării sau, mai precis, este măsura comună a diferitelor forme ale mişcării materiei. Acestea din urmă se transformă una într-alta în raporturi cantitative strict determinate, ceea ce a permis introducerea noţiunii de e., adică măsurarea diferitelor forme ale mişcării printr-o mărime comună. Diferitelor forme ale mişcării le corespund diferite tipuri de e., iar echivalenţa energiilor, transformarea lor reciprocă în raporturi determinate, şi-a găsit expresia în legea conservării şi transformării energiei. E. nu există şi nici nu poate exista separat de materie. Faptul că ' într-o serie de probleme fizice se poate face abstracţie de structura atomică a materiei nu dă nici un temei pentru a se face în general abstracţie de purtătorul material al e., după cum au pro- l cedat adepţii energetismului. Teoria I relativităţii restrînse a formulat rela-a E = mc2 (ecuaţia lui Einstein), Iire stabileşte o legătură între e. ?) şi masa (m) unui corp, c fiind teza luminii în vid. Această relaţie ■e o importanţă fundamentală în udiul fenomenelor nucleare. Fizica asică considera că e. unui sistem fizic )ate varia în mod continuu pentru feritele sale stări; mecanica cuantică •ată că în majoritatea cazurilor, în )meniul atomic, e. variază discontinuu ie ex., e. electronului în atom). V. entropie; negentropie. NGELS, Friedrich (1820—1895), fon-îtor, alături de Marx, al comunis-ului ştiinţific şi al materialismului eng dialectic şi istoric, organizator şi conducător al proletariatului internaţional. E. s-a născut în oraşul Barmen din Renania la 28 noiembrie 1820.. în perioada 1839—1841, în urma apropierii lui de gruparea „Tînăra Germanie", E. trece la ateism şi ajunge să-şi formeze o concepţie politică democrat-revoluţionară. Ga şi Marx, el se apropie, în 1841, de cercul hegelienilor de stingă şi trăieşte „efectul eliberator" al operei lui Feiierbach. în 1842 pleacă în Anglia, stabilindu-se la Manchester; aici are loc trecerea lui E. de la democratismul revoluţionar la comunismul ştiinţificei de la concepţia raţionalist-idealistă la materialismul dialectic şi istoric. Această trecere este legată de participarea sa la mişcarea muncitorească, de studierea condiţiilor de viaţă ale proletariatului şi de critica economiei politice clasice burgheze (A. Smith, D. Ricardo). Concepţiile lui E. de atunci sînt formulate în lucrările „Progresele reformei sociale pe continent", „Note pentru o critică a economiei politice", „Situaţia Angliei", în august 1844, E., în drum spre Germania, se întîlneşte la Paris cu Marx. Acum începe prietenia dintre ei, care, după cum scria V.I. Lenin, „întrece cele mai mişcătoare legende ale anticilor despre prietenia dintre oameni". Rodul teoretic al întîlnirii lor a fost lucrarea comună „Sfînta familie". în 1845 E. publică „Situaţia clasei muncitoare din Anglia", un „cumplit rechizitoriu împotriva capitalismului şi burgheziei" (V.I. Lenin). în 1845— 1846 elaborează împreună cu Marx, care se afla expulzat la Bruxelles, „Ideologia germană". între 1845 şi 1847, E. desfăşoară o bogată activitate teoretică şi politică. El intră în legătură cu organizaţia „Liga celor drepţi", transformată în 1847 în „Liga comuniştilor". Una dintre lucrările principale ale acestei perioade este „Principiile comunismului", lucrare pregătitoare a „Manifestului Partidului Coţnunist“, document programatic al marxismului, scris de Marx şi Engels, din însărcinarea Congresului 231 al II-lea de la Londra al „Ligii comuniş-tilor“. hi 1848, împreună cu Marx, E. înfiinţează la Koln „Noua gazetă renană“. Anii 1848—1849 sînt ani de prigoană, în care E. este în repetate rînduri arestat şi expulzat. El ia parte, luptînd pe baricade, la insurecţia armată a poporului în Germania, după înfrîngerea căreia se refugiază pe teritoriul elveţian, de unde pleacă apoi la Londra. în 1850 scrie „Războiul ţărănesc german“. în studiul „Revoluţie şi contrarevoluţie în Germania“, scris împreună cu Marx, făcînd bilanţul perioadei revoluţionare anterioare, acordă o atenţie deosebită problemelor insurecţiei armate. în 1850 E. revine la Manchester, unde scrie un număr mare de lucrări privitoare la problemele militare. La 28 septembrie 1864 este întemeiată Internaţionala I, ai cărei organizatori şi conducători au fost Marx şi Engels. în aceeaşi perioadă, E. combate diferite curente potrivnice concepţiei luf Marx, studiază temeinic dezvoltarea ştiinţelor naturii, ale căror descoperiri contribuiau la fundamentarea şi la dezvoltarea concepţiei materialist-dialectice despre lume şi* o confirmau pe deplin. Rezultatele acestui studiu se materializează în lucrările sale „Anti-Diihring“ (1878) şi „Dialectica naturii“, elaborată între 1873 şi 1886 şi publicată postum în 1925. După moartea lui Marx (1883), E. se consacră punerii la punct şi publicării volumelor al II-lea şi al III-lea ale „Capitalului Aceleiaşi perioade îi aparţin lucrările „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“ (1884) şi „Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane“ (1886). După moartea lui Marx, E. a continuat să îndrume din punct de vedere politic mişcarea muncitorească internaţională. E. a întreţinut o bogată corespondenţă cu partidele socialiste din întreaga lume, că-lăuzindu-le în problemele principale ale mişcării muncitoreşti. O lucrare importantă a lui E., elaborată în lupta împotriva oportunisniului, este „Contribuţii la critica proiectului de program social-democrat din 1891“. în ultima perioadă a vieţii sale, după 1890, E. dezvoltă, în scrisorile adresate diverşilor militanţi marxişti (P. Ernst, J. Bloch, F. Mehring, H. Starkenburg etc.), tezele materialismului istoric, combătînd vulgarizarea acestuia şi subliniind rolul luptei politice şi al ideilor în dezvoltarea societăţii’. E. a urmărit cu atenţie începuturile mişcării socialiste din ţara noastră şi a purtat corespondenţă cu socialiştii români. El şi-a închinat întreaga sa viaţă luptei revoluţionare, reuşind să împletească într-un tot închegat activitatea de conducere a proletariatului internaţional cu o vastă operă ştiinţifică, în care a generalizat experienţa social-istorică, experienţa mişcării muncitoreşti, ca şi realizările cele mai însemnate ale ştiinţelor naturii. ENTELEHIE (gr. enteleheia, din en „în“, telos „scop“ şi ehein „a avea“), noţiune introdusă de Aristotel, de-semnînd, în concepţia lui finalistă, scopul lăuntric propriu fiecărui lucru, tendinţa lui spre perfecţiune. Ea a fost reluată de scolastică şi mai tîrziu de Leibniz, precum şi de unii reprezentanţi ai vitalismului contemporan (H. Driesch), care o consideră ca un pretins principiu imaterial al vieţii. Multe dintre fenomenele care i-au făcut pe vitalişti să recurgă la conceptul de e. sînt explicate azi prin conceptul cibernetic de retroacţiune (conexiune inversă, autoreglare). ENTIMEMĂ 1. (în logica aristotelică) Silogism retoric, care avea, în mod obişnuit, premise probabile şi era întrebuinţat pentru convingerea oamenilor, nu pentru transmiterea cunoştinţelor. 2. (în logica clasică) Silogism în care una dintre premise sau concluzia nu sînt formulate explicit. ENTITATE (lat. entitas, din enst en-tis „ceea ce există“) 1. (în filozofia scolastică) Natura unui lucru, esenţa sa, considerată în mod idealist şi me-,< tafizic ca fiind distinctă de lucrul însuşi şi independentă de el. 2. (în limbajul actual) Aspect al existenţei, delimitat ca întindere, conţinut, sens etc. ENTROPIE (gr. en. „în“, trepo „conversiune", „involuţie"), termen introdus în termodinamică de către R.S. Clausius, în 1850, pentru a desemna o mărime fizică, care indică gradul de ireversibilitate al proceselor fizice, în special al transformărilor energiei. E. mai poate fi considerată ca o funcţie ; matematică a stării unui corp sau unui sistem de corpuri, definind partea de energie inutilizabilă, adică netrans-! formabilă în lucru mecanic. Conceptul de e. a folosit la formularea în termeni cantitativi a celui de-al doilea principiu al termodinamicii, conform căruia căldura, considerată din punct de vedere statistic, se poate transmite totdeauna numai de la corpurile calde către cele mai reci, însă nu şi invers; diferenţele de temperatură dintre ele-f mentele (corpurile) unui sistem mate-J rial închis s-ar îndrepta, conform acestui principiu, în mod ireversibil către nivelare. Legea e. se poate formula astfel: într-un sistem izolat, de-a lungul unei transformări, e. totală a sistemului nu scade niciodată; dacă transformarea e de natură perfect reversibilă, adică dacă ea este o transformare ^ideală" e. totală rămîne mereu constantă ; dacă transformarea este reală şi ireversibilă, e. totală a sistemului ‘ creşte continuu. Este evident că aceas-tă lege a e. este valabilă numai pentru K sistemele izolate căci, în caz contrar, este totdeauna posibil ca, sub influenţa factorilor externi, e. sistemului să ; scadă. în acest caz creşte însă e. sis-& ternului total, înglobînd sistemele par-I ţiale între care a avut loc influenţa. | Sistemul a cărui e. este în scădere* nu fpface excepţie de la cel de-al doilea prin-fcipiu al termodinamicii, el nefiind un pşistem izolat, iar transformările su-Berite de el nu sînt ciclice. Astfel, de px., un organism viu este un sistem m cărui e. scade, ceea ce înseamnă pă nu este un sistem izolat, că el absoar- ent be mai multă căldură din exterior decît cedează, şi că nu mai trece niciodată prin aceeaşi stare. Relaţia statistică între e. şi probabilitatea unei stări a sistemului, descoperită de către Boltzmann în 1877, se exprimă în faptul că starea de echilibru a sistemului este starea cu cea mai mare probabilitate şi că e. este proporţională cu logaritmul probabilităţii. Această relaţie a permis formularea celui de-al doilea principiu al termodinamicii şi în acest mod: un sistem fizic închis tinde spre starea de maximă probabilitate sau, cu alte cuvinte, e. unui sistem închis (izolat) de corpuri care sînt în interacţiune, creşte totdeauna, fără a putea scădea vreodată. Sub aspect calitativ, ca si sub aspect cantitativ, raportul dintre e. — sub aspect informaţional — şi informaţie este invers proporţional. Pe cînd e. înseamnă dezordine şi uniformizare, informaţia, dimpotrivă, presupune ordinea şi diferenţierea. Dacă raportul dintre e. şi probabilitate este direct proporţional, cel dintre informaţie şi probabilitate este invers proporţional; prima măsoară starea de nedeterminare şi incertitudine, a doua semnifică tocmai reducerea incertitudinii şi nedeterminării. Odată cu apariţia conceptului de e. a fost formulată o teză asupra sensului oricărei transformări de energie în timp, cu importante implicaţii filozofice. Semnificaţia filozofică a noţiunii e. constă în faptul că ea este expresia fizică a evoluţiei ireversibile sau continue în timp a universului. Aici trebuie precizat că e. nu are o valabilitate universală. E. este o lege a probabilităţii şi afirmă că, în medie, numărul fenomenelor care sînt caracterizate prin creşterea e. depăşeşte numărul acelora în care e. scade. Exemple de fenomene cu e. care nu sînt în creştere (procese „ectro-pice") sînt unele interacţiuni dintre particulele elementare. Pentru acestea, spre deosebire de fenomenele macro-cosmice, şi în comparaţie cu ele, sensul evoluţiei în timp este reversibil. 233 De aici rezultă că creşterea e. poate fi considerată doar ca un criteriu relativ al evoluţiei ireversibile a universului şi valabil numai pentru anumite categorii particulare de fenomene. De aici rezultă, de asemenea, şi inconsistenţa teoriei „morţii termice“ a universului. Din perspectiva concepţiei ma-terialist-dialectice, principiul e., ca lege a probabilităţii, reflectă şi raportul dialectic dintre necesitate şi intim-plare: procesul dezvoltării unui sistem închis reprezintă o unitate contradictorie între procesele elementare „entropice** şi cele „ectropice". Principiul e. înlătură, de asemenea, ideea oricărei finalităţi de ansamblu a naturii. în mod practic toate procesele naturale fiind nereversibile, principiul e. dovedeşte existenţa permanentei schimbări a obiectelor şi fenomenelor din natură, al cărei sens nu poate fi interpretat în mod teleologic ci subordonat legilor interne de mişcare a materiei. V. şi negentropie; ordine; echilibru; simetrie', ireversibilitate. ENTUZIASM, bucurie intelectuală provocată de succesul cunoaşterii, interpretată în antichitate, în special de Platon, ca rezultat al „posedării*4 sufletului de către zei (în gr. en-theos, „a fi în Dumnezeu") care îl înalţă şi îl „transportă** deasupra preocupărilor omeneşti. E. era considerat, în aceeaşi epocă, drept caracteristic, deopotrivă, filozofului, războinicului şi preotului. Ca şi în teoria spinoziană a „beatitu-dinii“, conceptul demitificat şi demisti-ficat al e., reapare, în gîndirea modernă, într-o accepţiune laică, echivalent cu suprema satisfacţie care răsplăteşte creaţia de orice fel, reuşita efortului de cunoaştere, nu numai filozofică, dar şi morală, ştiinţifică, artistică ş.a.m.d., însoţită de aşa-numitul sentiment al participării la „eternitate** sau, cel puţin, al „imanenţei** istorice, care reprezintă o astfel de participare a omului la propria sa desăvîrşire individuală şi colectivă. în sens larg, ©. caracterizează starea de spirit care urmează oricărei acţiuni umane reuşi- te, efectuată cu preţul unor mari eforturi sau sacrificii. ENUNŢ, secvenţă lingvistică finită, simplă sau compusă, constituită ca exprimare a unui sens, a unui înţeles complet. Cînd e. are un caracter declarativ, adică este constituit ca afirmare sau ca negare a ceva despre altceva, el este forma lingvistică de exprimare a unei judecăţi de predicaţie (propoziţie categorică). V. şi propoziţie. EPICHEREMĂ 1. (în logica aristotelică) Denumire a silogismului dialectic, în opoziţie cu silogismul apodictic sau cu cel eristic. 2. (în logica ulterioră) Argument de tip polisilo-gistic în care cel puţin una din premise este o entimemă. EPICTET (c. 50—c. 138), filozof grec, reprezentant al stoicismului tîrziu; sclav eliberat. Etica lui E. recomandă salvgardarea libertăţii spiritului prin renunţarea la bunurile „exterioare** (bogăţie, glorie etc.). Sclavul, spune el, poate fi mai liber dacă-şi păstrează independenţa lăuntrică, decît stăpînul robit de pasiuni. Concepţiile lui E., care nu a lăsat nimic scris, au fost expuse de discipolul său Arria-nus în „Convorbiri** şi în renumitul „Manual al lui Epictet** („Encheiri-dion**). EPICUR (341 — 270 î.e.n.), filozof materialist. şi ateist grec, din perioada elenismului. Filozofia lui a reflectat mentalitatea elementelor favorabile democraţiei sclavagiste, dar descurajate de criza economică şi politică pe care o trăiau. El a dezvoltat materialismul atomist al lui Democrit, atribuind atomilor nu numai deosebiri de configuraţie, ordine şi poziţie, ci şi de greutate si afirmînd că atomii sînt compuşi din părţi (ceea ce implică ideea structurii lor interne) şi că deviază spontan de la căderea verticală, idee prin care E. s-a apropiat de înţelegerea existenţei izvorului intern al mişcării materiei. Ansamblul notelor prin care E. modifică noţiunea de-mocritică de atom reprezintă o îndepărtare de orientarea nedialectică a ato-mismului anterior. Gnoseologia lui E. are un caracter senzualist materialist. E* a negat orice intervenţie divină în viaţa oamenilor şi în desfăşurarea fenomenelor naturii, considerînd că zeii duc o existenţă izolată în intervalele dintre lumi („intermundii“). La baza eticii, căreia E. îi subordonează toată cugetarea sa filozofică, el punea năzuinţa spre fericire; aceasta se dobîn-deşte prin practicarea sobră a plăcerilor, controlată de raţiune, şi prin eliberarea omului de frica de zei şi de moarte pe baza înţelegerii cauzelor naturale ale fenomenelor. Etica lui E. are însă un caracter contemplativ şi individualist, exprimat în idealul ata-raxei (seninătate, detaşare de frămîn-tările lumii). E. s-a apropiat de ideea contractului social. EPICURIANISM 1. (în antichitate, sfîr-şi tul sec. 4 î.e.n. — începutul sec. 6) Şcoala epicuriană, şcoală filozolică fondată de Epicur la Atena, reprezen-tînd centrul materialismului şi ateismului elenistic. A exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării gîndirii filozofice şi ştiinţifice. în istoria de peste opt secole a Şcolii epicuriene, denumită „Grădina", se disting trei etape principale: a) e. epocii eleniste („Grădina" timpurie sau veche, sec. 4—3 î.e.n.), care include activitatea lui Epicur însuşi, ca şi pe a celor mai apropiaţi prieteni şi discipoli ai săi, autori de opere consacrate problemelor de filozofie a naturii; b) e. greco-roman ^(„Grădina" mijlocie, sec. 2 — 1 î.e.n.), care a dezvoltat concepţiile Şcolii epicuriene în domeniul filozofiei naturii, eticii şi logicii, în luptă cu stoicismul şi Şcoala peripatetică; c) e. din Roma antică şi din perioada imperiului roman („Grădina" tîrzie, sec. 1 — 6), în care accentul se pune pe problemele filozofiei naturii (atomismul) şi ale eticii, combătîndu-se denaturările unilaterale şi interpretările vulgariza- toare. Cel mai de seamă reprezentant al e. din Roma a fost Lucreţiu, care i-a influenţat pe poeţii Horaţiu, Vergiliu şi Ovidiu. 2. (în epoca modernă) Larg curent de asimilare şi valorificare a concepţiilor lui Epicur, în primul rînd a eticii şi atomismului său, iniţiat în Renaştere (L. Valla, M. de Montaigne, P. Charron ş.a.) şi continuat apoi, în sec. 17 — 18, mai ales de filozofii ma-terialişti şi luminişti francezi. Cel mai de seamă reprezentant al e. acestei epoci a fost P. Gassendi. EPIFENOMEN, v. EPIFEN OMENA-IJSM; FOUCAULT, Michel. EPIFENOMENALISM (gr. epi „după" şi phainomenos „ceea ce apare"), concepţie după care conştiinţa ar reprezenta un simplu „epifenomen" al proceselor neurofiziologice, adică un simplu fenomen însoţitor al acestora, tot atî> de puţin capabil de a reacţiona srsupra lor ca „umbra drumeţului asupra paşilor lui“. EPI GENEZĂ (gr. epi „după" şi gene-sis „origine", „naştere"), a concepţie evoluţionistă în biologie. în opoziţie cu preformismul, e. arată că în cursul dezvoltării embrionare au loc transformări calitative în oul fecundat, care se divide şi apoi se diferenţiază în ţesuturi şi organe din ce în ce mai complicate în urma interacţiunii părţilor sale. E. a fost fundamentată în‘sec. 18 de K.F. Wolff şi consolidată de K.E. von Baer. EPISTEMĂ, v. FOUCAULT, Michel. EPISTEMIC (gr. episteme „cunoaştere", „ştiinţă") 1. Relativ la cunoaştere, la ştiinţă. 2. Logică e., ramură nouă a logicii moderne gru-pînd încercările de formalizare a relaţiilor logice dintre enunţurile care cuprind „termeni e." (cunoaştere, opinie ş.-a.). Iniţiată de J. Hin-tikka, logica e. a devenit un instrument necesar al analizei ştiinţifice şi filozofice a naturii ipotezelor, teoriilor şi explicaţiilor ştiinţifice. m EPISTEMOLOGIE (gr. episteme „cunoaştere", „ştiinţă" şi logos „studiu", „idee", „raţiune"), teorie a cunoaşterii ştiinţifice; cercetare a valorii cunoaşterii ştiinţifice, a obiectivităţii şi adevărului rezultatelor ştiinţei. E. clasică, filozofică, parte a marilor sisteme filozofice, era adesea apriorică, speculativă, necooperînd direct cu ştiinţa în fundamentarea obiectivităţii şi validităţii cunoaşterii. Ea intervenea ulterior construcţiilor ştiinţei, preluînd şi prelungind un element nou apărut în cadrul acesteia, regîndindu-i posibilitatea cognitivă, cel mai adesea însă canonizîndu-1, extinzîndu-1 a priori asupra întregii cunoaşteri. Pe de altă parte, se afirma că ştiinţa clasică ar avea un caracter necritic, neproblematic, dezvoltîndu-se extensiv în cadrul unor postulate admise şi necontestate. Noutatea esenţială a e. actuale este reprezentată de tendinţa ei tot mai accentuată de a se transforma din reflecţie exterioară şi ulterioară asupra ştiinţei într-un moment esenţial al elaborării faptului ştiinţific. Cauza acestei transformări a e. se află în prefacerile remarcabile care au avut loc în ştiinţa actuală, care au obligat-o să-şi pună, la propriul ei nivel de reflecţie şi decizie, problemele validităţii şi întemeierii demersurilor s&le. Ştiinţa actuală se dezvoltă prin-tr-o dublă mişcare: constructivă şi reflexivă; ea tinde dinăuntrul ei, în mod explicit, spre propria-i critică metodologică şi gnoseologică. Pentru a se defini profilul e. actuale se vorbeşte frecvent despre o „reconstrucţie epistemologică", despre un „pluralism epistemologic" care ar corespunde stărilor şi particularităţilor multiple ale cunoaşterii ştiinţifice. Reflecţia epistemologică se află dispersată într-o serie de curente, orientări, ramuri, nivele, inegal dezvoltate, utilizînd în analiza ştiinţei instrumente diferite, inspirîndu-se din programe filozofice eterogene. E. există astăzi nu numai sub forma unor părţi constitutive ale filozofiilor ştiinţei, ci şi sub forma e. interne proprii fiecărei discipline ştiinţifice mature. în acest din urmă domeniu, problemele şi-au pierdut parţial caracterul filozofic, devenind şi obiect al cercetării specializate care tinde să le pună şi să le decidă într-o modalitate metodologică şi tehnică specifică. în e. generală se întîlnesc mai mute moduri de abordare a ştiinţei, prin care se urmăreşte înţelegerea complexă a cunoaşterii ştiinţifice: analiza directă, analiza logică formalizantă, analiza istorică-critică şi cea experimental-genetică. Principalele curente ale e. nemarxiste actuale sînt: empirismul logic (C.G. Hempel, R. Carnap, H. FeigI ş.a.), raţionalismul ştiinţific (A. Einstein, G. Bachelard, F. Gonseth), raţionalismul critic {K. Popper), e. genetică (J. Piaget), e. fenomenologică (Ed. Husserl), fenomenologia existenţială (M. H^idegger), e. structuralistă (M. Foucault, St. Lupasco), e. realist-criticăy e. neotomistă. în cadrul materialismului dialectic, pe baza principiilor generale formulate de clasicii lui, se dezvoltă intens, în ultima vreme, o e. consecvent deschisă, receptivă la specificul şi complexitatea diverselor demersuri şi atitudini ale ştiinţei contemporane. Ea respinge interpretările şi formele de gîndire „necesita-riste", aprioriste şi rigid-raţionaliste (dogmatice), propunînd un spirit critic raţional, dialectic şi constructiv. în viziunea dialecticii materialiste, ©. promovează gîndirea receptivă la complexitate, care poate realiza integrarea pluralităţii acestor exigenţe critice, asi-milîndu-şi experienţele ştiinţifice complementare, în cadrul unei viziuni sintetice, integratoare. Ea îndrumă cercetarea ştiinţifică actuală în căutarea sintezelor, în. dobîndirea unei conştiinţe practice, concepute în totalitatea semnificaţiilor ei sociale şi umane. V. şi teoria cunoaşterii. EPISTEMOLOGIE GENETICĂ, teorie întemeiată de J. Piaget, dezvoltată de el şi de colaboratorii săi de la „Centrul internaţional de epistemologie genetică" (1955). E. g. îşi propune transformarea epistemologiei din-tr-o disciplină filozofică într-o ştiinţă experimentală, avînd posibilitatea deciderii problemelor pe baza unui control experimental strict. E. g. se întemeiază pe experimente psihogeneti-ce privind dezvoltarea conceptelor şi a structurilor operatorii la copii. După J. Piaget, e. g. este o cercetare esenţialmente interdisciplinară, care îşi propune să studieze semnificaţia cunoştinţelor, a structurilor operatorii sau a noţiunilor, făcînd apel la istoria şi la funcţionarea lor actuală, la aspectul lor logic, la formarea lor psi-ho-genetică sau la relaţiile lor cu structurile mintale. Astfel înţeleasă, epistemologia nu mai este o chestiune de simplă reflecţie, ci, propunîndu-şi să sesizeze cunoaşterea în creşterea ei (căci formarea este ea însăşi un mecanism de creştere, care nu comportă niciodată un element absolut) şi pre-supunînd că această creştere ţine întotdeauna simultan de chestiuni de fapt şi de normă, ea se străduieşte să concilieze logica, istoria ideilor şi psihologia dezvoltării lor. EPOCfflG, v. FENOMENOLOGIE. ERASM din Rotterdam (Erasmus De-siderius Rotterdamus; pseudonimul lui Gerhard-Gerhards) (c. 1466— 1536), mare umanist olandez, cu preocupări în variate domenii: filozofie, morală, pedagogie, filologie. în pamfletele şi în scrierile sale satirice, dintre care cea mai importantă şi mai cunoscută este „Elogiul nebuniei" (1509, trad. rom. 1959), a satirizat tarele societăţii feudale, a atacat scolastica şi dogmatismul religios şi a pledat pentru toleranţa religioasă. E. a promovat încrederea în om şi ideea desăvîrşirii lui prin cultură. A căutat să concilieze creştinismul cu filozofia antică, pro- movînd o morală şi o pedagogie umanistă, întemeiate pe ideea „naturii bune“ a omului. „Adagii" (1500), socotite primele eseuri din literatura Europei, cuprind meditaţii bazate pe observaţia realităţii, iar „Diatriba despre liberul arbitru" (1524) exprimă credinţa în libertatea voinţei omeneşti. E. a avut un rol de seamă în r^spîndi-rea culturii clasice şi în pregătirea Reformei, fiind unul dintre precursorii spiritului modern. EREDITATE (lat. hereditas „moştenire"), însuşire biologică generală a organismelor vii, manifestată prin existenţa asemănărilor între genitori şi urmaşi, ca şi cum s-ar transmite la descendenţi caractere morfofiziologice sau ca şi cum aceştia ar moşteni însuşiri de la ascendenţi. E. are două laturi principale şi contradictorii: conservatismul însuşirilor generale (de specie, rasă) şi variabilitatea individuală de detaliu structural şi funcţional. în timp ce conservatismul asigură stabilitatea relativă a speciilor, variabilitatea asigură adaptarea la condiţiile variate şi variabile de mediu, precum şi evoluţia filogenetică. Aspectul contradictoriu al e. se lămureşte prin mecanismele sale (combinare de purtători materiali ai informaţiei ereditare; mutaţii afectînd fragmente ale acestor purtători; faptul că ceea ce se „transmite" este de fapt capacitatea de a reacţiona plastic la influenţele mediului). Ştiinţa despre e. (genetica sau eredobiologia) a fost întemeiată prin experienţele cantitative ale lui Gr. Mendel (1865). Explicarea fenomenului e. a avut la bază mai ales ideea unor particule reprezentative (pangene, determinanţi, gene), a unei aşa-numite substanţe a e, (K. Năgeli, H. de Vries, A. Weismann, W. Johan-nsen, T.H. Morgan) şi, multă vreme, postularea (eronată) a independenţei elementelor sexuale faţă de influenţele corpului şi a genelor faţă de metabolism. Mecanismele celulare ale e. sînt studiate azi de către citogenetică, care dă o mare importanţă cromozomi- lor ca principali purtători ai informaţiei ereditare. Analiza cauzală a atins nivelul biochimic, precizîndu-se rolul acidului dezoxiribonucleic (ADN) şi al acidului ribonucleic (ARN) în mecanismul proceselor e. Descoperirea rolului genetic al ADN a însemnat o victorie a concepţiilor materialiste şi deschide perspective de dirijare a e. Se admite azi că mutaţiile sînt alterări parcelare ale ADN; selecţia naturală sau artificială imprimă acestor variaţii întâmplătoare un caracter orientat. Ipoteza după care s-ar putea transmite urmaşilor caractere dobîndite în cursul vieţii organismului pluricelular (La-marck) nu a fost confirmată de către ştiinţă. EREZIE (gr. airesis „alegere", „preferinţă", „înclinaţie", „şcoală", „facţiune"), termen prin care se denumea orice formă de eterodoxie în tot cursul evului mediu şi în epoca următoare, pînă în 1824 cînd e înlocuit cu „aca-tolicism". Religioasă, social-politică şi filozofică, e. se constituie ca abatere de la dogmele ortodoxiei religioase, în primul caz, ca înfruntare a principiilor politice, filozofice, morale de inspiraţie religioasă şi statornicite sub auspiciile bisericii feudale, în celelalte cazuri. E. principale: catharismul şi husitis-muL ambele fiind temeiuri ideologice al? unor ample mişcări sociale, cu caracter antifeudal, panteismul lui Amaury de B&ne, materialismul lui David de Dinant, nominalismul în toate ipostazele sale istorice. ERGONOMIE, complex de cercetări (psihologice, fiziologice, sociologice, informaţionale, organizatorice, decizionale, tehnologice, inginereşti) şi de intervenţii integrate care, bazate pe o concepţie şi o metodologie unitare, caută soluţii de maximă funcţionalitate pentru sistemele şi procesele de muncă, prin adaptarea reciprocă dintre om (subiect) şi realitate, dintre agent şi celelalte elemente ale acţiunii eficiente (sarcină, obiect, mijloc, ambianţă), prin creşterea satisfacţiei şi consolidarea motivaţiilor agentului acţiunii. Substratul filozofic, de cele mai multe ori nemărturisit, al e. îl constituie intenţia de a restabili o ierarhie, postulată ca logică şi etică, între finalităţi şi mijloace, de natură să subordoneze structurile, tehnica şi strategia acţiunii factorului uman, cu adaptabilitatea, cerinţele şi năzuinţele sale specifice. ERISTICĂ (gr. eristikos, de la erizein „a discuta în contradictoriu") 1. Artă a disputei care foloseşte argumente subtile sau recurge la artificii sofistice. 2. Nume dat concepţiei Şcolii din Megara, datorită înclinării acesteia spre controverse. V. şi megaricii. ERIUGENA, J. Scotus (c. 815-877), filozof şi teolog de origine irlandeză, primul reprezentant de seamă al scolasticii timpurii. A fost influenţat de ideile lui Platon şi de neoplatonism. Punctul de plecare în concepţia lui E. îl constituie credinţa în „revelaţie", căreia raţiunea nu i s-ar putea opune, dar la a cărei interpretare ea poate şi trebuie să participe. Natura cunoaşte, după E., o dezvoltare circulară, al cărei punct de plecare şi de sosire se află în Dumnezeu. Cele patru forme (diviziuni) ale naturii sînt: 1) natura care creează şi nu este creată, identificată cu Dumnezeu; 2) ceca ce este creat şi creează, adică lumea prototipurilor ideale, de tip platonician, ale lucrurilor; 3) ceea ce este creat şi nu creează, cuprinzînd lucrurile individuale; 4) ceea ce nici nu este creat, nici nu creează, adică Dumnezeu considerat ca punct de încheiere a ciclului. E. a susţinut ideea coexistenţei adevărului filozofic cu adevărul religios. Opera Sa a fost condamnată oficial de către biserică, în 1225. Op. pr.: „Despre diviziunea naturii". EROARE 1. (în filozofie) Cunoştinţă care, datorită limitelor istorice ale cunoaşterii, ale observaţiei superficiale, experimentului organizat defectuos, nerespectării legilor logice, nu reflectă adecvat, veridic realitatea obiectivă. Există însă şi e. care se explică prin natura dialectică a cunoaşterii umane. Dată fiind infinitatea materiei, cunoaşterea ei se realizează treptat şi contradictoriu, depăşindu-se mereu limitele între care o teorie dată este valabilă şi elaborîndu-se o teorie nouă, mai vastă, care cuprinde vechea teorie ca pe un caz particular. Astfel, teoria veche, adevărată în limitele fenomenelor la care se referă, devine falsă dacă o extindeţn dincolo de aceste limite (ex., fizica clasică newtoniană, valabilă pentru vitezele mici, s-a dovedit la începutul sec. 20 nevalabilă pentru cele mari, devenind un caz particular al fizicii relativiste einsteiniene, valabilă şi pentru vitezele mari). Clasicii marxism-leninismului arată că dialectica cunoaşterii omeneşti constă în apropierea necontenită de adevărul absolut prin intermediul adevărurilor relative, care conţin, pe lîngă elemente de adevăr obiectiv, şi e. Materialismul dialectic respinge, de aceea, apreciind-o ca fiind metafizică, teza despre opozi-\ ţia absolută între adevăr şi e., consi-/ derînd că relaţia contradictorie dintre adevăr şi e. este însuşi motorul principal al progresului cunoaşterii. 2. (în logică) E. logice (sau e. în demonstraţie), e. care provin din încălcarea regulilor demonstraţiei şi care atrag după sine falsitatea concluziei. Ele se numesc sofisme, atunci cînd încălcarea regulilor demonstraţiei se face cu intenţia expresă de* a induce în e. şi paralogisme, atunci cînd abaterile logice se săvîrşesc neintenţionat. EROS, simbol platonician al elanului spiritual către adevăr, bine şi frumos (e. superior) ca şi al instinctului de reproducere a speciei (e. inferior). Eros, în mitologia greacă, fiul lui Poros (Bogăţia) şi al Peniei (Sărăcia), doreşte cu ardoare ceea ce nu posedă. De aici decurge şi dinamismul iubirii. Totodată e. aduce plenitudinea şi bogăţia vieţii interioare. în psihanaliză, e. este ansamblul „pulsiunilor“ vieţii, manifestat prin „libido", dominat de „principiul plăcerii44 şi reprimat de viaţa socială („principiul realităţii"). Formele de manifestare ale e. sînt, în consecinţă, ocolite, mascate, simbolice, imaginare. Calea realizării lui superioare, prin creaţie (în sensul platonician), este „sublimarea". H. Marcuse reia tema e, psihanalitic într-un sens ideologic şi polemic. E. reprimat de civilizaţia industrială se va elibera într-o societate de asemenea liberă de orice constrîngeri, im-primînd vieţii sociale caracterele jocului, ale fanteziei descătuşate şi armoniei estetice. în viziunea lui E. Fromm, e. capătă o accepţiune religioasă, religiei ^evenindu-i, în proiectele sale sociale/ rolul de factor aglutinator, ca „religie a iubirii". Fără a subaprecia rolul e. (ca şi al altor funcţii naturale, psihice etc.) ca factor mobilizator a-vieţii şi activităţii umane, concepţia materialist-istorică asupra esenţei *mane, ca produs al relaţiilor sociale, integrează motivaţiile acţiunii umane într-o viziune globală, unitară ţinînd seama totodată de ponderea specifică, de rolul şi importanţa fiecăreia dintre acestea. V. şi iubire. EROU, personalitate de excepţie care, datorită calităţilor sale intelectuale şi morale, întrevede, din cunoaşterea unor necesităţi sociale, incipiente, obiective şi subiective, sensul evoluţiei comunităţii umane din care face parte, îşi prefigurează modelul vieţii ei viitoare, sub forma unui ideal moral-po-litic şi înfruntă orice riscuri şi sacrificii, în lupta pentru realizarea lui. Eroismul, în planul luptelor sociale şi în cel al creaţiei valorilor (în artă, ştiinţă, filozofie* etc.), constituie modalităţi posibile ale transcendenţei umanului, ale depăşirii măsurii comune a posibilităţilor oferite de cadrul social prezent, învechit sau devenit prea îngust pentru noile nevoi ale societăţii. E. apare, în interpretările romantice, existenţialiste, voluntariste, anarhiste, elitiste, ca purtător al unei puternice voinţe individuale, suprasociale, care se ma- p II esc nifestă arbitrar, constituind unicul factor determinant al evoluţiei istorice. Chateaubriand, Nietzsche („Aşa grăit-a Zarathustra"), Carlyle („Eroii, cultul eroilor şi eroicul în istorie") şi Emerson („Personalităţile reprezentative") au oferit un asemenea tip de interpretare a condiţiei e. O accepţie mistic-obscu-rantistă a fost atribuită conceptului de e. de către doctrinele fasciste, iar la noi de către trăirism şi gîndirism. Prin extensiune, denumirea de e. este atribuită tuturor persoanelor care se jertfesc în lupta pentru triumful cauzei grupului sau comunităţii din care acestea fac parte. ESCAPISM, concepţie filozofică şi etică, de inspiraţie îndeobşte romantică, proprie mai ales orientărilor elitiste care preconizează, ca soluţie a „conflictului" dintre eu şi lume, dintre rr^terie şi spirit, a cr.izei gîndirii filo^fice burgheze, evadarea din cotidian prin contemplarea „esenţelor spirituale". Tipic din acest punct de vedere, este e. schopenhauerian, cobo-rîtor din teoria platoniciană a ideilor. O variantă contemporană a e. este aceea a lui Santayana care concepe ridicarea omului la viaţa spirituală ca pe un proces al evoluţiei sale naturale şi ca o compensaţie sau răsplată (echivalentă „beatitudinii" spinoziene) a strădaniilor luiAde cunoaştere şi înnobilare morală. în e., în ciuda limitelor sale speculative, se poate distinge şi o notă critică, delimitativă faţă de practicismul „filistin", îndreptat în exclusivitate spre urmărirea utilităţii imediate şi îngust individuale. ESCATOLOGIE (gr. eschatos „ultim" şi logos „cuvînt, ştiinţă"), totalitatea concepţiilor religioase care se referă la „sfîrşitul lumii", la „judecata de apoi", „rai" şi „iad". E. a căpătat o mare dezvoltare în budism şi în creştinism. O variantă a e. este chiliasmul. ESENŢA UMANĂ, concept ontologic referitor la un atribut sau un ansamblu de atribute prin care este definit omul în raport cu natura şi societatea. încrederea în om, cultul inteligenţei raţionale de care e pătrunsă cultura umanistă europeană îşi are originea, între altele, în cunoscuta definiţie a lui Aristotel: omul e un animal'raţional. Este unul din acele concepte-cheie îndelung dezbătute, pe terenul confruntărilor dintre concepţiile teologice şi cele materialiste, dintre orientările iraţionaliste, antiumaniste şi cele raţionaliste, umaniste. Limita principală a concepţiilor antropologice premarxiste, inclusiv a celor materialiste moderne, a constituit-o abordarea omului în afara cadrului social-istoric, rupt de condiţia lui fundamentală de existenţă — acţiunea practică. Primul filozof modern, care a pus în centrul filozofiei sale conceptul de e. u., corelată cu sensul şi scopul existenţei umane, analizată din perspectiva criticii înstrăinării religioase a fost Ludwig Feuerbach. Comentîndu-1 critic pe Feuerbach, îndeosebi faptul că acesta reducea înstrăinarea esenţei umane la înstrăinarea religioasă a omului, Marx scria în „Teze despre Fauerbach": „Dar esenţa umană nu este o abstracţie inerentă individului izolat. în realitatea ei, ea este ansamblul relaţiilor sociale". în modul de a se înţelege, ulterior, e. u. s-au produs două* erori: 1) în sensul antropologismului, prin reducerea e. u. la o singură dimensiune — natural-antropologică; 2) în sensul unei interpretări sociologiste a tezei lui Marx, prin reducerea e. u. la dimensiunea sa socială, ignorîndu-se sau negîndu-se pur şi simplu latura antropologică a acesteia. în realitate, cele două dimensiuni ale umanului sînt de nedespărţit şi abia filozofia lui Marx reuşeşte să descopere dialectica socialului şi antropologicului în constituirea e. u., punînd totodată în lumină bogăţia de conţinut, diversitatea şi primatul componentei sociale în relaţia antro-pologic-social, iar în cadrul acesteia, primatul trebuinţelor materiale, ceea ce nu eludează importanţa şi funcţia intereselor şi trebuinţelor spirituale. 240 E.u. este deci o sinteză între individualitate şi socialitate, libertate şi necesitate, subiectivitate şi obiectivitate, posibil şi rea/. Fără a nega ceea ce este constant şi universal în e.u., trebuie subliniat faptul că aceasta nu este o entitate metafizică, supraistorică, sustrasă oricărei deveniri. Dimpotrivă, ea se constituie şi parcurge un proces istoric, manifestă un progres continuu, niciodată pe deplin încheiat, dar în decursul căruia se obiectivează şi se conturează tot mai pregnant. Istorici-tatea e.u. se dezvăluie în structurile şi dinamica cîmpului culturii şi civilizaţiei prin care omul se realizează în tripla sa calitate de homo sapiens, homo faber şi homo significans. Omul aparţine în acelaşi timp naturii şi culturii, este o fiinţă raţională, rezultat al unei îndelungate evoluţii biologice şi o fiinţă culturală, rezultat al unor eforturi milenare desfăşurate de omenire prin munca şi viaţa colectivă. Cu cît înaintează în cultură, omul se desprinde de natură, înlocuieşte comportamentele naturale înnăscute, care aparţin speciei, cu comportamente culturale însuşite, care aparţin grupului social sau comunităţii umane din care face parte. Referindu-se la faptul că unii gînditori pun accentul pe capacitatea omului de adaptare la mediu, iar alţii, ca Max Scheler, pe opoziţia sa faţă de mediu, Mihai Ralea („Explicarea omului") sublinia că omul e capabil de proiecţiune exterioară şi de obiectivare, dar obiectivarea nu înseamnă numai aptitudinea de a plăsmui instrumente, concepte şi abstracţiuni, ci şi desprinderea de instincte, de porniri subiective şi emoţionale, deci semnifică o relativă autonomie, eliberare a omului de subordonarea biologică, afirmarea sa ca fiinţă socială, producătoare de valori materiale şi spirituale. Cultura, cu toate structurile pe care le constituie şi le promovează, reprezintă nu numai o rezultantă sintetică a emancipării omului de servituţile naturale, a cunoaşterii şi experienţei sale trecute, ci şi o anticipare a viitorului; ea ne dezvăluie nu numai permanenţe ale condiţiei umane, ci şi modificări, schimbări structurale ale acesteia. Cîmpul culturii este e. u. socializată şi spiritualizată, un ansamblu de valori şi principii ce-i uneşte pe oameni, dar nu direct şi spontan, ci prin diferenţiere, personalizare, raţionalizare şi conştientizare continuă. Sub raport antropologic, statutul existenţial al omului constă în faptul că la nivel uman, materia ajunge la stadiul cunoaşterii de sine, devine conştientă de sine, se dedublează într-o lume a ideilor şi astfel se autodepă-şeşte; prin om, natura se umanizează şi devine cultură. în sine, natura este infinită dar abia prin om devine conştientă de infinitatea sa. Omul, ca fiinţă culturală care instituie o lume nouă de fapte şi valori — lumea civilizaţiei — este un unicat al universului care se manifestă paradoxal: deşi e conştient că nu poate epuiza şi cuprinde infinitul, el tinde mereu, cognitiv şi acţionai, spre infinit, spre totalitate. Sub raport sociologic, statutul existenţial al omului se modifică de-a lungul istoriei, în sensul emancipării lui treptate de servituţile naturale şi sociale impuse de acţiunea legilor obiective, prin cunoaşterea şi folosirea acestora, prin efectuarea saltului de la înstrăinare (alienare) la dezaliena-re, de la necesitate la libertate, aceasta din urmă nefiind dată omului din afară ci cucerită de el prin acţiunea sa. Organizarea socialistă a vieţii sociale realizează un adevărat salt ontologic în dezvoltarea e.u., depăşind fenomenele de alienare, dezumanizare, tendinţele de singularizare şi egocen-trizare a individului. Noua societate oferă condiţiile corelării strînse dintre dimensiunea individuală şi subiectivă a umanului şi cea socială şi obiectivă, dintre interesele individului şi cele ale societăţii, dintre cerinţele integrării omului în societate, ale subordonării sale faţă de imperativele colectivităţii şi aspiraţiile lui legitime spre autonomie şi libertate. Socialismul marchează, ► aşadar, momentul istoric care poten- 241 ţează transformarea lumii umane din-tr-o lume a necesităţii într-o lume a libertăţii, a-condiţiei posibile şi ideale a omului, în condiţie reală. ESENŢĂ ŞI FENOMEN, categorii polare ale dialecticii materialiste, care reflectă determinări obiective şi universale ale realităţii. Esenţa exprimă alcătuirea unitară a laturilor interne, necesare, relativ generale şi stabile ale obiectelor şi proceselor, laturi care conferă specificitate calitativă domeniilor de obiecte sau procese constitutive ale realităţii şi se manifestă în legile structurii şi dinamicii acestora. Fenomenul exprimă trăsăturile individuale, exterioare, întâmplătoare şi vremelnice ale obiectelor şi proceselor, trăsături prin care aceste domenii de realitate se manifestă nemijlocit şi multiplu, în funcţie de contextul obiectiv şi de condiţiile concrete de existenţă a esenţei lor. Intre laturile esenţiale şi cele fenomenale ale obiectelor şi proceselor se stabilesc obiectiv raporturi de unitate contradictorie. Problema esenţei lucrurilor, a relaţiilor dintre e. şi f. şi a posibilităţii cunoaşterii esenţei constituie un cîmp al confruntărilor dintre cele două linii fundamentale în filozofie — materialismul şi idealismul. Idealismul obiectiv atribuie esenţei o natură ideală şi o consideră ca determinare premergătoare lucrurilor; idealismul subiectiv (diferitele variante ale pozitivismului, pragmatismul etc.), identifică fenomenul cu impresiile şi senzaţiile noastre şi neagă existenţa obiectivă a esenţei, iar empirismul vulgar reduce integral esenţa la fenomen. împotriva acestor denaturări idealiste, ca şi împotriva poziţiilor metafizice care separă e. de L, dialectica materialistă subliniază caracterul obiectiv şi unitatea lor dialectică, în cadrul căreia ele se presupun şi se exclud reciproc, astfel încît nu există e. fără f. şi invers ; „Esenţa se fenomenalizează, fenomenul devine esenţă" (V.I. Lenin). O cunoaştere adecvată trebuie, de aceea, să reflecte procesul neîntrerupt al tre- cerii reciproce a e. în f. şi a f. în e. în cadrul mişcării, e. prezintă o relativă stabilitate în raport cu fluiditatea manifestărilor ei fenomenale. Spre deosebire de f., care poate fi perceput în mod direct prin simţuri, e. este cognoscibilă indirect, prin intermediul gîndirii. în opoziţie cu agnosticismul, care neagă posibilitatea cunoaşterii e., dialectica materialistă afirmă cognos-cibilitatea acesteia. Drumul real al cunoaşterii se realizează ca proces de trecere de la f. la e., de la manifestările exterioare ale e. spre profunzimea ei. E. şi f. nu coincid pe deplin niciodată, ci numai parţial şi relativ. Dacă ele ar coincide total, arăta Marx, orice ştiinţă ar fi de prisos. Sarcina ştiinţei este tocmai descoperirea e. care stă la bază f. Unitatea dintre e. şi f. şi deosebirea dintre ele constituie temeiul obiectiv al unităţii dialectice dintre senzorial şi raţional în cunoaştere, temeiul necesităţii mişcării cunoaşterii de la senzorial la raţional. Procesul generalizării prin abstractizare constă, în primul rînd, în descoperirea şi desprinderea mintală a proprietăţilor esenţiale ale unui obiect sau clase de obiecte. Pe acest drum, cunoaşterea descoperă legile dezvoltării obiectelor şi a proceselor; ea se mişcă necontenit de la o e. mai puţin profundă la una mai profundă, în direcţia apropierii continue de adevărul absolut. Trecerea de la f. la e. în procesul cunoaşterii semnifică ridicarea gîndirii de la datele concret-senzoriale Ia concept, deci operarea cu concepte oferă omului accesibilitate la domeniul e. Totuşi, conceptele nu exprimă integral e. unui obiect, a unui lucru sau proces, a unei clase de lucruri sau procese, deşi conceptul capătă validare ştiinţifică numai atunci cînd exprimă e., fapt atestat atît prin argumente logice cît şi, îndeosebi, prin argumente practice. Aceasta, deoarece e. este inepuizabilă, lumea obiectivă ale cărei determinări fundamentale sînt exprimate prin conceptul de e. fiind infinită cantitativ şi calitativ. Categoria de e. este core- lată strîns cu categoriile general, necesar şi cu cea de lege. ESENŢIALISM, orientare metafizică, dogmatică, care postulează existenţa unor calităţi ale realului, absolute, ultime, şi, respectiv, a unor concepte şi principii prime, evidente, ale cunoaşterii. Esenţa este concepută de e. în mod substanţialist, ca o calitate imuabilă şi ascunsă, aflată „dincolo de fenomene", ca un invariant, neafectat de curgerea fenomenală. E. s-a constituit din incapacitatea gîndirii antice şi scolastice de a explica matematic şi fizic devenirea, mişcarea. Solidar cu o perspectivă contemplativistă asupra cunoaşterii, e. este opus viziunii gnoseologice constructive şi active, specifică gîndirii ştiinţifice contemporane. ESENŢIALITATE (lat. essentia „esenţă", „natură", „componenta stabilă"), termen care exprimă quidditatea (felul cum este) a ceea ce există, determinaţia (sau determinaţiile fundamentale) prin care ceva există (sau se dezvoltă) aşa cum există (sau se dezvoltă); natura internă, profundă, permanentă a lucrurilor, concepută în mod abstract. Noţiunea de e. intervine în discursul filozofic atunci cînd esenţa este gîndită ca un atribut general al existenţei; mecanismul logic care stă la baza formării acestei noţiuni este acelaşi cu procedeul prin care se trece de’la noţiunea de om la aceea de umanitate sau de la noţiunea de animal la aceea de animalitate. E. este corelativă cu fenomenalitatea, aceasta din urmă fiind, după unii filozofi, atributul, caracteristica principală a realităţii ca obiect al ştiinţei, în sensul că ceea ce cunoaştem prin intermediul ştiinţei nu este exis- [ tenţa in sine, ci doar existenţa pentruN sine sau aparenţa. Fenomenalitatea face, aşadar, ca lucrurile, lumea să fie pentru noi nu în şinele însuşi, ci doar semnul, simbolul, manifestarea lui. „Putem spune în principiu, afirmă K. Jaspers, că însuşirea fundamentală a realităţii în lume este fenomenalita• eso tea". E. şi fenomenalitatea sînt deci, pentru unii filozofi, termeni cu ajutorul cărora putem deosebi domeniul de cunoaştere al filozofiei de acela al stiintei. primul avînd accesul la e., iar al doilea nu. Materialismul dialectic respinge însă, ca neîntemeiat, acest fel de a_opune filozofia ştiinţei, bazat pe o_. semnificare arbitrară, confuza a termenului fenomenalitate şi implicit a celui de e., după cum respinge şi tendinţa absolutizantă de substanţializare a esenţei, de ipostaziere a acesteia, în spiritul esenţialismului. E SENŢIALIZ ARE, proces de cunoaştere progresivă, întemeiat pe abstractizare, pe ridicarea de la concretul empiric la generalul abstract, de la fenomen la esenţă, de la esenţe mai puţin profunde la altele mai profunde, superioare. E. este specifică nu numai cunoaşterii ştiinţifice, raţionale, dar şi celei artistice, arta nefiind un exerciţiu pur imitativ (mimesis), ci o înaltă treaptă de generalizare a realităţii, o restituire ideală a acesteia, mai semnificativă decît orice transcripţie mecanică. Ontologic, se poate vorbi şi de o e. istorică a condiţiei umane, care, pe măsura progresului social, prin saltul omenirii de la societatea bazată pe exploatare şi caracterizată prin înstrăinare, la societatea comunistă, în care omul îşi dobîndeşte adevărata sa esenţă umană, elimină toate remanenţele inumanităţii şi realizează o sinteză a calităţilor tipic omeneşti. Aceste forme reale de e. (ştiinţifică şi ontologică) nu au nimic comun cu e. fictive de care se prevalează orientările mistico-religioase, iraţionaliste sau cele care se pun singure sub semnul esen-ţiaUsmului obiectivist sau subiectivist. SOTERIC (gr. esoterikos „interior"; în opoziţie cu exoteric) „secret", „ascuns"; destinat numai unui cerc restrîns de iniţiaţi. Aşa, de pildă, în antichitate se distingeau operele e. ale lui Aristotel, destinate numai discipolilor săi, de operele lui exoterice, destinate marelui public. 243 16* p II est ESTETIC, categorie a esteticii, de cea mai largă generalitate, căreia i se subsumează obiecte şi procese din natură şi societate, ca şi lucrări făurite de om, şi care întrunesc condiţiile unei structurări armoniase şi expresive, condiţii valorizabile specific în raport cu criterii constituite obiectiv în conştiinţa socială, în împrejurări istorice definite. E. a fost multă vreme sinonim cu frumosul (considerat a fi categoria estetică de cea mai largă generalitate) dar de îndată ce trăsăturile frumosului au început să fie ale unei categorii particulare (ca şi urîtul, tragicul, comicul, sublimul etc.) e. tinde să ia locul pe care-1 ocupa în doctrinele mai vechi referitoare la artă. ESTETICĂ, disciplină filozofică, care studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea şi valorizarea unor trăsături ale obiectelor şi proceselor din natură, socieJtate şi conştiinţă sau ale creaţiilor omeneşti (artistice), trăsături ce-şi capătă caracterul specific prin structurarea lor armonioasă, colorată sau expresivă, legată de semnificaţia umană inclusă în atitudinea respectivă; prin această atitudine, oamenii cu o înzestrare aparte, artiştii, făuresc ei înşişi asemenea trăsături, structurînd în mod specific materialele care alcătuiesc opere de artă. E. studiază frumosul natural, al locului de muncă, al obiectelor utilitare, al localităţilor şi locuinţei, dar mai cu seamă problemele creaţiei şi receptării artei, problemele comune tuturor ramurilor de artă: originea şi esenţa artei, funcţiile şi locul artei în viaţa socială, legităţile generale ale dezvoltării artei, ale relaţiilor dintre artă şi realitate, dintre conţinutul şi forma operei de artă, ale modalităţilor specifice de reflectare artistică, ale limbajului artistic, ale valorizării estetice, ale educaţiei estetice. E. s-a constituit ca disciplină filozofică specifică abia în sec. 18, cînd A.G. Baum-garten îi dă denumirea, în lucrarea sa intitulată „Aesthetica“ (1750), dar preocupările estetice pot fi regăsite încă la Confucius, Lao-tzî, Socrate, Platon, Aristotel, Democrit, Plotin, ca şi la numeroşi filozofi, artişti şi literaţi din evul mediu şi din epoca-modernă: Augustin, Toma d’Aquino, VJco, Lessing, Diderot, Burke, Kant, Schelling, Hegel, Croce etc. în cultura noastră, preocupări de ordin estetic se găsesc încă la cronicari, la Dimitrie Cantemir şi la numeroşi alţi scriitori şi cărturari. Din prima jumătate a sec. 19 apar concepţii estetice mai conturate. Primul curs de e., predat la noi, îi aparţine lui S. Bărnuţiu. Avînd la bază lucrările filozofului W.T. Krug, el avea o orientare raţionalistă şi cuprindea numeroase opinii realiste. Titu Maiorescu pune un accent puternic asupra specificului estetic al literaturii, cu neglijarea în mare măsură a determinantelor sociale ale creaţiei artistice şi ale gustului. Ele sînt reabilitate de Dobrogeanu-Gherea, critic de orientare marxistă, unul dintre primii esteticieni marxişti din Europa, în prima jumătate a sec. 20 pot fi urmărite ideile estetice ale acestor doi precursori, cu accente mai puternice fie asupra autonomismului estetic, fie asupra îelaţiei artă-societate, la E. Lovinescu, M. Dragomirescu, G. Ibrăi-leanu, M. Ralea, G. Gălinescu, T.Vianu, L. Blaga, Li viu Rusu, Victor Iancu, Paul Zarifopol, Al. Dima şi alţii. După 1944, mulţi dintre aceştia (T. Vianu, G. Gălinescu, M. Ralea, Al. Dima etc.) se apropie de filozofia marxistă sau chiar se integrează concepţiei materia-list-dialectice. Apare acum o nouă pleiadă de esteticieni marxişti, autori ai unor lucrări ca: M. Breazu, „Cunoaşterea artistică'4 (1960); Colectiv (M. Breazu — sub red. —, L. Grunberg, I. Pascadi, Gr. Smeu, H. Deleanu, N. Parocescu, P. Comar-nescu, P. Cîmpeanu), „Educaţia estetică prin artă şi literatură" (1962); Colectiv (M. Breazu, A. Moisescu —sub red. — , I. Achim, Gr. Smeu, C. Marinescu, I. Pascadi), „Estetica vieţii cotidiene" (1966); L. Rusu, 244 p II „Logica frumosului" (1968); I. Achim, „Introducere în estetica industrială" (1968); R. Sommer, „Autonomie şi responsabilitate în artă" (1969); Gr. Smeu, „Sensuri ale frumosului în estetica românească" (1969) ; R. Sommer, „Despre luciditate în artă" (1970); T. Mocanu, „Despre sublim" (1970); D. Micu, „Estetica lui Lucian Blaga" (1970); I. Ianoşi, „Dialectica şi estetica" (1971); D. Matei, „Tradiţie şi inovaţie în artă" (1971); I. Iliescu, „Geneza ideilor estetice în cultura românească" (1972); V.E. Maşek, „Artă şi matematică" (1972); M. Nadin, „A trăi arta" (1972); N. Tertulian, „Critică, estetică, filozofie" (1972); Colectiv (I. Ianoşi — coord. —, M. Breazu, Gh. Stroia, Gh. Achiţei, I. Pascadi, Al. Boboc, T. Mocanu, N. Tertulian, Vanina Nicolae, S. Iosifescu, N. Raţă-Dumitriu, Radu Cezar, V.E. Maşek, Ana Maria Cordes-cu, Ileana Bratu, V. Dem. Zamfirescu, Ioana Creţulescu, Gr. Smeu), „Estetica filozofică şi ştiinţele artei" (1972); T. Mocanu, „Morfologia artei moderne" (1973); I. Pascadi, „Destinul contemporan al artei" (1974); Gh. Achiţei, „Artă şi speranţă" (1974); I. Ianoşi, „Schiţă pentru o estetică posibilă" (1975); Gr. Smeu, „Repere estetice în satul românesc" (1975); I. Pascadi, „Artă şi civilizaţie" (1976) ; Gr. Smeu, „Relaţia social-autonom în artă"(1976); V.E. Maşek, „Arta, o ipostază a libertăţii" (1977); Gh. Stroia, „Estetică şi militantism" (1977). ESTETISM, concepţie unilaterală asupra locului şi rolului artei în ansamblul formelor conştiinţei sociale, strîns legată de teoria formalistă a „artei pentru artă". E. opune, în sensul autonomis-mului absolut, arta realităţii şi vieţii sociale, neglijează conţinutul ei ideolo-gic-emoţional, finalitatea ei socială, corelaţia ei cu celelalte forme ale conştiinţei sociale, limitînd totodată interesul pentru artă la problemele formei artistice, privită ca scop în sine. Din punct de vedere axiologic, e. a obligat totuşi la o mai clară conturare şi delimitare a specificului artei, iar din ete punct de vedere social a reprezentat uneori o formă indirectă de protest împotriva ingerinţelor şi imposturii falselor canoane ale moralei şi politicii' burgheze în domeniul creaţiei artistice. Ducînd însă la îndepărtarea creaţiei şi receptării artei de viaţa socială, la golirea operelor de artă de orice problematică filozofică sau etică, e. îndeplineşte azi o funcţie negativă. EŞEC, concept frecvent în filozofia contemporană existenţialistă (J.P. Sar-tre) şi personalistă (Jean Lacroix), ca şi în psihanaliză, care semnifică depărtarea realizărilor umane faţă de scopurile vizate. E. nu are un sens moral, ci unul pur pragmatic; el marchează, spre deosebire de greşeală, care are un înţeles moral (fiecare dintre noi fiind responsabil de greşelile sale), o limită a activităţii individuale. E. caracterizează, în viziunile filozofice menţionate, situaţia iremediabil negativă a omului, condamnat şi expus contradicţiilor funciare ale existenţei sale, încercarea veşnic compromisă a realizării personalităţii şi esenţei sale. în psihanaliză se citează cazul celor care, traumatizaţi de primele e. (şcolare, amoroase, profesionale etc.), contractează aşa-zisul „complex de destin", un sentiment de vinovăţie şi inhibiţie urmat sau însoţit întotdeauna de e. premeditat sau inconştient autoprovo-cat şi compensat uneori prin „mecanisme de compensaţie" (lăudăroşenie, fabulaţie, retragere din lume, vocaţie religioasă etc.). Limitele acestor interpretări sînt supralicitarea condiţionării subiective şi deformaţia psihologist-antropologistă a reprezentării omului în dauna atenţiei cuvenite condiţionării sociale. ETERNITATE, ceea ce ar exista în afara timpului (atemporalitatea) şi nu se confundă cu imortalitatea care înseamnă supravieţuire fără limite în timp, nemurire (de ex., nemurirea* unei opere). Dup£ unii filozofi (Platon, stoicii, Spinoza, Fichte) reflecţia filo- 245 M In ete zofică ne-ar putea înălţa pe culmile unei fericiri (beatitudini) compatibile cu sentimentul e. După unii, sentimentul e. (iluzoriu) ne este provocat, ca supremă satisfacţie, atunci cînd trăim totalmente în prezent, uitînd trecutul şi viitorul. De fapt, „trăirea în e.“, proprie marilor personalităţi creatoare, este dată de ridicarea înţelegerii lor pînă la nivelul imperativelor istorice, al problemelor pe care epoca lor le pune, de participarea lor totală la înfăptuirea idealurilor comunităţii sociale din care fac parte. După cum s-a spus, clipa este imaginea mobilă a ©., iar trăirea cu profunzime şi autenticitate a clipei, extragerea semnificaţiilor ei esenţiale este chezăşia trans-cenderii acesteia, prin înălţarea în planul viziunii şi trăirii istorice. ETERODOXIE (gr. heteros „altul" şi doxa „părere"), concepţie care se abate de la doctrina oficială (ortodoxă) a bisericii; v. erezie. ETEROGEN, v. OMOGEN - ETEROGEN. ETICĂ (gr. etkos „morav", „obicei", „caracter"). 1. Disciplină filozofică care studiază problemele practice şi teoretice ale moralei. 2. Concepţie sistematizată şi coerentă, fie personală, fie proprie unui curent filozofic, fie reprezentînd comandamentele unei societăţi (de ex., ©. lui Kant, e. intuiţio-nistă, ©. socialistă) cu privire la normele de desfăşurare a vieţii morale. 3. (în sens larg, îndeosebi în vorbirea curentă) Morală. E. (1. şi 2.) a apărut ca o parte componentă a doctrinelor filozofice încă din antichitate, care au elaborat şi dezvoltat o aşa-numită problematică tradiţională: definirea şi determinarea noţiunilor de bine (rău), datorie, virtute, fericire etc. Cu timpul, în cadrul ©. s-au constituit două tipuri de preocupări: elaborarea şi fundamentarea teoretică ă unui anumit cod moral, sistem determinat de norme morale (©. normativă) şi cercetarea problemelor legate de originea 246 şi esenţa moralei. Filozofii de orientare sau tendinţă materialistă (Aristotel, Epicur, Spinoza, materialiştii francezi, Feuerbach etc. ) au promovat o mo- / rală laică, au relevat faptul că normele | şi comportamentul moral exprimă nevoile şi interesele reale ale oamenilor; totodată, datorită fundamentării tezelor lor pe reprezentarea unei „naturi umane“ abstracte şi conceperii mecaniciste, metafizice a comportamentului uman, ei nu au putut explica decît parţial originea şi esenţa moralei, dialectica obiectivului şi subiectivului proprii acţiunii morale, legile progresului moral. Eticienii idealişti premarxişti au încercat să fundamenteze morala cu ajutorul unui principiu spiritual („ideea de bine" la Platon, „raţiunea practică" la Kant, „ideea absolută" la Hegel) sau a voinţei divine; în acelaşi timp, ei au studiat anumite probleme reale ale subiectivităţii morale (autocunoaşterea şi responsabilitatea individului — Socrate; dialectica noţiu* nilor morale şi ierarhia valorilor — Platon; libertatea şi demnitatea umană; Kant; raportul dintre morala subiectivă şi morala colectivităţii — Hegel), elaborînd concepte şi soluţii originale. E. contemporană nemarxistă este reprezentată printr-o diversitate de curente care preiau şi modernizează teze ale moralei religioase clasice (e. ne-otomistă), absolutizează rolul intuiţiei în organizarea conduitei morale (e. intuiţionistă), exacerbează subiectivismul şi supralicitează rolul hazardului în viaţa morală (©. existenţialistă), reia-> ti vizează aprecierea şi judecata morală de valoare, subordonînd-o criteriului succesului acţiunii (e. pragmatistă), dezvoltă o investigare sistematică a moravurilor, o sociologie a moralei sau o logică a judecăţilor etice (Şcoala franceză de sociologie, G. Gurvitch) etc. E. marxistă dă o rezolvare întemeiată pe rezultatele ştiinţelor sociale particulare (antropologia socială, sociologia, psihologia) problemelor originii, esenţei sociale şi caracterului realist al moralei. Ea priveşte morala ca un produs social-is- toric, îi ffelevă caracterul de clasă în societăţile împărţite în clase, fundamentează rolul maselor în realizarea progresului moral, defineşte libertatea voinţei drept, capacitate de a acţiona în cunoştinţă de cauză, conferă acţiunilor sociale are Individului rolul de criteriu de apreciere a judecăţilor şi sentimentelor sale morale. E. de această orientare _se. dezvoltă în direcţii_ca: a) elaborarea sistemului teoretic al valorilor, principiilor şi normelor proprii moralei socialiste, a idealului moral şi modelului uman specifice societăţii socialiste; b) istoria moralei şi a doctrinelor etice; c) studiul raportului dintre e. şi celelalte ştiinţe sociale; d) sociologia moralei, cercetare a comportamentelor şi atitudinilor morale individuale şi colective cu ajutorul metodelor sociologice şi ale psihologiei sociale etc.; e) metaetica, fundamentarea _ .gnoseologică şi analiza logică a judecăţilor şi normelor etice. Preocupări de etică au avut în ţara noastră C. Dimitrescu Iaşi, D. Guşti, P.P. Negulescu, M.Dju-vara, P. Andrei, C. Rădulescu-Motru, M. Ralea ş.a. în anii de după eliberare în ţara noastră au apărut lucrări ca: C.I. Gulian,„Introducere în etica nouă“ (1946); I. Grigoraş, „Datoria etică“ (1968) ; Gh. Berescu, „Etica muncii şi modul de viaţă" (1969); Liubomira Miroş, „Etica neotomistă" (1968); V. Popescu, „Atitudinea morală şi stimulentele materiale" (1969); St. Stoica, „Etica durkheimistă" (1969); Colectiv (N. Bellu, V. Popescu, Liubomira Miroş, V. Dem. Zamfirescu), „Tineretul şi idealul moral" (1969); I. Grigoraş, „Binele şi răul“ (1971); Colectiv (N. Bellu— coord. —, V. Dem. Zamfirescu, Liubomira Miroş, St. Stoica, V.Popescu), „Etos şi contemporaneitate" (1971); Gh. Vlăduţescu, „Etica lui Epicur" (1972); Liubomira Miroş, „Intuiţionismul etic. G.E. Moore" (1973); N. Bellu, „Etica lui Kant" (1974); Al. Boboc, „Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler" (1974); I. Grigoraş, „Principii de etică socialistă" (1974); V. Popescu, „Morala şi cunoaşterea ştiinţifică " (1974), „Morala socialistă a muncii" (1975); E. Stere, „Din istoria doctrinelor morale", voi. I (1975), voi. II (1977). ETNOGRAFIE, ştiinţă descriptivă care studiază cultura materială şi spirituală a popoarelor. în antichitate, cercetările etnografice formau un capitol al ştiinţei istoriei şi al geografiei (Herodot, Pliniu cel Bătrîn), fiind dominate de concepţii antropocentrice şi etnocentrice. Reforma religioasă, revoluţia copernicană şi descoperirile geografice au fost cadrul material şi spiritual care a stimulat strîngerea sistematică a unor date despre omul exotic, iar sec. 17 şi 18 au marcat trecerea, de la exotism la umanism în abordarea fenomenelor culturale. în sec. 19 se constituie, şi-şi dispută sferele, trei noţiuni cu privire la studiul genezei şi structurii culturilor umane: e., etnologia şi antropologia, cercetările în acest domeniu conec-tîndu-se cu cele. de lingvistică comparată şi istorică (Bopp, Humboldt, Renan) şi cu cele de arheologie preistorică (Boucher de Perthes, Lubbock). O viziune declarat şi consecvent materialistă în e. a fost pregătită de lucrările lui Bachofen asupra matriarhatului şi ale lui Lewis Morgan asupra evoluţiei familiei (privită în legătură cu evoluţia culturii materiale). La noi în ţară, în prima jumătate a sec. 20, e. a înscris realizări muzeografice deosebite prin efortul lui Romulus Vuia, iar S. Mehedinţi i-a dat o importanţă deosebită în cadrul concepţiei sale antropogeografice. în România, contribuţii merituoase în e. au adus Tancred Bănăţeanu, I. Chel cea, N. Dunăre, Gh. Focşa (organizator al Muzeului Satului), M. Pop, Ion Vlă-duţiu, Romulus Vulcănescu etc. V. şi etnologie; antropologie socială şi culturală. ETNOLOGIE, ştiinţă ce studiază viaţa materială, socială şi culturală a diferitelor etnii (triburi, popoare, naţiuni), reprezentînd, după unii autori, etno- 247 grafia ajunsă la maturitate metodologică, la stabilire de principii şi de tipologii culturale, la interpretări explicative şi la specializare (diversificare). în acest sens se vorbeşte azi de e. economică, e. juridică, etno-muzicologie, etnobotanică, etnomine-ralogie etc. Principiile e. au fost ridicate la rangul de principii fundamentale sau unice de către diferite curente sau doctrine ca: evoluţionismul (Mac Lennan), difuzionismul (Ratzel, Fro-benius, Montandon, Elliot Smith), morfologismul (Boas), funcţionalis-mul (Malinowski) etc. Dezvoltarea e. a implicat cercetări tot mai numeroase de teren, mai ales la popoarele considerate exotice. în felul acesta, e. contemporană se deosebeşte net de e. de „cabinet" sau de „fotoliu", practicată de exemplu de Levy Bruhl sau de Frazer, la începutul secolului. în accepţia generoasă de la mijlocul şi sfîrşitul sec. 19 (Bastiat, Qua-trefages, Broca etc.), e. trebuia să cuprindă toate aspectele semnificative ale vieţii popoarelor, începînd cu antropologia fizică, raseologia, demografia şi terminînd cu cercetarea creaţiei populare, a suprastructurii religioase ş.a. în perioada antebelică şi interbelică s-au stabilit numeroase contacte şi interinfluenţe cu sociologia (Durkheim, Mauss), cu psihologia şi psihanaliza (Freud, Jung, Ro-heim, Kardiner), cu lingvistica, cu geografia, cu istoria. O atenţie specială a căpătat-o (încă de la Lewis Morgan) cercetarea legăturilor de rudenie. Această cercetare are un rol important şi în structuralismul lui C. Levi-Strauss, concepţie de inspiraţie lingvistică şi matematică (teoria grupurilor de transformare), vizînd o examinare în primul rînd sincronică a naturii umane. O influenţă însemnată asupra constituirii e. moderne au avut-o orientările culturaliste (R. Benedict, Kluckohn, M. Mead, R. Lin ton). Relaţiile ©• cu antropologia socială şi culturală sînt importante, după unii autori e. constituind o etapă preliminară a acesteia (C. L6vi-Strauss, de ex., se consideră totodată etnolog, prin cercetările sale asupra unor grupuri umane şi antropolog, prin generalizările pe care le propune). La noi în ţară, D. Guşti a preconizat o „ştiinţă a poporului român". Academia R.S.R. reuneşte azi competenţele într-o Comisie Naţională de Antropologie şi Etnologie, condusă de Şt. Milcu. V. şi antropologie socială şi culturală; etnografie. ETOLOGIE, ramură a biologiei care studiază, cu mijloace obiective, în condiţii cît jnai apropiate de cele naturale (sau chiar în condiţii naturale), comportamentul animalelor, ţinîndu-se seama de coordonatele conceptuale de bază ale gîndirii biologice moderne: variabilitate, adaptare, ereditate, selecţie, evoluţie etc. Domeniul cel mai cercetat af e. este comportamentul intraspecific, interacţiunea dintre indivizi în cadrul aceleiaşi populaţii; atenţia este concentrată mai ales asupra comportamentului determinat ereditar, care se manifestă relativ uniform în cadrul speciei. E. se deosebeşte, prin metodologie, de fiziologia activităţii nervoase, iar prin concepte şi modele, de psihologia animală. Un loc însemnat în e. îl ocupă problema biocomunicaţiei: semnalele ca mijloc de declanşare a unor reacţii stereotipe şi ca mijloc de comunicare intraspecifică. în înţelesul de azi al termenului, e. este o realizare a ultimelor decenii, la afirmarea ei contribuind, între alţii, J. Huxley, von Fritsch, Tinbergen, K. Loreiţz, Eibl-Eibesfeld, Tembrock. Una din tendinţele actuale în dezvoltarea ©. este colaborarea strînsă cu neurofiziologia şi neuroendocrinologia şi asimilarea, în acelaşi timp, a modelelor ciberneticii, ştiinţei informaţiei şi semioticii. E. prezintă un interes real pentru psihologii umană şi psihosociologie, deoarece la baza comportamentului uman se găsesc structuri şi reacţii arhaice. în această problemă dispunem, deocamdată, de puţine lucrări pe material concret şi de multe inter- pretări speculative. Printre acestea cităm cele referitoare la agresivitate (Lorenz, Ardrey), la autodomesti-cire (D. Morris), la dragoste şi ură (Eibl-Eibesfeld), la rămăşiţele comportamentului de vînător al omului epocii paleolitice (Tiger) etc. în ultima vreme devine tot mai clar faptul că trăsătura etologică principală a lui Homo este extraordinara sa capacitate de învăţare (G. Kurth) şi transferul multor reacţii sau iniţiative de interes vital, din domeniul automa-tismelor instinctive, în cel al actelor însuşite prin educaţie, conforme, ca atare, unui model cultural anumit. ETOS (gr. etkos „morav", „obicei", „caracter") 1. Ansamblu al trăsăturilor morale specifice omului, unui grup social sau unei epoci; moralitate. 2. (în antropologie sau etnologie) Ansamblu al temelor, modelelor şi valorilor culturale (nu numai etice) proprii unei colectivităţi. EUCKEN, Rudolf (1846-1926), filozof german neoromantic, din şcoala „filozofiei vieţii", cunoscut ca istoric al filozofiei şi al culturii. Concepţia de ansamblu a lui E., denumită „neo-idealism", are sensul unui activism idealist-spiritualist influenţat de Fichte, dar şi de creştinism. După E., filozofia în calitatea ei de „concepţie despre lume" şi „concepţie despre viaţă" trebuie să conducă la o lume supra-subiectivă, spirituală, la „Absolutul divin". E. s-a opus naturalismului şi materialismului şi, pe urmele lui Nietzsche şi Simmel, a analizat „caracteristicile dezechilibrului spiritualităţii moderne", „criza vieţii spirituale moderne", surprinzînd mărginirea mercantilă, superficialitatea şi duplicitatea lumii burgheze. Prin critica făcută intelectualismului, psihologismului şi biologismului, precum şi prin teoria „planurilor vieţii", E. sugerează ideea ierarhiei sferelor existenţei şi valorilor pe care o va dezvolta Scheler. E. a criticat creştinismul, punînd accentul pe valoarea spiritului uman şi a eug faptei, dezvoltînd totodată o filozofie a religiei şi o filozofie a acţiunii. Op. pr.: „Unitatea vieţii spirituale în conştiinţa şi în acţiunea umanităţii" (1888), „Sensul şi valoarea vieţii" (1908), „Introducere într-o filozofie a vieţii" (1908), „Cunoaştere şi viaţă" (1912), „Omul şi lumea" (1918). EUCLID din Megara (c. 450 — 374 î.e.n.), filozof grec, elev al lui Socrate, întemeitor al Şcolii din Megara. V. megaricii. EUDEMONISM (gr. eudaimonia „fericire"), concepţie etică care pune la baza moralei năzuinţa omului spre fericire. E. se distinge de hedonism care concepe fericirea doar ca plăcere imediată. E. a fost promovat îndeosebi de filozofii materialişti premarxişti (Epicur, Helvetius, Diderot, Feuer-bach ş.a.), fiind opus ascetismului moralei religioase sau concepţiilor etice id'ealiste, care înlocuiau năzuinţa spre fericire cu îndeplinirea datoriei (de ex., rigorismul kantian). E. nu a luat însă în considerare condiţiile sociale şi istorice concrete de care depind atît conţinutul concepţiei despre fericire cît şi posibilitatea înfăptuirii ei practice. EUFENIE, termen alcătuit prin simetrie cu cel de eugenie, şi care denumeşte totalitatea măsurilor ştiinţifice ce se adresează organismului viu („fenotip"), şi nu zestrei sale ereditare, pentru a realiza o viaţă echilibrată, sănătoasă şi cu performanţele dorite. EUFUNCŢIE, v. FUNCŢIE. EUGENIE (gr. eu „bine", „bun", şi genea „naştere", „generaţie"), teorie care susţine că populaţiile umane pot fi ameliorate în primul rînd prin măsuri biologice de inspiraţie genetică. Deşi creatorul ei (F. Galton, către 1870) nu a formulat-o cu intenţii politice, e. a fost repede anexată bio-politicii, neomalthusianismului, uneori darvinismului social, ideologiilor 249 politice reacţionare, mai ales rasiste, colonialiste, fasciste. E. reacţionară preconizează metode inumane, apropiate de cele zootehnic» în alegerea genitorilor, sterilizarea forţată, interzicerea căsătoriilor între oameni de rase diferite etc. Ştiinţa a infirmat ideea inegalităţii între rase, ca şi ideea inferiorităţii metişilor rezultaţi din încrucişările dintre rase. în schimb, ea a arătat că există boli transmisibile ereditar care nu pot fi evitate decît prin abţinerea de la procreare. Combaterea e. de nuanţă rasistă nu trebuie să ducă deci la minimalizarea problemelor de genetică umană, foarte importante pentru sănătatea publică. V. şi bioso-ciologie; rasism. EUL, noţiune care desemnează reflectarea conştientă, de către individ, a propriei existenţe, exprimînd unicitatea persoanei în relaţiile cu ceilalţi oameni. Conştiinţa de sine a omului reflectă atît existenţa propriului corp (e. corporal), cît şi a propriei vieţi psihice interioare (e. psihic). E. nu este un fenomen pur subiectiv, opus în mod absolut realităţii obiective şi fără legătură cu aceasta. Unicitatea persoanei umane este rezultatul interiorizării unui ansamblu de relaţii sociale, iar reflectarea propriei existenţe în conştiinţa individuală a omului se produce pe baza reflectării lumii obiective, a existenţei şi activităţii sociale a celorlalţi oameni, ca şi a confruntării individului cu ele. EURISTIC (gr. heuriskein „a afla"), termen care se aplică metodelor şi regulilor descoperirii şi ale invenţiei. Ca ars inveniendi, euristica a fost întemeiată prin lucrările lui Pascal, Des-cartes, Leibniz, Bolzano ş.a. în perioada actuală, prin efortul comun al logicienilor, matematicienilor, psihologilor, sociologilor şi filozofilor, se dezvoltă metodologia e., o ramură specială a metodologiei ştiinţei, avînd ca obiect metodele şi tehnicile de inovaţie intelectuală. 250 EUTANASIE (gr. eu „bun" şi thana-tos „moarte"), termen lansat de Fr. Bacon, inspirat din „Republica" lui Platon, şi folosit astăzi mai ales pentru a desemna practica curmării vieţii unui infirm sau unui suferind incurabil, printr-un act medical. în acest sens, e. este proscrisă de majoritatea codurilor de etică medicală iar, legal, este considerată o crimă de omucidere. EVIDENŢĂ, calitate a înţelegerii sau a cunoaşterii de a exclude posibilitatea dubiului şi a erorii, de a fi clară şi completă. Cerinţa e. a cunoscut un apogeu în raţionalismul clasic (Des-carteg c.onsidera e. intelectuală drept criteriul adevărului) şi o reconsiderare critică. în filozofia lui Kant. în filozofia contemporană, o tendinţă extremă (neopozitivismul, formalismul, structuralismul) diminuează sau chiar exclude apelul la e. intuitivă ; pe de altă parte, fenomenologia reintroduce exigenţa e. (a unei e. apodictice chiar), propunînd o radicalizare şi o decantare a ei, o disociere de reziduurile ontologice şi psihologice carteziene. Pe lîngă încercarea de a i se distinge sensurile (logic, psihologic, gnoseologic), în gnoseologia contemporană se manifestă tendinţa de a considera e. nu ca o valoare cognitivă absolută (aşa cum apăruse ea în încercările de fundare categorică a cunoaşterii pe principii prime, evidente), ci ca o va-îoare graduală, deschisă (ea permi-ţînd noi reformulări, revizuiri, pu-tîndu-se reconstitui la diferite paliere ale cunoaşterii), elaborată, netotali-tară, diferenţiată, locală şi relativă, corelată preponderent cu relaţia, simbolul şi structura, trezită din simplicitatea ei naivă. După cum arăta Bachelard, în măsura în care era considerată imediată, e. ascundea drumul care ducea la obiect; ea se voia originară, dar nu era decît rezultatul unui proces sau al unei construcţii. în gnoseologia contemporană, e. rămîne o calitate a cunoştinţelor, dar este purificată, degajată de experienţa comună, ţinînd de coerenţa şi funcţionali- tatea ansamblului teoretic. Reconsiderată dialectic, ea rămîne o noţiune fundamentală a analizei filozofice. EVOLUŢIE 1. (în sens larg) Proces de dezvoltare, care cuprinde atît schimbările cantitative, cît şi pe cele calitative (de ex., e. speciilor organice, prin care se înţelege că acestea nu sînt imuabile, ci se transformă în decursul timpului). V. şi evoluţionism. 2. (în-tr-un sens mai restrîns) Una dintre etapele dezvoltării, şi anume schimbarea cantitativă treptată înlăuntrul aceleiaşi calităţi, spre deosebire de schimbarea calitativă, efectuată prin salt. EVOLUŢIE CREATOARE, v. BERG-SON, Henri. EVOLUŢIE EMERGENTĂ, v. EMERGENT. EVOLUŢIE ŞI REVOLUŢIE, forme şi etape distincte, indisolubil legate ale procesului dezvoltării sociale. Evoluţia este etapa acumulărilor cantitative treptate în dezvoltarea vieţii sociale, a schimbării acelor proprietăţi, trăsături, relaţii sau structuri care nu sînt esenţiale pentru sistemul sau procesul social respectiv. Revoluţia reprezintă etapa transformărilor calitative profunde (orientate de la inferior la superior), a schimbării radicale, la nivelul esenţei, a relaţiilor specifice, proprietăţilor şi trăsăturilor proprii unui sistem social, determinînd apariţia unui nou sistem, a unei noi epoci sociale. Evoluţia pregăteşte revoluţia, iar revoluţia desăvîrşeşte evqluţia şi creează premisele unui nou proces evolutiv, pe o treaptă calitativ superioară. Astfel, trecerea revoluţionară de la o orînduire socială la alta este pregătită de acumularea unor condiţii obiective şi subiective în sînul orînduirii vechi. Unele concepţii metafizice neagă unitatea dialectică dintre e. şi r., redu-cînd dezvoltarea socială fie la acumulări cantitative treptate, continue, fie la transformări calitative, nepregă- tite de acumulările cantitative, igno-rîndu-se unitatea dialectică necesară a schimbărilor cantitative şi a transformărilor calitative. în concepţiile social-politice, aceste variante ale metafizicii se manifestă fie sub forma reformismului, care absolutizează forma evolutivă a dezvoltării sociale, fie sub forma voluntarismului anarhic, care absolutizează forma revolutivă a acesteia. EVOLUŢIONISM, concepţie cu privire la procesul istoric de evoluţie a Universului, a Pămîntului, a lumii vii etc. Principala accepţie a noţiunii s-a cristalizat în biologie. Problemele centrale ale e. în biologie constau, pe de o parte, în demonstrarea faptului evoluţiei vieţuitoarelor şi, pe de altă parte, în lămurirea cauzelor şi a mecanismelor care determină desfăşurarea acestui proces. E. s-a dezvoltat în opoziţie cu fixismul şi cu creaţionis-mul. Intuiţii cu privire la evoluţia naturii au apărut încă în antichitate (He-raclit, Empedocle, Democrit, Lucre-ţiu). Ideile evoluţioniste au renăscut în sec. 18 şi la începutul sec. 19. Kant şi Laplace elaborează teorii asupra evoluţiei sistemului solar, iar în biologie apar idei despre înrudirea speciilor, despre transformarea lor limitată (Buffon, K.E. Wolff, Darwin). Bazele unei concepţii evoluţioniste închegate au fost puse de J.-B. La-marck (v. lamarckism), dar înfrînge-rea definitivă a fixismului şi fundamentarea pe deplin ştiinţifică a e. în biologie se datoresc lui Ch. Darwin. Darvinismul reprezintă, de fapt, e. modern. în geologie, e. s-a impus mai ajes prin opera lui Ch. Lyell. Punctul de vedere evoluţionist, transformist a pătruns în fizică, chimie şi alte ştiinţe, inclusiv în ştiinţele sociale. Concepţia generală despre lume a devenit treptat evoluţionistă sub influenţa dialecticii filozofiei clasice germane şi mai ales a lui Hegel. Teorii evoluţioniste cuprinzătoare au schiţat la vremea lor H. Spencer, V. Conta („Teoria ondula-ţiunii universale", 1876), E. Haeckel. evo Ilustrare vie a principiului istorismului, e. a contribuit la progresul gîndirii dialectice în ştiinţele naturii. Pe de altă parte, e. a adus o contribuţie extrem de importantă la dezvoltarea şi la fundamentarea materialismului filozofic în genere şi a determinismului în special. Alături de principiul conservării şi transformării energiei şi de teoria celulară, e. a constituit o premisă ştiinţifică a apariţiei materialismului dialectic. Ga teorie, e. a putut avea trăsături mai accentuat metafizice sau mai accentuat dialectice. Gînditorii care au adoptat sensul larg, cuprinzător al evoluţiei, ca dezvoltare, incluzînd şi saltul calitativ, s-au situat pe poziţii dialectice. Cei care au conceput evoluţia în sensul ei îngust, exclusiv ca acumulare cantitativă, nu au putut depăşi anumite limite metafizice de gîndire. Ei aparţin ca orientare e. plat. EVOLUŢIONISM PLAT, concepţie care reduce procesul istoric complex al evoluţiei, luată în sensul ei larg, la simple acumulări cantitative. E.p. este opus dialecticii, întrucît neagă salturile calitative ca etapă necesară a procesului dezvoltării şi nu recunoaşte contradicţiile interne ca izvor al automiscârii şi autodezvoltării fenomenelor. Un exemplu de e.p. în ştiinţele naturii îl constituie preformismul biologic. EVOLUŢIONISM SOCIO-CULTURAL, curent în filozofie şi ştiinţă apărut în a doua jumătate a sec. 19, sub influenţa darvinismului şi a ideii de „progres uman“ care a preocupat filozofia sec. 18—19. Principalii săi reprezentanţi au fost L.H. Morgan şi E.B. Tylor, influenţaţi, la rîndul lor de H. Spencer, întemeietorul organicismului, primul care a ridicat problema teoriei evoluţiei culturale şi care a lansat ideea legăturii intime dintre bioevoluţie şi evoluţia culturală. E.s.-c. s-a întemeiat pe teoria dezvoltării istorice „uniliniare“ a umanităţii, pe studierea comparativă a culturii diferitelor popoare, precum şi pe ideea continuităţii şi dezvoltării culturale. Fiind criticat de antropologii difuzio-nişti, istoricişti, funcţionalişti şi con-figuraţionişti (Fr. Boas şi şcoala sa, B. Malinowski, E. Sapir), care i-au reproşat neglijarea factorilor spaţiu şi timp, liniaritatea simplistă şi negarea rolului difuziunii în cercetarea culturii, e.s.-c. a cunoscut un oarecare regres; el este însă reabilitat în ultimul timp de către neoevoluţionişti (J. Steward, G. Ghilde, L.A. White), şi ca o reacţie la antievoluţionismul promovat de Fr. Boas şi şcoala sa. Important pentru interesul acordat trecutului în studierea fenomenelor sociale şi culturale, pentru principiile folosite în analiza acestora, e.s.-c. a contribuit la dezvoltarea conceptului de cultură şi la primele afirmări ale antropologiei culturale ca ştiinţă. EXCITABILITATE, proprietate caracteristică materiei vii de a reacţiona într-un mod specific la acţiunea mediului extern şi intern. Ea stă la baza activităţii de reflectare a organismelor, activitate ce se dezvoltă în cursul interacţiunii acestora cu mediul ambiant. Procesul de declanşare a e. îl formează excitaţia. EXEGEZĂ (gr. exegesis „interpretare"), interpretare, comentare, explicare (de conţinut şi filologică) a unui text literar, juridic, religios etc. EXISTENT, gen particular al existenţei (obiect, fenomen, idee). La eleaţi e. constituia temeiul abstract al principiului identităţii şi al noncontradicţiei, cognoscibil numai prin raţiune, fiind unic, imuabil, continuu şi neschimbător. Concepţia eleată asupra e. a devenit unul din izvoarele idealismului platonician. Existentul, ca gen particular, concret al existenţei reale formează obiectul refuzului existenţialist (Heidegger), însoţit de negarea posibilităţii de a ni se dezvălui fiinţa (das Sein), pierdută în abisurile subiectivităţii. Din punctul de vedere al materialismului dialectic, e. reprezintă un 252 M ll domeniu de realitate exterior oricărui subiect. EXISTENŢA SOCIALĂ ŞI CONŞTIINŢA SOCIALĂ, categorii fundamentale corelative ale materialismului istoric, care desemnează latura materială şi cea spirituală a vieţii sociale; raportul dintre ele constituie problema fundamentală a ştiinţei despre societate. K. Marx a distins pentru prima oară, din mulţimea multiformă ă relaţiilor sociale, relaţiile de producţie, ca relaţii obiective, ca element fundamental al existenţei sociale care determină, în ultimă analiză, procesele spirituale ale vieţii sociale. „Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa" (K. Marx). Existenţa socială este constituită din ansamblul elementelor vieţii materiale a societăţii: cadrul cosmic-geografic, densitatea populaţiei, creaţiile materiale ale oamenilor şi relaţiile materiale care se stabilesc între om şi natură şi între oamenii înşişi în procesul muncii sociale, relaţii care au, în ansamblul vieţii materiale, un rol de prim ordin şi care sînt determinante, în ultimă analiză, în apariţia şi dezvoltarea conştiinţei sociale. Conştiinţa socială este constituită de totalitatea elementelor de reflectare şi apreciere a vieţii materiale: reprezentări, sentimente, mentalităţi, idei, cunoştinţe, noţiuni, convingeri, teorii ş.a. In raport cu conştiinţa individuală, conştiinţa socială este o reflectare mai multilaterală şi generalizată a existenţei sociale. Conştiinţa socială are o structură complexă, diferenţiindu-se, în plan vertical, pe nivele deosebite de profunzime în reflectarea realităţii: conştiinţa comună şi conştiinţa sistematizată, psihologia socială şi ideo- * logia, iar în plan orizontal în mai multe forme ale conştiinţei sociale (politică, juridică, morală, estetică, ştiinţifică, filozofică, religioasă); aceste planuri se întrepătrund, în fiecare formă a conştiinţei sociale, distingîndu-se elemente de nivelul conştiinţei comune şi exi de nivelul conştiinţei sistematizate, teoretice, elemente a de psihologie socială şi de ideologie. în opoziţie cu concepţiile idealiste, care explică dezvoltarea socială prin diverşi factori ideali, materialismul istoric demonstrează că viaţa materială este factorul prim, determinant, iar viaţa spirituală este factor secund, reflectarea vieţii materiale. „Conştiinţa (das Bewusstsein) nu poate fi niciodată altceva decît existenţa conştientă (das bewusste Sein), iar existenţa oamenilor este procesul real al vieţii lor“ (K. Marx). Conştiinţa socială poate stimula sau frîna dezvoltarea existenţei sociale, după cum reflectă interesele claselor progresiste sau ale celor reacţionare, după cum reflectă sau nu cerinţele obiective ale dezvoltării istorice. Conştiinţa socială nu este o reflectare mecanică a existenţei sociale. în opoziţie cu materialismul „economic" vulgar, care neagă rolul ideilor în viaţa societăţii, materialismul istoric subliniază interacţiunea dintre e.s. şi c.s.5 rolul activ al conştiinţei sociale faţă de existenţa socială. Existenţa socială, respectiv, elementul ei fundamental — relaţiile de producţie — se dezvoltă în genere mai repede şi înaintea conştiinţei sociale, devansează transformările din conştiinţă. Dar, din legea rămînerii în urmă a conştiinţei sociale faţă de existenţa socială nu trebuie dedusă interpretarea fatalistă după care conştiinţa socială ar trebui întotdeauna şi „în chip necesar" să rămînă în urma’ existenţei sociale; tot astfel, existenţa acestei legi nu poate fi folosită ca justificare pentru neajunsurile muncii educative, care sînt o circumstanţă subiectivă a rămînerii în urmă a conştiinţei. Conştiinţa socială nu ră-mîne deci constant şi exclusiv în urma existenţei sociale. O parte a ei poate, în anumite condiţii, reflectînd cerinţe noi, abia apărute, ale dezvoltării vieţii materiale a societăţii, să devanseze transformările din existenţă, preconi-zînd altele mai adînci, revoluţionare. Formarea unui ideal social avansat, 253 progresist, îmbrăţişarea lui de către mase largi, integrarea lui în gîndirea şi sistemul de valori al maselor, ca o parte componentă a conştiinţei lor sociale şi ca ţel al acţiunii lor practice, existent doar ca reprezentare şi aspiraţie şi nu ca parte a existenţei lor sociale, constituie un caz tipic în care conştiinţa socială o poate lua înaintea schimbărilor din existenţa socială. Pe de altă parte, conştiinţa socială nu se schimbă integral odată cu transformarea existenţei sociale, ea are şi o anumită stabilitate, manifestă o tendinţă conservativă; conştiinţa socială asigură totodată păstrarea şi transmiterea valorilor autentice ale culturii, cristalizate în cunoaştere, în creaţii spirituale etc., de la o orîn-duire la alta. Prin toate acestea se manifestă independenţa relativă a conştiinţei sociale faţă de existenţa socială. Pe fondul acestei independenţe relative, conştiinţa socială îşi exercită acţiunea ei inversă asupra existenţei sociale, evidenţiindu-şi funcţia şa critică» creatoare şi transformatoare, Materialismul istoric releva împortanT ţa revoluţionară a ideilor înaintate, care pătrund in conştiinţa maselor şi, stimulînd acţiunea istorică a acestora, devin o forţă materială a dezvoltării societăţii. Schimbarea existenţei sociale determină schimbarea conştiinţei sociale, dar aceasta nu se produce automat, dintr-o dată, ci în cursul unui proces complex, contradictoriu, îndelungat. Pin determinarea conştiinţei sociale de către existenţa socială nu rezultă că noua conştiinţă trebuie lăsată să se dezvolte de la sine, spontan, fără intervenţia factorilor educativi, suprastructurali. în condiţiile societăţii socialiste, noua conştiinţă socială, conştiinţa socialistă se dezvoltă pe temelia condiţiilor noi de existenţă şi datorită intensei munci politico-ideolo-gice şi instructiv-educative desfăşurată, organizată şi condusă de către partidul comunist. Realizarea prevederilor Programului P.C.R., adoptat la Congresul al Xl-lea, a hotărîrilor primului Congres al educaţiei politice şi al culturii socialiste, precum şi a sarcinilor prevăzute în Programul de măsuri în domeniul muncii ideologice, politice şi cultural-educative, elaborat de Comisia ideologică a C.C. al P.C.R. sub conducerea directă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R., va duce la accelerarea procesului de dezvoltare şi maturizare a conştiinţei socialiste, la învingerea mai rapidă a rămăşiţelor vechiului din gîndirea şi comportamentul oamenilor, la apropierea conştiinţei sociale de ritmul transformărilor din existenţa socială, la sporirea capacităţii de creaţie istorică conştientă a maselor. EXISTENŢĂ, tot ceea ce există, respectiv, lumea, universul luat în ansamblul lui. în această accepţie, e. constituie cea mai cuprinzătoare noţiune a filozofiei şi a gîndirii umane în general. Aşa o găsim, de ex., la începutul lucrării lui Hegel „Ştiinţa logicii". Adeseori, însă, termenul e. este folosit pentru a indica numai ceea ce există efectiv, spre deosebire de ceea ce nu este decît imagine subiectivă (gîndire, reprezentare), adică, un mod de a fi derivat şi atenuat, lipsit de plenitudinea şi consistenţa e. corporale, a lucrurilor materiale. în sensul acesta apare termenul de e. la Feuerbach, în expresiile „existenţa este subiect, iar gîndirea este predicat" sau „existenţa nu poate fi dedusă din gîndire, dar gîndirea poate fi dedusă din existenţă“, şi la Engels în formularea problemei fundamentale a filozofiei ca problemă a raportului dintre e. şi gîndire. La unii filozofi (Platon, Parmenide), termenul de e.este luat în sensul de e; absolută, eternă şi invariabilă, spre deosebire de e. sensibilă, concretă care este considerată ca fiind doar manifestarea superficială a celei dintîi. De fapt, la majoritatea filozofilor ©• a fost definită prin delimitarea conţinutului de formă, a esenţei de fenomen (aparenţă), a universalului de singular şi particular ş.a.m.d. îndeosebi materialiştii au căutat să dea cuvîntului e. un sens cît mai obiectiv şi mai precis. în opoziţie cu această tendinţă generală a filozofilor, se situează reprezentanţii unor variante ale filozofiei nemarxiste contemporane („filozofia vieţii", fenomenologia, existenţialismul), care pun noţiunea de e. în centrul gîndirii lor, dar îi atribuie un înţeles subiectivist, ea semnificînd în acest caz, într-o perspectivă antropologistă asupra lumii, „realitatea trăită", „existenţa (fiinţa) pentru sine" etc., e. absolută, inaccesibilă cunoaşterii. După K. Jaspers, reprezentant al existenţialismului care opune în mod abuziv cunoaşterea filozofică celei ştiinţifice, „sensul ascuns" al cunoaşterii ştiinţifice este acesta: să ajungi, prin cercetare, la limita la care cunoaşterii celei mai lucide i se deschide spaţiul necunoaşterii. Abia atunci e. propriu-zisă se dezvăluie, nu sub forma unei imagini determinate, ci ca plenitudine a necunoaşterii, a neştiinţei. în accepţia actuală a materialismului dialectic şi istoric, care valorifică selectiv achiziţiile diferitelor ontologii nemarxiste contemporane, inclusiv pe cele existenţialiste, neopozitiviste şi îndeosebi neora-ţionaliste, e., înţeleasă ca totalitate a obiectelor, fenomenelor şi proceselor care structurează Universul, lumea luată în ansamblul ei, este privită unitar şi dialectic drept o totalitate de domenii materiale naturale şi sociale, aflate în continuă mişcare şi devenire, domeniul superior de manifestare al acesteia fiind omul, la rîndul său un domeniu de e. obiectivă. Entitate existenţială, omul se distinge însă şi ca subiectivitate, din a cărei activitate teoretică se structurează şi domeniul ideilor. Ideile ne apar, în a-ceastă perspectivă, ca produs, derivat al e. materiale; prin om materia dobîndeşte capacitatea de a se dedubla într-o lume a ideilor, acestea au, totodată, un statut existenţial; odată structurate, se supun unei logici obiective, funcţionează legic-necesar. Rezultă că noţiunea generală de e. cuprinde, ca domenii fundamentale, e. materială (naturală şi socială) şi e. ideilor, aceasta din urmă avînd un statut existenţial dar fiind produsul genetic şi reflectoriu (prin om) al ©. materiale. în aceeaşi perspectivă, se poate vorbi de e. obiectivă şi de e. subiectivă, respectiv de domeniile universului material şi social şi de univer-. sul uman, prin intermediul căruia se structurează şi care cuprinde universul ideilor. Se conturează, astfel, premisele unei ontologii dialectice materialiste, care exclude orice viziune tradiţională, metafizică, asupra ontologiei înţeleasă ca discurs asupra „fundamentelor" e. E. nu este deci un fundament, pivot, substrat al lucrurilor, ci o lume obiectivă în mişcare şi devenire, totalitatea modalităţilor de manifestare a materiei în mişcare constituind sfera categoriei de e. EXISTENŢIAL, ceea ce ţine de existenţă sau de simţămîntul existenţei. Filozofiile e* (printre care cele existenţialiste înseşi), apar fie ca descrieri psihologice şi morale ale sentimentului existenţei (Jaspers) aşa cum se manifestă el în situaţii limită (supremă ignoranţă, grijă, angoasă, desperare, singurătate, moarte etc.), fie ca „analiză metafizică a elementelor esenţiale care constituie existenţa" (Heidegger) cum ar fi libertatea (ca domnie a arbitrarului opţiunilor), facticitatea, dere-licţiunea, rătăcirea, contingenţa etc., învederînd în acest fel atît situaţiile particulare cît şi însuşirile universale ale existenţei umane. Termenul e. păstrează în filozofiile existenţialiste, datorită tuturor acestor trăsături, o semnificaţie predominant antropologistă şi individualistă care întreţine o problematică fără ieşire. EXISTENŢIALISM, unul dintre cele mai răspîndite şi mai influente curente filozofice din sec. 20, al cărui discurs se opreşte predilect asupra existenţei umane. Oscilînd între idealismul subiectiv şi idealismul obiectiv, e. se afirmă, .în genere, pe terenul iraţionalismului, delimitîndu-se de alte interpretări ontologice prin analiza n= 11 exi nihilistă şi pesimistă a existenţei umane, axată 4>e abolirea oricăror criterii valorice şi pe adoptarea următoarelor teze fundamentale: nonsensul exis- tenţei umane şi echivalenţa actelor umane. E. se caracterizează, de asemenea, prin respingerea gîndirii abstracte, impersonale, a capacităţii acesteia de a înţelege şi explica condiţia umană, şi prin ancorarea meditaţiei în concretul existenţei individuale; respingerea sistemelor filozofice şi a id<*ii de sistem, renunţarea la „filozofici *în avantajul „filozofării"; golirea demersului filozofic de conţinutul teoretic, cognitiv şi punerea lui în slujba realizării „existenţei autentice"; o nemulţumire accentuată faţă de filozofia tradiţională, caracterizată drept superficială, dogmatică, ruptă de viaţă, incapabilă s-o exprime în plenitudinea şi complexitatea ei; respingerea schemelor reducţioniste de natură strict logică, care se substituie texturii infinit mai bogate a individualităţii; concentrarea atenţiei asupra stărilor intens şi fundamental problematice, „situaţiile limită“ ale existenţei; exploatarea situaţiilor paradoxale şi dramatice ale conştiinţei; încercarea de acreditare a individului singular drept categorie filozofică; subestimarea sau chiar anihilarea încrederii în valoarea ştiinţei; folosirea predilectă drept concepte ontologice cardinale a noţiunilor cu semnificaţie îndeobşte etică, psihologică etc. („opţiune"’ „auten-licitate", „decizie", „posibilitate", „tea-mă“, „angoasă", „pasiune", „esec", „moarte“ etc.). Pornind de la Kier-kegaard, Mâine de Biran şi Nietzsche, e. se opune (ca şi romantismul) mărginirii intelectualiste a filozofiei clasice moderne, părăsind însă spiritul dialectic şi optimismul teoretico-gno-seologic al acesteia. E. se mai defineşte prin accentul pe care-1 pune pe anumite teme: „contingenţa existenţei umane"; aruncarea, părăsirea, absurdul existenţei umane; înstrăinarea', neputinţa raţiunii; singurătatea şi fragilitatea existenţei umane; neantul. Mai importantă decît aceste teme (pe care chiar romanul existenţialist le exprimă cu destulă claritate) este însă pentru e. însăşi noţiunea de existenţă, care nu este inteligibilă fără referirea la corelatul ei — transcendenţa; în raport cu aceasta din urmă, „existenţa umană" apare ca o perpetuă „cădere", ca un „a fi înainte de sine" (Heidegger), ca „proiect^ (Sartre), ca „tendinţă şi comunicare" (Jaspers), ca „refuz sau invocare" (G. Marcel). în funcţie de înţelegerea „transcendenţei", îfi e. distingem între gruparea „atee" (Heidegger, Sartre, Abbagnano) pentru care omul însuşi este transcendenţă (adică, prin însuşi faptul că există, omul e angajat în „realizarea" lumii, fără intervenţia divină), şi gruparea religioasă (K. Jaspers, G. Marcel, M. Buber), pentru care există un transcendent absolut, spre care omul tinde, în raport cu care el defineşte sensul acţiunilor sale. şi 9 ^a dezvoltat,în legătură cu criza^so=u ijcietaţiî"şi a cutturii’burgKeze^ln^da-Ijceniulâî tfeileâ al secolului nostru, |ffîâî Tntîi îîTGeriMniaTŢTăsp^T§7"TTeI-fdegger), extinzîndu-se apoi şi găsind o largă audienţă în Franţa, unde a devenit, după cel de-al doilea război mondial, o concepţie şi o atitudine faţă de viaţă în rîndurile unei părţi a intelectualităţii. La apariţia e. a contribuit calamităţi sociale din perioada inter- jţ belică. în planul teoretic, e. este o\ continuare a idealismului neoromanticei al „filozofiei vieţiiu' şi a fenomenologiei, ele însele reacţii la discreditarea şi prăbuşirea dogmelor vechiului luminism şi raţionalism speculativ, la falimentul t valorilor civilizaţiei burgheze edificate^ pe temelia acestor dogme. Fondul ge- ‘ / neral de criză pe care s-a constituit^/ e. a determinat o anumită atitudine i critică din partea unora dintre repre- | zentanţii săi faţă de falsele valori ale gîndirii şi existenţei burgheze. M. Heidegger a criticat „de la dreapta", de pe poziţii individualiste, democraţia burgheză, dezaprobînd în manieră ro- 256 exp enţei structuralismului, care opune relativismului existenţialist o notă de perenitate; insatisfacţia spiritualităţii contemporane care îşi reclamă nevoia de relativă echilibrare în faţa unei filozofii ce teoretizează permanenţa dezechilibrului şi lipsa de perspectivă. mantică civilizaţia capitalistă, tehnica, înăbuşirea personalităţii umane. Reluarea temelor existenţialiste în operele lui Sartre şi Camus, în forma mai accesibilă a eseului, precum şi punerea pe primul plan a deliberării dramatice în jurul conştiinţei, a problemei libertăţii, au dus la transformarea orientării! filozofice întemeiate de Heidegger în^ EXOGAMIE (gr. exo „în afară“ şi tr-o modă foarte căutată. Oglindind ’ gamos „căsătorie"), lege fundamen- lupta antifascistă în genere şi mişcarea tală a ginţii matriarhale, impusă de de rezistenţă în special, e. francez in-j |# cutumă, conform căreia căsătoriile troduce o notă protestatară în ansam-p între membrii aceleiaşi ginţi erau in-blul temelor negative şi pesimiste ale terzise. în lucrarea „Structurile ele- „filozofiei existenţei". Temele majore . mentare ale rudeniei", CI. Levi- rămîn însă subiectivitatea, solitudinea,Strauss explică e. prin cauze de ordin ambiguitatea, desperarea, tensiunea şLgr material (schimbul între membrii co-neantul. Sartre şi Camus ajung la o munităţilor primitive — triburi,sate —, asociere între teza „contingenţei" şi inclusiv schimbul cu femei), infirmînd cea a negativităţii; spre deosebire dej explicarea ei prin cauze psiho-biolo-existenţialiştii germani, a căror meta-l£ gice (teama de incest) sau pur reli-fizică şi etică individualistă şi pesimistă'^, gioase. V. şi endogamie. EXOTERIC (gr. exoterikos „exterior"), accesibil sau destinat tuturor, în opoziţie cu esoteric. ducea la concluzii social-politice reacţionare, cei doi gînditori francezi încearcă să pună pe primul plan ideea luptei împotriva condiţiilor absurdei inumane ale fiinţării omului în perioadaţ fascismului. După 1960, e. trece la’7 EXPANSIUNEA UNIVERSULUI, v. anumite nuanţări, corectări şi chiar (1 DEPLASAREA SPRE ROŞU. încearcă o depăşire. Se remarcă ten-j dinţele lui Jaspers (în ultimii patru-cinci ani ai vieţii sale) de a formula idei pacifiste, în spiritul filozofiei sale, după care menirea omului este de a comunica şi de a sc înţelege cu semenii Heidegger însuşi a încercat o ieşire din subiectivismul şi nihilismul ontologiei sale. Este notabilă insă noua EXPERIENŢĂ, totalitate a acţiunilor şi observaţiilor prin care oamenii obţin informaţii asupra obiectelor şi proceselor din realitate. Noţiunea de e. poate fi interpretată diferit; de aceea referirea la e., afirmaţia că cunoaşterea îşi are izvorul în e. nu defi- ----- --------- ----- "Vi nesc Prin ele însele caracterul (mate- onenţare a lui Sartre spre concepţia II rialist sau idealist) al unei concepţii, marxista, renunţarea sa la teza „exis- \ Idealismul subiectiv interpretează e. tenţialismul este un umanism şiformu-^ ca un ansamblu de trăiri ale subiectu-larea unui nou credo: marxismul este W 1 j }n care nu gg^g (ja^ vreun obiect adevăratul umanism al epocii noastre. f indepenc^t de acesta. Materialis-între cauzele acestei redimensionări de mul, dimp^ţrivă, consideră e. ca o poziţii sînt de menţionat: eşecul încercărilor de generalizare, şi mai ales, de realizare a modelului metodologic existenţialist; creşterea influenţei marxismului pe măsură ce noul stadiu al dezvoltării ştiinţei solicită acut o integrare a cunoaşterii dintr-o perspectivă dialectică, istoristă; creşterea influ- intefacţiuw a subiectului cu obiectul. Totodată, spre deosebire de diferitele variante ale apriorismului, care admit posibilitatea unoar cunoştinţe independente de orice experienţă, materialismul consideră că e. este* baza ultimă a întregii cunoaşteri umane. Concepţia materialist-dialectică despre e. se deosebeşte de cea a materialismului 257 exp premarxist sau nemarxist prin aceea câ: a) potrivii acestei concepţii, subiectul e. nu este numai individul izolat, ci şi omul social, societatea; b) e. nu este considerată ca o receptare pasivă a acţiunii lumii exterioare asupra organelor senzoriale ale omului, ci ca o relaţie nemijlocită a omului cu realitatea, a cărei geneză se află în procesul transformării practice de către el a realităţii. în teoria actuală a cunoaşterii se face distincţia între e. comună, ca totalitate a observaţiilor şi acţiunilor omului asupra realităţii, şi e. ştiinţifică, sau experimentul, definită ca e. pregătită şi structurată matematic. EXPERIMENT, procedeu de cercetare în ştiinţa modernă, care constă în reproducerea artificială sau în modificarea intenţionată a unui fenomen natural în scopul observării lui în condiţii speciale create de cercetător; e. poate fi definit pe scurt ca o observaţie provocată. Posibilitatea de a produce şi de a repeta după dorinţă fenomenul cercetat, de a-i varia artificial condiţiile şi mai ales de a-1 desprinde din ansamblul complex al interdependenţelor sale, reprodudn-du-1 în formă „pură“, determină superioritatea e. faţă de observaţia obişnuită, explicînd rolul deosebit pe care îl are e. pentru dezvăluirea legilor, a mecanismului mişcării şi dezvoltării diferitelor procese din natură şi societate. Din punct de vedere epistemologic, e. are o natură complexă: pe de o parte, el reprezintă o modificare nemijlocită, materială, a obiectului şi. în acest sens, este o formă a practicii; pe de altă parte, nu urmăreşte satisfacerea nevoilor practice ale omului, ci cunoaşterea, fiind modelat potrivit nevoilor acesteia. E. este conceput pe baza unui model sau a unei ipoteze teoretice prealabile pe care urmează să le verifice, reprezentând dm acest punct de vedere o întruchipare a gîndirii abstracte. în procesul" dezvoltării ştiinţei se stabileşte o interacţiune continuă între e. şi teorie, e. constituind mijlocul de confirmare sau de infirmare a ipotezelor, de transformare a acestora în teorii. O formă aparte de e. este e. crucial, adică e. care trebuie să decidă alegerea uneia dintre două ipoteze sau teorii opuse, infirmînd una dintre ele şi confirmînd-o pe cealaltă. Cu toată importanţa sa în ştiinţă, e. crucial nu are în general un caracter absolut, datorită solidarităţii reciproce a ipotezelor ştiinţifice, ca şi a dependenţei e. de cadrul conceptual general. Verificarea unei ipoteze sau a unei teorii este un proces complex care nu poate fi redus la efectuarea unui singur e., hotărîtor. De aceea, în cunoaştere, are valoare operaţională e. continuupermanenta confruntare între e. şi teorie. EXPERIMENT IDEAL, metodă de cercetare ştiinţifică constînd în imaginarea, pe baza unor ipoteze teoretice, a unor situaţii experimentale posibile doar, din care sînt excluşi factorii perturbatori şi reţinuţi doar parametrii relevanţi, în formă „pu-ră“. De aceea, e.i. nu este nici o simplă operaţie logică, lipsită de semnificaţie fizică, nici o experienţă reală, ci, mai degrabă, „un raţionament teoretic căruia i se dă forma experimen-tului“. Rolul şi valoarea e.i. constau în aceea că el contribuie la introducerea elementelor (concepte, legi etc.) unei noi imagini asupra lumii (cadru conceptual general), creîndu-se prin aceasta posibilităţi pentru construirea unor teorii noi ; în acelaşi timp, e.i. intervine în momentele de construcţie a semnificaţiei fizice a unor formalisme matematice, în dezvăluirea corelaţiei dintre nivelul teoretic şi cel empiric al cunoaşterii, sau în elucidarea unor probleme şi dificultăţi conceptuale. în asemenea situaţii au apărut e.î. în opera lui Ga-liîei, Garnot, Maxwell, Einstein, Bohr, Heisenberg ş.a. 258 EXPLICAŢIE 1. Act discursiv sau operaţie prin care se dezvăluie cauza, temeiul sau scopul unei acţiuni, unui fenomen sau eveniment. 2. Rezultatul acestei operaţii, propoziţiile sau expresiile prin care se realizează actul explicativ. 3. Funcţie esenţială a oricărei teorii ştiinţifice sau filozofice. Sub raport logic orice e. este alcătuită dintr-o propoziţie ce descrie fenomenul explicat (explicandum) şi o clasă de propoziţii pe baza cărora se efectuează e. — explicant (explicans). Condiţiile unei e. corecte, conform modelului deductiv-nomologic al e., elaborat de C.G. Hempel, sînt: explicantul să conţină propoziţii cu cuantificator universal care descriu legi şi propoziţii cu cuantificator existenţial ce descriu stări de fapt; toate propoziţiile expli-cantului să fie adevărate; propoziţia explicativă sau explicandul să fie o consecinţă logică a propoziţiilor explicatoare sau explicatului. Implicînd în mod necesar o componentă logică, ©. ' este totodată un act gnoseologic care presupune trecerea alternativă de la planul ontologic (domeniul evenimentelor) la cel logic (domeniul propoziţiilor). Procesul explicativ apare structurat la nivele diferite, fiind de fiecare dată condiţionat de profunzimea elaborărilor teoretice şi rigoarea conceptelor implicate. Principalele tipuri de e. sînt: nomologice, probabiliste, cauzale şi teleologice. EXTAZ (gr. ekstasis „acţiunea de a fi în afară, de sine“, „încîntare“), stare de spirit intens afectivă, caracterizată prin sentimente inexprimabile de bucurie şi fericire, amestecate, totodată, cu o angoasă ce produce o imobilitate aproape completă a subiectului. Filozofic, termenul este întîlnit la unii gînditori spiritualişti care consideră starea de e. proprie comuniunii mistice a sufletului uman cu existenţa infinită, cu perfecţiunea divină. în unele religii, mai ales orientale, starea de e. se obţine prin ritualuri şi alte practici esoterice. EXTENSIUNE, v. INTENSIUNE-EXTENSIUNE. EXTERN, v. INTERN-EXTERN. EXTRAPOLARE, extindere ipotetică (legitimă sau ilegitimă), pe baza unui raţionament prin analogie, a unei noţiuni (legi, teorii, propoziţii) de la un domeniu la altul (de ex. e. acţiunii legilor terestre la corpurile cereşti); trecere de la o idee la alta, mai complexă, cu o sferă mai largă etc. Mecanicismul şi organicismul constituie exemple de e. ilicită a legilor mecanicii, respectiv ale biologiei, asupra domeniului societăţii, ale cărei legi specifice nu pot fi reduse la legile unor forme inferioare de mişcare. FACTICITATE, termen introdus de Fichte şi preluat, pe rînd, de Heide-gger şi de Sartre, care desemnează contingenţa existenţei, imposibilitatea de a o fundamenta pe principiul raţiunii suficiente, de a-i găsi o justificare raţională. După existenţialişti, existenţa noastră este un fapt con-statabil, dar nu şi explicabil. Sîn-tem liberi pentru orice proiect şi nu există nici unul care să fie mai raţional sau mai necesar decît celălalt. Conceptul face parte din aparatul conceptual al existenţialismului şi, împreună cu altele (finitudine, dere-licţiune etc.) vine in sprijinul viziunii sale pesimiste şi sentimentale asupra omului. FACTOR (lat. factor „cel care face“ sau „ceea ce face“), componentă a realităţii obiective, a unui sistem real sau ideal, care contribuie, într-o formă nespecificată, la producerea unui rezultat (eveniment, proces, dezvoltare etc.). Condiţia, cauza sînt şi ele f. FACTORI (teoria factorilor)y teorie apărută în sociologia burgheză la sfîrşitul sec. 19, după care dezvoltarea societăţii este rezultatul interacţiunii mecanice a o sumă de laturi, procese, condiţii (creşterea populaţiei, mediul geografic, psihologia oamenilor, economia, tehnica, politica, morala, religia etc.), concepute ca existînd în mod izolat, independent şi avînd o importanţă egală. în sociologia burgheză contemporană, teoria î. se manifestă sub forma pluralismului sociologic, opus, de regulă, materialismului istoric, considerat în chip tendenţios o doctrină unilaterală. Sub multilateralitatea aparentă a teoriei t. se ascunde o concepţie eclectică, care nu depăşeşte limitele idealismului istoric. Rămînînd inevitabil la nivelul constatării interacţiunii diferiţilor factori, fără a putea să precizeze care dintre ei este primordial, teoria î. nu dezvăluie cauzele cele mai profunde ale dezvoltării istorice. V. şi eclectism. FALSĂ CONŞTIINŢĂ, (în concepţia lui Marx şi Engels) conştiinţă mistificată, proprie unor clase dominante (ca şi indivizilor aparţinînd altor clase aflate sub influenţa ideologiei dominante) în care reflectarea, reproducerea ideală a realităţii obiective este denaturată, înstrăinată sub înrîurirea intereselor de clasă (şi de grup) opuse (total sau parţial) cerinţelor progresului social. FAMILIE, formă primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legaţi prin consanguinitate şi înrudire. F. nucleară este forma universală cea mai elementară de f., cuprinzînd părinţii şi copiii lor necăsătoriţi, şi avînd de îndeplinit mai multe funcţiuni necesare atît pentru indivizii ce o alcătuiesc cît şi pentru societate. Dintre acestea cele mai importante sînt: funcţia economică, funcţia de reproducere, funcţia de instrucţie, educaţie, funcţia de socializare. Istoria omenirii cunoaşte felurite forme de rezolvare a acestor funcţiuni de bază potrivit regimului so-cial-economic considerat. în diversele etape de dezvoltare a comunei primitive, „sistemele de rudenie" aveau o însemnătate deosebită pentru modul de organizare şi funcţionare a vieţii sociale, întreg sistemul relaţiilor sociale fiind reglementat prin norme care stabileau modalităţile de formare a grupelor matrimoniale prin prohibirea treptată a incestului şi impunerea exogamiei. Sancţionarea prin norme (la început morale, iar mai tîrziu şi juridice) a raporturilor între membrii f. dă acesteia caracterul de instituţie socială. Grupul f. se vădeşte a fi fost mai larg sau mai restrîns, în paralel cu rosturile lui economice, f. fiind dublată de un „atelier familial*4 care avea rosturi economice precise. Pe măsură ce baza economică a atelierului de producţie familial se schimba, variind de la o orînduire la alta şi de la o clasă socială la alta, normele de organizare a relaţiilor sociale dintre părinţi şi copii se schimbau şi ele. fan Istoria cunoaşte „familii mari", cuprinzînd grupe de perechi căsătorite, trăind laolaltă în sînul aceleiaşi gospodării (de pildă, f. zadrugale ale slavilor de sud), „familii lărgite“, cuprinzînd o pereche cu rudele ei imediate din 1 — 2 generaţii ascendente sau descendente, iar în societatea modernă „familii conjugale" sau „nucleare". Pe măsură ce producţia nu mai este asigurată prin ateliere familiale, ci capătă un caracter mai socializat, grupul familial se transformă sub raport economic doar într-un grup de gestiune şi consum în comun al unor bunuri produse în afara „atelierului" familial. în orînduirile bazate pe exploatare şi asuprire, iubirea, căsătoria, f. sînt grevate de condiţiile precare create de inegalităţile sociale, de relaţiile şi interesele băneşti, de conflictele rezultate din acestea. în măsura în care societatea socialistă eliberează f. de servituţile economice specifice societăţilor exploatatoare, asigurînd existenţa, egalitatea şi independenţa materială a membrilor ei, f. îşi consolidează bazele ei afective şi morale, se „purifică" de condiţiile care o înstrăinează, îndepli-nindu-şi cu mai multă eficacitate şi la un mai înalt nivel uman, rosturile ei sociale şi educative. „Familia trebuie să fie cea dintîi şcoală în care copiii să înveţe, odată cu regulile de comportare în’viaţă şi societate, preţuirea muncii, devotamentul faţă de patrie şi popor, faţă de partid şi cauza socialismului** („Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste“). FANTEZIE, însuşirea psihică a evocării sau creării imaginii unui obiect în absenţa obiectului real respectiv şi chiar a imaginii unui obiect inexistent în realitate, pe baza asocierii inedite a unor acte de percepţie precedente. F. este, de fapt, sinonim cu imaginaţia creatoare care face posibilă arta, progresul ştiinţei şi tehnicii. Termenul provine de la vechii greci, e reluat de scolastica medievală, de romanticii sec. 19 şi definit, prin deli- 261 IP fap mitare de simpla imaginaţie, de KAV.F. Solger, astăzi fiind folosit tot mai rar. V, şi creaţie; creativitate; invenţie. FAPT {de la lat. factum „faptic"), tot ceea ce este sau ceea ce se petrece în concret sau în planul unei realităţi singulare, atîta timp cît este luat drept un dat real al experienţei, la care gîndirea se poate referi. F. se opune imaginarului, conceptului, dedusului, ca şi oricărui dat care nu este obiect al experienţei. F. „este şi nu se discută". Distingem însă între f. brut sau preştiin-ţific (care constă în datul imediat al observaţiei) şi f. ştiinţific, care constă din aceleaşi date, dar precizate prin măsurare, şi care este interpretat cu ajutorul cunoaşterii, integrat într-o reprezentare generală a clasei de fenomene căreia ii aparţine sau cuprins într-o teorie, F. ştiinţific poate fi sinonim cu fenomenul, atunci cînd face corp comun cu interpretarea sa. Prin extensie, putem vorbi de: f. de conştiinţă; f. psihologic; !• logico-mate-matic (dat al experienţei mentale); f. de cunoaştere; f. moral; f. social etc. în toate aceste cazuri, f. are esen-ţialmente o valoare apreciativă, realizată într-o judecată afirmativă asupra a ceea ce este, într-un anumit fel, real sau reprezintă „f. pur“, care, în existenţa sa dată, este totdeauna configurat de trăirea subiectului. Analiza f., îndeosebi a f. ştiinţific, conduce la argumentarea materialismului în confruntarea sa cu idealismul (mai ales cu pozitivismul), iar pe plan ştiinţific este un criteriu hotărîtor al constituirii şi validării adevărurilor. FÂRBER, Marvin (n. 1901), filozof american, conducătorul Centrului de fenomenologie de la Buffalo (S.U.A.), preşedintele Societăţii internaţionale de fenomenologie, autor a numeroase studii asupra lui Husserl şi asupra problematicii fenomenologice. Poziţia sa proprie se caracterizează prin încercarea de a reelabora metoda fenomenologică ca pe una dintre metode- le particulare de cercetare. în urma criticii subiectivismului reducţiei fenomenologicef, F. a propus o deschidere spre naturalism şi, într-o anumită măsură, spre materialism. Op. pr.: „Fundamentarea fenomenologiei" (1943, ed. IlI-a, 1967), „Experienţă şi transcendenţă" (1952), „Naturalism şi subiectivism" (1959), „Fenomenologie şi existenţă" (1967), „Fenomenologia şi problemele subiectivismului" (1969). FASCISM 1. (în sens restrîns) Doctrină şi mişcare politică din Italia, legată de numele lui B. Mussolini. 2. (în sens larg) Regim politic a cărui esenţă constă în dictatura teroristă a celor mai reacţionare, mai şovine şi mai agresive elemente ale marii burghezii monopoliste; mişcare politică de extremă dreaptă, ce urmăreşte instaurarea dictaturii militariste, fasciste; ideologie ultrareacţionară care îmbină eclectic, pe un fond antimuncitoresc, anticomunist, antidemocratic şi antipopular, elemente antiştiinţifice de naţionalism extremist, mistic, demagogic, de rasism (în cazul naţional-socialis-mului din Germania şi legionarismu-lui din România, îndeosebi antisemitismului), darvinism social, corporatism, geopolitică, elitism (în unire cu mitul „şefului" harismâtic), „realism politic", terorism şi o deşănţată demagogie socială. Sub raport filozofic, iraţionalismul obscurantist, voluntarismul şi „filozofia vieţii" au fost folosite şi prelucrate de către ideologii fascişti într-un amalgam sui-generis, pentru a-şi fundamenta doctrina politică şi practica aventurieră, războinică, genocidă, corespunzătoare ei. în domeniul culturii, f. duce o campanie nihilistă de nimicirea valorilor reale, umaniste şi democratice. După zdrobirea principalelor forţe ale î. în cursul celui de-al doilea război mondial, într-o serie de ţări capitaliste, au reapărut grupări şi organizaţii neofasciste, care încearcă să-şi adapteze arsenalul ideologic noilor condiţii, prezentînd într-o formă mai voalată, vechile elemente ale doctrinei şi care promovează 262 aceleaşi ţeluri şi metode anticomuniste, antidemocratice şi antipopulare ca şi vechiul f. V. şi dictatură fascistă. FATALISM (lat. fatum „destin"), doctrină filozofică sau religioasă, după care dezvoltarea naturii, a societăţii şi, în general, toate evenimentele din viaţa oamenilor sînt dinainte determinate de o forţă implacabilă, pe care omul nu o înţelege şi în faţa căreia el este cu totul neputincios („desti-nuV\ „soarta", „providenţa divină“, „legile oarbe ale naturii44 etc.). La f. ajunge şi materialismul metafizic din cauza soluţiilor mecaniciste preconizate în problema cauzalităţii, în problema raportului dintre necesitate şi intîmplare, dintre necesitate şi libertate. F. istoric neagă rolul activităţii conştiente transformatoare, creatoare a maselor, a claselor, partidelor şi personalităţilor în istorie; considerînd omul ca o unealtă în mîinile necesităţii istorice, f. generează, pe plan cognitiv şi acţionai, pasivitate, resemnare. FATUM, noţiune a antichităţii romane care desemna: a) voinţa zeilor (fatum înseamnă literal „lucru spus", „ceea ce a fost spus"); b) destinul, soarta, forţa supremă, misterioasă, căreia i se supun chiar zeii. La stoici, forţă care guvernează lumea, identificată adesea cu divinitatea. FAŢZIA (chin. „legişti"), şcoală în gîndirea politică din vechea Chină, apărută la mijlocul sec. 4 î.e.n., în perioada constituirii pe teritoriul ţării a unor mari formaţiuni statale despotice în locul numeroaselor mici oraşe — state disparate, pentru a căror conducere clasele şi păturile dominante aveau nevoie de un aparat administrativ eficace şi disciplinat. Ca expresie ideologică a acestor interese, f. declară drept principiu suprem binele statului, al domnitorului, a cărui voinţă este lege pentru supuşi. în acest context, legea (fa) este concepută ca mijloc de guvernare, fără legătură cu legalitatea, ordinea legală, sau cu normele morale, avînd ca sarcină definirea clară, precisă şi autoritară a cazurilor şi condiţiilor aplicării recompenselor şi pedepselor. Acestea din urmă, denumite „manete de guvernă-mînt“, erau considerate de valoare inegală în acţiunea politică, rolul principal fiind atribuit măsurilor represive. Astfel, afirmînd necesitatea folosirii puterii represive şi constructive a legii şi pedepselor, precum şi a subjugării totale a individului, prin nesocotirea oricăror interese şi nevoi individuale, f. urmărea fundamentarea şi legitimarea ideologică a tendinţelor de transformare a maselor într-o unealtă docilă, ignorantă şi incultă, uşor manevrabilă în realizarea scopurilor militare ale statului unitar centralizat şi pe cale de apariţie. FECHNER, Gustav Theodor (1801 — 1887), fizician, psiholog şi filozof german. Alături de Lotze, Ed. von Hartmann şi W. Wundt, F. a reprezentat idealismul neoromantic al „metafizicii inductive" (încercare de a aclimatiza spiritul speculativ la rigorile noului stadiu al dezvoltării ştiinţei). A avut un rol important în apariţia şi dezvoltarea psihologiei experimentale; a căutat să dea o expresie matematică raportului dintre intensitatea senzaţiei şi intensitatea stimulului fizic care o provoacă („legea lui F." sau „legea lui Weber-Fechner"). în problema raporturilor dintre psihic şi fizic a promovat teoria paralelismului psihofiziologic. F. este iniţiatorul unei estetici „de jos", experimentale, opusă esteticii „de sus" (speculative), fiind printre primii gîndi-tori care au argumentat posibilitatea abordării cantitativiste, matematice a problemei plăcerii estetice. Op. pr.: „Zend-Avesta sau despre lucrurile cerului şi de dincolo" (1881), „Elemente de psihofizică" (1860), „Şcoală pregătitoare a esteticii" (1876). FEDOSEEV, Piotr Nicolaevici(n. 1908), filozof sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Se ocupă de pro- p I Ir fee blemele materialismului istoric şi ale comunismului ştiinţific, ale filozofiei ştiinţei, ateismului ştiinţific, de critica filozofiei burgheze contemporane şi în special de legităţile trecerii de la socialism la comunism. Op.: „Forţele de producţie şi relaţiile de producţie în societatea socialistă" (1955), „Socialism şi umanism" (1958), „Comunismul şi filozofia" (1962), „Dialectica epocii contemporane" (1966), „Marxism şi voluntarism" (1968), „V.I. Lenin şi problemele teoriei artei" (1968), „Marxismul în sec. 20" (1972). FEED-BACK (engl. „a hrăni invers"), relaţie fundamentală aflată la baza funcţionării sistemelor cibernetice. Acţiunea relaţiilor f.-b. mediază unor astfel de sisteme (de natură tehnică, organică, socială etc.) un comportament orientat prin încorporarea continuă a informaţiilor despre rezultatele acţiunilor lor anterioare şi adaptarea permanentă a acţiunii lor prezente, în funcţie de aceste rezultate. F.-b. mai poartă şi denumirea de acţiune inversă, retroacţiune, reacţiune, conexiune reciprocă (inversă), aferentaţie inversă etc. Se disting f.-b. pozitiv şi f.-b. negativ. în primul caz, creşterea acţiunii determină întărirea sistemului ce acţionează şi prin aceasta (corelativ) creşterea şi mai mare a acţiunii, producîndu-se, astfel, un efect în spirală, ceea ce asigură dezvoltarea permanentă, nelimitată a sistemului, deci şi anumite perturbări ale lui în condiţiile depăşirii cadrului oferit de contextul domeniului de organizare căruia îi este subordonat (progres necontrolat). în cazul f.-b. negativ, o creştere a acţiunii peste o anumită valoare determinată dă naştere la o slăbire a factorului ce acţionează (şi invers: întărirea lui prin diminuarea acţiunii sub o anumită limită), acţiunea revenind astfel la normele sale fixate (progres autocon-trolat). Echilibrul unui sistem este stabil în cazul f.-b. negativ (homeosta-zie) şi labil în cazul f.-b. pozitiv. După unii autori (Ducrocq, Lange), f.-b. 264 este un principiu universal al funcţionării tuturor sistemelor evolutive, iar după alţii, acest principiu trebuie rezervat doar legăturilor informaţionale (prin semne şi semnale). De asemenea, unii autori consideră că f.-b. negativ este principiul cauzal concret al tuturor sistemelor evolutive reale, inclusiv al celor care se dezvoltă prin f.-b. pozitiv, deoarece, fie evoluează „spre neant" şi deci dispar în condiţiile în care sînt ameninţate stările de echilibru ale contextului supraordonat (asigurîndu-se astfel intervenţia f.-b. negativ de la nivelul unui sistem de referinţă superior în cazul în care sistemul considerat nu-şi poate autoguverna stabilitatea), fie îşi menţin în cele din urmă fiinţarea prin constituirea unui f.-b. negativ propriu. F.-b. oferă modelul unui tip nou de înlănţuire cauzală, respectiv al „circuitului cauzal" (cauzalitatea inelară). Conceptul de conexiune inversă este esenţial pentru înţelegerea fenomenelor biologice, psihologice, economice şi sociale, ca şi pentru construirea sistemelor tehnice automate. FENOMEN (gr. phainomenon „ceea ce apare") 1. Categorie a dialecticii materialiste, corelativă cu esenţat de-semnînd manifestarea exterioară a esenţei, acea latură a lucrurilor şi a proceselor din natură şi din societate care este constatabilă empiric. V. esenţă şi fenomen. 2. (în sens curent) Noţiune desemnînd orice proces din natură şi din societate (de ex. f. fizice, chimice, meteorologice, biologice, psihice, economice etc.). Epifenomen, fenomen secundar, însoţitor (v. epifenomenalism). FENOMENALISM (FENOMENISM), concepţie filozofică conform căreia nu există sau nu px)t fi cunoscute decît fenomenele, nu şi esenţele, „lucrurile în sine". F. se manifestă în două forme principale: a) identificarea subiectivistă a obiectelor cu senzaţiile şi percepţiile subiectului cunoscător (ex., humeismul, machismul) ; b) susţinerea incognosci- bilităţii esenţei fenomenelor (de ex., I. Kant, A. Comte, J. S. MilI, H. Spencer ş.a.). F. reuneşte astfel criticismul kantian cu pozitivismul şi neokantianismul cu neopozitivismul, reducînd sarcina şi capacităţile ştiinţei la simpla organizare, sistematizare şi descriere a fenomenelor, restrîngînd la minimum funcţia ei reflectorie, cognitivă, explicativă, desconsiderînd rolul experimentului, al practicii, raţionamentului inductiv şi analogic, al teoriei în general. F. neopozitivist, în special, îi este proprie postularea dogmatică a relaţiilor formale, convenţionale şi rion-reflectorii ale simbolurilor logice, cu care operează dealtfel riguros, dar al căror conţinut obiectiv este declarat de pozitivismul logic ca „lipsit de sens“. Astfel în lista poziţiilor fenomenaliste ar mai trebui adăugate şi cele ale lui B. Russell, A.N. Whitehead, L. Wittgenstein, R. Carnap, Moritz Schlick etc.). V. şi esenţă şi fenomen; esenţia-lism. FENOMENALITATE, v. ESENTIA-LITATE. FENOMENOLOGIE 1. (La Fichte şi la Hegel) Descrierea istoriei spirituale a conştiinţei, care se ridică de la certitudinea senzorială la „ştiinţa absolută". Deşi pe terenul idealismului, „Fenomenologia spiritului" a lui Hegel priveşte conştiinţa în procesul dezvoltării ei şi intuieşte raporturile dialectice dintre subiect şi obiect în procesul obiectivării. 2. Mişcare filozofică idealistă, iniţiată de E. Husserl, bazată pe teoria „conştiinţei intenţionale" (adică a Gonştiinţei orientate spre ceva). Husserl definea f. ca pe o metodă filozofică care întruneşte următoarele două condiţii pentru ajungerea la „fenomen" (prin care Husserl înţelege esenţa dată apriori într-un domeniu independent şi de subiect şi de obiect): a) „reducţia fenomenologică" sau „punerea în paranteză" a lumii sensibile şi a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filozofice (epoche); prin aceasta lumea încetează de a mai fi obiect de cunoaştere; b) „intuirea esenţei" (Wesensschau), prin care, independent de procesul abstracţiei logice, se sesizează nemijlocit „esenţele pure". Ruptura, dintre existenţă şi esenţă, privarea existenţei de sensul ei (prin constituirea unei „lumi a sensurilor") au pregătit doctrina existenţialistă despre absurditatea şi lipsa de sens a „existenţei umane" (Dasein), f. devenind la * Heidegger, Sartre ş.a. structura metodologică a ontologiilor existenţialiste. F. a avut însă un rol pozitiv în depăşirea apriorismului şi a formalismului de factură kantiană şi a empirismului pozitivist. Reprezentanţii f. au adus contribuţii remarcabile în domeniul logicii (Husserl), al teoriei valorilor şi al antropologiei filozofice (M. Sche-ler), în domeniul esteticii (R. Ingar-den, M. Dufrenne), al filozofiei dreptului, filozofiei religiei etc. Printre aceştia se distinge şi Eugen Fink, care face trecerea la concepţia filozofică a lui M. Heidegger. Ideea descrierii fenomenologice (ca modalitate de prezentare intuitivă a ceea ce este ireductibil şi esenţial într-un domeniu al cunoaşterii) poate fi valorificată în legătură cu discutarea specificului cunoaşterii ştiinţifice contemporane şi a fenomenului diferenţierii şi integrării ştiinţelor moderne; descrierea ca atare, valorificată critic, nealterată de interpretări idealiste, poate fi integrată în cunoaşterea filozofică, psihologică, estetică, etică etc. în ciuda implicaţiilor ei subiectiviste, teoria intenţionalităţii a contribuit la depăşirea viziunii mecaniciste a conştiinţei ca sferă închisă, entitate abstractă, şi la definirea ei ca deschidere, ca proces de adecvare continuă la obiect. în evoluţia f. din ultimele două decenii se observă o anumită tendinţă de receptare a sferei istoriei, chiar o deschidere spre dialectică (L. Landgrebe şi Cercul de la Kdln) şi materialism (M. Farber şi Cercul de la Buffalo). Unii fenomenologi participă chiar la editarea unor reviste de studii marxiste din p fen ţările apusene,^ dialogul marxism—f. caracterizîndu-se, în ansamblu, prin nuanţare şi deschidere spre ceea ce este nou şi creaţie autentică în gîndirea contemporană şi fiind mediat de accepţiunea hegeliană a unor concepte comune cum sînt cel de „istorie", „acţiune", „practică" etc. în viziune fenomenologică istoria rămîne, însă în esenţă, istoria gîndirii, o istorie a „f. transcendentale", iar filozofia istoriei, o teorie a istoriei culturii. Absenţa subiectului istoric propriu-zis („indivizii umani vii" inter-acţionînd în procesul practicii sociale) şi înlocuirea acestui subiect cu conştiinţa lui, oricît de deschisă şi „intenţională", menţin f. în limitele idealismului istoric. FENOMEN OL O GISM, principiu filozofic al fenomenologiei lui E. Husserl potrivit căreia fenomenul este privit ca „esenţă" (eidos) care se dezvăluie şi care pretinde să elimine astfel dualismul fenomen-noumen atît al lumii fenomenale cît şi al lumii lucrurilor în sine. F. acordă o semnificaţie universală metodei reducţiei fenomenologice (concentrarea asupra analizei posibilităţilor intenţionale ale conştiinţei pure, transcendentale), extinzînd-o de la activitatea cognitivă şi asupra domeniilor estetic, moral, religios şi juridic. V. şi descriere fenomenologică; fenomenologie. FERICIRE, noţiune a conştiinţei morale desemnînd situaţia în care se realizează satisfacerea tuturor trebuinţelor şi aspiraţiilor omului, atît în extensiune, cît şi în intensiune. F. implică efortul personal de fructificare a condiţiilor sociale în vederea realizării unei corespondenţe între ordinea valorilor asumate de o persoană şi ordinea lumii. Nefiind doar expresia unei situaţii obiective sau a unei stări subiective a omului, f. include ideea despre esenţa şi căile de realizare a supremei satisfacţii în viaţă, avînd astfel un caracter normativ-axiologic. Continuînd şi dezvoltînd 266 concepţiile despre f. ale gînditorilor materialişti premarxişti (v. eudemo-nism), respingînd caracterul neştiinţific al concepţiilor religioase şi idealiste despre î., socialismul ştiinţific realizează o unitate organică între f. ca cel mai înalt scop al existenţei umane şi indicarea căilor şi mijloacelor în vederea realizării sale efective pentru masele largi. Pe plan social, f. poate fi dobîn-dită numai prin lupta pentru înlăturarea oricărei exploatări, pentru făurirea socialismului şi comunismului, condiţie de bază a dezvoltării multilaterale a personalităţii. F. presupune nu numai satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale, ci şi integrarea socială a individului, realizarea personalităţii prin activitatea creatoare pusă în slujba ţelurilor colective. FETIŞISM 1. Ansamblu de practici religioase constînd în adorarea ca divinităţi a unor obiecte (fetişuri) cărora li se atribuie puteri supranaturale. La început, fetişul a fost prin el însuşi un obiect de veneraţie. Apoi, la popoarele mai evoluate, s-a ajuns să se facă deosebirea între obiectul material şi presupusul spirit care sălăşluieşte în el. F. se prezintă sub diferite forme, în afară de venerarea fetişului, se întîlneşte şi tendinţa de a-1 obliga să îndeplinească anumite lucruri, de a-1 pedepsi pentru neîndeplinirea unei rugăminţi, de a-1 schimba cu un alt fetiş etc. Ca formă rudimentară a religiei, f. a fost practicat de triburile primitive şi s-a dezvoltat îndeosebi la triburile din Africa de Vest. El s-a perpetuat în cadrul marilor religii actuale: creştinismul (venerarea moaştelor, a icoanelor, a sfinţilor etc.), mahomedanismul (venerarea „pietrei negre", Kaaba, din Mecca) sau budismul (cultul relicvelor şi al „sfintelor stupe", monumente funerare conţi-nînd relicve). 2. Reprezentare denaturată a unor raporturi sociale, transformarea inconştientă a acestora în raporturi între lucruri, cărora le sînt atribuite însuşiri naturade sau supranaturale inerente. Specifică mai ales orînduirilor bazate pe relaţii sociale antagonice, fetişizarea unor realităţi sociale este generată de inegalitatea socială, de neînţelegerea legităţilor obiective. K. Marx, în „Capitalul", a analizat şi a demistificat Af. mărfii, f. capitalului şi f. banilor. în orînduirile presocialiste, clasele exploatatoare au transformat în fetişuri statul sau monarhia justificate, un timp, prin „dreptul divin“ sau printr-o învestitură suprasocială. Unele concepţii conservatoare ale ideologiei burgheze contemporane consideră, în spirit fe-tişist, societatea capitalistă drept singura „posibilă" şi „raţională“, negînd orice mişcare istorică ce tinde să o depăşească. Trecerea revoluţionară de la capitalism la socialism presupune dobîndirea de către masele muncitoare a conştiinţei misiunii lor istorice reale, înlăturarea tuturor mistificărilor generate de fetişizarea relaţiilor sociale proprii vechii orînduiri. în planul cunoaşterii, f. îşi găseşte expresia în idealism, în postularea autonomiei absolute a ideii, spiritului, raţiunii, voinţei, psihicului etc. faţă de existenţa socială. V. şi înstrăinare; reificare, falsă conştiinţă. FETIŞISMUL MĂRFII (sau CARACTERUL DE FETIŞ AL MĂRFII), obiec-tualizare (reificare) înşelătoare a relaţiilor sociale (a relaţiilor dintre oameni), respectiv a caracterului social al activităţilor omeneşti, proprie producţiei de mărfuri bazate pe proprietatea privată. F.m. a fost descoperit de Marx şi analizat de el în „Capitalul". în condiţiile diviziunii sociale a muncii şi ale independenţei producătorilor privaţi unii faţă de alţii, caracterul social al activităţii, al muncii omeneşti iese la iveală numai la piaţă, în procesul schimbului de produse. Din această cauză, relaţiile dintre oameni apar ca relaţii obiectuale, ca relaţii între lucruri, iar caracterul social al muncii omeneşti apare ca însuşire a lucrurilor, a produselor muncii omeneşti, şi anume ca o însuşire naturală şi în acelaşi timp nonnaturală, suprasenzorială, misterioasă a acestora (de unde compararea de către Marx a acestor lucruri, în care sînt mascate relaţiile sociale, cu fetişurile primitivilor, obiecte cărora li se atribuie însuşiri supranaturale). De ex., valoarea, fiind în realitate un raport social (ea exprimă identitatea tuturor muncilor omeneşti în calitatea lor de muncă omenească în genere, reducerea lor la o măsură socială comună, raportul cantitativ dintre diferite munci etc.), apare ca o însuşire a obiectului-marfă. Descoperirea f.m. de către Marx a avut o importanţă metodologică principială în economia politică şi în ştiinţele sociale în genere, des-chizînd calea pătrunderii analizei de la fenomenele de suprafaţă ale societăţii capitaliste la relaţiile esenţiale ale acesteia. FEUDALISM, orînduire socială care a succedat sclavagismului şi în care baza relaţiilor de producţie a constituit-o proprietatea feudală asupra pămîntu-lui şi dependenţa personală a ţăranilor faţă de stăpînii feudali. Clasele fundamentale ale societăţii feudale au fost ţăranii dependenţi (iobagi) şi stăpînii feudali. Cu toate deosebirile dintre căile şi formele prin care diferitele popoare au ajuns la f., orînduirea feudală a existat aproape în toate ţările: în Europa apuseană de la căderea Imperiului roman de apus (sec. 5) pînă la revoluţiile burgheze din Anglia (sec. 17) şi din Franţa (sec. 18), în Rusia din sec. 9 pînă la reforma agrară din 1861 etc. în ţările române, limitele cronologice ale stadiilor de dezvoltare ale f. au fost: a) f. timpuriu (sec. 10—14); b) f. dezvoltat (sfîrşitul sec. 14 — ultimele decenii ale sec. 18) şi c) f. tîrziu (sfîrşitul sec. 18 — 1848). Principala ramură a economiei f. era agricultura, practicată cu mijloace de producţie rudimentare. Societatea feudală a fost arena unor puternice ciocniri de clasă dintre ţăranii iobagi şi stăpînii feudali, respectiv dintre feudali şi burghezia în dezvoltare. 267 p Uf feu Primele etape ale !. s-au caracterizat prin absenţa unei puteri politice centrale şi prifi fărîmiţare politică, dar în urma dezvoltării activităţilor şi relaţiilor economice, ca şi a intensificării luptei de clasă a ţăranilor şi orăşenilor în sec. 13 — 14, a apărut în muite ţări din Europa (iar în unele ţări din Asia chiar mai înainte) tendinţa de unire politică, de centralizare a statelor feudale în forme monarhice. Forma ideologică dominantă în f. a fost teologia, ideologia religioasă, care şi-a subordonat arta, morala, filozofia, dreptul; filozofia a fost redusă la justificarea dogmelor religiei şi credinţei, favorizîndu-se dezvoltarea scolasticii. în f., biserica, „chintesenţă şi consfinţire a dominaţiei feudale existente" (F. Engels), a exercitat o mare influenţă asupra întregii vieţi sociale, datorită faptului că era cel mai mare proprietar feudal şi dispunea de o organizaţie puternic centralizată, în contrast cu fărîmiţarea organizării de stat feudale, precum şi datorita monopolului ei asupra culturii scrise şi învă-ţămîntului. Cu toate prejudiciile aduse de dominaţia înăbuşitoare a ideologiei religioase, cultura feudală a constituit în ansamblul ei un important pas înainte, îmbogăţind omenirea cu noi valori spirituale. Odată cu dezvoltarea, în sînul orînduirii feudale, a relaţiilor de producţie capitaliste, a început în Apusul Europei, în sec. 14, şi o nouă fază în dezvoltarea culturii, Renaşterea, în cadrul căreia s-a afirmat umanismul, îndreptat împotriva ideologiei feudale-religioase. Lichidarea orînduirii feudale a avut loc în urma revoluţiilor burgheze şi burghezo-democratice. Burghezia românească, insuficient dezvoltată din punct de vedere economic şi inconsecventă din punct de vedere revoluţionar, nu a reuşit să lichideze pe deplin, prin Revoluţia de la 1848, relaţiile economico-sociale feudale, în special în agricultură, rămăşiţele acestora fiind desfiinţate abia de revoluţia democrat-populară în anii 1944—1947. FEUERBACH, Ludwig (1804-1872), filozof materialist german, unul dintre precursorii nemijlociţi ai marxismului. F. are meritul istoric de a fi criticat idealismul hegelian, dominant în acea vreme în Germania, arătînd că Hegel răstoarnă raportul real dintre „subiect" şi „predicat", dintre existenţă şi gîndire, dintre natură şi conştiinţă. F. a restaurat materialismul, afirmînd că natura e primordială în raport cu gîndirea, că gîndirea este un predicat (atribut) al omului şi nu omul un predicat al gîndirii (spiritului), în locul spiritului absolut, F. a pus, astfel, în centrul filozofiei natura şi omul, conceput ca o parte a naturii. Materialismul antropologic, concepţia despre om a lui F. au avut însă un caracter abstract şi contemplativ, întrucît F. nu a putut înţelege esenţa socială a omului, precum şi însemnătatea practicii, a activităţii materiale prin care omul transformă natura, trans-formîndu-se pe sine însuşi. Un loc deosebit în filozofia lui F. îl ocupă critica religiei. El interpretează religia (în speţă religia creştină) ca o înstrăinare a omului de el însuşi, ca o înstrăinare de către om a caracterelor sale esenţiale (bunătatea, puterea, iubirea etc.), atribuite unei fiinţe transcendente imaginare (Dumnezeu). Risipirea acestei iluzii, instaurarea adevărului despre om, coborîrea „iubirii" din planul transcendent al religiei în planul real al vieţii ar constitui, după F., condiţia eliberării omului. Dezvăluind „misterul" idealismului hegelian şi al religiei, F. a deschis calea pentru dezvăluirea „misterului" lumii reale, cu alte cuvinte, pentru dezvăluirea contradicţiilor sociale reale care generează înstrăinarea ideologică şi religioasă, problemă pe care, însă, el însuşi nu a putut s-o rezolve. Marx şi Engels au dat o înaltă apreciere materialismului lui F.; depăşirea critică a umanismului său abstract şi contemplativ a condiţionat insă geneza concepţiei lui Marx. Op. pr.: „Esenţa creştinismului" (1841), „Teze preliminare pentru reforma filozofiei" (1842), 268 „Principiile filozofiei viitorului" (1843), „Esenţa religiei" (1845). FICHTE, Johann Gottlieb (1762 — 1814), filozof idealist german, reprezentant al filozofiei clasice germane. A susţinut înainte de 1800 un program burghezo-democratic cu caracter luminist. Mai tîrziu, a renunţat parţial la entuziasmul pentru ideile revoluţiei franceze, preconizînd o monarhie corporatistă. în perioada ocupaţiei napo-leoneene, F. s-a manifestat ca un ideolog de seamă al mişcării de eliberare naţională. Criticînd „de la dreapta" dualismul kantian, F. a elaborat un sistem filozofic idealist-subiectiv, conform căruia lumea este produsul interacţiunii dintre „eul absolut" şi „non-ew" (natura), astfel încît obiectul este creat de subiect şi nu poate exista fără el. „Eul absolut" al lui F. (distinct de eul empiric, individual) reprezintă de fapt ipostazierea conştiinţei de sine a întregii omeniri, pe care gîn-ditorul nu o consideră ca ceva dat nemijlocit, ci ca o forţă care se dezvoltă, creîndu-se, formîndu-se şi cu-noscîndu-se pe sine şi întreaga’ lume înconjurătoare. în legătură cu aceasta, F. a căutat să dezvăluie dialectica subiect-obiect, rolul practicii în cunoaştere, unitatea dintre teorie şi practică, dintre individual şi social (eul empiric şi cel absolut). F. a considerat contradicţia ca izvor al dezvoltării cunoaşterii şi activităţii omeneşti, deducînd categoriile din interacţiunea dialectică dintre eu şi non-eu. Filozofia fich-teană constituie unul dintre izvoarele teoretice ale concepţiei lui Marx despre praxis (practică). Op. pr.: „Bazele teoriei ştiinţei" (1794), „Despre menirea omului" (1800), „Cuvîntări către naţiunea germană" (1807 — 1808). FICINO, Marsilio (1433—1499), umanist italian, iniţiatorulaşa-numiteiAcademii platonice din Florenţa (1459), autor al unor traduceri valoroase în limba latină ale operelor lui Platon şi ale neoplatonicienilor. FICŢIONALISM, concepţie idealist-su-biectivă, întemeiată de* filozoful german Hans Vaihinger în lucrarea „Filozofia lui ca şi cum“ (Die Philosophie des Als Ob“, 1911). Negînd conţinutul obiectiv al noţiunilor abstracte, al categoriilor şi legilor ştiinţei, al legilor juridice, al normelor etice, caracterul lor reflectoriu, Vaihinger a susţinut că acestea ar reprezenta „ficţiuni", adică simple convenţii, stabilite arbitrar, instrumente, potrivite pentru stă-pînirea realităţii. Potrivit f. oamenii operează cu categoriile „ca şi cum" ar fi adevărate, deoarece ele se dovedesc utile îri activitatea lor practică. F. este înrudit cu pozitivismul, pragmatismul şi convenţionalismul şi a croit drum curentului „filozofiei vieţii". F. a pus totuşi în evidenţă valoarea instrumentală a aparatului conceptual al ştiinţei moderne, precum şi semnificaţia activităţii autonome a spiritului, manifestată în capacitatea de a crea ficţiuni valabile şi operatorii, ipoteze de lucru. FIDEISM (lat. fides „credinţă"), orientare iraţionalistă a unor concepţii filozofice de tip spiritualist care fie că acordă prioritate credinţei faţă de raţiune şi ştiinţă, atît pe plan teoretic cît şi pe plan practic, fie că pun credinţa pe acelaşi plan cu raţiunea şi ştiinţa. FIGURĂ SILOGISTICĂ, structură a silogismului, în funcţie de poziţia termenilor în premise. Analiza silogismului pune în evidenţă existenţa a patru f. s.,va căror alcătuire este redată de schemele: Figura I Figura II M-P P-M S-M S-M S_P S-P Figura III Figura IV M-P P-M M—S M-S S-P S-P în care P simbolizează termenul major, S termenul minor şi M termenul mediu. V. şi mod silogistic. FIINŢARE, termen folosit pentru a sublinia perpetuitatea fiinţei, durata ei. FIINŢĂ, termen propriu, mai întîi, filozofiei greceşti şi, apoi, întregii filozofii europene pînă în sec. 17, desemnînd realitatea absolută sau ceea ce rămîne neschimbat dincolo de schimbările aparente, manifeste; ceea ce trebuie descoperit dincolo de realitatea sensibilă. F. este obiectul de cercetare al filozofiei şi, îndeosebi, al ontologiei filozofice. Concepută de filozofii idealişti ca o realitate doar inteligibilă şi deci inaccesibilă cunoaşterii experimentale, şi ca o sursă a tuturor existenţelor particulare, f. era confundată adesea cu Dumnezeu. Datorită criticii kantiene a ontologiei, interesul filozofilor se deplasează de la problema raportului dintre aparenţă şi existenţă, la aceea a raportului dintre un moment al devenirii şi această devenire însăşi, luată în totalitatea ei (Hegel). Filozofiile contemporane au trecut, în bună măsură, de la problema f. la aceea a semnificaţiei. în sensul său vechi, termenul de f. (Sein) îl putem întîlni, de ex., la Heidegger, care înţelege prin el ceea ce se manifestă şi se dezvăluie prin „fiindurile“ particulare (Seiendes), considerate în diferenţa, particularitatea lor ontică, ceea ce se dezvăluie, dar rămîne, în acelaşi timp, esenţialmente retras în sine. în filozofia lui Marx f. semnifică existenţă. FILISTIN, denumire dispreţuitoare prin care studenţii germani îi desemnau, în preajma anului 1700, pe tîrgo-veţi. Termenul s-a generalizat ulterior cu accepţia de mic-burghez mulţumit de sine, mărginit în vederi, lipsit de spirit, de personalitate, de stil de viaţă. Modul de viaţă al f. şi concepţia care poartă amprenta eclectismului său vulgar poartă denumirea de filistinism. FILO GENEZĂ (gr. filon „gen", „specie" şi genesis „origine"), termen introdus de E. Haeckel, în 1866 şi care desemnează evoluţia istorică a lumii organice. în noţiunea de f. sînt reflectate acele schimbări sau transformări ale sistemelor biologice, de diverse nivele, care reprezintă produsul evoluţiei şi care, în virtutea desfăşurării îndelungate şi lente a proceselor evolutive, nu pot fi supuse observaţiei directe. După formularea legii biogenetice, f. este studiată în strînsă interdependenţă cu ontogeneza. Noţiunea de f. este utilizată uneori şi în psihologie pentru a desemna acele modificări, schimbări ale psihicului, a căror geneză şi apariţie este determinată de evoluţia generală a omului şi a culturii umane. FILON din Alexandria (Filon Iudeul) (c. 25 î. e. n. — c. 40 e. n.), filozof mistic, principal reprezentant al filozofiei iudeoalexandrine. A încercat să combine religia iudaică cu platonismul, pitagorismul şi stoicismul, recurgînd în acest scop la interpretări alegorice ale dogmelor religioase tradiţionale în spiritul acestor concepţii filozofice. Concepţiile sale au avut un rol important în formarea teologiei creştine. FILOSOFEMĂ 1. (La Aristotel) Raţionament ştiinţific, demonstrativ (silogismul apodictic), opus raţionamentului retoric (sau dialectic), raţionamentului eristic (sau sofistic) şi „apo-remei", raţionament dialectic care conduce la o contradicţie. 2. (La plural) Studii filozofice. FILOZOFIA ALEXANDRINĂ, v. ALEXANDRINĂ. FILOZOFIA ANALITICĂ, v. ANALITICĂ. FILOZOFIA ARABĂ, v. ARABĂ. FILOZOFIA BIZANTINĂ, v. BIZANTINĂ. FILOZOFIA CHINEZĂ, v. CHINEZĂ. FILOZOFIA CLASICĂ GERMANĂ, pe- rioadă de înflorire a filozofiei germane, cuprinzînd sfîrşitul sec. 18 şi primele decenii ale sec. 19 şi reprezentată de I. Kant, J. G. Fichte, G. W.F. Hegel, F. W. Schelling şi L. Feuerbach. F. c. g. a elaborat pe baze idealiste dialectica modernă, a adus contribuţii hotărîtoare la constituirea teoriei cunoaşterii ca disciplină autonomă (Kant), subliniind caracterul activ al cunoaşterii, supunînd unei analize sistematice formele şi categoriile logice şi gnoseologice, a integrat omul în natură (Feuerbach). F. c. g. a reflectat marile transformări sociale ale epocii (mai cu seamă revoluţia franceză din 1789) şi descoperirile ştiinţelor naturii, constituindu-se îndeosebi pe terenul cercetării formelor vieţii spirituale şi a formelor culturii. Ca „teorie germană a revoluţiei franceze" (Marx), f. c. g. a oglindit năzuinţele progresiste, dar şi slăbiciunea burghe-* ziei germane: ea a avut un caracter contradictoriu, în cadrul ei întîlnin-du-se tendinţele luministe şi umaniste cu conservatismul. Dialectica f. c. g., ca şi materialismul şi ateismul feuer-bachian, au constituit izvoare teoretice ale gîndirii lui Marx. FILOZOFIA CULTURII, disciplină teoretică relativ autonomă care cercetează legile genezei şi dezvoltării culturii, structura şi funcţionalitatea valorilor culturale, raportul dintre dimensiunile axiologică, comunicaţională şi acţională ale culturii, relaţiile dintre cultură şi civilizaţie, dintre activitatea practică materială şi activitatea creatoare de valori, în dinamica de ansamblu a vieţii sociale. E. c. se preocupă de definirea genetică, structurală şi funcţională a fenomenului cultural, desluşind şi răspunzînd unor probleme cum ar fi: ce este cultura sub raport genetic, unitatea de esenţă a culturii, momentele constitutive şi componentele sale fundamentale, relaţia internă a culturii cu propriile sale determinaţii constitutive, relaţia externă a culturii cu realităţi conexe şi interpenetrante cum ar fi societatea, omul, civilizaţia, personalitatea, conştiinţa. Obiectul î. c. este deci cultura în integralitatea co- relaţiilor sale constitutive interne (auto-raporturile sale) şi a conexiunilor în care este înglobată (heteroraporturile sale). Gînduri despre cultură s-au cristalizat şi au evoluat paralel cu reflecţiile despjre originea, esenţa şi destinul omului. în antichitate a fost răspîndită ideea despre „decăderea culturii" după sfîrşitul unei aşa-zise „vîrste de aur" a omenirii (Hesiod) proiectată într-un trecut nebulos. în antichitatea tîr-zie, în evul mediu, la unii gînditori arabi ca Ibn Haldun, în Renaşterea tîrzie, la Giambattista Yico şi în epoca modernă, una dintre ideile dominante în reflecţiile filozofice despre cultură era aceea a caracterului ciclic al dezvoltării culturii. Un prim moment constitutiv al f. c. ca disciplină autonomă îl reprezintă concepţiile raţionaliste şi luministe despre cultură din sec. 17 — 18 (Boileau, Fontenelle, Du-bos, Montesquieu, Shaftesbury, enci-clopediştii francezi, Condorcet, Leib-niz, Lessing, Herder, Goethe, Schiller), corespunzătoare perioadei de ascensiune a burgheziei şi caracterizate prin optimism istoric, prin credinţa în progres etc. în planul cercetării sistematice a faptelor de cultură, una dintre primele încercări de a opera o clasificare în corpusul cultural, după criteriul formativităţii, în corelaţie cu formele şi treptele educaţiei, o găsim în „Lexiconul " lui Krug, care distinge între cultura intelectuală (educarea raţiunii), cultura morală (educarea inimii) şi cultura estetică (educarea gustului). F. c. s-a constituit propriu-zis în sec. 19, care a adus o mare diversitate a concepţiilor despre cultură: raţionalismul dialectic istorist hegelian, şcoala istorică romantică germană (Fichte, fraţii Schlegel, Schelling, No-valis), care a îmbinat unele idei dialectice despre cultură cu concepţii iraţionaliste şi a absolutizat specificul naţional al culturii; teoria evoluţionistă a mediului (Buckle, Spencer), care a pus accentul pe factorii materiali ai culturii, exagerînd rolul mediului natural; şcoala neokantiană de la Baden (Windelband şi Rickert) care a ela- 271 borat o f. a c. strîns legată de filozofia istoriei, preconizînd autonomia culturii şi a valorilor; şcoala neokantiană de la Marburg (Cassirer) care a susţinut caracterul simbolic al formelor culturii; teoria culturii a reprezentanţilor „filozofiei vieţii" (Dilthey, Simmel, Spranger); teoria rasistă a culturii (Gobineau, Chaţnberlain), preluată mai tîrziu de ideologii fascişti. Filozofia modernă a culturii a fost preocupată, între altele, de dialectica complexă şi atît de atractivă a unităţii şi multiplicităţii culturilor. S-au încercat diverse explicaţii (idealiste, materialist-mecaniciste, pozitiviste, scientiste, psihologiste, sociologiste, spiritualiste etc.) cu privire la unitatea esenţială a faptelor de cultură, dincolo de tabloul atît de complex şi derutant al diversităţii lor tipologice. Aspecte importante privind specificul naţional al culturii, raportul cultură-civilizaţie şi criteriile civilizaţiei au fost elaborate la noi de G. Bariţiu, M. Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, B. P. Hasdeu, C. Dobrogeanu-Gherea, A.D. Xenopol. O altă problemă dominantă în orientările moderne şi contemporane de î.c. este aceea a crizei culturii moderne şi relaţia cultură-civilizaţie, problemă prezentă, adesea într-o manieră dramatică la Kant, Humboldt, Nietzsche, Spengler, Jaspers, Toynbee, H. Massis, G. Du-hamel ş.a. Dezbaterile de f. c. în sec 20 sînt dominate de problema raportului cultură-civiliza-ţie şi de implicaţiile sale profunde privind destinul civilizaţiei contemporane, condiţia şi demnitatea omului în contextul unor uriaşe restructurări social-istorice. Dintre orientările cele mai influente de f. c. fac parte: teoria morfologică a culturii (O. Spengler), care propagă ideea autonomiei şi discontinuităţii absolute a culturilor; concepţia fenomenologică (Max Sche-ler), care stabileşte o opoziţie tranşantă între lumea lucrurilor şi lumea valorilor; concepţia existenţialistă, care pune accent pe libertatea şi subiectivitatea actului cultural; şcoala antro- pologică funcţionalistă (Malinowski, M. Mead, R. Lin ton, P. Sorokin), care promovează explicarea culturii prin natura duală a fiinţei umane, prin manifestările sale comportamentale şi prin funcţiile sociale şi psihice pe care le îndeplineşte. Preocupaţi precumpănitor de analiza economică şi sociologică a societăţii.. Marx şi Engels nu au elaborat o teorie specială a culturii, dar vasta lor operă cuprinde numeroase teze pentru edificarea unei filozofii ştiinţifice a culturii: caracterul social-istoric de clasă al culturii, principiul determinismului obiectiv în geneza şi dezvoltarea formelor culturii, principiul autonomiei relative şi diferenţiate a culturii, dialectica naţional-uni-versal în domeniul culturii etc. In ţara noastră, E. Lovinescu a analizat în spirit democrat-burghez istoria şi perspectivele civilizaţiei române moderne, L. Blaga a privit cultura ca mod existenţial specific uman, iar T. Vianu a dezvoltat concepţia unui umanism cul-turalist. Contribuţii la clarificarea unor probleme de teoria culturii au adus, în perioada interbelică, G. Ibrăileanu, P. P. Negulescu, M. Ralea, P. Andrei, V. Bărbat, N. Bagdasar, Şt. Bârsă-nescu. în anii de după Eliberare au apărut lucrări ca: C. I. Gulian, „Mit şi cultură" (1968); Al. Tănase, „Introducere în filozofia culturii" (1968); E. Gali, „Idealul prometeic" (1970); Pavel Apostol, „Trei meditaţii asupra culturii" (1970); D. Ghişe, „Contrapunct" (1972); Colectiv (C. I. Gulian — sub red. —, Al Tănase, Al. Boboc, O. Cheţan, N. Tertulian, Gh. Vlăduţescu), „Confruntări despre om şi cultură" (1972); Al. Tănase, „Cultură şi umanism" (1974); Colectiv (Al. Tănase, Adela Becleanu Iancu — coord. —, I. Goliat, Oltea Mişcol, N. Balotă, Amelia Pavel, Elena Zottoviceanu, Ana Maria Popescu, Manuela Gheorghiu), „Cultura socialistă în România" (1974); C. I. Gulian, „Bazele istoriei şi teoriei culturii" (1975); Colectiv (Al. Tănase— coord.—, E. Stere, I. Pascadi, M. Dră-gănescu, St. Beldescu, Maria Lariones- cu, Oltea Mişcol, Elena Puha, F. Mah-ler, FI. Druţă, N. Bellu, IOlena Gheorghe, Ştefana Steriade, P. Cîmpeanu), „Civilizaţia socialistă şi valorile ei“ (1975); Al. Tănase, „Cultură şi civilizaţie" (1977). V. şi cultură; cultură şi civili-zaţie; civilizaţie; antropologie socială şi culturală; culturologie. FILOZOFIA ELENISTICĂ, v. ELENISTICĂ. FILOZOFIA GREACĂ, v. GREACĂ. FILOZOFIA IMANENTĂ, v. IMANENTĂ. FILOZOFIA INDIANĂ, v. INDIANĂ. FILOZOFIA ISTORIEI, domeniu al cunoaşterii filozofice, care abordează problema sensului istoriei, a legilor generale şi a unităţii procesului istoric, problemele metodologice ale cunoaşterii istorice etc. F. i. îşi află începuturile încă în antichitate, deşi termenul ca atare a fost introdus de Voltaire. Fondatorul f. i. a fost filozoful italian G. Vico, care a fost continuat apoi de Voltaire, Herder, Mon-tesquieu, Rousseau, Kant, Hegel. Ei au respins explicaţia teologică a istoriei, subliniind importanţa factorilor naturali în viaţa umană (Montesquieu, Herder), au formulat ideea progresului (Herder, Kant, Hegel) ca şi pe aceea a unităţii procesului istoric "ŢHegel). Materialismul istoric a extins pentru prima oară conceptele fundamentale ale materialismului asupra studiului istoriei societăţii (îndeosebi conceptul de existenţă obiectivă, materială), înlăturînd principial idealismul din domeniul f. i. Deşi Marx şi Engels au criticat „filozofia istoriei" în ipostaza ei tradiţională de concepţie sau construcţie speculativă, arbitrară, care „înlocuia legăturile reale cu legături imaginare" (Engels), se poate spune însă că marxismul conţine pentru prima oară o filozofie a istoriei (concepţia materialistă a istoriei) nespeculativă, întemeiată pe studiul faptelor, pe generalizarea istoriei reale care se instituie în primul fii rînd ca o istorie a vieţii materiale a oamenilor, ca un produs al activităţii nemijlocite a maselor populare. In filozofia idealistă contemporană a istoriei s-a manifestat la mulţi autori (Windelband, Rickert, Dilthey, Spen-gler,Cassirer, Toynbee, Jaspers etc.)ten-dinţa de a renunţa la unele idei pozitive* ale filozofiei clasice a istoriei, în special la teza progresului, a legităţii în istorie şi a posibilităţii cunoaşterii istorice. Totuşi, unii filozofi idealişti contemporani au căutat să desprindă specificul cunoaşterii fenomenelor istorice, formulînd procedee şi metode adecvate care au mers în unele cazuri (Wundt, Rickert, Cassirer) pînă la ideea valoroasă a unei logici a ştiinţelor istorice. în România, în perioada interbelică, f. i. a fost reprezentată mai ales de A. D. Xenopol, N. Iorga şi V. Pâr-van şi expusă sistematic de N. Bag-dasar. Ulterior, au publicat lucrări de filozofie marxistă a istoriei: Miron Constantinescu, „Cauzele sociale ale răscoalei lui Horia" (1940); Radu Florian, „Sensul istoriei" (1968); Colectiv (Al. Tănase, D. Hurezeanu — co~ ord., I. Aluaş, H. Daicoviciu, N. Go-goneaţă, I. Florea, V. Liveanu, H. Culea, Al. Gheorghe, L. Popa, H.H. Stahl, A. Roth, A. Bodor), „Filozofia istoriei" (1969); Gh. Toma, „Xenopol despre logica istoriei" (1971); Janina Ianoşi, „Optimism şi pesimism istoric" (1972) ; Marieta C. Moraru, „Valoare şi etos" (1976). FILOZOFIA LIMBAJULUI COMUN, v. OXFORD; AUSTIN, John. FILOZOFIA LINGVISTICĂ , v. LINGVISTICĂ. FILOZOFIA NATURII, concepţie filozofică speculativă despre natură, întîl-nită încă la filozofii din antichitate (Şcoala din Milet, Anaxagora, Empe-docle, Democrit ş. a.) şi mai tîrziu ca parte integrantă a unor sisteme filozofice din sec. 16 — 19, mai cu seamă din perioada Renaşterii (Bruno, Telesio, Paracelsus) şi din filozofia 273 p fii clasică germană. Sarcina f. n. era să contureze un tabjou general al naturii; ea nu dispunea însă în acest scop de suficiente cunoştinţe ştiinţifice, obţinute prin observaţie şi experiment. De aceea, lipsa acestor cunoştinţe a fost completată prin speculaţii abstracte, iar legăturilor reale dintre fenomenele naturii li s-au substituit adesea legături imaginare. Pe lîngă numeroase fantezii şi naivităţi, în cadrul f. n. s-au formulat însă şi unele idei remarcabile, care au servit ca ipoteze de lucru fecunde (de ex., ipoteza lui Oken despre carbon ca bază a materiei vii). Ultimii reprezentanţi de seamă ai f. n. au fost Sc.helling, Hegel şi Oken (1779—1851). Dezvoltarea ştiinţelor naturii în sec. 19 a determinat peri marea definitivă a î. n. ca teorie gem* rală speculativă despre natură. Preocupările filozofiei legate de studiul fenomenelor naturale au revenit, în zilele noastre, dar dintr-o perspectivă ontologică şi epistemologică nouă, nespeculativă, filozofiei ştiinţelor naturii. Sin. natur filozof ie. FILOZOFIA POLITICĂ, ramură a filo-zofiei, al cărei obiect şi a cărei finalitate au fost şi sînt concepute într-o manieră diferită, de către filozofi, în funcţie de concepţia lor generală asupra filozofiei însăşi. în varietatea acestor interpretări se disting îndeosebi următoarele: a) descriere, proiectare şi teoretizare a republicii optime sau construire a modelului ideal al statului — acesta fiind sensul tradiţional impus de unele opere clasice ale gîndirii politice, din antichitate pînă în epoca modernă; b) meditaţie care caută fundamentul ultim al puterii şi, corelativ, natura şi funcţia obligaţiei politice, în această ipostază î. p. încercînd să fundamenteze criteriul sau criteriile legitimităţii puterii politice; c) meditaţie în vederea determinării conceptului general de politică, definirea acestuia ca activitate „autonomă", distinctă de etică şi drept, de economie şi religie; d) (în epoca noastră şi în sens reducţio- nist) logică, epistemologie şi / sau metodologie a ştiinţei politice, concepută ca nivel metateoretic al pohtologiei. împotriva tendinţelor de „restaurare" a vechii L p. criticată de făuritorii materialismului istoric ca întreprindere prin excelenţă speculativă, predominant aprioristă, cu veleităţi autonomist-ab-solutiste, dar şi împotriva tendinţelor nihiliste ale neopozitivismului, filosofii marxişti consideră f, p. ca pe o ramură a filozofiei, care are, ca şi aceasta, o dublă natură: cognitivă şi valorizatoare, epistemică şi atitudi-nală, fiind chemată să realizeze o funcţie bivalentă. Sub un prim aspect, f. p. este o meditaţie asupra semnificaţiei faptului politic în raport cu omul şi condiţia acestuia, în lumina unei interpretări globale a istoriei şi presupune o reflecţie asupra valorilor, scopurilor şi opţiunilor pe care le implică şi le realizează acţiunea politică; funcţia sa este interogativă şi critică şi, totodată, sintetizatoare şi totalizatoare,.iar materia sa primă o reprezintă atît experienţa directă cît şi experienţa mediată a ştiinţelor politice. Sub al doilea aspect al său, f. p. se concentrează, ca metapolitică, asupra naturii specifice, scopurilor şi limitelor puterii, asupra condiţiilor de validitate a ştiinţei (sau ştiinţelor) politice. Valorile care o inspiră şi o angajează au, inevitabil, un caracter de clasă. FILOZOFIA RENAŞTERII v. RE-NAŞTEREA. FILOZOFIA ROMANĂ, v. ROMANĂ. FILOZOFIA ROMÂNEASCĂ, parte in-tegrantă a spiritualităţii poporului român care şi-a afirmat conştiinţa de sine şi personalitatea înfruntînd vreme îndelungată vicisitudinile unei dramatice istorii, şi care cunoaşte puternice tradiţii progresiste. în sec. 15—16, în cadrul gîndirii medievale, predominant religioasă, s-au manifestat concepţii diferite despre om, despre conduita sa în viaţă, unele apărînd ca rezultat al ciocnirii dintre ideologia clasei domi- 274 p llr nante a feudalilor şi ideologia inspirată de aspiraţiile maselor de ţărani asupriţi. în producţiile folclorice şi în platformele ideologice ale răscoalelor ţărăneşti se întîlnesc idei înaintate despre egalitatea originară a tuturor oamenilor şi demnitatea fiinţei omeneşti. Concepţiile maselor îmbrăcau, în general, o haină religioasă, căutînd o justificare prin diversele erezii ale epocii (bogomilism, husitism, unitarianism). în gîndirea filozofică românească s-a făcut simţită şi influenţa filozofiei bizantine. Un început de laicizare a gîndirii se observă în scrierea „învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie“, în care raţiunea este considerată drept călăuză a conduitei umane. Un moment important în dezvoltarea gîndirii româneşti o constituie epoca umanismului, cuprinzînd sec. 16—17 în Transilvania, şi sec. 17 şi primele decenii ale sec. 18 în Ţara Românească şi Moldova. în scrierile lui Nicolae Olahus, IoanHonterus, Ioan Sommerus, ale cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, ale lui Constantin Cantacuzino-Stolnicul, ale lui Nicolae Milescu şi mai ales în opera marelui cărturar Di-mitrie Cantemir începe să se afirme o viziune laică asupra lumii, exprimîn-du-se încredere în om, în posibilităţile sale de a cunoaşte realitatea şi de a-şi făuri o viaţă fericită în această lume. Alături de concepţia religioasă, încă dominantă, se conturează un ideal de viaţă care acordă preţuire personalităţii umane şi culturii laice, diversificată în preocupări ştiinţifice variate (filozofie, etică, logică, istorie, geografie, filologie etc.). începe să se facă distincţia între cunoştinţele dobîndite pe calea cercetării faptelor cu ajutorul raţiunii şi al simţurilor şi convingerile izvorîte din ’ credinţă. Tendinţe raţionaliste, carteziene, în ştiinţă şi în filozofie s-au manifestat la gînditorul transilvănean Apâczai Csere Jânos. în a doua jumătate a sec. 18 şi în primele decenii ale sec. 19, în perioada de destrămare a orînduirii feudale şi de formare a relaţiilor de producţie ca- fii pitaliste, se afirmă luminismul şi raţionalismul. Este momentul redeşteptării naţionale", cînd cărturarii lu-minişti — Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, Gh. Asachi, Gh. Lazăr, Eufrosin Poteca, Ion Heliade-Rădulescu ş.a. — caută ca, prin răspîndirea cunoştinţelor în limba naţională, prin cultivarea istoriei patriei, prin difuzarea filozofiei raţionaliste (predominant kantiană), a principiilor dreptului natural, a ideilor de libertate şi egalitate, prin critica instituţiilor feudale, să realizeze eliberarea socială şi naţională a poporului (aflat sub dominaţia turcească şi habs-burgică) şi modernizarea societăţii româneşti, „europenizarea" ei. Tot acum se dezvoltă concepţii socialist-utopice (Teodor Diamant, Cezar Bolliac, Bo-lyai Jânos) şi apar societăţi ştiinţifice ai căror membri propagă cunoştinţele ştiinţifice şi promovează idei materia-list-spontane. Momentul culminant al acestei etape îl constituie ideologia conducătorilor revoluţiei burghezo-demo-crat-ice de la 1848/Cerinţele dezvoltării sociale impun gînditorilor să abordeze probleme de filozofia dreptului, filozofia culturii, filozofia istoriei. Simion Bărnuţiu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, August Treboniu Lau-rian, C.A. Rosetti, George Bariţiu ş.a. se inspiră din principiile filozofiei raţionaliste ale dreptului natural şi din fondul de idei al curentului romantic pentru a fundamenta teoretic aspiraţia de eliberare socială şi naţională a poporului român şi a* pregăti căile dezvoltării ulterioare a societăţii, unii dintre ei situîndu-se pe poziţiile democrat ismului-revoluţ ionar. După formarea statului naţional român (1859) şi în urma reformelor care au făcut ca relaţiile capitaliste să devină predominante şi România să cunoască o puternică dezvoltare capitalistă, filozofia cunoaşte o diversitate de preocupări şi de poziţii. Crearea universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), a Academiei Romane (1866), înfiinţarea a numeroase societăţi ştiinţifice, în cadrul general al dezvoltării 275 18*' societăţii moderne româneşti, au favorizat apariţia^unui curent de gîndire materialistă printre oamenii de ştiinţă. Grigore Stefănescu, Ştefan Mihăilescu, Mentovich Ferenc şi alţi oameni de ştiinţă înaintaţi au luat apărarea dar-vinismului, au tras concluzii materialiste din descoperirile ştiinţifice în domeniul fizicii, biologiei, medicinii etc. Materialismul acestei perioade a fost ridicat pe o treaptă superioară de filozofia lui Vasile Contă, cel mai de seamă gînditor materialist dinaintea răspîn-dirii marxismului în România, creatorul unui sistem filozofic original, de răsunet european. Unele tendinţe materialiste în filozofie şi estetică se întîl-nesc şi în concepţia lui Titu Maiorescu, personalitate marcantă a culturii româneşti în a doua jumătate a sec. 19, adept, în ansamblu, al unor teorii filozofice idealiste. Formarea şi dezvoltarea mişcării muncitoreşti a determinat răspîndirea filozofiei marxiste în România, proces care a avut semnificaţia unei cotituri revoluţionare în istoria gîndirii sociale şi filozofice româneşti. Socialismul ştiinţific a găsit, chiar de la întemeierea sa, un ecou profund in mişcarea revoluţionară din România. Răspîndirea ideilor iriarxiste a cunoscut un nou impuls în deceniul al optulea al sec. 19, odată cu apariţia cercurilor socialiste, a primilor socialişti (N. Zubcu-Codreanu, dr. Russel). Filozofia lui Marx se răspîndeşte intens în deceniul al nouălea, prin traducerea unora dintre operele fundamentale ale lui Marx şi Engels, prin activitatea presei socialiste („Contemporanul", „Revista socială", „Viitorul social"), a unor militanţi socialişti (C.. Dobro-geanu-Gherea, Ion Nădejde, Raicu Ionescu-Rion, Ştefan Stîncă, Panait Muşoiu ş.a.), care au avut legături directe cu întemeietorii socialismului ştiinţific. Militanţii socialişti au arătat că socialismul răspunde nevoilor dezvoltării societăţii româneşti şi au aplicat materialismul istoric la studiul realităţilor româneşti, la probleme de critică literară, pedagogie, medicină socială etc. Ei au apărat concepţia lui Marx împotriva atacurilor economiştilor şi istoricilor burghezi şi au combătut teoriile sociologice reacţionare, în special malthusianismul, darvinismul social etc. La sfîrşitul sec. 19 — începutul sec. 20, materialismul ştiinţific-naturalist este susţinut de oameni de ştiinţă progresişti ca: I. Istrati, Victor Babeş, N. Leon, I. Athanasiu, I. Cantacuzino, D. Voinov ş.a. în domeniul filozofiei istoriei, A.D. Xenopol, deşi acordă un rol primordial ideilor în dezvoltarea socială, a dezvoltat o teorie originală a ..seriilor istorice", bazată pe principiul cauzalităţii, iar în sociologie, Spiru Haret a încercat să fundamenteze o „mecanică socială", aplicînd matematica la studiul vieţii sociale. în aceeaşi perioadă, C. Rădulescu-Motru s-a orientat spre o psihologie experimentală, dar în filozofie a încercat să îmbine personalismul cu energetismul. După primul război mondial, cînd se desăvîrşeşte statul naţional unitar, gînditorii au căutat soluţii la marile probleme ridicate de cuceririle cunoaşterii şi uriaşele transformări sociale ale epocii. în perioada dintre cele două războaie mondiale se înregistrează o mare varietate de sisteme şi concepţii filozofice şi o intensificare a confruntărilor de idei în jurul problemei „crizei culturii", a valorii raţiunii şi a rezultatelor cunoaşterii ştiinţifice. Unii gînditori au căutat ieşirea din criza prin care, în concepţia lor, trecea civilizaţia umană, promovînd teorii spiritualiste (deşi în anumite domenii ale filozofiei au avut poziţii mai realiste). Aşa au fost Ion Petrovici (cu contribuţii în logică), Lucian Blaga (cu unele contribuţii originale în filozofia culturii). Alţii au propagat iraţionalismul, misticismul ortodoxist, etnicis-mul, corporatismul (Nichifor Crainic, Nae Ionescu), făcîndu-se exponenţii ideologiei fasciste. Unele aspecte ale ideologiei fasciste au fost criticate de pe poziţii raţionaliste şi democrat-bur-gheze de Petre P. Negulescu şi Mircea Florian, care au militat pentru o filozofie legată de ştiinţă, ca şi de către p lp Petre Andrei, Mihai Raiea, Tudor Vianu, D.D. Roşea ş.a. Forţa socială care a luptat consecvent împotriva ideologiei fasciste şi a criticat curentele idealiste din filozofie şi sociologie şi care a putut să le opună o doctrină ştiinţifică — materialismul dialectic şi materialismul istoric — a fost Partidul Comunist din România. Crearea P.C3. (8 mai 1921) a marcat triumful forţelor revoluţionare şi al concepţiei marxiste în mişcarea muncitorească din România. în publicaţiile sale le* gale şi ilegale, precum şi în coloanele presei democratice, P.C.R. a demascat şi a combătut cu argumente ştiinţifice filozofia mistică, curentele de largă circulaţie ale filozofiei burgheze occidentale, teoriile idealiste din domeniul ştiinţelor naturii şi, în special, ideologia fascistă (rasismul, corporatismul etc.). Totodată P.C.R. a continuat acţiunea de editare a operelor clasicilor socialismului ştiinţific. Partidul a dat o rezolvare marxist-leninistă problemei caracterului şi perspectivelor revoluţiei în România. După 23 August 1944, ieşind din ilegalitate, partidul clasei muncitoare a desfăşurat o vastă activitate de răspîndire a socialismului ştiinţific. Partidul a supus unei critici necruţătoare teoria „crizei culturii", a destinului „eminamente agrar" al României şi alte teorii pro* movate de ideologii’ claselor exploa-tatoare în primii ani de după Eliberare (naţionalismul, şovinismul). Ideile lui Marx, însuşite de mase tot mai largi, au repurtat victoria hotărîtoare împotriva ideologiei burgheze şi au devenit ideologie dominantă. Dezvoltarea gîndirii filozofice şi social-politice a lui Marx în anii revoluţiei populare şi ai construcţiei socialismului şi-a găsit o expresie profundă în documentele elaborate de P.C.R., în lucrările secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Prin aplicarea creatoare a teoriei socialist-şti-inţifice, a rezoluţiilor şi hotărîrilor congreselor P.C.R. şi ale plenarelor C.C. au putut fi soluţionate problemele privind caracterul şi forţele motrice ale proce- fii sului revoluţionar în România, alianţele clasei muncitoare, şi în primul rînd alianţa muncitorească-ţărăneas-că, crearea bazei tehnice-materiale şi a bazei economice a socialismului la oraşe şi sate, construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, schimbările în structura de clasă a societăţii, construirea noii suprastructuri, rolul conducător al partidului, făurirea statului socialist şi evoluţia funcţiilor sale, socialismul şi naţiunea, formarea conştiinţei socialiste a maselor, dezvoltarea ştiinţei şi culturii socialiste. Congresul al Xl-lea al P.C.R. (1974) a adoptat Programul Partidului Comunist, carta fundamentală ideologică, teoretică şi politică a partidului, care trasează linia strategică generală şi orientările teoretice pentru făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism. Cercetarea filozofică, desfă-urată sub îndrumarea P.C.R., a căpă-at în anii socialismului un puternic avînt, căutînd să răspundă sarcinilor importante ridicate de construirea socialismului, de înfăptuirea revoluţiei culturale în ţara noastră. S-a desfăşurat o activitate intensă de editare în limba română a operelor clasicilor socialismului ştiinţific. Sub îndrumarea partidului s-au format cadre filozofice noi. Numeroşi filozofi care s-au afirmat înainte de Eliberare s-au apropiat treptat de ideologia clasei muncitoare: Mircea Florian, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Dan Bădărău, D.D. Roşea, Al. Posescu. Principala direcţie a gîndirii filozofice din 'România o constituie abordarea problemelor fundamentale ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate. în centrul documentelor teoretice de partid şi al cercetărilor filozofilor români se află concepţia materialistă asupra istoriei, îndeosebi problemele dialecticii generalului şi particularului, ale contradicţiilor sociale în condiţiile socialismului, ale rolului istoric al naţiunii în epoca contemporană, statului socialist şi democraţiei socialiste, ale dialecticii conştiinţei socialiste, 277 ale umanismului socialist şi ale dezvoltării multilaterale a personalităţii ş.a. Sînt tratate principalele probleme ale materialismului dialectic: obiectul filozofiei, materialitatea şi unitatea lumii, teoria determinismului şi dezvoltării, teoria materialist-dialectică a sistemelor, teoria cunoaşterii, teoria acţiunii umane ş.a. Se cercetează problemele materialismului istoric, ale eticii, esteticii, axiologiei şi filozofiei culturii, filozofiei istoriei, ale teoriei conducerii şi organizării. sociale, se. studiază istoria filozofiei româneşti şi universale, probleme de filozofie a ştiinţelor, de epistemologie, de logică şi metodologie a ştiinţei. Se dezbat critic diferite concepţii filozofice şi sociologice din filozofia nemarxistă. FILOZOFIA ŞTIINŢEI, disciplină, relativ distinctă, aflată la intersecţia filozofiei cu ştiinţa, care cercetează Î>roblemele metodologice, epistemo-ogice şi ontologice ale ştiinţei. Istoria î.ş. poate fi tratată diferit, în funcţie de accepţia pe care o primesc natura şi obiectul ei. Ca ramură independenta, f.ş. s-a constituit relativ recent. Rădăcinile ei le putem afla însă chiar în antichitate, în special în teoria ştiinţei demonstrative a lui Aristotel. Alte etape remarcabile ale reflecţiei filozofice asupra ştiinţei sînt reprezentate de „momentul metodologic" al ştiinţei moderne (Bacon, Galilei, Descartes), de epistemologia lui Kant, de polemica Mill-Whewell asupra principiilor ştiinţei, de Bolzano etc. începutul f.ş. ca ramură autonomă a cercetărilor asupra ştiinţei este legat de problematizarea ştiinţei în perioada ultimelor decenii ale sec. 19 şi a primelor decenii ale sec. 20, cînd ea dobîudeşte un contur bine definit în operele lui H.L. Helm-holtz, E. Mach, 6. Boutroux, H.R. Herz, L. Boltzmann, H. Poincarâ, Ch.S. Peirce, P. Duhem, W. Ostwald, E. Meyerson, E. Cassirer, F. Enri-ques, L. Brunschwicg ş.a. tn perioada contemporană, f.ş. s-a dezvoltat şi se dezvoltă prin contribuţiile comune ale unor oameni de ştiinţă şi filozofi ca: Einstein, Bohr, Heisenberg, L. de Broglie, Max Born, Hilbert, Godel, Carnap, Hempel, Reichenbach, Popper, Bunge, Gonseth, L. van Bertalanffy ş.a. F.ş. este o disciplină complexă, cu un domeniu larg. Ea include, la o extremă, probleme conceptuale atît de speciale, de intim legate cu cercetarea ştiinţifică şi, ca urmare, atît de puternic elabqrate teoretic şi instrumental, încît soluţionarea lor este adesea considerată o contribuţie directă la dezvoltarea ştiinţei, iar la altă extremă, probleme extrem de generale, cu un caracter mai ales filozofic. Domeniul de probleme actuale ale f. ş. este determinat de: 1) apariţia unor discipline ştiinţifice grupate în jurul ciberneticii (teoria generală a sisteme-lor, teoria informaţiei, teoria deciziei, teoria jocurilor, teoria automatelor etc.) cu specific meta-teoretic, instrumente puternice de analiză a ştiinţei, care impun o serie de principii, concepte şi modele noi ale cunoaşterii; 2) apariţia în fizică a unor teorii care au revoluţionat cadrul ei conceptual, reprezentările despre spaţiu, timp şi cauzalitate, propunînd un nou concept al „realităţii fizice" şi o nouă viziune epistemologică asupra relaţiei dintre subiect şi obiect în cunoaştere; 3) realizările remarcabile în logică şi matematică: afirmarea perspectivelor structura l-axiomatice şi constructive, precizarea metodelor de deducţie, demonstrarea unor teoreme avînd implicaţii epistemologice şi filozofice deosebite (Gtfdel, Church, Lowenheim-Skolem, Cohen); 4) rolul tot mai important pe care îl dobîndesc în ştiinţa actuală mijloacele de expresie, limbajul ştiinţific, conducînd la edificarea unor discipline speciale de analiză a semnificaţiei; 5) dezvoltarea cercetărilor interdisci-plinare în ultima vreme, îndeosebi cele care studiază zonele de contact dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale ş.a. Dintre problemele actuale mai importante ale t.ş. amintim: structura şi funcţiile teoriilor, valoarea inducţiei şi a deducţiei în cunoaşterea ştiinţifică, funcţiile şi criteriile de verificare a ipotezelor, adevărul şi valoarea ştiinţifică, măsurarea şi experimentul, structura limbajului ştiinţific, existenţa materială şi infinitatea lumii, cauzalitatea şi probabilitatea, determinismul şi finalitatea etc. Principalele variante ale f.ş. contemporane sînt: pozitivismul logic, fenomenologia, raţionalismul critic, raţionalismul dialectic. Materialismul dialectic, prin generalizarea filozofică a rezultatelor ştiinţei actuale, prin efortul de selectare şi integrare a rezultatelor pozitive obţinute în cadrul curentelor actuale din f.ş., aduce o contribuţie originală creatoare în acest domeniu, ojferind un model de deschidere şi interpretare suplă a problemelor f.ş. în ţara noastră, în anii de după Eliberare au apărut lucrări pe diferite teme de f.ş., cum sînt cele din colecţiile „Materialismul dialectic şi ştiinţele moderne", 17 volume (1957 — 1977); „Teorie şi metodă în ştiinţele sociale", 10 volume (1965—1976); B. Stugren, „Ştiinţa evoluţiei. Probleme, dispute, perspective" (1965); Crizantema Joja, „Studii de filozofia ştiinţei" (1968); B. Stugren, „Evo-luţionismul în secolul 20. Certitudini, divergenţe, idealuri" (1969); 1. Peat-niţchi, „Dialectica vitalităţii organismelor" (1969); O. Onicescu, „Principes de logique et de philosophie mathe-matique" (1971); V. Săhleanu, „Ştiinţa şi filozofia informaţiei" (1972); V. Roman, „Ştiinţa şi marxismul" (1973); I. Pârvu, „Semantica şi logica ştiinţei" (1974); Colectiv (M. Flonta— coord. —, P. Botezatu, A. Dobre, M. Ţurlea, Al. Surdu, P. Bieltz, I. Pârvu, C. Grecu, T. Dima, Şt. Cel-mare, I.C. Popescu, Al. Boboc, V. Tonoiu), „Epistemologia şi analiza logică a limbajului ştiinţei" (1975). „FILOZOFIA VIEŢII", grupare de şcoli filozofice idealiste, neoromantice, de la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, care încearcă înţelegerea fenomenului cunoaşterii şi al culturii în legătură cu „viaţa" (în accepţia de viaţă psihică, spirituală în genere sau devenire cos- mică), exagerînd însă rolul factorului biologic şi ajungînd la formula intuiţionismului istoric (Dilthey) sau a unui „spiritualism iraţionalist" (Berg-son). Principalele şcoli ale „f.v." sînt: a) neoromantismul german (Fr. Nietzsche, W. Dilthey, G. Simmel, O. Spen-gler, E. Spranger, H. Keyserling), care a pus în evidenţă particularităţile şi complexitatea fenomenului culturii, a contribuit la elaborarea aparatului conceptual şi metodologic al unor discipline filozofice moderne, ca teoria valorilor, filozofia culturii, filozofia istoriei, rămînînd însă pe terenul antropologiei filozofice individualiste, subiectiviste; b) neospiritualismul francez (A. Fouill6e, M.J. Guyau, J. La-chelier, F. Ravaisson, E. Boutroux, H.> Bergson), preocupat mai ales de problemele logicii, epistemologiei, teoriei evoluţiei şi esteticii, ale căror categorii centrale le-a supus unei analize minuţioase; c) orientarea reprezentată de M. de Unamuno şi J. Ortega Y Gasset în filozofia spaniolă, preocupată de estetică, sociologie, antropologie filozofică, domenii care, în ciuda unor tendinţe iraţionaliste, contradictorii, sînt abordate de ea prin prisma umanismului. O variantă a „f.v." de tendinţă extremistă (iraţionalistă, subiectivistă şi mistică) din cadrul filozofiei idealiste româneşti, din perioada interbelică, a fost trăirismul. FILOZOFIE (gr. philos „iubitor deu şi sophia „înţelepciune"), concepţie generală despre lume şi viaţă, formă a conştiinţei sociale, constituind un sistem de categorii privitoare la lume (natură şi societate) sub aspectele sale cele mai generale, precum şi la locul şi rolul omului în univers, la modul de instituire şi perfecţionare a raporturilor dintre*»oameni şi realitate. F. constituie o modalitate specifică de cunoaştere şi gîndire, de apreciere şi atitudine a omului faţă de lume şi existenţa ei; prin structura ei teoretică specifică, f. tinde să construiască o imagine globală, o reprezentare a lumii în perspectiva totalităţii 279 ei. Mai ales la nivelul contemporan al dezvoltării cunoaşterii, î. apare ca o înfăptuire teoretica precumpănitor mediată, în primul rînd de cuceririle şi de generalizările ştiinţei. Fiind totodată şi o atitudine în faţa universului şi mai ales în faţa vieţii, f. îi este specifică dimensiunea axiologică: ea introduce clarificări în ordinea valorilor şi a sensurilor, propune ierarhii de valori şi sensuri în conştiinţa şi pratica umană. Perspectiva cunoaşterii filozofice este aceea a clarificării poziţiei şi condiţiei omului în raport cu realitatea. Deşi se constituie ca ui> demers asupra lumii în totalitatea ei, f. reprezintă totuşi o proiecţie umană asupra realului, este o afirmare supremă a conştiinţei de sine a omului, avînd o funcţie prin excelenţă umanistă. Germenii f. se găsesc în încercările omului primitiv de a-şi lămuri natura lumii înconjurătoare şi raporturile sale cu aceasta. Ca formă distinctă a conştiinţei sociale, structurată în sisteme de concepte şi idei generale, f. apare în societatea sclavagistă, ca urmare a lărgirii sferei influenţei active a omului asupra naturii, a dezvoltării capacităţii sale de abstractizare şi de generalizare, ca urmare a creării răgazului necesar pentru meditaţia filozofică prin separarea muncii intelectuale de cea fizică, generată de scindarea societăţii în clase antagoniste. F. constituie totdeauna o formă ideologică a conştiinţei sociale, o componentă a suprastructurii. Totodată f. s-a dezvoltat în strînsă interdependenţă cu procesul istoric al dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi al practicii social-istorice, reflectînd într-o formă generalizată acest proces, iar categoriile filozofice reprezentînd punctele nodale ale dezvoltării istorice a cunoaşterii. în antichitate, în condiţiile unei slabe dezvoltări a cunoştinţelor concrete despre natură şi societate, f. reprezenta un sistem cognitiv unic, nediferenţiat de cunoştinţe şi atitudini axiologice; ea îngloba atît problematica filozofică propriu-zisă, cît şi datele concrete, empirice privitoare la realitate. Dar, încă în antichitate (îndeo- sebi la Aristotel), a început procesul delimitării, bineînţeles relative, dintre ştiinţă şi f. în scolastica medievală, poziţia dominantă a religiei a făcut din f. „slujnica teologiei", fiind pusă deseori să servească cu deosebire la fundamentarea dogmelor religioase. Pînă la apariţia marxismului, f. a fost concepută adesea ca o „ştiinţă a ştiinţelor" care avea pretenţia de a cunoaşte adevărul absolut şi cerea subordonarea tuturor cunoştinţelor concrete faţă de sistemul său teoretic şi conceptual general, construit pe cale speculativă. Prin revoluţia săvîrşită în f. de K. Marx şi F. Engels, aceasta a devenit o concepţie despre lume întemeiată ştiinţific, verificată şi validată de procesul dezvoltării ştiinţelor şi a practicii sociale. De aici şi rolul său teoretic şi metodologic în orientarea ştiinţelor particulare ale naturii, societăţii şi gîndirii. Dezvoltarea î., ca şi a celorlalte forme ale conştiinţei sociale, este determinată în ultimă instanţă de schimbările din existenţa socială. Dar, ca şi celelalte forme ale conştiinţei sociale, f. are o independenţă relativă; asupra dezvoltării ei acţionează teoriile anterioare, materialul ideologic acumulat. Datorită specificului său, orice concepţie filozofică se constituie ca sinteză sui-generis a unor momente individuale, de clasă, naţionale şi general-umane. De aceea, f. este strîns legată de celelalte forme ale conştiinţei sociale, le înrîureşte şi suferă, la rîndul ei, influenţa ştiinţei, moralei, artei, ideologiei juridice şi îndeosebi a ideologiei politice. Pătrunzînd toate formele spiritului uman, f. joacă un important rol în cadrul sistemului ideologic al unei culturi: ea unifică şi structurează celelalte valori, conferind întregului sistem cultural o semnificaţie unitară sau, dimpotrivă, potenţînd şi exprimînd într-o formă generală contradicţiile dintre valorile şi tendinţele opuse dinlăuntrul unei culturi, impu-nînd ca dominantă una dintre laturile acestor contradicţii. în acest sens, Marx sublinia că f. reprezintă „chin- tesenţa spirituală" a unei epoci. Acest rol este condiţionat însă de funcţia sa ideologică concret-istorică. F. are o funcţie socială, pe care diferitele sale orientări şi curente o concep în mod diferit; f., arăta Marx, nu trebuie să fie strict contemplativă, ci activă angajată partinic şi militantă; spre deosebire de concepţiile filozofice care îşi propun doar să explice şi să interpreteze lumea, materialismul dialectic îşi propune şi transformarea ei revoluţionară. De aceea, f. trebuie să se raporteze permanent critic-dia-lectic la realitate, la lumea obiectelor şi fenomenelor care structurează universul obiectiv. în funcţie de rezolvarea dată problemei fundamentale a f. (a problemei raportului dintre materie şi conştiinţă, dintre lumea materială şi lumea ideală), f. se împarte în două mari orientări: materialismul şi idealismul, expresie, în ultimă analiză, a opoziţiei intereselor de clasă. Orice concepţie filozofică include ca element indispensabil, alături de o teorie (modul de interpretare a realităţii), şi o metodă generală, un anumit mod de abordare şi de cercetare a realităţii. Metodele generale ale f. sînt dialectica şi metafizica; ele constituie în acelaşi timp două concepţii generale opuse asupra dezvoltării. în istoria î., materialismul şi idealismul au cunoscut o mare diversitate de forme. Materialismul pre-marxist nu a depăşit însă, în general, perspectiva metafizică, dialectica fiind elaborată mai ales de pe poziţiile idealismului. Reflectînd procesul istoric real, istoria f. este istoria formării şi dezvoltării principalelor orientări filozofice, materialismul şi idealismul, şi a confruntării lor creatoare; ea este în acelaşi timp istoria formării şi dezvoltării dialecticii şi metafizicii, a confruntării lor. Îmbinînd organic materialismul cu dialectica, materialismul dialectic a devenit o concepţie adecvată realităţii, un instrument general de cunoaştere cu valoare operaţională asupra studiului legilor generale de dezvoltare ale naturii şi societăţii, precum şi al legilor gîndirii, domenii care au format lungă vreme apanajul f. idealiste. Mate rialismul dialectic şi materialismul istoric — concepţie prin excelenţă critică şi creatoare a partidului comunist, reprezintă fundamentul teoretic al acţiunii clasei muncitoare pentru transformarea revoluţionară şi consecvent umanistă a societăţii, pe baze socialiste şi comuniste. FINALISM (lat. finis ,,scop“), concepţie determinist-spiritualistă, opusă determinismului materialist, potrivit căreia orice fenomen sau proces obiectiv, natural sau social, reprezintă realizarea unui scop raţional dinainte stabilit. Aplicat la scara universului în ansamblu, acest model de determinism conduce la postularea unui „scop su-prem“, a unui „scop iniţial“, a unor „cauze prime“ după cum le denumea Aristotel, în raport cu care s-ar desfăşura totalitatea evenimentelor din natură şi societate. Un astfel de raţionament teleologic antrenează gîndirea pe făgaşul teologiei, respectiv, implică postularea unei fiinţe conştiente supranaturale, preexistentă universului material, în raport cu al cărei plan prestabilit se structurează orice proces obiectiv de determinare. De aceea, concepţiile finaliste sînt legate, într-un fel sau altul, de concepţiile religioase asupra lumii, concepţii pe care le-au promovat în trecut, în diverse variante (din ce în ce mai puţin voalate), filozofi ca Platon, Toma d’Aquino, Leibniz, Wolff, iar în prezent, reprezentanţii unor curente filozofice idealiste de mare circulaţie ca neotomismul, personalismul, diverse alte interpretări neoreligioase. Categoria de scop are aplicabilitate doar la nivelul acţiunilor umane şi, de aceea, determinismul teleologic are o sferă de manifestare limitată numai la mecanismul de determinare a fenomenelor sociale. V. şi finalitate; cauzalitate. FINALITATE, raport cauzal imanent care exprimă procesul de autodeterminare a fenomenelor, de autoorientare (autodirijare) a sensului lor obiectiv; este un proces de predeterminare (de „codificare genetică", după cum sugerează cercetările actuale asupra mecanismelor eredităţii) a configuraţiei structurale şi a disponibilităţilor funcţionale ale stadiilor ulterioare ale sistemelor, încă din stadii anterioare. Formulată în termenii teoriei cauzalităţii, definirea f. poate fi exprimată ca raport cauzal necesar, în care constanţa condiţiilor ce însoţesc cauzele determină constanţa efectelor prefigurate în cauze. F. nu exprimă deci un plan prestabilit, nu este o desfăşurare conform unor scopuri iniţiale (cum au susţinut dintotdeauna orientările finalist-teleo-logice, inclusiv neotomismul contemporan), ci un proces obiectiv de auto-devenire a fenomenelor, în care schema şirului efectelor se structurează anterior acţiunii cauzelor ce le determină, potrivit unor modele de codificare informaţională înglobate structural în cauze. Deosebirea radicală dintre accepţia finalistă a conceptului de f. (concepută ca expresie a unui determinism teleologic universal) şi accepţia sa materialist-dialectică, rezidă în faptul că sistemul de codificare genetică a stărilor viitoare ale unui sistem, în cadrul stărilor lui iniţiale, nu are nimic comun cu obiectivarea vreunui scop sau plan raţional dinainte stabilit, ci este produsul autodinamis-mului şi interacţiunii reciproce, în plan diacronic, a sistemelor materiale, proces care (la scara biologicului îndeosebi) poate fi verificat şi dirijat experimental. Codificarea genetică este o specie a categoriei de informaţie, iar aceasta, la rîrtdul ei, este o formă fundamentală de reflectare — proprietate generală a materiei. în această accepţie, este exclusă astfel orice determinare teleologică din interpretarea categoriei de î. Biologia a operat de mai multă vreme cu o accepţie materialistă asupra conceptului de f., dar nu a putut impune totuşi generalizarea ei, datorită faptului, între altele, că acest concept purta o încărcătură de sensuri teleologice şi teologice pe care finalismul, îndeosebi cel tomist, *le-a înrădăcinat adînc în conştiinţa filozofică. Din această cauză, pînă în ultimul timp termenul de I. era opus celui de determinism. La impunerea interpretării materialist-dialectice a conceptului de f. a contribuit hotărîtor cibernetica care, prin analiza sistemelor cu conexiune inversă (retroacţiune), a oferit modelul logic al cauzei finale, respectiv, a dovedit existenţa obiectivă a unor condiţii în care efectul corectează propria sa cauză, astfel încît aceasta să-i fie favorabilă, să-i conserve calitativ propria natură. Deşi deocamdată sînt dificultăţi în generalizarea servo-mecanismelor (mecanisme cu autoreglare), mai ales în lumea fizică şi chimică, după unii autori (Jacques Guillaumaud) se poate vorbi de legea universală a retroacţiunii (manifestată la nivel elementar cel puţin sub forma principiului acţiunii şi reac-ţiunii), ceea ce echivalează cu o lărgire considerabilă a aplicabilităţii conceptului de î., dincolo de limitele biologiei. Chiar dacă universalizarea conceptului de f. este deocamdată discutabilă, progresele actuale ale cunoaşterii au certificat extensiunea lui nu numai asupra universului biologic (în domeniul sistemelor din natura vie şi în mediul ecologic), ci şi asupra universului social şi uman, inclusiv asupra domeniilor de ipostaziere a acestuia (tehnic, economic şi logic). în perspectiva deschiderii pe care cibernetica o oferă explicării semnificaţiilor conceptului de i., s-ar putea reţine, în concluzie, interpretarea ei ca raport „cauzal inelar'\ un proces de „determinare cauzală biunivocă". FINIT ŞI INFINIT, categorii ale materialismului dialectic, care desemnează însuşiri fundamentale ale existenţei. Finitul exprimă caracterul limitat structural şi spaţio-temporal al entităţilor şi fenomenelor, exprimă proprietatea acestora de a fi relative, momente şi modalităţi concrete de manifestare ale existenţei infinite. Infinitul exprimă natura absolută a existenţei, proprietatea universului de a fi nelimitat în spaţiu şi timp şi inepuizabil structural atît la scara macro-cosmosului, cît şi la nivelul microcosmosului. Infinitul reprezintă una din cele mai generale caracteristici ale materiei; eî include nu numai nemărginirea cantitativă a universului ci şi diversitatea calitativă nesfîrşită a formelor concrete în care se manifestă materia în mişcare. Spre deosebire de „infinitul rău“, exclusiv cantitativ, înţeles doar ca nemărginire (spaţio-temporală), ca repetare veşnică (infinită) a unuia şi aceluiaşi lucru, infinitatea autentică este infinitul calitativ şi constă in procesualitatea universului, în proprietatea dezvoltării pe care o posedă domeniile naturale şi sociale de manifestare a existenţei. în această perspectivă, materialismul dialectic propune o interpretare unitară, cantitativ-calitativă a ideii de infinit. F.şi 1. se află într-o unitate dialectică. Dacă infinitul este o proprietate a universului şi se structurează din domenii particulare, este format din mărimi, intervale, calităţi finite, finitul este o proprietate a individualului şi particularului şi, la rîndul său, conţine în sine elementele infinitului, se instituie ca modalitate de manifestare a acest aia. Abordarea L şi i, comportă particularităţi în cadrul diferitelor domenii explicative, sinteza acestora o realizează însă discursul filozofic, care coroborează celelalte modele explicative şi oferă o interpretare conceptuală de ansamblu asupra acestor determinaţii de maximă generalitate ale existenţei. V. şi categorematic: sincatego-rematic; Cantor. FLNITISM, abordare a fundamentelor matematicii, specifică Şcolii lui Hilbert, care recurge la operaţii efective cu forme ale obiectelor spaţio-temporale, aşa-numitele „metode finitare". Programul Iui Hilbert presupune formalizarea matematicii clasice şi cer- fis cetarea configuraţiilor de simboluri şi formule, abstracţie făcînd de sensul simbolurilor. Deşi aşteptările lui Hilbert au fost răsturnate de teorema de incompletitudine a lui Godel, cercetarea în domeniul interpretării finitiste a continuat, conducînd la concepte şi rezultate valoroase. FINITUDINE, concept existenţialist care semnifică însuşirea de a fi finit, conştiinţa limitelor noastre biologice, gnoseologice, lingvistice, a celor ale voinţei şi acţiunii, precum şi conştiinţa libertăţii arbitrare ae a alege între posibilităţile echivalente ce ni se oferă. Conceptul de f., introdus şi supralicitat de Heidegger, Jaspers, Gabriel Marcel ş.a., în comentarea sau descrierea aşa-ziselor „situaţii limită", atestă o viziune antropologistă şi totodată pesimistă despre lume şi om care ignoră adevărul elementar că omul aparţine infinitului nu numai ca parte a acestuia, ci şi ca posibilitate, realizată continuu, progresiv, de conştientizare a Iui. FINK, Eugen (1905-1975), filozof german, istoric al fenomenologiei şi autor de lucrări sistematice, repre-zent-înd contribuţii valoroase la abordare a unor probleme majore ale ontologiei umanului şi creaţiei umane, într-o lumină ce îl situează între Husserl şi Heidegger. Op. pr.: „Filozofia fenomenologică a lui Husserl în critica contemporană" (1934), „Lumea existenţei şi adevărului" (1958), „Jocul ca simbol al lumii" (1960), „Filozofia lui Nietzsche" (1960), „Metafizică şi moarte" (1969). FISCHER, Ernst (1899-1972), scriitor şi estetician austriac. A scris drame cu caracter militant socialist („Lenin", 1930), lucrări de estetică marxistă („Poezie şi interpretare", 1953; „Necesitatea artei", 1960), în care, pe baza unei informaţii erudite, încearcă o interpretare nuanţată a fenomenului artistic contemporan. Alte op.: „Spiritul epocii şi literatura" (1964). 283 p fis FISCHER, Kuno (1824-1907), istoric germne al filozofiei moderne, format în climatul „dreptei hegeliene". Din punct de vedere sistematic, F. se află sub influenta lui Hegel, căutînd însă o aplicare a metodei la dezvoltarea genetică a categoriilor şi la elaborarea unei logici în care esenţa este fundamentul existentei, iar conceptul scopul ei. A elaborat monografii monumentale asupra lui Bacon, Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhaupr. Monografia asupra lui Kant a determinat o intensificare a preocupărilor pentru studiul criticismului, marcînd începutul „mişcării kantiene" contemporane. Op. pr.: „Ideea de frumos" (1849), „Sistemul logicii şi metafizicii sau doctrina ştiinţei" (1852), „Istoria filozofiei moderne" (10 voi., 1852 - 1897). FIXISM, concepţie care consideră că speciile de plante şi de animale sînt invariabile. Reprezentanţii săi cei mai de seamă din biologia modernă au fost C. Linne şi G. Guvier. F. este o concepţie idealistă şi metafizică, strîns înrudită cu creaţionismul. Ea a fost depăşită de evoluţionism. FIZICALISM, concepţie neopozitivistă formulată de Neurath, R. Carnap ş.a., potrivit căreia limbajul fizicii ar fi limbajul tuturor ştiinţelor. E. porneşte de la teza că ar exista o unitate a limbajului ştiinţific şi că conceptele diferitelor ştiinţe ar aparţine unui sistem general coerent. Variantă modernă a principiului mecanicist al reducti-bilităţii, f. „ortodox" a fost abandonat de numeroşi adepţi iniţiali ai săi. V. şi reducţionism. FIZIOGNOMONIE (gr. physis „natură" şi gnomon ,^care cunoaşte"), concepţie care caută să determine caracterul şi tipul oamenilor după înfăţişarea lor fizică, în special după trăsăturile feţei. Principalul popularizator al f. a fost scriitorul elveţian J.K. Lavater (1741 — 1801). încercări de a da î. un fundament ştiinţific au fost 284 făcute de medicul german F.J. Gali (1758 — 1828), de somatologul Ernst Kretschmer ş.a. FLEWELLING, Ralph Tyler (1871 — 1960), reprezentant al filozofiei personaliste în S.U.A., cunoscut, îndeosebi, pentru fondarea şi conducerea revistei „The Personalisr (1920) şi pentru lucrările de popi ilari zare a unei variante a personalismului pluralist, în care inspiraţia umanistă originară şi critica pertinentă a tehnocratismului sînt umbrite de o viziune spiritualistă, teistă. Op.: „Christşi dramele îndoielii" (1913), „Personalismul şi problemele filozofiei" (1915), „Filozofia şi războiul" (1918), „Bergson şi realismul per-sonalist" (1920), „Raţiunea în credinţă" (1924), „Supravieţuirea culturii occidentale" (1943). FLORIAN, Mircea (1888-1960), filozof român. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti. A militat pentru o ontologie realistă, cerînd filozofiei să pornească de la obiect, de la „dat*\ ca şi ştiinţa, şi nu de la subiect. A considerat lumea externă ca reală şi independentă de conştiinţă. în gnoseologie, admiţînd posibilitatea cunoaşterii, F. a postulat existenţa unui strat ontologic, primordial, şi a altuia, psihologic, dar a identificat percepţia cu obiectul real. A criticat idealismul, iar ca apărător al raţiunii şi ştiinţei a combătut în mod deosebit curentele iraţionaliste, mistice. A elaborat studii erudite de istoria filozofiei universale, în anii regimului democrat-popular s-a apropiat de filozofia marxistă, elaborînd noi studii valoroase, consacrate gîndirii filozofilor clasici pre-marxişti şi moştenirii unor gînditori înaintaţi din ţara noastră, precum şi combaterii filozofiei idealiste contemporane. Op. pr.: „Ştiinţă şi raţionalism" (1926), „Metafizica şi problematica ei“ (1932), „Antinomiile credinţei. Religie şi filozofie" (1936), „Cunoaştere şi existenţă" (1939), „Reforma logicii" (1942), „Reconstrucţia filozofică" (1945), „Misticism şi credinţă" p lllr (1946), „Ce este cunoştinţa" (1947), „Dialectica — Sistem şi metodă —, de la Platon la Lenin" (1947), „Mi-solOgia sau filozofia absurdului" (1958), „Elemente viabile în filozofia lui Kant" (postum, 1968). FOGARAŞI, Bela (1891-1959), filozof marxist şi om politic ungur. A desfăşurat o rodnică activitate teoretică în domeniul istoriei filozofiei, gnoseologiei, filozofiei şi politicii ştiinţei, precum şi al interpretării materi-alist-dialectice a unor probleme de logică. Op. pr.: „Teoria voluntaristă a judecăţii" (1913), „Introducere în filozofia marxistă" (1921), „Dialectică şi social-democraţie" (1931), „Ştiinţă şi democraţie" (1948), „Unitatea contrariilor" (1949), „Logica" (1952), „Ştiinţă şi socialism" (1956). FORMAL-INFORMAL (NEFORMAL), pereche de concepte folosită în logică, în filozofia logicii, în semantica teoretică şi sociologie, cu sensuri diferite. 1. (In logică şi în filozofia logicii) Formal este un atribut specific logicii, şi anume acela de a studia formele logice ca independente de conţinutul lor concret determinat. De aici logica este deseori numită „logică formală". Această independenţă este însă relativă, ea fiind mai accentuată la nivelul calculului logic. Tratarea formelor logice ca relativ separate de conţinutul lor concret determinat este impusă de cerinţa studierii validităţii inferen-ţor, în sensul că validitatea este o proprietate exclusiv a formelor logice (în speţă a inferenţelor) şi că nu se poate ajunge în mod sigur la cunoştinţe adevărate decît pe calea unor inferenţe valide. La rîndul său, validitatea se realizează ca demers necesar de la premise adevărate la concluzii adevărate şi, ca atare, dependenţa sa de categoria de adevăr impune o strînsă corelare între forma logică şi conţinut, şi tocmai această corelare face ca în for interiorul teoriei logice să fie discutate multe probleme informale (neformale), iar altele să fie rezolvate cu mijloace informale. Definiţia este un exemplu de procedură logică unde se îmbină mijloace neformale cu altele de natură formală. în comparaţie cu î.-i. este ceea ce ţine de conţinut sau, mai general, ceea ce ţine de altceva decît de forma logică în sens strict. 2. (în semantica teoretică) Formalul, calitate a unor concepte de a nu avea referinţă externă (de ex., conceptul de echivalenţă). Neformalul, calitate a unor concepte (din disciplinele experimentale) de a avea ca referinţă externă imediată un obiect sau un proces fizic bine determinat. Conceptele teoretice (din disciplinele teoretice) pot fi neformale întrucît pot avea un referent imediat (un model teoretic) şi un referent mediat (un obiectApresupus real). V. şi formalism. 3. (în sociologie) Termeni care exprimă modalităţile organizaţionale ale grupurilor sociale. Relaţiile formale sînt raporturile dintre membrii unui grup omogen, organizat şi relativ stabil, a cărui coeziune este determinată de existenţa unor scopuri fundamentale şi de durată; ele sînt codificate în sisteme relativ riguroase de norme (care cuprind reguli de comportare ale membrilor grupului, unii faţă de alţii, şi prescripţii acţionale în. care ei cooperează împărţindu-şi statusurile şi rolurile, competenţele şi răspunderile) şi dispun de mijloace instituţionale pentru a fi obiectivate. Relaţiile informale sînt raporturile dintre indivizii unui grup adesea eterogen, constituit după împrejurări şi scopuri de moment, care nu dispune de organizare stabilă; ele nu sînt codificate normativ şi nu dispun de mijloace instituţionale, singurul lor mod de obiectivare fiind criteriul opiniei colective a membrilor grupului. Se poate vorbi în acest sens de grupuri formale şi grupuri informale, pri- 285 p for mele dispunînd de relaţii instituţio-nalizate şi schematizate, acţiunile membrilor săi fiind reglementate prin norme de control formalizat, iar ultimele nedispunînd de relaţii schematizate şi instituţionalizate şi nici de control formalizat. între relaţiile for-male şi cele informale, respectiv, între grupurile formale şi cele informale există raporturi reciproce. înăuntrul unui grup formal pot exista subgru-puri informale, grupuri de opinie a căror acţiune poate influenţa relaţiile formale ale grupului din care acestea fac parte, ceea ce conduce adesea la perfecţionarea sistemului de norme codificat formal. La rîndul lui, acest sistem formal de norme poate exercita o influenţă reglatoare şi de control asupra relaţiilor informale, influ-enţînd prin educaţie şi coerciţie grupurile de opinie din sînul grupului organizat. FORMALISM 1. (în filozofia matematicii) Orientare de ordin metodologic în filozofia contemporană a matematicii, iniţiată de D. Hilbert, care susţine că această disciplină îşi găseşte deplina ei justificare în construcţia formală, perfect închisă şi izolată de orice adaos exterior. Adevărul construc1 ţiei formale este justificat de formalişti exclusiv prin caracterul necontradic-toriu al construcţiei. Cristalizat în lupta cu intuiţionismul, î. şi-a relevat singur propriile limite prin aceea că, aşa cum a arătat K.Godel, în 1931, ne-contradicţia nu poate fi demonstrată cu mijloace proprii nici măcar pentru a-ritmetica numerelor naturale. Rezultatele pozitive obţinute în teoria demonstraţiei, ale cărei baze au fost puse de Hilbert însuşi, au dezminţit dealtfel practic ruperea formei de conţinut, tezele idealiste ale f. 2. (în logică) Interpretare idealistă a formalizării logice prin negarea caracterului reflectoriu al formelor logice, prin ruperea lor de conţinut. F. este o trăsătură esenţială a abordării scolastice a 286 logicii şi caracterizează în acest sens şi pozitivismul logic contemporan. Unii logicieni folosesc termenul de f. în sensul de sistem formal. 8. Utilizare a modelelor formale în diferite ştiinţe, inclusiv în cele sociale şi politice. 4. (în teoria şi în creaţia artistică) Orientare care supraapreciază importanţa formei în dauna conţinutului. Această supraapreciere poate avea, în diferite curente formaliste, variante şi grade diverse, mergînd de la detaşarea unuia dintre procedeele artistice sau mijloacele de expresie din ansamblul compoziţional şi absolutizarea lui (de ex. a culorii în pictură, a combinaţiilor armonice în muzică, a metaforei în poezie etc.) pînă la neglijarea sau la negarea totală a conţinutului ideolo-gic-emoţional al operei de artă, la căutarea unor „forme, pure“, la transformarea formei într-un scop în sine, m conţinut propriu-zis. F. se manifestă uneori prin căutarea cu orice preţ, artificială a unor inovaţii formale, care nu izvorăsc din necesitatea exprimării unui conţinut nou, alteori prin imitarea impersonală, convenţională, exterioară şi servilă a tiparelor clasice (academism) sau, în genere, a unor curente şi maeştri din trecut (epi-gonism, eclectism, manierism). Conceperea creaţiei artistice în spirit subiectivist, jocul gratuit al imaginilor, experimentele arbitrare în domeniul formei, reproducerea stereotipă a canoanelor şi mimetismul, caracteristice f., duc la dezagregarea atît a conţinutului, cît şi a formei, la stagnare şi, în cele. din urmă, la o criză a creaţiei artistice însăşi. Reducînd sfera preocupărilor artistului exclusiv la aceea a mijloacelor tehnice, de meşteşug artistic, f. poate contribui pe acest plan, deci parţial, la obţinerea unor rezultate înnoitoare, dar încurajează totodată o artă inaccesibilă, în ultimă instanţă, dezumanizată. Respingerea consecinţelor excesive ale f. nu trebuie confundată cu minimalizarea vulgarizatoare a însemnătăţii formei operei de artă, nu trebuie să ducă la negarea necesităţii ridicării continue a nivelului măiestriei artistice, a cultivării unei mari diversităţi de forme, stiluri şi genuri în domeniul creaţiei artistice, în artă, forma şi conţinutul, cele două condiţii ale operei, sînt indisolubil legate, există numai una prin cealaltă. Opera de artă se constituie ca o existenţă autentic artistică şi autonomă integrîndu-se vieţii formelor. Ea nu poate deveni însă o astfel de existenţă fără a fi expresia unui conţinut ideo-afectiv, inspirat de relaţia artistului cu viaţa, cu semenii săi, cu societatea. Aşadar, opera de artă semnifică ceva, este un semn al unei realităţi şi al unor aspiraţii. V. conţinut şi formă în arta. FORMALIZARE LOGICĂ, metodă lo-gică fundamentală, alături de standardizare şi simbolizare, constînd dintr-un procedeu prin care se dau regulile de formare a enunţurilor şi regulile potrivit cărora enunţurile pot fi derivate unele din altele F. 1. se caracterizează prin faptul că în formarea şi derivarea enunţurilor se face abstracţie de semnificaţia lor, procedîndu-se strict sintactic (v. sintaxă logică). Un sistem formalizat este apoi interpretat, procedîndu-se la asocierea unei anumite semnificaţii fiecărui simbol. Algebra lui G. Boole, de ex. ca sistem formalizat, poate primi, printre altele, o interpretare matematică şi una logică, după cum „0“ şi „1“ sînt interpretate ca semne pentru numere sau ca nume pentru adevăr şi fals. V. şi logică. FORMAŢIUNE SOCIALĂ, categorie a materialismului istoric care desemnează o treaptă distinctă a societăţii în evoluţia ei istorică ascendentă; f.s. alcătuieşte un sistem dinamic de relaţii şi procese materiale şi spirituale, în cadrul căruia locul central, determi- for nant îl ocupă relaţiile de producţie, generate de un anumit nivel al forţelor de producţie şi determinînd, la rîndul lor, o anumită suprastructură. Istoria cunoaşte diverse f.s., ca de pildă: comuna primitivă, sclavagismul, modul de producţie asiatic (tri-butal), feudalismul, capitalismul şi comunismul. Trecerea progresivă de la o f.s. la alta se face în virtutea legii generale obiective a concordanţei relaţiilor de producţieacu caracterul forţelor de producţie. în cadrul fiecărei f.s. acţionează, alături de legile comune tuturor formaţiunilor, legi specifice, care exprimă particularităţile relaţiilor de producţie dominante în societatea dată. în*societăţile bazate pe clase antagoniste, înlocuirea unei f.s. cu alta nouă, superioară se înfăptuieşte prin revoluţie socială. Sin. orînduire economico-socială. V. şi bază şi suprastructură; mod de producţie. FORMĂ (sensul aristotelician), v. ARISTOTEL. FORMĂ (sensul materialist dialectic), v. CONŢINUT ŞI FORMĂ. FORMĂ LOGICĂ, structură mentală alcătuită în conformitate cu principiile gîndirii şi avînd drept funcţie organizarea conţinutului gîndirii. F.l. reprezintă reflectarea celor mai generale şi mai elementare aspecte ale ordinii şi ale conexiunilor existente între obiectele şi procesele lumii materiale. Noţiunea, judecata şi raţionamentul sînt, în acest sens, exemple de f.l., constituite ca forme de reflectare a realităţii sub aspectul generalităţii şi esenţialităţii acesteia. Studiul lor corespunde celor trei mari capitole ale logicii clasice. F.l. se obţine prin înlocuirea elementelor concrete dintr-un enunţ cu variabile şi constante. — Formă normală, expresie-tip în calculul logic la care se poate reduce orice formulă şi care, prin alcătuirea ei, 287 p for ne permite să decidem valoarea de adevăr a formiriei iniţiale, pe care o putem astfel include sau nu în sistem. Din structura formei normale fac parte propoziţii elementare şi operatori logici specifici sistemului considerat. în cazul în care printre aceşti operatori se află şi negaţia, ea afectează exclusiv propoziţii elementare. — Formă normală perfectă, formă normală care conţine în fiecare constituent toate propoziţiile elementare din expresia iniţială, fiecare din acestea o singură dată, nu cuprinde nici un constituent mai mult decît o singură dată şi nu cuprinde nici un constituent în a cărui alcătuire să intre o propoziţie elementară împreună cu negaţia ei. FORMELE CONŞTIINŢEI SOCIALE, termen care denumeşte generic diferite formaţiuni spirituale, diverse domenii care alcătuiesc conştiinţa socială, respectiv: conştiinţa politică, conştiinţa juridică, conştiinţa morală, arta, ştiinţa, religia, filozofia. F.C.S. sînt ansambluri relativ distincte de reprezentări, idei, concepţii care se deosebesc între ele mai ales prin obiectul specific reflectat cu precădere de ele (adică prin faptul că reflectă în mod direct zone sau domenii ' relativ diferite din ansamblul realităţii). Totodată, unele din f.c.s. se deosebesc între ele nu atît prin obiectul reflectat, adesea parţial comun, cît prin modalitatea specifică, mai mult sau mai puţin diferită, în care se realizează % şi prin care se cristalizează reflectarea (concepte ştiinţifice, programe şi norme politice, imagini artistice şi opere de artă, principii şi dogme religioase, norme morale, de drept, reprezentări ale simţului comun etc.). Prin urmare, concomitent cu caracterul relativ distinct al f.c.s., trebuie să ţinem seama şi de comunitatea lor mai mare sau mai restrînsă de obiect şi de mijloace ale reflectării, de între- pătrunderea lor în ansamblul conştiinţei sociale. Deşi conştiinţa socială „se mişcă în cadrul anumitor forme comune, forme de conştiinţă“ (Marx) care sînt componente comune ale conştiinţei unor clase sau grupuri sociale diferite, ea se disociază în conţinuturi ideologice opuse. Aceeaşi problematică solicită în mod general conştiinţa socială într-o epocă istorică dată, dar răspunsurile pe care aceasta le dă poartă amprenta intereselor şi năzuinţelor unor clase sau grupuri sociale diferite. în cadrul fiecăreia dintre f.c.s. se disting cele două nivele: al conştiinţei comune şi al conştiinţei sistematizate, al psihologiei colective şi al ideologiei. Constituirea f.c.s. se datorează dezvoltării şi diversificării cres-cînde a existenţei sociale, complicării diviziunii sociale a muncii, a nevoilor sociale şi, în mod corespunzător, a formelor activităţii social-istorice a oamenilor. Existenţa socială determină, în ultimă instanţă, prin relaţiile de producţie dominante, caracterul, structura, dezvoltarea şi funcţionalitatea conştiinţei sociale. Afirmînd primordialitatea existenţei sociale în raport cu conştiinţa socială, materialismul istoric subliniază, de asemenea, independenţa relativă a conştiinţei sociale faţă de existenţa socială şi existenţa unor modalităţi specifice de dezvoltare şi schimbare, proprii diferitelor forme ale conştiinţei sociale. Totodată, alături de discontinuitatea provocată de schimbările din existenţa socială, în dezvoltarea diferitelor forme ale conştiinţei sociale există o continuitate, fiecare dintre ele folosind şi prelucrînd un material ideatic şi un sistem de valori moştenit din trecut. în opoziţie cu materialismul „economic", materialismul istoric subliniază rolul activ al î.c.s. în dezvoltarea societăţii, rol realizat prin intermediul diferitelor laturi ale practicii sociale de care sînt condiţionate şi prin care se obiectivează diversele forme de conştiinţă. Existenţa f.c.s. 288 ca formaţiuni spirituale relativ distincte şi înţelegerea deosebirilor de conţinut şi de formă între ele constituie un punct esenţial de plecare în aprofundarea cercetărilor din domeniile ştiinţelor sociale, în diversificarea muncii educative pentru cultivarea şi dezvoltarea conştiinţei. V. şi bază şi suprastructură. FORŢE DE PRODUCŢIE, totalitate a mijloacelor de muncă, a obiectelor muncii atrase în procesul de producţie şi a forţei de muncă umane, privite în unitatea şi în interacţiunea lor dialectică. F. de p. exprimă relaţiile oamenilor faţă de obiectele şi de forţele naturii, pe care le folosesc pentru producerea bunurilor materiale, iar nivelul dezvoltării lor exprimă gradul de supunere a naturii de către om. F. de p. se află în continuă dezvoltare şi schimbare, ele constituind elementul cel mai mobil, revoluţionar al modului de producţie. Dezvoltarea lor face obiectiv necesară schimbarea relaţiilor de producţie, şi odată cu aceasta, schimbarea întregii orînduiri sociale. Dintre elementele materiale ale f. de p., mijloacele de muncă, şi în primul rînd uneltele de muncă, se dezvolta şi se perfecţionează cel mai rapid. în cadrul f. de p., rolul hotărîtor îl au oamenii, producătorii bunurilor materiale. în procesul de producţie, oamenii perfecţionează uneltele de muncă, inventează maşini, valorifică bogăţiile naturii, supun natura înconjurătoare în vederea producerii bunurilor materiale. Odată cu aceasta se îmbogăţeşte şi experienţa de producţie a oamenilor, au loc schimbări importante în structura forţelor de muncă în sensul creşterii gradului lor de calificare şi specializare, al lărgirii cunoştinţelor ştiinţifice, ceea ce contribuie la dezvoltarea mai departe a f. de p. în epoca contemporană, revoluţia ştiinţifică şi tehnică exercită o puternică influenţă asupra dezvoltării f. de p. Ştiinţa for aplicată devine tot mai mult o componentă nemijlocită a f. de p., contribuind la perfecţionarea mijloacelor de muncă, la crearea de noi obiecte ale muncii, la perfecţionarea forţei de muncă umane. O cauză fundamentală a dezvoltării f. de p. constă în contradicţiile interne dintre elementele lor structurale, în special dintre elementele personale şi cele obiectuale ale producţiei. întreaga istorie a dezvoltării f. de p. este, de fapi, istoria transmiterii treptate a funcţiilor forţei de muncă — fizice şi intelectuale — asupra mecanismelor tehnice, asupra elementelor obiectuale ale producţiei. Ritmul de dezvoltare al f. de p. este influenţat în mare măsură de caracterul relaţiilor de producţie dintr-o orîn-duire socială, ca şi de suprastructura întemeiată pe ele, acestea putînd să-l frîneze sau să-l accelereze. în socialism, concordanţa dintre f. de p. şi relaţiile de producţie creează posibilitatea obiectivă a * dezvoltării planificate, multilaterale şi rapide a f. de p. Partidului marxist-leninist şi statului socialist le revine sarcina de a sesiza din timp şi de a rezolva, cu sprijinul maselor de oameni ai muncii, contradicţiile ce se pot ivi între f. de p. şi anumite laturi ale relaţiilor de producţie, în vederea perfecţionării continue a relaţiilor de producţie şi a dezvoltării nelimitate a f. de p. Definind direcţiile de acţiune ale făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate în ţara noastră, Programul Partidului Comunist Român, adoptat la Congresul al Xl-lea, situează în primul plan creşterea puternică a f. de p., pe baza cuceririlor revoluţiei în ştiinţă şi tehnică, drept condiţie esenţială pentru sporirea continuă a producţiei de bunuri materiale şi satisfacerea tot mai deplină a necesităţilor de consum ale întregului popor, pentru progresul general al societăţii, „în întreaga sa activitate, partidul nostru porneşte de la concepţia materialismului dialectic şi istoric, de la adevărul, confirmat de însăşi evolu- 289 ţia istorică a omenirii, conform căruia dezvoltarea forţelor de producţie, condiţiile existenţei materiale determină atît caracterul relaţiilor de producţie, al muncii, întregul mod de producţie, cît şi concepţiile politice şi filozofice, nivelul gîndirii şi conştiinţei oamenilor, activitatea lor creatoare, progresul general al societăţii umane. în acelaşi timp, ne călăuzim după teza potrivit căreia concordanţa între relaţiile de producţie şi sociale şi forţele de producţie, lărgirea continuă a orizontului cunoaşterii, înţelegerea legităţilor dezvoltării sociale, ridicarea nivelului politic şi cultural al oamenilor exercită, la rîndul lor, o puternică influenţă dinamizatoare asupra progresului forţelor de producţie, asupra creşterii bunăstării materiale a oamenilor. Ideile, nivelul de cunoaştere şi cultură, gradul de dezvoltare a conştiinţei se manifestă astfel ca o puternică forţă materială în transformarea revoluţionară a societăţii, în asigurarea progresului general al umanităţii. Unitatea dialectică şi condiţionarea reciprocă a acestor două laturi ale activităţii umane determină întregul proces al dezvoltării econo-mico-sociale. Pe această bază putem înţelege în mod just evoluţia de perspectivă a societăţii, putem elabora strategia şi tactica luptei revoluţionare, a întregii opere de construcţie a socialismului şi comunismului44 (Nicolae Ceauşescu). V. şi formaţiune socială. FOUCAULT, Michel (n. 1926), filozof francez, reprezentant al structuralismului. Concluziile cercetărilor întreprinse în domeniul istoriei culturii sînt cuprinse în concepţia sa despre „arheologia ştiinţei44, menită să dezvăluie schemele (configuraţiile) inconştiente ce stau la temelia cunoaşterii. Aceste scheme, veritabile structuri sincronice orizontale, alcătuiesc stratul profund al „cîmpului epistemologic„epis-teme“ unice şi unitare, solul comun al cunoştinţelor dintr-o perioadă istorică dată. în raport cu ele, ideile, teoriile şi concepţiile ştiinţifice şi filozofice, de o mare diversitate, formează un strat superficial dependent, un epifenomen. F. distinge trei epis teme ce s-au succedat începînd din sec. 16: 1) a Renaşterii (sec. 16); 2) clasică (sec. 17 —18); 3) modernă (sec. 19 — 20). în prezent, sîntem martorii dispariţiei epistemei moderne, o nouă epistemă, cu alte baze de organizare, configuraţie şi unitate a culturii fiind pe cale să ia naştere. Noua epistemă, datorită caracterului ei riguros scientist, anulează însă dimensiunea istorică şi Umanistă („omul dispare“). în ciuda tendinţelor de apriorism şi transcen-dentalism, de absolutizare a planului sincronic şi a caracterului său speculativ, concepţia lui F., datorită argumentării unităţii organice a culturii în diferite epoci şi a aplicării metodei structural-sincronice, aduce o contribuţie importantă în cercetarea istoriei culturii. Op. pr.: „Boală mintală şi personalitate" (1954, reeditată sub titlul „Boală mintală şi psihologie44), „Naşterea clinicii, o arheologie a privirii44 (1963), „Cuvintele şi lucrurile44 (1966), „Arheologia ştiinţei44 (1969), „Voinţa ştiintei (Istoria sexualităţii)44 (1976). FOUILLBÎ, Alfred Jules Emile (1836— 1912), reprezentant al neospiritualis-mului francez. F. încearcă, în contextul filozofiei franceze, o „metafizică inductivă44 (construirea filozofiei pornind de la datele ştiinţelor exacte), respin-gînd speculativismul şi, în opoziţie cu pozitivismul, subliniind valoarea teoriei generale filozofice. Pornind de la doctrina platoniciană a ideilor şi de la filozofia kantiană a libertăţii, F. elaborează teoria idealistă a „ideilor-forţe44, după care psihicul constituie adevărata esenţă a lucrurilor, factorul esenţial al dezvoltării naturii, istoriei şi culturii. Dincolo de idealismul „ideilor-forţe44, F. încearcă o viziune dialectică, unitară, asupra naturii şi istoriei, în opoziţie cu mecanicismul, dar şi cu materialismul timpului. Prin analizele asupra psihologiei popoarelor europene, F. înscrie contribuţii remarcabile la dezvoltarea psihologiei sociale. F. s-a impus totodată ca istoric al filozofiei, influenţînd cercetarea contemporană în acest domeniu. Ca şi neospiritualismul francez în genere, doctrina lui F. a exercitat o anumită înrîurire asupra filozofiei româneşti interbelice (mai ales asupra lui I. Petrovici). Op. pr.: „Istoria filozofiei" (1878), „Ştiinţa socială contemporană" (1884), „Proprietatea socială şi democraţia" (1884), „Viitorul metafizicii fundată pe experienţă" (1889), „Evo-luţionismul ideilor-forţe" (1890), „Psihologia ideilor-forţe" (1893), „Mişcarea pozitivistă şi concepţia sociologică a lumii" (1896), „Psihologia poporului francez" (1898), „Schiţă psihologică a popoarelor europene" (1902), „Morala ideilor-forţe" (1908). FOURASTII5, Jean (n. 1907), economist şi sociolog francez. Ideolog al aşa-numitului „neocapitalism", unul dintre teoreticienii de frunte ai planificării naţionale şi prognozei sociale în Franţa. Preocupările isale vizează problematica legităţii şi dezvoltării sociale, a structurilor societăţii industriale contemporane, a consecinţelor sociale ale progresului tehnic. în cercetarea acestuia, F. manifestă o atitudine critică faţă de metodele abstracte şi un scepticism epistemologic, justificat de el prin argumentul imperfecţiunii raţiunii omeneşti şi prin cel al caracterului complex şi rapid schimbător al proceselor sociale. F. este autorul unei concepţii de natură tehnocratică, „teoria optimistă a progresului", potrivit căreia dezvoltarea tehnicii, proces imanent şi autonom, independent de sistemul relaţiilor sociale şi de regimul politic, constituie factorul fundamental al schimbărilor sociale, determinînd creşterea productivităţii muncii — forţă motrice variabilă a evoluţiei economice contemporane. Cauza principală a progresului tehnic este, după F., progresul ştiinţific, considerat, în plan psihologic, ca fou năzuinţă către adevăr, ca produs al geniului creator al savanţilor. în concepţia lui F. tehnocraţia îndeplineşte rolul asigurării triumfului „civilizaţiei terţiare" (corespunzătoare poziţiei dominante a sferei deservirilor în societate), stadiu în care se va înfăptui trecerea de la munca de sclav la activitatea spiritului, tehnica devenind mijlocul autentic al dezvăluirii a ceea < c este mai omenesc în om. în lucrări mai recente, F. formulează ideea unei civilizaţii „cuaternare", afirmînd că, în viitor, sferei producţiei şi consumului spiritual (ştiinţă, instrucţie, loisir ş.a.) îi va reveni un rol conducător. Ea va asigura în ţările occidentale o dezvoltare economică, politică şi socială treptată, realizarea idealurilor omenirii fără ciocniri sociale violente. Op. pr.: „Note despre filozofia ştiinţei" (1948), „Maşinismul şi bunăstarea" (1951), „Marea speranţă a secolului 20" (1964), „Cele 40 000 de ore" (1965), „Idei majore" (1965), „Condiţiile spiritului ştiinţific" (1966), „Scrisoare deschisă către patru miliarde de oameni" (1970). FOURIER, Charles (1772-1837), socialist utopic francez, unul dintre marii precursori ai socialismului ştiinţific. A făcut o critică pătrunzătoare societăţii capitaliste, dezvăluind racilele şi contradicţiile ei: existenţa crizelor economice, acumularea avuţiei la un pol al societăţii şi al mizeriei la celălalt pol, opoziţia dintre oraş şi sat, opoziţia dintre munca fizică şi cea intelectualiî, schilodirea personalităţii ca urmare a diviziunii capitaliste a muncii, situaţia de robie a femeii etc. F. a elaborat, într-o formă încă speculativă, ideea unei succesiuni legice a treptelor dezvoltării sociale. în concepţia sa, contradicţiile sociale apar în forma fantastică a contradicţiilor dintre pasiuni. F. consideră că societatea viitoare va trebui să corespundă „naturii umane", să permită satisfacerea „pasiunilor" inerente acesteia. El a prevăzut în mod just unele trăsături ale viitoarei societăţi comuniste: 291 19* p If fra absenţa antagonismelor sociale, transformarea muncii într-o necesitate vitală, dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane, concordanţa dintre interesele individuale şi cele colective. Celula de bază a noii societăţi era considerată de el a fi „falanga", grup de 1 500 — 2 000 de persoane împărţit în „serii" şi „grupe“ potrivit înclinaţiilor acestora spre anumite genuri de activităţi. Membrii falangei urmau să locuiască într-un edificiu central, numit „falanster". Datorită dezvoltării incomplete a antagonismelor capitalismului, F. nu a putut prevedea rolul istoric al proletariatului şi necesitatea revoluţiei sociale, închi-puindu-şi în mod utopic că trecerea la socialism se va realiza prin propagarea paşnică a ideilor sale, prin generozitatea celor avuţi. Ideile lui F. au pătruns şi în România, în special datorita lui T. Diamant şi I. Heliade-Rădu-lescu. Op. pr.: „Teoria celor patru mişcări şi a destinelor generale" (1808), „Tratat despre asociaţia domestică şi agricolă" (1822), „Noua lume industrială şi societară" (1829). FRANK, Philipp (1884 — 1966), fizician şi filozof al ştiinţei austriac, membru fondator al Cercului vienez, F. a fost un reprezentant al filozofiei pozitivismului logic şi unul dintre criticii materialismului dialectic. Influenţată de A.N. Whitehead, H. Reichen-bach şi E. Mach, concepţia lui F. conţine, alături de tezele de bază ale pozitivismului logic, şi o serie de observări şi analize mai realiste ale ştiinţei, în special, ale fizicii, cu privire la raportul dintre experiment şi matematică, dintre inducţie şi deducţie, la problema determinismului, la criteriile de verificare şi selecţie a teoriilor ştiinţifice. Op. pr.: „Legea cauzală şi limitele ei" (1932), „Sfîrşitul filozofiei mecaniciste" (1935), „Ştiinţa modernă şi filozofia ei" (1949), „Filozofia ştiinţei" (1957). FRATRIE, denumire dată iniţial în Grecia antică uniunii gentilice mai 292 mici decît tribul. Începînd de laL.H. Morgan şi F. Engels, termenul a căpătat în ştiinţă un sens general, denumind una dintre principalele verigi ale organizării tribale. F. era alcătuită din mai multe ginţi, iar mai multe f. înrudite alcătuiau un trib. F. era condusă de un consiliu al bătrînilor şi avea un conducător militar. Ea îndeplinea anumite funcţii sociale şi religioase. La romani, f. se numea curie. FRAZER, James George (1854 — 1941), etnograf englez şi istoric al religiilor. A adunat un vast şi important material documentar, căutînd să demonstreze că religiile societăţilor primitive derivă din magie, deşi ar fi esenţial deosebite de aceasta. Preocupat de descrierea culturilor, analizele sale nu se referă însă atît la contextul social al acestora, cît la aspectele lor psihologice. Op. pr.: „Creanga de aur" (12 voi., 1890—1915), „Totemism şi exo-gamie" (4 voi., 1910). FREGE, Gottlob (1848-1925), matematician şi logician german. Pe baza elaborării unui nou calcul logic (1879), după modelul celui proiectat de Leib-niz, F. a realizat definirea numărului natural prin concepte exclusiv logice şi, pe această bază, deducerea aritmeticii din logică, iniţiind astfel logicis-mul. Elaborînd primul sistem axiomatic al calculului propoziţional, F. a dat o analiză strictă a funcţiilor propozi-ţionale, a problematicii calculului cu predicate şi a definit precis conceptele fundamentale ale logicii simbolice. Totodată, el a dezvoltat o teorie sistematică a semnificaţiei. Op. pr.: „Teoria conceptului, un limbaj formalizat al gîndirii pure după modelul aritmeticii" (1879),„Fundamentele aritmeticii " (1884), „Concept şi obiect" (1892), „Sens şi semnificaţie" (1892). In lb. rom. au apărut „Scrieri logico-filozofice", voi. I (1976). FRENKIAN, Aram M. (1898-1964), filozof şi filolog român. A fost profe- p lllr sor la Universitatea din Bucureşti, Preocupat îndeosebi de studiul şi valorificarea culturilor vechi (greacă şi orientale), fără să absolutizeze, F. ia în seamă raportul limbă-filozofie şi propune considerarea celei dintîi ca o interpretare a lumii, care mijloceşte relaţia dintre realitate şi filozofie, ca determinantă faţă de aceasta din urmă. Totodată, pentru o mai bună înţelegere a genezei filozofiei, consideră necesară valorificarea antecedentelor ideologice care alcătuiesc protofilozofia. Gînditor raţionalist, cunoscător al filozofiilor vechi, F* a întreprins o interesantă cercetare comparativistă, considerînd că numai astfel putem ajunge la conceptul de „universalitate în filozofie". Op. pr.: „Mimesis şi muzica" (1932), „Lumea homerică" (1934), „Studii de filozofie presocratică I — II" (1934, 1937), „Orientul şi > originile idealismului subiectiv în gîndirea europeană" (1945), „Scepticismul grec şi filozofia indiană" (1957), „înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide" (postum, 1965). FREUD, Sigmund (1856 — 1939), neurolog şi psiholog vienez, întemeietor al psihanalizei. Nemulţumit, atît de interpretările mecaniciste, cît şi de cele idealist-speculative ale vieţii psihice, F. a început, în jurul anului 1900, o „reconstrucţie" a psihologiei (metapsihologie), pornind de la o originală explorare şi interpretare a vieţii inconştiente (în opere ca „Interpretarea viselor" — 1900, „Psihopatologia vieţii cotidiene" — 1904). Efortul său teoretic a mers mînă în mînă cu introducerea unei noi tehnici de tratament a nevrozelor, psihanaliza propriu-zisă. Concepţia lui F. a suferit remanieri pe parcursul celor aproape patru decenii de muncă ştiinţifică şi medicală asiduă ale autorului ei: de la o viziune energetistă care atribuia libido-ului instinctual tendinţa greu stăpînită de a se descărca, generînd plăcere („libido"-ul fiind concretizat mai ales în pulsiunea sexuală), fre pînă la teza „metafizică" a înfruntării a două principii fundamentale: Eros şi „Thanatos"(corespunzînd lui „libido" şi „mortido"). în acest răstimp F. a introdus circa o sută de concepte noi, printre care cele mai cunoscute sînt cele de refulare, ego, id şi super-ego; a făcut tentative nereuşite de a explica unele comportamente ’ culturale prin analogie cu comportamentul nevrotic („Totem şi Tabu" — 1913) etc. Astăzi este încă dificil de caracterizat succint o operă atît de abundentă şi atît de variat interpretată; în gîndirea lui F. se întîlnesc note materialist-mecaniciste (strict deterministe) şi note idealist-romantice; note de umanism autentic şi tendinţe biologi-zante. Doctrina sa a fost preluată şi amendată de numeroşi psihanalişti „neortodocşi", „reformişti", „revizionişti" şi „dizidenţi" (ca Adler, Jung), de freudomarxism etc. FREUDISM, v. PSIHANALIZĂ; FREUD, Sigmund. FREUDOMARXISM, încercare de a reuni, într-o teorie comună, elemente de psihanaliză şi elemente de mafxism, pentru constituirea unei antropologii cuprinzătoare. în principiu, marxismul nu respinge contribuţiile ştiinţifice ale psihologiei şi psihiatriei’ dar nu poate accepta extrapolările lor nejustificate, speculative în domeniul social, care nu ţin seama de rolul determinant al factorilor materiali şi de condiţionarea social-istorică a gîndirii şi problematicii umane. Tocmai pentru că s-a lansat în amendarea marxismului de pe poziţii freudist-psihologiste, în loc ca — pornind de la materialismul dialectic şi materialismul istoric — să epureze psihanaliza de notele sale metafizice, inconsistente şi caduce, f. nu a reuşit să prezinte o imagine veridică a omului epocii noastre, să propună soluţiile corespunzătoare problematicii complexe a acestuia. Acolo însă unde f. a recurs la marxism pentru a explica şi descrie cauzele dezorientării spirituale 293 p lllr fri din lumea capitalistă, a crizei sociale şi psihologice a acestei lumi, el a ridicat probleme de un real interes filozofic (E. Fromm, H. Marcuse). Unele variante de f. (W. Reich) au sfîrşit prin a considera că această criză poate fi depăşită prin legalizarea de măsuri terapeutice sau prin-tr-un program de igienă mintală şi nu prin revoluţie socială. FRIES, Jakob Friederich (1773— 1843), filozof german postkantian, ale cărui idei liberale au fost atacate de cercurile conservatoare şi chiar de Hegel. Iniţiator al unei direcţii psiho-logiste-antropologiste în interpretarea „Criticii raţiunii pure" a lui Kant şi a problematicii teoriei cunoaşterii în genere, F. a asimilat, totodată, influenţe franceze, în special eclectismul lui Victor Cousin. F. şi-a întemeiat filozofia pe ideile lui Kant, Ja-cobi, Schleiermacher şi pe psihologia lui E. Platner, susţinînd un realism bazat pe următoarele teze: lumea sensibilă, dominată de legile naturii, este un „fenomen“ care are la bază existenţa „lucrului în sine“; lumea naturii şi istoria sa se înfăţişează ca un „organism" supus legilor mecanice exprimabile matematic. Sub influenţa lui F.H. Jacobi, F. considera că religia s-ar întemeia pe „presimţirea" suprasensibilului şi a formulat o filozofie morală în centrul căreia a situat, ca valoare supremă, omul individual. Totodată, studiile sale psihologice sînt importante pentru fundamentarea psihiatriei moderne. Moştenirea sa teoretică a stat la baza orientării psihologiste în neokantianism, prin L. Nelson întemeindu-se o „şcoală neofriesiană" cu tendinţe realiste, opuse idealismului constructivist al Şcolii de la Marburg. Op. pr.; „Sistemul filozofiei ca ştiinţă evidentă" (1804), „Ştiinţă, credinţă, presentiment" (1805), „Noua critică a raţiunii" (1807), „Sistem de logică" (1811), „Manual de filozofie practică" (1818—1832), „Manual de antropologie psihologică" (1820-1821). 294 FBOBENIUS, Leo (1873-1938), etno-log german, filozof al culturii, fondatorul Institutului de cercetări ale morfologiei culturii de la Frankfurt am Main. F. a elaborat conceptul de „cerc cultural" (Kulturkreis), după care diferitele forme ale culturii sînt caracteristice pentru segmente determinate ale vieţii cărora le corespund şi se limitează la ele; fiecare cultură, cu forţa ei de acţiune (Paideuma), este un organism, o esenţialitate independentă care parcurge anumite trepte ale vieţii ca şi planta, animalul şi omul. F. este astfel, ca şi Spengler, adeptul unei „morfologii a culturii", de inspiraţie biologistă. Op. pr.: „Concepţia despre lume a popoarelor naturii" (1898), „Originea culturii" (1898), „Problema culturii" (1900), „Paideuma. Schiţă a unei doctrine a culturii şi a sufletului" (1921), „De la studiul popoarelor la filozofie" (1925), „Prezenţa destinului în sensul devenirii culturii" (1932). FROMM, Erich (n. 1900), psiholog şi sociolog german. După 1933 a emigrat în S.U.A. Reprezentant al Şcolii de ia Frankfurt. Cercetător al problemelor psihologiei sociale, recunoscînd determinarea socială a naturii umane, F. este preocupat de elaborarea unei concepţii integrale asupra omului, care să îmbine modul de abordare sociologic cu cel individual-psihologic. F. încearcă astfel o revizuire a concepţiilor lui S. Freud şi Marx şi o sinteză a lor pe calea „sociologizării" freudismului şi „umanizării" (antropomorfizării) marxismului. După F., în om există tendinţe inconştiente puternice spre raţionalitate, creativitate şi iubire; contrariate, ele generează drame, nevroze, dezechilibre sufleteşti. Capitalismul contemporan — „societate a alienării totale" a omului —, este tocmai formaţiunea socială care are darul de a genera situaţiile nevrotice. Influenţa marxismului asupra concepţiei sale se vădeşte mai ales înr critica pe care o face societăţii burgheze contemporane cu un adînc şi fin simţ de observaţie. După el, tehnologiza- rea întregii vieţi, dominaţia aparatului birocratic, exercită o acţiune traumatizantă, reprimantă asupra personalităţii, dezorientează individul, îl lipsesc de sentimentul clar al existenţei, îl reduc la situaţia de lucru, îl transformă într-o simplă marfă. în faţa pericolului dezumanizării, F. propune reformarea structurilor şi instituţiilor sociale, făurirea unei „societăţi sănătoase" capabile să asigure participarea activă şi conştientă a tuturor membrilor ei la rezolvarea problemelor obşteşti. Subestimînd rolul schimbării revoluţionare a structurii sociale, F. oferă pseudo-soluţii la criza social-spirituală occidentală. Idealul preconizat de el se dovedeşte a fi un socialism umanitarist utopic, întemeiat pe iubire (înţeleasă altfel decît în perspectiva „sexualistă" a lui Freud), în care un rol important revine auto-perfecţionării morale şi „religiei iubirii", apte să constituie axul unei „revoluţii a speranţei". Op.pr.: „Fuga de libertate" (1941), „Psihanaliză şi religie" (1950), „Societatea sănătoasă" (1955), „Arta iubirii" (1956), „Conceptul de om la Marx" (1961), „Revoluţia speranţei" (1968), „Criza psihanalizei" (1970), „Anatomia destructivismului uman" (1973), „Limbajul uitat" (1975). FRUMOS, categorie a esteticii, considerată fundamentală în doctrinele estetice mai vechi, astăzi înlocuită însă, în această poziţie, de estetic. Idealismul subiectiv (Kant, neokan-tienii ş.a.) consideră î. ca rezultat exclusiv al unei reacţii a subiectului, independentă de însuşirile obiective ale realităţii. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel, Schopenhauer) susţine că f. ar exista ca idee înainte de realizarea sa concretă în natură sau în artă. Materialismul vulgar consideră f. ca pe o însuşire naturală analoagă cu celelalte însuşiri materiale ale obiectelor, existentă în afara istoriei societăţii umane. în realitate, f. se constituie în relaţia dintre subiect si obiect în cadrul vieţii sociale, avînd un caracter social-istoric şi nu natural. Capacitatea de a crea şi de a percepe f. ia naştere în procesul practicii sociale, în primul rînd în procesul munciiy în care omul învaţă să dea obiectelor „măsura care le este inerentă" (K.Marx); această capacitate se dezvoltă ulterior mai cu seamă pe baza arteit ca formă specifică a conştiinţei sociale şi a activităţii umane. F. este reprezentarea în conştiinţa omului a proprietăţilor obiectelor apreciate ca armonioase din punct de vedere estetic; aceste proprietăţi, care reprezintă numai premisele obiective ale f., se constituie ca atare numai prin valorizarea lor de către conştiinţa umană. Criteriile de apreciere estetică, concepţiile despre f. se constituie în cursul vieţii sociale, în contextul axiologic al epocii, fiind determinate în ultimă analiză de aspiraţiile şi de tendinţele de dezvoltare ale societăţii; la nivel istoric, ele depăşesc, prin urmare, aprecierea subiectivă arbitrară a individului, avînd un caracter social, şi (în societatea împărţită în clase) ele dobîndesc într-o serie de cazuri un caracter de clasă, mai mult sau mai puţin manifest. Aceasta nu exclude recunoaşterea f. peren al capodoperelor artei, în care oamenii diferitelor epoci istorice, la nivelul exigenţelor specifice ale epocii respective, înţeleg frumuseţea generală a realităţii naturale, sociale, umane, artistice. FRUSTRARE, privare inechitabilă a unei persoane, a unui grup social} de un bun sau de un drept care i se cuvine. F., fenomen tipic societăţii împărţite în clase antagoniste, constituie una dintre formele de manifestare ale înstrăinării şi a început odată cu aceasta, în primul rînd, odată cu înstrăinarea muncii. Contrar opiniilor reli-gios-existenţialiste, individualiste şi, în general, celor lipsite de perspectivă social-politică în explicarea vieţii şi devenirii comunităţilor umane, f. nu este o fatalitate veşnică, ereditar legată de destinul speciei, ci un fenomen istoric al cărui început se pierde în negura perioadei de descompu- p fun nere a comunei primitive, agravat în „societatea de.consum" contemporană şi al cărei sfîrşit se va produce duj)ă dispariţia claselor, în comunism. în psihologie şi în special în psihanaliză, f. este denumirea sentimentului de privare a unei persoane de o satisfacţie la care aceasta crede a fi fost îndreptăţită. înăbuşirea (refularea) agresivităţii determinate de f. poate da naştere unor tulburări psihice denumite „complex de f.“. FUNCTOR (lat. functus, de la fungi „a îndeplini un rol"), conector interpro-poziţional care joacă în calculul logic rolul de operator, analog rolului jucat de operatorii aritmetici plus, minus etc. în calculul matematic. F. logici apar în limba naturală sub forma unor expresii, ca „sau... sau..." (disjuncţia), „şi" (conjuncţia),a „dacă... atunci..." (implicaţia) etc. în calculul logic, f. se definesc cu ajutorul unor tabele, numite „matrice de adevăr". Valoarea de adevăr a expresiilor alcătuite din propoziţii legate între ele prin intermediul f. logici depinde de valoarea de adevăr a propoziţiilor componente şi de proprietăţile formale ale respectivilor f. Sin. operator logic, conector. FUNCŢIE, consecinţă pe care un anumit element, o anumită activitate (comportament) o are pentru un sistem dat, satisfăcînd necesităţile sau cerinţele sale structurale; f. unui element dintr-un sistem dat este contribuţia sa specifică la realizarea (sau împiedicarea realizării) finalităţilor sistemului din care face parte. F. este astfel determinabilă structural prin locul şi rolul elementului respectiv în structura dată. Conceptul de f. folosit şi în matematică sau logică (funcţie logica), a fost preluat, în sociologie şi antropologia socială, din biologie şi a căpătat, în cursul evoluţiei teoriilor sociologice, diferite accepţii. Unii autori îl consideră, în prezent, un concept fundamental, în vreme ce alţii propun să fie înlăturat. Conceptul de f. aplicat societăţilor umane se bazează pe analogia dintre viaţa socială şi viaţa organică, analogie prezentă încă în filozofia antică; acest concept a do-bîndit cea mai largă dezvoltare şi utilizare în cadrul şcolii sociologice struc-turalist-funcţionaliste, îndeosebi datorită lui Robert K. Merton. în ultima vreme se manifestă o tendinţă tot mai accentuată de emancipare a analizei funcţionale de concepţia structuralistă, în cadrul analizei funcţionale, termenul de „eufuncţie“, desemnează acea f- care menţine sau sporeşte adaptarea unei unităţi date la contextul ei social, în vreme ce termenul de „dis-funcţie" desemnează acţiunea a cărei consecinţă este reducerea integrării sau adaptării unei unităţi date la contextul social respectiv. în jurul conceptului primar de f. s-a dezvoltat o întreagă constelaţie de concepte (cerinţă funcţională, f. latentă, f. manifestă, f. finală, f. laterală ş.a.) care au sporit capacitatea explicativă a analizei funcţionale. Analiza funcţională ca metodă de cercetare este validă din punct de vedere ştiinţific şi trebuie diferenţiată de suprastructura ce îi este frecvent adăugată şi care îi impune nu o dată deformări: ideologia funcţionalistă cu caracter conservator şi apologetic. Ideologia funcţio-nalismului tinde să absolutizeze legătura funcţională obiectivă între elementele unei structuri date., iposta-ziind-o într-o teorie (necesitatea funcţională) care susţine unilateral stabilitatea necesară a structurii date şi contestă ideea posibilităţii de a fi transformată. Postulatul necesităţii funcţionale implică ideea nedialectică a unt;' legături imuabile între o f. şi structura care o îndeplineşte, ca şi ideea caracterului de neînlocuit al structurii date. Critica materialist-dialectică a ideologiei funcţionaliste conservatoare a demonstrat caracterul necesar al unor disfuncţii din punctul de vedere al procesului dezvoltării, faptul că orice f. poate fi satisfăcută prin structuri interşanjabile, sub-minînd astfel interpretarea funcţiona- 296 listă fixistă, statică a structurilor, ceea ce se pare să se recunoască şi în corecţiile recente pe care curentul funoţionalist însuşi şi le aduce. FUNCŢIE LOGICĂ, relaţie de corespondenţă între două mulţimi de entităţi logice, X şi Y, astfel încît fiecărui element x care aparţine lui X îi corespunde un element y şi numai unul în mulţimea Y. F.l. ia naştere prin aplicarea unui operator logic asupra unui argument, care dă o anumită valoare corespunzătoare respectivului argument. Totalitatea obiectelor la care se aplică operaţia îormează „domeniul funcţiei" sau „domeniul argumentelor" funcţiei (mulţimea X), iar mulţimea valorilor funcţiei se numeşte „codomeniul funcţiei" sau „domeniul de valori" al funcţiei (mulţimea Y). F.l. este analoagă funcţiei matematice, fiind constituită printr-o generalizare a acesteia şi caracterizîndu-se prin aceea că domeniul şi codomeniul ei se constituie din obiecte-, respectiv valori logice, de exemplu din valorile de adevăr admise într-o anumită teorie logică. Cînd domeniul şi codomeniul sînt formate din valori de adevăr, f.l. se numeşte funcţie de adevăr. FUNCŢIONALISM, curent de gîndire de tip* integralist, răspîndit în filozofia, sociologia, antropologia socială şi culturală contemporane, promovat în special de A. Radcliffe Brown („Conceptul de funcţie în ştiinţele sociale") şi de B. Malinowski („Teoria funcţională"). Faptele sociale şi de cultură sînt studiate de f. în totalitatea lor şi în interrelaţiile părţilor acestora, ur-mărindu-se aspectele funcţionale în întreaga lor complexitate. Din acest punct de vedere f. poate fi socotit drept un model structuralist de interpretare a vieţii sociale. în concepţia f. structura instituţională, avînd la bază funcţia,-este universală. Cultura apare astfel ca un „aparat funcţional", ca un „sistem integral în care diferitele elemente sînt interdependente", iar fun activitatea umană reprezintă „un sistem de activităţi organizate şi coordonate" (Malinowski). F. pledează pentru cercetarea riguros ştiinţifică a omului, societăţii şi culturii, metoda comparativă trebuind să ofere temeiul generalizărilor şi al principiilor teoretice cu privire la acestea. Alţi teoreticieni ai f. sînt R. Merton, T. Parsons ş.a. Materialismul dialectic preia critic metoda de cercetare funcţională precum şi unele puncte de vedere funcţio-naliste, avertizînd împotriva pericolului interpretării fie eclectice, fie fixiste a interrelaţiilor factorilor şi funcţiilor. V. dependenţă funcţională, FUNDAMENT 1. (în filozofiile ontolo-giste) Cauză, raţiune sau esenţă a existenţei (fiinţei), principiu primordial din care derivă multiplicitatea fenomenelor lumii. După Thaleş, principiul prim era considerat a fi apa, după Democrit, atomul, după Platon, ideea, iar după Hegel, ideea absolută. în cadrul concepţiilor materialiste premarxiste, f., principiul sau cauza, era conceput a fi de natură materială, necreat, existent prin el însuşi; în filozofiile idealiste, principiul a fost conceput ca unul de natură spirituală (conştiinţa individuală, conştiinţa generală, voinţa, supraconştiinţa transcendentă lumii ş.a.). 2. (în teoria cunoaşterii) Raţiune explicativă a totului sau principiu explicativ (în opera lui Leibniz raţiunea explicativă este identică cu principiul raţiunii suficiente) al totului şi al acţiunii. 8. (în sens filozofic general) Temei, bază, element prim în ordinea existenţei sau a explicaţiei. Lupta dintre materialism şi idealism s-a desfăşurat în special cu privire la natura (materială sau ideală) a f., iar lupta dintre metafizică şi dialectică, cu privire la imobilitatea sau plasticitatea acestuia. F. a fost înţeles cînd ca o necesitate (materialismul, Platon, Leibniz, Spinoza, Hegel), cînd ca o cauză nonnecesară (Heidegger). Negarea unui f. (cauză, raţiune) al lumii defineşte esenţa neopozitivismului; scepticismul se îndoieşte 297 şi el de posibilitatea cunoaşterii f., iar agnosticismul (de tip kantian) rieiagă posibilitatea cunoaşterii exhaustive, fundamentale (incognoscibilita-tea „lucrului în sine"). în filozofia românească, o analiză a conceptului de f. a încercat-o Mircea Florian care aprecia că filozofia nu a ajuns multă vreme la un f. veridic întrucît a propus mereu, în mod unilateral şi exclusivist, un f. fie material, fie spiritual. In materialismul dialectic, noţiunea de f. este identică cu aceea a materiei în continuă devenire şi transformare, cu sensul atotcuprinzător de realitate obiectivă şi a cărei formă superioară de organizare o constituie societatea umană, oamenii înzestraţi cu conştiinţă, capabili să acţioneze asupra realităţii materiale, pe temeiul cunoaşterii legilor ei. FUNKE, Gerhardt (n. 1914), filozof german, preşedintele „Societăţii kantiene" şi redactor-şef al revistei „Studii kantiene", militant pentru păstrarea şi cultivarea ideilor umaniste ale culturii moderne. Participant activ la „Kantforschung", F. a promovat orientarea ontologică a fenomenologiei, le-gînd-o de tradiţiile filozofiei clasice germane, în special kantiene, cu vizibile deschideri spre istoria culturii, ale cărei momente cruciale le-a analizat din unghiul de vedere al temei „Sein und Haben" („A fi şi a avea"). Op. pr.: „Mâine de Biran" (1947), „Asupra fenomenologiei transcendentale"(1957), „Luminismul" (1963), „Fenomenologia — metafizică sau metodă?" (1966), „Disciplinare, cultivare, civilizare, moralizare" (1974). GAĂL, Gâbor (1891 — 1954), publicist, estetician şi critic literar maghiar din România; a fost membru al Academiei R.S.R., profesor la Universitatea din Cluj, redactorul-şef şi animatorul revistei progresiste „Korunk" din Cluj (între 1931 şi 1940), care a avut un ml de seamă, în deceniul al patrulea, în răspîndirea ideilor lui Marx, în combaterea fascismului şi a reacţiu-nii, în general, şi a militat pentru frăţia dintre poporul român şi populaţia maghiară din România. în articolele sale, G. a abordat problemele realismului şi ale valorificării moştenirii culturale, a criticat estetismul şi unele curente ale sociologiei şi filozofiei idealiste contemporane. Op. pr.: „Realitate şi literatură" (1950), „Opere alese" (postum, 2 voi.. 1958). GALILEI, Galileo (1564 — 1642), fizician şi filozof italian, unul dintre întemeietorii mecanicii clasice. Numele său este legat de „momentul metodologic" al ştiinţei şi filozofiei moderne (Galilei, Descartes, Bacon), de revoluţia filozofică şi ştiinţifică a sec. 16, care a condus la constituirea cadrului conceptual al ştiinţei rlasice, numită şi „ştiinţă de tip galilt*o-newtonian". Această transformare radicală care a deschis orizontul ştiinţei moderne poate fi deserisa prin două caracteristici: a) distrugerea „cosmosului", a imaginii cosmologice proprii lumii antice şi medievale, şi ca urmare, dispariţia din ştiinţă a tuturor consideraţiilor bazate pe această imagine; b) geometrizarea spaţiului, adică substituirea spaţiului calitativ diferenţiat şi concret, propriu fizicii pregalileene cu spaţiul omogen, abstract al geometriei euclidiene. Această nouă viziune a permis matematizarea naturii şi, drept consecinţă, matematizarea ştiinţei. G. a demonstrat practic unitatea' dintre experimentul modern şi spiritul matematic. Pe baza acestei transformări din filozofie şi ştiinţă, s-a dezvoltat o nouă abordare a existenţei, un nou concept al cunoaşterii şi un nou ideal al ştiinţei. G. ilustrează atitudinea necontemplativă a gan noii mentalităţi ştiinţifice, caracterul activ, operatoriu al ştiinţei moderne. El a precizat conceptul modern de lege ştiinţifică, formulînd şi prima lege a ştiinţei moderne, principiul inerţiei. Op. pr.: „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, ptolo-meic şi copernician“ (trad. rom. 1962). GANOYSKI, Sava Ţolovici(n. 1897), filozof şi om politic bulgar, membru al Academiei de ştiinţe bulgare, membru corespondent al Academiei R.S.R. A elaborat studii în domeniul istoriei filozofiei, oprindu-se în mod special asupra raţionalismului francez al sec. 17 (R. Descartes), asupra unor idei, curente şi orientări fundamentale în filozofie. în lucrările sale G. abordează, de asemenea, diferite aspecte teoretice ale culturii socialiste, ale educaţiei comuniste, precum şi probleme de materialism dialectic şi istoric, de pedagogie etc. Op. pr.: „Curente fundamentale în filozofie“ (1934), „Scurtă istorie a filozofiei din antichitate pînă în zilele noastre" (ed.. II, 1945), „Formaţiunea social-economi-că şi coexistenţa paşnică" (1962). GARAUDY, Roger (n. 1913), filozof francezA influenţat de gîndirea lui Marx. în lucrările din perioada 1955— 1968 s-a preocupat în mod deosebit de aspectele contemporane ale umanismului marxist, purtînd un dialog cu existenţialismul şi cu gîndirea catolică. Op. pr.: „Libertatea44 (1955, trad. rom. 1958), „Umanismul marxist" (1957), „Perspectivele omului" (1959), „Dumnezeu a murit" (1962), „Despre un realism neţărmurit" (1963, trad. rom. 1969), „Karl Marx“ (1964, trad. rom. 1967), „Marxismul secolului al XX-lea“ (1966, trad. rom. 1969), „De la anatemă la dialog" (1965), „Pentru un model francei al socialismului" (1968), „Pentru un realism al sec. 20" (1968), „Marea cotitură a socialismului" (1969), „Proiectul spe- ranţa" (1976), „Pentru un dialog al civilizaţiilor" (1977). GARRIGOU-LAGRANGE, Reginald (1877 — 1964), filozof şi teolog francez, promotor al neotomismului. Adversar al „filozofiilor devenirii", în care include hegelianismul, materialismul marxist şi bergsonismul, pentru că ele ar identifica fiinţa cu devenirea, G.-L. afirmă primatul „fiinţei", de fapt, al fiinţei divine creatoare şi determinante, în sens finalist. Materialismul (marxist) spunea el (atribuindu-i marxismului o racilă pe care nu o are), neagă finalitatea, deşi totul ar proba existenţa şi valoarea absolută a principiului după care orice agent se mişcă spre un anumit scop. Op. pr.: „Cele trei vîrste ale vieţii interioare" (1938), „De revelatione" (ed. V, 1950), „Dumnezeu, existenţa sa şi natura sa" (ed. XI, 1951), „Simţul comun", „Realismul principiului finalităţii". GASSENDI, Pierre (1592-1655), filozof materialist francez, matematician, fizician şi astronom. A reluat atomis-mul lui Epicur şi etica epicuriană, criticînd scolastica, morala ascetismului religios, precum şi idealismul gnoseologic cartezian. A încercat totuşi „să concilieze conştiinţa lui catolică cu ştiinţa lui păgînă" (Marx), prin afirmaţia că atomii au fost creaţi de divinitate şi prin ideea numărului finit al atomilor. Ideile sale i-au influenţat pe enciclopedişti. GEN, clasă de obiecte avînd aceleaşi note esenţiale şi cuprinzînd cel puţin două specii. G. proxim, genul cel mai apropiat de noţiunea de definit (de ex., g. proxim al noţiunii „mamifer" este noţiunea „vertebrat"). GENERALIZARE 1. (în psihologie) Operaţie a gîndirii, strîns legată de abstractizare, prin care însuşirile comune unui grup de obiecte sau de feno- 300 gen mene sînt extinse mintal asupra tuturor obiectelor şi fenomenelor din categoria respectivă. 2. (în logică) Operaţie inversă determinării, care constă în trecerea de la noţiuni cu o sferă re-strînsă şi cu un conţinut bogat la noţiuni cu o sferă mai largă şi cu un conţinut mai sărac. Limita g. o constituie categoria. GENERAL, PARTICULAR, SINGULAR, categorii filozofice aflate într-o strînsă corelaţie. Singularul (individualul) reprezintă natura unui obiect sau proces în totalitatea trăsăturilor proprii lui, care-1 deosebesc de toate celelalte obiecte sau procese, constituind determinarea sa calitativă, individualitatea sa. Generalul reprezintă: a) o proprietate comună, repetabilă pentru toate fenomenele dintr-o anumită clasă (generalul abstract); b) ceea ce este esenţial lucrurilor reale, unitatea proprietăţilor, notelor, trăsăturilor fundamentale ale unei clase de obiecte, care se manifestă ca lege a existenţei şi dezvoltării lor (generalul concret). El este reflectat în conştiinţă prin intermediul formelor logice (noţiunea, judecata, raţionamentul). Există grade diferite de generalitate; de aceea generalul apare ca atare în raport cu singularul, dar faţă de o treaptă mai înaltă de generalitate el este particular. Particularul apare astfel ca o verigă intermediară între singular şi general. Separarea metafizică a generalului de singular duce fie la reprezentarea mistică a generalului, care ar preexista singularului şi l-ar crea pe acesta (idealismul obiectiv), fie la concepţia idealist-subiectivă care consideră generalul (deci şi categoriile şi legile ştiinţei) drept o simplă creaţie a conştiinţei umane (de ex. în fenomenalism, pozitivism şi alte concepţii idealist-subiec-tive). Materialismul dialectic subliniază caracterul obiectiv şi unitatea dialectică a generalului şi singularului (respectiv a generalului şi particula- rului), ele existînd în realitate numai într-o legătură reciprocă indisolubilă. Generalul nu există decît în particular şi prin particular. Particularul cuprinde, încorporează generalul, dar într-o formă specifică, împreună cu ceea ce este particular, singular, individual şi întruchipat în acestea. Legătura dialectică dintre g., p. şi s. oglindeşte trecerile reciproce dintr-unul într-al-tul în procesul dezvoltării. Legile obiective ale revoluţiei şi construcţiei socialiste sînt legi generale, dar cerinţele lor se realizează şi se întruchipează în forme concret-istorice particulare, variate, în funcţie de condiţiile sociale şi istorice dintr-o ţară sau alta. „De aceea, succesul liniei politice generale a partidului comunist depinde* într-o măsură importantă de înţelegerea particularului, de luarea în considerare a împrejurărilor concrete în care se aplică linia politică generală" (Nicolae Ceauşescu). Generalul este cunoscut, de regulă, pe baza studierii.şi comparării unui mare număr de fenomene individuale. Cunoaşterea este ridicarea de la singular prin particular la general şi înţelegerea singularului în lumina generalului şi a particularului. GENERAŢIE SPONTANEE, teorie după care organisme vii ar putea să apară (rapid şi pe cale naturală) din materie nevie, anorganicii (mîl) sau organică în descompunere. Teoria, bazată pe observaţii macroscopice grosolane, are un sîmbure materialist naiv; ea a fost susţinută de Aristotel, Paracelsus, Van Helmont etc. Progresele biologiei au infirmat rînd pe rînd g.s. a animalelor superioare, a viermilor (Spallazani, sec. 18) şi a monocelularelor (Pasteur, sec. 19) prin experimentare şi prin observaţii microscopice corespunzătoare. Prin g.s. se înţelege azi, mai ales, apariţia primelor forme de viaţă pe pămînt din materia ajunsă lent Ia o anumită treaptă de evoluţie (arhegonie). 301 gen GENETICĂ, ramură a biologiei generale care studiazsL legile eredităţii (g. formală), „mecanismele" ei celulare (citogenetică) sau moleculare (g. moleculară). G. s-a constituit, experimental şi prin rezultate formulate matematic, odată cu lucrările lui G. Mendel (1865), rămase fără ecou în sec. 19, redescoperite în 1900 şi completate ulterior, mai ales prin contribuţiile lui T.H. Morgan. Explicaţiile moleculare se leagă de modelul dublu-elicoidal al acizilor dezoxiribonucleici (Watson şi Crick, 1955) şi de introducerea raţionamentelor ce folosesc concepte şi modele din ştiinţele informaţiei (de ex., noţiunile de „cod genetic" de „informaţie ereditară" etc.). Un concept fundamental, propriu g., este cel de „genă" (Johannsen), prin acesta înţelegîndu-se unitatea funcţională de bază, materială, a eredităţii (şi nu, neapărat, un corpuscul). Citogenetică, evidenţiind rolul cromozomilor în ereditate şi, mai ales, g. biochimică (moleculară) au adus un sprijin puternic concepţiei materialiste in biologie. Interpretările filozofice material ist-dia-lectice ale materialului faptic al g. au întîmpinat dificultăţi datorită, în principal, poziţiei dominante a şcolii lui T.D. Lîsenko care, în numele dialecticii materialiste, a promovat şi teze lipsite de temei ştiinţific, a frînat dezbaterile teoretice, schimbul de opinii în problemele g. G. populaţiilor oferă premisele interpretării evoluţiei ca o schimbare lentă a fondului genetic. G. are numeroase aplicaţii practice, în medicină, agronomie, zootehnie, bioinginerie (industria antibioticelor sau industria alimentară); cîmpul acestora s-a lărgit prin contribuţiile radiogeneticii, care foloseşte radiaţiile ionizante pentru a produce „mutaţii", adică modificări ale genelor. O problemă teoretică centrală a G. este împletirea necesităţii cu întâmplarea, concretizată, de exemplu, în cercetarea răsunetului evenimentelor sub-moleculare cuantice la nivelul structurii şi funcţiei organismului viu. 302 GENIU, treaptă superioară a dezvoltării şi exercitării creatoare a facultăţilor intelectuale ale omului. Sînt considerate g. acele personalităţi ale căror opere şi a căror activitate marchează un progres hotărîtor, un salt calitativ în domeniile ştiinţei, artei, filozofiei, politicii etc.’ Cu această accepţie, de înzestrare spirituală şi putere de creaţie excepţională, dar cu încărcătură mistică, semnificaţia noţiunii de g. apare încă la Platon, pentru care creaţia artistică este o „nebunie divină" (inspirată de zei). în filozofia modernă, I. Kant a văzut tot în creaţia artistică manifestarea tipică a g., întruchipat în opera de artă ca produs al creaţiei libere şi autonome a spiritului. Prin g., afirma Kant, spiritul concurează natura. Această semnificaţie este preluată şi accentuată la extrem de către reprezentanţii romantismului, care fetişizează g. Psihologia contemporană a contribuit la demiti-zarea noţiunii de g., corelată de ea activităţilor creatoare de mare valoare şi semnificaţie social-culturală. Cercetările recente în domeniul creativităţii au pus în evidenţă, pe lîngă factorii ce ţin de înzestrarea naturală, şi alte caracteristici ale personalităţii creatoare : continuitatea preocupărilor, sensibilitatea deosebită pentru anumite probleme, fluiditate ideaţională, flexibilitatea adaptării, spiritul de analiză şi sinteză, aptitudinea de a reorganiza şi redefini, asimilarea de date complexe, facultatea de evaluare etc. GENTILE, Giovanni (1875—1944), filozof italian, reprezentant al neohege-lianismului. A fost demnitar fascist. Concepţia sa, „actualismul", reprezintă o revizuire idealist-subiectivă şi voluntaristă a filozofiei lui Hegel, redu-cînd realitatea la „gîndirea actuală", adică la gîndirea subiectului ca proces în curs de desfăşurare. Arta apare ca moment subiectiv al realităţii, ştiinţa ca moment obiectiv, iar filozofia ca moment absolut. Istoria ar fi, după G., însăşi „forma reală şi concretă de activitate spirituală", materia şi natura constituind simple abstracţii moarte, produse ale gîndirii trecute. Op.pr.: „Teoria spiritului ca act pur“ (1916), „Filozofia artei" (1931). GEOCENTRISM, (gr. ge „pămînt", lat. centrum „centru"), concepţie cu notorii implicaţii antropocentrice şi fideiste, potrivit căreia Pămîntul se află în centrul universului, iar Soarele şi celelalte planete se învîrt în jurul lui. Această concepţie datează din/ timpuri imemoriale, făcînd parte integrantă din aproape toate reprezentările populare tradiţionale despre structura universului. Sistematizată, în antichitate, de Aristotel şi Ptolemeu concepţia geocentrică s-a bucurat de o autoritate necontestată pînă la Coper-nic (1543), care a demonstrat netemeinicia ei, şi a pus bazele heliocen-trismului, înfruntînd din această cauză persecuţiile bisericii care făcuse din geocentrism o dogmă. GEOMETRIE NEEUCLIDIANĂ, ra- mură a geometriei care diferă de geometria euclidiană printr-o altă axiomă de paralelism. în g.n. hiperbolică, numită de obicei geometria lui Loba-cevski (unul dintre creatorii g.n.), printr-un punct dat, exterior unei drepte, în acelaşi plan, putem să ducem două sau mai multe paralele la o dreaptă dată; în g.n. eliptică nu există drepte paralele. S-a demonstrat că g.n. sînt necontradictorii şi s-au construit şi modele în spaţiul euclidian pe care ele le verifică. Crearea acestor g.n. a dovedit faptul că în mod logic sînt posibile mai multe sisteme geometrice formale, a pus problema generală a naturii geometriei ca ştiinţă, a dezvăluit limitele tezei asupra caracterului a priori al geometriei. G.n. este folosită pentru formularea teoriei moderne a gravitaţiei (teoria generalizată a relativităţii). geş GEOPOLITICĂ, teorie care, exagerînd o serie de teze ale determinismului geografic şi ale antropogeografiei privitoare la istorie si la filozofia culturii, a pretins că politica unui stat ar fi determinată de situaţia sa geografică. G. justifică politica de expansiune şi agresiune şi propagă deschis militarismul şi colonialismul în numele aşa-zisei teorii a „spaţiului vital" care ar ar fi necesar unui stat cu o mare densitate a populaţiei. A apărut la sfîrşitul sec. 19, exprimînd interesele cercurilor imperialiste şi devenind ulterior un apanaj al ideologiei fasciste şi al rasismului. Reprezentanţi principali: geograful Fr. Ratzel (1844—1904, Germania), amiralul A. Mahan (S.U.A.), H. Mackinder (Anglia), generalul german Karl Haushofer (1869 — 1946). Termenul g. a fost creat, în 1916, de sociologul pangermanist suedez Ru-dolf Kjelten. După al doilea război mondial, g. este utilizată de unele cercuri politice şi ideologice reacţionare pentru justificarea practicilor imperia-îiste, rasiste, discriminatorii, a legitimării colonialismului şi neocolonia-lismului. GEŞTALTISM (germ. Gestalt „structură", „configuraţie"), concepţie psihologică, elaborată de M. Wertheimer, W. Kohler, K. Koffka, K. Lewih, care consideră că fenomenele psihice reprezintă structuri, configuraţii integrale, structurile fiind realităţi primordiale, ireductibile la părţile sau la procesele parţiale subordonate întregului. Astfel, percepţia unei melodii are un caracter integral, care nu este o sumă a sunetelor din care-i compusă („nesumabilitatea"), melodia respectivă putînd fi recunoscută chiar dacă lipsesc cîteva sunete („tendinţa spre întreg**) sau dacă e cîntată la instrumente diferite, deci chiar atunci cînd e compusă din alte sunete, dar se păstrează aceleaşi raporturi între ele, aceeaşi structură („transponibilita-tea*‘). Pornind de la studiul experi- 303 ghe mental al percepţiei (Wertheimer), g. s-a extins şi la celelalte domenii ale psihologiei, la intelect şi inteligenţă (Kohler), la procesele voliţionale, psihologia persoanei şi psihologia socială (Lewin). Unii adepţi ai g. consideră că există un paralelism între structurile psihice şi cele fizice şi că configuraţiile nu se formează prin experienţă, ci au un caracter aprioric. G. a apărut în sec. 20 ca o reacţie faţă de asociaţionism şi chiar faţă de behaviorism. G. mai este denumit şi structuralism, configuraţionism sau „psihologia formei“. G. constituie una din sursele metodei structurale şi a teoriei generale a sistemelor. Prin conceptele de „totalităţi dinamice" şi „cîmp social", introduse în sociologie şi psihologie de către K. Lewin, g. a contribuit la o înţelegere mai adecvată a semnificaţiei şi poziţiei unei persoane într-un grup, în funcţie de sistemul interdependenţelor dintre membrii grupului şi de ansamblul raporturilor acestuia cu mediul în care este situat (ecologia grupului). O limită a g. o constituie unilateralitatea: subaprecierea analizei în avantajul exclusiv al sintezei şi o anumită tendinţă de ipostaziere aprioristă şi sincronică a structurilor. GHEREA (DOBROGEANU-GHEREA), Constantin (1855 — 1920), sociolog şi critic literar român, unul dintre pionierii răspîndirii ideilor lui Marx în România, teoretician al mişcării socialiste române la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20. Născut în Ucraina, a studiat la Harkov, unde a participat la activitatea conspirativă a cercurilor studenţeşti narodnice. Urmărit de poliţia ţaristă, s-a stabilit în 1875 în România. A publicat lucrări de popularizare a marxismului, de critică a filozofiei şi sociologiei idealiste burgheze, de estetică şi critică literară, de interpretare a realităţilor sociale româneşti în lumina materialismului istoric. A contribuit la întemeierea presei socia- liste din România („Contemporanul", „Revista socială", „Critica socială", „Literatură şi ştiinţă", „Lumea nouă" etc.). Subliniind valoarea ştiinţifică a filozofiei lui Marx, îndeosebi a concepţiei materialiste a istoriei, G. a explicat trecerea de la feudalism la capitalism şi de la capitalism la socialism ca o necesitate obiectivă şi a definit criteriile progresului social. în acest spirit a militat pentru industrializarea ţării, ca o condiţie esenţială a progresului social-economic. El a supus criticii evoluţionismul spence-rian, subiectivismul voluntarist şi metafizic al anarhismului şi a evidenţiat deosebirile dintre socialismul utopic şi socialismul ştiinţific. în lucrările „Ce vor socialiştii români" (1881), — primul program revoluţionar marxist din ţara noastră —, „Neoiobăgia" (1910), „Socialismul în ţările înapoiate" (1911), ca şi în alte scrieri ale sale, a căutat să aplice marxismul la analiza dezvoltării economice, şi social-po-litice din România, pentru a defini sarcinile care revin proletariatului în transformarea societăţii. Prin activitatea sa teoretică, G. a aprofundat cunoaşterea procesului istoric din ţara noastră, explicîndu-1 unitar, deşi cu unele limite (mai ales în „Neoiobăgia", în care a subestimat întrucîtva gradul dezvoltării relaţiilor capitaliste în economia agrară). G. este iniţiatorul esteticii şi criticii literare marxiste în ţara noastră şi unul dintre primii esteticieni şi critici literari marxişti din lume. Lucrările sale din acest domeniu, reunite în „Studii critice" (3 voi. — 1890, 1891 şi 1897 şi 2 voi. postume — 1925, 1927), subliniază judicios raportul dintre artă şi realitate („mijlocul social"), susţin că forţa operei de artă depinde de măsura în care aceasta sugerează expresiv adevărul vieţii în esenţa lui, că între conţinutul şi forma unei opere de artă se stabileşte o unitate indisolubilă. Demonstrînd că „arta e produsul unui mediu social" („Arta pentru artă şi arta cu tendinţă", 304 1894), el a arătat că artistul exprimă prin opera sa, într-un fel sau altul, „tendinţele epocii în care trăieşte, ale societăţii în care trăieşte" („Tendenţionismul şi tezismul în artă", 1890). De pe aceste poziţii, G. a criticat teoria idealistă a autonomismului estetic, susţinută de gruparea junimistă, demon-strînd raportul de compatibilitate între estetic şi factorii consubstanţiali (social-istoric, etic, politic). în ciuda unor tendinţe sociologizante, operei sale critice cuprinzînd analize estetice pătrunzătoare, i s-a recunoscut statutul de fundament al criticii moderne, analitice în ţara noastră. Ideile lui G. au avut un rol important în dezvoltarea literaturii române pe drumul realismului şi în statornicirea unei orientări ştiinţifice a criticii şi esteticii literare. Alte op.\ „Karl Marx şi economiştii noştri" (1884), „Robia şi socialismul" (1884—1887), „Concepţia materialistă a istoriei" (1892), „Anarhia cugetării (1892), „Materialismul economic şi literatura" (1895), „Deosebirea dintre socialism şi anarhism" (1901), „Din ideile fundamentale ale socialismului ştiinţific" (1906), „Post-scriptum sau cuvinte uitate" (1907), „Judecata posterităţii şi judecata contemporanilor" (1907), „Război sau neutralitate" (1914). Din anul 1976 a început editarea „Operelor complete", din care au apărut 5 voi. (1976—1977). GELSON, Etienne (n. 1884), filozof şi istoric francez al filozofiei (medievale îndeosebi, cu preocupări însă şi pentru cea modernă: Descartes, A. Comte, Bergson) de orientare neotomistă. Adept al „realismului (tomist) ca evidenţă", G. identifică în acesta modelul „cunoaşterii perfecte" pentru că el ar fi singurul care ar deduce proprietăţile unui obiect, luîndu-i esenţa ca principiu al demonstraţiei. Mai mult interes prezintă opera de istoriograf a lui G., de remarcat fiind simţ al istoric, raţionalismul, respectul, deşi inconsecvent, pentru valori, neotomismul deviind adevărul judecăţilor către propria sa justificare sistematică. gîn Op. pr.: „Filozofia în evul mediu" (1922), „Spiritul filozofiei medievale" (1932), „Filozofia şi teologia" (1960), „Spiritul tomismului" (1964), „De lâ Aristotel la Darwin şi înapoi" (1971). GINTĂ, formă de organizare a societăţii omeneşti, proprie orînduirii comunei primitive. A apărut în perioada de trecere la paleoliticul superior, cînd dezvoltarea forţelor de producţie a impus înlocuirea cetei primitive, nestabile, cu un colectiv unitar, solidar, realizat pe baza înrudirii naturale. După rolul pe care femeia şi bărbatul l-au avut în producţie în epoci diferite, g. era constituită din toţi urmaşii recunoscuţi ai aceluiaşi strămoş, feminin (matriarhat) sau masculin (patriarhat). Ea constituia un colectiv independent din punct de vedere economic şi dependent de un alt asemenea colectiv doar prin exogamie. în perioada destrămării comunei primitive, baza g. devine în primul rînd comunitatea de teritoriu. GÎNDIRE, proces psihic cognitiv de generalizare şi de abstractizare, de reflectare mijlocită a obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre ele. în vreme ce cunoaşterea senzorială reflectă însuşirile individuale, particulare şi întîmplătoare, care ţin de latura fenomenală a concretului obiectiv, g. reflectă însuşirile generale şi necesare care ţin de domeniul esenţei acestuia, dezvăluie legitatea structurii şi dinamicii obiectelor şi fenomenelor lumii reale şi posibile. G. este o funcţie a materiei superior organizate, a creierului omenesc, apărută în condiţiile procesului social al muncii, odată cu trecerea de la activitatea instinctuală la folosirea conştientă a uneltelor de muncă în activitatea de producţie a bunurilor necesare satisfacerii nevoilor individuale şi sociale ale oamenilor, activitate a cărei eficienţă depinde de gradul de cunoaştere prealabilă a esenţei, a însuşirilor generale ale obiectelor şi fenomenelor care urmează a fi 305 gîn supuse transformării în procesul de muncă. G. s-a dezvoltat în unitate indisolubilă cu lunba, apărută şi ea în procesul muncii, care necesită comunicarea între oameni. Practica social-istorică este izvorul şi totodată mijlocul de verificare a cunoştinţelor do-bîndite de oameni prin intermediul g. Desfăşurarea proceselor de g. are loc sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. Elaborarea judecăţilor şi a raţionamentelor, formarea noţiunilor se realizează prin diferite operaţii ale g.: determinarea, comparaţia, analiza şi sinteza, sistematizarea, abstractizarea şi concretizarea, analogia etc. G. se exercită atît prin integrarea unor elaborări raţionale anterioare în activitatea teoretică actuală, în scopul creşterii gradului de eficienţă al activităţii practice pe care o- mijloceşte demersul teoretic, cît şi prin elaborarea unor idei, ipoteze şi teorii noi, ceea ce reprezintă g. creatoare. GÎNDIRISM, curent ideologic din România interbelică, constituit în jurul revistei „Gîndirea44 (1921 — 1944). Doctrinarul său principal a fost Nichifor Crainic, secondat de D. Stăniloaie, G.M. Ivanov, Radu Dragnea, Vasile Băncilă, Nicolae Roşu etc. Se pot distinge două perioade în evoluţia curentului. O primă perioadă, pînă prin 1930, se impune ca un continuator („spiritualizat44) al sămănătorismului cînd reia şi dezvoltă motivele ideologice ale curentului condus odinioară de N. Iorga, conferindu-le o mai substanţială încărcătură filozofică şi estetică. Cea de-a doua perioadă, pînă în 1944, se remarcă prin orientarea sa declarat retrogradă, fascistă în planul ideologic şi politic. Pe plan filozofic, ideologic şi politic, g. s-a situat la extrema dreaptă a climatului spiritual românesc. Eclectic prin structură, adoptînd postulatele unor filozofi ca Spengler, Berdiaef, Şestov, Bulgakof sau teologi ca Dionisie Areo-pagitul, g. a dezvoltat o filozofie spiritualist mistică cu puternice accente iraţionaliste, operînd partizan cu ase- menea concepte ideologice (interpretate antinomic) precum: cultură-civi-lizaţie, sat-oraş, Orient-Occident, con-tractualism parlamentar-totalitarism. Spiritualitatea românească era astfel prezentată deformat, redusă fiind la o unidimensionată expresie a ortodoxismului militant-neomedieval, a tradiţionalismului închistat, a iraţionalismului primar, a negării elementelor-latine din structurile noastre etno-genetice, a inadecvării formelor moderne specifice civilizaţiei de tip industrial (industria, normele politice democratice parlamentare etc.). G. a conceput o „estetică teologală44, după care frumosul apare ca o ipostază a divinităţii, iar arta ca o aspiraţie a omului către dumnezeire. Punînd valorile sub semnul idealului teologic, g. a combătut însă, sub raport axiologic, autonomismul formalist şi a preconizat corelaţia valorilor spirituale. Ca exponent al idealismului obiectiv, g. s-a opus diferitelor variante ale filozofiei subiectiviste din epocă. în literatură normativele estetice ale g. nu au operat cu aceeaşi rigoare dogmatică. „Gîndirea44 (care nu trebuie confundată cu g.) a publicat scriitori de valoare a căror operă se detaşează de direcţia ideologică a curentului. Remarcabile sînt în acest sens creaţiile lui Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Adrian Maniu, Mateiu I. Caragiale, Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voicu-lescu, Victor Papilian, Em. Bucuţa, Aron Cotruş. Alte publicaţii din constelaţia g.: „Ramuri44 (1934—1945), „Gînd românesc44 (1933—1940), „Linia dreaptă44 (1935-1938), „Rînduiala“ (1935, 1937 — 1938), „Sfarmă-piatră44 (1935— 1942). GLOCKNER, Hermann (n. 1896), filozof neohegelian german, editor al operei complete a lui Hegel şi cunoscut istoric al filozofiei. G. a elaborat o interpretare a dialecticii hegeliene în direcţia iraţionalismului, extinzînd această atitudine într-o viziune pantra-gistă, pesimistă asupra culturii. Ideile sale politico-sociale au, în genere, un 306 goe caracter conservator. Lucrările lui G. ridică însă unele probleme ale specificului culturii şi ale umanismului modern, militînd pentru menţinerea legăturii cu tradiţiile clasice ale gîndirii filozofice. Op’. pr.: „Hegel" (1929, 1940), „Aventura spiritului" (1938), „Schiller ca filozof" (1942), „Filozofia europeană" (1958), „Obiectualitate şi libertate. Filozofia fundamentală" (1963), „Antropologiafilozofică" (1964), „Contribuţii la înţelegerea şi critica lui Hegel" (1964), „Perspectivele filozofiei culturii" (1968). GNOSEOLOGIE, v. TEORIA CU-NOAŞTERII. GNOSTICISM (gr. gnostikos „care cunoaşte"), ansamblu de doctrine filo-zofico-religioase, cu caracter mistic şi heteroclit, influente în sec. 1 şi 2 e.n. Plecînd de la o anumită opoziţie între gnosis („cunoaştere") şi pistis („credinţă"), g. a încercat o completare a credinţei religioase printr-o „cunoaştere" de natură mistică. Se distinge de obicei între un g. creştin şi un g. pă-gîn sau eretic care a cultivat o doctrină eclectică, prin îmbinarea unor elemente ale religiilor orientale cu idei ale filozofiei platonice, stoice şi pitagoreice. G. se sprijină pe dualismul Dumnezeu (demiurg)-materie, pe ideea „emanaţiei" şi pe credinţa în „mîntuire". G. a fost respins ca eretic de către biserica creştină oficială. Reprezentanţi principali: Valentin din Egipt şi Vasilide din Siria. GOBINEAU, Joseph Arthur (1816— 1882), sociolog şi scriitor francez, unul dintre întemeietorii orientării antropologice în sociologie şi ai rasismului. în lucrarea sa „Eseu asupra inegalităţii raselor umane" (4 voi., 1853—1855), a susţinut ideea existenţei unor „rase superioare" şi a unor „rase inferioare" şi a pretins că lupta dintre acestea ar fi forţa motrice a dezvoltării istorice. 9ft* GODEL, Kurt (n. 1906), logician şi matematician austriac, stâbilit din 1940 în S.U.A. G. are cercetări fundamentale în matematică şi logică: teorema completitudinii calculului cu predicate, metoda aritmetizării meta-matematicii, teorema incompletitu-dinii sistemelor formale, teorema imposibilităţii demonstrării necontradic-ţiei sistemelor formale cu mijloacele sistemului însuşi, prima definiţie a funcţiei recursive generale, stabilirea necontradicţiei unor ipoteze ale teoriei mulţimilor etc. Teoremele de incom-pletitudine ale lui G. au o mare semnificaţie logică şi filozofică; ele pun în evidenţă caracterul deschis al cunoaşterii matematice, ireductibilitatea ei la o serie de sisteme formale închise. în prima perioadei a activităţii sale G. a făcut parte din Cercul vienez. Mai tîrziu a criticat subiectivismul lui Russel şi al altora în problemele filozofice ale logicii moderne de pe poziţiile „realismului" (cu puternice note de platonism) şi ale recunoaşterii caracterului obiectiv al abstracţiilor logico-matematice. Op.pr.: „Asupra propoziţiilor formal nedecidabile ale Principia Mathematica şi ale sistemelor înrudite" (1931), „Ce este problema continuului a lui Cantor?" (1947). GOETHE, Johann Wolfgang (1749 — 1832), cel mai mare poet german, filozof şi om de ştiinţă, personalitate reprezentativă pentru literatura şi cultura universală modernă. Opera sa ştiinţifică şi gîndirea sa etică şi estetică deţin un loc de seamă în istoria gîndirii progresiste. Criticînd agnosticismul, G. a afirmat un punct de vedere empirist materialist şi a apărat totodată ideea panteist-materialistă spinoziană a unităţii naturii. Lucrările sale, „Introducere în teoria culorilor", „Metamorfoza plantelor", „Introducere în anatomia comparată", schiţează o adevărată dialectică a naturii, punînd în evidenţă raporturile dialectice dintre dezvoltare şi contradicţie, parte şi întreg, interior şi exterior, esenţă şi fenomen etc., fără a depăşi însă limitele 307 gol experimentului simplu de tradiţie aristotelică. O altă idee dialectică, fecundă în consecinţe filozofice, etice şi estetice, 0 constituie aceea a contradicţiei eterne şi creatoare dintre negativ şi pozitiv (întruchipată poetic în lupta dintre spiritul răului şi binelui). Dialectica naturii se împleteşte la G. cu elogiul faptei, al acţiunii şi al valorii omului, care constituie teme centrale ale operei sale artistice şi baza unei concepţii activiste despre cultură. „Faust44 şi „Wilhelm Meister“ sînt considerate miturile poetice principale ale lumii moderne, ele exprimînd cu mare intensitate spiritul ce diferenţiază şi defineşte stilistic cultura vremurilor noi. Bogată în intuiţii dialectice este şi gîndirea estetică a lui G., concepţia sa despre artă, care, deşi „imitare44 a naturii, ca activitate creatoare, se ridică totuşi deasupra naturii, dezvăluind „sensul44 acesteia. Alături de Schiller, G. a formulat concepţia umanistă despre rolul artei în realizarea unei personalităţi integrale, armonioase. GOLDIŞ, Vasile (1862—1934), gîndi-tor democrat român, personalitate a vieţii politice şi culturale din Transilvania şi Banat, unul dintre autorii documentelor programatice ale Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, preşedinte al„Astrei“. Preocupat de filozofia istoriei, filozofia culturii, istorie şi sociologie, a dezbătut problema determinismului şi a cauzalităţii sociale, probleme ale civilizaţiei şi ale progresului istoric, principiile libertăţii, egalităţii şi independenţei naţionale, ale democraţiei. A acordat o atenţie deosebită statului, naţiunii, conştiinţei naţionale, denun-ţînd politica de asuprire naţională şi şovinismul. Deşi s-a apropiat de concepţia materialist-istorică, G. n-a depăşit limitele raţionalismului în filozofie, iai* în problemele politice, deşi ataşat de mişcarea muncitorească, s-a situat pe poziţii reformiste. Op.pr.: „Manual de istorie universală44 (3 voi., 1892—1897), „Despre problema naţionalităţilor44 (1912, lb. maghiară, 308 integral în lb. rom., 1976), „Discursuri" (1928), „Scrieri social-politice şi literare “ (postum, 1976). GOLDMANN, Lucien (1913—1970), filozof şi sociolog francez, originar din România. S-a preocupat de probleme ale istoriei filozofiei, filozofiei culturii, precum şi de domeniul predilect — sociologia literaturii. Pornind de la categoria marxistă a totalităţii, considerată ca esenţială pentru orice gîndire dialectică, G. introduce în studiul „culturii*4 (operele filozofice, literare, de artă) conceptul de „structură semnificativă44, asimilat epistemologic celei dintîi, ca îndreptar metodologic în explicarea specificului intrinsec şi a valorii operelor autentice, în acest sens, „structura semnificativă44 dă seama despre coerenţa internă a elementelor ansamblului dat care le determină natura şi semnificaţia obiectivă, permite înţelegerea necesităţii lor în raport cu structura semnificată globală şi exprimă atitudini globale, „viziuni asupra lumii** ale oamenilor (grupurilor, claselor) în faţa problemelor fundamentale ale vieţii. Domeniul „umanului44 (societatea şi istoria) apare ca o înlănţuire a diferitelor nivele existenţiale aflate în interrelaţie şi comunicare; fiecare reprezintă o structură semnificativă, o totalitate relativă, care o înglobează pe cea inferioară şi este, la rîndul ei, integrată de cea superioară, succesivă, mai vastă, capabilă să o explice totodată. Prin ponderea acordată relaţiilor sociale, economice şi politice, în această structurare genetică şi în înţelegerea ei, gîndirea lu iG.se apropie mult de dialectica lui Marx. Delimitîndu-se de viziunea statică, atemporală şi speculativă a structuralismului G. preconizează studierea structurilor în devenirea şi funcţionarea lor, deci a procesului dialectic de structurare şi destructu-rare dinamică, complementară. El subliniază că analiza structurală nu este o cheie universală, ci o metodă de lucru care pretinde cercetări empirice îndelungate şi o continuă per- gor fecţionare. Op.pr.: „Introducere în filozofia lui Kant" (1948), „Ştiinţele umane şi filozofia" (1952), „Dumnezeul ascuns" (1955), „Cercetări dialectice" (1959), „Pentru o sociologie a romanului" (1964), „Structurile mentale şi creaţia culturală" (1970), „Sociologia literaturii" (1970, trad. rom. 1972), „Marxismul şi ştiinţele umane" (1970). GOMPERZ, Theodor (1832-1912), filolog şi filozof austriac, istoric al filozofiei antice, pe care a analizat-o şi a interpretat-o în strînsă legătură cu dezvoltarea istorico-culturală a polisurilor greceşti. Op.pr.: „Cronologia scrierilor platonice" (1887), „Apologia artei sfinte" (1889), „Gînditorii greci" (3 voi:, 1893-1909). GONSETH, Ferdinand (1890—1975), matematician şi filozof elveţian. Promovează o filozofie dialectică raţiona-listă (pe care o numeşte „deschisă" sau „idoneistă"). El consideră că în epistemologie nu trebuie acceptate principii fundamentale apriorice; principiile trebuie să fie alese astfel încît filozofia să rămînă mereu deschisă experienţei, în cadrul unui proces dialectic neîncheiat de confruntare a planului teoretic cu cel experimental. S-a delimitat de empirism şi pozitivism, dînd interpretări epistemologice remarcabile axiomatizării şi formalizării. G. încearcă integrarea coerentă a contribuţiei subiectului în cunoaştere într-o sinteză filozofică bazată pe admiterea realităţii obiective. în concepţia sa idoneistă, între ştiinţă şi ideologie exista o interacţiune continuă. A întemeiat şi a condus revista „Dialectica", în jurul căreia s-au grupat o serie de personalităţi din ştiinţă şi filozofie, reprezentative pentru curentul de gîndire denumit neoraţionalism, cu scopul sesizării şi elaborării dialecticii procesului de cunoaştere specific ştiinţei moderne. V. şi idoneism. Op. pr.: „Fundamentele matematicii" (1926), „Ce este logica?" (1937), „Geometria şi problema spaţiului" (1945— 1955), „Metafizica şi deschiderea la experienţă" (1960), „Referenţialul, univers obligat la mediatizare" (1975). GOODMAN, Nelson (n. 1906), filozof american. Are contribuţii importante în logică, filozofia ştiinţei, teorialimbii, epistemologie, fiind preocupat mai ales de: logica inducţiei şi a confirmării, simplicitatea structurală şi logică a teoriilor ştiinţifice, legile ştiinţifice şi cauzalitatea, fundamentele nominaliste ale logicii şi matematicii, reprezentare şi simbol în limbajul artistic ş.a. Deşi multe dintre analizele sale au avut ca obiect problemele legate de sistemele fenomena-liste, G. nu acceptă fenomenalismul ca poziţie filozofică, neacordîndu-i prioritate epistemologică înA reconstrucţia teoriilor ştiinţifice. în înţelegerea fundamentelor logicii şi matematicii, G. pleacă de la poziţii nominaliste (respingînd orice metodă filozofică sau logică care ar presupune existenţa unor entităţi „neindividuale") şi extensionaliste. Cu privire la vechea problemă filozofică a inducţiei, G. crede că important este nu să găsim o justificare a inducţiei, ci o codificare logică adecvată a ei, prin formularea unei mulţimi de reguli, de care să ne putem servi în validarea acceptării sau respingerii ipotezelor teoriilor ştiinţifice. Op. pr.: „Paşi spre un nominalism constructiv" (împreunăcu W.V.O. Qui-ne, 1947), „Structura aparenţei" (1951), „Fapt, ficţiune şi previziune" (1954). GORGIAS (c. 483 —c. 375 î.e.n.), retor şi filozof grec, unul dintre cei mai renumiţi sofişti. G. este cunoscut mai ales printr-un triptic de enunţuri: „nu există nimic; dacă ar exista ceva, nu ar putea fi cunoscut; dacă ar putea fi cunoscut, n-ar putea fi comunicat" — triptic despre care nu se ştie dacă exprima viziunea sa filozofică sau o critică, prin reducere la absurd, a eleatismului. GORSKI, Dimitrii Pavlovici (n. 1920), filozof şi logician sovietic, profesor 309 gra la Universitatea din Moscova. A întreprins cercetări în problemele teoriei noţiunii, roftilui abstracţiilor şi al idealizării în procesul cunoaşterii. Totodată, a obţinut rezultate remarcabile în domeniile semioticii şi semanticii logice, acordînd o atenţie deosebită teoriei definiţiei şi analizei actului înţelegerii. Este autorul unor cunoscute manuale şi tratate de logică, dintre care unele traduse în limba română. Op.pr.: „Problema abstracţiilor şi formarea noţiunilor44 (1961), „Despre procesul idealizării4* (1963), „Logica44 (1963), „Problemele metodologiei generale a ştiinţelor şi logica dialectică44 (1966), „Definiţia44 (1974). GRAMSCI, Antonio (1891 — 1937), eminent filozof marxist, militant de seamă al mişcării muncitoreşti italiene şi internaţionale, unul dintre întemeietorii Partidului Comunist Italian, membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei a IlI-a. Din iniţiativa lui, din 1924 apare „L’Unită44, cotidianul Partidului Comunist Italian. Condamnat, în 1920, la 20 de ani închisoare, a scris în condiţiile detenţiunii lucrări de mare importanţă teoretică şi politică. G. este unul dintre reprezentanţii remarcabili ai dezvoltării creatoare a teoriei lui Marx în secolul nostru. S-a ocupat de probleme de filozofie, estetică, istoria literaturii, istorie, economie, sociologie. în centrul atenţiei cercetărilor lui filozofice s-au situat problemele materialismului istoric. După G., filozofia lui Marx reprezintă o fază superioară In dezvoltarea gîndirii mondiale. Originalitatea concepţiei lui Marx rezidă, după G., în primul rînd în „concepţia istoricistă a realităţii44, în „perspectiva praxisului4t, a unităţii indisolubile a cunoaşterii şi acţiunii, în caracterul ei deschis, critic, în umanismul său de tip nou. în teoria cunoaşterii G. a accentuat latura activă, constructivă a gîndirii, caracterul deschis şi procesual al obiectivităţii cunoaşterii. G. a subliniat valoarea dia- lecticii în rezolvarea problemelor socialismului ştiinţific; opera sa este considerată prima încercare de a defini o cale italiană a socialismului, ca soluţie proprie izvorîtă din tendinţele istorice şi din structura societăţii italiene. G. a introdus în limbajul teoretic al materialismului istoric conceptele de „hegemonie", de bloc istoric, de „partid politic“ înţeles ca „intelectui colectiv44. G. este un critic al curentelor idealiste din filozofia contemporană (neokantianismul, neopozitwismult neo-hegelianismul). Opera sa, scrisă aproape în întregime în închisoare, este cuprinsă în 33 de caiete („Caiete din închisoare**), a fost tipărită postum, după eliberare, începînd cu anul 1947, în 8 volume: I, „Scrisori din închisoare** (trad. rom., 1955), II, „Materialismul istoric şi filozofia lui Benedetto Croce“, III, „Intelectualii şi organizarea culturii**, IV, „Reînălţarea44 (II Risorgimen-to), V, „Note asupra lui Machiavelic asupra politicii şi a statului modern**, VI, „Literatura şi arta naţională**, VII, „Trecut şi prezent*4, VIII, „Ordine nouă*4. în lb. rom. au mai apărut „Opere alese** (1969), „Scrieri alese** (1973). GREACĂ (filozofia g.) Legată de o veche cugetare autohtonă prefilozofi-eă, de re versurile raţionale ale unora din mituri, receptivă şi faţă de unele influenţe orientale, ea se constituie ca un fenomen profund original, şi apare la răspîntia sec. 7 şi 6 î.e.n., în epoca formării orînduirii sclavagiste în Grecia. Nemijlocit, apariţia ei a fost stimulată de sporirea cunoştinţelor, în care un rol de seamă l-a avut şi lărgirea orizontului geografic, dar mai ales de efervescenţa spirituală determinată de succesele democraţiei în cetăţile greceşti ale Asiei Mici. împotriva conservatorismului aristocratic susţinut de credinţele religioase străvechi, democratismul a încurajat tendinţele materialiste şi laice. La începuturile ei, filozofia g. a constituit un tot nediferenţiat cu primele cu- 310 gre noştinţe ştiinţifice, embrionare, despre natură. Filozofii materialişti ionieni (sec. 7 — 6 î.e.n.) au fost primii care au opus reprezentărilor mitologice explicarea fenomenelor prin cauze naturale, punînd la baza lor un principiu material unic în veşnică mişcare şi transformare: apa (Tales din Milet), apeiron, adică, potrivit unei opinii larg răspîndite, materia nedeterminată(Ana-*imandru), aerul (Anaximene), focul (Heraclit). Dialectica elementară şi-a găsit cea mai adîncă şi multilaterală expresie în filozofia lui Heraclit din Efes (c. 540—c. 470 î.e.n.) care a sesizat îndeosebi ideea dedublării unitarului şi a opoziţiei contrariilor ca izvor al dezvoltării. împotriva materialismului se manifestă idealismul şcolii lui Pi-tagora (sec. 6. î.e.n.), iar împotriva dialecticii, tezele şcolii eleate (care apare la sfîrşitul sec. 6). Pe linia materialismului se înscriu şi concepţiile lui Empedocle şi Anaxagora (ambii în sec. 5 î.e.n.), la care, pentru prima oară, ideile materialiste sînt legate de unele începuturi, izolate, de aplicare a experimentului ca metodă de cercetare. Primii materialişti promovează şi teze ateiste, care constau îndeosebi în negarea pretinselor atribuţii ale zeilor şi a intervenţiei lor în desfăşurarea fenomenelor naturii. Pe la jumătatea sec. 5 î.e.n., odată cu dezvoltarea economiei şi a sistemului democraţiei sclavagiste, la Atena, şi în alte cetăţi greceşti, filozofia trece într-o etapă nouă, superioară, denumită clasică. Problemele social-politice se bucură acum de egală atenţie cu cele referitoare la natură. Democrit, discipol al lui Leucip, este cel mai de seamă filozof materialist şi observator al naturii din această epocă. împreună cu maestrul său, el este întemeietorul teoriei atomiste, punct de plecare al atomismului modern. La atomişti, ideea structurii atomice a lucrurilor e legată de determinism, de o gnoseologie elementară materialistă, precum şi de o concepţie ateistă, credinţa în zei fiind, după Democrit, expresia ignoranţei oamenilor. Demo- crit a fost adeptul formei democratice a statului sclavagist şi a enunţat teze etice şi pedagogice remarcabile cu privire la educabilitatea oamenilor, unite cu observaţii referitoare la progresul societăţii sub influenţa nevoilor materiale ale oamenilor. Aşa-numiţii sofişti s-au ocupat de problemele omului, ale limbajului, deschizînd calea constituirii antropologiei filozofice; au enunţat unele idei dialectice, umbrite însă adesea de relativism. Materialismul s-a dezvoltat în legătură şi cu progresele ştiinţei, printre reprezentanţii căreia un rol de frunte l-au avut medicul filozof Hippocrat (sec. 5—4 î.e.n.) şi discipolii săi. în această etapă, exponenţii principali ai ideologiei aristocraţiei sclavagiste au ftXst Socrate (sec. 5 î.e.n.) şi mai cu seamă Platon (sec. 5—4 î.e.n.). Socrate apus în primul plan al cugetării filozofice cunoaşterea de sine a omului. Platon, de pe poziţii idealist-obiective, a formulat teoria numită „a ideilor", care şi-a pus amprenta asupra întregii istorii a idealismului de mai tîrziu. A avut o însemnată contribuţie în dezvoltarea dialecticii şi a raţionalismului matematic. Un loc de frunte în gîndirea antică îl ocupă Aristotel (sec. 4 î.e.n.), care a sistematizat, în opera sa, ansamblul cunoştinţelor filozofice şi ştiinţifice din timpul său, abordînd aproape toate domeniile de cercetare existente pe atunci. Aristotel a criticat idealismul lui Platon, al cărui discipol a fost, şi a ocupat de asemenea un rol în istoria dialecticii. El este întemeietorul logicii formale ca ştiinţă. Spre sfîrşitul sec. 4 - î.e.n. începe a treia etapă în istoria filozofiei g., cea elen istă. în această etapă, materialismul ateu s-a afirmat viguros în şcoala lui Epicur. S-au înfruntat etica hedonismului, a epicurianismului cu cea fatalistă a stoicilor. Şcoala sceptică a marcat regresul capacităţii teoretice în etapa elenistă şi totodată declinul întregii filozofii greceşti. Prin confruntarea unei mari varietăţi de curente, istoria filozofiei g. a adus contribuţii de 311 gri seamă în elaborarea principalelor probleme filozofice, în ea găsindu-se în germen „aproape toate tipurile de concepţii de mai tîrziu“ (Engels); de aceea, cercetarea ei este indispensabilă pentru înţelegerea istoriei filozofiei în ansamblul ei. Filozofia g. este totodată o înaltă şcoală a gîndirii teoretice. GRIJA, v. HEEDEGGER, Martin. GROSS, Karl (1861-1946), filozof, psiholog şi estetician german, reprezentant al realismului critic neokantian, în spiritul căruia a respins teoria paralelismului psihofizic şi a evidenţiat valoarea cognitivă a gîndirii. G. a fost adept al psihologiei experimentale, studiind procesele de cunoaştere, psihologia animală şi psihologia copilului. Principalele contribuţii ale lui G. se află în elaborarea unei estetici pe baze psihologice, opusă teoriilor esteticii speculative şi cu rezultate remarcabile în analiza rolului senzaţiilor organice în declanşarea emoţiei estetice. Promotor al teoriei artei ca joc, G. punea în lumină complexitatea interacţiunii dintre contemplare şi creaţie, subliniind puternic rolul libertăţii personalităţii creatoare în alegerea modelului de expresie. G. a elaborat totodată valoroase studii de psihologie a literaturii şi de analiză a criteriilor de valorizare a operelor literare, exer-citînd influenţe multiple în estetica sec. 20, consemnate la noi de T. Vianu. Op. pr.: „Introducere în estetică" (1892), „Jocurile animalelor" (1896), „Jocurile omului" (1899), „Plăcerea estetică" (1902), „Construcţia sistemelor filozofice" (1924), „Contribuţii în estetică" (1924). GROTIUS, Hugo (numele latinizat al lui Hugo de Groot) (1583—1645), gînditor social-politic olandez, unul dintre fondatorii teoriei dreptului natural în varianta sa modernă, burgheză, potrivit căreia dreptul nu se întemeiază pe voinţa divinităţii, ci pe natura omului şi pe principiile raţiunii. Este unul dintre întemeietorii moderni ai 312 dreptului internaţional. Op. pr.: „Despre dreptul războiului şi al păcii" (1625, trad. rom. 1968). GRUP FORMAL, v. FORMAL-IN-FORMAL. GRUP EVFORMAL, v. FORMAL-IN-FORMAL. GRUP SOCIAL, ansamblu de indivizi între care există relaţii interpersonale, care respectă şi practică aceleaşi norme de comportament şi urmăresc un ţel comun. G. s. pot rezulta uneori spontan, din faptul simplei convieţuiri, al asocierii întîmplătoare şi de moment, alteori din urmărirea deliberată a asocierii dictată de necesitate şi de interese comune constante. Ele pot avea o durată variabilă, unele fiind efemere şi nedispunînd de structuri instituţionale (grupuri informale) altele persistînd timp îndelungat şi dispu-nînd de structuri instituţionale care să le reglementeze raporturile intragrupale şi intergrupale şi să le apere sau promoveze interesele (grupuri formale). Studiul g. s. a început în sociologie prin analiza familiei, dar s-a extins apoi Ia toată seria de grupuri denumite „micro-sociale“, prin analizarea lor din puncte de vedere complexe: volumul demografic, forme de organizare, scopuri urmărite, durată în timp, natura relaţiilor interne şi a celor externe, cu societatea în ansamblu. Studiul „grupurilor mici" reprezintă o orientare distinctă în cadrul cercetărilor sociologice, fără să existe o delimitare cantitativă riguroasă şi constantă a numărului de membri care îl alcătuiesc. în sens larg, denumirea de g. s. se poate folosi şi pentru grupuri mari sociale (clase şi categorii sociale) sau chiar pentru comunităţi umane (triburi; naţiuni). V. şi microsociologie. GULIAN, Constantin I. (n. 1914), filozof român, membru al Academiei R.S.R. G. a abordat problemele gus formării noii morale socialiste şi problema valorificării tradiţiilor etice înaintate din folclorul românesc vechi şi nou. A criticat teoria fenomenologică a valorilor, opunîndu-i o interpretare marxistă privind condiţionarea social-politică a valorilor etice şi a valorilor culturii. A elaborat studii de antropologie filozofică şi de filozofie a culturii. Totodată G. s-a preocupat de valorificarea tradiţiilor progresiste din gîndirea românească şi universală, precum şi de analiza critică a concepţiilor unor gînditori idealişti. Sub redacţia sa au apărut mai multe lucrări de istorie a filozofiei. Op. pr.: „Introducere în etica nouă" (1946), „Introducere în sociologia culturii“ (1947), „Sensul vieţii în folclorul româneşc“ (1957), „Metodă şi sistem la Hegel" (2 voi., 1957 — 1963), „Problematica omului" (1966), „Omul în folclorul african“ (1967), „Originile umanismului şi ale culturii" (1967), „Mit şi cultură" (1968), „Hegel sau filozofia crizei" (1970), „Istoria, omul, cultura" (1970), „Antropologie filozofică" (1972), „Introducere în istoria filozofiei moderne" (1974), „Bazele istoriei şi teoriei culturii" (1975), „Marxism şi structuralism" (1976), dintre care, unele, traduse în mai multe limbi străine. GURVITCH, Georges (1849-1965), sociolog francez, preocupat îndeosebi de teoria societăţii globale şi de problemele structurii sociale. A criticat exagerările empirist-pozitiviste în cercetarea sociologică, dar de pe poziţiile unei teorii generale speculative, denumită de el „hiperempirism dialectic" sau „dialectică empiricorealistă". A militat pentru introducerea dialecticii în sociologia occidentală, concepînd însă dialectica în mod idealist şi excesiv relativist. G. neagă legile generale obiective ale dezvoltării sociale şi orientează sociologia spre studiul de tip microsociologic al relaţiilor psihice dintre membrii diferitelor grupuri sociale, relaţii care ar condiţiona desfă- şurarea întregii vieţi sociale. A preconizat o sinteză între marxism şi prou-dhonism. G. a adus contribuţii ştiinţifice valoroase la analiza sociologică a influenţei factorilor sociali în procesul cunoaşterii şi al formării reprezentărilor colective. Op. pr.: „Menirea actuală a sociologiei" (1950), „Determinismele sociale şi libertatea umană" (1955), „Dialectică şi sociologie" (1962). GUST, (în estetică) capacitate de a sesiza şi aprecia spontan, cvasireflex, esteticul şi inesteticul din artă şi realitate, printr-o reacţie exprimînd un sentiment de satisfacţie sau, respectiv, insatisfacţie faţă de acestea. G. a apărut în procesul muncii şi este determinat de practica social-istorică; el depinde de felul de trai, de nivelul de cultură, de gradul de răspîndire a artei, precum şi de conţinutul şi de nivelul educaţiei estetice, şi se află în strînsă legătură cu idealul estetic predominant într-o epocă istorică. Varietatea g. este legată de varietatea stilurilor sau a formulelor artistice, pe de o parte, şi de structura intimă a personalităţii, pe de alta. Element al psihologiei sociale, determinat, în ultima analiză, de viaţa materială a societăţii, g. poate cunoaşte în acelaşi timp, în cadrul uneia şi aceleiaşi epoci istorice sau clase sociale şi de la individ la individ, de la vîrstă la vîrstă, o mare diversitate de nuanţe. Manifestarea g. poate constitui uneori o premisă a judecăţii estetice de valoare, dar nu singura. Nefiind un criteriu suficient al valorizării estetico, manifestarea g. este totuşi o condiţia sine-qua-non a acesteia. GUŞTI, Dimitrie (1880—1955), sociolog, filozof, şi etician român. A fost profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, ministru al învăţămîntului (1932 — 1933), membru al Academiei Române din 1919 şi apoi preşedinte al ei (1944—1946), membru al mai multor academii, societăţi şi institute de sociologie de peste hotare. Este fondatorul Şcolii sociologice (monografice) 313 guy de la Bucureşti. .în cadrul sistemului său sociologic idealist şi de factură eclectică, G. concepea realitatea socială ca un tot de „manifestări" (economice, spirituale, juridice şi politice) înăuntrul unor „unităţi sociale" concrete (ex. satul, oraşul, familia etc.). încer-cînd să se situeze între materialism şi idealism el sfîrşeşte prin a atribui, în spirit voluntarist, „voinţei sociale" un rol determinant în dezvoltarea socială. Manifestările sînt condiţionate, după G., de acţiunea simultană a mai multor factori („cadrul cosmologic", „biologic", „psihologic" şi „istoric") şi guvernate de „legea paralelismului sociologic", ca principală lege a dezvoltării sociale. G. considera că tendinţa finală în evoluţia societăţii ar fi realizarea unui echilibru social. Pe baza sistemului său sociologic, el a fundamentat metoda de cercetare denumită „metoda monografică", care comporta abordarea simultană multi-disciplinară a subiectului pe „cadre" şi „manifestări", folosind specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învăţători etc. G. a iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România(1925 —1948),care a dezvăluit, printre altele, situaţia grea a ţărănimii române în perioada dintre cele două războaie mondiale, contribuind în ace-laţi timp la lărgirea cunoştinţelor despre obiceiurile şi cultura mediului rural al epocii. Prin obţinerea legiferării serviciului social (1939), G. a reuşit să instituţionalizeze, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială. El a fundat şi a condus Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială (1919 — 1921), Institutul social-român (1921 —1939,1944—1948), Institutul de ştiinţe sociale al României (1939—1944), Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice (1947 — 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H.H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului (1936). A înfiinţat şi a condus revistele „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" (1919—1943), „Sociologie românească" (1936—1944) ş.a. Op. pr.: „Egoismus und Altruismus" (1904), „Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik" (1908), „Cosmologia elenă" (1929), „Sociologia militans" (voi. I, 1935; voi. I şi II, 1946), „Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii (2 voi., 1939), „Problema sociologiei" (1940), „La science de la r^alite sociale" (1941). GUYAU, Mărie Jean (1854—1888), filozof, estetician şi etician francez neo-spiritualist. Autor al unor remarcabile lucrări de etică şi de sociologie a religiei, G. a introdus conceptul de anomie şi o reconstrucţie în domeniul moralei dincolo de forma ei religioasă şi burgheză, vizînd o morală „fără obligaţie, fără sancţiune". în lucrările sale de estetică, „Problemele esteticii contemporane" (1884) şi „Arta din punct de vedere sociologic" (postum, 1889), G. a criticat teoria „artei pentru artă", precum şi teoria artei ca joc, şi a căutat să releve rolul social al artei. Bl s-a situat însă pe poziţii naturaliste, potrivit cărora socialul în genere, creaţia artistică şi actele morale sînt expresii ale armoniei lăuntrice vitale a omului, care s-ar manifesta chiar şi în planul conştiinţei. Alte op.: „Schiţa unei morale fără obligaţie, fără sancţiune" (1885), „Ireligiozitatea viitorului" (1887). n hab HABERMAS, Jiirgen (n. 1929), reprezentant al Şcolii de la Frankfurt; tinde şă remedieze viciile metodologice ale „teoriei critice" a lui Adorno şi Horkheimer prin articularea acesteia cu epistemologia contemporană. în cartea sa „Tehnica şi ştiinţa ca ideologie" (1968) şi în ’cârtea* „Teorie şi practică" (1963) H. separă în mod pozitivist teoria de practică; pe de o parte analizează empiric noul raport între ştiinţă şi politică (în cadrul căruia ştiinţa şi tehnica sînt prezentate ca principală forţă productivă şi ca avînd, totodată, rolul unei forme de „ideologie"), iar pe de altă parte, operează la nivel transcendental şi formulează teza potrivit căreia contextul obiectiv (singurul permiţînd înţelegerea activităţii sociale) este constituit din limbaj, muncă şi dominaţie. Orice practica socială, susţine H., presupune comunicare lingvistică. HAECKEL, Ernst (1834 — 1919), biolog german, care a contribuit la îmbogăţirea şi la popularizarea dar cinismului. A formulat legea biogenetică fundamentală (după care ontogenia repetă filo-genia) şi teoria apariţiei metazoarelor din monocelulare coloniale. Ca reprezentant al materialismului ştiinţific-naturalisty a propagat un „monism“ ateist, optimist în ceea ce priveşte cognoscibilitatea naturii. Conceptele fundamentale ale filozofiei sale sînt substanţa (ca materie, substanţă extinsă, şi ca energie, substanţă capabilă de simţire şi gîndire) şi evoluţia (proces cosmic, nu numai biologic). Ştiinţa trebuie să înlocuiască religia în rolul de călăuză a vieţii. H. a susţinut originea animală a omului înaintea lui Darwin, dar a acceptat concepţia greşită a darvinismului social. Op. pr.: „Enigmele universului" (1899). HAMANN, Johann Georg (1730 — 1788), filozof german, reprezentant al unei „filozofii a credinţei şi a sentimentului", parţial analoagă panteismului neoplatonic. Supranumit „Ma- 315 ham gul Nordului" (şi din cauza neclarităţii scrierilor sale aforistice), H. a fost un gînditor mistic în plin secol al „luminilor", opunîndu-se raţionalismului şi chiar criticismului kantian. Prin concepţia sa despre puterea creatoare a sentimentului şi a sufletului, a cărei realitate o vedea în limbajul operei de artă, mai ales în poezie (numită de el „limba maternă a neamului omenesc"), H. premerge romantismului şi filozofiei moderne a limbajului. Prin tezele sale privind „atotputernicia credinţei" şi fundamentarea adevărului în subiectivitate, H. l-a pregătit ca urmaş pe Kierkegaard. Op. pr.: „Jurnalul unui creştin "(1758), „Evenimente socratice memorabile" (1759), „Cruciadele unui filolog" (1762), „Metacritica purismului raţiunii pure" (1784). HAMELIN, Octave (1856 — 1907), filozof francez, reprezentant principal al neocriticismului în Franţa. H. a încercat să elaboreze, pe cale pur raţională, un sistem de categorii („elemente principale ale reprezentării") care să acopere integral domeniul cunoaşterii. în acest scop, el porneşte de la postularea unei legi fundamentale a gîndirii şi anume: corelaţia necesară a noţiunilor opuse în cadrul intelectului. Două noţiuni sînt conceptibile numai în opoziţia lor. Această opoziţie implică o a treia noţiune, care le include pe primele, în opoziţia şi complementaritatea lor. Amintind de triada hegeliană, H. afirmă că orice „tezâu implică o „antiteză" care o exclude şi o completează în acelaşi timp; „sinteza" este cea care exprimă această complementaritate în distincţie. Această structură triadică e denumită de H. „relaţie" — cea mai simplă şi primară lege a gîndirii şi realităţii şi, totodată, prima dintre categoriile ce urmau a fi elaborate. Pornind de la „relaţie" ca „teză", H. construieşte în manieră speculativă un sistem de categorii în care intră: numărul, timpul, spaţiul, mişcarea, calitatea, modificarea, specificarea, cauzalitatea, intenţionalita- tea şi personalitatea. Op.pr.: „încercare asupra elementelor principale ale reprezentării" (1907). HAMILTON, William (1788-1856), filozof şi logician englez, precursor direct al logicii simbolice („Lecţii de metafizică şi de logică" 1836). A căutat să îmbine filozofia „simţului comun“ cu kantianismul. HANSON, Norwood Russell (1924— 1967), filozof şi istoric al ştiinţei american, critic al interpretării neo-pozitiviste tradiţionale a ştiinţei. Dintre cele mai cunoscute rezultate şi idei ale analizelor lui H. sînt de notat: teza „încărcăturii teoretice a datelor de observaţie"; critica doctrinei neutralităţii teoretice a limbajului ob-servaţional; sublinierea prezenţei în cadrul structurii matematice a teoriilor fizice a unor elemente de semnificaţie; ideea contextualităţii şi a dependenţei semnificaţiilor conceptelor de „pat-tern-i" conceptuali în care acestea apar. H. a reproşat viziunii tradiţionale neopozitiviste restrîngerea domeniului filozofiei ştiinţei la limbajul teoriei constituite, la „contextul justificării", „contextul descoperirii" fiind lăsat în seama psihologiei şi istoriei cunoaşterii. încercarea lui H. de a construi o „logică a descoperirii" nu a condus însă la o analiză detaliată a teoriei şi observaţiei ştiinţifice. Op.pr.: „Modelele descoperirii" (1958), „Conceptul de pozitron: o analiză filozofică" (1963). HAOS, spaţiul primordial, reprezentat în mitologia elină, potrivit lui Hesiod („Theogonia"), ca nemărginit, „cufundat în beznă şi acoperit de neguri''. Existent înaintea tuturor lucrurilor, h, ar fi dat naştere Pămîntului, Dragostei, întunericului şi Nopţii, care, la rîndul lor, împreună, ar fi zămislit întreaga existenţă. Reprezentările despre o stare primordială, de neorganizare a materiei, care ar fi precedat constituirea Universului armonios (a cosmosului) sînt proprii şi teoriilor cosmogo- nice ale unor filozofi greci, printre care Anaximandru, Empedocle, Ana-xagora. Ideea opoziţiei dintre starea haotică şi starea cosmotică, aceasta din urmă considerată ca proprie Universului, guvernată de ordinea raţională, apare şi la Platon, Aristotel, Leibniz şi Hegel. HARET, Spiru (1851 — 1912), matematician, sociolog, pedagog şi om politic român. A fost unul dintre cei dintîi sociologi care au întrevăzut posibilitatea aplicării matematicii la studiul societăţilor umane. El a propus, pentru acestea, un model matematic („spaţiu social“) bazat pe ideea izomorfismului sistemelor mecanice şi al celor sociale şi pe raţionamentul analogic, elaborînd, astfel, o teorie de mecanică socială. H. a promovat ideea determinismului, subliniind rolul cauzelor (forţelor) care determină starea socială, menţionîndu-le şi pe cele economice, fără a le acorda însă un rol determinant, a formulat legea continuităţii fenomenelor sociale şi a susţinut teoria progresului societăţii („civilizaţia integrală"). Deşi a semnalat ca principiu fundamental* variabilitatea socială, el a insistat asupra evoluţiei paşnice a societăţii umane. Ca om politic’ s-a dedicat organizării şcolilor şi cooperaţiei săteşti pe baza unor principii liberale de nuanţă poporanistă. Op.pr.: „Asupra invariabilităţii axelor mari a orbitelor planetare" (în lb. franceză, 1878), „Chestia ţărănească" (1905), „Mecanica socială" (în lb. franceză, 1910; reeditare în lb. română, 1969). HARISMATIC (gr. harisma „dar spiritual"), calificativ frecvent utilizat în scrierile creştine pentru a desemna daruri spirituale extraordinare conferite de divinitate unor persoane sacre spre binele bisericii (de ex., în teologia catolică, darul divin al „infailibilităţii papale"). Introdus în gîndirea politică de Ernst Troelsch, termenul h. a fost adoptat şi precizat de Max Weber pentru a denumi unul din cele trei tipuri ideale de dominaţie politică — alături de cea tradiţională şi cea raţional-birocratică sau legală — care sînt în acelaşi timp şi tipuri de legitimitate politică. El defineşte puterea h. ca „autoritate întemeiată pe graţia personală şi extraordinară a unui individ"; ea se caracterizează prin devotamentul cu totul personal al supuşilor faţă de cauza unui om şi prin încrederea lor doar în persoana acestuia, în măsura în care ea se singularizează prin calităţi prodigioase, prin eroism sau alte particularităţi exemplare. Denumită uneori şi putere profetică, baza puterii h. apare a fi strict emoţională, iar motivaţia sa iraţională şi incontrolabilă. Intrată în patrimoniul doctrinelor elitiste de factură iraţionalistă, dominaţia h. a fost utilizată în lejgitimarea cultului conducătorilor fascişti, după cum continuă să fie folosită şi în justificarea altor regimuri politice de putere per-şonală. HARTMAN, Robert S. (1910-1973), filozof american, reputat prin cercetările de axiologie desfăşurate în Mexic şi în S.U.A. întemeietor al axiologiei formale, pe care o consideră drept „o metodă aplicabilă situaţiilor valorice", în concepţia lui H., un obiect sau un comportament are valoare în funcţie de gradul în care posedă setul de proprietăţi corespunzător setului de atribute prescrise în „intensiunea" conceptului. Pe baza identificării valorii cu sensul şi a sensului cu intensiunea conceptului său, H. a elaborat un ansamblu de procedee şi tehnici de măsurare a valorii. Deşi tributară panmatema-tismului şi panlogismului, ca şi lipsei unei perspective sociologice asupra valorii, concepţia lui H. a contribuit la conturarea unor metode, procedee şi tehnici care permit studierea mai riguroasă a unor dimensiuni ale valorii şi ale procesului de valorizare, Op.pr.: „Axiologia formală" (1957). „Structura valorii. Fundamentele axiologiei ştiinţifice" (1959), „Structura valorică a creativităţii" (1972). har HART31ANN, Eduard von (1842 — 1906), filozof german, reprezentant al neoromantismului, cunoscut prin lucrarea „Filozofia inconştientului" (1869), în care încearcă o reconstrucţie filozofică voluntaristă şi iraţionalistă cu aplicaţii în etică şi filozofia culturii. H* a contribuit însă la dezvoltarea axiologiei, a eticii, esteticii şi a teoriei moderne a categoriilor. In teoria cunoaşterii, H. opune idealismului transcendental al lui Kant un „realism transcendental", ajungînd la un idealism ce absolutizează funcţia ontologică a aparatului categorial. Op.pr. „Fenomenologia conştiinţei etice" (1879), „Estetica" (2 voi., 1887), „Doctrina categoriilor" (1896), „Sistemul filozofiei" (8 voi., 1906 — 1909). HARTMANN, Nicolai (1882 — 1950), filozof german, întemeietorul „ontologiei critice" şi unul dintre fondatorii axiologiei. A criticat subiectivismul neokantian, fenomenologic şi neopo-zitivist, precum şi iraţionalismul neo-hegelian. H. concepea cunoaşterea ca pe o „prindere" a obiectului, nu ca pe o creare a lui (cum o vedeau neo-kantienii), încercînd să exprime caracterul relativ al cunoaşterii în raport cu obiectul care este inepuizabil. Ontologia lui împarte existenţa în „straturi" (neorganic, organic, sufletesc, spiritual etc.) şi stabileşte categoriile specifice ale fiecăruia în parte. Cu doctrina „sferelor" existenţei, după care „sfera reală" şi cea „ideală" au acelaşi grad de obiectivitate, H. se îndepărtează considerabil de idealismul consecvent, în direcţia unui materialism nedialectic, insuficient argumentat însă. Contribuţia majoră a lui H. în gîndirea filozofică o constituie analiza amplă a categoriilor filozofice generale şi a celor speciale şi totodată analiza valorilor (etice, estetice etc.); prin aceasta, el a contribuit la dezvoltarea filozofiei moderne a culturii. Teoria hartmanniană a „spiritului obiectivat" şi analiza „obiectului estetic" au condus la întemeierea uneia dintre cele mai elaborate estetici filozofice contemporane. Op.pr.: „Bazele metafizicii cunoaşterii" (1921), „Etica" (1925), „Contribuţii la întemeierea ontologiei" (1935), „Estetica" (postum, 1953, trad. rom. 1974). HASDEU, Bogdan Petriceicu (1838— 1907), filolog, istoric, scriitor^ şi gîn-ditor român. în concepţia asupra istoriei -H. a evoluat de la o viziune romantică, ce situa pe primul plan personalităţile, spre una criticistă, denumită de el „pozitivism istoric", care cerea utilizarea riguroasă a izvoarelor şi luarea în considerare atît a factorilor naturali, cît şi a celor sociali şi spirituali în explicarea procesului istoric. Adept al evoluţionismu-lui, a stabilit o analogie între dezvoltarea omenirii şi a individului, atri-buindu-le, sub influenţa lui Vico, aceleaşi faze de evoluţie: copilărie, bărbăţie, bătrîneţe; a pus însă la baza dezvoltării lumii un factor de natură spirituală („inteligenţa supremă", „providenţa"). în problemele culturii a scos în evidenţă, în special cu ajutorul studiilor de filologie comparată, interacţiunea vechilor civilizaţii. A fost un fervent militant, unionist, antidinastic şi antijunimist. Spre sfîrşitul vieţii, puternic zdruncinat de moartea fiicei sale, Iulia, a devenit adept al spiritismului („Sic cogito"). HAZARD, concept filozofic care desemnează lipsa totală de ordine necesară în structura unor sisteme; h. ar fi efectul acţiunii unor factori aleatori care nu au nici o relaţie necesară cu sistemul considerat, expresie a „liberului arbitru" în comportarea elementelor unei totalităţi. De obicei, h. este considerat ca sinonim al intim-plârii. La o analiză mai atentă se observă, însă, că aceste concepte nu au o sferă identică. Întîmplarea este nu numai opusul necesităţii ci şi corelatul acesteia (mod de manifestare, condiţie a necesităţii), în timp ce h. fiind' opusul necesităţii, nu este şi corelatul acesteia. Un fenomen este întîmplător numai în raport cu un 318 anumit sistem de referinţă, dar în raport cu alt sistem de referinţă (imediat) el este necesar. Fenomenul sau procesul care se produce datorită intervenţiei h. nu are nici o motivaţie necesară. Deci, întîmplarea şi necesitatea se află în raporturi de unitate contradictorie (opoziţie relativă), se exclud dar se şi presupun reciproc, în timp ce h. se află într-un raport de opoziţie absolută cu necesitatea. în aceeaşi ordine de idei, întîmplarea este o categorie a determinismului (dialectic), iar h. este opusul acestuia, se situează în sfera categoriei de m-determinism. Astfel, în procesele statistice, necesitatea se manifestă ca medie a fluctuaţiilor întîmplătoare şi exclude orice fel de h., orice „liber arbitru", în sensul propriu al cuvîntului. Termenii de h. şi liber arbitru în comportarea particulelor elementare, cu care operau iniţial întemeietorii mecanicii cuantice (între care Heisen-berg) pentru a caracteriza specificul interacţiunilor din microcosmos, se dovedesc, astfel, improprii. în realitate, mecanica cuantică operează cu raporturi cauzale întîmplătoare, din sinteza cărora rezultă necesitatea (exprimată statistic) şi nu cu raporturi situate în afara oricărei necesităţi, oricărui determinism. Aşa-zisul „hazard“ sau „liber arbitru al comportării electronului" s-au adeverit a fi modalităţi de manifestare a determinismului statistic şi nu dovezi în favoarea indeterminismului cuantic. HEDONISM (gr. hedone „plăcere"), concepţie larg răspîndită în istoria eticii, care întemeiază morala pe înclinaţia „naturală" a omului de a urmări plăcerea şi de a evita suferinţa. H. consideră plăcerea individuală ca adevăratul motiv, ţelul ultim şi principalul criteriu al acţiunii umane, întemeiat în antichitate de cirenaici şi dezvoltat într-o formă mai rafinată ae Epicur, h. a fost legat mai ales de sistemele materialiste şi a avut în genere un rol pozitiv, opunîndu-se ascetismului religios şi căutînd să în- temeieze morala pe principii naturale. Totuşi, în măsura în care ia ca punct de plecare individul izolat, h. nu poate fundamenta ştiinţific morala, iar în măsura în care desparte năzuinţa spre plăcere (fiind vorba chiar şi de plăcerea spirituală) de setea de acţiune, rupînd bucuria de binele moral şi satisfacţia de virtute, iden-tificînd, în mod eronat, fericirea cu plăcerea, h. tinde către egoism şi amoralism. V. eudemonism. HEGEL, Georg Wilhelm Friedrich (1770—1831), filozof german, reprezentantul cel mai de seamă al filozofiei clasice germane. Filozofia lui H. este o variantă a idealismului obiectiv şi are un caracter contradictoriu, re-flectînd poziţia ideologiei burgheze germane, înclinată potenţial şi ':?o-retic spre revoluţie dar practic spre compromisul politic cu aristocraţia feudală. H. are meritul excepţional de a fi deschis larg, odată cu descoperirea dialecticii categoriilor, perspectiva interpretării dialectice a realităţii însăşi. Dezvoltarea are însă ca subiect, în filozofia hegeliană, „spiritul absolut", o raţiune universală,- independentă de spiritul uman. în acest fel, H. a descoperit dialectica numai ca dialectică a abstracţiilor, în sensul că abstracţia (conceptul) este unica realitate din a cărei natură derivă lumea obiectivă cu întreaga ei bogăţie de determinări, aspecte şi laturi concrete. în concepţia lui H., dialectica gîndirii ~se recunoaşte în dialectica naturii, prin care există sub formă obiectivată. Deşi are meritul incontestabil de a fi descoperit procesul de continuă dezvoltare a lumii spirituale şi materiale, H. doar „a intuit în mod genial dialectica lucrurilor (a fenomenelor, a lumii, a naturii) în dialectica conceptelor" (Lenin). în însuşi mecanismul său, actul dialectic conceput de H. începe de la o abstracţie, abstracţia nedeterminată (teza), parcurge stadiul alterităţii abstracţiei, adică etapa în care ideea obiectivată şi înstrăinată se află sub heg forma de natură (antiteza), şi sfîrşeşte cu abstracţia finală (sinteza) adică etapa în care* spiritul, ca unitate a ideii şi a naturii, ca temei absolut al acestora, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea. Dialectica lui H. se contrazice astfel pe ea însăşi, întrucît esenţa dialecticii, contradicţia, îngrădită între abstracţii, este suprimată şi înglobată în idealitate, odată cu realitatea. în acest fel, în filozofia lui H., metoda dialectică esteA contrazisă de sistemul său idealist. în logica sa, H. a elaborat magistral un sistem complex al categoriilor, pe care le-a analizat multilateral, în corelaţia lor, expunînd strict dialectica formei logice prin raportarea ei la conceptul de adevăr. Dezvăluind cu adîncă perspicacitate caracterul dialectic al cunoaşterii, H. a criticat agnosticismul lui Kant şi a prezentat în mod judicios cunoaşterea ca un proces continuu de apropiere progresivă a gîndirii de adevărul absolut. H. a descoperit şi analizat de asemenea multilateral, cu o adevărată virtuozitate filozofică şi cu exemplară consecvenţă logică, principiile fundamentale ale dialecticii (unitatea şi lupta contrariilor, trecerea cantităţii în calitate, negarea negaţiei). Neînţelegînd însă natura logicii formale aristotelice, a respins principiile logice (identitatea, noncontradicţia, terţul exclus) conside-rîndu-le drept abstracţii de natură metafizică şi, ca atare, lipsite de conţinut. H. a privit istoria universală ca un proces legic şi progresiv, dar a interpretat progresul istoric ca realizare de sine a spiritului. El a făcut importanta descoperire a rolului muncii în procesul formării omului şi a conştiinţei umane dar, în contextul sistemului său idealist-obiectiv, munca apare sub formă abstract-spirituală. Analizînd fundamentat sistematic arta şi categoriile estetice, H. a enunţat, după cum arată Engels, numeroase idei pozitive. Consecvent concepţiei lui dialectice, H. încearcă să studieze legile după care arta evoluează continuu şi deci odată cu ea creaţia artistică şi gustul. Pentru H. frumosul este întruchiparea sensibilă a Ideii, care, evoluînd, trece prin stadiul religiei şi apoi al filozofiei, aşa încît arta devine „un fenomen al trecutului". Dezvoltarea istorică a idealului se face în formele particulare ale artei, care trece prin forma simbolică, forma clasică şi forma romantică. Tot H. este cel care a descoperit caracterul legic al istoriei filozofiei, şi a demonstrat în mod strălucit unitatea dintre istoric şi logic. Concepţia sa idealist-obiectivă l-a făcut să înţeleagă succesiunea sistemelor filozofice drept o consecinţă a autodez-voltârii categoriilor logice, ajungînd pînă acolo încît a prezentat propriul sistem ca întruchipare a adevărului absolut. Acestei „depăşiri" a contradicţiei, datorată idealismului său obiectiv, îi corespunde pe planul societăţii, în concepţia lui H., apariţia monarhiei prusace ca realizare a spiritului absolut. Astfel, procesul dezvoltării istorice se sfîrşeşte în consecinţă prin împăcarea contrariilor. în operele elaborate în ultima perioadă a vieţii sale şi în genere în filozofia dreptului, a religiei etc., H. a promovat unele idei conservatoare, atacînd libertăţile democratice, exprimînd idei naţionaliste şi considerînd războaiele ca mijloace de primenire spirituală a naţiunilor. Continuarea liniei idealiste a filozofiei lui H., realizată de hegelienii de stînga şi de hegelienii de dreapta, a culminat cu apariţia neohegelianismu-lui, care a împins concepţia lui H. pînă la iraţionalism şi misticism. K. Marx şi F. Engeis au preluat critic realizarea cea mai însemnată a lui H., dialectica subiectivă şi obiectivă, reelaborînd-o creator, de ^e poziţiile materialismului consecvent, constituind astfel dialectica materialistă. Op.pr.: „Fenomenologia spiritului" (1807, trad. rom. 1965), „Ştiinţa logicii" (1812 — 1816, trad. rom.' 1966), „Enciclopedia ştiinţelor filozofice" (1817, trad. rom. 1962), „Principiile filozofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a statului" 320 (1821, trad. rom. 1969), „Prelegeri de estetică" (1817 —1821, trad. rom., 2 voi. 1966), „Prelegeri de istorie a filozofiei“ (1805—1830, trad. rom., 2 voi., 1963— 1964), „Filozofia istoriei" (prelegeri ţinute între anii 1822 şi 1831, trad. rom., „Prelegeri de filozofia istoriei", 1968), „Prelegeri de filozofia religiei" (1832, trad. rom. 1969). HEGELIENII DE DREAPTA, discipoli conservatori ai lui Hegel, care au preluat numai sistemul său idealist, respingînd metoda sa dialectică. Ei au considerat filozofia drept o formă raţionalizată a teologiei şi s-au manifestat în genere ca ideologi ai reacţiunii politice. Un loc aparte l-au ocupat, în rîndul h. de d., K.L. Michellet şi K. Rosenkranz, în jurul cărora s-a grupat „centrul" şcolii hegeliene. Sînt cunoscuţi şi sub numele de „bătrînii hegelieni". HEGELIENII DE ST ÎN GA (sau tinerii hegelieni)t discipoli liberali, radical-burghezi ai lui Hegel, care au sesizat unele contradicţii ale sistemului hegelian şi s-au îndepărtat de acesta prin critica făcută religiei de pe poziţii ateist-luministe, prin substituirea i-dealismului obiectiv hegelian, bazat pe „ideea absolută", printr-un idealism subiectiv, bazat pe „conştiinţa de sine". Reprezentanţi: A. Ruge, D.F. Strauss, fraţii Edgar şi Bruno Bauer, M. Stirner ş.a. Din „stînga" hegeliană a făcut temporar parte şi L. Feuerbach, care a trecut în 1839 pe poziţiile materialismului. Marx şi Engels, care făcuseră şi ei parte la începutul activităţii lor din cercul h. de s., deosebindu-se încă din acea perioadă de ceilalţi membri ai cercului prin concepţiile lor revoluţionare, i-au criticat pe h. de s. în lucrările lor comune „Sfînta familie" (1845) şi „Ideologia germană" (1845— 1846). HEIDEGGER, Martin (1889-1976), filozof existenţialist german. A aplicat fenomenologia husserliană la analiza fiinţei umane (Dasein), propunînd o „ontologie fundamentală“. H. consideră că existenţa omuhii în lume (colectivitatea) este neautentică, pradă anonimatului, banalităţii cotidiene (das Man): individul nu este el însuşi, el vorbeşte aşa cum se vorbeşte, acţionează aşa cum se acţionează, cum acţionează ceilalţi. H. lansează o chemare conştiinţei de a se ridica la o trăire autentică printr-o „gîndire existenţială". H. susţine că autenticitatea s-ar putea dobîndi prin trăirea intensă a grijii (Sorge), a angoasei existenţiale (Angst) în faţa Neantului. Critica făcută de H. existenţei tehnicizate, stereotipe, convenţionale, şi ca atare, neautentice, ca şi apelul la afirmarea personalităţii împotriva acestui fel de existenţă, conţine elemente de umanism. Dar ontologia lui H., bazată pe o problematică reală a omului aflat în lume, ridică la rang ontic (la rangul de „existenţiale") unele categorii ale trăirii psihologice: grija, angoasa, factici-tatea. Transformînd starea de alienare şi depersonalizare a omului din lumea capitalistă contemporană într-o condiţie metafizică a existenţei umane în genere, interpretând dezvoltarea tehnicii ca proliferare malefică a acesteia, H. caută, ca şi ceilalţi existenţialişti, autenticitatea în abisurile subiectivi-tâţiiy ajungînd la un subiectivism şi pesimism radical. Idealismul lui H. provine din refuzul ştiinţei, din negarea posibilităţii de a ni se dezvălui fiinţa (das Sein) prin „existeiţtele" concrete. Metoda1 şi limbajul lui sînt absconse, constînd într-o reîntoarcere la sensurile arhaice ale noţiunilor filozofice. Ultimele lucrări ale lui H. denotă o orientare tot mai pronunţată spre o metafizică neoromantică a limbajului poetic, dominată de o analiză a structurii operei de artă, cu dublă semnificaţie: pentru estetică şi pentru teoria culturii. Op. pr.: „Fiinţă şi timp" (1927), „Scrisoare asupra umanismului" (1947), „Căi ce nu duc nicăieri" (1950), „Introducere în metafizică (1953), „Ce înseamnă a gîndi?" (1954), „Ce este filozofia" (1956), „Identitate şi diferenţă" (1957), „Nietz- 321 sche" (1960), „Problema lucrului" (1962), „Tehnica şi răspîntia" (1962), „Calea mea spre*fenomenologie" (1965), „Heraclit" (1970). HEISENBERG, Werner (1901-1976), fizician şi filozof al ştiinţei german, unul dintre creatorii mecanicii cuantice. tn 1925 a elaborat, împreună cu M. Born, mecanica matricială, prima variantă a mecanicii cuantice. în 1927 a formulat relaţiile de incertitudine (nedeterminare) care exprimă legătura specifică dintre impulsul şi coordonatele spaţiale (respectiv energie şi timp) ale microobiectului. H. a făcut de asemenea cercetări fundamentale cu privire la atomul de heliu, la spinul feromagnetic, la forţele nucleare; în ultimii ani cercetările sale au fost îndreptate spre construcţia unei teorii unitare a cîmpului. în filozofia fizicii, H. a dezvoltat, alături de N. Bohr, interpretarea numită a Şcolii de la Copenhaga, H. a explicat rolul fizicii modeme în constituirea unei noi epistemologii şi influenţa ei asupra filozofiei în general. O atenţie ^deosebită a acordat H. studierii rolului matematicii în construcţia teoriilor fizice, formulînd condiţiile ipotezei logico-matematice în fizică, a cercetat noile forme ale abstracţiei constructive, idealizante, proprii ştiinţei actuale, particularităţile şi criteriile constituirii obiectivităţii cunoaşterii. H. a analizat structura logică şi natura limbajului fizicii moderne, modalităţile în exigenţele noi ale experimentului în fizică, cauzalitatea în condiţiile fenomenelor microcosmice, „conceptul cuantic al realităţii" (înţeles ca „o lume de potenţialităţi" sau de posibilităţi mai degrabă decît ca o lume de „lucruri şi de fapte"). H. a abordat problematica fizicii modeme în contextul filozofic şi social-istoric al secolului nostru, miliţînd pentru folosirea raţioitală, umanistă a cuceririlor ştiinţifice. Op. pr.: „Principiile fizice ale teoriei cuantice" (1930, trad. rom. 1969)^ „Fizica nucleului atomic" (1943), „Imaginea naturii în fizica actuală" (1955) „Fizică şi filozofie" (1958), „Parteî şi întregul" (1969), „Paşi peste graniţe" (1971, trad. rom. 1977). HELIADE RĂDULESCU, Ion (1802___________ 1872), scriitor luminist roman, om politic şi gînditor de ţinută enciclopedică. Figură dominantă a perioadei prepaşoptiste în Ţara Românească, a avut un rol excepţional în edificarea culturii noastre moderne în totalitatea sectoarelor ei. în 1848, ca membrul cel mai influent al guvernului provizoriu şi al locotenenţei domneşti, s-a străduit să imprime revoluţiei un curs moderat şi a împiedicat abolirea relaţiilor de clacă. Divergenţele cu ceilalţi conducători revoluţionari au deter* minat, în timpul emigraţiei, fixarea sa definitivă pe poziţiile unui liberalism moderat cu elemente conservatoare. încă în anii premergători revoluţiei, H.R. a început elaborarea concepţiei sale filozofice trinitariste, îmbinată strîns cu teoria echilibrului între antiteze, care constituie aspectul ei metodologic. Sistemul său trini-tarist, inspirat de dogma creştină a sfintei treimi, de dualismul maniheist al binelui şi răului şi de numeroase surse franceze (Saint-Simon, Fourier, P. Leroux, Comte, H. Lecouturier ş.a.), are la bază triada: spirit-ma-terie-creaţiune, subordonată schemei generale activ-pasiv-rezultat. Din postulatul fundamental: „între spirit şi materie nu încape luptă ci nuntă" (armonie), H.R. derivă, pe de o parte, caracterul antiascetic al moralei sale, iar pe de altă parte, tactica sa conci-liatoristă, rezumată în sentinţa: „Binele stă în echilibrul antitezelor, răul în ruperea echilibrului lor", al cărei corelat politic este „aruncarea între focurile convergente" de partea celui mai slab, în vederea restabilirii echilibrului. Sub misticismul lui HJEL se ascunde o filozofie raţionalistă a măsurii, un umanism de tip renascentist, caracterizat prin emulaţia dintre om şi divinitate, o concepţie evoluţionistă despre natură şi societate, o dialectică a dezvoltării infinite în formă de spirală. H.R. este autorul unei variante interesante a dialecticii idealiste non-hegeliene. Filozofia lui H.R. prezintă numeroase analogii cu filozofia lui p.J. Proudhon şi cu a lui V. Conta. Atras de timpuriu de saint-simonism şi fourierism H.R. este şi autorul unei variante ortodoxe a socialismului creştin. Op. pr.: „Cîteva cugetări asupra educaţiei publice" (1839), „Pentru opinie" (1841), „Filozofie. încheiere la cele zise" (1842), „Santa cetate" (1856), „Biblicele" (1858), „Echilibru între antiteze" (1859—1869), „Ana-tolida, sau omul şi forţele" (1870), „Historia critică universală", 2 voi., postum (1892-1893). HELIOCENTRISM, concepţie după care Soarele (gr. Helios) se află în centrul Universului. H. se opune geocentrismu-lui şi a fost formulat pentru prima dată de N. Copernic, în lucrarea „Despre mişcarea de revoluţie a sferelor cereşti", apărută în anul 1543. Întrucît Biserica creştină a făcut din geocentrism o dogmă, h. a influenţat puternic progresul cercetării ştiinţifice a naturii şi lupta împotriva religiei. De aceea, Engels a caracterizat lucrarea lui Goopernic drept „actul revoluţionar" prin care ştiinţa şi-a proclamat independenţa şi a declarat război autorităţii bisericeşti în problemele naturii. Printre oamenii de ştiinţă care au contribuit la triumful h., în ciuda persecuţiilor Bisericii, se numără şi Gali-leo Galilei. Concepţia heliocentristă nu reprezintă* desigur,* un adevăr ştiinţific; Universul fiind infinit, ideea de centru al universului este un non sens. HELMHOLTZ, Hermann von (1821 — 1894), fizician şi fiziolog german, unul dintre cei care au fundamentat principiul conservării şi tranformării energiei. Aplicînd acest principiu în (iomeniul biologiei, el a contribuit la înfrîngerea vitalismului; totodată, ca linul dintre întemeietorii biofizicii şi psihometriei, lucrările sale au spriji- nit în mod obiectiv dezvoltarea materialismului filozofic. Concepţia sa filozofică a fost eclectică şi oscilantă; a acceptat unele teze kantiene, a elaborat teoria agnostică a hieroglifelor şi a admis ideea limitării cunoaşterii de către însuşirile aparatelor senzoriale. H. aparţine şcolii neokantiene timpurii a idealismului fiziologic, bazată pe o interpretare genetică, psihologizantă, subiectivistă a formelor a priori kantiene. Op. pr.: „Despre vederea omului" (1855), „Faptele de percepţie" (1879), „Scrieri de teoria cunoaşterii" (postum, 1921). HELVETIUS, Claude Adrien (1715— 1771), filozof materialist şi ateist francez. Materialist-mecanicist în ontologie, senzualist în gnoseologie, H. a fost cel mai de seamă reprezentant al „enciclo-pediştilor" în domeniul filozofiei sociale. După H. omul este produsul „mediului social", fizionomia lui morală şi spirituală nefiind înnăscute, ci determinate de condiţiile mediului. Reprezentările morale îşi au izvorul în experienţă, iar baza moralei o constituie interesul personal „just înţeles", adică îmbinat cu cel social. Pentru a asigura triumful moralităţii, spunea H., societatea trebuie reorganizată pe baze raţionale, asigurîndu-se armonia dintre interesele individuale şi cele generale. Concepţia lui H. după care oamenii sînt produsul „împrejurărilor", al „mediului", reprezintă un pas important în căutarea unui materialism sociologic, dar, ne-putînd ajunge pînă la o analiză concretă a activităţii obiective prin care oamenii creează şi schimbă „mediul", „împrejurările", modificîndu-se astfel pe ei înşişi. H. nu a putut evita în cele din urmă concepţia idealistă după care rolul hotărîtor în istorie îl au „opiniile" oamenilor (care creează, credea el, legislaţia, regimul politic şi implicit „mediul"). Ideile lui H. au contribuit la pregătirea socialismului utopic din sec. 20. Op. pr.: „Despre spirit" (1758, trad. rom. 1959), „Despre om, facultăţile sale intelectuale şi educaţia sa" (postum, 1772). hem HEMPEL, Cari Georg (n. 1905), filozof al ştiinţei american, de origine germană. A făcut parte din „grupul de la Berlin", ramură a pozitivismului logic din anii ’30. H. are contribuţii în logică, filozofia matematicii, metodologia şi filozofia ştiinţelor naturii şi societăţii. Deşi nu a părăsit tezele de bază ale pozitivismului logic, H. este unul dintre criticii săi interni. Astfel el a supus unui examen exhaustiv criteriile empiriste ale semnificaţiei arătînd că sistemele de enunţuri ca întreg şi nu enunţurile izolate reprezintă unităţile ultime ale semnificaţiei. în privinţa deosebirii dintre teoretic şi observaţional, H, a propus, în ultima vreme, în locul criteriilor sintactico-semantice unul metodologic, pragmatic. H. a încercat să precizeze o serie de concepte şi proceduri meta-teoretice cum sînt confirmarea şi explicaţia. împreună cu P. Oppenheim, a întreprins o analiză riguroasă a explicaţiei ştiinţifice, pe baza unui model, cunoscut azi ca „modelul deductiv nomologic". Pentru explicarea ideii de „acceptare a unei ipoteze" a propus o nouă abordare, folosind teoria deciziei în condiţii de incertitudine şi a introdus pentru aceasta conceptul de „utilitate epistemică". Op. pr.: „Fundamentele formării conceptelor în ştiinţele empirice" (1952), „Aspecte ale explicaţiei ştiinţifice" (1965), „Filozofia ştiinţelor naturii" (1966), „Elemente de epistemologie" (1972). HEMSTERHUIS, Frans (1720-1790), filozof şi estetician olandez. A scris în limba franceză. Gîndirea sa e tributară mai multor concepţii şi teorii filozofice: teoria socratică a cunoaşterii de sine, reprezentarea neoplatonică a relaţiei dintre corp şi suflet, ideea de apartenenţă shaftesburyană, a „simţului moral" natural al omului etc. Este autorul unei teorii, influenţate de H. Grotius şi de B. Spinoza, potrivit căreia omul acţionează asupra elementelor disparate ale naturii ca o forţă unificatoare, rezultatul acestei unificări fiind răsplătit cu plăcerea maximă a resimţirii simultane a frumosului, binelui şi adevărului. Concepţia lui H. se întemeiază pe reprezentarea idealistă, metafizică şi antropo-logistă a unei naturi umane abstracte, care ignoră complexitatea determinărilor reale, obiective ale adevărului, binelui şi frumosului. împărtăşită de Romantici şi în special de Herder şi Goethe, ea a fost respinsă de reprezentanţii filozofiei clasice germane, în virtutea viziunii lor criticiste, luminist-dialectice. Op.: „Scrisoare asupra omului şi a raporturilor sale" (1772), „Sophyle sau despre filozofie" (1778), „Arist sau despre divinitate" (1779), „Alexis sau despre vîrsta de aur" (1787). HENOTEISM (gr. keis, henos „unu“ şi theos „zeu", „dumnezeu"), formă a religiei în care credincioşii adoră un singur Dumnezeu, fără a exclude existenţa altor divinităţi. Termenul a fost creat în 1878 de sanscritologul german Max Miiller. După el, h. a fost prima formă de religie propriu-zisă, întrucît posedă o concepţie vagă despre divinitate, deosebindu-se astfel de politeism şi de monoteism. Alţi cercetători ai istoriei religiilor au susţinut că h. preconizat de Miiller nu este un element primordial al religiei, ci unul tardiv şi care nu se întîlneşte decît în mod excepţional. HERACLIT din Efes (c. 540—c.475 î.e.n.), filozof materialist grec, unul dintre întemeietorii dialecticii. Din opera sa s-au păstrat aproape 130 de fragmente. Materialismul naiv al lui H. îmbracă o formă mai aprofundată decît cel al filozofilor din Millet. H. consideră ca principiu al realităţii un element material, focul, care ar reprezenta originea, substanţa actuală şi factorul motor al tuturor lucrurilor, inclusiv al sufletului omenesc; el afirmă că lumea nu a fost creată de nici un zeu şi este veşnică. Totul în lume, inclusiv viaţa cetăţii şi cugetarea umană, se supune unei ordini necesare universale, numită de H. logos. H. a formulat pentru prima oară în istoria filozofiei, într-o formă încă globală, principiile dialecticii. El vede lumea şi omul într-o necontenită mişcare, devenire, asemenea unui rîu în care curg mereu alte ape. El susţine că „toate se nasc din luptă" şi îşi dă seama că izvorul mişcării îl constituie dedublarea unitarului în laturi contradictorii, unitatea şi opoziţia contrariilor. H. admite baza senzorială a cunoaşterii şi acordă o înaltă preţuire raţiunii. El face distincţie între „gîndirea personală", care nu înţelege legitatea dialectică a universului, şi „gîndirea comună" (universală) a adevăraţilor înţelepţi, conformă logosului obiectiv. H. s-a situat pe poziţiile aristocraţiei, dar s-a pronunţat împotriva dreptului cutu-miar gentilic şi pentru dezvoltarea regimului juridic bazat pe legi scrise. HERBÂRT, Johann Friedrich (1776— 1841), filozof idealist german, psiholog şi pedagog de orientare conservatoare. După H., fenomenele constituie indiciile unei realităţi multiforme, alcătuită din esenţe calitativ diferite, eterne şi imuabile, denumite „reale". Noţiunea idealistă şi metafizică a „realelor" este o îmbinare sui-generis a „lucrurilor în sine" ale lui Kant cu „monadele" lui Leibniz. în domeniul psihologiei, H. s-a situat pe poziţiile asociaţionismului, interpretând viaţa psihică ca o combinare mecanică de reprezentări. În ciuda caracterului său intelectualist, formalist şi rigorist, concepţia pedagogică a lui H. a exercitat asupra învăţămîntului modern o influenţă precumpănitor pozitivă, contribuind la sistematizarea lui.* H. este iniţiatorul teoriei „treptelor formale" ale lecţiei, aplicată în trecut şi la noi. în estetică, el consideră că „frumuseţea liberă" a lui Kant este „forma pură", dar consideră, spre deosebire de Hegel, că forma rezultă din relaţiile elementelor „materiale" ale obiectului estetic, iar esteticii îi revine obligaţia de a stabili, prin experienţă, în ce constau aceste relaţii. Forma her estetică, după H., ar permite evadarea omului din contingent. Op. pr.: „Pedagogia generală, dedusă din scopurile educaţiei" (1806). HERDER, Johann Gottfried (1744— 1803), filozof, critic literar şi scriitor german, reprezentant al luminismului moderat. Concepţiile filozofice ale lui H. s-au format sub influenţa lui Kant (din perioada „precriticistă"), a lui Lessing, Spinoza şi Rousseau. Deşi în ansamblu idealiste, ele conţin unele elemente materialiste (critica agnosticismului, susţinerea caracterului obiectiv al timpului şi spaţiului, a izvorului empiric al cunoaşterii etc.). Promotor al istorismului, el a privit istoria societăţii ca o continuare a istoriei naturii si pe ambele ca fiind condiţionate de legea universală a progresului, precum şi de alte legi obiective. H. a considerat, în spirit luminist, progresul culturii drept principalul conţinut al istoriei. Pe această bază, el a făcut una dintre primele încercări de prezentare a dezvoltării culturii mondiale, cuprinzînd limba, ştiinţa, meseriile, arta, relaţiile familiale, religia, statul. Prin critica laturii formaliste a esteticii kantiene a promovat realismul, iar prin valorificarea tradiţiilor folclorice naţionale şi prin exaltarea caracterului spontan al inspiraţiei artistice a deschis drum romantismului german de la începutul sec. 19. Ideile lui H. au exercitat o influenţă fecundă asupra lui Goethe, Hegel şi Feuerbach. Op. pr.: „Idei asupra filozofiei istoriei omenirii" (4 voi., 1784—1791), „Glasurile popoarelor în cîntece" (2 voi., 1778—1779). în lb. română au apărut „Scrieri" (1973). HERMENEUTICĂ, 1. Denumire tradiţională dată ansamblului metodologic de reguli necesare interpretării vechilor texte religioase, obscure, criptice, în general antice sau dificile. Prin extensiune, rezultatul însuşi al interpretării. Trebuie făcută o disociere între practica h., respectiv, aplicarea concretă, interpretarea propriu- 325 p liiil her zisă a textelor şi teoria generală a exegezei lu 2. G§ disciplină, h., îndeosebi începînd cu Schleiermacher, este teoria procesului de interpretare şi înţelegere, în funcţie de diversitatea obiectelor sale, care acoperă întreaga sferă spirituală, culturală, artistică. Specific acestui proces este „cercul hermeneutic" şi ansamblul relaţiilor sale reciproce: schema conceptuală a interpretului— datele textului, alternanţa tot—parte, analiză—sinteză, trecut— prezent, inducţie—deducţie etc.; 8. (în filozofia contemporană). Tehnică de descifrare a unui dat, considerat ca simbolic, frecvent folosit în psihanaliză şi în analiza structurală. în acest din urmă sens, h. apare ca teorie a decodificării şi interpretării semnelor, ca reflexie filozofică asupra simbolurilor religioase, miturilor, emoţiilor, oricăror forme de expresie umană care semnifică ceva, considerate, prin definiţie, polivalente, şi, ca atare, ca disociere a semnificantului şi semnificatului lor. H. fenomenelor umane susceptibile de interpretare se deosebeşte de „ana-lizau obiectivă a fenomenelor naturale. Apelul la h. este propriu mai ales fenomenologiei existenţialismului (Heidegger, Jaspers, Sartre, Ricoeur), existenţa umană fiind, pentru aceasta, un „semn" care aşteaptă să fie tălmăcit de filozofie, cu mijloace specifice, în special prin intuiţie. Pornind de la conceptul diltheyan de „înţelegere", H. Gadam-mer, discipolul lui Heidegger, a teoretizat o „hermeneutică filozofică" care subliniază valoarea autonomă a discursului filozofic, contracarînd mărginirea pozitivistă. în continuarea fenomenologiei, P. Ricoeur a elaborat o h. adaptată analizei fenomenelor culturii, formulă de circulaţie astăzi în gîndirea franceză şi în cea anglo-saxonă. HERZEN, Aleksandr Ivanovici (1812— 1870), democrat-revoluţionar, filozof materialist şi scriitor rus. în scrierile sale filozofice „Diletantismul în ştiinţă** (1843) şi „Scrisori despre studiul naturii" (1845—1846), H. a pledat pentru le- 326 garea filozofiei de ştiinţă. El a criticat atît idealismul, în special pe cel hegelian, cît şi materialismul metafizic şi vulgar. Depăşind mărginirea materialismului contemplativ feuerbachian, H. a sesizat legătura dintre filozofie şi politică. El l-a criticat pe Hegel pentru împăcarea lui cu rînduielile conservatoare şi a arătat că dialectica trebuie înţeleasă ca o „algebră a revoluţiei" şi nu ca o „aritmetică a stagnării". „Herzen s-a apropiat nemijlocit de materialismul dialectic, oprindu-se în faţa materialismului istoric" (V.I. Lenin). Ca autor al aşa-numitei teorii a „socialismului rus", el a crezut în mod greşit că Rusia va ajunge la socialism pe calea obştilor ţărăneşti, evitlnd dezvoltarea capitalistă. Luînd apărarea principiilor realismului critic, H. a afirmat legătura indestructibilă a artei cu viaţa şi a socotit literatura ca o tribună a ideilor înaintate. Alte op.: „Despre dezvoltarea ideilor revoluţionare în Rusia" (1851). In lb. rom. au apărut „Opere filozofice alese" (2 voi., 1950, 1954). HESIOD, poet grec din a doua jumătate a sec. 8 sau începutul sec. 7 î.e.n. H. a evocat în poemul didactic „Munci şi zile" (trad. rom., 1930, 1957), scris în hexametri, societatea greacă pre-sclavagistă, văzută prin prisma micului agricultor, apăsat de cei avuţi şi puternici. Aici, mituri ca acela al „vîrstelor" omenirii sau al Pandorei au menirea să susţină năzuinţa către dreptate a celui oprimat şi efortul său de a elibera de „rele" anevoioasa sa muncă zilnică şi de a o face mai prielnică lui. „Theogonia" (trad. rom. 1973), poemul genealogiei zeilor are în substrat sensuri cosmogonice şi etice. în opera lui H. se îmbină realismul cu superstiţia naivă iar remarcabila lui substanţă lirică e înnobilată de prefigurarea unora dintre conceptele filozofice de mai tîrziu. HIEROFANIE, v. SUPRANATURAL. HIEROGLIFE (teoria hieroglifelor), teorie agnostică conform căreia senzaţiile şi reprezentările omului n-ar fi imagini, copii, reproduceri ale lucrurilor şi ale proceselor reale, ci semne convenţionale, simboluri, h. care nu au nici o asemănare cu obiectele reprezentate de ele. Teoria h. a fost promovată în sec. 19 de unii natura-lişti germani, adepţi ai idealismului „fiziologic", ca J.P. Muller şi H. Helm-holtz. Teoria h. implică neîncrederea în mărturiile organelor de simţ, în posibilitatea cunoaşterii lumii. Ea duce la negarea adevărului obiectiv şi la îndoială în ceea ce priveşte existenţa realităţii obiective însăşi, deschizînd astfel calea idealismului subiectiv. V.I. Lenin a combătut teoria h. în opera sa „Materialism şi empiriocriticism", opunîndu-i teoria materialist-dialec-tică a reflectării. Sin. teoria simbolurilor. HILBERT, David (1862-1943), matematician şi logician german, fondatorul şcolii de matematică de la Gottin-gen, considerat, alături de A. Tarski, întemeietorul metamatematicii. Paralel gu dezvoltarea pe care a dat-o geometriei printr-un sistem axiomatic necontradictoriu, independent şi complet, H. s-a preocupat totodată şi de fundamentele logice ale matematicii, de natura sistemelor formalizate ale logicii şi matematicii. în legătură cu aceasta, H. perfecţionează, alături de P. Bernays, sistemul axiomatic expus de B. Russell şi A.N. Whitehead în „Principia Mathematica“. Arătînd că a 5-a axiomă (asociativitatea disjuncţiei) este deductibilă şi deci e de fapt o teoremă^ el creează un nou sistem axiomatic al calculului propoziţionale care prin extindere poate cuprinde şi calculul predicatelor şi care e cunoscut sub numele de sistemul Hilbert-Bernays. Concepînd logica simbolică (matematică) drept metamatematică, H* iniţiază curentul formalismului în cercetarea sistemelor formalizate. El considera că un sis- tem axiomatic este suficient prin el însuşi dacă este consistent, adică dacă se bucură de proprietăţile de noncontradic-ţie, independenţă şi completitudine. în acest fel, H. se situează pe o poziţie total opusă intuiţionismului, iniţiat de L.E. J. Brouwer şi A. Heytmg. A introdus noţiunea de spaţiu metric („spaţiul H.“). Op. pr.: „Fundamentele geometriei" (1899), „Fundamentele logicii teoretice" (1928, în colab. cu Akermann). HILEMORFISM (gr. hyle „materie" şi morfe „formă"), doctrină aristotelico-scolastică, preluată de către neotomism, care fundamentează existenţa corpurilor pe unirea a două principii: „materia primă" şi „forma substanţială". Primul principiu există în stare „pură", nedeterminat, pasiv, potenţial, identic cu sine în toate corpurile; al doilea principiu este determinant, activ, actual, realizat în mod specific în fiecare dintre corpuri*. Unirea celor două principii dă naştere „materiei secundare" sau substanţei corporale, cu o natură specifică, determinată. H. a servit neotomismului pentru „argumentarea" existenţei lui Dumnezeu ca „formă pură", singura de acest fel. în rest, h. susţine că „forma" nu există ca atare decît obiectivată prin intermediul materiei, idee care reprezintă o primă intuire a raporturilor dialectice dintre conţinutul şi forma obiectelor şi fenomenelor materiale. HILOZOISM (gr. hyle „substanţă", „materie" şi zoe „viaţă"), teorie de ordin filozofic, care, ignorînd deosebirile calitative dintre sistemele materiale, consideră că viaţa şi capacitatea de a simţi şi a gîndi ar fi proprii tuturor lucrurilor din natură. în istoria filozofiei premarxiste, h. a fost adesea o formă de exprimare a materialismului, fiind legat de ideea caracterului reflec-toriu activ, dinamic al materiei (de ex. la materialiştii greci din şcoala ioniană, la filozofii Renaşterii) sau îndreptat împotriva concepţiei idealiste despre existenţa unei substanţe 1 hin spirituale (de ex., la Spinoza, la mate-naliştii francezi*din sec. 18 etc.). Termenul h« apare pentru prima oară la filozoful idealist englez R. Cud-worth (1617-1688). HINDUISM, religie corespunzătoare celei de-a treia perioade din istoria religiilor indiene (primele două fiind cea vedică şi cea brahmană). în sanscrită este numită „Sanatana Dharma“ (religia cea veşnică). Ca religie specifică, h. este greu de definit, deoarece nu are un Credo comun tuturor credincioşilor, un sistem filozofic unic şi nici un cult uniform, sau o „scriptură" echivalentă Bibliei etc. Ca sistem religios, h. apare, în linii mari, la începutul evului mediu, prin transformarea brah-monismului, atît sub influenţa credinţelor religioase ale noilor triburi indice care au trecut la brahmanism, cît şi prin influenţa unor religii ca budismul, creştinismul şi islamismul. H. moşteneşte de la brahmanism credinţa în Brahman, adică în Spiritul absolut ţi etern, cauză originară, sursă şi sfîrşit al tuturor lucrurilor. Acest Şpirit este conceput ca existînd sub forma unei triade de divinităţi numită „Trimfirţi". Brahma (principiul masculin care a creat lumea, dar care nu se identifică cu Brahman), Vişnu (principiul care menţine si conservă lumea) şi Şiva (principiul care distruge lumea şi o recreează, reprezentînd izvorul vieţii noi). Brahma este rareori obiectul unui cult special şi are puţine temple; în schimb, Vişnu şi Şiva sînt divinităţi populare, fiecare dintre ei avînd zei subordonaţi sau înrudiţi. Zeul Vişnu, de pildă, evoluează prin zece încarnări (avatare) succesive, luînd înfăţişarea unor animale sau oameni, cu scopul de a salva omenirea de diferite catastrofe. De la aceştia din urmă sînt denumite cele două curente principale în h.: vişnuismul şi şivaismul. în afară de aceşti trei zei, există numeroase alte divinităţi, demoni, obiecte sfinte etc., h. fiind un politeism luxuriant, bazat pe ideea filozofică după 328 care tot ce există ar fi o parte a divinităţii şi pe principiul după care lumea sensibilă ar fi doar o iluzie, „Maya“ (formă efemeră de manifestare a lui Brahman), sortită dispariţiei. Prin h., cultul religiei indiene devine mai democratic, mai accesibil maselor; apar ceremoniile colective; pentru prima dată se introduc templele; ritualurile se dez» voltă şi se complică în funcţie de cultul numeroaselor divinităţi protectoare. Apărut odată cu feudalismul indian, h. a conservat şi transmis de-a lungul secolelor, într-o formă religioasă, doctrina castelor, a grupurilor sociale închise, cu un rol esenţial în viaţa socială şi spirituală a individului. Pe linia dogmelor şi a filozofiei, h. dezvoltă moştenirea brahmanică; alături de „Vede" şi „Upanişade“ apar epopeile „Mahabharata“ (ce include Bhagavad Gîta, textul sacru hindus cel mai citit şi admirat) şi „Ramayana", iar mai tîrziu „Puranas“ , „Tantras" şi un mare număr de lucrări religioase aparţinînd unei secte sau alteia. Caracterizat printr-un amalgam de rituri şi ceremonii, cultul hindusit se axează pe regulile de conduită ale credincioşilor, lăsînd acestora o largă libertate în ce priveşte concepţiile cu caracter filozofic. Aceasta explică, printre altele, toleranţa religioasă a h. şi capacitatea acestuia de a asimila elemente ale altor religii, dar, totodată, şi greutăţile de care s-au lovit tentativele nereuşite de unificare la scară naţională a acestei religii. Tocmai de aceea, sectele rămîn o particularitate a religiei Indiei pînă în zilele noastre; în fruntea acestora situîndu-se aşa-numiţii „guru“ (oameni sfinţi, învăţători). De-a lungul secolelor, dar mai ales în sec. 18 şi 19, în sînul h. s-au dezvoltat mişcări reformiste care au preconizat îndeosebi înlăturarea formalismului religios şi atenuarea consecinţelor provenite din existenţa castelor şi din doctrina filozo-fic-religioasă a castelor. Transformările cele mai importante din sînul h., îndeosebi în această direcţie, se produc însă în zilele noastre şi ca urmare a reformelor din afara domeniului reli- 1 gios, declanşate de progresul economic şi social-politic al Indiei după eliberarea sa (1949) de sub ocupaţia engleză. In India contemporană are loc un vast proces de secularizare a Vieţii sociale, ceea ce duce la restrîngerea influenţelor h., altădată copleşitoare, asupra vieţii colective şi individuale a oamenilor. Ga filozofie, h. influenţează încă în zilele noastre unele pături de intelectuali europeni şi americani, pe fondul crizei ideologice a societăţii capitaliste contemporane. V. şi indiană (filozofia i.). HINTIKKA, Jaakko (n. 1929), logician şi filozof finlandez. Are contribuţii valoroase în numeroase domenii ale ştiinţei şi filozofiei actuale: logica matematică (o formă originală a teoriei cuantificării), semantica şi pragmatica logică (construcţia unei semantici a logicii intensionale şi modale fundată pe ideea „lumilor posibile" şi a unei pragmatici logice, întemeiată pe teoria jocurilor), logica inductivă, teoria informaţiei (a dezvoltat teoria semantică a informaţiei), logica deontică şi epistemică, filozofia logicii şi a matematicii (a propus o interpretare complet nouă, care răstoarnă dogmele pozitiviste, privind valoarea deducţiei, analiticita-tea, structura raţionamentului matematic), istoria logicii şi a filozofiei, lingvistica teoretică. Contribuţiile lui H. izvorăsc din construcţia şi aplicarea progresivă a unei metode originale de analiză logică, pe baza căreia a putut, pe lîngă obţinerea unor rezultate ştiinţifice, să ajungă la o critică fundamentală şi multilaterală a viziunii epistemologice neopozitiviste. Această metodă i-a permis, în acelaşi timp, reconsiderarea unor gînditori din istoria filozofiei şi a logicii (Platon, Aristotel, Descartes, Leibniz, Kant, Frege, Wit-tgehstein, Carnap), şi reconstrucţia modernă a unor teme şi concepte principale ale filozofiei cunoaşterii (anali-ticitate, inducţie, deducţie, cunoaştere apriori, lucrul în sine, intuiţie, con-structivitate ş.a.). Op. pr.: „Cunoaştere şi convingere" (1962), „Modele hob pentru modalităţi" (1969), „Logica, jocurile lingvistice şi informaţia" (1973), „Timp şi modalitate în gîndirea antică" (1974), „Cunoaşterea şi cunoscutul; !>erspective istorice în epistemologie" 1974). HIPNOZĂ, stare asemănătoare somnului, produsă artificial prin stimuli hipnogeni şi mai ales prin sugestie, care se manifestă prin catalepsie (înţepenirea trupului şi membrelor), slăbirea spiritului de discernămînt şi a controlului conştient, somnambulism provocat, amnezie după trezire. H., deosebită de starea de veghe, se deose^ beşte calitativ şi de somn; în stare hipnotică pot avea loc percepţii senzoriale şi unele acţiuni sugerate de hipnotizator; de asemenea ritmurile bioelectrice corticale înregistrate (electroencefalograme) nu sînt cele specifice somnului. H. cunoaşte mai multe stadii de profunzime, de la starea de sugestibilitate crescută şi pînă la faza somnambulică. HOBBES, Thomas (1588-1679), filozof materialist englez. Sistematizînd materialismul precursorului său Fr. Bacon, H. a înlăturat inconsecvenţele teologice ale acestuia şi a dezvoltat o ontologie materialist-monistă consecventă. Totodată, corespunzător caracterului ştiinţelor naturii din vremea sa, H* a extins asupra tuturor sferelor cunoaşterii optica şi metodele geometriei şi mecanicii. El a negat diversitatea calitativă a realităţii, reducînd toate însuşirile senzoriale ale lucrurilor (culoarea, sunetul, mirosul, gustul etc.) la însuşirile lor spaţiale, cantitative: mărimea, forma, poziţia şi mişcarea, aceasta din urmă fiind concepută de el numai ca mişcare mecanică (deplasare în spaţiu). H. se situează în general pe poziţiile senzualismului materialist, fără să izbutească însă să rezolve problema trecerii de la percepţiile senzoriale la noţiunile generale, ceea ce l-a dus la o îmbinare exterioară, eclectică a empirismului cu raţionalismul. în filozofia sa socială, H. atribuie trăsă- 329 hoc turile caracteristice ale societăţii burgheze (anarhia, concurenţa, individualismul etc.) omului, societăţii omeneşti în genere. După el, „omul este lup faţă de alt om“ (homo homini lupus) şi din această cauză „starea naturală" (anterioară statului) a oamenilor este „războiul tuturor împotriva tuturor" (bellum omnium contra omncs). Statul a fost creat, după H., de oameni pe calea unei înţelegeri, a unui contract social, cu scopul de a pune capăt acestei stări de lucruri şi de a menţine pacea în societate. Întrucît, prin respectivul contract, în schimbul păcii şi securităţii, oamenii şi-au cedat statului drepturile lor naturale, H. concepea statul ca o putere totalitară, indiferent de forma pe care ar dobîndi-o. Concepţiile sale asupra statului şi dreptului au exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării gîndirii social-politice burgheze. Op. pr.: „Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil" (1650). HOCKING, William Ernest (1873-1966), reprezentant proeminent al personalismului din S.U.A. Discipol al lui W. James, căruia i-a succedat ca profesor de filozofie la Universitatea Harvard; a construit un sistem filozofic al personalismului absolutist, care critică relativismul pragmatist, con-siderînd că principala cauză a frămîn-tărilor sociale şi a crizelor politice ar constitui-o „haosul" lăuntric al omu* lui, transpus în viaţa socială, rezolvarea putînd fi obţinută numai în „imperiul persoanei", prin transpunerea în Viaţă a perceptelor unei „metafizici teiste a persoanei" şi acceptarea „primatului metafizicii asupra politicii**. Teoria sa, cu accente critice îa adresa civilizaţiei tehnocratice capitaliste şi a efectelor ei în planul alienării umane, eşuează într-o triplă utopie: „stingerea luptei de clasă", „convergenţa capitalismului cu socialismul", „religia universală". Op. pr.: „Semnificaţia lui Dumnezeu în experienţa umană" (1912), „Omul şi statul" (1926), „Civilizaţia lumii care va venr* (1956). 330 HOLBACH, Paul Henri, baron d’ (1723—1789), filozof materialist şi ateist francez, colaborator al „Enciclopediei", unul dintre ideologii revoluţiei franceze din 1789. A expus în modul cel mai sistematic concepţia materialist-mecanicistă a materialistilor francezi din sec. 18 („Sistemul naturii sau despre legile lumii fizice şi ale lumii morale", 1770, trad. rom. 1957). Pentru H., natura, materia este necreată şi indestructibilă. Mişcarea (redusă la deplasarea în spaţiu) e considerată ca atributul ei inalienabil, iar conştiinţa ca o însuşire a materiei organizate într-un fel deosebit. Pornind de la noţiunea „naturii umane" a omului ca parte a naturii, H. a susţinut necesitatea înlocuirii societăţii feudale cu una „naturală" şi „raţională", care în realitate era însăşi societatea burgheză idealizată. Este şi autorul unor scrieri ateiste militante („Creştinismul demascat", 1767, trad. rom. 1966). HOLISM (gr. holos „întreg"), modalitate de interpretare filozofică a fenomenelor ca totalităţi, ca sisteme în care părţile îşi pierd individualitatea şi se subordonează întregului. Potrivit concepţiilor holiste, de veche tradiţie, sistemul este determinat de relaţiile care se stabilesc între elementele* ce-i sînt subordonate şi nu de natura acestora. Interpretările holiste din antichitate evoluau adesea spre o imagine panholistâ, sintetic totalizatoare (deci monistă) asupra universului, conceput ca un mare întreg care subordonează integrativ nu numai totalitatea obiectelor şi fenomenelor naturale, ci şi omul, sub forma unei unităţi indivizibile om-natură sau om-univefs. în filozofia modernă, ideea de întreg este concepută îndeosebi ca principiu de alcătuire şi ordonare a fenomenelor, ca tendinţă de integrare a elementelor în sistem, modelul unei asemenea interpretări oferindu-1 pentru prima oară conceptul german de „Gestalt" (în baza căruia Christian von Ehrenfels, în 1890, concepe psi- hicul ca întreg cu proprietăţi ce nu pot fi' obţinute prin adiţia părţilor sale). Un aport remarcabil la întemeierea metodologică a h. modern l-a avut Jan Ghristian Smuts, în lucrarea Holism şi evoluţie" (1926). Con-siderînd h. ca principiu al tendinţei generale către sinteză a universului în ansamblu (al originii şi progresului întregurilor în univers) şi ca principiu al cunoaşterii, el deduce cîteva idei fundamentale. pentru caracterizarea conceptului de sistem şi a dialecticii relaţiilor dintre întreg şi parte: întregul există prin părţi şi părţile prin întreg; sinteza întregului şi părţilor se reflectă în caracterul holistic al funcţionării părţilor, existente de asemenea ca întreguri. Pe baza relaţiilor de coordonare şi de subordonare a sistemelor, Smuts deduce o imagine dialectic-holistă asupra diacroniei universului în ansamblu, conceput ca un ansamblu infinit de universuri, precum şi principiul structurării progresive (de la simplu la complex) a acestuia („selecţia holistă"), al cărui rezultat este creşterea capacităţii de organizare şi de omogenizare a universului, exercitată dm ce în ce mai pronunţat la nivelele sale superioare de organizare (biologic, social şi uman). Dacă prin surprinderea dialecticii relaţiei între întreg şi parte a contribuit la întemeierea metodologiei sistemice* moderne, de analiză a fenomenelor» prin schema „selecţiei holiste", Smuts evoluează teoretic pe linia unor concluzii neovitaliste care, aplicate mecanic la structura şi dinamica vieţii sociale, coţiduc la un integralism sociologic cu rezonanţe apologetice la adresa imperialismului şi colonialismului britanic de coloratură neofascistă. Datorită acestei orientări teo-retico-ideologice reacţionare, conferite de Smuts, h. a fost multă vreme compromis în gîndirea filozofică, fapt care i-a atras nenumărate critici din partea exponenţilor filozofiilor progresiste. Reconsiderarea h. şi debarasarea sa de consecinţele teoretice idealiste şi reacţionare împrumutate lui de către beneficiarii ideologici (neofascişti) ai concepţiei integraliste a lui Smuts, s-a realizat din perspectiva metodologiei ştiinţelor. în acest domeniu, o contribuţie hotărîtoare a avut-o L. von Bertauanffy care, prin intermediul conceptului de „organism", considerat ca un sistem deschis (aplicat în primul rînd în biologie), a ridicat principiul h. la nivelul unei teorii generale a sistemelor (1945). Cercetînd izomorfismul sistemelor şi corelaţiile dintre structura şi funcţiile acestora, teoria sistemelor permite o integrare a unor vaste domenii de realitate şi oferă fundamente logice pentru elaborarea unui sistem unitar al ştiinţei, precum şi premise pentru o pronunţată şi avantajoasă reducţie metodologică cu aplicabilitate nu numai la disciplinele ştiinţifice ontologice tradiţionale (fizică, biologie, psihologie, sociologie), ci îndeosebi la disciplinele tehnologice şi acţionale, de tipul teoriei organizării, ştiinţei conducerii, teoriei educaţiei etc. Alături de Bertalanffy, reprezentanţii de seamă ai h. pe plan metodologic sînt: O. Spann, care dezvoltă un sistem holist cu aplicaţii în domeniile economiei şi sociologiei; L. Gabriel, care a oferit (1956) o sinteză metodologică a „Gestalt"-ului logic; R.G. Jones, autorul unei teorii generale a integrării cu aplicaţie la structurile educaţionale (1964); J. Gebser, care a încercat (1966) o aplicare a principiului holist în domeniul filozofiei culturii,' la explicarea structurilor conştiinţei etc. Fără să fi renunţat la unele orientări panholiste, şi deci la construirea speculativă a unor imagini de ansamblu asupra universului (conceput ca un „super sistem", caracterizat printr-o „grandioasă unitate") care ar exclude orice divergenţă între părţile componente, implicit pe plan social între diverse grupuri şi clase sociale (sugerîndu-se în această privinţă şi ideea raţionalităţii armoniei sociale, a concilierii claselor), in-vocîndu-se în acest sens şi unele spirite neotomiste sintetizatoare ca Teil-hard de Chardin şi Pietro Ubaldi, 1 hom h. contemporan se defineşte tot mai mult ca o metodologie generală, ca o concepţie preocupată de relaţia dialectică dintre întreg şi parte în structura sistemelor, de tendinţa către întreg a fenomenelor, de legile mecanismului obiectiv al, integrării şi omogenizării acestora,* precum şi de semnificaţia sintezei în gîndirea teoretică, de manifestare a principiului h. în domeniul cunoaşterii. HOMEOMERII, termen aristotelic referitor la sistemul lui Anaxagora din Glazomene, pentru a desemna substanţele corporale din care ar fi constituită natura, substanţele necreate, indestructibile, imuabile, existente în număr infinit şi divizibile la infinit. HOMEOSTAZIE (gr. homoios „asemănător" şi statis„stare", „menţinere"), proces de autoreglare prin care se realizează menţinerea unui sistem într-o relativă condiţie de stabilitate şi echilibru şi de reîntoarcere a lui la o astfel de condiţie ori de cîte ori este supus acţiunii spontane a unor factori perturbatori interni sau externi. Organismele vii sînt, în condiţii normale, sisteme homeostatice. Preluată de către unii sociologi nemarxişti, ideea h.> a echilibrului, a fost folosită uneori,' cu referire la societatea capitalistă contemporană, ea desemnînd capacitatea acestei societăţi de a se „autoregla" şi, prin urmare, de a se menţine. Folosită în acest context, noţiunea de h. capătă o semnificaţie conservatoare, apologetică. HOMOMORFISM, concept matematic general, a cărui definiţie precisă se obţine în algebra modernă. în termeni mai puţin precişi, h. este o corespondenţă univocă între un sistem A şi un sistem B prin care se păstrează operaţiile şi relaţiile. Ca şi conceptul mai strict de izomorfism, h. are o mare aplicabilitate în cadrul raţionamentelor analogice în studiul relaţiilor dintre teorii, în cercetările asupra structurii măsurării ş.a. 332 HONIGSWALD, Richard (1875-1947), psiholog, pedagog şi filozof german din şcoala realismului critic neokantian, întemeietor al unei „psihologii a gîndirii" înţeleasă ca „teorie filozofică a conştiinţei şi a existenţei obiectului", H. s-a remarcat prin studii de teoria cunoaşterii şi de epistemolpgie, care subliniază necesitatea analizei conceptelor psihologiei şi a aplicării matematicii în acest domeniu. H. a fost totodată un istoric al filozofiei, exercitînd influenţe puternice asupra şcolii isto-rico-filozofice germane contemporane. Istoria filozofiei este gentru H. o dezvoltare a problemelor şi conceptelor spre sistemul filozofiei, în orice fază a istoriei sale corpul sistematic al filozofiei fiind contemporan şi activ. H. a adus remarcabile contribuţii la progresul filozofiei limbajului şi în pedagogie. Op.pr.: „în legătură cu conflictul asupra fundamentelor matematicii" (1912), „Problemele principale ale psihologiei gîndirii" (1913), „Filozofia antichităţii" (1917), „Fundamentele psihologiei gîndirii" (1921), Filozofia de la Renaştere pînă la Kant" (1923), „Problemele fundamentate ale teoriei «cunoaşterii»" (1931), „Istoria teoriei cunoaşterii" (1933), „Filozofie şi limbaj" (1937), „Ştiinţă şi artă" (postum, 1961). HONTERUS, Johannes (1498 — 1549), umanist sas, reprezentant al umanismului în ţările române. Revenit în Transilvania după studii la Viena, Cracovia şi Basel, s-a afirmat printr-o concepţie înaintată şi printr-o activitate culturală multiplă (pedagog, matematician, editor, tipograf etc.). A luat poziţie faţă de concepţia religioasă tradiţională, folosind argumente ştiinţifice (teoria heliocentrică coper-i\icană, pe care o cunoscuse în timpul şederii sale la Cracovia, înainte ca aceasta să fi fost publicată) şi cunoştinţele medicale şi de psihologie animală (fiind primul cercetător în această direcţie din sud-estul Europei) precum şi argumente politice, fiind un propagator al ideilor Reformei. Opera ■ principală a lui H., „Rudimenta Cosmographica" (1530), a avut un rol important în răspîndirea acestor idei, fiind, timp de un secol, cel mai folosit manual de geografie şi astronomie. Ea conţine şi reflecţii ce intuiesc unitatea istorică şi geografică a celor trei ţări româneşti, idee ilustrată şi de harta intitulată „Dacia Transilvania, Valachica, Moldavia" (1532). H. a deschis noi căi învăţămîntului şi culturii. El a întemeiat o tipografie (1535) în care au fost tipărite cărţi didactice şi a organizat gimnaziul din Braşov (1544) pe baze umaniste. HORKHEIMER, Max (1895-1973), filozof şi sociolog german, reprezentant al Şcolii de la Frankfurt. Preocupat mai ales de problemele filozofiei şi antropologiei sociale precum şi ale sociologiei cunoaşterii. întemein-du-se pe critica marxistă a economiei politice şi pe dialectica hegeliană H. a adus o importantă contribuţie la elaborarea „teoriei critice** a societăţii, opusă teoriei „tradiţionale**, considerată drept contemplativă şi implicată în menţinerea relaţiilor sociale (în speţă a celor capitaliste) existente. Situîndu-se în afara organizării sociale date, „teoria critică** este o „critică imanentă** a societăţii capitaliste; ea ţinteşte la subminarea, şi nu la menţinerea acesteia. în opoziţie cu modul de cunoaştere specific ştiinţelor naturale, mod pe care H. îl consideră atemporal, subordonat strict discursului logic, „teoria critică** este considerată ca avînd sarcina de a releva conceptul de „om“ în calitatea sa de creator al istoriei, capabil de a compara ceea ce este cu ceea ce trebuie să fie. Iniţial, H. concepea „teoria critică** drept un mod de demistificare a „falsei conştiinţe“ generată de ordinea burgheză şi un mod de cunoaştere care să servească formării conştiinţei de sine a proletariatului. Ca şi alţi reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt, H. a fost influenţat de hegelianism, de concepţia lui Marx, de scrierile timpurii ale lui G. Lukâcs, de freudismv de unde hum caracterul inconsecvent al creaţiei, ca şi al atitudinii politice. Op.j>r.: „Studii despre autoritate şi familie** (1936), „Teorie critică şi teorie tradiţională** (1970), „începuturile filozofiei istoriei burgheze** (1971), „Studii social-filozofice** (1972). HUIZINGA, Johan (1872-1945), istoric şi teoretician olandez al culturii. Lucrările lui H. se impun printr-o adîncă erudiţie şi printr-Un fin spirit de sinteză, ca şi prin calităţile lor eseistice. H* s-a aplecat cu pasiune asupra culturii orientale, şi, mai ales, asupra civilizaţiei europene al căror sens raţional a căutat să-l releve. Op. pr.: „Amurgul evului mediu** (1919, trad. rom. 1970), „Erasm“ (1924, trad. rom. 1974), „Explorări în istoria culturii** (1929), „Criza civi-lizaţiei** (1935), „Homo ludens** (1938, trad. rom. 1977), „Considerare asupra perspectivelor de vindecare ale culturii noastre" (1945). HUMBOLDT, Alexander (1769-1859) naturalist şi geograf german, iniţiator al unei noi direcţii în cercetarea geografică şi în studiul naturii în general, numită de el „maniera estetică de tratare a ştiinţelor naturale**, vizînd o înţelegere unitară a universului, izvorîtă dintr-un simţ romantic al naturii. Op.pr.: „Imagini ale naturii** (2 voi., 1808), „Cosmos** (4 voi., 1845—1858, trad. rom. parţial, 1970). HUMBOLDT, Wilhelm Karl von (1767 — 1835), om de stat german cu vederi liberale, filozof al istoriei, estetician, precursor al lingvisticii moderne. Ca reprezentant de frunte al umanismului şi al ideii de umanitate în perioada de înflorire a filozofiei clasice germane, H. a susţinut un ideal de cultură apropiat de cel al lui Schiller şi Goethe şi a pledat pentru valoarea şi utilitatea unui învăţămînt umanist în şcoli, considerînd că statul are menirea de a asigura şi de a apăra dezvoltarea liberă a individului şi a 333 hum naţiunii. în sensul idealurilor sale, H. a fost un parti determinat de progresul ştiinţei. Această concepţie a fost infirmată prin evidenţierea funcţiei de clasă ă i. care nu încetează prin schimbarea proporţiei dintrei elementele de cunoaştere adecvată încorporate într-o construcţie ideologică. Unii marxişti (L. Althusser ş.a.) au preluat această teză a opoziţiei dintre i. şi ştiinţă, deosebind şi în cadrul teoriei marxiste o componentă ştiinţifică (materialismul istoric, economia politică) şi una ideologică (materialismul dialectic). în realitate, teoria marxistă reprezintă o i. ştiinţifică (bazată, în ansamblu, pe ştiinţă), conformă sensului real aidezvoltării istorice progresisM*, în care se îmbină dialectic partinitateay obiectivitatea şi valorile olice, „IDOLI", termen folosit de F. Bacon („Novum Organum", „De dignitate") pentru desemnarea celor mai generale şi mai adînc înrădăcinate în conştiinţa oamenilor categorii de erori, păreri şi idei false, împotriva cărora intelectul trebuie să se asigure şi să se apere în scopul realizării cu succes a operei de instaurare sau restaurare a ştiinţelor. Filozoful englez enumeră patru specii de.„i.“: 1) „i.“ tribului, comun tuturor oamenilor, care reprezintă reflectarea denaturată a lucrurilor ca urmare a subiectivităţii percepţiilor, a simplificării şi uniformizării realităţii, a amestecării na- turii umane cu aceea a lucrurilor; 2) cavernei, izvorînd din particularităţile individuale ale fiecărui om (temperament, educaţie, mediu etc.); 3) „i." forului, erori a căror cauză rezidă în folosirea incorectă a cuvintelor, în sărăcia terminologică, în caracterul nedefinit sau echivoc al sensului unor termeni; 4) „i." teatrului, format din doctrine şi idei false care, asemenea reprezentaţiilor teatrale pompoase, îi ademenesc pe oameni (filozofia scolastică, speculativă, cea empirică, alchimia, mentalitatea superstiţioasă etc.). Calea preconizată de Bacon pentru biruirea „i." o constituie întoarcerea către experienţă şi prelucrarea ei inductivă. IDONEISM (lat. idoneus „apt", „capa-pabil de"), termen pus în circulaţie de către F. Gonseth, pentru a defirti poziţia neoralionalismului său, o poziţie' care renunţă. la perspectiva fundamentării sale autonome şi absolute, pe principii prime, în favoarea unor opţiuni cu valoare prospectivă, rămî-nînd principial deschisă confruntării cu experienţa şi, în consecinţă, deschisă revizuirilor. I. are o accepţie metodologică: „idoneitatea" unei opţiuni, unei idei directoare, unei doctrine, rezidă în faptul că acestea ţin seama de condiţii, răspund unor exigenţe, sînt conforme scopurilor şi intenţiilor, se relevă eficace. Opusul „idoneităţii" ar fi închiderea în sine speculativă, apriorică, ILUMINISM, v. LUMINISM. ILUZIE 1. (în sens restrîns; în psihologie) Percepţie falsă sau deformată a unui obiect, care, spre deosebire de halucinaţie, are loc în prezenţa obiectului. Unele i., care sînt determinate de înseşi legile formării percepţiilor, sînt comune tuturor indivizilor sau majorităţii lor. (De ex., iluzia optică a lunii la orizont, care e percepută cu un diametru mai mare decît luna la zenit; iluzia tactilă a lui Aristotel de a percepe două bile cînd o singură 343 ima bilă este plasată între extremităţile indexului şi deştului mijlociu încrucişate}. Alte L apar datorită stării sihofiziologice existente la un moment at la un anumit individ (emotivitate crescută, stare de aşteptare intensă a unui eveniment etc.), precum şi datorită unor boli nervoase sau psihice. 2. (In sens larg) Cunoaştere falsă care este considerată reală. IMAGINAŢIE, proces psihic de creare a unor reprezentări sau idei noi pe baza experienţei perceptive şi cognitive anterioare; capacitatea unui individ de a desfăşura această activitate creatoare. Produsele i. îşi au izvorul în realitate, chiar reprezentările fantastice (de ex., cele ale mitologiei) fiind elaborate pe baza unor elemente ale realităţii. I. este de două feluri: reproductivă, prin care sînt reprezentate mintal obiecte sau fenomene nepercepute direct, pe baza unor descrieri (ilustraţii, scheme, descrieri verbale etc.) şi creatoare, prin care sînt elaborate imagini şi idei noi, originale. I. reprezintă un moment esenţial al gîndirii creatoare, intervenind atît în procesul creaţiei artistice, cît şi în domeniul creaţiei ştiinţifice şi al invenţiilor tehnice. V. şi creaţie; creativitate; fantezie; invenţie. IMAGINE, reprezentare sensibilă sau tablou mental concret, rezultat al reflectări senzoriale a obiectelor şi a fenomenelor. După analizatorul prin care se realizează, deosebim: 1. vizuale, auditive, tactile, sinestezice, gustative, olfactive etc. In opoziţie cu teoria hieroglifelor, propagată de idealismul fiziologic, care susţine că senzaţiile şi reprezentările sînt simple simboluri fără asemănare cu obiectele corespunzătoare lor, materialismul dialectic, caracterizînd datele senzoriale ca L, subliniază faptul că ele sînt copii veridice, reproduceri aproximativ fidele ale obiectelor şi fenomenelor. Senzaţia este „o imagine subiectivă a lumii obiective" (V.I. Lenin). în sens larg, termenul de !• 344 se referă la orice formă de reflectare a realităţii obiective în conştiinţă, inclusiv la formele logice (de ex., noţiunile). L artistică, obiectualizare într-un material anumit (de ex., culoare, linie, sunet, corp tridimensional) a unui elaborat al imaginaţiei artistice. I. artistică reprezintă deci, în limbajele specifice ale diferitelor arte, semnifir cantul central. în- arta literară, i. ar-tisticâ este constituită dih cuvinte şi fraze, dar sensul acestora trimite la reprezentarea mentală concretă a unei semnificaţii intenţionale. Spaţiul şi timpul în care fiinţează i. artistică nu sînt spaţiul şi timpul fizic, uniforme şi fără coloratură, ci un spaţiu şi un timp ideal, specifice artei, altele decît cele pe care le studiază ştiinţele naturii. I. artistică are o încărcătură şi o profunzime semantică specifică, altele, decît ale simplei imagini senzoriale. Deşi se exprimă prin i. concret senzoriale, i. artistică realizează unitatea între individual sau particular şi general, între concret şi abstract şi are o puternică forţă generalizatoare. IMAGOLOGIE, ramură a sociopsiho-logiei profilată pe cercetarea sistematică a „imaginilor", adică a diverselor reprezentări pe care le au, una despre suta, diferitele popoare sau clase sociale. „Imaginile" constituie structuri cognitive specifice în care sînt selectate diverse informaţii asupra mediului uman înconjurător. Comporr tamentul uman este în mare măsură influenţat de asemenea structuri cognitive, care oglindesc procese de percepţie selectivă şi, uneori, denaturată, transmise prin viziunea istorică tradiţională, prin folclor, prin sistemul educativ, mass media şi alte canale de informaţie socializată. Imaginile înseamnă astfel reprezentarea organizată a unui fenomen (etnic sau social) într-un sistem perceptual, şi determină anumite stări mentale (intelectuale sau afective), perpetuînd frecvent mesaje transmise de istorţe. Studierea sistemelor de imagini (prin i anchete) poate contribui la organizarea măsurilor coordonate în vederea preîntâmpinării şi evitării tensiunilor politice. Ea face şi obiectul preocupărilor UNESCO. Printre teoreticienii problematicii i. se află Hedley Can-trill şi Kenneth E. Bulding. IMANENT (lat. in „în" şi mânere „a rămâne"), care există în interiorul unui obiect, care acţionează dinăuntrul obiectului (de ex., cauză i., scop i., justiţie i.), fiind accesibil experienţei şi cunoaşterii umane. Panteismul, în măsura în care identifică divinitatea cu natura este o filozofie i., mar-cînd trecerea de la idealismul teist la materialism. V. şi tranzitivitate; transcendent. IMANENTĂ (filozofia i.), şcoală filo-zofică idealist-subiectivă, constituită în Germania la sfîrşitful sec. 19. Pe linia criticii „de la dreapta" a filozofiei kantiene, reprezentanţii acestei şcoli (A. Leclair, W. Schuppe, R. Schu-bert-Soldern ş.a.) susţineau că existenţa, realitatea reprezintă exclusiv conţinutul intern al conştiinţei, este imanentă conştiinţei. Filozofii ima-nentişti au evidenţiat însă unele aspecte importante ale interacţiunii dintre forma şi conţinutul cunoaşterii şi ale dialecticii cunoaşterii în genere. Unele concepţii ale filozofiei i. au fost ulterior preluate de adepţii neorealismului şi pozitivismului. Printre operele reprezentative ale filozofiei i. se pot cita: Schuppe,„Filozofia imanentă" (1897), „Compendiu de teoria cunoaşterii şi logică" (1910). IMEDIAT-MEDIAT, pereche de determinaţii care exprimă raportul conştiinţei noastre cu datul obiectiv. Imediat presupune acest raport ca direct, nemijlocit, fără interval. Un prim dat imediat este însuşi obiectul considerat înainte de a fi fost .pe deplin cunoscut, conceptualizat, încă „proaspăt", aşa cum se prezintă el simţurilor noastre. Astfel, se consideră ca „priză" imediată cu exterioritatea, senzaţia, imp în concepţiile empiriştilor sec. 18, percepţia, în psihologia formei (Ges-talt) şi în fenomenologie. De asemenea, este apreciată ca imediată şi evidenţa carteziană. Termenul de imediat se aplică mai ales modurilor de cunoaştere nondiscursive, de tipul intuiţiei. După Bergson, datele conştiinţei, ca de pildă experienţa internă a duratei, a „eului profund", sînt imediate şi numai ştiinţele interpun noţiunile lor abstracte în raportul dintre eu şi lume. Un asemenea rol perturbator l-ar avea, după Lachelier si Lagneau, ideile rezultate din reflecţie, cunoaşterea discursivă, iar după alţii, limbajul însuşi. Punctul de vedere intuiţionist. voindu-se antidogmatic, ajunge să fie, în esenţă, iraţionalist. Urmărind reabilitarea intuiţiei, el neagă conţinutul intelectual mediator al proceselor de conştiinţă. Mediat semnifică elementul de cunoaştere rezultat dintr-o asemenea interpunere denumită „mediaţie". Astfel, în cadrul silogismului, se demonstrează pîrin mediaţia premisei minore că în premisa majoră este cuprinsă concluzia. Pe plan ontologic, după Hegel, se consideră ca mediată reîntoarcerea la sine a Ideii absolute, prin medierea istoriei, a devenirii. Pentru Marx, comunismul este mediat prin acţiunea umană transformatoare, graţie muncii şi creaţiei istorice revoluţionare. în plan gnoseologic, cunoaşterea discursiv-raţională este mediată de cea perceptiv-senzo-rială, teoreticul este mediat de experimental. De fapt, pe plan obiectiv şi subiectiv, ontologic şi gnoseologic, i.-m. sînt complementare, indisolubil legate, se implică dialectic, reciproc. „Nu există nimic în cer, în natură, în spirit sau în altă parte care să nu implice deopotrivă imediatul şi mediatul" (Hegel). IMPERATIV CATEGORIC, categorie a eticii lui Kant, formulată de el astfel': „acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală" („întemeierea metafizicii mo- 345 imp ravurilor“, 1785). Le. este, după Kant, o lege morală inerentă raţiunii umane, avînd un caracter aprioric, deoarece este independentă de orice interese empirice ale omului. El se numeşte categoric, pentru că, spre deosebire de alte imperative numite de Kant ipotetice, care au în vedere un scop practic şi sînt subordonate acestuia ca mijloace în vederea atingerii lui (de ex. „Dacă vrei să fii sănătos, urmează prescripţiile medicului"), realizarea i.c. ar constitui un scop în sine, el avînd un caracter absolut, necondiţionat. Prin noţiunea i.c., Kant a sesizat specificul formal al legii morale, forma sub care se exprimă datoria, dar, pe de altă parte, el a opus în mod rigid datoria intereselor şi existenţei „empirice" a omului (rigorismul kantian). Kant a dat şi o a doua formulare a i.c., potrivit căreia trebuie să privim pe om întotdeauna ca un scop şi niciodată numai ca un mijloc, formulare ce exprimă tendinţele umaniste şi luministe din morala sa. IMPERIALISM, stadiul ultim, monopolist, al dezvoltării capitalismului, al cărui început se situează la sfîrşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Generalizarea teoretică a fenomenelor şi proceselor specifice acestui stadiu al dezvoltării societăţii burgheze a fost făcută pentru prima dată de V.I. Lenin. rezultatele acestei opere fiind expuse, în special, în lucrarea „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului" (1916). Lenin defineşte i. ca stadiul monopolist al capitalismului, caracterizat prin următoarele cinci trăsături esenţiale: 1) concentrarea producţiei şi a capitalului atinge o treaptă foarte înaltă şi duce la crearea marilor monopoluri, care are un rol hotărîtor în viaţa economică; 2) fuziunea capitalului bancar cu cel industrial şi formarea, pe baza acestui „capital financiar", a unei oligarhii financiare; 3) exportul de capital ia tot mai mult locul exportului de mărfuri şi capătă o însemnătate 346 deosebit de mare; 4) formarea unor uniuni monopoliste internaţionale ale capitaliştilor care împart Între ele lumea; 5) terminarea Împărţirii teritoriale a globului pămîntesc Între cele mai mari puteri capitaliste. Obser-vînd şi analizînd profund aceste fenomene, V.I. Lenin a putut să prefigureze i. nu numai ca epocă a formării unor monopoluri gigantice, dar şi ca „epoca transformării capitalismului monopolist în capitalism monopolist de stat". I. este epoca crizei sistemului capitalist şi a revoluţiilor proletare. Criza sistemului capitalist nu înseamnă însă o stagnare a forţelor de producţie şi nici epuizarea rezervelor şi capacităţii acestei orînduiri de a înfăptui progrese în domeniul ştiinţei şi tehnicii şi de a realiza creşteri de producţie în unele ţări sau în unele ramuri economice. Pe plan politic, i. se caracterizează prin tendinţa de restrîn-gere a democraţiei burgheze, prin promovarea în relaţiile internaţionale a unei politici de expansiune şi dictat. I. adînceşte contradicţiile dintre interesele monopolurilor şi cele ale întregii naţiuni, dintre ţările imperialiste şi ţările eliberate de sub jugul colonial, precum şi contradicţiile interim-perialiste. în epoca contemporană, epoca trecerii omenirii de la capitalism la socialism, inaugurată de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie din Rusia, se desfăşoară un proces de restrîngere a sferei de acţiune şi de dominaţie a i., ca urmare a formării sistemului mondial socialist, a prăbuşirii sistemului colonial, a creşterii luptelor sociale, a mişcărilor antiim-' perialiste. I. nu şi-a schimbat carac^-terul agresiv, dar raportul de forţe pe plan mondial este obiectiv favorabil forţelor democratice, progresiste, con-firmînd ireversibilitatea procesului istoric de adîncire a crizei generale a capi-. talismului. „Situaţia lumii contemporane se caracterizează printr-o profundă ascuţire a contradicţiilor economice, sociale, naţionale şi politice la scară mondială. Se poate spune I că ne aflăm la începutul unei noi faze a crizei sistemului capitalist, care cuprinde toate sferele vieţii societăţii şi afectează, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate continentele. Această situaţie, deosebit de complexă, grăbeşte procesul revolu- Îionar de schimbare a raportului de orţe pe plan internaţional în favoarea progresului social, a forţelor ce se pronunţă pentru o lume mai bună şi mai dreaptă" (Nicolae Ceauşescu). IMPLICAŢIE, conector logic redat în limbajul natural prin propoziţiile „dacă..., atunci..." şi exprimat în logica simbolică prin semne ca „D" aşezate între propoziţii, sau prin litera C aşezată înaintea acestora. L reflectă o succesiune între două propoziţii, prima numită antecedent, iar a doua, care urmează celei dintîi, numită consecvent. I. se defineşte din punct de vedere logic prin aceea că este adevărată în orice situaţie, cu excepţia cazului în care antecedentul ar fi adevărat şi consecventul fals. Un astfel de operator se numeşte 1. materială. în cadrul calculului propoziţio-nal prin U materială, se mai înţelege şi o expresie al cărei operator principal este i. materială şi care prin construcţia sa nu exclude posibilitatea de a fi falsă. Comparativ, prin 1. formală, se înţelege o asemenea expresie care are ca principal operator tot i* materială, dar care este astfel alcătuită încît este imposibil ca antecedentul ei să fie adevărat şi consecventul fals. Teoria logică a i., elaborată în liniile ei generale încă în antichitate, de Şcoala stoică, a fost redescoperită şi dezvoltată în evul mediu sub numele de teoria consecvenţelor şi a revenit în atenţia cercetătorilor odată cu apariţia şi dezvoltarea logicii simbolice (matematice), în cadrul căreia analiza ei s-a îmbogăţit simţitor. Astfel, a devenit clar că operatorul i. materială este nesatisfăcător în raport cu anumite exigenţe pe care el ar trebui să le satisfacă. De pildă, acest operator nu poate modela corespunzător i. inc necesară dintre premise şi concluzie într-o inferenţă validă şi nici succesiunea necesară de la cauză la efect. De aceea au fost propuse, definite şi analizate site feluri de i. sub forma unor operatori logici speciali. Prima propunere (1932) este I. strictă, datorată lui C.I. Lewis, care se notează cu simbolul „s" şi care se defineşte în terminologia modurilor posibil, imposibil, necesar: o—I. strictă între p şi q este adevărată dacă nu este posibil ca p să fie adevărat şi q fals. O altă propunere datează din 1962 şi este datorată lui A.R. Anderson şi N.D. Belnap, care au definit o i. corespunzătoare relaţiei de la premisă la concluzie într-o inferenţă validă. Acest nou tip de i. numită „relaţie de antrenare" (în engl. entailment) este lipsită de sens dacă antecedentul şi consecventul nu au nici o parte în comun (de ex. formula „p->(q-^p)“ are sens şi este chiar validă, dacă semnul reprezintă i. materială; în cazul în care el ar reprezenta „relaţia de antrenare", singurele formule acceptabile ar fi de forma „(p&q)-*p“, unde „&" reprezintă conjuncţia şi unde este evident că antecedentul şi consecventul au ceva în comun, respectiv propoziţia elementară „p"). IMPULS PRIMAR, noţiune potrivit căreia mişcarea materiei s-ar datora unui impuls iniţial din afara ei, imprimat de divinitate. Noţiunea se întîlneşte, în diverse variante, la Aristotel, Descartes şi Newton, la deişti etc. INCERTITUDINE, v. RELAŢII DE NEDETERMINARE; INDETERMI-NISM. INCONSISTENŢĂ, proprietate a unor expresii din calculul logic de a fi false în orice interpretare. Expresiile inconsistente pot fi înţelese şi ca negaţii ale expresiilor valide. Alături de expresiile consistente, cele inconsistente sînt excluse din alcătuirea unui sis- 347 I inc tem axiomatic. V. şi consistenţă; validitate. INCONŞTIENT, (în psihologie) totalitate a fenomenelor psihice care scapă conştiinţei, care nu se conştientizează; caracterul acestor fenomene. Fenomenele psihice 1. se manifestă în diferite împrejurări: la copil în primii ani de viaţă, cînd conştiinţa individuală nu s-a format încă; la adult în starea de somn, în cursul viselor, cînd se succed diferite reprezen-/ tări, emoţii şi alte fenomene psihice fără o reflectare conştientă; în stare de veghe în cazul unor fenomene psihice care se produc în afara cîmpului conştiinţei, cum sînt reacţiile la acţiunea unor stimuli subsenzoriali sau automatismele ; în unele maladii care produc abolirea conştiinţei. Se pot diferenţia fenomenele care se desfăşoară întotdeauna în afara conştiinţei, reprezentînd U propriu-zis, de acele fenomene psihice care sînt la un moment dat, i., iar ulterior pot deveni conştiente, reprezentînd subconştientul (în psihanaliză preconştien-tul). Unele concepţii iraţionaliste în filozofie interpretează mistificat U ca o forţă metafizică incognoscibilă, care se află atît la baza vieţii psihice a omului, cît şi la baza întregului cosmos (Schopenhauer, E. von Hart-mann) ; altele exagerează rolul i., înţeles ca o forţă (energie) psihică aparte în determinarea comportamentului uman (psihanalizaJ, individual sau colectiv (Freud, Jung). După L6vi-Strauss, în timp ce subconştientul este un simplu rezervor de amintiri, un domeniu al memoriei, i. reprezintă un cadru gol care se comportă faţă de imagini asemeni stomacului faţă de alimentele care-1 parcurg, impunînd structuralitate elementelor nearticulate şi întîmplătoare, venite de aiurea (emoţii, reprezentări, amintiri, pulsiu-ni) şi epuizîndu-şi, prin aceasta, propria realitate. INDEPENDENŢĂ, (în logică) proprietate generală a unui sistem axiomatic 348 constînd în aceea că nici una din axiomele sale nu este deductibilă din celelalte în cadrul respectivului sistem. La nivelul sistemelor axiomatice, i. axiomelor marchează cerinţele principiului identităţii din logică, întrucît, pe baza însuşirii lor de a fi indemonstra-bile, axiomele se identifică cu ele însele şi se diferenţiază astfel de teoreme. INDETERMINISM, concepţie filozofică idealistă, opusă determinismului, potrivit căreia fenomenele şi procesele din natură şi din societate nu sînt determinate cauzal, nu se supun necesităţii şi legităţii obiective, fiind dominate de hazard, de liber ar» bitru, manifestîndu-se ca un haos de întâmplări. Potrivit L, în viaţa socială, datorită inexistenţei unei ordini cauzale şi necesare, obiective, oamenii dispun de o libertate de alegere absolută, se pot crea şi desfiinţa legi după bunul plac al unor personalităţi investite de societate sau care îşi asumă abuziv răspunderi şi responsabilităţi decizionale şi de conducere. în plan gnoseologic, i. stimulează nemijlocit soluţii agnostice şi sceptice, iar în plan filozofic general, promovează poziţii voluntariste, iraţionaliste şi antiumaniste. în filozofia modernă, D. Hume a încercat să fundamenteze i., procedînd la negarea caracterului obiectiv al relaţiilor cauzale pe care le considera un produs al psihicului uman, o consecinţă a nevoilor practice ale oamenilor, care, nesatisfăcute, îi fac pe aceştia nefericiţi. Asemenea concepţii au fost reluate, cu schimbări neesenţiale, de pozitiviştii contemporani, în această privinţă reni arcîndu-se reprezentanţii Cercului Vienez (Garnap, Wittgenstein, Schlick), Reichenbach, care deduc relaţiile cauzale din experienţă sau din activitatea senzorială a oamenilor, precum şi de neokantieni, cu deosebirea că aceştia deduc ideea de cauzalitate din intelect, o consideră doar un instrument de cunoaştere, contestîndu-i, de asemenea, orice temei obiectiv. I. I a cunoscut o largă răspîndire în filozofia contemporană şi datorită faptului că în multe dintre domeniile mai noi ale ştiinţei nu au putut fi puse în evidenţă legături cauzale mecanice şi se operează încă şi astăzi exclusiv cu legi statistice, cărora li se contestă caracterul obiectiv. Aceasta deoarece mulţi oameni de ştiinţă au continuat să opereze cu un concept clasic de cauzalitate şi, respectiv, cu o accepţie mecanicistă asupra determinismului care, după cum se ştie, nu este aplicabilă la formele complexe şi superioare de mişcare a materiei. Astfel de interpretări inde-terministe în ştiinţă s-au manifestat în fizica microcosmosului (i. cuanticJ, în care comportarea duală, cuantico-ondulatorie a microparticulelor şi, respectiv, relaţiile de nedeterminare (incertitudine) ale acestora erau interpretate ca dovezi ale lipsei cauzalităţii, iar comportarea statistică a mi-crofenomenelor era considerată ca expresie a „liberului arbitru“ (Bohr, Heisenberg, Dirac, Pauli); în biologie, sub forma i. organic (Jordan), care ajunge la concluzia eşecului total al cauzalităţii şi determinismului în general, sau sub forma finalismidui (Wendryes) care postulează reîntoarcerea la teleologie şi finalism în explicarea fenomenelor vieţii. Interpretări indeterministe se manifestă, de asemenea, în diverse . concepţii sociologice burgheze contemporane, îndeosebi în cele de orientare neopozi-tivistă, în diverse concepţii structuraliste şi funcţionaliste din ştiinţele sociale particulare. Pentru toate acestea, conceptele de cauzalitate şi legitate sînt lipsite' de valoare cognitivă, ele neavînd un temei în ordinea obiectivă a fenomenelor sociale, de unde rezultă (implicit) inaccesibilitatea esenţei fenomenelor sociale, neputinţa principială a oamenilor de a accede la sensurile şi valorile universului social. V. şi determinism social; scop; complementaritate. ind INDIANĂ (filozofia i.), ansamblu de concepţii, teorii, doctrine, curente de gîndire filozofică, apărute şi dezvoltate pe teritoriul Indiei din antichitate. Filozofia i. se constituie în primele şcoli în sec. 7 — 2 î.e.n. Elemente pregătitoare (protofilozofice) apar încă în „Vede“. Şcolile filozofice „darsana" — punct de vedere) sînt împărţite, prin tradiţie, în ortodoxe (Mimamsa, Vai-şeşika, Nyaya, Samkhya, Yoga şi Vedanta) pentru a fi respectat învăţătura „Vedelor“ şi „Upanişadelor“ şi heterodoxe sau „nihiliste" (budismul, jainismul, garvaka şi lokayata) pentru a se fi opus acestei învăţături, contes-tîndu-i caracterul revelat. împărţirea este însă convenţională şi inexactă de vreme ce în prima clasă există filozofii (şcoli) — Vaişeşika, Nyaya, în parte Samkhya — care se apropie mai degrabă de Qarvaka, iar Vedanta, de budism. Dincolo de clasificarea tradiţională pot fi deosebite însă unele şcoli (Mimamsa, Yoga, Vedanta, budismul şi jainismul) care, în succesiune religioasă, cultivă spiritualis-mulşi altele( Vaişeşika, Nyaya, Samkhya, Qarvaka), deschise, în măsuri diferite, către o viziune materialistă prin realismul reflexiv al ideaticii lor. Deşi de inspiraţie religioasă, nici Mimamsa, nici Yoga etc., nici chiar budismul nu sînt reductibile la aceasta, afir-mîndu-se ca şcoli filozofice, interesante atît prin problematică, cît şi prin originalitatea ipotezelor. Mimamsa, de pildă, este sugestivă pentru cercetările actuale de filozofie a limbajului; Yoga şi Vedanta se impun ca tehnici, desigur, în multe privinţe, discutabile şi chiar inadmisibile, ale autocunoaşterii; budismul şi jainismul propun interpretări remarcabile în domeniul logicii şi al teoriei cunoaşterii; totodată, ele promovează şi o dialectică, ce-i drept, cu tendinţe relativiste. Dealtfel, viziunea dialectică şi intensa eticizare a discursului filozofic par să fie caracteristici generale ale tuturor şcolilor filozofice i., fie de orientare spiritualistă, fie de orientare materialistă mai decisă (Qarvaka) 349 1 ind sau mai puţin pronunţată (Nyaya, Yaişeşika, Samklyra). îndreptarea lor către problemele morale atestă, de fapt, centrarea interesului explicativ în om, faţă de care toate „punctele de vedere“ se constituie în tehnici cu valoare practică. în perioada feudalismului timpuriu (sec. 4—10) filozofia i. s-a dezvoltat mai ales într-o direcţie idealistă, sub forma comentariilor la vechile „sutra“ (texte de bază) atribuite întemeietorilor, în parte legendari, ai şcolilor filozofice tradiţionale. Astfel glosează: Vatsyayana (sec. 5), Uddyotakara (sec. 6), Jayanta (sec. 10), texte Nyaya; Prasastapada (sec. 4), Sridhara (sec. 10), texte Vai-şeşika, Samkara (sec. 9), texte Vedanta etc. în secolele 11 —16, în condiţiile fă-rîmiţării feudale şi ale pătrunderii cuceritorilor străini, în filozofia i. s-a intensificat dominaţia spiritualismului ve-dantic sistematizat de Samkara după care, recunoaşterea ca adevărată a existenţei lui brahman implică inutilitatea admiterii realităţii lumii lucrurilor. Gînditorul Ramanuja (sec. 12), şi el adept al şcolii Vedanta, se opune însă „monismului pur" al lui Samkara, propunînd, în schimb, un „monism limitat", în virtutea căruia poate fi admisă şi realitatea lumii. Pentru raţionalism şi pentru critica vedantis-mului absolut învăţătura sa este valorificată de adepţii mişcării eretice „bhakti“ care-şi atinge apogeul în sec. 16—18. în poeţii şi gînditorii Kabir (1380-1418), Tulsi Das (1532 -1624) erezia, cu vădit caracter antifeudal, revendicativ, concepută din perspectiva intereselor meşteşugarilor, negustorilor şi ţăranilor, şi-a avut doi dintre principalii doctrinari. La mijlocul sec. 18, Vali Ullah (1702— 1762) schiţează planul unui stat ideal care să se întemeieze pe legile dreptăţii şi ale binelui. Filozofia i. modernă cuprinde două perioade: 1) filozofia i. nouă (sfîrşitul sec. 18 — începutul sec. 19) şi 2) filozofia I. contemporană, în cursul primei perioade, vechile şcoli filozofice îşi continuă existenţa, 350 impunîndu-se în mod deosebit Vedanta, care se afirmă tot mai mult ca temei filozofic al hinduismului. Dintre celelalte filozofii poate fi remarcată, prin materialismul şi ateismul ei, resurecţia şarvaka-istă. în a doua jumătate a sec. 18 şi primul pătrar al sec. 19, în perioada cuceririi Indiei de către colonialiştii englezi, adepţii lui Vali-ullah — valliulla-iştii, s-au situat în fruntea mişcării antibritanice şi antifeudale a ţăranilor şi meşteşugarilor din nordul Indiei. In jiirul anului 1800,în condiţiile ascuţirii luptei de clasă în interior şi ale contactului cu ideile progresiste din Occident, s-a format un curent luminist, întemeiat de Rham Mohun Roy (1772— 1833) şi dezvoltat de Dvarkanath (sec. 18—19) şi Rabindranath Tagore (1861—1941). Militînd pentru instruirea poporului, luminiştii indieni, în genere, au considerat în mod iluzoriu că societatea indiană va renaşte pe calea reformării religiei. După marea răscoală naţională din 1857—1859, în economia indiană s-a format un sector capitalist. După această dată, filozofia L e dominată de reprezentanţii noului luminism, de factură burgheză, şi de ideologi ai mişcării democrat-burgheze de eliberare. în sec. 20, în India a început să se răspîndească marxismul, în special sub impulsul Partidului Comunist din India, Înfiinţat în 1933. INDICATORI SOCIALI, v. CALITATEA VIEŢII. INDIVID (lat. individuum „ceea ce e indivizibil"), fiinţă singulară (animală, vegetală) privită aparte, în raport cu specia; în plan social, omul ca unicitate în raport cu omul ca fiinţă generică; persoana privită în raport cu colectivitatea. INDIVIDUAL 1. (în sens ontologic) Obiect sau corp determinat, limitat în spaţiu şi timp, privit sub aspectul 1 ind unităţii proprietăţilor sale specifice, în filozofia premarxistă valoarea ontologică a i. a fost subapreciată de orientările idealist-obiective şi realiste (Platon, Aristotel, Toma d’Aquino, Hegel ş.a.), fiind considerat un produs al autodiferenţierii generalului şi supraapreciată de nominalism (W. Qccam), empirism (J. Locke), feno-menalism (G. Berkeley) şi materialismul senzualist (Condillac). Filozofia ma-terialist-dialectică recunoaşte caracterul obiectiv al i», unitatea dialectică a i. cu generalul, ambele reprezentînd momente necesare de nedespărţit ale realităţii, care pot trece unul în altul. Generalul se manifestă prin individual, iar individualul conţine în sine generalul, orice obiect sau fenomen fiind o sinteză a generalului şi individualului. 2. (în sens gnoseologic şi semantic) Termen (sau concept) care se referă la un singur obiect, opus termenului (sau conceptului) general care se referă la o clasă de obiecte. în semantica logică, conceptul i. este uneori întrebuinţat (Carnap, Church) pentru a desemna intensiunea unui termen care are ca extensiune un singur obiect. INDIVIDUALISM, concepţie (ansamblu de concepţii) care ia ca punct de plecare individul (uman) izolât, privit ca ceva de-sine-stătător, independent de societate sau opus societăţii, în etică i. consideră individualitatea ca valoare supremă şi deduce celelalte valori şi norme din interesele acesteia, fie că este vorba de plăcerea sau de folosul individului (hedonism, utilitarism), fie că este vorba de realizarea de sine a individualităţii etc. în sens curent, prin i. se înţelege atitudinea celui preocupat exclusiv sau excesiv de interesele sale individuale, fiind indiferent sau ostil faţă de interesele colective generale; acest sens al termenului este apropiat de sensul termenului egoism. I. reflectă* în societatea bazată pe proprietatea privată, contradicţia dintre interesele diferiţilor indivizi, respectiv contradicţia dintre interesele individuale şi cele colective, obşteşti. El îşi găseşte expresie, într-o formă sau alta, în toate sferele ideologiei burgheze şi mic-burgheze (de ex. subiectivismul în filozofie, anarhismul în politică, teoriile din economie politică sau sociologie care iau ca punct de plecare individul izolat — „robinsonadele" de care vorbea Marx). Rolul şi sensul i. este diferit în funcţie de împrejurările istorice: progresist în epoca Renaşterii şi luminismului, cînd afirma drepturile personalităţii împotriva ascetismului religios, reacţionar în formele sale extreme, antidemocratice din sec. 19—20, protestatar-utopic în unele curente ale filozofiei şi artei moderne (curentele de avangardă, teatrul absurd, existenţialismul). în socialism, desfiinţarea proprietăţii private înlătură, în esenţă, baza obiectivă a i., creînd condiţiile adevăratei eliberări şi dezvoltări a personalităţii, pe baza armoniei dintre interesele individuale şi cele obşteşti, colective. Manifestările i., opuse principial spiritului colectivist al moralei socialiste, îşi pot avea izvorul de data aceasta în neînţelegerea concordanţei dintre interesele personale şi cele generale sau în faptul obiectiv că aceste interese nu coincid întotdeauna în mod nemijlocit. Lupta împotriva i. presupune, de aceea, atît educarea oamenilor în spiritul colectivismului, al principiilor eticii şi echităţii socialiste, cît şi perfecţionarea continuă a relaţiilor sociale socialiste.. INDIVIDUALITATE, caracteristică definitorie a vieţii, a unităţilor prin care ea se manifestă. Viaţa este concretizată în „fiinţe vii", adică în indivizi biologici. I. înseamnă: a) discontinuitate a materiei vii; b) integralitate-indivizibilitate a unităţilor prin care se manifestă mişcarea biologică; c) diversitate (unicitate, singularitate, specificitate) a indivizilor biologici. în prima accepţiune, i. este sinonimă cu existenţa concretă a organismelor; în accepţiunea a doua, i. presupune 351 ind nu numai o juxtapunere mecanică a părţilor organismului, sau o legătură anatomVxP(x). Determinarea exactă a naturii l.m. reprezintă o problemă complicată a teoriei moderne a fundamentelor matematicii. Principiul i.m. a fost considerat, fie ca un principiu matematic ireductibil, fie ca o propoziţie derivabilă din axiome logice. I.m. este considerată uneori un procedeu deductiv (avînd necesitate şi certitudine), iar alteori ca o inducţie (amplificînd cunoaşterea şi presupunînd posibilitatea demonstrării fiecăruia dintre cazurile particulare [P(0), P(l),...]. INELAR(RAPORT CAUZAL INELAR), v. FINALITATE. INFERENŢĂ (lat. in fer re „a duce, a introduce"), (în logică), operaţie logică de derivare a unui enunţ din altul. I. poate fi: imediată, cînd din primul enunţ (premisă) rezultă direct cel deal doilea (concluzia); mediată (raţionament), cînd concluzia rezultă dintr-un prim enunţ, cel puţin prin intermediul unui al treilea; necesară, cînd concluzia rezultă cu necesitate; probabilă (plauzibilă), cînd concluzia nu derivă cu necesitate din premise. INFINIT, v. FINIT ŞI INFINIT; SPAŢIU ŞI TIMP. INFORMAL, v. FORMAL-INFORMAL. INFORMATICĂ, ştiinţă aplicativă care se ocupă cu prelucrarea matematică şi automată a „datelor" (a informaţiilor). Ea se foloseşte de teoria informaţiei şi de dispozitivele tehnice (electronice) apte de a efectua operaţii logico-matematice (calculatoare, ordinatoare, computere). I. a apărut ca o necesitate de a face faţă „exploziei informaţionale" din lumea contemporană, precum şi unei vieţi sociale (economice, culturale etc.) tot mai complexe. I. studiază producerea, culegerea, transmiterea şi centralizarea datelor, prelucrarea lor, atît primară cît şi la un nivel superior, în vederea adoptării deciziilor; ea presupune, totodată, evidenţa informaţiilor privind deciziile adoptate, un sistem eficient de control al calităţii datelor, de depistare şi de corectare a eventualelor erori. INFORMAŢIE, noţiune centrală a teoriei comunicaţiilor şi a ciberneticii, referitoare la structura unui mesaj şi la eficacitatea sau la semnificaţia unui semnal. în teoria matematică a iM elaborată de Shannon, se dă o măsura a i. legată de înlăturarea prîn-tr-un mesaj a unei incertitudini cognitive (unei nedeterminări) In privinţa realizării unui eveniment. Cantitatea de i. este o funcţie logaritmică a diversităţii cîmpuluide evenimente; unitatea de măsură care foloseşte logaritmul în baza 2 este un bit. Pentru caracterizarea diversităţii medii se foloseşte entropia, funcţie numai de probabilitatea evenimentelor: H = — S pi log pi. Teoria matematică a i* poate fi aplicată şi la studiul diversităţii statistice sau al specificităţii 353 unui obiect; se vorbeşte, de ex., de 1. ereditară. în cibernetica actuală este tot mai pronufiţată tendinţa de a da i. un sens obiectiv, în funcţie de legătura prin semnale între sisteme sau subsisteme (energie purtătoare de i.) şi de specificare (i. structurală), în felul acesta, i. devine o noţiune de largă aplicare filozofică, alături de cea de substanţă şi de energie; ea este folosită în caracterizarea ordinii şi a organizării specifice, în studiul procesului de reflectare, în termodinamică (i. ca negentropie) şi în evoluţionism. Se poate vorbi de o ştiinţă a i. şi de o filozofie a i. Ştiinţa care se ocupă cu metodele (naturale sau artificiale) de prelucrare a 1. este informatica. V. teoria informaţiei. INFRASTRUCTURĂ, substrat al unei structuri; domeniu de elemente sau de relaţii subiacente care condiţionează sau determină relaţiile la nivelul structurii unui sistem sau a unui domeniu de sisteme. De ex., pentru structurile atomice, relaţiile între particulele elementare care compun atomii au funcţie de relaţii infrastructurale; dacă se iau în consideraţie structurile particulelor elementare, interacţiunile subcuantice, subiacente acestor particule au de asemenea caracter de raporturi infrastructurale. Din punctul de vedere al filozofiei sociale, în cadrul unei orînduiri, i. înseamnă relaţiile între oameni şi natură, în baza cărora se constituie şi dezvoltă forţele de producţie ale societăţii; ea condiţionează relaţiile de producţie ale respectivei formaţiuni sociale, relaţii care formează structura acesteia. între i. şi structura unui sistem, a unui proces sau fenomen obiectiv se stabilesc relaţii de conexiune inversă, de determinare cauzală şi condiţională reciprocă, asemănătoare relaţiilor dintre structura şi suprastructura acestora. Termenul mai are şi alte accepţiuni în economia politică, politologie* ş.a. INGARDEî:, Roman (1893-1972), filozof şi estetician polonez, reprezentan- tul principal al esteticii fenomenologice contemporane. Influenţat de Bergson şi Husserl, I. s-a ocupat iniţial cu probleme metodologice ale teoriei cunoaşterii, cu analize fenomenologice, aplicate mai ales la artă, precum şi cu probleme de ontologie. Paralel cu N. Hartmann şi cu Heideg-ger, I. dezvoltă fenomenologia într-o direcţie ontologică proprie, axînd-o pe analiza operei literare, elaborînd o teorie a structurii stratificate a operei, independent de viziunea estetică a lui N. Hartmann şi rămînînd mai fidel metodei husserliene, bazată pe teoria intenţionalităţii. L elaborează însă o variantă teoretică proprie asupra intenţionalităţii, concepe o „intenţionalitate derivată4*, conform căreia obiectul literar este, în acelaşi timp, „intenţional" şi „eteronom“, în acest din urmă sens „obiectul reprezentat" avînd primat asupra „obiectului perceput". Prin aceasta, I. a respins idealismul transcendental hus-serlian, teza caracterului intenţional al lucrului real (opera), susţinînd că lumea reală îşi păstrează autonomia, rămînînd transcendentă conştiinţei. I. a dezvoltat totodată interesante analize ale „statutului ontologic" al valorii estetice, care nu se confundă nici cu un lucru real, nici cu o idee, nici cu trăirea estetică, avînd un caracter obiectiv specific. Op.pr.: „Intuiţie şi intelect" (1921), „Probleme esenţiale" (1924), „Despre poziţia teoriei cunoaşterii în sistemul filozofiei" (1926), „Disputa în jurul* existenţei" (1947—1948), „Studii de estetică" (1957 — 1958), „Cercetări asupra ontologiei artei" (1961), „Cercetări asupra-filozofiei contemporane" (1963). INNEISM, v. ÎNNĂSCUT; IDEI ÎNNĂSCUTE. INSTINCT, complex de reacţii stabile şi adecvate la condiţiile mediului care sînt înnăscute şi comune indivizilor unei anumite specii, asigurînd; necesităţile vitale ale organismului: 354 de apărare, alimentare, de reproducere. I. este un complex de reflexe necondiţionate, format în cursul dezvoltării filogenetice. La animalele superioare şi în special la om, relaţiile complexe şi dinamice dintre organism şi mediu nu pot fi asigurate prin adaptarea instinctivă, dată prin ereditate, ci pe baza reacţiilor dobîndite în cursul dezvoltării* ontogenetice, a comportamentului însuşit prin exerciţiu şi învăţare. Biologia modernă a comportamentului (etologia) a arătat că, la aceste animale şi la om, i. are efectiv verigi-învăţate şi o oarecare plasticitate, putînd fi „modulat" de către instanţele superioare neuro-psi-hice. Etologia mai distinge, în comportamentul instinctiv, o fază exploratoare preparatoare şi o activitate „consumatoare"; ultima este mai strict dependentă de mecanisme înnăscute de reacţie. Unii autori contemporani se întreabă dacă noţiunea de I. nu este depăşită, mai ales în etologia umană, şi preferă să vorbească de „pulsiuni". INSTITUŢIE SOCIALĂ (lat. institutio „formare", „întemeiere" dar şi „deprindere", „regulă de purtare", ’„obicei ), complex de relaţii organizaţionale de tip formal în cadrul vieţii sociale, constituite spontan sau conştient, avînd un caracter relativ stabil, care mediază relaţii (interindividuale, intergrupale sau intercomunitare) şi acţiuni umane şi prin intermediul cărora sînt apărate, conservate şi promovate anuihite interese sociale şi personale ale oamenilor. Acestcy interese sînt conştientizate (în grade/ variate) sub forma unor idei, norrne, valori sociale, recunoscute ca atare pe diferite arii de cuprindere socială. I.s. fac parte din suprastructura socială, ele avînd funcţia de a obiectiva ideile, Concepţiile şi idealurile grupurilor sociale cărora le aparţin. Fiind structuri formale, i.s. dispun de sisteme de norme, de reguli de convieţuire şi acţiune colectivă, precum şi de mijloace de exercitare (stimula- ins tivă sau coercitivă) a acestora. Unele i.s. sînt oficializate, adică consacrate în sistemul relaţiilor sociale ale unei societăţi, altele au caracter neoficial şi se impun şi durează doar prin simplă tradiţie, sau prin acceptarea liber-consimţită a membrilor grupelor cărora le aparţin. Spre deosebire de accepţia juridică a noţiunii de i.s*, care nu ţine seama decît de forma legală, legitimată juridic, a asociaţiilor umane, accepţia sociologică include, astfel, în sfera conceptului de i.s. şi structurile organizaţionale cu caracter formal care se formează, se organizează şi funcţionează pe bază de simple moravuri sau obiceiuri. în organizarea vieţii sociale, în raport cu varietatea tipurilor de acţiune socială, funcţionează diverse tipuri de I.s.: economice, politice, juridice, religioase, de cultură, învăţămînt, de ocrotire a sănătăţii, administrative etc. INSTRUMENTALISM, concepţie filozofică idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, iniţiată în S.U.A. de John Dewey. I. consideră că noţiunile, categoriile, teoriile ştiinţifice nu corespund realităţii obiective, nu au o valoare reflectorie, fiind numai instrumente (tools) pentru desăvîrşi-rea unor acţiuni utile individuale şi transformarea experienţei, a condiţiilor naturale şi sociale. Negînd adevărul ca valoare centrală a cunoaşterii şi recunoscîndu-1 doar în funcţie de eficacitatea lui practică, imediată, în soluţionarea de probleme, i. respinge şi materialitatea lumii, determinismul şi obiectivitatea cunoaşterii. Ca şi operaţionalismul, i. reduce sarcina cercetării ştiinţifice la observare, experiment şi măsurare, definind conceptul ca „set de operaţii" al căror rezultat cognitiv este „probabil". Ca şi pentru pragmatism, adevărul este pentru i. nu o descoperire, ci o invenţie. Prin teoriile sale despre „continuitatea naturii şi experienţei" şi „religia supunerii", i. deschide drum iraţionalismului şi fideismului. Din critica făcută teoriei corespondenţei dintre idei şi 355 23* existenţă, se poate însă reţine sublinierea caracterului*operatoriu, constructiv şi inventiv al cunoaşterii, a finalităţii practice a acesteia, carenţa ei principală rămînînd însă confundarea adevărului cu utilitatea însăşi, negarea valorii logice, teoretice, ştiinţifice a adevărului. Reprezentantul principal al i. actual este St. Toulmin. INTEGRALITATE, calitate a unui sistem de a avea proprietăţi specifice conferite de interdependenţa şi de interacţiunea elementelor sale componente (de structura lui). Aceste proprietăţi ale întregului (numite, de către unii, emergente) sînt diferite de cele ale părţilor, nu pot fi deci reduse la proprietăţile acestora, nu rezultă din însumarea lor. Orientarea, în ştiinţă şi filozofie, care consideră obiectele şi fenomenele ca sisteme, dotate cu calitatea i., poartă denumirea de integra-lism. V. şi totalitate; holism; structuralism• ; parte şi întreg. INTEGRARE SOCIALĂ, proces prin care indivizii unei societăţi se pregătesc şi se formează în vederea adaptării sau readaptării lor la viaţa socială. E necesar ca i.s. să se facă atît prin instruire,} care asigură oamenilor pregătirea profesională, mijlocindu-le posibilitatea participării la procesul de producere a bunurilor sau valorilor, cît şi prin educaţie, care le asigură accesul la receptarea şi practicarea normelor de viaţă socială caracteristice unui anume nivel de civilizaţie şi cultură. Mobilitatea socială ridică deseori probleme de inadaptare socială şi fenomene de anomie socială, împotriva cărora se folosesc o serie de tehnici ale „serviciilor sociale“. în societatea socialistă, i.s., funcţie esenţială a sistemului politic şi a sistemului cultural, are ca temei obiectiv omogenizarea socială crescîndă a societăţii şi se manifestă în unitatea şi coeziunea tuturor oamenilor muncii, indiferent de naţionalitate, vîrstă sau sex, în jurul forţei politice conducătoare, partidul marxist-leninist, în însuşirea organică a programului său şi în lupta pentru înfăptuirea acestuia. Făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi trecerea spre comunism presupune un nivel înalt, calitativ deosebit, de i.s. V. şi socializare. INTELECT ŞI RAŢIUNE, categorii filozofice, proprii filozofiei premar-xiste, care desemnează moduri sau trepte determinate ale gîndirii. Distincţia dintre i. şi r., problema» raportului dintre ele au ocupat un loc central în filozofie, începînd cu Aristotel; un loc deosebit li se acordă în concepţiile filozofice ale lui Kant şi Hegel. Dacă I. Kant subliniază opoziţia lor, Hegel încearcă să evidenţieze unitatea lor dialectică. Activitatea gîndirii se realizează, după acesta, în două momente sau etape: etapa intelectului, în care se identifică, adică se stabilesc ideile de-sine-stătătoare, şi etapa raţiunii, în care se realizează raportarea dialectică a acestor idei. în gnoseologia materialist-dialectică nu se mai face distincţia dintre i. şi r. ca între două nivele cu structuri şi funcţii diferite, raţiunea fiind înţeleasă ca o facultate intelectuală constructivă şi activă în totalitatea ei. INTELECTUALISM 1. Concepţie care afirmă inteligibilitatea universului, faptul că lumea poate fi cunoscută exclusiv prin intermediul intelectului, inteligenţei, raţiunii, opunîndu-se astfel unilateral senzualismului şi intuiţionismului; termenul este apropiat de cel de raţionalism, fiind introdus în bună măsură, cu intenţii critice, de gînditorii iraţionalişti (de ex., de prag-matişti sau de exponenţii curentului „filozofia vicţii“ etc.), în polemica lor cu raţionalismul. 2. (în psihologie) Concepţie care reduce procesele afective, de voinţă etc. la cele intelectuale. 3. (în etică) Doctrină care reduce actul moral la înţelegere, la cunoaşterea binelui (de ex., Socrate, Platon, Spinoza) sau, cel puţin, afirmă preeminenţa elementului intelectual în cadrul actului moral. 356 int INTELECTUALITATE, categorie so-cială ale cărei activităţi şi preocupări se desfăşoară îndeosebi în sfera vieţii spirituale, în cadrul diferitelor domenii ale creaţiei, difuzâni şi obiectivării valorilor spirituale. I. a apărut dup& scindarea societăţii in clase pe baza diviziunii sociale a muncii, respectiv a separării muncii fizice de cea intelectuală, ca un grup de oameni specializat în activitatea intelectuală. I. nu este însă o clasă socială, întrucît în nici o formaţiune s03ial-economică ea nu are o situaţie proprie în sistemul producţiei materiale. Activitatea ei politică este determinată de interesele în slujba cărora se află. în capitalism majoritatea i. este silită să se supună intereselor burgheziei şi să servească acesteia. în condiţiile imperialismului, o parte tot mai mare a i. este adusă în situaţia de a-şi vinde forţa de muncă întocmai ca proletariatul şi de a fi supusă exploatării capitaliste. Cu toate acestea, ca purtătoare a culturii, dată fiind independenţa relativă a acesteia faţă de condiţiile existenţei sociale, i. are posibilitatea unei alegeri relativ libere a poziţiei sale de clasă, a convingerilor şi atitudinilor sale politice, fapt confirmat de trecerea a numeroşi intelectuali, indiferent de originea lor socială, pe poziţiile clasei muncitoare, în condiţiile societăţii capitaliste înseşi. Datorită forţei de atracţie a ideilor socialismului, în capitalismul contemporan, un număr crescînd de intelectuali proveniţi din diferite clase sociale se apropie de socialismul ştiinţific, de mişcările sociale progresiste. Revoluţia şi construcţia socialistă desfiinţează barierele sociale care împiedicau în mare măsură pătrunderea oamenilor muncii în categoria i., lichidează exploatarea muncii intelectuale şi dependenţa ei de clasele exploatatoare, înlătură opoziţia dintre munca intelectuală şi cea fizică, creînd treptat premise pentru ştergerea, în comunism, a deosebirilor esenţiale dintre ele. Socialismul reeducă vechea i., atrăgînd-o la opera de construire a noii orînduiri, îşi făureşte în mod necesar o i. nouă, numeroasă şi credincioasă clasei muncitoare, cauzei socialismului şi comunismului. în ţara noastră, în anii socialismului, i., provenită în cea mai mare parte din rîn-durile clasei muncitoare şi ale ţărănimii cooperatiste, a devenit o categorie socială nouă, puternic dezvoltată, strîns legată de poporul muncitor, ataşată organic idealurilor socialismului şi comunismului, participă activ la producţia de bunuri materiale, la activitatea ştiinţifică, de învăţămînt şi educaţie, la ridicarea nivelului de cultură al întregului popor, are un rol tot mai important în ansamblul vieţii sociale, în asigurarea progresului civilizaţiei şi culturii socialiste. După cum precizează Programul Partidului Comunist Român, în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, ale transformării ştiinţei într-o puternică forţă de producţie, ale dezvoltării societăţii noastre pe baza cuceririlor celor mai înaintate ale ştiinţei şi culturii, vor creşte rolul şi ponderea i. în cadrul naţiunii, în întreaga activitate economico-socială. INTELIGENŢĂ, capacitate a individului de a se adapta la împrejurări noi, de a sesiza relaţiile esenţiale şi de a găsi o ieşire dintr-o anumită situaţie, de a rezolva probleme noi. în psihologia genetică şi diferenţială i. este definită ca nivel mintal global, atins într-un anumit stadiu al dezvoltării individuale sau, în acelaşi stadiu, variaţiile interindividuale ale nivelului mintal. I. se opune adaptării instinctive şi comportamentului învăţat, mal mult sau mai puţin automatizat. Se pot distinge: i.‘ abstractă, conceptuală, caracterizată prin capacitatea de a înţelege şi restructura materialul logic-lingvistic şi simbolic, de a rezolva probleme abstracte; i. practică, capacitatea de a face faţă unor situaţii concrete şi de a găsi soluţii în manipularea obiectelor; i. socială, capacitatea de a înţelege esenţa relaţiilor sociale dintre oameni şi de a rezolva probleme de organizare socială. 357 INTELIGIBIL 1. Ceea ce poate fi cunoscut cu ajutorul gîndirii. 2. (în filozofia idealistă) Esenţă ideală care ar putea fi cunoscută numai de raţiune, de gîndire, şi anume independent de cunoaşterea senzorială, în opoziţie cu sensibilul (ceea ce poate fi cunoscut prin simţuri). V. şi creaţie; creativitate. INTENSIUNE-EXTENSIUNE, pereche de termeni duali care, în logica generală, reprezintă elementele structurale ale noţiunilor. Intensiunea unui concept cuprinde totalitatea notelor sau atributelor, reprezentând proprietăţi sau calităţi ale lucrurilor, iar extensiunea unui concept cuprinde totalitatea, clasa de obiecte cărora le corespund aceste atribute sau care posedă aceste proprietăţi. în semantica actuală există o multitudine de încercări de construire a unor teorii ale intensiunii. R. Carnap a propus o metodă generală pentru a afla intensiunea şi extensiunea unei forme a limbajului. Extensiunea unui termen, a unei expresii etc. este clasa de echivalenţă a termenului, expresiei etc.; intensiunea unui termen, a unei expresii etc. este clasa de echivalenţă logică a termenului, expresiei etc. R. Montague şi J. Hintikka au definit intensiunea ca o funcţie (şi nu ca o entitate individuală) care reprezintă o cale particulară de a individualiza un obiect, de a-1 determina ca individ unic, ireductibil. Termenul „extensional" se foloseşte şi pentru a desemna acea parte a logicii care se întemeiază pe luarea în considerare exclusiv a extensiunii predicatelor. INTENŢIONALITATE, relaţie „activă“ a spiritului cu un obiect oarecare; are următoarele accepţii: (în filozofia scolastică) reprezentare pe care conştiinţa şi-o „face" despre obiectele ei („intenţii sensibile", „intenţii intelectuale*4);’ (în sens larg) aspectul voluntar, intenţionat, orientat al conştiinţei, caracterul premeditat, teleologic al acţiunilor umane (în fenomenologie) prezenţă a spiritului în orice „semnifica- 358 ţie", obiectele neavînd sens decît prin proiecţia lui în ele. Astfel, conştiinţa se creează, creînd sensul obiectului său. De ex., conştiinţa sau i. unui triunghi constă în faptul de a-1 construi. O dreaptă trasată între două stele şi care nu există în realitate este creată de spirit şi există, astfel, datorită i. ei. Actul intenţional este orientarea conştiinţei spre „ceva" pe care îl constituie. Realitatea obiectului se află astfel în însuşi actul intenţional de conştiinţă care îl constituie „transcendental“. Conceptul de i. este folosit de fenomenologi în cadrul descrierii fenomenologice al cărei scop este dezvăluirea „structurilor fundamentale" ale conştiinţei. Fenomenologia implică în conceptul de „intenţie", atît actul cognitiv, cît şi sentimentele, emoţiile, actele volitive, întrucît şi acestea „tind către un obiect", îşi pun pecetea asupra felului în care obiectul ne apare. Încercînd să depăşească impasul contradicţiei dintre realismul naiv şi idealism şi subliniind rolul activ al subiectului în cunoaştere, teoria i. nu face totuşi cuvenita distincţie între obiect ca dat imediat, încă nereflectat şi deci „neintenţionat" şi reflecţia lui mediată, „intenţionată". Principiul potrivit căruia lumea există pentru noi şi prin noi, datorită i* spiritului, i se opune cel după care lumea poate exista neintenţionat, în sine, şi fără noi. Obiectele nu se confundă cu conceptele care Ie semnifică, oricît de intenţionale ar fi acestea. Totuşi teoria i. a contribuit la depăşirea viziunii mecaniciste a conştiinţei ca sferă închisă, ca entitate abstractă şi la definirea ei ca deschidere, ca proces de adecvare continuă la obiect. INTERACŢIUNE, legătură a obiectelor, manifestată printr-o influenţare reciprocă. I. se include în sfera interdependenţei universale a fenomenelor. I. corpurilor stă la baza mişcării în genere, iar i. permanentă dintre polii contradicţiilor interne constituie iz-< vorul automişcării şi autodezvoltării obiectelor şi proceselor. Materialismul dialectic concepe universul ca un sistem complex de I., infinit în spaţiu şi în timp (de ex. i. microparticulelor în cadrul atomului, a corpurilor cereşti în cadrul sistemelor solare, a speciilor în cadrul biocenozelor ş.a.). Sistemul natural al U materiale din univers exclude existenţa oricărei cauze prime (finale, supranaturale, divine) a universului. Una dintre cele mai importante modalităţi ale i. o constituie întrepătrunderea contrariilor (de ex., întrepătrunderea conţinutului şi formei, a cantităţii şi calităţii, a cauzei şi efectului, a necesarului şi întîmplă-torului). Marx şi Engels au elaborat teza dialectică a acţiunii inverse a efectului asupra cauzei care l-a produs. Pe această bază, ei au dezvăluit rolul activ al conştiinţei sociale în raport cu existenţa socială, al suprastructurii în raport cu baza economică, al teoriei în raport cu practica. Combătând eclectismul, filozofia materialist-dialectică arată că între cei doi factori ai unei i. nu există egalitate declină, unul dintre ei avînd rol determinant şi anume cel care constituie cauza primă, materială, obiectivă a mişcării, într-o anumită etapă a corelaţiei raportului de i. INTERDEPENDENŢĂ (CONEXIU-NEA) UNIVERSALĂ, totalitate a legăturilor şi raporturilor dintre obiectele şi fenomenele care structurează nelimitat Universul, din domeniul naturii, societăţii şi gîndirii. tn virtutea i.u., lumea nu este o îngrămădire haotică, întîmplătoare, de obiecte şi procese, ci alcătuieşte un sistem de conexiuni, un întreg coerent, unitar, tn sfera vastă a i.u. se includ nenumărate legături şi raporturi calitativ diferite, dintre care se desprind ca tipuri cu caracter de universalitate: contradicţia, cauzalitatea, condiţionarea, interacţiunea, necesitatea, întîmplarea, legea etc. Materialismul dialectic subliniază caracterul obiectiv al interdp* pendenţei fenomenelor, în opoziţie cu idealismul subiectiv, care conside- ră interdependenţa ca un rezultat al activităţii organizatoare şi sistematizatoare a subiectului cunoscător. Totodată, în opoziţie cu idealismul obiectiv, care explică în mod denaturat caracterul obiectiv al interdependenţei fenomenelor din natură şi societate, prin acţiunea unui principiu spiritual, primar faţă de ele, materialismul dialectic demonstrează că baza reală a i.u. a fenomenelor este unita-tea materială a lumii. Materialismul dialectic combate atît eclectismul, care pune pe acelaşi plan toate conexiunile fără a le ierarhiza, cît şi sofistica, care substituie conexiunilor esenţiale conexiuni neesenţiale şi invers. Din studiul I.u. se desprind o serie de concluzii importante pentru activitatea ştiinţifică şi practică, pentru strategia şi tactica partidelor clasei muncitoare: a) analiza multilaterală a fenomenelor; b) necesitatea descoperirii verigii principale, a legăturilor esenţiale; c) abordarea istorică-concretă a fenomenelor, în funcţie de condiţiile de loc şi de timp în care acestea apar şi se dezvoltă. Sin. legătură universală. INTERDISCEPLINARITATE, proces de cooperare, unificare şi codificare unitară a disciplinelor ştiinţifice contemporane, caracteristic actualei etape de dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice, în care fiecare disciplină Îşi păstrează autonomia gnoseologică, specializarea şi independenţa relativă şi, în acelaşi timp, se integrează sistemului global de cunoştinţe. I., ca o nouă configurare a mecanismului de dobîndire a cunoştinţelor, are o semnificaţie euristică, dirijîndu-se după trei criterii: 1) epistemic (structurarea, organizarea cunoştinţelor); 2) metodologic (îmbinarea analiticului cu sinteticul); 8) aplicativ (promovarea cercetării şi formării specialiştilor în domenii interdiscipli-nare, organizarea şi instituţionalizarea acesteia). Activitatea interaisciplinară este rezultatul unor necesităţi obiective ale evoluţiei cunoaşterii. Pe această cale, cunoaşterea ştiinţifică ajunge să fie reunită într-un lanţ dia- 359 lectic neîntrerupt şi neliniar, care favorizează întrepătrunderea, în forme inepuizabile a diferitelor ştiinţe şi discipline. Deosebită de viziunea mul-tidisciplinară, prin care acelaşi obiect este abordat de către diferite ştiinţe, dar, fiecare dintr-un punct de vedere specific, i. promovează această abordare dintr-un punct de vedere unitar pe baza integrării conceptelor directoare, a procedurilor şi activităţilor de cercetare într-un ansamblu unic. Deşi nu există încă definiţii consacrate ale conceptului de L, în literatura ştiinţifică şi filozofică termenul circulă în diferite accepţiuni: struc- turalistă (J. Piaget — cele patru nivele de cunoaştere); integralistă (Ke-drov); organizaţională (Guy Michaud, Leo Apostel), sistemică (E. Jantsch), i. ca fază normativă şi intenţională trebuind să fie urmată de „transdiscipli-naritate“ (un sistem special de coordonare multinivelară, în care sînt cuprinse toate disciplinele şi interdis-ciplinele). V. şi ştiinţă. INTERES, categorie psihosociologică, care desemnează moduri determinate de raportare a indivizilor sau grupurilor faţă de societate, grupuri sau semeni, materializate în aşteptări, cerinţe, opinii, concepţii, atitudini sau activităţi; în plan psihologic, ele apar ca nevoi ce acţionează în calitate de stimuli fundamentali ai comportamentului şi activităţii omeneşti. I. sînt astfel nevoi ale oamenilor, ca indivizi şi ca membri ai diferitelor colectivităţi sociale (clase, comunităţi) sau moduri organizaţionale ale acestora (asociaţii sau partide politice, organizaţii economice, organizaţii profesionale şi de masă, organizaţii culturale, sportive etc.). Sub acest raport, există U sociale-generale, i. de grup şi i. personale. Conţinutul i. este istoriceşte determinat de natura relaţiilor sociale şi în primul rînd de producţie, care generează respectivele nevoi, de poziţia pe care o ocupă oamenii în sistemul acestor relaţii. I. se pot clasifica, de asemenea, în raport cu moti- 360 vaţiile pe care le obiectivează în i* materiale (economice) şi spirituale (în funcţie de aspiraţiile către diverse tipuri de valori: morale, ştiinţifice, artistice). In ce priveşte i. politice şi juridice, trebuie menţionat că totdeauna ele înglobează atît motivaţii materiale (economice) cît şi motivaţii morale. Fiind determinate de natura relaţiilor de producţie in societăţile cu clase antagoniste, în funcţie de tipul de proprietate, !• au caracter radical deosebit, de clasă. Conştientizate (într-o măsură mai mult sau mai puţin adecvată) sub forma scopurilor, năzuinţelor, idealurilor, i. determină finalitatea activităţii oamenilor, orientată spre satisfacerea lor. Astfel, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie imprimă, în general, raporturilor obiective dintre i. sociale generale, de grup şi personale, un caracter antagonist. în socialism există însă o unitate obiectivă a acestor L, datorită faptului că purtătorii lor sînt oameni ai muncii, e&şe şi catigorii sociale care cumulează atît calitatea de producători, cit şi pe aceea de proprietari ai mijloacelor de producţie. Deosebirile care se menţin între aceste i. au un caracter neantagonist, ceea ce nu exclude însă posibilitatea apariţiei unor manifestări, antagoniste. Apariţia antagonismului de i. în socialism este însă evitată prin politica realistă şi ştiinţifică a partidului clasei muncitoare, sprijinită de mase, de rezolvarea echitabilă a i. diferitelor categorii şi gr^juri sociale; prin orientarea consecventă, spre dhniauarea deosebirilor Esenţiale de i, între oameni pe plan economic, pe plan politic şi social-cultural, pînă la desfiinţarea lor treptată, în procesul trecerii la comunism. INTERNAŢIONALISM, principiu fundamental al ideologiei revoluţionare a clasei muncitoare, care exprimă unitatea şi solidaritatea de clasă a proletariatului tuturor naţiunilor în lupta împotriva capitalismului din întreaga lume, pentru construirea socialismului şi comunismului. I. proletar decurge din unitatea intereselor fundamentale economice şi politice ale clasei muncitoare din toate ţările, din comunitatea ţelurilor ei. Unitatea dintre patriotismul şi i. clasei muncitoare exprimă concordanţa intereselor şi sarcinilor ei fundamentale în lupta împotriva burgheziei din fiecare ţară şi pentru victoria revoluţiei şi construcţiei socialiste în ţara respectivă, cu interesele victoriei socialismului pe plan mondial. Pentru prima dată, ideile i. proletar şi-au găsit expresie în celebra lozincă „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“, formulată de K. Marx şi F. Engels în „Manifestul Partidului ComunistI. este principial opus oricărei forme de cosmopolitism, naţionalism, şovinism, ură de rasă, care subminează coeziunea oamenilor muncii în lupta de clasă. Principiile i. proletar călăuzesc, de asemenea, partidele comuniste şi muncitoreşti în soluţionarea problemei naţionale. în ţările socialiste, în care partidele comuniste şi muncitoreşti, ca partide de guvernămînt, reprezintă forţa politică conducătoare a societăţii, i. călăuzeşte politica statului, ca i. socialist, Exprimînd necesitatea obiectivă a unităţii ţărilor socialiste şi a întregii mişcări comuniste şi muncitoreşti mondiale, principiul L stă la baza relaţiilor de tip nou dintre ţările sistemului mondial socialist, precum şi la baza relaţiilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti. Partidele comuniste şi muncitoreşti trebuie să se întrajutoreze în lupta şi munca lor, pentru a-şi putea îndeplini fiecare îndatoririle şi rolul istoric .atît în propria ţară, cît şi pe plan internaţional. Realizarea unei unităţi noi, mai trainice, în mişcarea comunistă şi muncitorească contemporană impune fundamentarea relaţiilor dintre partide pe principiile egalităţii depline în drepturi, neamestecului în treburile^ interne, pe stimă şi încredere reciprocă, pe concepţia revoluţionară a clasei muncitoare. Azi, cînd dezvoltarea omenirii a creat o mare diversitate de condiţii social-economice de la ţară la ţară, cînd mişcarea muncitorească revoluţionară a cunoscut o amplă creştere şi diversitate, se impune ca activitatea fiecărui partid să se bazeze pe studierea aprofundată, în spiritul socialismului ştiinţific, a realităţilor concrete din fiecare ţară, a particularităţilor specifice ale fiecărui popor şi etape istorice. Numai astfel se poate asigura înfăptuirea cu succes a sarcinilor revoluţiei şi a construcţiei socialiste în ţara respectivă. Aceste cerinţe obiective impun respectarea dreptului fiecărui partid de a-şi stabili de-sine-stătător programul politic, strategia şi tactica, metodele şi formele de luptă revoluţionare. Anume pe această bază se poate asigura o unitate de tip nou a partidelor comuniste şi muncitoreşti, în lupta pentru înfăptuirea ţelurilor comune ale clasei muncitoare de pretutindeni, pentru transformarea revoluţionară a societăţii şi dezvoltarea liberă şi independentă a fiecărei naţiuni. Programul Partidului Comunist Român, adoptat la Congresul al Xl-lea, precizează că şi în etapa următoare a dezvoltării societăţii noastre, P.C.R., pornind de la răspunderea faţă de propriul popor şi faţă de cauza generală a socialismului, va milita pentru întărirea solidarităţii, unităţii şi coeziunii ţărilor socialiste, creşterea forţei şi prestigiului socialismului în lume. Totodată, P.C.R. va dezvolta în continuare relaţiile de solidaritate internaţională cu toate partidele comuniste şi muncitoreşti, cu mişcarea revoluţionară şi progresistă de pretutindeni. în epoca contemporană conceptul de internaţionalism a căpătat însă o sferă mai largă, un conţinut mai bogat, o semnificaţie mai complexă. Apărarea intereselor propriului popor, dezvoltarea cuceririlor sale revoluţionare, asigurarea victoriei socialismului în fiecare ţară condiţionează victoria socialismului pe plan mondial şi devin, prin aceasta, criteriul fundamental al internaţionalismului. Nu poate fi revoluţio- 361 nar şi internaţionalist adevărat acela care nu luptă pentru apărarea intereselor propriei clase muncitoare, ale propriului său popor. Însăşi noţiunea de internaţionalism presupune existenţa statelor naţionale, a partidelor şi organizaţiilor revoluţionare şi democratice independente, precum şi relaţiile de colaborare şi solidaritate ale acestora în lupta lor comună. Conceptul de i. mai implică astăzi solidaritatea tuturor forţelor progresiste şi anti-imperialiste, anticolonialiste şi antineo-colonialiste, lupta comună pentru lichidarea subdezvoltării, sprijinul acordat progresului economico-social al ţărilor rămase în urmă, participarea activă la lupta pentru făurirea noii ordini economice internaţionale, pentru dezarmare, pentru pace în întreaga lume. L presupune, mai mult ca ori-cînd, respectarea dreptului fiecărui popor de a fi deplin stăpîn pe destinele sale, de a se dezvolta în mod liber şi independent. De aceea internaţionalismul nu poate fi redus nunpai la o latură, oricît de importantă ar fi aceasta. El trebuie înţeles şi aplicat în toată complexitatea şi amploarea semnificaţiei sale. „Se poate afirma, deci, fără teamă de a greşi, că noţiunea de internaţionalism presupune participarea activă la soluţionarea democratică, corespunzător intereselor fiecărui popor, a tuturor problemelor complexe ale lumii de astăzi, precum şi întărirea solidarităţii militante cu toate forţele progresiste, antiimperialiste" (Nicolae Ceauşescu). INTERN-EXTERN, corelaţie de categorii. Prin intern se înţelege ceea ce se află în interiorul unui sistem sau proces, sub aspectul structurii spaţio-temporale. Internul este opus externului, care înseamnă ceea ce se află în afara unui sistem sau proces. Distincţia între intern şi extern este relativă, atît sub aspectul structurii spaţiale cît şi al celei temporale. Uneori, termenul de intern este utilizat şi pentru a desemna aspecte, însuşiri, relaţii de ordinul esenţei, în timp ce termenul de extern, prin opoziţie, este folosit pentru a desemna aspectele neesenţiale, fenomenale, de suprafaţă. Această din urmă accepţiune este greu de corelat cu prima accepţiune, mai ales în cazul în care este vorba de o analiză structural-funcţio-nală. De aceea, primul sens rămîne predominant, ultimul avînd circulaţie mai ales sub aspect gnoseologic, tn dialectica marxistă se insistă asupra rolului decisiv al factorilor interni sub cîteva aspecte: a) în raport cu materia infinită structural sau din punct de vedere spaţio-temporal, ca varietate calitativă şi dinamism, nu se poate vorbi de nimic exterior ei; b) în raport cu sistemele finite, se reliefează faptul că factorii externi acţionează întotdeauna prin intermediul celor interni; c) dezvoltarea recentă a teoriei generale a sistemelor a evidenţiat cu pregnanţă, în trecerea de la sistemele inferioare spre cele superioare, rolul crescînd al factorilor interni, atît în conservarea calitativă a sistemelor, cît şi în modificarea acestora, în schimbarea şi dezvoltarea lor calitativă. V. şi contradicţie. INTERPRETARE 1. (în teoriile formale) Modalitatea prin care se atribuie semnificaţie formulelor unui sistem formal. In general, i. unei structuri abstracte este o altă structură izomorfă cu ea. 2. (în teoriile factuale) a) Explicarea unui fapt prin subsumarea lui unei ipoteze, legji sau teorii; b) construirea semnificaţiei empirice şi teoretice a unui simbol, a unei formule, ecuaţii, structuri formale etc. printr-o serie de proceduri semantice, metodologice şi pragmatice (reguli de corespondenţă, definiţii operaţionale, ipoteze semantice etc.). I. unei teorii factuale reprezintă un proces complex, deschis, ce se realizează în cadrul unui permanent dialog între teorie şi experiment. 3* (tn filozofie) Explicarea unui eveniment, proces etc. în cadrul unei concepţii filozofice. In filozofia lui W. Dilthey, „metodă a înţelegerii“ (opusă explicaţiei), ca- I racteristică „ştiinţelor spiritului'*, întemeiată pe intuirea sensului unui fapt de cultură prin identificarea lui de către subiect ca pe propria sa trăire, experienţă. 4. (în hermeneutică) Analiză, sesizare şi dezvăluire a sensului autentic al conţinutului unei expresii verbale sau neverbale, dincolo de toate elementele conştiente şi inconştiente, voluntare şi involuntare care îl ascund. 5. (în sens negativ) înţelegere deformată de prejudecăţi şi uneori (în cazuri psihiatrice), de o structură aparte a personalităţii. INTERSUBEECT1VITATE, concept al ontologiei fenomenologice şi existenţialiste, care desemnează relaţia reciprocă dintre conştiinţele individuale ca factor constitutiv al lumii şi al experienţei concrete a fiecărui individ. Conceptul de i. presupune ca determinant un factor supraindividual dar eminamente psihic, fiind de esenţă tipic idealistă. într-o altă accepţie, de largă circulaţie astăzi, intersubiec-tiv e sinonim cu interuman sau inter-psihic. V. şi relaţii inter personale. INTROPATIE, concept răspîndit în filozofia germană (Herder, romanticii, F. Th. Vischer, R.H. Lotze, Th. Lipps, J. Volkelt, K. Gross, W. Worringer, W. Wundt ş.a.) şi care desemnează autoobiectivarea eului nostru în lumea externă, atribuirea de către noi a unei vieţi interne obiectelor exterioare, însufleţirea lor prin proiectarea personalităţii noastre în ele. în germană, termenul corespunzător lEinfuhlung) înseamnă „a se simţi în" (Sich einfiihlen). Fenomenul U este explicat de interpreţii lui printr-o aşa-numită „tendinţă pan teistă înnăscută de a ne contopi cu universul sau de a ne recunoaşte congeneri cu el". Conceptul 1. facilitează înţelegerea conţinutului şi complexităţii sentimentului estetic fără artificiile idealismului obiectiv sau subiectiv, prin corelarea obiectivă a omului şi lumii înconjurătoare, justifică esenţa obiectivă a valorizării estetice. Una dintre int variantele practice ale i. este simpatia, tendinţa de a ne recunoaşte în alte persoane sau de a le „înţelege" pe baza propriilor noastre experienţe psihice (Max Scheler). Din punctul de vedere al materialismului istoric, i. îşi are originea în relaţia de intercondi-ţionare dialectică profundă, indisolubilă şi intimă a subiectului şi obiectului, atît pe plan ontologic cît şi pe plan gnoseologic; ea semnifică procesul de umanizare a naturii şi societăţii sub aspect congnitiv şi acţionai, de adecvare a obiectului pentru subiect, şi nu are nimic comun cu viziunea antropolo-gist-animistă tradiţională. V. şi înţelegere; comprehensiune; trăire; inter-pretare. INTROSPECŢIE, metodă psihologică de observare a propriilor fenomene psihice interioare. Reprezentanţii psihologiei introspecţioniste considerau că i. este unica sau principala metodă de cercetare a psihologiei, care dă posibilitatea cunoaşterii nemijlocite a psihicului. Datele furnizate de 1. pot fi denaturate prin subiectivitate, nu pot fi relatate cu precizie celorlalţi şi se limitează numai la fenomenele psihice pe deplin conştientizate. De asemenea, însăşi autoobservaţia în-rîureşte fenomenul psihic studiat, ce-rînd persoanei care recurge la i. să fie în acelaşi timp şi actor şi spectator. Ca o reacţie faţă de i. a apărut aşa-numita „psihologie obiectivă", mai ales behaviorismul, care reduce studiul psihologic exclusiv la comportamentul exterior. Experienţa psihică interioară poate constitui însă obiect al cercetării ştiinţifice, prin confruntarea datelor subiective ale autoobser-vaţiei, dezvăluite prin relatare verbală, cu condiţiile obiective care le-au provocat şi cu manifestările comportamentului exterior. INTUITIV, (despre un mod de cunoaştere) care procedează prin intuiţie (în oricare dintre accepţiile acestui termen). Ant. discursiv. 363 1 int INTUIŢIE, termen folosit pentru a desemna diverse forme ale cunoaşterii nemijlocite, spre* deosebire de (sau în opoziţie cu) cunoaşterea logică mijlocită, discursivă; a) ansamblul proceselor de reflectare senzorială, nemijlocită a obiectelor şi proceselor realităţii (i. senzorială); b) (la filozofi raţionalişti, ca Descartes şi Spinoza) cunoaştere raţionala nemijlocită a adevărurilor care servesc drept punct de plecare al deducţiei, de ex., a axiomelor matematice (i. intelectuală); c) (în filozofia şi psihologia iraţionalistă, de ex., la Schelling, Bergson ş.a.) capacitate de cunoaştere sui-generis, în esenţă iraţională, opusă cunoaşterii discursive şi analitice şi considerată ca superioară acesteia şi care ne-ar permite să sesizăm esenţa lucrurilor nemijlocit şi dintr-o dată, fără vreo elaborare logică prealabilă; d) descoperirea bruscă, în aparenţă nepregătită, a unui adevăr, a unei idei, de exemplu a soluţiei unei probleme matematice. Acest fel de i. (care poate fi numită şi „inspiraţie" într-una din accepţiile acestui din urmă termen) este, în realitate, pregătită de o activitate intelectuală prealabilă, de experienţa acumulată anterior şi, probabil, într-o anumită măsură de o prelucrare inconştientă a acesteia. INTUIŢIONISM 1. (în filozofie) Cu-rent idealist-subiectiv răspîndit în filozofia burgheză contemporană, care neagă autenticitatea cunoaşterii discursive, opunîndu-i intuiţia, concepută ca o capacitate de a sesiza direct esenţa fenomenelor. I. critică pe drept mecanicismul, gîndirea speculativă, raţionalismul dogmatic şi convenţional. El este însă în fapt un curent iraţio-nalist, care pune în discuţie valoarea cunoaşterii ştiinţifice, fie contestînd-o cu totul, fie admiţînd-o, dar supraor-donîndu-i cunoaşterea intuitivă prin care s-ar atinge absolutul. Reprezentantul cel mai cunoscut al curentului intuiţionist este H. Bergson, ale cărui concepţii au fost susţinute în Franţa de „modernismul" catolic (E. Le Roy, 364 M. Blondei). în Germania i. a fost cultivat de „filozofia vieţii“ (W. Dilthey, E. Spranger, O. Spengler ş.a.) 2. Orientare metodologică în matematică şi în logică, care a apărut la sfîrşitul sec. 19, pe de o parte, ca o reacţie la teoria mulţimilor a lui Cantor, în care şi-a găsit expresia cea mai completă ideea de infinit actual (una dintre ideile de bază ale matematicii clasice), pe de altă parte, în condiţiile crizei bazelor matematicii, provocată de descoperirea paradoxelor. Fondatorul i. matematic şi logic este matematicianul olandez L.E.J. Brouwer (1881 — 1966). El consideră că încercările de a fundamenta matematica cu mijloacele logicii clasice duc la un cerc vicios, fiindcă logica ar fi ea însăşi o parte a matematicii. I. respinge logica clasică, formulînd o logică intuiţionistă, formalizată de A. Heyting. Bazîndu-şi ideile exclusiv pe categoria de infinit potenţial, i. respinge demonstraţiile de existenţă făcute cu metoda demonstraţiei prin reducere la absurd. I. se plasează în general pe poziţii idealiste, fiind tributar unor exagerări unilaterale. A adus totuşi o contribuţie importantă în dezvoltarea matematicii şi a logicii, ajungînd chiar spontan la elemente de dialectică. 3. (în etică) Curent idealist-subiectiv ai cărui adepţi susţin că noţiunile morale (bine, datorie etc.) nu pot fi fundamentate nici prin experienţă, nici prin raţiune şi pot fi înţelese numai în mod intuitiv, ca fiind „evidente prin sine“. I. etic a fost fondat la începutul sec. 20, cunoscînd o răspîndire deosebită în S.U.A., Anglia şi alte ţări sub forma orientării axiologice (G.E. Moore, H. Rashdall, J. Laird) sau a celei deontologice (H.A. Prichard, W.D. Ross, E.F. Carritt). Opunînd morala ştiinţei, i. etic are un caracter subiectivist şi formalist, cu toată valoarea (limitată) pe care o au unele analize cuprinse în operele reprezentanţilor săi. INVARIANT, ceea ce rămîne fix, neschimbat în cadrul unor anumite procese, în raport cu anumite trans- ion formări. în matematică I. desemnează ceea ce rămîne neschimbat în raport cu o anumită operaţie. De ex., lungimea unui segment de dreaptă, în cadrul unei deplasări geometrice. Conceptul de i. are un rol deosebit în matematica structurală, în fizică, logică şi teoria cunoaşterii. Pe baza ideii de i. se explică obiectivitatea realităţii, ideea de lege a naturii, obiectivitatea percepţiilor, a conceptelor şi structurilor teoretice. INVAMANŢĂ, nemişcare, stabilitate, fixitate. Pentru marea majoritate a filozofilor şi a oamenilor de ştiinţă din trecut, i. este proprietatea definitorie a substanţei şi ca atare ea are un caracter absolutk (Im. Kant, „Critica raţiunii pure"). în ştiinţa şi filozofia contemporană, ca urmare a substituirii treptate a schemelor de gîndire substanţialiste cu cele structuraliste, i. este "corelată totdeauna cu schimbarea, constituind unul din „momentele" esenţiale ale oricărei structuri r care poate fi definită ca un sistem de transformări solidar cu anumiţi invarianţi (J. Piaget, „Structuralismul"). Noţiunea de i. este chemată să joace un rol important în determinarea realităţii obiective în acele domenii ale ştiinţei în care aceasta nu poate fi separată de operaţiile subiectului. Sarcina, masa, spinul, de exemplu, constituie un grup de i. care atestă existenţa obiectivă a particulelor elementare în ciuda caracterului complementar al cunoaşterii în microfizică, a inseparabilităţii obiectelor observate de condiţiile observării (M. Born, „Fizica şi concepţia generaţiei mele"). INVENŢIE 1. Proces de creaţie intelectuală din care rezultă un construct de natură materială (dispozitiv) sau spirituală (cognitivă, în cazul ştiinţei, afectiv-expresivă, în cazul artei). în ultimul timp se fac încercări de a se depăşi opoziţia dintre descoperire şi i., punîndu-se în circulaţie conceptul de „i. ştiinţifică", deosebită de „i. tehnică". în ambele situaţii, i. realizează o structură nouă din elemente vechi, sau o sinteză între componente vechi şi noi. Unele din aspectele psihologice, metodologice şi tehnice ale i. sînt comune cu cele ale creativităţii. 2. Obiect rezultat din procesul de i. (cu aplicaţie aproape exclusivă în domeniul tehnicii şi producţiei materiale). 3. Neadevăr şi minciună, considerate ca deliberate, conştiente (sens peiorativ, evocat mai ales în limbajul vulgar). 4. Decelare a argumentelor şi ideilor celor mai adecvate pentru dezvoltarea unei teme (concept utilizat în retorică). INVOLUŢIE, ramură descendentă a schimbărilor unui sistem, opusă evoluţiei (cînd aceasta este înţeleasă ca ramură ascendentă a schimbărilor aceluiaşi sistem). Termenul este utilizat şi’ pentru a desemna sensul preponderent descendent al unei succesiuni de schimbări calitative. V. şi regres. IONIANĂ (filozofia i.), cel mai vechi grup de orientări materialiste în filozofia greacă, apărute în sec. 7 —G î.e.n. pe ţărmul apusean al Asiei Mici, în condiţiile înfloririi comerţului şi a meşteşugurilor. Filozofia i. cuprinde pe reprezentanţii Şcolii din Milet şi pe Heraclit din Efes. Sprijinindu-se pe cunoştinţele ştiinţifice acumulate din ţările din Orient (Egipt, Fenicia, Babilon), filozofii ionieni au opus reprezentărilor mitologice tradiţionale despre lume diferite concepţii filozofice materialist-naive. Concepţiile fi lozofice şi primele încercări de expli care ştiinţifică a fenomenelor naturii (fizice, astronomice, meteorologice etc.) formează la ionieni un singur corp de idei, nediferenţiat. Filozofii ionieni consideră că întreaga diversitate calitativă a lumii derivă dintr-un principiu material unic; după Talos apa, după Anaximandru, apeiron (probabil materia nedeterminată şi infinită), după Anaximene aerul, iar după Heraclit, focul. Materialismul acestor filozofi se împletea cu o dialectică 365 1 ior naivă, care a atins treapta cea mai înaltă de dezvoltare la Heraclit. IORGA, Nicolae (1871-1940), gîn-ditor, istoric, om politic şi scriitor român. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, doctor honoris causa al mai multor universităţi străine, membru al Academiei Române şi al mai multor Academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate. A fost unul dintre principalii doctrinari ai sămănătorismului. Ca om politic s-a ridicat împotriva represiunilor din 1907. A creat în 1£10, împreună cu A.C. Cuza, partidul naţionalist-democrat din care s-a retras ulterior. Exponent al burgheziei legate de capitalul anglo-francez, s-a ridicat împotriva politicii de fascizare şi de înfeudare a ţării faţă de Germania hitleristă, intrînd în conflict cu legionarii care l-au asasinat. Concepţia sa asupra istoriei a fost expusă explicit în culegerea „Generalităţi cu privire la studiile istorice. Lecţii de deschidere şi cuvîntări" (1911). I. a susţinut că în evoluţia societăţii omeneşti factorii ideali sînt mai puternici decît cei materiali şi, în consecinţă, determinanţi. A negat existenţa luptei de clasă, dar a sesizat rolul maselor în istorie. Deşi nega existenţa unor legi istorice, admitea existenţa unor repetări, a unei regularităţi în istorie (teoria „permanenţelor istoriei"), con-cepînd-o ca pe un proces unitar. Con-siderînd istoria ca un mijloc important de cunoaştere a lumii, el şi-a manifestat încrederea în capacitatea istoriografiei de a dezvălui adevărul istoric, a sesizat interdependenţa istoriei politice şi a celei culturale, întrepătrunderea istoriei unui popor cu istoria altor popoare, cu istoria omenirii. Unul dintre fondatorii orientării pozitiviste în istoriografia românească, L a considerat că istoricul trebuie să exercite o critică severă asupra izvoarelor, să ordoneze sistematic faptele, să le compare, să stabilească analogii, să integreze organic personalităţile şi faptele în istoria vieţii popoarelor şi să caute factorii creatori ai acesteia. A 366 relevat funcţia etică-socială a istoriei, susţinînd că studiul acesteia îi face pe oameni „mai sociabili, mai altruişti". IPOSTAZĂ 1. (în concepţia neoplato-nicienilor) Fiecare dintre formele pe care le-ar îmbrăca principiul divin şi care ar constitui trepte descrescînde ale „perfecţiunii2. (în teologia creştină) Fiecare dintre „persoanele" („Tatăl", „Fiul" şi „Sfîntul duh") sub care s-ar înfăţişa divinitatea unică. Prin extensiune, termenul a ajuns să denumească situaţiile, stările sau înfăţişările sub care s-ar prezenta una şi aceeaşi persoană. 3. (în accepţiune dialectică generală) Modalitate de manifestare diferită a aceluiaşi obiect sau fenomen, în continua sa mişcare. ,IPOSTAZIERE 1. (în sens neoplatonic şi teologic) înzestrare a abstracţiilor cu existenţă imuabilă, de-sine-stătătoare şi transformarea lor din reflectări în factori generatori ai realităţii obiective. 2. (în dialectica generală) Proces de manifestare în forme diferite a conţinutului aceluiaşi obiect sau fenomen. IPOTEZĂ (gr. hypo „sub" şi thesis „poziţie"), presupunere, explicaţie provizorie, enunţată pe baza unor fapte, conexiuni şi legi cunoscute, cu privire la anumite conexiuni între fenomene, la cauza sau la mecanismul intern care le produce. în sens logic, i. reprezintă o supoziţie, premisă sau punct de plecare al unui argument, în sens epistemologic (modern), !• este o formulă referitoare în mod imediat sau în ultimă instanţă la fapte care nu au constituit sau nu pot fi obiectul unei experienţe, şi este susceptibilă de corectare pe baza unei cunoaşteri noi. Orice teorie ştiinţifică apare la început sub forma unei i. (de ex., i. structurii atomice a materiei, i. cuantelor, i. selecţiei naturale). De aceea, Engels a caracterizat i. ca formă de dezvoltare a ştiinţelor naturii în măsura în care ele gîndesc (adică nu se limitează la simpla acumulare de fapte, ci urmăresc să le III dea o interpretare teoretică). Pentru a fi ştiinţifică, orice i. trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, care pot fi numite condiţii ale consistenţei i.: ea trebuie să concorde cu materialul faptic pentru explicarea căruia a fost formulată, să fie principial verificabilă, să explice o sferă cît mai vastă de fenomene, nu numai grupul restrîns de fenomene pe baza căruia a fost iniţial formulată. Orice i. ştiinţifică este supusă verificării prin confruntarea consecinţelor deduse din ea cu experienţa; dacă o i. este confirmată experimental, ea se transformă într-o cunoştinţă certă, într-o teorie ştiinţifică. Verificarea i. nu poate fi redusă, de regulă, la efectuarea unui singur experiment, ci reprezintă un proces empiric şi conceptual complex. I. de lucru, presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat şi care ghidează pe omul de ştiinţă în cercetările sale ulterioare, în proiectarea unor noi experimente, permite sistematizarea materialului experimentai existent şi descoperirea unor fapte noi, necunoscute (are un rol euristic). IRAŢIONAL, ceea ce este străin raţiunii, ceea ce este incomprehensibil sau inexplicabil prin raţiuni valabile; conduită lipsită de sens raţional. I. poate fi nu numai străin raţiunii, ci şi contrar ei. I. este în fond ireductibilul, care apare ca o limită în dialectica cunoaşterii, şi care, ca atare, are un statut obiectiv, nu este o creaţie, arbitrară şi nici*o interdicţie. I. este ceea ce în obiectul cunoaşterii depăşeşte la un moment dat puterea şi sfera de cuprindere a gîndirii umane discursive sau intră în contradicţie cu aceasta. Transformarea i. într-o limită absolută a cunoaşterii, prin ratioy conduce la iraţionalism. IRAŢIONALISM, trăsătură a unor orientări filozofice care neagă posibilitatea de a cunoaşte realitatea pe cale raţională şi postulează primatul intuiţiei, credinţei, revelaţiei, voinţei, instinctului, trăirii, visului etc. faţă ire de cunoaşterea raţională. Diferitele variante ale i. neagă existenţa unei structuri sau ordini inteligibile a lumii, resping ideea unei legităţi istorice, a progresului istoric, postulează absurditatea existenţei umane. Apelului la facultăţile infraraţionale şi extrara-ţionale * în procesul cunoaşterii, i. îi adaugă, de obicei, conceperea unor domenii principial inaccesibile raţiunii. Caracterului mediat, discursiv al gîndirii raţionale, afirmării universalului, viziunii optimiste asupra vieţii, i. îi opune ceea ce este imediat, particular, spontan, individual, o atitudine pesimistă în faţa existenţei, faţă de valoarea cunoaşterii în general. Ca orientare filozofică propriu-zisă, U a apărut în sec. 19 (Schopenhauer, Kierkegaard), devenind influent însă mai cu seamă la sfîrşitul secolului şi în sec. 20 (intuiţionismul, pragmatismul, parţial existenţialismul; în România, trăirismul). I. a apărut ca o reacţie împotriva raţionalismului şi optimismului unilateral, simplist al luminiş-tilor, dezminţite de natura însăşi a orînduirii burgheze şi, în genere, împotriva raţionalismului dogmatic, metafizic, mărginit. El s-a răspîndit pe măsura dezvoltării societăţii capitaliste moderne, ca o reflectare în ideologie a caracterului stihinic, orb, necontrolat, a mişcării forţelor sociale în cadrul acestei societăţi, a modului iraţional în care relaţiile sociale se manifestă, la nivelul conştiinţei cotidiene, în condiţiile alienării şi reificării (obiectualizării) lor. La dezvoltarea i. a contribuit şi „criza" intervenită în ştiinţele naturii la sfîrşitul secolului trecut, odată cu incapacitatea explicării, prin intermediul modelelor perimate de gîndire. ale fizicii şi biologiei clasice, a fenomenelor noi descoperite în fizica şi biologia modernă. IRENOLOGIE (gr. eirene „pace“, logos „ştiinţă"), termen utilizat, mai ales de şcoala scandinavă de pe la sfîrşitul deceniului 6, sec. 20, pentru a denumi cercetarea asupra păcii (peace research) care, într-o viziune globală, 367 ire interdisciplinară, studiază toţi factorii concurenţi în organizarea socială a umanităţii şi decidenţi în problemele războiului şi păcii. Apărută la început ca o reacţie faţă de cercetarea tradiţională, inspirată de un punct de vedere filozofic-speculativ şi juridico-etic normativ, ca şi faţă de unele insuficienţe explicative ale polemologiei, i. a revendicat înlocuirea conceptului „negativ" de pace (absenţă a confruntării armate) printr-un concept „pozitiv“, care o defineşte şi asociativ, ca o structură socială sau un ansamblu de relaţii pozitive a căror esenţă o constituie cooperarea „simetrică şi egalitară44 între grupurile umane. La sfîrşitul anilor ’60, i. cunoaşte un progres marcant prin formularea teoriei violenţei structurale (J. Galtung). Dar asumarea de către i. a vocaţiei de întreprindere ştiinţifică cu valenţe teoretico-explicative şi, concomitent, normativ-practice, aplicative, punîndu-se în slujba activităţii de promovare a condiţiilor păcii, îşi poate afla un fundament solid în concepţia marxistă despre război şi pace, după care o structură socială, internă şi/sau internaţională, inegalitară, bazată pe dominaţie şi exploatare conţine şi reproduce germenii violenţei armate. Dealtfel, ideile pozitive avansate de i. se în-tîlnesc şi se conjugă în mod fructuos cu studiile întreprinse de sociologia marxistă. Disciplină în plină afirmare, i. este pe cale de a-şi preciza frontierele, funcţiile şi strategiile eu-ristic-explicative şi operaţionale. Sub raport metodologic se constată încă oscilarea între metodele analitico-istorice şi cele matematice moderne; stadiul actual al cercetării evidenţiază însă complementaritatea necesară a celor două moduri de abordare. Afirmarea i. e atestată şi de existenţa a numeroase institute (naţionale şi internaţionale) care se consacră cercetărilor asupra păcii. V. şi polemologie. IREVERSIBILITATE, proprietate a unor sisteme materiale izolate de a evolua unidirecţional şi irepetabil, fi- ind exclusă reîntoarcerea lor la starea iniţială. Ca şi conceptul de reversibili-tate, cel de î. a apărut mai întîi în cadrul termodinamicii. Spre deosebire de reversibilitate, care nu poate fi decît relativă, i. este însă absolută. Procesele ireversibile constituie o clasă specială a proceselor dezvoltării. V. şi entropie; progres; regres. IRONIE ROMANTICĂ, principiu filozofic şi procedeu artistic, stabilite de estetica romantică şi teoretizate mai ales de F. Schlegel, L. Tieck, Jean-Paul Richter şi H. Heine potrivit cărora ironia ar consta în negarea continuă de către spirit a propriilor sale graniţe. I.r. este concepută ca o dinamică a spiritului, care îi îngăduie acestuia să se joace cu propriile-i creaţii, într-o stare de libertate deplină, ca o forţă ce permite creatorului să domine materia pe care o tratează. în literatură, i.r. este produsul contradicţiei dintre spiritul lucid şi fantezia avîntată care se critică reciproc şi alternativ pentru inconvenientele lor specifice şi în numele avantajelor pe care fiecare le prezintă faţă de cealaltă. IRONIE SOCRATICĂ, procedeu folo-sit în dialogurile platonice de către Socrate, care, prefăcîndu-se neştiutor, punea întrebări aparent naive, cu ajutorul cărora îl făcea pe interlocutor să ajungă în contradicţie cu sine însuşi şi să-şi recunoască astfel ignoranţa. V. şi agnozie. ISLAMISM (în arabă islam „supunere integrală faţă de divinitate") (numit şi mahomedanism sau religia musulmană), ultima în ordinea apariţiei, şi cea de-a treia religie cu caracter mondial. I. a luat naştere în Arabia, în sec. 7 e.n. Apariţia sa este legată de activitatea profetului Mahomed ale cărui învăţături, considerate ca provenind de la Dumnezeu (Allah), au fost adunate ulterior în „Coran“, principala carte sfîntă a musulmanilor (în arabă muslims, „credincioşi'*). Alături de Coran există şi „Sunna“, o literatură religioasă alcătuită din le- 368 gendele sfinte (,,hadise“) despre viaţa profetului lui Allah. Întrucît nu toţi musulmanii cred în valabilitatea „Sun-nei“, se numesc „sunniţi“ numai cei care îi recunosc caracterul sfînt; aceştia reprezintă dealtfel majoritatea credincioşilor mahomedani. Activitatea de propovăduitor a lui Mahomed are un caracter semilegendar. în ce priveşte doctrina L mai ales dogmele sale timpurii, se constată în mod evident influenţa ideologică iudaico-creş-tină. Dar monoteismul islamic corespunde condiţiilor sociale specifice ale arabilor din perioada destrămării orînduirii patriarhal-gentilice. Pilonul dogmaticii teologice islamice este credinţa în existenţa unui singur Dumnezeu — Allah —, al cărui profet este Mahomed. Allah este asemănător, în cele mai multe din trăsăturile sale, Dumnezeului biblic. Deşi Coranul este considerat ca fiind cartea sfîntă cea mai completă şi cu cea mai mare autoritate, islamul nu neagă caracterul sfînt şi al altor cărţi religioase, în primul rînd Pentateuhul (Torah), Psalmii lui Da-vid şi Evangheliile creştine. De asemenea, se consideră că âu mai existat $i alţi profeţi (cei biblici: Adam, Noe, Avraam, Moise ş.a.), printre care şi Iisus, căruia nu i se neagă caracterul sfînt ci doar calitatea de fiu al lui Dumnezeu. Mahomed rămîne însă cel mai presus dintre profeţi, în i. există, de asemenea, o angeolo-gie (arhangheli, îngeri etc.), iar în credinţele populare, adesea cu o existenţă premusulmană, se păstrează spiritele rele (,,djinn“). Una dintre dogmele islamice cele mai importante se referă la viaţa viitoare, compusă din rai şi infern şi la care sufletele credincioşilor au acces pe măsura faptelor săvîrşite în viaţă. Descrierea raiului, cu deliciile sale, şi a iadului, cu caznele lui, au un pregnant caracter concret ce conferă originalitate acestei doctrine. Prescripţia religioasă principală rămîne supunerea faţă de Allah. Pe de altă parte, doctrina islamică ortodoxă propagă dogma predestinării omu- lui, potrivit căreia tot ceea ce face omul şi tot ceea ce i se va întîmpla este hotărît de la început de către Allah. Această concepţie fatalistă a fost atenuată însă de către unele şcoli musulmane. Astfel, de pildă, curentul „mu-tazilit“ (sec. 8 — 9 e.n.j, preocupat de a da o interpretare mai raţionalistă dogmelor, susţine, printre altele, şi existenţa liberului arbitru la om ca o condiţie a responsabilităţii acestuia în faţa lui Allah. Ca şi iudaismul, religia islamică conţine o serie de ritualuri şi interdicţii, printre care şi aceea de a desena, picta sau sculpta chipul lui Allah sau de a folosi orice imagine a omului sau a animalelor, condiţie ce explică specificul dezvoltării artelor în ţările musulmane, din cadrul cărora lipsesc complet pictura şi sculptura figurativă; în schimb, în cultura şi civilizaţia islamică întîlnim, la nivelul cel mâi dezvoltat, arta ornamentală, geometrică şi alegorică. Una dintre preocupările islamice cele mai importante propagă războiul sfînt (,,djihad“) în numele credinţei, o ideologie izvorîtă din condiţiile social-istorice de unificare a lumii arabe şi care a contribuit şi ea la expansiunea rapidă a noii religii. Cu timpul, însă, şi mai ales în epoca noastră, această prescripţie şi-a pierdut autoritatea. O altă trăsătură specifică a i. o constituie amestecul masiv, pînă la contopire, al acestei religii cu diferitele laturi ale vieţii sociale. Conform i. dreptul, cultura, şcoala, familia etc. toate trebuie să fie subordonate legilor religioase. Puterea statală şi cea religioasă sînt contopite total, iar secularizarea vieţii politice în ţările musulmane are loc abia în zilele noastre (în Turcia începe, de pildă, cu revoluţia lui Atatiirk). în pofida caracterului său universal, i. nu a reuşit nici el să rămînă o religie unitară, lipsită de divergenţe şi schisme. Dintre sectele mai importante s-au remarcat: ismailiţii, sufismul, vanha-biţii etc. Lupta forţelor sociale progresiste din ţările musulmane contribuie rapid şi hotărîtor la secularizarea vieţii social-politice şi la slăbirea influenţelor 369 ideologiei islamice. Pe de altă parte, progresul culturii şi civilizaţiei contemporane şi larga lui răspîndire în mase tot mai largi îi determină şi pe teologii musulmani să iniţieze o modernizare a i., îndeosebi priii interpretarea alegorică a dogmelor sale, prin abrogarea unor interdicţii şi ritualuri religioase, în general prin concesii făcute spiritului profan al epocii noastre, metodă pe care o practică toate teolo-giile în scopul găsirii unei ieşiri din criza religiozităţii contemporane. V. şi arabă (filozofia a.). ISTORIC ŞI LOGIC, categorii filozofice perechi care reflectă corelaţia dintre dialectica obiectivă a dezvoltării realităţii şi dialectica subiectivă a cunoaşterii. Istoricul reflectă dezvoltarea fenomenelor din natură şi din societate, cu toate amănuntele* concrete ale acestei dezvoltări, în toate particularităţile întîmplătoare, zigzagurile şi repetările ei. Logicul reflectă esenţa dezvoltării istorice, înlăturînd aspectele ei neesenţiale, descoperind conexiunile fundamentale, laturile generale, necesare, legice ale acestei dezvoltări. Istoricul conţine implicit relaţiile cauzale, necesare dintre fenomene, pe care logicul le explicitează. Logicul recapitulează într-o formă rezumată, concentrată, istoricul. Hegel are meritul de a fi descoperit unitatea dintre i. şi 1., el considera însă, în spirit idealist, că logicul ar genera istoricul şi că istoria, ca desfăşurare a ideii absolute, ar fi o „logică* aplicată". Materialismul istoric arată că, în corelaţia dintre I. şi 1., istoricul reprezintă factorul prim, iar logicul, ca reflectare a istoricului, factorul secund. Unitatea dialectică dintre i. şi i., interpretată materialist, este un principiu director în construirea ştiinţelor şi a sistemelor lor de categorii. Ruperea istoricului de logic implică primejdia unui descriptivism superficial, a unei factologii empiriste; ruperea logicului de istoric are drept consecinţă speculaţia abstractă, ne- sprijinită de fapte şi infirmată de acestea. ISTORICISM 1. Principiu, deosebit de istorism, al explicării fenomenelor care fac obiectul ştiinţelor naturii sau al ştiinţelor sociale, exclusiv prin geneza şi evoluţia lor, făcînd abstracţie de celelalte metode concurente la elaborarea integrală a explicaţiei, precunh şi de conceptele operaţionale aferente acestora (de ex., conceptele de structură, sistem, model etc.). Termenul are o semnificaţie negativă, întrucît implică excluderea dogmatică a unei viziuni dialectice cuprinzătoare, asupra corelaţiei dintre demersurile cercetării ştiinţifice, respectiv, dintre cel gene-tico-istorist şi cel sistemic,a dintre cel diacronic şi cel sincronic. în explicarea progresului istoric şi social-cultu-ral, i. pierde din vedere’ de asemenea, unii factori nedeterminanţi ai dezvoltării sociale, dar cu acţiune permanentă sau de lungă durată cum sînt factorii naturali, o anumită influenţă directă a tehnicii în general şi a tehnicii comunicării de masă în special (Mc. Luhan). 2. Morfologism. ISTORIE 1. (în sens general) Devenire, dezvoltare în natură, societate şi gîndire. în acest sens, fondatorii marxismului au menţionat ca premisă .a unei filozofii consecvent dialectice ideea (relativ nouă pentru ştiinţa de la sfîrşitul sec. 18 şi începutul sec. 19) că nu numai viaţa socială ci şi natura (sistemul solar sau Pămîntul, de pildă) are o i. a ei. Sensul mai sus menţionat este presupus de principiul istorismului ca principiu fundamental al metodei dialectice. 2. (în sens restrîns) Dezvoltarea vieţii sociale (a umanităţii), respectiv succesiunea orîn-duirilor pe care le parcurge aceasta, în acest sens, avînd în vedere însemnătatea esenţială a i. vieţii sociale pentru concepţia lui Marx asupra vieţii sociale, aceasta este denumită concepţia materialistă asupra i. sau materialismul istoric. 8. Ştiinţa I., disciplină de cunoaştere care studiază I. 370 societăţii, a diferitelor popoare, a unui domeniu al vieţii sociale (i. economiei, culturii, ştiinţei etc.) a unei etape istorice (!• antichităţii, a evului mediu, a epocii moderne etc.), a gîndirii (i. filozofiei,i. logicii etc.), Natura şi funcţiile acestei ştiinţe determină dezbateri cu un caracter pronunţat filozofic privind obiectul i., mijloacele de investigare ale acesteia, caracterul explicaţiei în ştiinţa L, determinismul istoric, raportul dintre general şi individual In dinamica vieţii sociale etc., probleme care intră în sfera de preocupări a unor discipline ca filozofia i., epistemologia ]., teoria !• etc. Unele curente filozofice au încercat să opună ştiinţa i. şi ştiinţele istorice în general, ştiinţelor naturii, fie de pe poziţiile idealismului obiectiv (Şcoala de la Baden, neospiritualismul etc.) fie de pe poziţiile idealismului subiectiv (reprezentanţii „filozofiei vieţii“ etc.). Materialismul istoric, conţine premisele soluţionării unor asemenea probleme, evidenţiind unitatea şi, totodată, diferenţa specifică dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Tezele fundamentale ale materialismului istoric privind dialectica existenţei şi conştiinţei sociale, lupta de clasă ca forţa motrice a i. orînduirilor antagoniste, rolul maselor şi al personalităţii în i., natura şi particularităţile acţiunii legilor obiective în viaţa socială, dialectica factorilor obiectivi şi subiectivi, a generalului şi particularului în viaţa socială, raporturile dintre individ şi societate etc. constituie deopotrivă principii metodologice care, înţelese şi aplicate în mod creator, permit o tratare ştiinţifică a fenomenelor istorice, întemeiază istoria ca ştiinţă. ISTORIOGRAFIA FILOZOFIEI, ştiinţă care are drept obiect istoria filozofiei, adică sistemele filozofice şi succesiunea istorică a acestora. Preocuparea de a trata separat problemele filozofice ale i.f. şi-a găsit expresia în disciplina numită „filozofia istoriei ist filozofiei**, sau „istoriologia filozofiei". Primul care s-a ocupat de i.f. a fost Aristotel, dar cel dintîi care a făcut aceasta în mod sistematic, într-o lucrare specială, a fost discipolul său Teofrast, care apare astfel ca „părinte" al i.f. în Europa. Se disting în gîndirea modernă următoarele tendinţe generale: cea idealist-obiectivă (iniţiată de Hegel), în virtutea căreia succesiunea concepţiilor filozofice prezintă continuitate necesară şi progres; tendinţa ideâlist-subiectivă, cu numeroase variante, în virtutea căreia fiecare construcţie filozofică ar urma să fie văzută ca un produs logic, avînd un temei psihologic şi neputînd fi subordonat cu necesitate unei continuităţi. în concepţia istoriografiei materialist-dialec-tice a filozofiei, istoria filozofiei se înfăţişează ca un proces continuu şi totodată contradictoriu, în care, prin lupta dintre orientările opuse, se înfăptuieşte progresul cunoaşterii filozofice; totodată, fiecare etapă a procesului is-torico-filozofic apare subordonată comandamentelor sociale proprii etapei istorice respective. Au scris lucrări deosebit de răspîndite în domeniul istoriografiei generale a filozofiei: W. Winael-band, tîberweg-Heinze, H. Hoffding, E. Brâhier, B. Russell, G.F. Alek-sandrov, V.F. Asmus, G. De Ruggiero ş.a., iar în afara Europei, S. Radha-krishnan, Go Mo-jo ş.a. în România* preocupările sistematice de i.f. au fost inaugurate de T. Maiorescu. în perioada interbelică s-au afirmat în domeniul i.f. P.P. Negulescu, I. Petro viei, Gr. Tăuşan, I. Brucăr, T. Vianu, AL Claudian, N. Bagdasar, Dan Bădărău, M. Florian, A. Fren-kian, Al. Posescu, D.D. Roşea, majoritatea acestora continuîndu-şi activitatea şi ulterior. în anii de după Eliberare au apărut numeroase lucrări ale i.f. româneşti, cum ar fi: Colectiv (I. Verdeş, N. Bolboaşă, C.I. Gulian, Şt. S. Nicolau, M. Florian, S. Ghiţă, Crizantema Joja, I. Lungu, R. Pantazi, I.S. Firu, Liubomira Miroş, C. Gollner, N. Gogoneaţă), „Din istoria filozofiei în România", 3 voi. 371 (1955-1960); N. Gogoneaţă, „Filozofia lui V. Cynta" (1962)*; R. Pan-tazi, „Filozofia marxistă în România" (1963), „Viaţa şi ideile lui George Bariţiu" (1964); Colectiv (C.I. Gulian — sub red. —, D. Bădărău, I.S. Firu, J. Haj6s, C. Gollner, E. Stă-nescu, Crizantema Joja, I. Lungu, R. Pantazi, Elena Gheran, O. Bădina, M. Florian, N. Gogoneaţă, S. Ghiţă, O. Cheţan, Florica Neagoe, P. Luca-ciu, A. Posescu, Gh. Cronţ, Al. Tănase), „Istoria gîndirii sociale şi filozofice în România" (1964); N. Gogoneaţă, Z. Ornea, „A.D. Xenopol. Gîndirea socială şi filozofică" (1965); Colectiv (C.I. Gulian; S. Ghiţă, N. Gogoneaţă, Crizantema Joja,R. Pantazi, Al. Posescu — red. resp. —, I.S. Firu, O. Bădina, Elena Gheran, M. Ciurdariu, J. Hajds, C. Gollner), „Antologia gîndirii româneşti. Secolele XV - XIX" (1967); Colectiv N. Gogoneaţă — coord. —, R. Pantazi, R. Tomoiagă, O. Bădina, S. Ghiţă, Al. Posescu, Gh. Vlăduţescu, Z. Ornea), „Curente şi orientări în istoria filozofiei româneşti" (1967) ; R. Pantazi „Simion Barnuţiu. Opera. Gîndirea" (1967), „C.A. Rosetti, gînditorul, omul" (1969); Colectiv (N. Gogoneaţă — coord. —, S. Ghiţă, I. Pascadi, Al. Posescu, Z. Ornea, R. Pantazi, M. Mâciu), „Filozofia şi sociologia românească în prima jumătate a secolului al XX-lea" (1969); S. Ghiţă, „Filozofie şi ştiinţă în România (1890 — 1920)" (1970); Gh. Al. Cazan, „Fundamentul filozofiei la Mircea Florian" (1971); R. Tomoiagă, „Ion Eliade Rădulescu. Ideologia social-politică şi filozofică" (1971); D. Ghişe, P. Theodor, „Frag-mentarium iluminist" (1972); P. Theodor, „Din gîndirea mâterialist-istorică românească (1921 -1944)" (1972); P. Vaida, „Dimitrie Cantemir şi umanismul" (1972); Colectiv (N. Gogoneaţă — red. reşp. —, R. Pantazi, S. Ghiţă, P. Vaida, R. Tompiag&, Gh. Epure, V. Vetişanu, Elena Gligan, I.S. Firu, Al. Duţu, I. Lungu, iăonca Neagoe, C. Gâllner), „Istoria filozofiei româneşti," voi. I (1972); S. Ghiţă, „Titu Maiorescu, filozof şi teoretician al culturii" (1974) ; D. Matei, „Mihail Dragomirescu. Privire critică asupra sistemului filozofic şi estetic" (1974); R. Tomoiagă. „Personalităţi şi tendinţe in perioada paşoptistă" (4976), precum şi lucrări de f.f. universale, cum ar fi: Pavel Apostol, „Probleme de logică dialectică în filozofia lui G.W.F. Hegel" (1957); I. Banu, „Introducere în istoria filozofiei" (1957); A. Frenkian, „Scepticismul grec şi filozofia indiană" (1957); C.I. Gulian, „Metodă şi sistem la Hegel" (1957); Al. Posescu, „începuturi ale materialismului modern. Ba-con şi Descartes" (1962); Clara Dan, „Intuiţionismul lui Henri Bergson în lumina contemporaneităţii" (1966); D. Ghişe, „Existenţialismul francez şi problemele eticii" (1967); Clara Dan, „Neoraţionalismul" (1968); Al. Boboc, „Kant şi neokantianismul" (1968); Florica Neagoe, „Arthur Schopenhauer, filozofia şi etica" (1970); Colectiv (Al. Posescu—sub red.—, H. Wald, Al. Boboc, C.I. Gulian, N. Mariş, I. Ivanciu, M. Pişcoci, Gh. Vlăduţescu, Gh. Cazan), „Aspecte din filozofia contemporană" (1970); Gh. Vlăduţescu, „Personalismul francez. Geneză şi împlinire" (1971); V. Tonoiu, „Idoneismul, filozofie a deschiderii" (1972); Al. Boboc, „Nicolae Hartmann şi realismul contemporan" (1973); Tr. Pop, „Marx, Engels, filozofia operei de tinereţe", voi. I (1973), voi. II (1977); Gh. Vlăduţescu, „Introducere în istoria filozofiei medievale" (1973); Colectiv (Al. Posescu — sub red. —, Elena Cobianu, C. Damian, A. Rogoz, I. Ivanciu, Maria Vornicu, H. Culea), „Filozofie modernă şi contemporană" (1973); C.I. Gulian, „Introducere în istoria filozofiei moderne" (1974); V. Tonoiu, „Spiritul ştiinţific modern în viziunea lui G. Bachelard" (1974); E. Stere, „Doctrine şi curente în filozofia franceză contemporană" (1975); N. Tran-dafoiu, „Substanţa şi cauzalitatea în interpretarea empirismului englez" (1975). iub ISTORISM, principiu al dialecticii conform căruia fenomenele realităţii trebuie privite în procesul apariţiei dezvoltării şi pieirii lor, în legătura lor indisolubilă cu condiţiile istorice concrete care le-au generat. Principiul i. reprezintă o importanţă deosebită atît pentru ştiinţele naturii, cît şi pentru ştiinţele sociale, aplicarea sa constituind o condiţie indispensabilă a înţelegerii veridice a proceselor naturale, a evenimentelor sociale, ca şi a fenomenelor complexe ale culturii spirituale. I. este opus dogmatismului, tendinţelor de substituire a studiului concret-istoric al realităţii sociale prin scheme abstracte, ca şi istoricismului, care supralicitează demersul genetic, diacronic în explicarea fenomenului social, neglijînd pe cel sistemic şi sincronic, ca şi factorii neesenţiali dar cu acţiune permanentă în determinarea dezvoltării. începuturile i. (Vico, Voltaire, Herder, Diderot ş.a.) sînt legate de lupta burgheziei în ascensiune împotriva dogmatismului scolastic. Ulterior, Hegel l-a elaborat multilateral însă pe baze idealiste şi limitîndu-se numai la dezvoltarea istorică din trecut. Principiul i. a dobîndit un caracter ştiinţific consecvent în cadrul materialismului dialectic şi al materialismului istoric. V. şi orientarea istoristă în sociologie. ITEM, întrebare sau alternativă de răspuns, într-un chestionar de anchetă sociologică sau într-un test psihologic. IUBIRE, termen atribuit unui sentiment moral-estetic funciar, opus egoismului. I. se manifestă în aspiraţia dezinteresată şi pătrunsă de abnegaţie către obiectul său: o persoană sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate profesională sau socială. Naşterea şi dezvoltarea acestui sentiment, pe plan istoric şi individual, este intim legată de formarea personalităţii. I. dintre sexe vizează persoana umană în plenitudinea sa fizică, morală şi intelectuală, în frumuseţea individualităţii sale unice şi irepeta-bile, fiind generatoare de fericire autentică numai în această calitate. Natura şi rolul îndeplinit de i. în viaţa oamenilor a primit în istoria culturii interpretări variate. Una dintre cele mai vechi interpretări este aceea mito-logică-cosmologică, în care 1. apare ca o forţă cosmică grandioasă, generatoare şi creatoare (de ex., Erosul orfici-lor, principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic la G. Bruno, principiul unificator al cerescului şi teluricului, al finitului şi infinitului în romantismul german, forţa motrice şi diriguitoare a evoluţiei la Ch. Peirce ş.a.). Distingînd genuri diferite ale i.’şi considerînd-o pe cea spirituală (raţională) ca superioară, numeroşi gînditori i-au atribuit virtuţi cognitive fundamentale (de ex. cunoaşterea frumosului ideal ca atare, identificarea extatică a i. şi cunoaşterii la Platon, accederea către culmile lumii inteligibile, beatitudinea i. divine la M. Ficino, libertate interioară izvorîtă din cunoaşterea raţională, amor dei intellectualis la Spinoza, penetrarea conţinutului ideal sau absorbirea în noi a lucrului cunoscut ca o contopire erotică la F. Schlegel ş.a.). I, a fost învestită cu importante sensuri şi valenţe sociale în gîndirea modernă’, relevîndu-se rolul ei ca factor de aglutinare a solidarităţii (de ex., luminismul, etica lui Shaftesbury şi a lui Helvetius în speţă, socialismul utopic, Campanella şi Fou-rier cu deosebire), ca factor de asigurare a comunităţii de idei a speciei umane, ca esenţă a omului (L. Feuer-bach). Reprezentanţii filozofiei religioase, gînditorii creştini mai cu seamă (de ex., neoplatonismul, tomismul şi neotomismul, personalismul, existenţialismul religios) au absolutizat unele aspecte ale antropologiei i. (caritate-agape), interpretîndu-le în chip iwis-tic, transcendental, ca i. a divinităţii, în care acesta se identifică cu i. universală (temelia unitară a celor trei ipostaze ale lui Dumnezeu). O poziţie aparte ocupă, printre teologi, Teilhard 373 de Chardin, care a construit o concepţie etică bazată pe dragostea dintre oameni, pe ua colectivism afectiv şi intelectual. întărirea accentelor pesimiste şi iraţionaliste ale i. caracterizează multe dintre interpretările filozofice nemarxiste în sec. 19 şi 20 (de ex. Schopenhauer, Nietzsche, M. Sche-ler, K. Jaspers, Sartre, G. Marcel ş.a.). Dovedind determinarea ei social-istorică, materialismul istoric a subliniat transformările profunde pe care le-a suferit sentimentul !. de-a lungul timpului, aportul hotărîtor al culturii în formarea şi modelarea umană a acestui sentiment, pe care Marx l-a caracterizat drept un criteriu valoric sui-generis al gradului de umanizare a comportamentului natural al omului, o măsură a faptului că în însăşi fiinţa sa cea mai intim individuală el este totodată o fiinţă socială. V. şi eros. IUDAISM (în lat. eclesiastică Judais-mus’ religie a evreilor*4), apogeu al vechilor civilizaţii semite, religia iudaică reprezintă cea mai tipică formă antică de monoteism. Mai este denumită şi mozaism, adică religia lui Moise, cel mai de seamă profet legendar al acesteia. Rolul istoric al i. a sporit şi prin faptul că a contribuit substanţial la constituirea ideologică a creşti-nismului influenţînd şi islamismul. Cartea sfîntă a 1. este ceea ce creştinii denumesc „Vechiul Testament" (parte a „Bibliei44, distinctă de „Noul Testament44). Ca orice religie de importanţă istorică, i. nu a apărut nici el dintr-o dată ca o religie unitară, pe deplin formată şi fără contingenţe cu alte religii anterioare sau învecinate. Cele mai vechi elemente de religie a evreilor, reprezentate de cultul tribal, datează, aproximativ, din prima jumătate a celui de-al doilea mileniu î.e.n.; Cultul lui Iahve, la început divinitate tribală, devine zeul întregului Israel odată cu procesul istoric de cucerire a Palestinei (Cana-anul) de către triburile evreieşti (înce-pînd cu sec. 15—14 î.e.n.). Din această perioadă, evreii trec la viaţa seden- tară, se ocupă de agricultură; în viaţa lor social-economică se dezvoltă rîn-duielile bazate pe sclavie, se realizează centralizarea politică şi apare puterea regală. Se consideră însă că despre i. ca religie pe deplin dezvoltată — bazată pe un strict monoteism, pe canonizarea cărţilor sfinte şi cu un cult centralizat — se poate vorbi abia spre jumătatea ultimului mileniu î.e.n., după întoarcerea evreilor din captivitatea babiloniană (în timpul regelui persan Cirus, în anul 538 î.e.n.). Doctrina iudaică se bazează pe credinţa în Iahve, zeul poporului ales, dar acest proces de monoteizare a religiei nu este lipsit de contradicţii. Cu un rol cînd mai însemnat, cînd mai periferic în viaţa socială şi spirituală israelită, tendinţele spre politeism nu au încetat niciodată, ceea ce prilejuieşte dezlănţuirile violente ale profeţilor împotriva cultelor idolatre. Ca zeu unic admis, Ialive atestă o pronunţată spiritualizare, deşi i se mai aduc jertfe ca şi celorlalţi zei antici. Reprezentarea chipului lui Iahve e interzisă şi, uneori, chiar şi pronunţarea numelui său. El este o divinitate fără chip, cu preocupări predominante în domeniul moralităţii. De viziunea ebraică asupra lui Iahve este indisolubil legat mai ales „mesianismul44, proiectarea ajutorului divin în viitor, speranţa într-un viitor fericit, pus într-o legătură centrală directă cu acţiunea divină. Dar şi această concepţie mesianică a cunoscut o evoluţie, de la perioada i. tribal, la epoca „diaspo-rei44 (a dispersării evreilor în lume, după dispariţia statului lor), cînd „mesia44 a devenit conducătorul aşteptat să salveze poporul evreu de sub jugul străin. Doctrina mesianică a „poporului ales44 — care în creştinism se spiritualizează, prin plasarea viitorului fericit într-o lume transcendentă, „de dincolo44 — a avut în I. un conţinut predominant pămîntean, referitor la împlinirea aici, pe pămînt, a promisiunilor făcute de Iahve „poporului său44. O oarecare învăţătură despre lumea de apoi, învierea morţilor, răsplata „de dincolo" etc. se formează abia mult mai tîrziu, mai ales în literatura legată de „Talmud" (carte religioasă cu un conţinut tematic divers şi alcătuită în secolele 3—5 e.n. în comunităţile evreilor babilonieni şi palestinieni), ca si în alte comentarii rabinice care dezbat în spirit scolastic Vechiul Testament. Istoria poporului evreu, cu victorii şi înfrîngeri succesive, «marcată mai ales de desfiinţarea statului evreu (sec. I e.n.), şi, cu timpul, de răspîndirea evreilor în întreaga lume, se repercutează multilateral în evoluţia i. în-tr-o primă fază, religia iudaică împrumută legende, reprezentări cosmogonice, ritusduri etc. de la cananeeni, de la babilonieni, din mazdeism etc., iar mai tîrziu, în epoca „diasporei", asimilează o serie de idei din concepţiile religioase şi filozofice ale elenismului. Evoluţia monoteismului iudaic intră într-o nouă contradicţie dogmatică odată cu apariţia unei noi ipostaze a lui Iahve, cea de zeu universal, dezvoltată pe deplin în I. tîrziu, câci, deşi devine zeitate universală, Iahve continuă să rămînă proteguitor doar al „poporului ales", încă din prima jumătate a erei noastre Talmudul constituie codul de reglementare al vieţii comunităţilor evreieşti, atît a celei religioase cît şi a celei juridice şi sociale. Vast complex de interpretări teologice, de norme morale, reguli juridico-religioase etc., Talmudul vine să completeze Biblia şi constituie o carte de bază a i. în cursul evului mediu şi în epoca modernă, i. izo este frămîntat de lupte interne dintre diferite curente de idei şi de apariţia sectelor. în cadrul acestor frămîntări ideologice s-au dezvoltat tendinţe şi curente de idei cu caracter filozofic. Astfel, s-au afirmat, de pildă, Maimo-nide (1135—1204) marcant raţionalist medieval, iar mai tîrziu M. Mendelsohn (1729—1786), reprezentant de vază al raţionalismului luminist din Germania. Odată cu formarea statului Israel, în zilele noastre, i. devine religie de stat. Ga toate celelalte religii contemporane, i. este supus tendinţelor de modernizare şi cunoaşte o profundă criză ideologică. IZOMORFISM (gr. isos „egal" şi morphe „formă"), identitate de structură între două sisteme cu conţinut diferit; corespondenţă biunivocă între două mulţimi care au aceeaşi structură. Noţiunea de i. este direct legată de relaţiile logice de identitate, de asemănare etc.; se poate spune că i. înseamnă modalitatea riguroasă a analogiei, ea întemeind „analogia structurală", diferită de „analogia runcţională sau substanţială", ce poate fi considerată mai curînd un fel de omologie (asemănare a unor caracteristici concrete). Cibernetica, de ex., cercetează relaţii de L între sisteme dinamice complexe de natură biologică, tehnică şi socială. I. sistemelor lumii materiale se reflectă în identitatea de structură a sistemelor de concepte ale diferitelor discipline ştiinţifice, asigurînd unitatea lor. V. şi model; homomorfism. ÎNCERCARE ŞI EROARE (în engl. trial and error), comportament al unui sistem orientat, înzestrat de obicei cu conştiinţă, care se desfăşoară după principiul cutiei negre („black box"). Expresia respectivă desemnează totodată şi principiul ce stă la baza unui astfel de comportament. Omul (sau o colectivitate umană), singurul sistem al cărui (cărei) comportament se realizează pe baza principiului (sau metodei) L- şi e., încearcă „printr-o serie de paşi discreţi sau de schimbări continue ale unui parametru, să găsească o astfel de acţiune sau de influenţă asupra «cutiei negre», care să-i permită atingerea scopului" (Georg Klauss). Pe lîngă aspectul pragmatic, funcţional, principiul î. şi e. are şi un aspect cognitiv, care se referă la achiziţionarea unor informaţii asupra mediului înconjurător. în acest caz, sistemul care se comportă după principiul î. şi e., înzestrat cu memorie, înregistrează informaţiile rezultate atît în urma „încercărilor" încununate cu succes, cît şi a celor fără succes. Aceste informaţii, odată memorate, îi vor permite să-şi adapteze şi să-şi îmbunătăţească comportamentul ulterior. Sub aspect filozofic, cercetarea legităţilor comportamentului denumit î. şi e. a contribuit la înţelegerea mai adîncă a mecanismului proceselor de dezvoltare. Totodată, respectivul principiu aruncă o lumină şi asupra fenomenului adaptării organismelor la mediu, fenomen pe care-1 face comprehensibil prin mijloace ştiinţifice, înlăturînd orice ipoteze finaliste, vitaliste etc. Desigur, faptul că prin L şi e. unele acţiuni se bucură de succes, nu atrage nicidecum după sine postularea universalităţii acestui principiu. Dimpotrivă, slujindu-se de instrumentele tot mai eficace ale ştiinţei, omenirea substituie „încercării" acţiunea ce are la bază cunoaşterea metodicii mereu mai profunde a domeniului în care ea se desfăşoară. ÎNDOIALĂ, nesiguranţă, incertitudine a gîndirii, manifestată prin re- 1 fuzul de a afirma sau nega. în istoria filozofiei se deosebesc: îndoiala naturală care decurge din absenţa cunoştinţelor certet îndoiala metodica sau filozofică care constă în punerea sub semnul incertitudinii a tuturor cunoştinţelor noastre, a însăşi perceperii lumii, a căilor tradiţionale ale cunoaşterii (Platon, Descartes, Fichte), în scopul fundamentării unei filozofii noi, radicale. în funcţie de obiectul pus în discuţie, îndoiala poate fi o formă a scepticismului faţă de lumea exterioară, propriu unor filozofi ai antichităţii eline (Pyrrhon) sau pozitivismului (Auguste Comte), care contestă calitatea de universalitate şi generalitate a adevărului (a teoriei)% considerat a fi de esenţă „metafizică*4. Marx aprecia îndoiala ca bază de pornire necesară în căutarea, fără prejudecăţi, a adevărurilor generale, ca şi în înţelegerea caracterului lor relativ, concret-istoric, în combaterea atît a filozofiei speculativ-dogmatice ca şi a celei sceptice, relativiste, pozitiviste sau materialist-vulgare. Înnăscut i. Ceea ce aparţine cuiva din naştere, cu care se naşte cineva, nativ; congenital. 2. (în filozofia lui Descartes) Ceea ce aparţine naturii fiinţei umane şi nu e rezultatul experienţei sau percepţiilor sale de după naştere. Termenul, de origine mai veche, fusese folosit şi de Toma d’Aquino (scientia innata sau connaturalis). La Descartes, î. echivalează cu faptul de conştiinţă, de experienţă internă şi cu ceea ce s-a denumit, datorită lui Kant, lege sau formă apriorică a cunoaşterii. După Descartes, spiritul uman poartă în el „,seminţele adevărului", ideile sale î. Doctrina ideilor L — inneismul (fr. inne „înnăscut**) este o consecinţă directă a caracterului dogmatic al raţionalismului cartezian. IN SINE (fiinţă î.s.), termen hegelian care desemnează etapele prime, ne-desăvîrşite ale dialecticii fiinţei. Spre deosebire de fiinţa pentru sine, fiinţa îns î. s. nu este înzestrată cu conştiinţă de sine. în terminologia marxistă, o clasă î. s. nu are conştiinţa intereselor sale fundamentale, a locului ei în sistemul relaţiilor sociale şi în ansamblul procesului istoric; cînd dobîndeşte această conştiinţă, ea se transformă dintr-o clasă î* 8. într-o clasă pentru sine. V. şi şinele. ÎNSTRĂINARE, categorie a materialismului istoric, care desemnează transformarea activităţii omeneşti şi a rezultatelor (produselor) acesteia (a produselor muncii, a instituţiilor sociale şi ? produselor conştiinţei sociale) în forţe străine şi ostile omului. Istoriceşte, punctul de plecare al elaborării noţiunii de î. l-a constituit concepţia hegeliană a î. La Hegel, această noţiune se integrează în sistemul său idealist obiectiv, desemnînd „exteriorizarea ideii absolute în natură şi obiectivarea spiritului în istorie înainte ca el să ajungă la conştiinţa de sine prin filozofie. în concepţia lui Feuerbach, noţiunea de î. capătă un alt sens: pierderea de către om, prin religie, a esenţei sale umane, care este atribuită unei fiinţe imaginare, lui Dumnezeu. I. apare, astfel, în general, ca îndepărtare a ceva de propria sa esenţă şi, implicit, ca transformare în contrariul său. Pentru prima dată în istoria gîndirii, noţiunea de î. este interpretată materialist de către Marx şi Engels (mai cu seamă în „Manuscrisele economico-filozofice din 1844“ şi în „Ideologia germană**). Marx a arătat că forma fundamentală a î., din care decurg toate celelalte forme ale ei, o constituie existenţa „muncii înstrăinate**, prin aceasta înţelegîndu-se starea prin care condiţiile de viaţă ale muncitorului, atît cele obiective, cît şi cele subiective, scapă de sub controlul său şi apar ca forţe străine şi ostile lui. Rădăcinile î. se găsesc în apariţia economiei de mărfuri şi a diviziunii sociale a muncii, datorită cărora, în condiţiile existenţei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, raporturile sociale dintre oameni se 377 1 îns constituie sti^mic, se obiectualizeazâ (se reifică, adică îmbracă forma unor raporturi şi însuşiri ale lucrurilor) şi ajung, în această formă obiectualizată (reificată), să-i domina pe oameni în loc să fie dominate înseamnă însă că mărimile respective s-ar conserva numai împreună, ceea ce ar justifica concepţia eronată că masa „posedă" energie * şi energia „posedă" masă; cele două mărimi se conservă separat, fiecare caracteri-zînd sistemul material dat (acesta posedînd şi masă, şi energie). L.c.e., ca lege universală a naturii, are o semnificaţie filozofică deosebită, subliniată în special de filozofia materialist dialectică. L.c.e. apare ca o expresie a indestructibilităţii materiei în mişcare şi a capacităţii ei nelimitate de transformare calitativă în proporţii cantitative bine determinate. L.c.e. a fost însă interpretată în mod eronat în cadrul energetismului, ca justificare pentru a considera energia drept adevărata şi singura substanţă a lumii, renunţîndu-se la categoria de materie. Eroarea acestei interpretări constă în identificarea materiei cu substanţa şi a energiei cu mişcarea şi rezultă din specularea unor dificul^ tăţi teoretice şi de ordin experimental. Ipotezele cuantico-ondulatorii asupra structurii materiei în microcosmos, teoria cuantică a cîmpului ş.a. confirmă ideea unităţii contradictorii dintre masă şi energie, cîmp şi substanţă, eliminînd orice nuanţă de energetism din fizica contemporană. LEGE DINAMICĂ, v. LEGE STATISTICĂ. LEGE MORALĂ, noţiune care desem-nează anumite cerinţe şi, implicit, principii morale fundamentale, proprii unei societăţi date sau societăţii umane în genere. Făuritorii materialismului istoric au menţionat existenţa „legilor simple ale moralei şi dreptăţii", care trebuie să guverneze atît relaţiile dintre indivizi cît şi relaţiile dintre popoare; acestea sînt, de fapt, regulile elemen- 400 tare de convieţuire socială, constituite într-un proces de milenii şi care, în-corporînd anumite valori general-uma-ne, au menirea să ferească viaţa în comun a oamenilor de anumite excese şi primejdii. Spre deosebire de etica normativă aprioristă (Kant), care deduce l.m. din raţiunea practică (conştiinţa morală), concepţia marxistă subliniază că ea nu are un caracter abstract, extraistoric, ci că izvorăşte din cerinţele vieţii sociale. Marxismul arată! de asemenea, că l.m., păs-trînd un fond comun, au o manifestare specifică în fiecare societate istoriceşte determinată. în societatea noastră socialistă, principiile conduitei morale a tuturor cetăţenilor, ale activităţii educative a partidului, a statului socialist, a organizaţiilor de masă şi obşteşti sînt sintetizate în „Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste^, adoptat de Congresul al Xl-lea al P.C.R., şi ale cărui prevederi alcătuiesc componente ale Programului Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism. LEGE STATISTICĂ, lege valabilă pentru fenomene de masă, exprimînd comportarea sistemelor complexe, in-tegrative şi deschise. Spre deosebire de legile dinamice, care descriu comportarea riguroasă a unor sisteme su-mative şi închise şi, corespunzător, prevederea, de asemenea riguroasă a stărilor ulterioare ale acestora, 1.8. dezvăluie anumite regularităţi în structura şi dinamica unor ansambluri, pun în evidenţă necesitatea pe temeiul evaluării mediei fluctuaţiilor întîmplătoare ale elementelor sistemului considerat, permiţînd o prevedere cu caracter de probabilitate a stărilor ulterioare ale acestuia. Introducerea noţiunii de I.s. ca reflectare adecvată a anumitor procese aleatorii obiective, în cadrul cărora cauzele se corelează cu condiţiile, necesarul cu întâmplătorul, permite evitarea inter- I lei pretărilor indeterministe din ştiinţa contemporană. V. şi indeterminism. LEGI DE CONSERVARE, legi valabile în domeniul fizicii şi chimiei, după care anumite mărimi sau caracteristici se păstrează în decursul desfăşurării unor procese determinate (de ex., legile conservării masei, a energiei, a impulsului, a numărului de particule în mecanica cuantică ne-relativistă, conservării parităţii funcţiei de undă etc.). Unora dintre 1. de c. le corespund şi legi de transformare (1. de c. a’ energiei). L. de c. au o origine experimentală; în cadrul teoriilor axiomatizate ele pot fi obţinute în general ca teoreme sau funcţionează ca principii (principiul I al termodinamicii). Prima 1. de c. stabilită riguros a fost legea conservării masei (Lomonosov, Lavoisier), conform căreia masa substanţelor care intră într-o reacţie chimică este egală cu suma maselor de substanţă care rezultă din reacţie. L. de c. constituie o expresie a principiului fundamental filozofic al indestructibilităţii materiei şi mişcării. în sec. 20 s-a stabilit o relaţie între anumite 1. de c. şi unele proprietăţi de simetrie ale spaţiului, dezvăluindu-se astfel un sens mai profund al 1. de c. în cadrul teoriilor fizice, 1. de c. au o mare importanţă metodologică, fiind utilizate ca principii directoare m cercetarea experimentală şi teoivtică. LEGITATE, însuşire a fenomenelor de a se desfăşura în conformitate cu anumite legi; ansamblul legilor din natură, societate şi gîndire, respectiv ansamblul legilor care guvernează un anumit domeniu al realităţii. LEIBNIZ, Gottfried Wilhelm (1646— 1716), filozof german, adept al idealismului obiectiv, unul dintre întemeietorii luminismului german, savant cu preocupări enciclopedice, militant pentru unitatea naţională a germanilor. Sistemul său filozofic consideră ca principiu al existenţei monadele, substanţe spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forţă activă. După el, materia nu este altceva decît manifestarea exterioară a monadelor. Fiecare monadă oglindeşte întregul univers; concordanţa dintre activitatea monadelor este asigurată, după el, de „armonia prestabilităcreată de monada supremă, Dumnezeu. Pe baza acestei teze, L. consideră că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este „cea mai bună dintre toate lumile posibile'44. L. este unul dintre precursorii dialecticii idealiste germane. El s-a apropiat de ideea legăturii indisolubile dintre materie şi mişcare şi a susţinut ideea continuităţii şi evoluţiei naturii. în teoria cunoaşterii, L. s-a situat, în esenţă, pe poziţiile raţionalismului idealist, pe care a căutat să-l îmbine cu elemente de empirism. împărţind adevărurile în „raţionale44 şi „faptice44, el a considerat că primele, avînd un caracter necesar şi universal, nu pot proveni din experienţă; principiile lor se află în intelect în stare embrionară şi primesc de la simţuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a senzualismului: „Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simţuri44, L. a adăugat: „în afară de intelectul însuşi44. L. a completat cele trei legi ale logicii aristotelice cu legea raţiunii suficiente, necesară, după el, pentru verificarea adevărurilor faptice obţinute pe calea inducţiei. L. a încercat să creeze o logică bazată pe utilizarea simbolu^ rilor, fiind un precursor al logicii matematice. în domeniul matematicii, a elaborat, în acelaşi timp cu Newton şi independent de el, calculul diferenţial şi integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a mate-x maticii şi fizicii. în fizică, L. a introdus noţiunea de „forţă vie44 (mv2) ca măsură a mişcării mecanice, diferită de cea de cantitate de mişcare (mv) şi premergătoare noţiunii moderne de energie. Op. pr.: „De arte combinatoria44 (1666), „Noi eseuri asupra intelectului uman44 (1704, editată postum 401 I lem In 1765), „Teodiceea44 (1710), „Mona-dologia44 (1714, editată postum în 1720). în lb. rom. au apărut „Opere filozofice*4 (1972). LEMĂ (gr. lemma „ceea ce este acordat4*, „supoziţie**, uneori „teză4*) 1* (în logica aristotelică) Premisă a unui silogism. 2. (în matematică) Teoremă demonstrată pentru a fi întrebuinţată în demonstrarea unei alte teoreme. Termenul se foloseşte în cazu| în care această teoremă încetează de a mai prezenta un interes în sine după demonstrarea teoremei pentru care a fost introdusă. 3* (La Kant, cu un sens special, adesea întrebuinţat şi astăzi) Propoziţie pe care o ştiinţă o presupune adevărată fără a o demonstra, împrumutînd-o de la o altă ştiinţă. LENIN, Vladimir Ilici (1870—1924), teoretician şi conducător al proletariatului, continuator al operei lui Marx şi Engels, întemeietor al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al statului sovietic. Prin opera sa, L. s-a afirmat ca fidel apărător al teoriei lui Marx şi a contribuit la dezvoltarea ei creatoare. L. s-a născut la 22 a-prilie 1870, la Simbirsk (azi Ulianovsk), dintr-o familie de intelectuali. încă din anii studiilor la Facultatea de drept din Kazan, de unde este exclus pentru activitatea revoluţionară, L. ia contact cu opera lui Marx şi Engels, activînd totodată într-un cerc revoluţionar. După absolvirea Facultăţii de drept din Petersburg (1891), L. se mută la Pe-tersburg (1893), tinde devine conducătorul recunoscut al marxiştilor din oraş. în 1894 apare prima mare lucrare a lui L., „Ce sînt prietenii poporului şi cum luptă ei împotriva social-de-mocraţilor?**, în care el supune criticii subiectivismul sociologic şi politic al narodnicilor. în 1895 înfiinţează la Petersburg „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare44. Ca urmare a activităţii sale revoluţionare,, guvernul ţarist îl arestează, îl închide şi îl deportează îij Siberia, unde rămîne 402 pînă în 1900. Aici scrie lucrarea „Dezvoltarea capitalismului în Rusia*4. întors din deportare, pleacă în străinătate, unde Iptemeiază ziarul „Iskra**. In 1902 elaborează lucrarea „Ce-i de făcut?44, în care fundamentează principiile ideologice şi organizatorice ale artidului marxist. In iulie 1903, la ongresul al II-lea al P.M.S.D.R., lup* tînd împotriva oportuniştilor menşe-vici, L. pune bazele partidului revoluţionar al proletariatului din Rusia, ale partidului bolşevic. In 1904 L. scrie lu» crarea „Un pas înainte, doi paşi Înapoi44, iar în 1905 „Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia dopiocratică44,, lucrare în care demonstrează posibilitatea transformării revoluţiei Durghe-zo-democratice în revoluţie socialistă şi necesitatea hegemoniei proletariatului în revoluţia burghezo-democra-tică. In 1907, după înfrîngerea revoluţiei ruse, L. emigrează în străinătate, mai întîi în Elveţia şi apoi în Franţa, de unde duce lupta împotriva curentelor antipartinice din mişcarea muncitorească rusă („lichidatori?4, otzoviştii, troţkiştii ş.a.). tn această perioadă, de reflux a mişcării muncitoreşti, L. apără bazele teoretice-filozofice ale marxismului şi combate în lucrarea „Materialism şi empiriocriticism44 — principala sa operă filozofică — subiectivismul şi agnosticismul empiriocri-ticismului. Totodată, în aceeaşi lucrare, L. examinează noile rezultate ale ştiinţelor naturii . în lumina materialismului dialectic, dezvoltă principiile fundamentale ale filozofiei, şi îndeosebi ale gnoseologiei materialist-dia-lectice (fundamentarea teoriei reflectării, doctrina adevărului şi a dezvoltării dialectice a acestuia, aprofundarea categoriilor de materie, cauzalitate, spaţiu şi timp, inepuizabilitatea în adîncime a materiei etc.). Punînd bazele unui partid independent al bolşevicilor prin excluderea din partid în 1912 a menşe-vicilor, editînd şi conducînd ziarul „Pravda44, în anii de avînt revoluţionar, L. elaborează linia politică şi teoretică a partidului, abordind, printre altele, problema naţională (în lucră- rile „Note critice în problema naţională", „Dreptul naţiunilor la autoaeter-minare“ etc.), iar în anii primului război mondial stabileşte principiile partidului în problemele păcii, războiului şi revoluţiei, luptă împotriva oportunismului, pentru apărarea internaţionalismului proletar. în aceeaşi perioadă, L. se preocupă de problemele dialecticii materialiste, trasînd în „Caietele filozofice", scrise mai ales în anii 1914—1916, un program multilateral de dezvoltare a dialecticii. în lucrarea sa „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului" (1916), dezvoltînd învăţătura lui Marx, L. defineşte trăsăturile imperialismului şi arată, în virtutea legilor obiective de dezvoltare a istoriei, că imperialismul este ultimul stadiu al capitalismului şi ajunul revoluţiei socialiste. Pe baza analizei contradicţiilor sociale contemporane» L. elaborează în lucrările „tn jurul lozincii Statelor Unite ale Europei" (1915) şi „Programul militar al revoluţiei proletare" teoria posibilităţii victoriei revoluţiei socialiste în cîteva ţări sau chiar într-o singură ţară. Un rol deosebit în transformarea revoluţiei burghezo-de-mocratice în revoluţie socialistă l-a avut planul elaborat de L. în „Tezele din aprilie" (1917). Prin lucrarea sa „Statul şi revoluţia" (1917), L. dezvoltă creator teoria lui Marx despre stat şi despre dictatura proletariatului. în 1917 L. iniţiază şi conduce direct insurecţia armată din Rusia, prin care, la 7 noiembrie (25 octombrie), se instaurează în Rusia puterea muncitorilor şi a ţăranilor. După victoria revoluţiei, L. conduce nemijlocit opera de construire a socialismului în U.R.S.S. El elaborează planul de refacere a economiei naţionale, planurile de electrificare, de industrializare şi de reorganizare socialistă a agriculturii şi alcătuieşte planul revoluţiei culturale, tn perioada de după revoluţia din 1917, L. militează pentru unitatea mişcării muncitoreşti internaţionale şi subliniază posibilitatea de realizare pe căi diferite a revoluţiilor socialiste în funcţie de specificul condiţiilor concrete leo din fiecare ţară. tn ultima Iui scriere filozofică, „Despre însemnătatea materialismului militant* (1922), L. trasează căile dezvoltării filozofiei materialiste şi abordează problemele colaborării dintre filozofi şi oamenii de ştiinţă, ale propagandei ateiste, în condiţiile epocii imperialiste şi ale construirii socialismului, L. a dezvoltat marxismul (marxism-leni-nism) ca teorie a legilor revoluţiei proletare şi ale construirii socialismului şi comunismului, indisolubil legată de practica revoluţionară, dînd o ripostă hotărîtă curentelor antimarxiste. El s-a stins din viaţă în seara zilei de 21 ianuarie 1924. în opera lui L. există numeroase referiri la România, care scot în evidenţă interesul cu care el urmărea evenimentele sociale, economice şi politice din ţara noastră. în România, unele lucrări ale lui L. au fost traduse ţi publicate începînd din 1912. Dup& Eliberare, pe lîngă publicarea unor lucrări separate sau opere alese, au fost editate, începînd din 1950, „Opere" în 40 de volume, iar din 1960 a început editarea operelor complete (55 voi.) care s-a încheiat în 1970. Aşa cum a apreciat Congresul al Xl-lea, Programul P.C.R. „constituie expresia marxism-leninismului creator în România". LENINISM, v. LENIN, Vladimir Ilici. LEONARDESCU, Constantin (1844— 1907), filozof român de orientare materialistă. L. a evoluat de la o poziţie eclectică, de esenţă spiritualistă, spre o poziţie materialistă în problemele naturii vieţii psihice şi ale teoriei cunoaşterii. El a afirmat ideea caracterului obiectiv al realităţii care determină activitatea psihică şi raţională a omului, conştiinţa reprezentînd expresia cea mai înaltă a relaţiei organismului uman cu mediul înconjurător. L. a pledat pentru o conlucrare în spirit ştiinţific între filozofie şi ştiinţă, între etica şi estetică, fiind printre primii gînditori români care au încercat o sinteză ‘a acestora. El a acordat esteticii, ca „ştiinţă filozofică", un loc important 403 26* 1 leo în ierarhia ştiinţelor, respingînd poziţiile spiritualiste în abordarea fenomenului estetic. L. a fost un susţinător al tezei evoluţiei gîndirii filozofice în funcţie de progresul cunoaşterii ştiinţifice şi de evoluţia socială. In problemele sociale el nu a depăşit limitele concepţiilor burghezo-liberale, fiind un apărător al proprietăţii private. Op. pr.: „Filozofia faţă cu progresul ştiinţelor pozitive" (1876), „Morala inductivă sau ştiinţa conduitei omeneşti" (1885), „Principii de psihologie" *(1892), „Principii de filozofia litera turei şi a artei. încercare de estetică literară şi artistică" (1898). LEONARDO DA VINCI (1452-1519), mare artist (pictor, sculptor, arhitect), gînditor, savant, inginer, dotat cu geniul invenţiei şi anticipaţiei, personalitate reprezentativă a Renaşterii italiene în general şi a umanismului, florentin în special (v. Academia platonică din Florenţa), întruchipare a idealului renascentist al ^omului universal". Creaţie a epocii începuturilor ascensiunii burgheze şi a entuziasmului generat de aceasta, personalitatea sa se distinge prin echilibrul, unitatea şi armonia lăuntrică a unor trăsături spirituale, devenite ulterior, pe măsura accentuării contradicţiilor esenţiale ale căror purtătoare se dovedea burghezia însăşi, antinomii ireductibile: luciditatea, clarviziunea calmă, apolinică şi visul auroral, spiritul de fineţe şi spiritul de geometrie, disociate, mai tîrziu, de Pascal, vocaţia teoretică şi aptitudinea practică-, aplicativă, umanismul generos şi tehnologis-mul, darul observaţiei aplecate empiric asupra naturii şi tendinţa de interiorizare meditativă etc. L. da V., supranumit de J. Michelet „un Faust italian", a considerat omul ca produs superior al naturii, opunîndu-se, prin viziunea sa largă, raţională, ştiinţifică şi structural modernă, viziunii scolastice şi ascetice medievale. După el, ştiinţele, ca şi artele, au ca scop final descifrarea metodică şi experimentală a rosturilor ascunse ale fenomenelor 404 naturii şi reconstituirea lor, pe această bază, într-o ipostază mai perfectă, în interesul fericirii omului. Activitatea intelectuală, în special cea artistică, era sortită, în concepţia lui, să devină un fel de ştiinţă universală creatoare, o adevărată conştiinţă de sine a naturii însăşi. „Tratatul despre pictură" (trad. rom. 1971), lăsat de Leo-nardo, ar fi trebuit să reprezinte, într-o ultimă redactare, o nouă cosmogonie, o enciclopedie, a naturii, un tratat al ştiinţei exhaustive, totale şi angajate demiurgic, menită să-i redea omului sentimentul puterii şi măreţiei sale unice. în astronomie a susţinut ideea Universului infinit, a pluralităţii lumilor, a identităţii dintre Pămînt şi celelalte corpuri cereşti şi a respins geocentrismul aris-toteîician. A formulat teza după care „mişcarea este cauza oricărei vieţi" şi teoria propagării ondulatorii a luminii, sunetului, căldurii, mirosului, magnetismului şi chiar a gîndirii. Este precursorul experimentalismului baco-nian şi al panmatematismului galileean. A afirmat că „orice cunoştinţă are ca principiu simţurile" anticipînd latura pozitivă a empirismului. întreaga sa concepţie filozofică pregăteşte spontan, sub învelişul platonician (ipostazierea numărului şi a ordinii aprioric raţionale a universului), o viziune realistă şi evoluţionistă asupra naturii şi istoriei sale. LE ROY, Edouard (1870—1954), filozof şi matematician francez, cel mai important şi fidel continuator al intuiţionismului bergsonian. L.R. a încercat unirea într-o sinteză a ştiinţei, filozofiei şi religiei. Intitulîndu-şi propria filozofie, ca şi pe aceea a lui Bergson, „noul pozitivism", el ţintea extinderea pozitivităţii şi asupra realităţilor spirituale. L.R. preia concepţia bergsoniană a realităţii ca pură devenire, elan vital, evoluţie creatoare, dar reductibilă, în ultimă instanţă, la gîndire, întrucît numai gîndirea poate fi concepută ca o devenire fără suport, în gnoseologie, LJt. a susţinut pri- I matul intuiţiei faţă de raţiune; susţinînd ideea naturii convenţionale a gîndirii. L.R. a împins ideile lui Mach, Duhem şi Poincarâ la extrem. El justifică conceptul de divinitate prin aceea că orice gîndire recunoscîndu-se incompletă este împinsă în mod necesar către o gîndire supremă, identificată cu Dumnezeu. în Franţa, L.R. a fost unul dintre reprezentanţii curentului de „modernizare" a catolicismului, prin punerea lui de acord cu achiziţiile culturii moderne. Op. pr.: „Ştiinţă şi filozofie" (1899), „Funcţia şi natura ştiinţei" (1909), „Introducere în studiul problemei religioase" (1944). LESSING, Gotthold Ephraim (1729— 1781), scriitor german, reprezentant de seamă al gîndirii luministe; a fost unul dintre creatorii literaturii naţionale germane şi un remarcabil teoretician al artei. în opera sa dramatică („Minna von Barnhelm", „Emilia Galo tti", „Nathan înţeleptul" etc.), în poeziile şi epigramele sale, L. a criticat absolutismul feudal, intoleranţa religioasă şi obscurantismul. Reprezentant al esteticii realiste, L. a criticat unilateralitatea clasicismului şi teoria descrierii pictural-plate a naturii, militînd pentru crearea unei arte naţionale, care prin realismul şi conţinutul ei de idei să poată îndeplini o funcţie filozofică şi educativă. L. a argumentat pe larg teza interacţiunii diferitelor arte şi genuri artistice, ca şi unitatea legilor procesului , de creaţie. El a susţinut ideea egalităţii oamenilor şi pe cea a necesităţii progresului, iar în filozofie a fost adeptul unui raţionalism antiscolastic şi al unui spinozism adaptat la deism. Op. pr.: „Laocoon sau despre limitele picturii şi ale poeziei" (1766, trad. rom. 1899), „Dramaturgia din Hamburg" (1767 — 1769), „Educaţia omeniei" (1780, trad. rom. 1910). LEUCIP (c. 500—440 î.e.n.), filozof materialist grec. A întemeiat, împreună cu discipolul său Democrit, ato-mismul. în singurul fragment cert lev păstrat din opera lui L., se afirmă caracterul universal al principiului cauzalităţii. L^VI-STRAUSS, Claude (n. 1908), etnolog, antropolog şi sociolog francez de orientare raţionalistă, reprezentant al structuralismului, promotor al analizei structurale. Preocupat de originea şi esenţa omului şi a societăţii, de cunoaşterea* globală â omului, de structurile lor arhetipale, de raportul dintre cultură şi natură. L.-S. explică structurile sociale complexe prin organizarea lor duală, contradictorie. Comunitatea socială este concepută ca un sistem împărţit în două jumătăţi asociate şi opuse în acelaşi timp. Organizarea duală reglează relaţiile reciproce de asociere dintre indivizi, asigurînd funcţionalitatea colectivităţilor umane. Deşi superficială* şi aparentă, „descrierea duală" constituie, după L.-S,, punctul de plecare pentru o analiză care îşi propune descoperirea structurilor subiacente esenţiale. t.-S. a procedat la „decodificarea" instituţiilor şi formelor de conştiinţă proprii societăţilor „neevoluate", adică la dezvăluirea semnificaţiilor sociale reale ascunse îndărătul aparenţelor date în mod nemijlocit, urmărind să restituie umanităţii valorile acestor societăţi şi să reabiliteze rolul lor istoric în devenirea omenirii. L.-S. a aplicat cu precădere analiza structurală relaţiilor de rudenie, miturilor şi totemismului. Analizînd miturile, L.-S. a scos în evidenţă diverse elemente structurale ale lor, pe baza cărora ele pot fi „traduse unele în altele". Metoda structurală elaborată de L.-S. este adecvată analizei sincronice. Op. pr.: „Structurile elementare ale rudeniei" (1949), „Antropologia structurală" (1958), „Gîndirea sălbatică" (1962) şi „Totemismul azi" (1965), ambele traduse în lb. rom., în 1970, „Mitologice", 3 voi. (1966—1971), „Antropologie structurală doi" (1973, trad. rom. 1978), „Drumul măştilor" (1975). 405 lev LEVY-BRUHL, .Lucien (1857-1939), sociolog francez, membru marcant al „Şcolii franceze de sociologie". A formulat în domeniul antropologiei culturale probleme care sînt în discuţie şi astăzi. A rămas cunoscut, în special, prin teza sa cu privire la „gîndirea pre-logică a populaţiilor primitive"; în-suşindu-şi lumea în chip magic, totemic, ignorînd legile cauzalităţii şi principiul noncontradicţiei, primitivii ar fi fost lipsiţi de ceea ce numim în mod curent gîndire logică, proprie doar omului societăţilor civilizate. Dar însuşi L.-B., în ultimii ani de activitate, a renunţat total la această teză, recunoscînd lipsa sa de temei. Primitivii, arată L.-B. în „Carnetele" sale, deşi admit, pe planul conştiinţei lor sociale şi individuale, principiul totemic al „participaţiei", au o gîndire logică de aceeaşi esenţă cu cea a omului civilizat. Op. pr.: „Morala şi ştiinţa moravurilor" (1903), „Funcţiile mintale în societăţile inferioare" (1910), „Mentalitatea primitivă" (1922). LIBER-ARBITRU, noţiune care implică, în concepţiile idealiste, o presupusă libertate absolută a omului, o independenţă totală faţă de necesita-tea şi cauzalitatea obiectivă. Termenul de L-a., luat într-un sens metaforic, a fost folosit iniţial, în corelaţie cu hazardul, de către întemeietorii mecanicii cuantice, în sensul indeterminis-mului, pentru a caracteriza specificul interacţiunilor din microcosmos, a căror explicaţie nu corespundea modelului clasic al relaţiilor cauzale, proprii macrocosmosului. V. şi libertate şi necesitate; libertate. LIBER-CUGETĂTORI, denumire generică pentru adepţii unor curente ideologice progresiste care promovează o atitudine critică faţă de religie şi faţă de biserică. Primii gînditori denumiţi l.-c. (în engl. „free thinkers") au fost deiştii englezi (J. Toland, A. Col-lins, D! Hartley, J. Priestley ş.a.). în a doua jumătate a sec. 19, intelectualii de orientare anticlericală din 406 mai multe ţări europene au întemeiat organizaţii de l.-c. (de ex. „Uniunea internaţională a liber-cugetătorilor", 1880). în ţara noastră s-a manifestat un curent al L-c. la sfîreitul sec. 19, avînd ca reprezentanţi pe P. Muşoiu, dr. P. Zosin, dr. S. Tiron, Fr. Krasser ş.a. La începutul sec. 20 a luat fiinţă o asociaţie a l.-c. („Asociaţia ştiinţifică de educaţie pozitivă"), care a avut cercuri în diferite oraşe ale ţării şi a editat revista „Raţiunea" (1911 — 1914). LIBERTATE, modalitate subiectivă de comportare a oamenilor în raport cu determinismul obiectiv al vieţii sociale, motivată de interese şi scopuri proprii; expresie a raportului în care se află activitatea oamenilor faţă de necesitatea şi legităţile obiective ale naturii şi societăţii. Multă vreme, 1. a fost opusă determinismului, necesi-. tăţii obiective, confundată cu liberul-arbitru, redusă la o totală independenţă a individului faţă de legile şi normele care reglementează relaţiile dintre oameni, faţă de modul lor de existenţă colectiv. O altare înţelegere a 1. a condus la explicaţii, atitudini sau comportări voluntariste şi subiectiviste, în totală discordanţă cu determinismul obiectiv şi imanent al vieţii sociale. Spre deosebire de acest mod abstract şi metafizic de abordare a conceptului de 1., materialismul dialectic şi istoric consideră 1. ca o expresie şi o dimensiune specifică a determinismului social, a corelaţiei dialectice dintre subiectiv şi obiectiv în dinamica vieţii sociale. Privită din această perspectivă deterministă, 1. era definită de Engels ca „necesitate înţeleasă". în baza cunoaşterii necesităţii, a legilor obiective care guvernează realitatea, oamenii îşi pot orienta adecvat ficţiunea, au posibilitatea de a crea condiţii care să favorizeze dinamica necesităţii în concordanţă cu interesele şi năzuinţele lor. Aşadar, numai pe temeiul cunoaşterii necesităţii, oamenii pot acţiona în cunoştinţă de cauză, 1. nefiind opusul necesităţii, ci corolarul acesteia. Cunoaşterea necesităţii este însă numai condiţia 1., deoarece dobîn-direa ei concretă presupune acţiune practică. Spre deosebire de diverse interpretări existenţialiste contemporane care conferă 1. sensul de detaşare a individului faţă de obiectivitate, retragere şi izolare* în subiectivitate, nonacţiune, materialismul dialectic şi istoric consideră că eliberarea reală a oamenilor, supunerea necesităţii, implică integrarea individului în societate, raportarea materială, practică a subiectului la obiect. Stăpînind prin practică forţele obiective ale naturii şi societăţii, oamenii se realizează pe ei înşişi, devin cu adevărat liberi. Deci cunoaşterea necesităţii potenţează 1., iar acţiunea practică în conformitate cu sensul necesităţii transformă 1. potenţială în 1. reală. Interpretarea deterministă a vieţii sociale presupune şi corelarea 1. cu normativi-tatea. Aşa cum natura este guvernată de legi, societatea este guvernată de reguli, de norme cu caracter obiectiv ca şi legile. Astfel, manifestarea liberă a oamenilor nu trebuie înţeleasă ca expresie a încălcării oricăror ilor-me de convieţuire socială; încălcarea normelor echivalează cu încălcarea necesităţii şi legităţii obiective, deci cu anularea 1. Raportarea 1. la norma-tivitate nu trebuie înţeleasă, însă, în mod schematic şi abstract. Normele (morale, politice, juridice) au caracter istoric, ele pot avea un rol funcţional sau unul disfuncţional, pot stimula sau frîna progresul societăţii. De aceea, în perioadele de adîncire a antagonismelor de clasă, neîncadrarea în sistemele de norme existente, lupta pentru instaurarea altor sisteme de norme, corespunzătoare altui tip de relaţii sociale, superior, devine un criteriu suprem de dobîndire a I., după cum, în societăţile în care normele au un caracter pe deplin funcţional (de exemplu în societatea socialistă), respectarea şi apărarea normelor constituie, dimpotrivă, un criteriu fundamental de garantare şi lărgire a 1. individuale şi sociale a oamenilor. L. se corelează, de asemenea, cu responsabilitatea. în acest raport, responsabilitatea aî*e sensul de corelare a 1. individului cu 1. celorlalţi indivizi ai grupului sau comunităţii din care face parte. într-a-devăr, nu poate fi liber un individ care încalcă 1. celorlalţi. Fiind o determinare social-istorică a comportării umane, responsabilitatea trebuie privită, totodată, şi ca raport dintre 1. unei generaţii prezente şi condiţiile de 1. ale generaţiilor viitoare sau dintre 1. unei comunităţi (popor, naţiune) şi 1. altor comunităţi umane. De aceea, nu poate fi liber un popor care asupreşte alte popoare, tot aşa cum nu poate fi concepută şi realizată 1. actuală a unei naţiuni în afara 1, ei viitoare — fiecare generaţie avînd datoria de a-şi reglementa într-o asemenea măsură eforturile încît să se asigure, prin aceasta, generaţiilor următoare, condiţii de muncă şi de viaţă la nivelul unui grad superior de 1. Din corelarea 1. cu necesitatea, cunoaşterea şi acţiunea, normaţi vi tatea şi responsabilitatea rezultă că este realizabilă numai o 1. relativă, doar aceasta putînd fi reală şi concretă, în concordanţă cu determinismul obiectiv al vieţii sociale şi, respectiv, că este total irealizabilă 1. absolută, abstractă şi iluzorie, independentă de orice determinism, pe care o visau anterior lumi-niptii şi utopicii şi pe care o preconizează astăzi diverse interpretări neo-pozitiviste şi iraţionaliste. LIBERTATE ŞI NECESITATE, categorii filozofice exprimînd raportul în care se află activitatea oamenilor faţă de legile obiective ale naturii şi societăţii. Materialismul istoric subliniază corelaţia dialectică dintre 1. şi n. şi, în cadrul acesteia, recunoaşte caracterul primordial al necesităţii obiective în raport cu voinţa şi conştiinţa oamenilor, dar în acelaşi timp evidenţiază şi posibilitatea oamenilor de a transforma realitatea obiectivă pe baza cunoaşterii necesităţii. Libertatea constă tocmai în înţelegerea necesităţii, în cunoaşterea legilor obiective ale realităţii şi în stăpînirea for- 407 ţelor naturii şi ale vieţii sociale, întemeiată pe această cunoaştere. Condiţionarea gnoseologică a libertăţii pune în evidenţă importanţa factorului raţional în reorganizarea continuă şi progresivă a statutului ontologic al omului şi, totodată, caracterul constructiv, creator, activ, inventiv şi prospectiv al actului eliberator; între momentul gnoseologic (al cunoaşterii) şi momentul praxiologic (al acţiunii) se situează momentul axiologic (al aprecierii, evaluării alternativelor ce pot fi aplicate, respectiv momentul „alegerii" lor, al „opţiunii" pentru una sau alta dintre „deciziile“ posibile); prin condiţia ei gnoseologică, axiologică şi praxiologică, libertatea este un produs al dezvoltării istorice. Interpretarea corectă a raportului între libertatea acţiunilor umane şi necesitatea obiectivă este frecvent denaturată, fie în spiritul voluntarismului şi inde-terminismului, care concep greşit libertatea ca independenţă deplină faţă de legile obiective şi absolutizează rolul istoric al acţiunilor conştiente şi al voinţei oamenilor, considerate ca fiind nedeterminate cauzal, fie în spiritul fatalismului (în concepţiile idea-list-obiective, materialist-mecaniciste, sau materialist-vulgare), care neagă teoretic posibilitatea libertăţii, consi-derînd că determinismul ar exclude posibilitatea oricărei alegeri, orice rol al activităţii conştiente a oamenilor. Orice progres al cunoaşterii naturii şi societăţii, al stăpînirii lor conştiente de către om a însemnat un progres al libertăţii. „Libertatea nu constă în visata independenţă faţă de legile naturii, ci în cunoaşterea acestor legi şi în posibilitatea dată de a le pune în mod sistematic în acţiune pentru atingerea anumitor scopuri" (F. Engels). Supunînd relaţiile sociale controlului conştient al oamenilor, trecerea de la capitalism la comunism reprezintă, după cum arăta de asemenea F. Engels, „saltul omenirii din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii". Relaţia dialectică dintre 1. şi n. se aplică atît societăţii privite în ansamblu sau grupuri- lor sociale, cît şi individului. în împrejurări date, omul dispune de o libertate relativă a voinţei, de libertatea de a alege o anumită comportare. Din existenţa reală a unor posibilităţi de opţiune între diferite comportamente, decurge principiul responsabilităţii morale a omului pentru actele sale. Libertatea se întemeiază însă, şi sub acest raport, pe cunoaşterea necesităţii. Necesitatea obiectiva defineşte graniţele înăuntrul cărora acţionează libertatea voinţei; libera este nu voinţa care alege în mod arbilrar între diferite comportări posibile, aşa cum susţine teoria idealistă a liberului-arbi-tru, ci aceea a cărei alegere este în concordanţă cu necesitatea, cu legile care guvernează existenţa fizică, socială şi psihică a omului. Libertatea voinţei constă în capacitatea individului, grupului social, societăţii de a decide în cunoştinţă de cauză. Programul Partidului Comunist Român, adoptat de Congresul al Xl-lea, întemeiat pe concepţia materialismului dialectic şi istoric, pe cunoaşterea legilor obiective ale dezvoltării sociale, indică, prin prevederile sale, calea convertirii necesităţii legice în autentică libertate umană. De-a lungul istoriei, „dezvoltarea forţelor de producţie, a ştiinţei, orice progres în cunoaşterea naturii şi societăţii a însemnat implicit şi un progres în domeniul libertăţii, care s-a amplificat şi a căpătat caracteristici şi forme noi" (Nicolae Ceauşescu). LIBIDO, termen pus în circulaţie de S. Freud pentru a desemna capitalul „pulsional" (instinctual) al individului şi tendinţa sa neîncetată spre descărcarea tensiunii; cum această descărcare este resimţită (după întemeietorul psihanalizei) ca plăcere, 1. este o „tendinţă către plăcere". L. nu este propriu-zis impuls sexual, căci zonele corporale iniţial investite cu „energie libidinală" sînt zone extra-genitale: în primul rînd gura (la sugar). In vorbirea curentă, prin 1. se înţelege, însă, 1. sexualis. Termenul a fost preluat de C.G. Jung care i-a dat o sem- lim nificaţie vagă, asemănătoare (pînă la un punct) „elanului vitalu postulat de H. Bergson; la Jung, 1. este creator, are funcţii terapeutice ş.a.m.d. LICEUL, sediul şcolii filozofice fundate de Aristotel în anul 335 î.e.n. Era situat în Atena, lîngă templul lui Apo- llo Lykios. Prin extensiune, L. denumeşte şi şcoala însăşi, precum şi pe adepţii lui Aristotel, pe peripatetici. LIEBMANN, Otto (1840-1912), filozof german, întemeietorul „metafizicii critice" neokantiene, autorul formulei „înapoi la Kant" şi unul dintre primii iniţiatori ai „mişcării kantiene" contemporane. L. a criticat mărginirea pozitivistă a timpului şi sistemele speculative postkantiene, pledînd pentru ideea unei reconstrucţii în filozofie pe bazele criticismului kantian. El a interpretat „lucrul în sine“ ca pe „un necondiţionat transcendent" şi ca bază a unei „logici a faptelor". For-ţînd interpretarea criticismului în direcţia unei ontologii concepute teleologic şi cu ajutorul modelului obiectelor matematicii, L. înclină spre idealismul obiectiv, fără să renunţe însă la ideea neokantiană după care teoria cunoaşterii („Critica cunoaşterii") este temeiul oricărei filozofii. Prin analiza realităţii şi a valorii, L. reacţionează faţă de gnoseologismul modern,„metafizica critică" iniţiată de el păstrînd interesul pentru valoarea filozofiei ca domeniu autonom şi iniţiind, înainte de Rickert, un studiu special al valorii teoretice a culturii. Op. pr.: „Kant şi epigonii" (1865), „Contribuţii la analiza realităţii" (1876), „Culminaţia teoriilor" (1884),» „Gînduri si fapte" (1899-1904), „Kant" (1904). LIMBAJ, denumire a oricărui sistem natural sau artificial şi convenţional de semne, semnale sau simboluri care mijloceşte fixarea, prelucrarea şi comunicarea informaţiilor despre lumea externă, precum, şi exprimarea stărilor psihice; fenomen psihic, specific oamenilor, care se formează în copilărie, pe baza perceperii auditive şi rostirii sunetelor articulate, ca mijloc de comunicare a gîndurilor şi a stărilor lor afective. Orice 1. cuprinde un „lexic" (totalitatea semnelor, simbolurilor etc. folosite) şi o „gramatică" (totalitatea regulilor de utilizare a elementelor lexicului). „Lexicul" şi „gramatica" formează împreună un cod. Limba, reprezentînd 1. unei comunităţi umane istoriceşte constituite (trib, popor, naţiune), este un fenomen social care a apărut datorită procesului de muncă, necesităţii de comunicare în activitatea productivă. între 1. şi gîndire există o unitate indisolubilă, produsele gîndirii, noţiunile, judecăţile şi raţionamentele exprimîndu-se prin cuvinte, propoziţii şi fraze; dar 1. şi gîndirea nu se identifică, aceleaşi idei putînd să fie comunicate prin diferite forme de 1.. Forma fundamentală a 1. este cea verbală, 1. mimic-gesticu-lar avînd rolul de a nuanţa comunicarea, mai ales a stărilor afective (de ex., în jocul actoricesc). L. poate fi exterior* cînd comunicăm altora gîndurile, şi interior, cînd judecăm în gînd; 1. exterior poate fi oral, auzit şi rostit — dialogat sau monologat — şi scris, în afară de 1. natural (de ex.,’ limbile naţionale) există şi 1. artificiale, sisteme de semne care îndeplinesc o funcţie de cunoaştere şi de comunicare sau numai de comunicare în activitatea oamenilor (ca, de pildă, diferitele moduri de semnalizare, simbolurile folosite în diferite ştiinţe sau codurile cu ajutorul cărora se constituie programele maşinilor electronice). Folosirea acestora din urmă aduce un spor de precizie în gîndirea ştiinţifică. Orien-tîndu-se spre evidenţierea trăsăturilor comune limbii şi celorlalte sisteme de semne, structuralismul a condus la descrierea formalizată a acestora şi, cu ajutorul metodelor matematice oferite de teoria informaţiei, statistică şi teoria probabilităţilor, a promovat elaborarea unor modele lingvistice accesibile maşinilor electronice. Studierea şi interpretarea limbii ca sistem de simboluri cu ajutorul unor procedee matematice (lingvistica matematică) 409 L lim au o mare importanţă pentru elaborarea limbajelor formalizate folosite în maşinile automate, în îmbunătăţirea sistemelor de transmitere a mesajelor etc., ca şi în analiza unor aspecte teoretice noi ale fenomenelor lingvistice. L. formalizat este un L artificial alcătuit dintr-un sistem de semne convenţionale şi adecvat scopului de a exprima precis structura formală a unei teorii în constituirea căruia se pleacă de la limbajul natural. în cadrul 1. formalizat, enunţurile se formează şi se transformă pe baza unor reguli explicit formulate şi, spre deosebire de cele proprii limbajului natural, au fiecare un sens strict determinat, pe care îl exprimă în modul cel mai economic posibil. Cînd nu sînt enunţate regulile, de transformare, 1. artificial se numeşte 1. formal. Analiza 1. formalizat distinge: numele, semnul sau complexul de semne ca atare, sensul, înţelesul numelui, şi denotatul sau semnificaţia, obiectul pe care numele îl desemnează. Sensul numelui este conceptul obiectului denotat. Semnele sau complexele de semne din cadrul 1. formalizat care au un anumit denotat, se numesc constante, iar acelea care se dau pentru un domeniu ale cărui elemente sînt denotaţii săi posibili se numesc variabile. Un element de bază al 1. formalizat este forma, care se obţine prin înlocuirea numelor componente ale unui nume complex cu variabile şi căreia i se asociază o funcţie drept aplicare a unei operaţii asupra unor anftmite argumente. L. formalizat propriu în special logicii şi matematicii, este un mijloc adecvat de adîncire a cunoaşterii în măsura în care aceasta este formalizabilă. L. artistic, formă a unei comunicări specifice interu-mane realizate prin intermediul operelor de artă. L. artistic se întemeiază pe recursul la imaginea artistică şi se caracterizează, printre altele, şi prin polisemia lui, legată de caracterul conotativ al elementelor ce-1 alcătuiesc. Această polisemie creează şi posibilitatea interpretărilor (decodărilor) variate ale operei, în funcţie de pozi- 410 ţia socio-culturală a celui ce receptează opera. L. artistic variază de la artă la artă, legat fiind de materialul artei respective ca şi de regulile ei compoziţionale. Negarea existenţei 1. artistic de către anumite doctrine estetice contemporane duce la con- fundarea artei cu alte forme de comunicare interumană, la conceperea operei de artă ca „obiect opac“ şi univoc, deci la privarea ei de atributul esenţial de a exprima în mod cuprinzător şi original o semnificaţie umană, de a realiza o comunicare specifică şi complexă între artist şi contemplator. LIMITĂ, margine şi capăt al unei acţiuni, al unei puteri. Kant a definit filozofia ca o critică a cunoaşterii noastre, adică o gîndire a 1. sale, în sensul recunoaşterii imposibilităţii transmiterii metafizice a cunoaşterii cîtă vreme aceasta nu se poate exercita în vid şi are totdeauna nevoie de un obiect real. Fichte a lărgit teoria kantiană a 1. gîndirii reflexive şi filozofice, încercînd să determine ultimele trepte ale acestora. în accepţiunea marxistă a termenului, 1. semnifică pragul gnoseologic, etic şi social-politic pe care o concepţie filozofică nu îl poate depăşi, într-o epocă dată, datorită condiţionării social-istorice, stadiului atins de practica social-istorică, gradului de evoluţie a gîndirii şi ştiinţei, moştenirii culturale de la care se porneşte şi ideologiei pe care ea o reflectă. LINGVISTICĂ (filozofia \.), orientare filozofică dominantă în Anglia după cel de-al doilea război mondial, reprezentată de lucrările şi activitatea lui Wittgenstein, din ultima perioadă, pe de o parte, şi de Şcoala de la Oxford a limbii comune (G. Ryle, J. Austin, P. Strawson, S. Hampshire ş.a.), pe de alta. Cele două forme ale filozofiei 1. au în comun conceperea filozofiei ca o activitate de elucidare a sensurilor limbii şi de cercetare a raportului limbii cu intelectul uman şi cu natura. Ele diferă însă prin aceea că Wittgenstein şi urmaşii săi erau I preocupaţi în primul rînd de analiza lingvistică ca instrument pentru risipirea confuziilor şi a paradoxelor „metafizice" (filozofice), pe cînd Şcoala de la Oxford îşi propunea ca sarcină pozitivă, constructivă o critică a limbajului care trebuia să ducă la iluminarea logicii complexe, neformale a conceptelor filozofice cruciale ale discursului obişnuit, a „geografiei logice" (Ryle) sau a „gramaticii raţionale" (Austin) a acestuia. Filozofia 1. a adus o serie de contribuţii filozofice importante (teoria „actelor de vorbire" — Austin; teoria „jocurilor lingvistice" — Wittgenstein; analiza conceptului de spirit — Ryle; încercarea formulării unei metafizici „descriptive" — Strawson şi Hampshire), dar uneori a degenerat în analize minore, într-o lexicologie vulgară. LnOrtî, Cari von (1707-1778), natu-ralist şi medic suedez, cunoscut pentru prima încercare de clasificare sistematică a plantelor şi pentru introducerea nomenclaturii binare a acestora, care permite identificarea plantelor şi animalelor prin indicarea genului şi speciei. Cu unele modificări, clasificarea propusă de L. în botanică şi zoologie s-a menţinut pînă în zilele noastre. în privinţa originii speciilor, L. era un creaţionist, motiv pentru care şi-a atras critici din partea evo-luţioniştilor. Op. pr.: „Systema na-turae" (1735), „Philosophia botanica" (1751). LIPPS, Theodor (1851-1914), psiholog, logician, filozof şi estetician german. Susţinător al psihologismului, L. a transformat psihologia într-o ştiinţă fundamentală pentru reconstrucţia logicii, eticii, esteticii şi, în genere, a filozofiei. O semnificaţie deosebită are, în opera lui L., „estetica voinţei de creaţie artistică", construită pe baze experimental-psihologice şi care decurge din teoria „intropatiei" (Einfiihlung). Pornind de la ideea că obiectul estetic are nu numai formă, ci şi conţinut, L. a considerat acest lob conţinut ca fiind de ordin „sufletesc" şi introdus prin „intropatie", prin proiectarea în obiecte exterioare a simţirii interioare. Prin aceasta, L. a oferit un criteriu general pentru valoarea estetică, o posibilitate de înţelegere a acesteia şi a judecăţii estetice ca judecată de valoare. Estetica lui L. este totodată descriptivă şi normativă, ridicînd în prim plan semnificaţia obiectului estetic şi, implicit, a relaţiei lui cu subiectul în stare de impresionabili-tate. Op. pr.: „Fundamentele logicii" (1893), „Comic şi umor" (1898), „Despre sentiment, voire şi gîndire" (1902), „Ghid de psihologie" (1903). „Estetica" (2 voi., 1903). LITT, Theodor (1880—1962), filozof şi pedagog german, reprezentant al orientării neohegeliene. Pornind de la Hegel şi Dilthey, L. a adîncit metoda „comprehensiunii", aplicînd-o în etică, sociologie şi în „istoria spiritului şi a culturii", oprindu-se în special asupra relaţiei dintre individ şi comunitate şi dintre trecut, prezent şi viitor în istorie. Aceeaşi interrelaţie domină, după L., şi în’ sfera cunoaşterii, între subiect şi obiect, raportate la „spirit" ca „mediu originar de determinare". Deşi pe terenul idealismului, L. a analizat unele particularităţi ale trăirii umane în colectivitate şi ale interacţiunii dintre cunoaştere, cultură şi comunitate. Op. pr.: „Istorie şi viaţă" (1918), „Individ şi comunitate" (1919), „Cunoaştere şi viaţă" (1923), „Cunoaşterea de sine a omului" (1938), „Omul şi lumea. Principiile unei filozofii a spiritului" (1948), „Ştiinţa naturii şi formarea omului" (1952), „Idealul cultural al clasicului german şi lumea modernă a muncii" (1955), „Formarea omului" (1958). LOBACEVSKI, Nikolai Ivanovici (1793—1856), matematician rus; alături de Bolyai şi Gauss (dar independent de ei), întemeietor al geometriei neeuclidiene, care a revoluţionat ma-tematicile sec. 19 şi a zdruncinat poziţiile idealismului în epistemologie. 411 II loc Descoperirile sale au deschis drumul verificării experimentale în geometrie şi perspective nebănuite în astronomie, teoria probabilităţii etc. LOCKE, John (1632 —1704), filozof şi om politic englez. L. a continuat linia empirist-materialistă a lui Bacon şi Hobbes, fundamentînd orientarea sen-zualistă în teoria cunoaşterii. Combă-tînd teoria ideilor înnăscute, L. afirmă în opera sa, „Eseu asupra intelectului omenesc" (1690, trad. rom. 1961), că toate cunoştinţele provin din experienţă. După el, sufletul omului este, la naştere, ca o foaie nescrisă (tabula rasa): „în intelect nu există nimic care să nu fi fost înainte în simţuri". L. a admis totuşi, alături de experienţa simţurilor, şi reflecţia, observarea de către spirit a propriilor lui operaţii, care, deşi secundară în raport cu experienţa senzorială, constituie totuşi un izvor aparte al cunoaşterii. în cadrul calităţilor percepute prin simţuri, L. a făcut o distincţie între „calităţi primare" (întinderea, forma, mişcarea spaţială, impenetrabilitatea) şi „calităţi secundare" (culoarea, gustul, sunetul, mirosul). După L., numai primele „există cu adevărat în corpuri", celelalte avînd un caracter subiectiv, inconsecvenţă care a făcut posibilă subiectivizarea ulterioară a tuturor calităţilor de către Berkeley. Trăsăturile mecaniciste ale gnoseologiei lui L., potrivit căreia raţiunea nu face decît să combine şi să separe „ideile simple" furnizate de simţuri, l-au determinat pe Engels să-l considere, alături de Bacon, drept un întemeietor al metodei metafizice în filozofia modernă. A fost unul dintre întemeietorii deismului. Lucrarea sa „Cîteva păreri asupra educaţiei" (1693, trad. rom. 1907, 1971), a înrîurit puternic dezvoltarea pedagogiei în sec. 18 — 19. Ideolog al compromisului încheiat între burghezie şi nobilime după revoluţia engleză din sec. 17, L. a fost un partizan al monarhiei constituţionale şi autorul unei doctrine politice contractualiste care a inau- gurat liberalismul şi a lansat principiul separaţiunii puterilor, exercitînd o mare influenţă asupra ideologiei şi politicii burgheziei în ascensiune şi a burgheziei liberale în special. LOGIC ŞI ISTORIC, v. ISTORIC ŞI LOGIC. LOGICA ACŢIUNII, calcul logic creat în 1964 de filozoful finlandez Geoy Hen-ryk von Wright. L.a. are la bază logica schimbării care la rîndul ei presupune vocabularul calculului propozi-ţional îmbogăţit prin adăugarea unui conector binar „— T—" („iniţial"— şi „după aceea"). într-o primă versiune, Wright a construit logica acţiunii prin prefixarea formulelor de logica schimbării prin functorii d (de la verbul „to do" a face) şi f (de la „to forbear" a se abţine). Astfel d (pT^p) desemnează provocarea de către un agent oarecare a dispariţiei stării p. Prilejul producerii acestei acţiuni este transformarea pTp. Pornind de la o descripţie de stare p, sînt posibile opt conduite praxiologice elementare reciproc incompatibile între ele. Orice conduită complexă poate fi redusă la o formă normală disjunctivă perfectă pozitivă, alcătuită exclusiv din conduite elementare, fapt ce permite decizia algebrică a formulelor de logica schimbării. Ulterior (1968) Wright a reconstruit axiomatic logica acţiunii, utilizînd, în afară de factorul 71, încă un factor binar, I ( — I— care se citeşte „în loc de"). L.a. reprezintă o explorare algebrică abstractă a alternativelor conduitelor posibile cu elementele unui limbaj dat. LOGICA DE LA PORT ROYAL, v. PORT ROYAL. LOGICA SCHIMBĂRII, versiune de logică temporală creată de logicianul finlandez Georg Henryk von Wright în 1963. Calculul presupune vocabularul logicii propoziţiilor la care se adaugă un conector binar „— T —" („iniţial — şi după aceea — ") care leagă două descripţii de stare, starea ini- 412 ţială şi starea finală. Evenimentul sau schimbarea este trecerea de la o stare iniţială la o stare finală, chiar dacă cele două stări coincid. Pentru formulele de logica schimbării, sînt date două metode de decizie: metoda matricială şi metoda formelor normale, fiecare dintre ele cu adecvările corespunzătoare. în 1965, Wright a construit un sistem axiomatic pentru I.s. („And Next“). Sistemul este necontra-dictoriu şi complet. LOGICA ŞTIINŢEI, disciplină meta-teoretică avînd ca obiect de cercetare produsele activităţii ştiinţifice (ipotezele, teoriile, conceptele) şi demersurile cunoaşterii ştiinţifice’ (demonstraţia, explicaţia, definiţia etc.). L.ş. examinează ştiinţa în „contextul justificării", nu în „contextul descoperirii"; nu procesul însuşi al cunoaşterii în dinamica şi desfăşurarea sa naturală este obiectul l.ş., ci ştiinţa reconstruită formal. L.ş. cuprinde atît un program general, de reconstrucţie logică a conceptelor principiilor şi operaţiilor din filozofia ştiinţei, cît şi o încercare de a explicita structura logică a diferitelor formaţii şi structuri teoretice (de ex., logica cuantică ca logică a teoriei cuantice). LOGICĂ, ştiinţă a demonstraţiei, al cărei obiect îl constituie stabilirea condiţiilor gîndirii corecte, a tipurilor şi a legilor raţionării veridice.- L. îşi află problema fundamentală în stadiul inferenţelor, cu scopul de a distinge între inferenţe valide (corecte) şi inferenţe nevalide (incorecte). Asemenea gramaticii sau matematicilor, 1. este o ştiinţă formală; ea face abstracţie de conţinutul concret determinat al enunţurilor ce intră în alcătuirea inferenţelor. Astfel, în activitatea obişnuită, oamenii operează cu diverse propoziţii în sensul că o anumită propoziţie este întemeiată sau justificată în baza altor propoziţii. De ex., fiind date propoziţiile „Toate formele alotropice ale carbonului ard" şi „Diamantul este o formă alotropică a carbonului", decurge în mod necesar i log propoziţia „Diamantul arde", care poate fi considerată ca justificată sau întemeiată pe baza primelor două propoziţii. Pentru a pune în evidenţă acest lucru, 1. realizează un proces de abstractizare, prin care, renunţînd la conţinutul concret al propoziţiilor de mai sus, desprinde forma logică a acestor inferenţe; oricare dintre aceste propoziţii ar fi analizată, se poate observa că este alcătuită din doi termeni: subiectul logic, adică termenul care constituie obiectul afirmaţiei din propoziţie, şi predicatul logic, adică termenul eare se enunţă despre subiectul logic; acum, dacă în prima propoziţie înlocuim subiectul logic (formele alotropice ale carbonului) cu A şi predicatul logic (ard) cu B, forma ei logică poate fi redată prin expresia „Toţi A sînt B“; procedînd, în continuare, în acelaşi fel, şi cu celelalte propoziţii din inferenţa de mai sus, obţinem schema: Toţi A sînt B Toţi G sînt A Toţi G sînt B care exprimă forma logică a inferenţei luată drept exemplu. Această schemă este totodată forma generală a unui anumit tip de inferenţă validă. Atributul acestei inferenţe de a fi validă constă în aceea că orice altă operaţie a gîndirii de aceeaşi formă cu ea conduce în mod necesar de la propoziţii adevărate, luate drept premise, la propoziţii adevărate, drept concluzie. Gu alte cuvinte, indiferent care ar fi termenii concreţi pe care i-am pune în schema de mai sus în locul literelor A,B şi G, dacă înlocuirea transformă enunţurile de deasupra liniei (premisele) în propoziţii adevărate, atunci nu există nici o posibilitate ca enunţul de dedesubtul liniei (concluzia) să devină o propoziţie falsă. Spre deosebire de inferenţele valide, cele nevalide nu conduc totdeauna de la premise adevărate la concluzii adevărate. De exemplu schema: Toţi A sînt B Toţi C sînt B Toţi G sînt A 413 I log reprezintă un tip de inferenţă nevalidă. Astfel, dacă literele A, B şi C din această schemă sînt înlocuite cu termenii „mamifere", „vertebrate" şi, respectiv, „urşi" din premise adevărate obţinem o concluzie adevărată, dar dacă aceleaşi litere sînt înlocuite cu termenii „urşi", „vertebrate" şi respectiv „mamifere", deşi am obţine drept premise propoziţii adevărate, concluzia ar fi evident o propoziţie falsă. Pornind de aici, 1. stabileşte condiţiile de alcătuire a inferenţelor valide şi de descoperire şi respingere a inferenţelor nevalide, întrucît cele din urmă, deşi de multe ori aparent corecte, nu ne pot duce totdeauna la concluzii adevărate cu toate că premisele au fost adevărate şi prin aceasta ne deschid pqsibilitatea de a comite erori dintre cele mai grave. Întrucît există tipuri de inferenţă extrem de diferite prin mecanismul de întemeiere a unei propoziţii pe temeiul altor propoziţii, de-a lungul dezvoltării sale, 1. s-a constituit sub forma a două discipline fundamentale: 1. formală clasică (1. generală) şi 1. formală modernă (1. simbolică numită şi 1. matematică sau logistică). L. generală studiază inferenţe de tipul celor de mai sus, în care derivarea concluziei din premise se face pe baza unei anumite legături între termenii ce alcătuiesc propoziţiile (premise şi concluzie) din care este construită inferenţa. Tocmai de aceea, înainte de a studia inferenţe ca cele de mai sus, pe care le numeşte raţionamente, 1. generală studiază propoziţiile declarative simple, pe care le numeşte judecăţi, şi termenii ce intră în alcătuirea judecăţilor, pe care îi numeşte noţiuni sau concepte. Conceptele, judecăţile şi raţionamentele sînt considerate forme lope fundamentale şi, alături de priiiripiile gîndirii — legea identităţii, legea non-contradicţiei, legea terţului exclus şi legea raţiunii suficiente —, ele constituie problematica 1. generale. Pornind de la specificul inferenţelor pe care le studiază, 1. generală se caracterizează printr-o procedură for- 414 mală de analiză care constă în folosirea de variabile numai pentru termenii enunţurilor; în rest, atît în momentul explicării, cît şi în cel al constituirii teoriei ea face apel la limbajul natural. Pentru 1. simbolică sau logistică este definitorie analiza unor inferenţe în alcătuirea cărora intră propoziţii compuse cum ar fi „Dacă echipa Şcolii nr. 1 pierde meciul, atunci echipa Şcolii nr. 2 cîştigă campionatul". „Echipa Şcolii nr. 1 pierde meciul sau echipa Şcolii nr. 2 cîştigă campionatul" etc. în inferenţele alcătuite cu ajutorul unor asemenea propoziţii compuse, mecanismul derivării concluziei . din premise este fundamentat pe tipul de legătură dintre propoziţiile simple ce intră în construcţia propoziţiilor compuse. De exemplu, în inferenţa: Dacă echipa Şcolii nr. 1 pierde meciul, atunci echipa Şcolii nr. 2 cîştigă campionatul. Echipa Şcolii nr. 2 nu cîştigă campio-natul Deci, echipa Şcolii nr. 1 nu pierde meciul derivarea concluziei din premise este indiferentă faţă de structura propoziţiilor simple. „Echipa Şcolii nr. 1 pierde meciul", „Echipa Şcolii nr. 2 cîştigă campionatul" şi „Echipa şcolii nr. 2 nu cîştigă campionatul". De aceea, pentru a desprinde forma logică a acestei inferenţe, 1. simbolică foloseşte variabile prin care desemnează propoziţiile simple în întregul lor. Folosind în acest scop literele p, q, r etc., obţinem schema: Dacă p, atunci q Nu este adevărat q Deci, nu este adevărat p în continuare, folosind în locul conectorului, „dacă..., atunci..." semnul „D “ şi în locul cuvintelor „Nu este adevărat că..." semnul „ ~ ", forma logică a acestei inferenţe va fi redată de expresia: pDq 213 ~P care reprezintă un nou exemplu de inferenţă validă: oricare ar fi propo- R, ziţiile simple puse în locul variabilelor p, q şi r, dacă prin această înlocuire premisele devin adevărate, atunci, în mod necesar, concluzia va fi adevărată. La fel este şi inferenţa reprezentată de schema: pVq ~ q p în care prima premisă este forma logică a celui de-al doilea exemplu de propoziţie compusă. Considerînd că în ambele cazuri premisele sînt adevărate, faptul că în prima inferenţă a fost derivată concluzia „Echipa Şcolii nr. 1 nu pierde meciul", iar în cea de-a doua concluzia „Echipa Şcolii nr. 1 pierde meciul" se explică prin aceea că propoziţiile compuse luate ca premise în cele două inferenţe diferă esenţial. Comparînd aceste propoziţii compuse se constată că ele diferă numaf prin aceea că cele două propoziţii simple sînt legate între ele o dată prin conectorul „Dacă..., atunci...", iar a doua f oară prin conectorul „sau". Prin urmare, pentru a putea oferi o explicaţie eficientă a acestor tipuri de inferenţă, 1. simbolică debutează prin analiza conectorilor inter-propoziţionali. Desprinzînd proprietăţile formale ale acestor conectori şi luînd în consideraţie propoziţiile simple numai sub aspectul valorilor lor de adevăr posibile, 1. simbolică sau logistica se constituie intr-o formă calculatorie asemănătoare matematicilor, prin faptul că toate elementele cu ajutorul cărora sînt alcătuite propoziţii compuse din una sau mai multe propoziţii simple sînt interpretate drept operatori, asemănător adunării sau înmulţirii din matematică. Datorită acestui fapt, 1. simbolică, spre deosebire de 1. generală, nu are numai un caracter formal, ci este în acelaşi timp şi formalizată, analiza operaţiilor logice devenind în întregime riguroasă. Fără a elimina total utilizarea limbajului natural, 1. simbolică se carac- log terizează printr-un limbaj formalizat în care sînt folosite simboluri speciale — pentru propoziţiile simple, pentru operatorii logici şi pentru valorile de adevăr posibile ale propoziţiilor — şi reguli speciale de mînuire a lor. Capitolele de bază ale 1. simbolice sînt: a) calculul propoziţional', b) calculul funcţional (calculul predicatelor)\ c) 1. relaţiilor; d) 1, claselor. în fiecare caz în parte, 1. simbolice îi este specifică finalizarea analizei logice într-un sistem axiomatic, sau prin deducţie naturală. L* generală şi !• simbolică formează 1. de bază care se caracterizează prin trei metode fundamentale: a) standardizarea, care constă în transformarea enunţărilor din limba naturală, fără a le altera conţinutul, în expresii din care poate fi detaşată structura lor logică; b) simbolizarea, care constă în introducerea de simboluri speciale — constante şi variabile — cu ajutorul cărora forma logică a acestor enunţuri este fixată în formule specifice; c) formalizarea, care se foloseşte numai în 1. simbolică şi prin care teoria logică se finalizează’într-o formă calculatorie. Prima metodă se utilizează atît la nivelul 1.a generale, cît şi la cel al 1. simbolice. în ceea ce priveşte metoda simbolizării, ea se foloseşte într-o manieră generalizată doar în 1. simbolică, în timp ce în 1. generală primul loc revine limbajului natural, întrebuinţarea variabilelor fă-cîndu-se numai pentru termeni, iar a constantelor într-o formă limitată. Metoda formalizării constituie un criteriu eficace de deosebire între 1. generală şi 1. simbolică. Această metodă este inutilizabilă în cadrul 1. generale, dar are o largă răspîndire în cazul 1, simbolice. în zilele noastre, fiecare ^ secţiune a 1. simbolice, numită, prin extinderea termenului, o „logică", apare ca un complex între o teorie logică constituită în special prin metode intuitive şi cu ajutorul limbajului natural şi cel puţin un calcul logic asociat (de ex., calculul propoziţiilor faţă de 1. propoziţiilor, sau calculul funcţional faţă de 1. predicatelor etc.), 415 special construit pentru rezolvarea problemelor ridicate de teorie. La nivelul calculului logic, limbajul natural cedează locul unui limbaj formalizat, iar construcţia calculului se face independent de orice interpretare a semnelor din care e alcătuit limbajul, în raport cu calculul logic, interpretarea intervine la început, înainte de a trece la construcţia propriu-zisă a calculului, pentru a prefigura baza sa sintactică şi după ce construcţia sa a fost încheiată, pentru că altfel calculul logic n-ar mai servi la nimic, n-ar fi decît un joc cu semne grafice. Valori-ficînd complet patentele standardizării, simbolizării şi formalizării Lsimbolică a făcut progrese deosebite şi s-a diversificat extrem de mult. L. simbolică a îmbrăţişat o serie de aspecte noi, a dobîndit aplicaţii, uneori sur- prinzătoare (aşa cum ar fi cele din teoria contactelor f electrice, sau teoria automatelor), iar în cadrul ei au apărut sau au luat o nouă dezvoltare 1. modală, 1, poli-. valenţă şi 1. inductivă. Analiza sistemelor formale, a raportului dintre diverse calcule logice (sintaxa logică) şi interpretarea acestor calcule (semantica logică) a generat metalogica formală care abordează în prim plan problema adevărului în limbajele formalizate, cea a paradoxelor logice şi matematice etc. Dat fiind caracterul formal al ştiinţei 1., construcţia ei formalizată/ odată cu dezvoltarea 1. s-a impus reflexia filozofică asupra conceptelor ei fundamentale, asupra metodelor formale şi asupra finalităţii 1. în acest fel a luat naştere filozofia 1., numită uneori şi 1. filozofică. în cadrul filozofiei 1. un aspect esenţial este funcţia gnoseologică a formelor logice, legătura dintre semnificaţie şi adevăr etc. şi la nivelul ei se înfruntă materialismul şi idealismul, tratarea dialectică cu cea nedialectică. Preocupări de 1. au existat încă în China şi India antică, accentuîndu-se în mod deosebit în Grecia antică. întemeietorul 1. ca ştiinţă a fost Aristotel, descoperito- rul silogismului şi al doctrinei despre el. Şcoala megarico-stoică, din cadrul căreia s-a distins în mod deosebit Chrysippos, punînd accentul analizei pe legăturile dintre propoziţii, s-a depărtat de tradiţia aristotelică şi a iniţiat primele cercetări care vor da naştere 1* simbolice. în evul mediu a fost dezvoltată atît tradiţia aristotelică, cît şi cea stoică (Toma d’Aquino, R. Bacon, J. Duns Scot, W. Ockam, Petrus Hispanus etc.). In epoca modernă, în legătură cu dezvoltarea ştiinţelor naturii, 1. generală se întregeşte prin elaborarea de către F. Bacon şi J.St. Mill a teoriei clasice a inducţiei, iar 1. simbolică înregistrează un nou pas în constituirea sa prin G.W. Leibniz, care emite ideea calculului logic. L. generală îşi continuă dezvoltarea în ciuda unor tendinţe formaliste de a-i nega valabilitatea sistematică, în ţara noastră cu 1. generală s-au ocupat D. Cantemir, unii dascăli de la Academiile domneşti, S. Micu, E. Poteca, ulterior T. Maiorescu, iar în epoca contemporană, C. Rădu-lescu-Motru, M. Florian, A. Dumitriu, D. Bădărău ş.a. L. simbolică s-a constituit la’ jumătatea sec. 19 prin lucrările lui G. Boole şi A. De Morgan. în prima etapă a dezvoltării sale, s-au afirmat şi E. Schro-der, P.S. Poreţki etc. Contribuţii importante la dezvoltarea 1. simbolice au adus G. Peano, G. Frege, B. Rus-sell, D. Hilbert, L.E.J. Brouwer, K. Godel, R. Carnap, J. Lukasiewicz, A. Tarski, P. Suppes, B. Mates, S.C. Kleene, H.B. Curry, W. Kneale, W.V. O. Quine, A. Church, J. Hintikka ş.a. în ceea ce priveşte filozofia 1., preocupări se găsesc încă din antichitate la Aristotel şi la Şcoala megarico-stoică. Ele s-au accentuat în filozofia Renaşterii, devenind mai pregnante în filozofia clasică germană, la I. Kant şi mai ales la G.W. E. Hegel. în epoca noastră, la dezvoltarea acestui domeniu au contribuit G. Frege, R. Carnap, W.V.O. Quine, E. Nagel, P.F. Straw-son, J. Hintikka ş.a. L. claselor, v. calculul claselor . L. combinatorie, ra- mură a 1. simbolice în care calculul se bazează numai pe constante, aşa-numiţii combinatori. Ea îşi îndreaptă cercetările spre fundamentele logicii. L. constructivistă, curent în 1. simbolică caracterizat prin construirea inductivă a expresiilor logice, pe baza căreia se fac eforturi în direcţia reconsiderării fundamentelor logicii şi matematicilor. L. deontică, aplicaţie a 1. simbolice prin intermediul logicii modale moderne în teoria acţiunii şi teoria normelor. Ea se bazează pe analiza raporturilor formale dintre categoriile obligatoriu, permis, interzis şi indiferent. L. relaţiilor, capitol al 1. reprezentat la început de A. De Morgan, J. Lache-lier, E. Schroder ş.a., caracterizat prin cercetarea proprietăţilor formale ale relaţiilor, contribuind astfel la analiza logică a expresiilor matematice. L; modală, ramură a 1. care studiază raporturile dintre necesitate, posibilitate, imposibilitate şi contingenţă. L. polivalentă, sistem logic formalizat, în cadrul căruia expresiile comportă mai mult de două valori de adevăr, în ţara noastră, în anii do după Eliberare au apărut numeroasa lucrări din diverse domenii ale 1., cum ar fi: FI. Ţuţugan, „Silogistica judecăţilor de predicaţie" (1957); 11. Wald, „Introducere în logica dialectică" (1959); Ath. Joja, „Studii de logică", 4 voi. (1960-1975) ; H. Wald, „Structura logică a gîndirii" (1962); M. Tîrno-veanu, „Elemente de logică matematică" (1964); Gh. Enescu, „Introducere în logica matematică" (1965); Gr Moisil, „încercări vechi şi noi de logica neclasică" (1965); A. Dumitriu, „Soluţia paradoxelor logico-matematice“ (1966); E. Mihăilescu, „Sisteme logice şi forme normale în calculul propozi-ţional bivalent" (1966); Gr. Moisil, „Elemente de logică matematică şi teoria mulţimilor" (1968) ; Colectiv (S. Stati, S. Marcus, C. Popa), „Limbaj, logică, filozofie" (1968); Anton Dumitriu, „Istoria logicii" (1969); P. Botezatu, „Schiţă a unei logici naturale. Logică operatorie" (1969), „Valoarea deducţiei" (1971); Gh. Erţescu, „Logi- log ca simbolică" (1971); V. Stancovici, „Ideea de număr" (1971); Al. Surdu, „Logică clasică şi logică matematică" (1971); C. Popa, „Teoria definiţiei" (1972); V. Stancovici, „Logica limbajelor" (1972); R. Stoichiţă, „Natura conceptului în logica lui Hegel" (1972); A. Dumitriu, „Mecanismul logic al matematicilor" (1973); P. Bieltz, „Principiul dualităţii în logica formală" (1974); Gr. Moisil, „Lecţii despre logica raţionamentului nuanţat" (1975); S. Yieru, „Axiomatizări şi modele ale sistemelor silogistice" (1975); I. Di-dilescu, P. Botezatu, „Silogistica. Teoria clasică şi interpretările moderne" (1976); Gh. Enescu, „Teoria sistemelor logice. Metalogica" (1976); Al. Surdu, „Elemente de logică intuiţio-nistă" (1976); Colectiv, „Probleme de logică", 6 volume (1968—1976). LOGICĂ DIALECTICĂ, termen cu multiple semnificaţii, introdus de F. Engels („Dialectica naturii"), dezvoltat de V.G. Plehanov şi V.I. Lenin, preluat şi de numeroşi gînditori contemporani, nemarxişti: 1) ca logică a filozofiilor sau teoriilor dialectice, ca modalitate în care funcţionează formele şi structurile logice în cadrul unei gîndiri dialectice (de ex.: logica sistemului hegelian, logica Capitalului lui Marx etc.); 2) ca .filozofie a logicii formale, un fel de „meta-teorie" filozofică a logicii formale, tinzînd la formularea unor principii (fundamente filozofice) din care ar deriva principiile şi regulile logicii formale; 3) ca studiu al unor forme de gîndire sui-generis dialectice („noţiunea dialectică", „judecata dialectică", „raţionamentul dialectic"); 4) ca echivalent al metodologiei gîndirii dialectice; 5) ca logică a schimbării (mişcării, dezvoltării), spre deosebire de iogica formală (a stabilităţii, identităţii); 6) ca logică a gîndirii „concrete" a „conţinutului" spre deosebire de logica foi^nală (a gîndirii „abstracte", a formei) ; 7) ca teorie a valorii cognitive a formelor şi structurilor logice (formale), sens în care coincide cu o 417 log epistemologie dialectică a logicii formale şi a progresului gîndirii de la forme cu. valoare de cunoaştere mai redusă la altele cu valoare cognitivă mai mare; 8) ca teorie a funcţionării structurilor şi operaţiilor logice unice (aceleaşi pentru l.d. şi pentru cea formală), în situaţii epistemologice în care întemeierea formală (extensională) devine inoperantă, impunîndu-se o întemeiere „materială" (de conţinut), intensională; 9) ca o teorie a dialecticii imanente formelor abstracte ale gîndirii > LOGICĂ PROBABILISTĂ, ramură a logicii moderne specializată în studiul relaţiilor logice dintre enunţurile cărora li se atribuie nu doar două valori de adevăr (adevărat şi fals), ci o întreagă scară de valori intermediare, numite grade de confirmare sau grade de probabilitate. L.p. reprezintă una dintre încercările moderne de a construi o logică inductivă. Relaţia principală cercetată de l.p. este aceea dintre »ipoteză“ şi „evidenţă" (totalitatea datelor relevante ale ipotezei). L.p, este înţeleasă uneori într-un sens mai larg, ca* teorie generală a regulilor raţionamentului statistic, a testării ipotezelor şi a interpretării probabilităţii. Cele mai importante lucrări din domeniul l.p. aparţin lui H. Reichenbach şi R. Carnap. Reichenbach a construit o l.p. plecînd de la concepţia frecven-ţială asupra probabilităţii, pe cînd R. Carnap a introdus în l.p. un sens nou al probabilităţii: probabilitatea logică sau gradul de confirmare a unei ipoteze. Deşi întîmpină serioase dificultăţi conceptuale, elaborarea unei l.p. este astăzi cerută şi impulsionată de progresele teoriei informaţiei, semanticii, ale traducerii automate etc. LOGICĂ SIMBOLICĂ (MATEMATICĂ), v. LOGICĂ. LOGICISM, program în domeniul fundamentelor matematicii (şi concepţiilor epistemologice asupra naturii matematicii) care şi-a propus reducerea mate- 418 maticii la logică, prin definirea tuturor conceptelor matematice în termeni logici şi prin derivarea tuturor afirmaţiilor matematice din legi pur logice, întrebuinţînd doar reguli şi legi logice de raţionament. Realizarea acestui program (întemeiat de Frege şi dezvoltat de G. Peano, B. Russell, A.N, Whitehead ş.a.) a întîmpinat dificultăţi serioase, provocate de descoperirea paradoxelor logico-matema-tice (care au pus în evidenţă limitările interne ale oricăror sisteme formale), de imposibilitatea asimilării în logică a conceptului central al matematicii — mulţimea — şi de greutăţile ideii analiticitătii. Deşi nu a realizat reducerea matematicii la logică, 1. a produs un progres considerabil în studiul fundamentelor matematicii, reuşita sa esenţială fiind construcţia unificată avlogicii şi matematicii, în sens filozofic, 1. înseamnă o concepţie idealistă despre cunoaştere, care absolutizează rolul şi ponderea constructivismului gîndirii. Y. Şcoala de la Marburg. LOGISTICĂ, logica simbolică sau logica modernă spre deosebire de logica tradiţională ale cărei principii au fost postulate de Aristotel; v. logică. LOGOS (în gr. „cuvînt", „idee", „raţiune", „ordine"), termen care, la Heraclit din Efes, are înţelesul de ordine necesară, proprie atît cosmosului, lumii materiale, cetăţii, cît şi gîndirii omeneşti în forma ei superioară. Stoicii au dat termenului o nuanţă idealistă, înţele-gînd prin I. raţiunea cosmică, divină. Ulterior, la Filon Iudeul, I., ca raţiune divină, este conceput drept o forţă mijlocitoare între Dumnezeu şi lume, pe care teologii creştini au identificat-o mai tîrziu cu Iisus. LOKAYATA (sanscr. loka „lume", „treburi lumeşti"), termen desemnînd iniţial, în vechile scrieri indiene (de ex., în cele budiste, în epopeea Ramayana), atitudinea sceptică, arta dezbaterii, I iscusinţa respingerii tezelor consacrate sau a dogmelor religioase. Ulterior (sec. 5), datorită orientării ei anti-brahmaniste, 1. va desemna una dintre şcolile de orientare materialistă în filozofia indiană, care nega ideile deşpre existenţa divinităţii, a sufletului (atman), metempsihoză etc., devenind sinonimă cu garvaka. Unele lucrări atribuie termenului 1. sensul de concepţie despre lume a oamenilor simpli. V. $i Carvaka. LOMONOSOV, Mihail Vasilievici (1711 — 1765), savant enciclopedist, gînditor şi scriitor rus. A formulat legea conservării substanţei şi mişcării şi a intuit legea conservării energiei; a fost un precursor al teoriei atomiste moderţie şi al „teoriei cinetice a gazelor. Adept al absolutismului luminat, fondator al direcţiei materialiste în filozofia rusă,' L. a dezvoltat materialismul mecanicist în spiritul evolutionis-mului şi a elabo/at o teorie materialistă a cunoaşterii. în problema religiei s-a situat pe poziţii deiste. LOSSKI, Nicolae Onufrievici (1870— 1965), filozof rus, stabilit în S.U.A. Sistemul său filozofic, denumit de el intuiţionism integral, îmbină elemente de platonism, personalism şi mistică, şi îşi propune să ofere o „teorie a lumii ca un tot unitar". Termenul central al ontologiei sşile, purtînd numele de „ideal-realism personalist", este persoana concepută ca „personalitate substanţială" ideală şi supratempo-rală, analoagă cu monada leibniziană, aflată în comunicare cu celelalte şi cu principiul transcendent, divinitatea. Gnoseologia lui L., apropiată de cea a Şcolii (filozofiei) imanente se întemeiază pe principiul „coordonării gnoseologice", în cadrul căreia un rol decisiv îi revine experienţei religioase, menită să dezvăluie „sensul tainic al existenţei universale". Cunoaşterea începe din momentul în care asupra obiec* tului este îndreptată seria actelor „intenţionale" (conştientizarea, atenţia ş.a.) şi se realizează prin intermediul lot diferitelor tipuri de intuiţie. Op.pr.: „Fundamentarea intuiţionismului". (1906), „Lumea ca tot organic" (1917), „Ideal—realismul concret şi abstract" (1922), „Intuiţia senzorială, intelectuală şi mistică" (1938). LOTZE, Rudolf Herman (1817 — 1881), om de ştiinţă şi filozof german, iniţiatorul idealismului neoromantic în formula „metafizicii inductive" (construirea teoriei filozofice pornin-du-se de la rezultatele fiinţelor exacte), care, cu toate că rămînea exterioară materialismului şi dialecticii, critica mărginirea pozitivistă, ca şi sistemele deduci iv-spoculative, încercînd aclimatizarea unui spirit scientist în filozofie. Profund cunoscător al ştiinţei şi filozofiei moderne, L. a năzuit spre o sinteză a filozofiei clasice gerjnane şi ştiinţei exacte a naturii, ajungînd la o formulă de compromis între materialism şi idealism, dar înclinînd spre un idealism finalist de tip leibnizian. L. a avuî însă contribuţii notabile în fiziologie şi medicină, iar în filozofie a fost printre iniţiatorii unor noi discipline ca: axiologia, filozofia culturii şi antropologia filozofică. Ideea principală a lui L. o constituie distincţia între realitate, adevăr şi valoare, în special între valabilitate şi valoare, şi explicarea a-titudinii omului faţă de acestea într-un sistem de discipline (logica, metafizica, etica, filozofia valorilor, filozofia istoriei şi. filozofia omului). Logica lui L. anunţă punctul de vedere al „logicii pure" din fenomenologie, prin ideea ireductibilităţii şi a autonomiei logicului, pregătind eliberarea logicii de psihologie şi întemeierea ei ca ştiinţă autonomă. Op.pr.: „Psihofogia medicală sau fiziologia sufletului" (1852), „Microcosmos. Idei asupra istoriei naturii şi istoriei umanităţii" (1856—1864), „Istoria esteticii în Germania" (1868), „Logica" (1870), „Metafizica" (1879), „Sistemul filozofiei" (postum, 1912). 419 27* I Iov LOVEJOY, Arthur Oncke (1873— 1962), filozof american, istoric al ideilor, reprezentant al realismului critic. L. a criticat formele moderne ale antiintelectualismului: pragmatismul, bergsonismul, behaviorismul. A încercat să apere dualismul epistemo-lo*gic şi existenţial corp-suflet, împotriva tentativelor monismului subiectivist. A iniţiat un program de cercetare istoriografică a ideilor, a cărui metodă comporta studiul prezenţei şi influenţei aceloraşi idei în diferite domenii ale cunoaşterii şi în diferite timpuri, analiza schimbărilor de sens ale unor concepte „perene", evidenţierea disponibilităţilor motrice şi a consecinţelor teoretice şi practice ale ideilor. L. a aplicat această metodă în studiul istoric al unor idei cum sînt: romantismul, evoluţionismul, naturalismul, primitivismul ş.a. Op.pr.: „Revolta împotriva dualismului" (1930), „Marele lanţ al existenţei" (1936), „Eseuri asupra istoriei ideilor" (1948). LOVINESCU, Eugen (1881-1943), istoric şi critic literar, sociolog al culturii şi scriitor român. Ca sociolog al culturii a elaborat în lucrarea sa „Istoria civilizaţiei române moderne" (3 voi., 1925, reeditare 1972) „teoria sincronismului", după care, în condiţiile unei extrem de intense circulaţii a valorilor, influenţele ideologice externe pot avea un rol de seamă. Ideea sa despre rolul activ, stimulator al formelor culturale este o corectare critică adusă teoriei maioresciene a „formelor fără fond". El a recunoscui rolul factorului economic, subordonîiidu-l însă, pentru cadrul strict al procesului făuririi României moderne, faclorului ideologic. Ca estetician, este partizanul unei autonomii moderate a esteticului, adu-cînd el însuşi numeroase corecturi unei înţelegeri puriste. Dezvoltarea valorilor estetice are loc, după el, prin mutaţii („Mutaţia valorilor estetice", voi. VI al „Istoriei literaturii române contemporane"), între diferitele epoci existînd o despărţire care le face cel mai adesea incomunicabile. Esteticul are, după el, o funcţie culturală şi se corelează cu celelalte valori, ceea ce permite o înţelegere mai complexă a acestuia. Op. pr.: „Critice" (10 voi., 1909 — 1929), „Istoria literaturii române contemporane" (5 voi., 1926—1929, compendiu, 1937), „T. Ma-iorescu" (2 voi., 1940), „T. Maiorescu şi posteritatea lui critică " (1943), „T. Maiorescu şi contemporanii lui" (2 voi., 1943), „Memorii" (3 voi., 1930-1937). LUCIAN din Samosata (c. 120-180), scriitor şi filozof ateu grec, adept al lui Epicur. Cultivînd noi specii literare, ca dialogul satiric, pamfletul şi povestirea fantastică, a ridiculizat impostura, aroganţa şi pedanteria unor filozofi, retori şi gramatici ai timpului („Despre parazit"), meschinăria, ava-riţia şi aviditatea bogătaşilor („Dialogurile morţilor", trad. rom. 1886), moravurile libertine ale patricienilor (romanul „Măgarul"). In „Dialogurile zeilor“ şi în alte scrieri L. a satirizat ’ atît mitologia tradiţională greco-romană, cît şi cultele orientale şi creştinismul. Opera lui a exercitat o considerabilă influenţă asupra lui Erasm, Rabelais, Swift, Voltaire. Engels îl considera pe L. un „Voltaire al antichităţii^. Primul traducător în limba română al lui L. a fost Samuil Micu. Un volum selectiv („Scrieri alese") a apărut la noi în 1959. LUCREŢIU (Titus Lucretius Carus) (c. 99 — 55 î.e.n.), filozof materialist şi poet latin. L. continuă şi dezvoltă concepţia atomistă a lui Epicur. Lucrarea sa fundamentală, poemul „De rerum natura" („Despre natura lucrurilor", trad. rom. 1933, 1965), reprezintă cea mai completă şi mai sistematică expunere a ’ atomismului antic dintre cele care ni s-au păstrat. Nu se poate afirma nimic sigur despre vreo schimbare adusă de L. sistemului lui Epicur. Face excepţie tema religiei, faţă de care a exprimat o netă împotrivire. Ca şi Epicur el explică naşterea şi pieirea lucru- 420 rilor prin asocierea şi separarea atomilor (primordia, principia rerum, cum îi denumeşte el); reia ideea devierii atomilor de la verticală (clinamen), de unde deduce posibilitatea libertăţii morale a omului. A susţinut principiul dezvoltării progresive a societăţii, considerînd că motorul acesteia ar fi „nevoia"; a constatat că modificarea condiţiilor vieţii materiale schimbă comportarea morală. Ateist, L. a căutat să explic? originea credinţelor religioase prin ignoranţa oamenilor. L. nu a fost un revoltat dar a simpatizat cu cei obidiţi. LUCRU, categorie ontologică care desemnează o realitate discretă, finită, individualizată, calitativ determinată relativ stabilă, sensorial accesibilă; determinare obiectivă, nemijlocit dată, a lumii exterioare, element, parte a lumii materiale, care se deosebeşte şi S3 aseamana e.u cdelalta dementa în virtutea caracteristicilor sale (structură, totalitate, măsură) şi care interacţionează cu acestea prin intermediul însuşirilor. Raportul om-1. este prin excelenţă senzorial-material, 1. repre-zentînd nu numai un dat al naturii, ci şi un fapt sau construct, ceea ce confirmă rolul practicii în definirea lui, indiferent dacă este produs al muncii, sau este gîndit. Dubla sa determinare, naturală şi socială, este prezentă încă din primele faze ale dezvoltării societăţii (de ex., fetişismul) şi se manifestă cu pregnanţă în condiţiile producţiei capitaliste de mărfuri, cînd relaţiile dintre oameni sînt mijlocite de 1. (fetişismul mărfii, reificare). în istoria filozofiei, efortul abordării şi definirii categoriale a J. a constituit o preocupare statornică a demersului teoretic de însuşire relaţional-abstractă a realităţii şi s-a desfăşurat în contextul elaborării altor categorii cu care s-a aflat în strînsă intercondiţionare: a conţinutului şi formei, 'di ideii (de ex., Platon, Aristotel, stoicii, neoplatonicii, Toma d’Aquino), a esenţei şi fenomenului, a existenţei (de ex., scolastica, Kant, Hegel, fenomenologii), a calităţii şi luc cantităţii, a concretului (de ex., Hegel, „reismul" sau „concretismul" lui T. Kotarbinski şi O. Kraus), a generalului şi idealului (de ex., Platon, nominaliştii, neorealiştii, în speţă, F. Bren-tano, G. Cantor), a substanţei (de ex, materialiştii antici, D. Scot, G. Bruno, Descartes, Spinoza). Subliniind caracterul său concret determinat, ca unitate dialectică de contrarii (a calităţii şi cantităţii, a esenţei şi fenomenului, a unităţii şi diversităţii, a conţinutului şi formei, a sincronicului şi diacronicului, a singularului, particularului şi generalului, a părţii şi întregului ş.a.), filozofia marxistă afirmă totodată istoricitatea 1., faptul că în devenirea lui el este supus unui neîncetat proces de destructurare şi restructurare şi insistă asupra înţelegerii indisolubilei legături obiective dintre 1. şi relaţiile sale. Deoarece, în interacţiunea sa cu subiectul, 1. îşi manifestă diversele lui determinări, faţete, laturi, apărînd ca un obiect fie al naturii, fie al muncii, fie al consumului, fie al contemplării senzoriale sau al gîndirii abstracte, cele două concepte (1. şi obiectul) prezintă o pronunţată sinonimie. Cu toate acestea însă, anumite diferenţieri se dovedesc necesare, căci dacă orice 1. este sau poate deveni obiect pentru subiect, nu şi orice obiect are statutul ontologic al 1. (de ex., produsele activităţii spirituale, conţinutului vieţii psihice, valorile ş.a.). LUCRUL ÎN SINE, noţiune a filozofiei lui&Kant desemnînd lucrul (lucrurile) aşa cum există ele independent de cunoaştere, în opoziţie cu „fenomenul", cu modul cum apare el facultăţii noastre de cunoaştere. Caracteristica principală a agnosticismului lui Kant o constituie opoziţia de principiu, rigidă, metafizică între 1. în s. şi fenomen, teza că 1. în s. nu pot fi niciodată cunoscute, că noi putem cunoaşte numai fenomenele: „Există lucruri care ne sînt date ca obiecte existînd în afara noastră, ale simţurilor noastre, dar noi nu ştim nimic despre ce pot fi ele în sine, ci cunoaş- 421 I lud tem numai fenomenele lor“ („Critica raţiunii pure“7- Recunoscînd legitimitatea problemei ridicate de Kant, existenţa contradicţiei sau deosebirii dintre „lucrul în sine" şi „fenomen", gnoseologia materialist-dialectică consideră că această contradicţie se rezolvă în procesul apropierii infinite a cunoaşterii de obiect, în cursul cărea 1. în s. se dezvăluie prin „fenomen", se transformă neîncetat şi progresiv în „lucru pentru noi" (în lucru cunoscut). V. şi criticism; Kant. „LUDWIG FEUERBACH ŞI SFÎRSI-TUL FILOZOFIEI CLASICE GERMANE", lucrare filozofică în care Engels analizează raportul dintre filozofia lui Marx şi izvoarele ei teoretice nemijlocite si expune concis tezele fun^ damentale ale filozofiei marxiste; a fost publicată în nr. 4—5 (1886) ale revistei „Neue Zeit", iar în volum separat în 1888. Engels dezbate în această lu< rare, printre altele, sensul raţional si importanţa istorică a dialecticii hegeliene, necesitatea reconsiderării ei materialiste; contradicţia dintre metodă şi sistem la Hegel; deosebirea principială dintre dialectica Tui MarxNşi cea hegeliană; rolul istoric şi limitele materialismului lui Feuerbach; problema fundamentală a filozofiei; critica agnosticismului; limitele istorice ale materialismului mecanicist din sec. 18, concepţia materialist-dialectică despre obiectul filozofiei; esenţa concepţiei materialiste a istoriei şi revoluţia produsă de aceasta în studiul fenomenelor sociale; corelaţia dintre bază şi suprastructură şi alte probleme ale materialismului istoric. LUKĂCS, Gydrgy (Georg) (1885— 1971), filozof, istoric literar şi estetician marxist ungur. Format la şcoala filozofiei clasice germane, L. a depăşit treptat influenţele kantianismului şi hegelianismului, eliberîndu-se critic de ele în evoluţia sa intelectuală spre marxism. Asimilarea moştenirii teoretice ă lui Marx ă coincis la el cu 422 efortul constant de însuşire a sufletului viu al acesteia, gînditorul între-văzînd în valorificarea categoriilor şi tezelor ei, în variate discipline filozofice, în relevarea virtuţilor intrinseci ale dialecticii materialiste (natura ei filosofică şi generic antidogmatică). Autor a numeroase studii de istorie şi teorie literară, consacrate îndeosebi realismului din sec. 19, al unei istorii şi ample critici a întregii filozofii iraţionaliste moderne („Detronarea raţiunii", 1954), L. s-a impus mai cu seamă ca estetician. în estetica sa, L. subliniază vocaţia umanistă a artei. Arta este un mimesis, o reflectare, însă, spre deosebire de ştiinţă, o reflectare antro-pomorfizantă şi antropocentrică. Prin aceasta, ea poate deveni organul „conştiinţei de sine a genului uman", procesul creaţiei artistice presupunînd ridicarea subiectivităţii la nivelul conştiinţei de sine generic-umane, iar contactul individului singular cu umanitatea în momentul receptării estetice producînd o zguduire purificatoare, un katharsis. Katharsis-ul este legat şi de concentrarea sui-generis a facultăţilor umane pe care o produce „mediul omogen" specific fiecărei arte (de ex., audibilita-tea pură în muzică, vizualitatea pură în pictură) şi care transformă temporar omul „întreg" (der ganze Mensch) al vieţii cotidiene în „integralitatea umană" (das Menschenganze), specifică sferei estetice. Arta are o menire dezalienantă; ea dizolvă fetişurile vieţii cotidiene, aparenţa obiectuală a relaţiilor umane; dezvăluind pretutindeni omul în spatele lucrurilor. Estetica lui L. este considerată astăzi ca depăşind teoria propriu-zisă a artei, ea dovedindu-se o adevărată fenomenologie a spiritului din perspectivă Tfîaterîălist-istorica. Analizele consacrate vieţii cotidiene a omului şi formelor de gîndire generate de ea, cercetarea solului originar pe care s-ăîi inalţat treptat arta şi ştiinţa, ca obiectivări superioare ale spiritului, consecvenţa utilizării I principiului metodologic al unităţii dintre geneză şi structură, dintre funcţia social-istorică a formelor conştiinţei şi organizarea lor lăuntrică l-au condus pe L. la edificarea unei vaste ontologii sociale materialist-istorice în centrul căreia se află analiza multilaterală a categoriei fundamentale a muncii. Alte op.: „Istoria dezvoltării dramei moderne" (1907), „Sufletul şi formele" (1911), „Teoria romanului" (1920, trad. rom. 1978), „Istoria şi conştiinţă de clasă" (1923), „Goethe şi timpul său" (1946), „Tînărul Hegel" (1948), „Existenţialism sau marxism?" (1949), „Romanul istoric" (1955, trad. rom. 1977), „Estetica" (2 voi., 1963, trad. rom. 1972—1974), „Ontologia existenţei sociale" (postum, 1972 — 1974, trad. rom. parţial 1975). LUKASIEWICZ, Jan (1878-1956), logician polonez, reprezentant al Şco- lii de la Lvov— Varşovia. Cercetări fundamentale în domeniul logicii matematice: primul sistem de logică polivalentă (1913 — 20); sistem de logică modală construit cu logica trivalentă; axiomatizarea logicii bivalente a propoziţiilor; formalizarea silogisticii; inventarea unei simbolici noi (fără paranteze); teoria intuiţionistă a deducţiei. L. a cercetat logica stoicilor, descoperind în aceasta o logică a propoziţiilor; a reformulat silogistica aristotelică din punctul de vedere al logicii formale moderne. Ca filozof al logicii (deşi concepţia sa a evoluat mereu), L. a subliniat independenţa logicii matematice de interpretările filozofice în speţă, de empirismul logic. „în logistică, afirmă L., accentuez încă o dată, nu este conţinută explicit sau implicit nici o doctrină filozofică determinată. Logistica nu pretinde să înlocuiască filozofia; singura ei sarcină este să ofere filozofiei, ca şi oricărei alte discipline, cele mai bune instrumente pentru a face cercetarea mai eficientă". Pe această linie el a apărat logica formală modernă şi aplicaţiile lum ei în ştiinţă şi filozofie împotriva celor ce o acuzau de nominalism, formalism, pozitivism, convenţionalism, relativism, pragmatism. A criticat de asemenea psihologismul în filozofia logicii. L. a cercetat fundamentele calculului probabilităţii, a analizat logic inducţia şi cauzalitatea determinismului (a criticat din punct de vedere logic argumentele tradiţionale care întemeiau determinismul clasic, subliniind necesitatea înţelegerii posibilităţii deschise a evoluţiei lumii şi rolul activ al omului). Op. pr.: „Fundamentele logice ale teoriei probabilităţii" (1913), „Asupra , logicilor trivalente" (1920), „Logistica şi filozofia" (1930), „în apărarea logisticii" (1937), „Silogistica aristotelică din punctul de vedere al logicii formale moderne" (1951), „Asupra istoriei logicii propoziţiilor" (1954). LULLUS, Raymundus (numele latinizat al lui Lull Ramon) (1235—1315), filozof, teolog şi scriitor de origine spaniolă, cunoscut mai ales pentru încercarea de axiomatizare a logicii şi pentru combaterea averroismului latin. A conceput realul ca „revelaţie", în spirit augustinian. Preocupat de raporturile dintre credinţă şi raţiune, L* concepe filozofia ca o examinare ce coboară de la cauzele prime la existenţele particulare; teologia, dimpotrivă, are drept obiect esenţa divină şi este supraordonată filozofiei. în dorinţa de a dovedi „adevărurile" credinţei, L. a inventat o „metodă universală" care trebuia să indice mijloacele de a afla, pentru un subiect, dat, toate atributele posibile şi, pentru un atribut dat, toate subiectele posibile. Op. pr.: „Ars Magna". LUME 1. (în sens general) Univers, cosmos, existenţă, după cum se poate vedea din expresiile: „Lumea aceasta, aceeaşi pentru toţi, n-a fost creată de nici un zeu..." (Heraclit), „Lumea ca voinţă şi reprezentare" (Schopen-hauer), „Unitatea lumii nu constă în fiinţarea ei... Adevărata unitate a lumii constă în materialitatea ei..." 423 IL lum (Engels), „în ljame nu există nimic în afara de^ materia în mişcare..." (Lenin). 2. (în sens restrîns) Termen care desemnează diferite domenii particulare ale existentei, după cum reiese din sintagmele: „lumea lucrurilor", „lumea ideilor", „lumea omului", „lumea valorilor", „lumea artei" ş.a.m.d. în concepţiile religioase şi idealiste, termenul 1., adeseori asociat cu un peiorativ, înseamnă o realitate inferioară, inautenticâ şi iluzorie, o pseudorealitate. Realitatea, aşa cum o găsim în 1., susţine K. Jaspers, de pildă, „are o prezenţă evanescentă între Dumnezeu şi existenţă". LUMINISM (it. illuminismo „epoca luminilor"), curent de gîndire raţionalist, caracterizat prin tendinţa de a înlătura racilele sociale pe calea răs-pîndirii cunoştinţelor ştiinţifice, a culturii ,(„luminii"). Acordînd conştiinţei rolul hotărîtor în dezvoltarea socială, în schimbarea moravurilor, a vieţii oamenilor, 1. a luptat împotriva ignoranţei şi a superstiţiilor, pentru dezvoltarea învăţămîntului, a presei, a tuturor ramurilor culturii naţionale. L. a devenit o largă mişcare ideologică în perioada pregătirii şi înfăptuirii revoluţiilor burgheze din sec. 17 — 19. Considerînd rînduielile feudale ca fiind iraţionale, 1. a militat pentru înlocuirea feudalismului cu . o orînduire „raţională". în lupta lor împotriva obscurantismului clerical, luminiştii au adus o contribuţie de seamă la dezvoltarea ştiinţei şi la răspîndirea culturii în mase. Interpretînd în spirit burghezo-democratic vechea teorie a dreptului natural, ei au opus privilegiilor feudale teza egalităţii oamenilor prin naştere, din care au dedus necesitatea instaurării libertăţilor burgheze. Din punct de vedere filozofic, 1. nu a fost un curent unitar. El includea atît materialişti, cît şi idealişti, atît deişti, cît şi ateişti militanţi; unii luminişti au avut o orientare moderată, reformistă şi conciliatoristă, iar alţii o orientare radicală, democratică, revoluţionară. Exponenţi de seamă ai 1. au fost în Franţa: Voltaire, Montesquieu, Rous-seau şi strălucita pleiadă a filozofilor materialişti francezi (La Mettrie, Hol-bach, Helvetius, Diderot), iar in Germania : Lessing, Herder, Schiller, Goethe ş.a. Curente luministe s-au afirmat în Italia, Rusia, Polonia, Cehia, ţările române, Ungaria, Serbia, Bulgaria, precum şi în America de Nord şi în- America Latină. L. a exercitat o puternică influenţă asupra concepţiilor socialiştilor şi comuniştilor utopici din sec. 18 şi din prima jumătate a sec. 19. O etapă superioară în dezvoltarea 1. au constituit-o concepţiile democraţilor revoluţionari. Tradiţiile progresiste ale 1. au fost preluate şi dezvoltate pe un plan superior, începînd de la mijlocul secolului trecut, de mişcarea socialistă. Principalii promotori ai I. românesc au fost reprezentanţii Şcolii ardelene — Samuil Mi-cu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai-Deleami —, Ion Molnar-Piuariu, Paul lor^ovici, Gheorghe Lazăr ş. a., a căror operă a fost continuată în Ţara Românească de I. He-liade Rădulesm, E. Poteca, P. Poe-naru, S. Marcovici, Grigore Pleşoianu ş.a., în Moldova de Gheorghe Asachi, Damaschin Bojinca, I. Cihac, M. Zot-ta, Teodor Stamati ş.a., iar în Transilvania de G. Bariţiu, S. Băr-nuţiu, A. Tr. Laurian, T. Cipariu ş.a. Generaţia luptătorilor de la 1848 a elaborat, cu începere din deceniul al cincilea, un program luminist care a stat la baza reformelor progresiste înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Mişcarea luministă din Ţara Românească, din Moldova şi din Transilvania a adus o contribuţie importantă la făurirea culturii româneşti moderne. în condiţiile contemporane, unele modalităţi ale 424 lup 1. se regăsesc anacronic în doctrinele şi teoriile nonviolenţei, ale umanismului abstract şi utopic. Sin. iluminism. LUPAŞCU, Ştefan (n. 1909, Iaşi), filozof logician, om de ştiinţă român stabilit în Franţa, creator al unui energetism monist. Preocupat de problemele filozofice ale ştiinţelor naturii, ale logicii şi epistemologiei, un loc central în concepţia sa îl ocupă conceptele de eterogenitate, omogenitate, actualizare, potenţializare şi antagonism. Energia, cauzată de antagonism, generează sistemele dinamice ale universului şi este prezidată de două tendinţe contrare fundamentale: una, acţionînd în direcţia omogenizării, a identităţii, a non-contradicţiei, cealaltă, în direcţia ete-rogenizării, a diversificării, a non-iden-tităţii. L. consideră posibilă existenţa a trei tipuri fundamentale de sisteme energetice: 1) sistemul lumii macro-fizice în care domină omogenul; 2) sistemul lumii macroscopice, cu predominanta eterogenului; 3) sistemul lumii microfizice, în care cele două proprietăţi se găsesc într-o stare de semipotenţializare şi semiactualizare relativă reciprocă („starea T“, a „terţului inclus"), valabilă de asemenea şi pentru întreaga activitate psihică. Respingînd atît dialectica hegeliană cît şi pe cea marxistă, L. se limitează numai la antagonism ca principiu universal, conceput ca rezultantă a două „non-contradicţii antagoniste" ce se potenţializează şi se actualizează reciproc. L. a întreprins încercări de construire a unei logici noi, de interpretare, într-o viziune integratoare dai- speculativă, a conştiinţei, viselor, bolilor mintale, a vieţii şi morţii etc. Op. pr.: „Ideile directoare ale unei noi filozofii a ştiinţelor" (1936), „Logică şi contradicţie" (1947), „Cele trei materii" (1960), „Energia şi materia vie" (1962), „Visul, matematica şi moartea" (1971), „Energia şi materia psihică" (1974). LUPORINI, Cesare (n. 1909), filozof marxist italian. A debutat sub influenţa lui Kant şi a lui Jaspers, evo-luînd, în perioada luptei antifasciste, spre materialismul dialectic şi istoric. A contribuit la răspîndirea ideilor lui Marx în Italia, în calitate de conducător al revistei teoretice a P.C.I., „Societa“. S-a preocupat de problema raportului dintre ştiinţă şi istorie, a caracterului obiectiv al contradicţiilor sociale, de problematica omului contemporan etc., ca şi de valorificarea operei lui Fichte, Kant. Hegel, Leopard!. Op.pr.: „Etica lui Max Scheler" (1936), „Filozofi vechi şi noi" (1947), „Realitate şi istoricitate: economia şi dialectica în marxism“ (1966), „Introducere la Ideologia germană a lui Marx şi Engels" (1968), „Marx în lumina lui Marx" (1972), „Dialectica şi materialismul" (1974). LUPTĂ DE CLASĂ, manifestare în raporturile dintre clasele antagoniste a contradicţiilor obiective dintre interesele lor fundamentale. Situaţia diferită a claselor în sistemul producţiei materiale generează inevitabil contradicţii între interesele lor fundamentale. Aceste contradicţii au un caracter obiectiv şi se manifestă, atunci cînd sînt ireductibile, prin 1. de c., care cuprinde principalele sfere ale vieţii sociale: politică, economică, ideologică. Izvorul esenţial al 1. de c., în toate formaţiunile sociale antagoniste este proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie care divide societatea în proprietari şi deposedaţi, în exploatatori şi exploataţi, in asupritori şi asupriţi. L. de c. străbate toată istoria societăţilor împărţite în clase antagoniste; în fiecare dintre aceste societăţi, 1. de c. cunoaşte însă o 425 I lux serie de particularităţi, decurgînd din caracterul modului de producţie şi din specificul structurii de clasă a orînduirii respective. Întrucît puterea politică a clasei economiceşte dominantă este principalul instrument pentru menţinerea şi consolidarea poziţiei sale economice, lupta claselor asuprite împotriva celor asupritoare devine o luptă politică, îndreptată spre cucerirea puterii. Forma cea mai înaltă a 1. de c. este revoluţia socială, prin care se înfăptuieşte trecerea de la o formaţiune socială, învechită, la una nouă, superioară. L. de c. este un fenomen necesar, o lege obiectivă proprie modurilor de producţie bazate pe raporturi sociale antagoniste; ea constituie forţa motrice a dezvoltării societăţilor bazate pe asemenea moduri de producţie. K. Marx şi F. Engels au dat, pentru prima dată în istoria gîndirii social-politice, o explicaţie ştiinţifică a 1. de c., au demonstrat caracterul său legic şi istoric. Ei au arătat că „istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria iuptelor de clasă“. Înfrîngerea împotrivirii claselor dominante, reacţionare, care frînează progresul societăţii, şi deschiderea drumului pentru transformări sociale devenite necesare, pentru acţiunea legilor progresului social, se realizează numai prin lupta forţelor sociale înaintate împotriva celor conservatoare. în opoziţie cu concepţiile burgheze şi oportuniste, concepţia lui i -Marx. extinde sfera da. acţiune aJ 1. de c. pînă la argumentarea inevitabilităţii revoluţiei socialiste şi a cuceririi puterii politice de către clasa muncitoare şi aliaţii săi.Victoria socialismului, lichidarea claselor exploatatoare şi modificarea naturii claselor sociale, a intereselor fundamentale ale acestora, determină — pentru prima oară — instaurarea unor raporturi sociale noi între clase; caracterul omogen al structurii de clasă în socialism determină 426 trecerea de la raporturi de luptă între clase, la raporturi de unitate politică şi ideologică, temeiul acestei unităţi constituindu-1 poziţia lor fundamentală comună faţă de mijloacele de producţie, comunitatea intereselor care tinde spre omogenizare. în cadrul imitaţii intereselor fundamentale ale maselor de oameni ai muncii în socialism, continuă însă să acţioneze, în diferite forme, lupta dintre vechi şi nou, dintre tendinţele conservatoare şi cele înaintate. Teoria marxistă a 1. de c. a avut o însemnătate hotărîtoare pentru crearea ştiinţei despre, societate; ea a făcut posibilă explicarea mecanismului raporturilor dintre oameni în diverse orînduiri sociale, permiţînd astfel dezvăluirea forţelor motrice şi a legilor progresului social. Teoria 1. de c. constituie -fundamentul ştiinţific al strategiei şi tacticii partidelor comuniste şi muncitoreşti. LUXEMBURG, Rosa (1871-1919), militantă a mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale. Unul dintre fondatorii Partidului Comunist din Germania. A avut un rol important în organizarea acţiunilor revoluţionare ale proletariatului german din noiembrie 1918. A activat consecvent împotriva pregătirii şi declanşării primului război mondial. A fost asasinată în ianuarie 1919. Pe plan teoretic, a desfăşurat o susţinută campanie critică împotriva revizionismului şi neokantianismului. V.I. Lenin i-a reproşat unele poziţii teoretice adoptate de ea în problema naţională, a aliănţei muncitoreşti-ţărăneşti ş.a., dar a apreciat că biografia şi opera ei „vor constitui învăţăminte cum nu se poate mai utile pentru educarea multor generaţii de comunişti din lumea întreagă". în lb. rom. au apărut „Guvîntări şi| articole alesb“ (1962). LVOV-VARŞOVIA (Şcoala de ZaL.-V.), şcoală poloneză de logică, fundată I lye după primul război mondial şi reprezentată de K. Twardowski, T. Kotar-binski, J. Lukasiewicz, A. Tarski, K. Ajdukiewicz ş.a. Deşi eterogenă ca orientări componente, ea a adus contribuţii importante în logica simbolică, în special în problemele modalităţii şi polivalenţei, în alcătuirea de noi sisteme formale, în problemele de semantică, în problema fundamentelor matematicii şi în cercetări de istoria logicii. LYELL, Charles (1797 — 1875), geolog englez. Autorul doctrinei actualismului, după care aceiaşi factori care modelează azi scoarţa Terei au acţionat şi de-a lungul erelor geologice, marile transformări ale scoarţei fiind rezultatul acumulărilor în timp ale unor efecte abia perceptibile. Adept al evoluţio-nismului. Admiterea ideilor sale a obligat pe geologi să reconsidere trecutul Pămîntului, luînd ca unităţi de măsură milioanele de ani. Concepţia actualistă a fost opusă cu succes catastrofismului şi a influenţat profund gîndirea transformistă a lui Ch. Darwin. MABLY, Gabriel Bonnot de (1709 — 1785), filozof, moralist, comunist utopic şi istoric francez. După M., restaurarea străvechii şi idealei „stări naturale" a omenirii’, întemeiată pe comunitatea bunurilor, ca şi desfiinţarea proprietăţii private, deveniseră cu trecerea timpului irealizabile. De aceea el a propus o serie de măsuri legislative care să înlăture măcar în parte relele generate de proprietatea privată. Op. pr.: „îndoielile prezentate filozofilor economişti asupra ordinii naturale şi esenţiale a societăţilor politice" (1768), „Despre legislaţie sau principiile legilor" (1776), „Despre drepturile şi obligaţiile cetăţeanului" (postum, 1789). MACH, Ernst (1838 — 1916), fizician şi filozof austriac, profesor la Universitatea din Yiena. Este considerat precursorul lui Einstein în critica principiilor mecanicii clasice (spaţiu absolut, sisteme inerţiale, masă inerţială etc.). M. este unul dintre întemeietorii concepţiei idealist-subiective a empiriocri-ticismului (cunoscut şi sub denumirea de machism). M. considera că lumea fizică este constituită din complexe stabile de senzaţii şi că rolul ştiinţei ar fi să introducă ordine (legi) în aceste complexe. Teoria fizică n-ar trebui să cuprindă, după M., decît termeni reductibili la datele senzoriale. Prin aceasta, M. considera că ştiinţa s-ar elibera, de „metafizică". M. este revendicat de neopozitivism drept precursor. Critica cea mai profundă a filozofiei lui M. a fost făcută de Lenin în lucrarea „Materialism şi empiriocri-ticism". Op. pr.: „Analiza senzaţiilor" (1886), „Cunoaştere şi eroare" (1905). MACHIA VELLI, Niccolo (1469-1527), gînditor politic, istoric şi scriitor italian de seamă din perioada Renaşterii, socotit întemeietor al ştiinţei politice Jk moderne. Dacă în lucrarea sa teoretică „Discursuri asupra primei decade a lui Tit Liviu“ (1520), M. a elaborat sistemul gîndirii sale politice, aceentuînd asupra superiorităţii „statului popular" (republica democratică), în opera care l-a consacrat, „Principele" (1516, trad. rom. 1910, 1960), el a susţinut necesitatea realizătii în Italia a statului naţional unitar, centralizat, dotat cu „legi, moravuri şi armate bune“, un stat menit să asigure ordinea, dezvoltarea industriei, agriculturii şi comerţului, a artelor şi ştiinţelor, sub egida monarhiei absolute; el considera că în lupta pentru realizarea acestui scop suveranul poate folosi orice mijloc, inclusiv înşelăciunea şi violenţa. Afirmînd că în politică dictează interesele şi forţa, M. a denunţat şi spulberat iluziile mpral-religioase cu care doctrinarii bisericii învăluiau domeniul relaţiilor politice şi a pus, alături de Bodin, Hobbes şi Spinoza, bazele unei teorii laice asupra statului, a cărui formă a subordonat-o condiţiilor con-cret-istorice. în „Istoriile florentine" (1525, trad. rom. 1968), el a intuit cu remarcabilă pătrundere rolul central pe care luptele de clasă, izvorîte din interese materiale, l-au avut în istoria Florenţei. M. a schiţat o filozofie a istoriei, care pune în valoare ideea posibilităţii omului de a stăpîni soarta (înţeleasă ca ansamblu de condiţii), datorită „virtuţii “ sale, adică energiei, curajului, hotărîrii, dîrzeniei si calculului de care e capabil. M. se pronunţă pentru cercetarea sensului fenomenelor istorice, a adevărului „de fapt" („la veritâ effetuale“) al lucrurilor, depăşind înţelegerea factologică sau pe cea aprioristă a istoriei. El a anticipat interpretarea modernă, materialistă şi dialectică a evenimentelor, intuind importanţa unor principii, printre care: repetiţia în evoluţia istorică, rolul împrejurărilor spaţio-temporale, al educaţiei şi moravurilor în dezvoltarea istorico-socială, conflictele de clasă ca motor al dezvoltării mag sociale etc. Ulterior, ideile lucide formulate de M. au intrat în patrimoniul gîndirii progresiste italiene şi internaţionale. Dar odată cu accentuarea trăsăturilor reacţionare ale burgheziei, cînd corupţia şi abuzul au început să caracterizeze tot mai mult moravurile acesteia, „machiavelismul", ca denaturare a ideilor lui M., a devenit un fals suport ideologic şi metodologic al politicii lipsite de scrupule, reacţionare. Alte op.: „Arta războiului" (1520). MACROCOSMOS, universul, cosmosul, lumea în totalitatea lor, uneori cu referire doar la Pămînt. Pentru denumirea universului „mare", intergalac-tic, infinit, se foloseşte şi termenul de megacosmos. MAGIE, complex de practici şi ceremonii întemeiate pe credinţa în existenţa unei lumi supranaturale, prin care se consideră ca posibilă acţionarea asupra realităţii înconjurătoare cu ajutorul forţelor supranaturale. A apărut în condiţiile civilizaţiilor primitive. La baza m. stă ideea că în natură există anumite forţe difuze (de ex.» credinţa în aşa-numita „mana“, întîlnităîn mitologia unor popoare primitive), care pot fi provocate să intervină în momentele cele mai importante ale vieţii cuiva, recurgîndu-se în acest scop la anumite obiecte, la plante, animale sau invocîn-du-se un astru ori altul. Credinţa că omul poate să-şi apropie aceste forţe supranaturale şi le poate face să acţioneze în favoarea sa a dat naştere la procedee magice foarte diferite, individuale sau colective. După orientarea lor, procedeele magice se clasifică în agresive şi profilactice. Se face curent distincţie între m. neagră (cu efecte nocive) şi m. albă (cu efecte curative etc. nenocive). Se mai deosebesc: m. războinică, vindecătoare, agrară, de dragoste etc. M. constituie şi az.i o parte importantă a ritualurilor oricărei religii. 429 mah MAHOMEDANISM, denumire dată islamismului, de obicei de către cei din afara acestei religii şi care provine ide la întemeietorul său, Mahomed sau Mo-hamad (în arabă „cel glorificat“). MAIEUTICĂ (gr. maieutike priceperea de a moşi“), metodă folosită de Socrate în cadrul discuţiilor filozofice angajate cu interlocutorii săi, în vederea descoperirii adevărului. El considera că, îndrumat prin întrebări meşteşugite, omul ar ajunge să dea la iveală în răspunsurile sale adevărul, pe care l-ar poseda fără să-şi dea seama şi care ar trebui doar „moşit“ prin asemenea întrebări. Metoda se sprijină pe teza idealistă a ideilor înnăscute. MAIMONIDE, Moşe ben-Maimon (1135 — 1204), filozof, teolog şi medic evreu. A sistematizat dogmele mozaismului, căutînd totodată să le raţionalizeze cu ajutorul aristotelismului. Opera sa, „Călăuza şovăi elnicilor** (1190), a influenţat scolastica tîrzie. MÂINE DE BIBAN, Frangois Pierre Gontier (1766—1824), filozof francez spiritualist. Porneşte de la spiritul uman luat în sine şi prin el ajunge la justificarea universului şi a lui Dumnezeu. Filozofia sa tinde la aceasta prin promovarea ideii participării spiritului uman la realitatea care-1 transcen-de şi care-1 determină. Avînd o viziune activistă asupra spiritului, corectează deducţia carteziană a conştiinţei existenţei prin teza: „acţionez |sau vreau) deci exist**. Datorită ontologici sale idealist-subiective este considerat un precursor al existenţialismului. Op. pr.: „Influenţa habitudinii asupra facultăţii de a gîndi“ (1803), „Fragmente relative la fundamentele moralei şi religiei** (1818), „Eseu asupra fundamentelor psihologiei** (1812). MAIOBESCU, Titu (1840—1917), critic, estetician, gînditor şi om politic român. A fost profesor de filozofie şi logică la Universitatea din Iaşi, apoi la cea din Bucureşti, membru al Aca- 430 demiei Române. Este unul dintre întemeietorii societăţii „Junimea“ şi al revistei „Convorbiri literare4*. Personalitate dominantă în cultura românească din a doua jumătate a sec. 19, M. s-a format şi a activat în condiţiile consolidării statului român modern. în activitatea sa se împletesc în mod complex laturile constructive cu cele negative. Concepţia filozofică a lui M. are un caracter eclectic, predominant idealist (a respins teoria materialistă a reflectării, a susţinut apriorismul kantian etc.); ea conţine însă şi tendinţe materialiste, rezultat al adeziunii gîndito-rului la cuceririle ştiinţelor naturii (a definit psihicul ca funcţie a sistemului nervos, a recomandat metoda experimentală în psihologie etc.) şi a fost influenţat de ateismul lui Feuerbach (în special în perioada de tinereţe). „Logi-ca“sa, apărută în 1876, primul manual românesc de logică formală temeinic întocmit, a fost concepută în spirit realist. Ca filozof al culturii, M. se face ecoul gîndirii conservatoare europene din epoca refluxului revoluţiilor burgheze,' recomandînd conservarea formelor impuse de tradiţie. Susţinător al tezei „formelor fără fond“, el critică instituţiile democratice create după 1848. După părerea lui, influenţată de luminismul moderat german, de şcoala istorică a dreptului, ca şi de evoluţio-nismul spencerian, dobîndirea şi exercitarea libertăţilor politice ar fi condiţionate de ridicarea culturală treptată a maselor de-a lungul multor decenii şi generaţii. Gîndirea estetică a lui M. este eclectică, la configurarea acesteia contribuind variabil elemente herbar-tiene, hegeliene şi schopenhaueri<*ne. El afirmă că „frumosul este întruchi-•parea sensibilă a ideii** (înţelegînd prin „idee“, de fapt, sentimentul şi pasiunea) şi susţine, de pe poziţii antisincretiste, principiul autonomiei esteticului. M* respinge conţinutul intelectual şi politic al poeziei, afirmînd că „poezia este repausul inteligenţei**, dar îşi manifestă apoi admiraţia pentru bogăţia ideilor din poezia lui Eminescu, pentru creaţia patriotică a lui Alecsandri sau Goga. In teoria literaturii, M. este fie clasicizant, fie romantic (apreciind folclorul, indicîndu-1 ca sursă de inspiraţie în crearea unei literaturi cu specific naţional), dar şi un sprijinitor al esteticii realismului, prin promovarea unor principii ca: autenticitatea inspiraţiei, tipici la tea caracterelor şi situaţiilor, adevărul şi firescul limbii („Critice", 3 voi., ed. I, 1892, ultima ed. adăugită, 1915, reeditare în 2 voi., 1967). M. a desfăşurat, în deceniile 7 — 9 ale secolului trecut, o activitate predominant constructivă, legată de cerinţele consolidării statului român modern abia format, care avea nevoie de cadre temeinic pregătite şi de o cultură corespunzătoare, aducînd o contribuţie valoroasă, în special la opera de cristalizare a acestei culturi. MÂLEBRANCHE, Nicolas de (1638 — 1715), filozof idealist francez, reprezentant al ocazionalismului. Căutînd să înlăture de pe poziţii idealist-teolo-gice dualismul lui Descartes, M. afirma că există o singură substanţă şi cauză, Dumnezeu, în care este cuprins întregul univers. Op. pr.: „Despre căutarea adevărului" (2 voi., 1674 — 1675). MALINOWSKI, Bronislaw (1884 -1942), sociolog, etnolog şi antropolog englez de origine poloneză, promotor al teoriei funcţionaliste în studierea fenomenelor sociale şi culturale, teorie care, după cum arăta însuşi M., „insistă asupra definirii, în funcţie şi în formă, a fenomenului cultural". Sub influenţa organicismului M. a recunoscut importanţa factorului biologic în explicarea fenomenului cultural, dar a situat în centrul teoriei sale conceptul de „nevoi umane" (grupate în: primare, derivate sau instrumentale şi integrative sau sintetice). El semnalează neajunsurile determinismului biologic, pe care-1 completează cu determinismul socio-cultural (denumit de M. „determinism instrumental al activităţilor culturale"). în acest scop, M. elaborează schema metodologică a celor şapte „universale" de cultură mal („răspunsurile" culturale date de om celor trei tipuri de nevoi), îmbogăţind astfel instrumentarul ştiinţific al antropologiei sociale şi culturale, pe care o socotea „cea mai comprehensivă disciplină a umanismului", ştiinţa care poate âi trebuie să cerceteze cultura „ca întreg" şi să elaboreze o „teorie ştiinţifică a culturii". Op. pr.: „Argonauţii din Pacificul de Vest" (1922), „Etnologia şi studiul societăţii" (1922), „Mitul în societatea primitivă" (1926), „Teoria ştiinţifică a culturii şi alte eseuri (postum, 1944). MALTHU SIANISM, teorie elaborată de Thomas Robert Malthus (teolog şi economist englez, 1766—1834), în îucrarea sa „Eseu asupra legii populaţiei" (1798), potrivit căreia populaţia creşte în progresie geometrică în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică. Prin această relaţie, ni. încearcă să demonstreze că suprapopulaţia şi mizeria oamenilor muncii în societatea burgheză nu s-ar datota în primul rînd exploatării, ci acţiunii acestei legi „naturale", „veşnice". M. consideră că epidemiile, foametea, războaiele etc. restabilesc „in mod natural" echilibrul dintre numărul populaţiei şi cantitatea mijloacelor de subzistenţă. în epoca imperialismului, neomalthusianismul pretinde că populaţia trebuie redusă prin lichidarea „surplusului" pe cale artificială. Aşa cum au arătat-o însă clasicii marxism-leninismului şi cum confirmă mereu istoria, nu există o lege „naturală" şi „veşnică" a populaţiei; dimpotrivă, fiecare orînduire socială şi fiecare societate concretă are propriile ei legi de dezvoltare a populaţiei. Suprapopulaţia nu este eternă şi, mai ales, nu există o suprapopulaţie absolută faţă de posibilităţile de hrană, ci o suprapopulaţie relativă în raport cu necesităţile medii de repartizare şi valorificare a capitalului în condiţiile relaţiilor de producţie şi sociale capitaliste. Lipsa mijloacelor de subzistenţă suportată de masele de oameni ai muncii din unele state capitaliste sau 431 r/m man în curs de dezvoltare nu poate fi pusă deci pe seama „exploziei demografice“, deşi şi aceasta are urmările ei economi-co-sociale, ci pe seama anumitor condiţii economice şi sociale. în regiuni întinse ale lumii (în Asia, Africa şi America Latină) există, ca urmare a consecinţelor exploatării coloniale şi a situaţiei de dependenţă economică, o stare cronică de subalimentaţie sau foamete, care nu se explică numai prin insuficienţa cantitativă a mij-îoacelor de subzistenţă alimentare, ci printr-o slabă dezvoltare economică şi prin capacitatea de cumpărare redusă a maselor exploatate. Ga rezultat al dezvoltării puternice a forţelor de producţie, în condiţiile unor relaţii sociale bazate pe echitatea economică şi socială, de colaborare şi ajutor reciproc, producţia de bunuri materiale poate creşte mult mai repede decît populaţia, iar repartiţia echitabilă şi raţională a acestora elimină sub-alimentarea şi subdezvoltarea, generate de aglomerarea nemăsurată de bunuri la un pol al societăţii, în detrimentul celuilalt pol al ei. MANDEVILLE, Bernard de (1670 — 1733), scriitor şi moralist englez, autor al mai multor lucrări de etică, dintre care unele cu caracter pamfletar, satiric şi paradoxal. M. a ironizat optimismul factice preluminist, ce avea drept susţinători de autoritate, la începutul sec. 18, pe Leibniz şi Shaf-tesbury. „Sensului moral“ înnăscut, dispoziţiei naturale către moralitate susţinute de Shaftesbury, M. îi opune o imagine mai puţin optimistă, dar mai complexă, asupra condiţiei morale. Ideea centrală a lui M. este aceea a incompatibilităţii dintre un ipotetic comportament moral impecabil, absolut al oamenilor, şi progresul civilizaţiei. Ceea ce face ca civilizaţia să înainteze, spre beneficiul tuturor, ar Ji, după M., interesele egoiste ale oamenilor, ambiţiile şi dorinţele lor, pofta lor de plăceri şi gustul pentru lux, care împing' la acţiune, la creaţie, şi astfel la făurirea civilizaţiei. Prin ideile sale etice, M. s-a făcut purtătorul de cuvînt al unei părţi a burgheziei de la începutul sec. 18: Op. pr.: „Fabula albinelor sau vicii private, beneficii publice" (1714). „MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST", document teoretic şi programatic al comunismului ştiinţific, scris de K. Marx şi F. Engels la sfîrşitul anului 1847 şi publicat în februarie 1848. Este expusă aici noua concepţie despre lume, materialismul dialectic şi istoric, teoria comunismului ştiinţific, a luptei de clasă şi a rolului istoric revoluţionar şd proletariatului. „M.P.C.“ înfăţişează lupta de clasă ca lege fundamentală a dezvoltării orînduirilor antagoniste şi pune în evidenţă structura de clasă a societăţii capitaliste, inevitabilitatea pieirii capitalismului şi a victoriei comunismului, rolul istoric al proletariatului şi al partidu'ui comunist ca avangardă a clasei muncitoare. Desfiinţarea proprietăţii privat-capitaliste asupra mijloacelor de producţie şi transformarea ei în proprietate colectivă, arată „M.P.C.“, constituie baza pentru desfiinţarea întregului ansamblu de relaţii sociale întemeiate pe exploatare şi asuprire. Este formulată pentru prima oară ideea necesităţii obiective a dictaturii proletariatului. „M.P.C." cuprinde o critică teoretică a principalelor curente socialiste neproletare: feudale, burgheze, mic-burgheze, precum şi a socialismului utopic, expunînd bâzele strategiei şi tacticii luptei politice a clasei muncitoare. Chemarea cu care se încheie „M.P.C."—„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ — afirmă caracterul internaţionalist al mişcării comuniste şi valoarea generală a ideologiei clasei muncitoare. MANIHEISM, doctrină religioasă-filo-zofică din Orientul Apropiat, întemeiată de preotul persan Manes (Mani, Manichaeus, c. 216—c. 276). M. a îmbinat eclectic zoroastrismul cu elemente gnostice, creştine şi budiste. A exprimat concepţia despre lume a maselor populare şi protestul acestora împotriva începuturilor exploatării feudale. El susţinea că lumea a apărut ca urmare a luptei veşnice dintre cele două principii: binele (lumina) şi răul (întunericul, identificat cu materia). Pentru eliberarea principiului binelui, care ar fi fost făcut prizonier de către principiul răului, precum şi pentru a se ajunge la „adevărata ştiinţă", m. cerea practicarea ascezei şi a celibatului. Adepţii săi erau împărţiţi în auditori (neofiţi) şi desăvîrşiţi. Cultul era alcătuit din rugăciuni, post şi cîntece. în evul mediu, m. a generat numeroase erezii creştine (bogomilii, catarii, al-bigenzii etc.). MANNHEIM, Karl (1893-1947), filozof şi sociolog german. A fost profesor de sociologie la Frankfurt am Mein si Londra;cMv al luiMax Weber dar cu o formaţie teoretico-gnoseolo-gică datorată şcolii lui Rickert şi Husserl. Domeniul principal de cercetare al lui M. l-a constituit sociologia cunoaşterii, pe care a funda-mentat-o printr-o asimilare specifică a rezultatelor sociologiei teoretice germane şi a concepţiei materialiste a istoriei, rămînînd însă predominant pe terenul idealismului. M. a urmărit să trateze sistematic factorii care determină gîndirea grupurilor sociale, con-siderînd sociologia cunoaşterii drept o „ştiinţă empirică a faptelor", care are ca temă de studiu „gîndirea reală" a grupurilor umane. Pornind de la istorismul lui Troeltsch, dar şi de la Marx şi Freud, M. considera cunoaşterea nu ca pe un fapt al gîndirii pure, ci ca un rezultat al convieţuirii active în societate. într-un spirit relativist, M. considera ideologia ca falsă conştiinţă, ca interpretare spontan sau conştient denaturată a realităţii, determinată de diferitele poziţii sociale ale oamenilor, negînd astfel valoarea ei cognitivă reală. M. şi-a imaginat şi un nou tip de om al viitorului, în formarea căruia ar trebui să se pornească „de la modele religioase", ceea ce, evident, aiată cît de mult a rămas 31. man între limitele conştiinţei burgheze a timpului. Op. pr.:’„Suflet şi cultură" (1918), „Ideologie şi utopie" (1929), „Asupra problematicii sociologiei în Germania" (1929), „Sociologia cunoaşterii" (1931), „Temele contemporane ale sociologiei" (1932), „Omul şi societatea în epoca reconstrucţiei"’(1935), „Diagnosticul epocii noastre" (1943), „Libertate, putere şi planificare democrată" (postum, 1950). „MANUSCRISE ECONOMICE-FILO-ZOFICE DIN 1844“, lucrare neterminată a lui Marx şi rămasă în manuscris, în care sînt consemnate rezultatele propriei sale dezvoltări filozofice: procesul trecerii lui Marx po poziţiile comunismului ştiinţific, ale materialismului dialectic şi istoric, prin valorificarea critică şi depăşirea economiei politice clasice burgheze, a aniropolo-gismului lui Feuerbach şi a dialecticii idealiste hegeliene. De o însemnătate excepţională este critica „dialecticii absolute" a lui Hegel, dezvăluirea influenţei exercitate de idealismul absolut hegelian asupra interpretării categoriilor şi principiilor dialecticii („depăşirea", „negarea negaţiei", „contradicţia" etc.). în eadrul acestei critici, Marx îşi expune propria sa interpretare materialistă asupra dialecticii, concepută ca teorie a dezvoltării realităţii obiective (naturală şi socială), a cunoaşterii acesteia în cadrul practicii sociale. în această lucrare elaborează Marx. interpretarea sa materialistă asupra conceptelor de practică socială (de transformare a ambianţei, de autoconstituire a fiinţei umane) şi de înstrăinare (demonstrînd că înlăturarea înstrăinării omului de sine însuşi e posibilă numai prin înlăturarea proprietăţii private, adică prin instaurarea orînduirii comuniste). în „M.e.-f. din 1844“ sînt expuse, de asemenea, bazele teoretice (filozofice) ale umanismului marxist: analiza structurii şi dinamicii condiţiei umane, a modului de existenţă specific omului. 433 mar MARBURG (Şcoala de la M.), orientare „logică-metodologică44 în neokantianism, întemeiată de H. Cohen la sfîrşitul secolului trecut şi reprezentată de P. Natorp, E. Cassirer, A. Lie-bert ş.a. în opera lor istorică-filozo-fică, care premerge celei sistematice, şi apoi în sistemele proprii, reprezentanţii acestei şcoli au interpretat întreaga istorie a filozofiei ca fiind istoria kantianismului, iar din filozofia kantiană au exclus doctrina „lucrului în sine44 şi rolul sensibilităţii, ajungînd la un idealism subiectiv în care activitatea constructivă a gîndirii, obiectele abstracte şi ideale create de aceasta sînt prezentate ca fiind adevărata realitate. Deşi susţineau formalismul în logică, în teoria cunoaşterii şi în filozofia culturii, neokantienii din Şcoala de la M. păstrau în parte tradiţiile raţionalismului şi ale liberalismului, con-tracarînd orientarea spre iraţionalism din cadrul filozofiei vremii. Reprezentanţii Şcolii de la M. au pus în evidenţă importanţa constructivismului pentru elaborarea sistemelor ştiinţei moderne, precum şi ideea filozofiei ca sistem al disciplinelor filozofice fundamentale. în domeniul eticii şi al concepţiilor social-politice şi juridice, şcoala a fost reprezentată de R. Stammler, K. Vorlănder şi de revizionismul neokantian al lui Ed. Bernstein, K. Schmidt, M. Adler, adepţi ai socialismului etic. MARC AURELIU (Marcus Aurelius Antoninus; 121 — 180), împărat roman (161 — 180) şi filozof, reprezentant al stoicismului tîrziu. Scrierea sa „Către mine însumi44 (trad. rom. 1923), pătrunsă de accente religioase şi pesimiste, recomandă învingerea vicisitudinilor vieţii prin întoarcerea spre lumea lăuntrică a individului şi auto-perfecţionarea morală. MARCEL, Gabriel (1889-1973), filozof francez, iniţiator al existenţialismului catolic, profesor la Sorbona. M. distinge „lumea obiectivităţii", obiect al ştiinţei şi al cunoaşterii ra- 434 ţionale, de sfera „existenţei"; Dumnezeu îi aparţine acesteia din urmă. în lumea ştiinţei, „lume sfărîmată“, (monde casse),’tot ce este concret şi personal se nimiceşte, totul devine abstract, impersonal. în lumea „existenţei“, relaţiile sînt între persoane, raporturile raţionale sînt înlocuite de cele afective-etice (Dumnezeu, „tu-ul divin, fiind, de ex., accesibil numai iubirii, nu raţiunii). Existenţialismul religios al lui M. conţine totuşi o nuanţă de critică sui-generis a formelor impersonale, reificate ale culturii burgheze moderne. Op. pr.: „Jurnal metafizic44 (1927), „A fi şi a avea44 (1928), „Misterul fiinţei44 (2 voi., 1951), „Oamenii împotriva umanului44 (1951), „.Oa- menii împotriva umanului44 (1954), „Filozoful şi pacea“ (1964). MARCUSE, Herbert (n. 1898), filozof şi sociolog american de origine germană. Reprezentant al Şcolii de la Frankfurt. Concepţiile sale, care au avut o evoluţie complexă, contradictorie, s-au format sub influenţa „filozofiei vieţii“, fenomenologiei, a existenţialismului şi freudismului. în acest spirit, cu remanenţe subiectiviste, M. a interpretat moştenirea filozofică a lui Marx, aflată permanent în centrul preocupărilor sale, prin prisma unui umanism abstract, şi mai ales a filozofiei lui Hegel, îndreptîndu-şi atenţia îndeosebi asupra ontologiei (conceptul istoricităţii) şi a filozofiei sociale (conceptul de alienare, teoria „transformării revoluţionare a societăţii44), şi concepînd dialectica — prin absolutizarea momentului ei negativ — ca negare totală a realităţii. Pe acest fundament teoretic se întemeiază critica ascuţită a ideologiei fasciste, precum şi, mai tîrziu, critica societăţii contemporane, „societatea industrială avansată44 (în care include atît sistemul capitalist cît şi pe cel socialist). Luînd ca model societatea americană, el relevă faptul că prin crearea şi satisfacerea unor nevoi false, prin efectul aplatizant şi uniformizator al mijloacelor de comunicare în masă, Mk această societate sărăceşte şi mutilează personalitatea („desublimarea represivă"), îndoctrinează şi manipulează pe membrii săi, aboleşte opinia publică critică, protestatară. Preponderenţa dimensiunii tehnologice impune forme de gîndire şi de comportament cu o singură dimensiune, formează în proporţie de masă un tip de om unidimensional. Mecanismul „toleranţei represive" determină un proces de „integrare" a clasei muncitoare în totalitatea socială dată, prin care ea pierde rolul de forţă revoluţionară reală, rămînînd o clasă revoluţionară potenţială, „în sine". Radicalizarea ei depinde de „catalizatorii" aflaţi în afara rîndurilor sale: „forţele marginale" ale societăţii, lumpenproletaria-tul, „outsider"-ii’ precum şi studenţimea şi intelectualitatea de stînga, minorităţile şi populaţia de culoare asuprită, masele din ţările lumii a treia. Negînd, totodată, experienţa pozitivă a construcţiei socialiste şi rolul de avangardă revoluţionară al partidelor comuniste, M. nu poate oferi o perspectivă eficientă pentru o acţiune socială de depăşire a societăţii capitaliste contemporane, prefigurarea societăţii viitoare non-re-presive, întemeiate pe jocul liber al facultăţilor umane (al cărei precursor e considerat Schiller), dovedindu-se a fi o utopie estetică. în care un rol decisiv îi revine Eroşului şi fanteziei descătuşate, eliberate de îndatorirea represivă a muncii. Cu toate limitele concepţiei sale, gîndirea lui M. a cunoscut în i ultima vreme o evoluţie în care critica societăţii capitaliste se adînceşte, iar ponderea interesului pentru rolul proletariatului ca principal agent activ al transformărilor istorice, creşte. Totodată ideea necesităţii înlocuirii revoluţionare a capitalismului „tardiv" prin socialism a devenit dominantă. Op. pr.: „Ontologia lui Hegel şi bazele unei teorii a istoricităţii" (1932), „Eros şi civilizaţie" (1955), „Omul unidimensional" (1964), „Cultură şi societate" (1965), „Sfîrşitul utopiei" (1967), „Eseu despre mar eliberare" (1969), „Contrarevoluţia şi revolta" (1972). în lb. rom. au apărut „Scrieri filozofice" (1977). MARINESCU, Gheorghe (1863-1938), medic, întemeietorul neurologiei româneşti. A luat atitudine şi în unele probleme filozofice, susţinînd că viaţa este de esenţă materială, şi a combătut teoriile idealiste din biologie. El a conceput evoluţia ca o lege generală a materiei sub toate formele ei de existenţă, conferind ideii de evoluţie valoarea de principiu filozofic. M. a susţinut valabilitatea determinismului şi a cauzalităţii naturale în domeniul biologiei şi a adus contribuţii personale la explicarea materialistă a fenomenelor psihice inferioare. Op. filozofice: „Materie, viaţă şi celulă" (1914), „Determinism şi cauzalitate în domeniul biologiei"’ (1938). MARITAIN, Jacques (1882-1973), filozof francez, reprezentant principal al neotomismului. în 1948 s-a stabilit în S.U.A., ca profesor la Universitatea din Princeton. Respingînd raţionalismul cartezian, în care vedea „păcatul originar" al filozofiei moderne, dar şi iraţionalismul bergsonian, M. caută să realizeze, sprijinindu-se pe doctrina lui Toma d’Aquino, o conciliere „între graţie şi natură, între credinţă şi raţiune, între teologie şi filozofie". în concepţiile sale sociale se întîlnesc elemente de critică a capitalismului contemporan de pe poziţiile „demo craţiei creştine44. Op. pr„Elemente de filozofie" (1923), „Ştiinţă şi înţelep-ciune“ (1935), „De la Bergson la Toma d’Aquino" (1947), „Omul şi statul" (1953), „Filozofia morală" (1966). MARKOYIC, Mihailo (n. 1923), filozof iugoslav, profesor la jUniversitatea din Belgrad. A studiat probleme de logică şi gnoseologie, semantică etc. Op. pr.: „Formalismul în logica modernă", „Conceptul de logică" (în lb. engl.), „Teoria dialectică a semnificaţiei". 435 28* mar MARKOVIC, Svetozar (1846-1875), scriitor şi filozof democrat-revoluţionar sîrb. L-a cunoscut pe K. Marx şi a aderat la Internaţionala I (reprezentant al acesteia pentru Serbia), fără a depăşi însă limitele materialismului premarxist şi ale socialismului utopic. A combătut romantismul evazionist şi estetica idealistă, militînd pentru o literatură naţională realistă. Op. pr.: „Versificatorul şi ideea" (1868), „Realismul în poezie" (1870). MARSILIO DE PADOVA (c. 1280-1342 sau 1343), publicist şi gînditor italian, unul dintre primii teoreticieni ai statului laic în Europa apuseană, în lucrarea sa „Apărătorul păcii" („Defensor pacis", 1324) s-a opus pretenţiilor papii la puterea lumească şi a formulat ideea suveranităţii poporului, fără să includă însă în noţiunea de „popor" masele muncitoare. în 1327 a fost declarat eretic şi excomunicat de biserică, găsind adăpost la împăratul german Ludovic al IV-lea, pe care l-a sprijinit în lupta sa împotriva papalităţii. MARTI, Jose (1353 — 1895), democrat-revoluţionar, erou naţional al poporului cub an, unul dintre conducătorii şi ideologii mişcării de eliberare a poporului cuban de sub jugul colonialiştilor spanioli, poet şi publicist. S-a încadrat din tinereţe în activitatea revoluţionară pentru independenţa Cubei. A luat parte la crearea Partidului revoluţionar cuban (1892) şi a elaborat statutul acestuia. între 1892 şi 1895 s-a dedicat organizării răscoalei revoluţionare pentru eliberarea Cubei (1895), în timpul căreia a căzut eroic în luptă, în lucrările sale filozofice, deşi s-a manifestat ca materialist inconsecvent M. şi-a relevat optimismul, convingerea în posibilitatea înlăturării cauzelor răului social, în victoria finală a forţelor progresiste. Este autor al mai multor cicluri de poezii scrise în spirit revoluţionar-romantic şi patriotic. 436 MARX, Karl (1818—1883), fondatorul comunismului ştiinţific, al filozofiei clasei muncitoare — materialismul dia-lectic şi istoric — şi al economiei politice ştiinţifice, învăţător şi conducător al proletariatului internaţional. M. s-a născut la 5 mai 1818 în oraşul Trier din Germania. A studiat dreptul la Universitatea din Bonn şi apoi istoria şi filozofia la Universitatea din Berlin. în aceeaşi perioadă, M. se alătură grupului hegelienilor de stingă („tinerii hegelieni"). în 1841 M. şi-a susţinut teza de doctorat: „Deosebirea dintre filozofia naturii la Democrit şi filozofia naturii la Epicur". Deşi în această lucrare se situa încă pe poziţii idealiste, M. se distingea de „tinerii hegelieni" prin concepţia sa politică democrat-revoluţionară, prin tendinţa de a lega filozofia şi lupta ideologică de activitatea revoluţionară a maselor populare. în 1842, M. se întoarce la Bonn şi devine redactorul „Gazetei renane“ („RheinischeZeitung") din Koln, care se transformă sub conducerea lui într-un organ al democraţiei revoluţionare, dar care este curînd interzisă de guvernul prusac. în această perioadă se conturează trecerea lui M. de la idealism la elaborarea materialismului dialectic şi a materialismului istoric, de la democratismul revoluţionar la socialismul ştiinţific. în 1843, M, se căsătoreşte cu Jenny von West-phalen. în noiembrie se mută la Paris, unde editează (februarie 1844), împreună cu A. Ruge, „Analele germano-franceze" („Deutsch-Franzosische Jahr-biicher“). Aici publică articole remarcabile cum sînt „Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului" şi „Problema evreiască", în care M. proclama „critica necruţătoare a tot ce există" şi făcea apel la mase şi la proletariat. în august 1844, cînd M. se întîlneşte la Paris cu Engels, începe marea lor colaborare şi prietenie. M. s-a ocupat în mod deosebit de economia politică, dînd o primă şi aprofundată analiză critică a economiei politice burgheze în „Manuscrise economice-filozofice din 1844". în această lucrare M. abordează în mod exemplar problema înstrăinării, a dezumanizării omului în condiţiile orînduirii exploatatoare, în 1844 M. şi Engels au scris „Sfinta familie", în care încep să pună bazele concepţiei materialiste asupra istoriei. în 1845 M. scrie „Tezele asupra lui Feuerbach", în care combate filozofia contemplativă şi schiţează o nouă concepţie despre om, întemeiată pe noţiunea de practică şi pe recunoaşterea esenţei sociale a fiinţei umane. în „Ideologia germană", scrisă de M. şi Engels în 1845—1846, şi în „Mizeria filozofiei", publicată de M. în 1847, sînt elaborate fundamentele concepţiei materialiste asupra istoriei şi ale teoriei comunismului ştiinţific, odată cu combaterea socialismului mic-burghez şi a concepţiilor lui B. Bauer, Stirner, Proudhon etc. Criti-cînd în toate aceste lucrări dialectica idealistă a lui Hegel, M. a preluat sîm-burele ei raţional, dezvoltînd dialectica ca teorie a realităţii şi ca metodă de gîndire şi îmbinînd-o organic cu interpretarea filozofică materialistă a naturii, societăţii şi gîndirii. Din însărcinarea Congresului al II-lea al Ligii comuniştilor, la care aderaseră în 1847, M. şi Engels elaborează programul acesteia, cunoscut sub numele de „Manifestul Partidului Comunist", apărut în februarie 1848. în acest prim document-program al partidului revoluţionar al proletariatului internaţional, M. şi Engels au expus concepţia comunistă despre lume, teoria luptei de clasă a proletariatului, au fundamentat concepţia despre rolul istoric al proletariatului şi despre pieirea inevitabilă a capitalismului. M. înfiinţează la Koln „Noua gazetă renană" („Neue Rheinische Zeitung", iunie 1848 — mai 1849). După înfrîngerea revoluţiei din Germania, M. este expulzat succesiv din Germania şi Franţa şi se stabileşte definitiv la Londra. în 1850, elaborează lucrarea „Luptele de clasă din Franţa", iar în 1852 termină opera „Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte". în mar aceste lucrări se face bilanţul experienţei revoluţiilor burghezo-democra-tice din 1848—1849 şi sînt abordate probleme teoretice importante ca: legile dezvoltării sociale, natura şi rolul statului, necesitatea dictaturii proletariatului ş.a. M. şi Engels îşi continuă activitatea lor revoluţionară şi, datorită lor, la 28 septembrie 1864 este întemeiată, la Londra, Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (Internaţionala I). M. a întocmit „Manifestul constitutiv" şi aproape toate documentele mai importante ale acestei organizaţii. în aceeaşi perioadă, M. lucrează intens la principala sa operă, „Capitalul". în 1859 apare lucrarea lui M. „Contribuţii la critica economiei politice". în celebra „Prefaţă" a acestei lucrări, M. face o expunere sintetică a tezelor fundamentale ale materialismului istoric, iar în „Introducere", publicată ca anexă la „Contribuţii...", el fundamentează metoda ştiinţifică a economiei politice, caracterizează procedeul ridicării de la abstract la concret, raportul dintre logic şi istoric etc. în 1867 apare la Hamburg primul volum al operei fundamentale a lui M., „Capitalul", consacrată analizei procesului de producţie al capitalului. Al doilea şi al treilea volum ale acestei opere au apărut după moartea lui M., fiind pregătite pentru tipar de către Engels. Volumul al IV-lea al „Capitalului", intitulat „Teorii asupra plusvalorii", consacrat analizei critice a teoriilor economice, a fost publicat după moartea lui Engels. M. a desăvîrşit teoria valorii bazată pe muncă, a elaborat teoria plusvalorii, piatra unghiulară a economiei politice marxiste. M. a elaborat şi a expus concepţia sa filozofică nu numai în lucrările pro-priu-zis filozofice, ci şi în opera sa economică, îndeosebi în „Capitalul". „Dacă Marx — a spus Lenin — nu a lăsat o «Logică» el ne-a lăsat în schimb logica «Capitalului».... în «Capitalul» a fost aplicată la o singură ştiinţă logica, dialectica şi teoria cunoaşterii a materialismului..." în lucrări ca „Războiul civil din Franţa" (1871) sau „Critica 437 m mar programului la Gotha“ (1875), M. dezvoltă teze fundamentale ale comunismului ştiinţific, făcînd o analiză şi o generalizare profundă a experienţei istorice a Comunei din Paris şi a perspectivelor luptei de clasă a proletariatului, dezvoltînd teoria revoluţiei proletare, a statului şi dictaturii proletariatului. M. a militat consecvent pentru unitatea mişcării muncitoreşti internaţionale. Aprecierile făcute de M. în diferite lucrări cu priyire la unele momente din istoria poporului român, la limba şi cultură română, şi îndeosebi la problemele luptei pentru eliberarea socială şi unitatea naţională, pentru independenţa de stat a ţărilor româneşti, constituie caracterizări de mare valoare teoretică. în România, primele traduceri din lucrările lui M. au apărut în 1883, iar printre cele dintîi lucrări editate se numără: „Manifestul Partidului Comunist44 (1892), „Cuvîntul despre problema liberul ui-schhnb“ (1893), „Muncă salariată şi capital44 (1911). De la Eliberarea ţării au fost traduse din operele lui M. şi Engejs 76 de titluri. Pînă în prezent au apărut 33 volume din „Operele44 lor. La 14 martie 1883, M. a încetat din viaţă în exil, la Londra, unde este înmormîn-tat. Actualitatea şi vitalitatea învăţăturii lui M. sînt demonstrate ele aplicarea ei în practica construcţiei socialismului şi comunismului, de lupta maselor de oameni din toate ţările. După cum a apreciat Congresuj al Xl-lea, Programul P.C.R. constituie expresia marxismului creator în România. MARXISM, concepţie revoluţionară unitară despre lume, societate, om şi gîndire a clasei muncitoare şi a partidului său, fondată în secolul 19 de Karl Marx şi Friedrich Engels. Ei au preluat critic ceea ce era valoros în gîndirea filozofică, economică şi social-politică anterioară şi contemporană lor şi au creat o concepţie nouă care a revoluţionat gîndirea. Fundamentul filozofic al m. în ansamblul său, ai teoriei sale economice şi al celei politice (socialismul ştiinţific) este materialismul dia- lectic şi istoric. Îmbinînd în mod armonios obiectivitatea cu partinitatea, spiritul ştiinţific cu cel revoluţionar, în confruntare cu concepţiile retrograde, m. a constituit şi constituie arma teoretică în activitatea practică a partidelor comuniste şi muncitoreşti, în lupta pentru transformarea radicală a societăţii, pentru lichidarea orînduirii capitaliste, pentru făurirea societăţii socialiste şi comuniste. V.I. Lenin şi alţi militanţi de seamă ai mişcării muncitoreşti au continuat opera lui Marx şi Engels, dezvoltînd-o creator, în noi condiţii istorice. Teorie deschisă, afiată în continuă devenire, m. se dezvoltă şi se îmbogăţeşte permanent — în raport cu schimbările ce se produc în viaţa social-economică, în practica revoluţionară, în cunoaşterea universală — prin gîndirea cutezătoare a partidelor comuniste şi muncitoreşti, care îşi elaborează de-sine-stătă-tor linia politică, strategia şi tactica revoluţionară, ţinînd seama de condiţiile istorice-concrete, de experienţa specifică şi nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări. O contribuţie importantă la îmbogăţirea creatoare a m. au adus Partidul Comunist Român, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. M. se bucură de o uriaşă răspîndire şi forţă de atracţie, fiind expresia teoretică a proceselor revoluţionare contemporane. V. şi dialectică; Engels, Friedrich; filozofie; Lenin, V J.; Marx, Karl; materialism dialectic; materialism istoric; Programul Partidului Comunist Român; socialism ştiinţific. MARXISM-LENINISM, v. ENGELS, Friedrich; LENIN, Vladîmir II ici; MARX, Karl; MARXISM. MASARYE, Thomâs (1850—1937), filozof şi om politic ceh, fondatorul concepţiei denumite masarykism, care a ocupat un loc de frunte printre curentele nemarxiste ale gîndirii din Cehoslovacia. Filozofia lui M. (el o numea „realism44) nu se distinge prin consecvenţă. Ea reprezintă o îmbinare Jk de empirism, pozitivism (caracteristică în special pentru operele sale din tinereţe) şi idei iraţionaliste, etico-religioa-se. După opinia lui M., religia intră în drepturile ei atunci cînd cunoaşterea încearcă să depăşească graniţele fenomenelor şi se pune problema sensului existenţei umane, a sensului istoriei. Prin religie el nu înţelege teologia ortodoxă şi credinţa bazată pe „convingerea morală". M. a promovat un umanism abstract şi un prpgram şi „uttara-mimamsa44, care abordează problemele teoriei cunoaşterii. M. sjusţinea că lumea se întemeiază pe un principiu material, alături de unul spiritual; în opoziţie cu concepţia budistă despre caracterul iluzoriu al lumii, a susţinut că aceasta există în mod real, obiectiv, este veşnică, necreată şi formată din atomi. MIMESIS, principiu estetic de origine platoniciană şi aristotelică, după care arta este o rezultantă a imitării realităţii. Platon condamna arta ca întunecare a spiritului întrucît ea ar fi o „umbră a umbrelor44, adică o copie a lucrurilor*care sînt şi ele copii imperfecte ale unor modele ideale. După Aristotel, m. artei este o imitaţie de o mai înaltă treaptă de generalizare decît aceea a ştiinţei şi de o mai profundă esenţializare decît aceea a istoriei, o imitaţie superioară a realităţii care o restituie pe aceasta transfigurată, între limitele necesarului şi verosimilului, mai semnificativă decît. orice transcripţie mecanică, o reprezentare a vieţii „aşa cum ar trebui să fie ea4t. mis MIRACOL (lat. rniraculum „minune44), eveniment sau fenomen real ori imaginar, considerat ca ieşit din comun şi a cărui explicaţie este legată de presupusa voinţă a unei divinităţi. Semnificaţia lui transcende, în chip teologic, legile obiective ale naturii şi se opune determinismului acestora. Prin intermediul m. s-ar realiza, după teologie, o proximitate permanentă a omului cu divinitatea, deoarece m. ar exprima acţiunea forţelor supranaturale care imprimă vieţii umane o anumită direcţie de evoluţie. Ideea de m. este radical respinsă de către cunoaşterea ştiinţifică. Ea constituie însă baza credinţei religioase în general. însăşi credinţa în supranatural, fundamentul teoretic principal al oricărei religii, nu poate fiinţa în afara recunoaşterii m. MISOLOGIE (gr. misein „a urî44 şi logos „cuvînt44) ostilitatea faţă de raţiune şi de demonstraţia logică; termenul apare în Dialogurile platoniciene şi e folosit de Socrate pentru a-şi preveni discipolii împotriva atitudinilor iraţionale: „Să ne ferim cu grijă de a fi misologr. MISTER (lat. mysterium „taină44). 1. Ceea ce este necunoscut, neînţeles, încă inexplicabil. 2. (în teologie) Ceea ce ar rămîne ascuns raţiunii umane, bazîndu-şi autoritatea doar pe revelaţia divină. în teologia creştină, m. reprezintă esenţa dogmelor religioase ce nu poate fi demonstrată pe calea cunoaşterii raţionale. Biserica creştină, ca şi în general orice altă religie, cere adepţilor săi credinţă totală în m., în pofida conţinutului nedemonstrabil al acestuia. Cele mai semnificative m. susţinute de doctrina creştină sînt conţinute în viaţa evanghelică a lui Hristos. M. sînt evenimente inacceptabile pentru cunoaşterea raţională. Noţiunea de m. se află în centrul multor filozofii idealiste. M. constituie, în aceste filozofii, nota dominantă a existenţei umane, un stimul, dar şi o frînă permanenta a cunoaşterii. 461 m mis MISTICĂ 1. (tn sens restrîns) Orientare în cadrul religiei sau gîndirii filozofice-religioase care afirmă posibilitatea unirii directe, a contopirii sufletului individual cu divinitatea (|neă în timpul „existenţei terestre") şi âi cărei adepţi urmăresc realizarea acestei uniri prin întoarcerea de la lumea exterioară către cea lăuntrică, prin meditaţie intensă, asceză, uneori şi prin anumite ritualuri etc. Unirea mistică cu divinitatea (unio mistica) ar duce şi la o cunoaştere tainică sui-generis. Tendinţe mistice au existat încă din «antichitate (în orfism, neoplatonism); curente şi doctrine mistice se întîlnesc în toate religiile (de ex., yoga în hinduism, sufismul în islamism, doctrina lui Pseudo-Dionisie Areopa-gitul, a lui Bernard de Glairvaux, a lui Meister Eckhart, a lui J. Bohme ş.a. în creştinismul medieval). Unele curente mistice au exprimat, prin eliminarea bisericii ca mijlocitoare între individ şi Dumnezeu, prin tendinţele lor panteiste si individualiste, opoziţia faţă de religia oficială, fiind nu o dată condamnate ra „eretice** 2. (în sens larg) Misticism. MISTICISM, credinţă eronată, idealist-religioasă (cu o sferă mai largă şi mai vagă decît doctrina religioasă) în existenţa unor forţe supranaturale cu care omul ar putea comunica pe o cale deosebită de cunoaşterea raţională obişnuită, prin revelaţie, intuiţie, extaz. în acest sens, m. este caracteristic oricărei religii sau filozofii cu implicaţii religioase. M. este ostil ştiinţei şi \ culturii laice, ateiste, umaniste, concepţiei materialist-ştiinţifice despre natură şi societate. El poate genera diferite atitudini, de la indiferenţă fatalistă şi apatie pînă la agresivitate şi violenţă. Prin înlăturarea cauzelor obiective — de ordin natural şi social — ale m. precum şi prin răspîndirea ştiinţei şi culturii, socialismul creează condiţiile pentru ca oamenii să-şi însuşească o concepţie veridică, ştiinţifică despre lume şi viaţă, pentru eliberarea lor de credinţele mistico-religi- 462 oase care influenţează negativ formarea şi afirmarea unei personalităţi active, creatoare, revoluţionare. MIŞCARE, mod fundamental de existenţă a materiei, atributul esenţial al acesteia, constînd din totalitatea schimbărilor, transformărilor, proceselor materiei, ale sistemelor materiale care constituie universul, începînd cu procesele fizice şi chimice elementare şi terminînd cu gîndirea. Lumea este totalitatea dinamică a sistemelor materiale aflate în interacţiune şi, pe această bază, în schimbare şi transformare, în dezvoltare continuă; nu există materie fără m., după cum nici m. fără materie. Ga at.are, m. este necreată şi, în esenţă, indestructibilă ca materia însăşi; o anumită formă a m. apare sau dispare, dar m. în general nici nu apare, nici nu dispare, ci se transformă necontenit. M. este corelată cu spaţiul şi timpul, acestea fiind forme de existenţă ale materiei în m. M. este absolută, iar repausul (nemişcarea) este relativ, adicâr temporar, trecător şi condiţionat; el constituie doar un moment al m. Nemişcarea unui obiect există numai în raport cu un anumit sistem de referinţă sau în raport cu una sau cu alta dintre formele m. materiei şi nu în genere. Izvorul m. materiei rezidă în materia însăşi, în interacţiunea dintre laturile, tendinţele contrarii, proprii tuturor obiectelor şi fenomenelor, precum şi în interacţiunile dintre sisteme şi procese diferite. Datorită rolului determinant al contradicţiilor interne în dinamica fenomenelor, m. materiei este o automişcare. Schimbarea, transformarea poate fi ascendentă, de la inferior la superior, de la simplu la complex, implicînd o complexitate crescîndă a structurii, a legăturilor şi formelor de m. ale sistemelor materiale sau descendentă, regresivă, in-volutivă; în acest caz ea implică o degradare şi o descompunere a sistemului respectiv. Trecerea la forme de m. mai simple poate fi nu numai un re- zultat al m. regresive dar şi al m. ascendente, deoarece perfecţionarea unor sisteme biologice sau fizice se realizează şi pe calea simplificării mecanismului funcţional al acestora. Materialismul dialectic dezvăluie varietatea calitativă a formelor m. Criteriile obiective de distingere a acestor forme sînt: purtătorul material, interacţiunile, legile şi contradicţiile specifice fiecăruia dintre ele. Clasificarea formelor m. nu este o operaţie definitivă, ci se schimbă odată cu progresul ştiinţei. în etapa actuală a dezvoltării ştiinţei se consideră forme fundamentale ale m. materiei: m. fizică cu diversele ei modalităţi de manifestare, în funcţie de nivelul fizic de organizare a materiei pe care-1 exprimă, la scarâ micro-, macro- sau megafizică (moleculară, cuantică, subcuantică etc.); m. chimică (asocierea şi disocierea atomilor în molecule); m. biologică, proprie organismelor de diferite grade de complexitate, precum şi ansamblurilor alcătuite din ele (speciile, biocenozele) ; m. socială (de la m. sistemelor sociale şi ale subsistemelor acestora pînă la m. proprie gîndirii şi cunoaşterii umane). Formele calitativ diferite ale m. constituie temeiul obiectiv necesar al unuia din criteriile fundamentale pentru clasificarea ştiinţelor, fiecare dintre acestea studiind, de obicei, legităţile proprii unei forme determinate a m. materiei. Formele m. sînt legate între ele atît sub raport enetic sau istoric (formele superioare e m, au apărut din cele inferioare), cît şi sub aspect structural (cele superioare le conţin pe cele inferioare, fără a putea fi însă reduse la acestea). Procesele care au loc în cadrul formelor superioare ale m. nu pot fi explicate prin legile formelor inferioare (de ex., fenomenele sociale nu pot fi explicate prin legi biologice). Formele m. nu există în mod izolat, orice sistem din natură, societate sau gîndire par-ticipînd concomitent la numeroase forme de m. Totodată, diversele forme de m. pot coexista, aşa cum coexistă sistemele de diferite complexităţi în mit interacţiune reciprocă. Unitatea şi legătura formelor m. materiei din natură se manifestă deosebit de pregnant în capacitatea lor inepuizabilă de transformare reciprocă, oglindită în legea transformării şi conservării energiei şi, mai general, în legea conservării m. Această legătură a formelor m. materiei, precum şi faptul că toate formele m. se supun legilor dialecticii, care sînt legi generale ale întregii realităţi, constituie o expresie a unităţii materiale a lumii. MIT (gr. mythos „povestire"), naraţiune arhaică despre zei, eroi sau oameni, despre forţe ale naturii sau ale societăţii, reprezentate adesea ca fiinţe umane cărora le sînt atribuite însuşiri supranaturale. M. exprimă, în general, străvechi năzuinţe şi sentimente omeneşti sau explică, cu mijloacele fabulosului, ale fantasticului, diferite fenomene ale naturii sau evenimente din istorie (v. şi mitologie). Datorită acestui sîmbure raţional, autentic şi semnificativ uman, m, îşi păstrează, sub învelişul lor metaforico-alegoric, o permanentă şi proaspătă actualitate, fiind deschise pentru o multitudine de interpretări, mereu reînnoite şi corespunzătoare situaţiilor şi evenimentelor istoriei umane în desfăşurarea ei (v. şi hermeneutică). O originală interpretare a m. pe baza analizei structurale a elaborat CI. L6vi-Strauss. MITOLOGIE (gr. mythos „povestire" şi logos „cuvînt", „sistem") 1. Totalitate a miturilor create de un popor sau de un grup de popoare înrudite. M. apare într-un stadiu arhaic al dezvoltării societăţii, în strînsă legătură cu religia şi cu practicile magice; ea reuneşte elemente de reflecţie artistică, morală, prefilozofică etc. Esenţa oricărei m. o constituie reflectarea fantastică a realităţii naturale şi sociale atît sub forma unor legende, istorisiri sau alegorii despre zei, eroi ori alte fiinţe fabuloase, cît şi sub forma unor comportamente sociale. Rădăcina 463 m miz obiectivă a reflectării mitice o constituie gradul scăzut de dezvoltare a forţelor de producţie şi implicit al dominării forţelor naturii de către om, m. propu-nîndu-şi să învingă şi să domine forţele naturii numai prin imaginaţie (Marx). întreaga m. este sacralizarea antro-pomorfică a vieţii şi activităţii comunităţilor omeneşti arhaice şi reprezintă o sinteză a experienţei practice şi de cunoaştere a acestora. Din punctul de vedere al sferelor tematice şi al tipurilor de alegorii, distingem mituri teogo-nice (despre geneza şi atributele zeilor), mituri cosmogonice (despre apariţia sau „facerea" lumii), mituri antropo-gonice (despre descendenţa umană) şi mituri etiologice (despre originea unei instituţii sau a unei tradiţii, ceremonii). Unele mituri sînt interpretări simbolice, alegorice ale unor fenomene din natură (de ex., mitul despre carul lui Helios în m. greacă este o interpretare a mişcării soarelui pe cer), altele păstrează amintirea transfigurată, dar nici aceasta lipsită de încărcături semantice, a unor momente din istoria popoarelor respective (de ex., mitul despre întoarcerea Heraclizilor, cele din ciclul troian, cîn-tecul Nibelungilor). Multe mituri simbolizează aspiraţii omeneşti cutezătoare: visurile de stăpînire a naturii (mitul lui Prometeu), visul de a zbura (Icar) ori sentimente omeneşti eterne: dragostea neţărmurită (mitul lui Orfeu şi Euridice), prietenia (Oreste şi Pi-lade), dorul neîmplinit (Eros şi Psy-che). Un studiu ştiinţific al m. nu se limitează la clasificarea miturilor, ci caută să delimiteze straturile istorice din cadrul unei m. date (de ex., pentru m. greacă: stratul vechi indoeuropean, substratul egean, stratul micenian, m. preclasică, cea clasică etc.), să reconstituie substratul social-economic al fenomenelor de conştiinţă mitică, ambianţa lor istorică. 2. Ştiinţă care cercetează originea şi evoluţia miturilor, semnificaţia simbolurilor mitice şi evoluţia acesteia. Mitologiile formează azi obiectul unor multiple interpretări şi decodificări ale hermeneuticii. 464 „MIZERIA FILOZOFIEI", lucrare polemică a lui K. Marx, scrisă în limba franceză şi publicată în 1847. Ea constituie un răspuns lâ lucrarea „Sistemul contradicţiilor economice sau Filozofia mizeriei" (1846) a lui P.J. Proudhon. Marx opune aici concepţiei idealiste pseudohegeliene despre istorie a lui Proudhon concepţia materialistă a istoriei, analizează originea şi locul istoric al orînduirii capitaliste şi demonstrează inevitabilitatea pieirii ei. în acelaşi timp, el critică dialectica speculativă a lui Hegel şi evidenţiază sensul ştiinţific al dialecticii materialiste, aplicînd-o în mod special la economia politică. O deosebită însemnătate are analiza făcută de Marx unor probleme economice fundamentale, ca problema valorii, a banilor, a capitalului, a rentei funciare, a diviziunii muncii şi a maşinismului, a concurenţei şi a monopolului etc., precum şi critica relaţiilor economice burgheze, de pe poziţiile comunismului ştiinţific. MOARTE, stare a unui organism după ce viaţa a încetat, fie în organele vitale (m. clinică), fie în totalitatea celulelor sale; astfel, nu clinică este mai curînd un „moment", în timp ce m. biologică a organismului uman este un proces ce durează pînă la dispariţia manifestărilor vitale în toate celulele. Pe de altă parte, într-un organism există continuu o reînnoire a materiei vii care include m. unor celule şi naşterea altora, în condiţii de boală, accident, intervenţii chirurgicale etc., pierderile de materie vie sînt masive, dar individul biologic, respectiv persoana umană persistă în viaţă. M. naturală este m. de „bătrîneţe", în timp ce m. obişnuită survine fie prin boli şi accidente, fie (în natură) datorită interacţiunilor trofice dintre specii (ierbivorele distrug plantele cu care se hrănesc, carnivorele mănîncă ierbivorele etc.). Din punct de vedere termodinamic, m. înseamnă trecerea ireversibilă la o stare de echilibru cu mediul. Din punct de vedere ecologic, m. este o reintegrare a materiei vii în ciclurile geochi- mice şi cosmice ale substanţei şi energiei. Din punct de vedere filogenetic şi evoluţionist, m. este o condiţie a diversificării vieţii şi a progresului biologic (Goethe scria că m. este „lovitura de maestru a Naturii, prin care ea reuşeşte să producă cît mai multa viaţă“). De aceea, s-a şi ridicat problema dacă m. naturală şi îmbătrîni-rea nu sînt un rezultat al evoluţiei vieţii, o achiziţie utilă acestei evoluţii. Unii gînditori au vorbit chiar şi despre un instinct al m. (Mecinikov, S. Freud). Pentru istoria biologiei are interes şi concepţia (infirmată definitiv abia prin lucrările lui Pasteur) după care din materia organismelor superioare moarte s-ar naşte forme inferioare de viaţă (generaţie spontanee). Materia vie are într-însa o imortalitate virtuală, legată de transmiterea mesajului ereditar de-a lungul generaţiilor. Pentru că m. obişnuită este provocată de boală ori accident, succesele medicinii pot fi privite şi ca rezultatul unei opoziţii active a omului, înarmat ştiinţific împotriva m. premature sau „ab-surde“. Ştiinţa respinge concepţia mi-tico-mistică după care m. ar fi produsă de despărţirea unui principiu spiritual, animator, de trupul (corpul) „însufleţit" de acesta. Dimpotrivă, ştiinţa ne face să înţelegem cum şi de ce a apărut o asemenea concepţie. Omul pare să fie singura fiinţă care ştie că m. este inevitabilă. Neliniştea provocată de conştiinţa acestui fapt, ca şi ignoranţa, au generat credinţa iluzorie într-o viaţă veşnică a sufletului (nemurirea sau „învierea din morţi“ în creştinism). în filozofiile antropolo-giste, de la Pitagora şi Socrate pînă la Bergson, Jaspers şi Heidegger, m. este concepută ca o umbră ce însoţeşte (şi care trebuie să fie conştientizată) întreaga noastră existenţă, o prezenţă aptă de revelaţii transcendente şi cu efect moralizator. Filozofiile raţionaliste, de la Platon pînă la Spinoza sau Hegel, au cultivat alternativa laică *şi activistă, nemurirea fiind identificată în contribuţiile persistente pe care moa individul le aduce la propăşirea speciei, respectiv la progresul uman, aceasta contribuţie putînd cere chiar şi sacrificiul vieţii individuale (în concepţia lui Marx despre viaţă, eroul ia locui sfîntului). Optimismul revoluţionar al filozofiei lui Marx reactualizează mitu-rile prometeic şl faustic, într-o interpretare care oferă omului idealul unei vieţi plenare şi creatoare trăită intra-mundan, cu o supravieţuire concretă în valorile create. Teza lui Gamus, exis-tenţialist-atee, care reactualizează mitul lui Sisif, este o alegorie a unei consolări trufaşe. Sensul destinului omenesc nu poate consta decît în participarea activă la realizările materiale şi spirituale, sub semnul voinţei de a trăi din plin şi permanent prin totalitate, în universalitate. Dealtfel, m. nu poate fi gîndită concret, fapt subliniat încă de Socrate („cîtă vreme sîn-tem noi aici, ea nu este, iar cînd ea apare nu mai sîntem noi“). Afirmaţia după care omul e singura fiinţă care ştie că moare trebuie completată cu cea simetrică: omul este şi singura fiinţă care ştie că trăieşte. MOARTEA TERMICĂ A UNIVERSU-LUI, teorie neştiinţifică emisă de unii naturalişti, în a doua jumătate a sec. 19, prin extrapolarea celui de-al doilea principiu al termodinamicii, conform căruia energia calorică se transmite întotdeauna într-un singur sefis de la corpurile cu o temperatură mai ridicată la acelea cu o temperatură mai scăzută. Adepţii m.t. a u. au ajuns la concluzia că toate formele mişcării trebuie în mod inevitabil să se transforme în căldură, iar căldura, răspîn-dindu-se în mod uniform în întregul univers, va ajunge la un echilibru şi va pierde însuşirea de a se transforma, din care cauză toate procesele în natură vor înceta. Ipoteza m.t. a u. se bazează pe extinderea neîntemeiată la întregul univers a celui de-al doilea principiu al termodinamicii, care este valabil numai pentru sisteme închise şi nu se poate aplica sistemelor deschise, universului infinit. V. şi entropie. 465 m mob MOBILITATE! SOCIALĂ, termen sociologic care, spre deosebire de „mobilitatea geografică" sau „teritorială" (fenomenul deplasării în spaţiu a oamenilor), desemnează trecerea unor indivizi, grupe sau mase de oameni dintr-o clasă sau categorie socială într-alta (m.s. „verticală"); deplasare a unor indivizi sau grupuri în cadrul aceleiaşi categorii sau clase sociale (m.s. „orizontală"), precum şi trecerea de la un statut socio-profesional inferior la altul superior; mobilitatea profesională poate fi, în anumite cazuri, şi o m.s. Societăţile se deosebesc între ele şi prin gradul lor de m.s. în societăţile organizate pe caste, m.s. e aproape inexistentă. Ea se dezvoltă pe măsură ce societăţile devin mai „deschise", fiecare tip de orînduire socială avînd deci un alt grad de mobilitate. Numeroşi ideologi burghezi neagă existenţa „claselor" în capitalismul contemporan, m.s. permiţînd, după ei, trecerea cu uşurinţă de la un „strat" social Ia altul. Socialismul ştiinţific relevă însă faptul că m.s. nu poate, ca atare, schimba structura de clasă a unei societăţi, care depinde de ansamblul relaţiilor de producţie existente. în capitalism, m«s. nu desfiinţează şi nici nu eludează opoziţia de interese dintre clasele dominante şi cele dominate, dintre clasele fundamentale ale societăţii, proletariatul şi burghezia. în socialism, ca urmare a desfiinţării claselor exploatatoare, a antagonismelor de clasă, procesul de m.s. se intensifică, acţionînd în direcţia înlăturării treptate a deosebirilor de clasă, a tuturor inegalităţilor sociale. Industrializarea, dezvoltarea agriculturii cooperatiste, urbanizarea progresivă, revoluţia culturală etc. favorizează un înalt grad de m.s., determină mutaţii în structura socială, care, aşa cum prevede Programul Partidului Comunist Român adoptat la Congresul al Xl-lea, duc la creşterea şi mai accentuată a rolului clasei muncitoare în viaţa socială, la o şi mai mare apropiere între toate clasele şi categoriile sociale, la întărirea coeziunii lor, la omogenizarea socială şi întărirea unităţii întregului popor. MOB (lat. modus „fel de a fi", „manieră"), determinare a ceea ce există, care desemnează felul specific de a fi, de a exista, de a deveni sau de a se dezvolta (sin.: modalitate 1.). MOB BE PRODUCŢIE, mod istoriceşte determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenţei şi dezvoltării societăţii; reprezintă unitatea dialectică a forţelor de producţie (care exprimă conţinutul material al producţiei) şi a relaţiilor de producţie (care constituie forma socială nemijlocită în care ea se realizează). M.de p. reprezintă temelia unei orînduiri sociale, baza întregii vieţi sociale, schimbarea lui determinînd transformarea întregii formaţiuni sociale. Dezvoltarea istorică a societăţii omeneşti este constituită, de aceea, de succesiunea m. de p.î al comunei primitive, sclavagist, asiatic, feudal, capitalist şi comunist (al cărui primă fază este socialismul). Această dezvoltare are drept cauză fundamentală dialectica internă a m. de p. exprimată în „legea concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie". Materialismul istoric pune la baza explicării dezvoltării societăţii omeneşti schimbările care au loc în modul de producţie, acestea determinînd schimbări în toate celelalte nivele de structurare a vieţii sociale: în domeniul formelor de comunitate umană, al structurii grupale şi de clasă, al întregii suprastructuri, în planul vieţii spirituale, în cele din urmă la nivelul naturii umane, al modului de viaţă şi al personalităţii. Orice nou m. de p. reprezintă o etapă calitativ superioară în dezvoltarea societăţii; schimbarea unui m. de p. cu altul este un proces necesar şi legic, o nouă perioadă istorică în progresul societăţii. Ceea ce caracterizează epoca contemporană este trecerea omenirii de la m. de p. capitalist la cel comunist. MOD DE PRODUCŢIE „ASIATIC" (TRIBUTAL), mod de producţie despre care apar numeroase menţiuni în lucrările lui Marx şi Engels. Din aceste menţiuni se pot desprinde următoarele trăsături caracteristice ale m. de p. „a44.: a) comunitatea agrară sătească, deosebită de cea primitivă dar asociată, ca şi aceasta, unei reduse productivităţi a muncii; b) existenţa statului, legat de prezenţa unei clase sociale suprapuse care prelevă contribuţii silite de la ansamblul comunităţii agrare, supunînd-o astfel exploatării economice de grup; c) absenţa proprietăţii private asupra pămîntului; dublă proprietate — a capului statului şi a comunităţii — asupra aceluiaşi pămînt; d) caracterul despotic al puterii de stat, întemeiat pe dreptul de proprietate al despotului asupra pămîntului, drept care are însă un caracter funcţional şi nu personal; e) sclavii, dacă există, nu au principalul rol în producţia socială, acest rol revenind ţărănimii obştilor; f) principala contradicţie de clasă este aceea dintre comunitatea sătească şi clasa suprapusă, inclusiv despotul. Ansamblul acestor trăsături indică un prototip a cărui realitate cunoaşte mai multe variante istorice. Ceea ce caracterizează m. de p. „a“. este existenţa combinată a unor comunităţi primitive, bazate pe posesiunea comună a solului şi organizate, parţial doar, pe baza unor raporturi de rudenie, şi a unei puteri de stat care exprimă unitatea, reală sau imaginară, a acestor comunităţi, care controlează folosirea resurselor economice esenţiale şi îşi însuşeşte direct o parte a muncii şi a producţiei comunităţilor dominate de ea; în esenţa sa m. ae p. „a“. este deci una dintre formele de tranziţie de la societăţile fără clase la societăţile cu clase. Constatîndu-se prezenţa lui şi în afara Asiei (în Africa şi în America precolumbiână), se admite în mod unanim că vechea denumire de „asiatic44 nu este corespunzătoare. Potrivit unei sugestii a lui Marx, se propune, printre altele, denumirea de „tributar" (preferabil tributal), de la 30* mod „tributul44 (contribuţie silită) perceput de puterea de stat comunităţilor subordonate. MOD DE VIAŢĂ (MOD DE TRAI), noţiune care desemnează, în sensul cel mai general, un anumit fel de a concepe şi de a trăi viaţa. Fenomen social cu o sferă foarte largă şi de o mare complexitate, m. de v. depăşeşte sensul termenului „nivel de viaţă44 (sau „de trai44), care se referă la aspecte măsurabile ce marchează gradul de satisfacere a cerinţelor materiale şi spirituale ale unor comunităţi, grupuri sau persoane. M. de v. include, în primul rînd, mijloacele, modalităţile şi formele de satisfacere a cerinţelor materiale şi spirituale ale oamenilor din-tr-o anumită comunitate şi epocă istorică. El implică anumite laturi de activităţi extraproductive, manifestate în felul de organizare a vieţii cotidiene, în vederea menţinerii şi refacerii potenţialului de muncă: bugetul timpului liber şi utilizarea acestuia pentru satisfacerea unor necesităţi fiziologice (hrană, somn etc.) sau în direcţia ridicării gradului de pregătire tehnico-profesională, de cultură generală, a reconfortării prin sport şi prin distracţii, pentru organizarea muncii casnice, amenajarea locuinţei, creşterea şi educarea copiilor etc. M. de v. îmbrăţişează, totodată, şi anumite aspecte legate de sfera muncii productive: gradul de tehnicitate şi de confort al condiţiilor de muncă, condiţiile de tehnica securităţii şi de protecţia muncii, durata zilei de muncă etc. M. de v. include, de asemenea, pe lîngă un anumit nivel de cultură şi de cunoştinţe, şi o anumită concepţie despre viaţă, traduse în atitudini, în comportare', în relaţiile cotidiene interindividuale, în familie, precum şi în raporturile cu colectivul sau grupul social, cu societatea sau statul. Asupra m. de v. al unei comunităţi umane îşi pun amprenta obiceiurile şi tradiţiile acesteia, specificul naţional, astfel că trăsăturile generale ale unui anumit tip istoric al m. de v. — corespunzător unei anumite 467 mod formaţiuni sociale şi determinat, în ultimă instanţă, de modul de producţie a bunurilor materiale — capătă forme de manifestare specifice, variabile do la un popor la altul. Printre notele definitorii ale clasei sociale, Marx includea şi modul de viaţă specific al acesteia. în literatura sociologică se menţionează că, de la un anumit nivel de conştientizare, m. de v. al grupului sau comunităţii devine stil de viaţă. Fiind o transformare radicală, profundă a societăţii şi a omului, revoluţia socialistă conduce şi la făurirea unui nou m. de v., socialist. V. şi calitatea vieţii. MOD SILOGISTIC, formă concretă pe care o ia fiecare figură silogistică în funcţie de calitatea şi de cantitatea premiselor şi a concluziei. în cadrul celor patru figuri silogistice sînt posibile 19 m.s. prime corecte, denumite prin cuvintele mnemotehnice: Barbara, Ce-larent, Darii, Ferio (figura 1); Gesare, Camestres, Baroco, Fes tino (figura II); Darapti, Disamis, Datisi, Bocardo, Felapton, Ferison (figura III) şi Bra-mantip, Camenes, Dimaris, Fesapo, Fresison (figura IV). în aceste cuvinte, vocalele indică (în ordinea: premisă majoră, premisă minoră, concluzie) calitatea şi cantitatea judecăţilor componente. De ex., modul Celarent are ca premisă majoră o judecată E, ca premisă minoră o judecată A, concluzia sa fiind o judecată E. V. şi silogism; figură silogistică. MODALITATE (lat. modalitas, modus „fel“, „manieră") 1. (în ontologie) Determinarea felului în care un existent există sau devine în particularitatea sa (sin.: mod). 2. (în logică) Determinare a caracterului necesar, contingent, posibil sau imposibil al unei judecăţi. O judecată modală compusă cuprinde două elemente: modus (determinarea felului ei) şi dictum (judecata de bază care este afectată de modus), iar una simplă cuprinde numai afirmarea sau numai negarea unui modus. Analiza modurilor şi a propoziţiilor modale a dus la constituirea logicii modale în 468 cadrul căreia modurile enumerate sînt tratate ca operatori logici monari. MODEL 1. (în logică şi în matematică) Interpretare a unui’ sistem formal. 2. (în ştiinţă şi tehnică) Sistem teoretic (logic-matematic) sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările unui alt sistem mai complex (sistemul original) cu care prezintă o anumită analogie. M. reprezintă o simplificare, o reflectare numai parţială a originalului (sistemul-obiect) (decise neglijează anumite laturi neesenţiale pentru studiul dat), avînd ca scop să ofere date mai accesibile investigaţiei t«orelice sau experimentale. M. pot fi ideale (teoretice), cînd este vorba de o reprezentare sau de o construcţie logică-inatematică (de ex., m. atomului, m. nucleului, m. cosmologic etc.), sau materiale (de ex., macheta unei construcţii, macheta unei nave, instalaţiile cibernetice care imită procese biologice etc.). M. ideal este o verigă intermediară între experienţă şi teoria propriu-zisă, cuprinzătoare, a unui original, reprezentînd un mijloc de verificare a ipotezelor. M. poate fi de aceeaşi natură cu sistemele originale (m. similar), în care caz diferă de acestea numai prin ordinul de. mărime al dimensiunilor şi al valorilor caracteristice (de ex., machetele) sau de altă natură (m. analogic), în care caz m. este caracterizat numai prin relaţii (exprimate prin ecuaţii matematice) de aceeaşi formă cu ale sistemelor originale. Metoda construirii şi studierii m. în ştiinţă şi tehnică poartă denumirea de modelare sau modelizare. MODELARE (MODELIZARE) (metoda m.) 1. Metodă de cercetare şi dobîn-dire a cunoştinţelor despre sisteme complexe, greu sau imposibil de abordat în mod direct, cu ajutorul construirii de modele, pe care se studiază, se simulează sistemul original vizat. Metoda m. constă în următoarea serie de operaţii fundamentale: identificarea originalului (un sistem complex şi/sau complicat, o problemă complexă şi/sau complicată); stabilirea unei analogii semnificative între sistemul original şi un altul distinct de el; formularea (pe baza ipotezei de analogie) condiţiilor de aplicare a unor e< naţii de transformare de la original la model; construirea, pe acest temei, a unui (sistem) model mai puţin complex şi complicat; cercetarea sistemului-model; înregistrarea rezultatelor (cunoştinţe sau soluţii) referitoare la sistemul-model şi verificarea acestora cu referire la model; aplicarea, în condiţii specificate, a unei transformaţii inverse, de la model la original; dobîndirea rezultatelor (cunoştinţe sau soluţii) referitoare la (sistemul) original; verificarea experimentală sau logică a studierii sistemului original cu ajutorul sistemului model. M. este o formă a interacţiunii dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii, mijlocită de un model, o formă a unităţii cunoaşterii şi acţiunii, teoriei şi practicii. Elaborarea şi studierea modelelor a cunoscut o tot mai mare extindere odată cu progresele tehnicii electronice de calcul. M. este azi o metodă de cunoaştere ştiinţifică cu caracter universal, cu largă aplicabilitate şi în ştiinţele sociale, mijlocind operaţii cognitive şi acţionale ca: previziunea, planificarea, organizarea şi, în general, conducerea ştiinţifică. 2. (în sens restrîns) Construire de modele. MOLES, Abraham A. (11. 1920), sociolog, psiholog şi estetician francez, fondator, alături de Birkhoff, M. Bense şi II. Frank, al esteticii informaţionale si precursor al psihologiei informaţionale. El stabileşte principiul „progresiilor de percepţie", în funcţie de capacitatea de receptare senzorială (experimental stabilită) a informaţiei de către om, adică parametrii psiho-informa-ţionali ai conştiinţei comune şi pledează pentru „dezvoltarea unei ştiinţe umanist teoretice". Potrivit viziunii sale culturaliste, M. întrevede trecerea spre „societatea intelectuală", în care personalitatea umană, participantă la creaţia culturală, va depăşi faza culturii „mozaicate" (întîmplătoare), sub mon imboldul unor forţe sociale orientate conştient. El opune astfel această societate, „societăţii de consum" teoretizată de G.K. Galbraith. A pus bazele modelării cibernetice a procesului de creaţie şi, prin aceasta, ale unei arte permutaţionale şi unei estetici experimentale. M. a schiţat o sociodinamică a culturii de masă şi o analiză multilaterală a raportului artă-tehnică, om-maşină în civilizaţia contemporană. Op. pr.: „Teoria informaţională a muzicii" (1956), „Teoria informaţiei şi percepţia estetică" (1958), „Comunicaţii şi limbaje" (1964), „Sociodinamica culturii" (1967, trad. rom. 1974). MOISIL, Grigore C. (1906—1973), matematician, logician şi filozof al ştiinţei român, membru al Academiei R.S.R. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Bologna şi al Institutului Internaţional de Filozofie, vicepreşedinte al secţiei de logică, metodologie. A susţinut raportul de convergenţă ştiinţă-filozofie. A adus contribuţii în domeniul matematicii şi al logicii simbolice, în special pe linia aplicării metodelor matematice şi logice în domeniul mecanismelor automate, elaborînd noi metode de analiză şi de sinteză a automatelor finite. A introdus algebrele numite de el „lukasiewicziene, triva-lente şi polivalente", întrebuinţîndu-le în logică şi în studiul circuitelor de comutaţie, precum şi conceptul de „filozofie axiomatică". Op. pr.: „La mecanique analytique des syst&mes continus" (1929), „Logique mor dale" (1942), „Teoria algebrică a mecanismelor automate" (1959), „Circuite cu tranzistori" (2 voi., 1961 — 1962), „încercări vechi şi noi de logică neclasică" (1965), „Elemente de logică matematică şi de teoria mulţimilor" (1968), „Les logiques non-chrysippiennes" (1972). MONADĂ (gr. monas „unitate"), termen care desemnează la diverşi filozofi (Pitagora, Nicolaus Cusanus, Bruno ş.a.) unităţile simple, materiale sau 469 M*. mon spirituale, din care ar fi alcătuită lumea. Termenul a devenit cunoscut mai ales datorită lui Leibniz. în filozofia spiritualistă a lui Leibniz m. sînt substanţe spirituale individuale, înzestrate cu o forţă activă, independente unele de altele şi care oglindesc întregul univers. Concordanţa dintre ele s-ar datora unei „armonii prestabilite", instituită de m. supremă (Dumnezeu). MONDOLFO, Rodolfo (1877-1976), filozof marxist italian, profesor la universităţile din Padova, Torino şi Bologna. în 1938 emigrează în Argentina unde e numit profesor la Universitatea din Cordoba, apoi la cea din Tucuman. S-a preocupat de istoria muncii şi a socialismului, de analiza formării conştiinţei revoluţionare. A scris numeroase studii consacrate istoriei filozofiei şi filozofiei marxiste. Op. pr.: „între dreptul natural şi comunism" (1908), „Materialismul istoric al lui F. Engels" (1912), „Pe urmele lui Marx: studii despre marxism şi socialism" (1919), „Sinteză istorică a gîndirii antice" (1929), „Etica antică şi conceptul de c 1966), una dintre operele cele mai reprezentative ale literaturii Renaşterii. A proclamat dreptul la îndoiala filozofică, îndreptînd scepticismul, nu împotriva ştiinţei şi a raţiunii, ci împotriva dogmatismului scolastic. Relevînd vsri- 471 m mon abilitatea şi relativitatea părerilor omeneşti, M. a «căutat să submineze prejudecăţile medievale, să zdruncine încrederea oarbă în „autorităţi" şi să deschidă astfel drum gîndirii critice libere, progresului ştiinţelor. M. a pus în centrul preocupărilor sale omul, considerat ca o parte a naturii, propunîndu-şi să-l studieze în mod empiric, pe baza observaţiei şi autoobservaţiei, independent de ideile preconcepute ale doctrinei catolice şi deschizînd astfel drum unei concepţii umaniste în cadrul căreia omul este înţeles ca relaţie şi ca perspectivă, ca o existenţă care „se face". El a reluat epicureismul şi stoicismul antic, adaptîndu-le cerinţelor epocii, idealului unei personalităţi eliberate de cătuşele feudale. Teoria sa despre adevăy şi judecată îl face un precursor al raţionalismului, iar concepţia despre natură, un precursor al empirismului. M. a exercitat o influenţă considerabilă asupra lui Descartes, Pascal, Voltaire, Renan şi asupra lui Bergson. A fost unul dintre deschizătorii de drum ai filozofiei moderne şi al spiritului înnoitor în filozofie. MONTESQUIEU, Charles Louis do Secondat (1689 — 1755), scriitor şi filozof luminist francez. Partizan âl monarhiei constituţionale, M. a satirizat regimul absolutist, a criticat de pe poziţii deiste biserica şi clerul. în lucrarea sa „Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decadenţei romaniloru (1734, trad. rom. 1830), statul este înfăţişat ca o instituţie naturală, în opoziţie cu concepţia pro videnţialistă. în „Spiritul legilor" (1748, trad. rom. 1858, 1970), opera sa principală, şituîndu-se pe terenul „iluziilor juridice" (K. Marx), M. a considerat că forţa motrice a dezvoltării sociale ar fi legislaţia; el a preconizat separarea puterilor în stat. M. este şi unul dintre fondatorii determinismului geografic. După părerea lui, moravurile şi legislaţia fiecărui popor ar fi determinate, la rîndul lor, de factorii geografici (climă, sol etc.). El a intuit legitatea proceselor social-is-torice şi a subliniat caracterul obiectiv al legilor în genere, definite ca „raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor". MO ORE, George Eduard (1873—1958), filolog, logician, etician şi filozof englez, reprezentant principal, alături de Russell, al orientării gnoseologice în neorealism. Criticînd idealismul subiectiv, M. reînvie unele tradiţii ale empirismului modern, receptîndu-1 pe un fond de platonism, dar în contextul unei minuţioase analize logice a limbajului şi al recunoaşterii semnificaţiei logice a relaţiei şi’ anume: relaţiile între termeni sînt la fel de importante ca şi termenii înşişi; ele sînt realităţi în sine, esenţe; valoarea însăşi are un caracter obiectiv şi ireductibil, deşi (de pildă, binele) nu poate să fie nici definită, nici analizată. M. acceptă teza autonomiei valorilor^ morale şi, respingînd utilitarismul şi ideea caracterului social al moralei, dă acesteia un statut ontologic absolutizat ca unei esenţe în sine. Etica nu este, după M., o „ştiinţă normativă", ci o analiză a judecăţilor etice, a limbajului specific eticii. Cu aceasta, M., a pus bazele me-taeticii dar şi ale intuiţionismului etic contemporan, asociat mai ales cu o filozofie a „bunului simţ", opusă atît neohegelianismului epocii cît şi materialismului. Prin analiza enunţurilor etice însă, M., a marcat începutul analizei logice a limbajului natural şi, în genere, al filozofiei contemporane a limbajului. Op. pr.: „Respingerea idealismului" (1903), „Principii de etică" (1903), „Etica" (1911), „Studii filozofice" (1922), „Apărarea simţului comun" (1925), „Cîteva probleme importante ale filozofiei" (1958). MORAL, concept sintetic, psihosociologic, care exprimă comportamentul şi dispoziţia sufletească, starea de spirit generală, premergătoare sau poste-rioară îndeplinirii unei acţiuni, proprie unui individ ori unui microgrup, instituită în raport cu atitudinea faţă de cerinţele sociale, în concordanţă cu regulile de conduită reclamate de Mk aceste cerinţe. M. priveşte comportamentul individului în cadrul grupului sau comunităţii, fiind o trăsătură comportamentală a individului numai în măsura în care acesta se află într-un anumit raport cu un grup ori cu o organizaţie socială. Termenul de m. desemnează în general atitudinea individului în raport cu grupul, manifestată îndeosebi în procesul muncii. în această perspectivă, psihosociologia muncii sau sociologia industrială sintetizează patru dimensiuni principale ale m.: satisfacţia faţă de locul de muncă şi funcţia îndeplinită; mîndria apartenenţei la colectivul respectiv: satisfacţia faţă de retribuţie şi posibilităţile de promovare; identificarea cu valorile şi scopurile generale ale grupului. M. unui grup de muncă este o rezultantă a factorilor care ţin de structura personală a individului, de organizarea şi condiţiile muncii, de tipul conducerii, de natura sarcinii, de sistemul stimulentelor, de climatul colectiv. Raportul între m. şi productivitate (eficienţă) este complex; de obicei se are în vedere o legătură di« rectă (cu cît este mai ridicat m., cu atît va fi mai înaltă productivitatea), sînt însă posibile şi situaţii contradictorii, datorate unor circumstanţe particulare ale acţiunii; există, de asemeni, şi o influenţă inversă a eficienţei asupra m. MORALĂ, ansamblu al deprinderilor, sentimentelor şi convingerilor, atitudinilor şi mentalităţilor, principiilor, normelor şi preceptelor, valorilor şi idealurilor care privesc raporturile dintre individ şi colectivitate (familie, clasă, naţiune, societate ş.a.) şi care se manifestă în fapte şi acţiuni, în modul de comportare. M. apare deci ca o unitate între conştiinţă şi comportare, între intenţie subiectivă şi conduită exterioară. în sfera conceptului de m. se cuprind, astfel, conştiinţa morală (convingeri, concepţii, valori, idealuri morale), norme sau principii morale şi relaţii morale, acestea din urmă fiind convertite (obiec- mor tivate) în fapte şi acţiuni eficiente social. Atît faptele morale cît şi atitudinile sau normele etc. se apreciază în funcţie de categoriile fundamentale ale eticii: binele şi răul, datoria, responsabilitatea etc. Spre deosebire de normele juridice, principiile şi normele morale nu sînt impuse pe cale instituţională, prin forţa legii, respectarea lor fiind asigurată de opinia publică, de tradiţie, de conştiinţa de sine morală. Funcţia socială,esenţială a m., care se foloseşte în acest sens de aprobarea sau dezaprobarea opiniei grupului, constă în conservarea şi consolidarea relaţiilor sociale reflectate şi exprimate de ea sau în schimbarea acestora în cazul cînd au devenit indezirabile progresului, în funcţie de aceasta, între indivizi sau între colectivităţi instituin-du-se raporturi de solidaritate (socială, de clasă ori de grup) absolut necesare funcţionării optime a tuturor compartimentelor vieţii sociale. Respingînd atît concepţiile cu privire la caracterul „etern", „imuabil" al m., cît şi tezele relativiste, materialismul istoric defineşte m. ca fenomen social-istoric obiectiv necesar, pune în lumină existenţa progresului inoral. Conştiinţa m. şi normele (principiile) m. au apărut în procesul practicii sociale încă în primele comunităţi umane. La baza m. unice şi unitare din orînduirea gen-tilică stăteau egalitatea şi colectivismul primitiv. Odată cu împărţirea societăţii în clase antagoniste, m. capătă un caracter de clasă; în fiecare orîn-duire social-economică bazată pe proprietate privată, m. dominantă este m. clasei dominante din punct de vedere economic şi politic. Alături de m. dominantă, în fiecare orînduire bazată pe clase antagoniste s-a dezvoltat, mai ales în epoca descompunerii orîn-duirilor respective, o m. a maselor, care exprimă protestul celor dominaţi împotriva exploatării şi asupririi şi care a cuprins şi a îmbogăţit multe dintre normele elementare de dreptate şi de convieţuire elaborate în societatea gen-tilică. De-a lungul secolelor, normele elementare de convieţuire capătă un 473 Mk. mor caracter general-uman, constituind elementul de «continuitate al progresului m. Pe baza m. proletariatului revoluţionar (care exprimă interesele maselor de oameni ai muncii şi serveşte lupta lor împotriva asupririi capitaliste) a luat naştere, în condiţiile lichidării relaţiilor de exploatare, ra. socialistă. Fundamentată pe ideologia revoluţionară a clasei muncitoare, m. societăţii socialiste preia şi dezvoltă elementele general-umane ale sistemelor morale anterioare şi promovează în acelaşi timp norme şi principii proprii cu un pronunţat caracter revoluţionar : colectivismul, umanismul socialist, atitudinea înaintată faţă de avutul obştesc, principiul moral al muncii libere şi creatoare, patriotismul şi internaţionalismul socialist, integrate într-un principiu fundamental:adevotamentul faţă de socialism. în societatea socialistă, fiind determinată de noile relaţii de producţie, m. contribuie în acelaşi timp la consolidarea, la accelerarea ritmului dezvoltării sociale, la antrenarea largă a ma- selor în procesul făuririi conştiente a propriei lor bunăstări materiale şi spirituale. Prin întreaga sa activitate ideologică şi cultural-educativă, Partidul Comunist Român orientează afirmarea şi dezvoltarea m. în spiritul „Codului principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste", combătînd atitudinile, mentalităţile şi comportamentele învechite (rămăşiţe ale m. burgheze şi mic-burgheze), sprijinind formarea personalităţii morale specifice omului nou. MORAVURI (lat. mos „obicei"), comportări morale practice ale indivizilor sau grupurilor sociale conforme unor valori şi principii morale: obiceiuri, sentimente, convingeri care fundamentează moduri de conduită relativ stabile şi care caracterizează concepţiile şi atitudinile unei anumite colectivităţi, unui popor sau unei epoci istorice. în doctrina etică a şcolii franceze de sociologie se vorbeşte despre o ştiinţă a m., fundamentată pe con- 474 ceptul de „fapt moral" şi constituind o sociologie a moralei practice care, după L. Levy-Bruhl, ar permite crearea unei „arte morale raţionale" menite să asigure „igiena socială". „Ştiinţa m.“ îmbină contribuţii pozitive (critica ideii anistorice a imuabilităţii „naturii umane", afirmarea caracterului social şi obiectiv al faptului moral) cu neînţelegerea de esenţă sociologistă a momentului subiectiv al moralităţii. MORELLT (sec. 18), comunist utopic francez. A cerut desfiinţarea proprietăţii private, considerată de el ca izvor al viciilor morale şi al racilelor sociale. A preconizat instaurarea, cu ajutorul legislatorilor luminaţi, a unei orînduiri sociale „conforme raţiunii şi legilor naturii", întemeiată pe proprietatea colectivă şi pe obligaţia tuturor membrilor societăţii de a munci. Comunismul lui M., cu trăsături ascetice şi nivelatoare, l-a influenţat pe Babeuf. Op. pr.: „Codul naturii, sau adevăratul spirit al legilor ei" (1755). MORENO, Jacob Levy (1892 — 1975), sociolog şi psihiatru american, originar din România, fondatorul sociometriei. în 1927 s-a stabilit în S.U.A. A suferit influenţa lui Freud. A studiat relaţiile preferenţiale (atracţie, indiferenţă, respingere) dintre membrii grupurilor mici şi a elaborat tehnici de măsurare a acestor relaţii („steaua so-ciometrică", „sociograma", „matricea sociometrică" etc.). M. a pus accent pe sociometrie ca terapeutică de grup (»psihodramă'\ „sociodramă") pentru reducerea conflictelor interpersonale. Prioritatea acordată factorilor psihici sau uneori absolutizarea lor pun în evidenţă orientarea idealistă a teoriei lui M.; dar el are meritul de a fi subliniat importanţa relaţiilor interpersonale în cadrul microgrupurilor şi de a fi elaborat anumite metode şi tehnici de cercetare microsociologică parţial eficace în metodologia generală a sociologiei contemporane. Op. pr.: „Cine va supravieţui" (1934), „Sociometria şi rînduielile culturale" (1943), „Socio- Mk metria şi ştiinţa despre om“ (1956), „Culegere de sociometrie“ (1960), „Psi-hodramă" (3 voi., 1959—1969). MORFOLOGISM (ISTORICISM), curent de gîndire în filozofie şi ştiinţă, cunoscut şi sub denumirea de „nominalism cultural", activ în special în primele decenii ale sec. 20 şi promovat de Fr. Boas şi şcoala sa (A.L. Kroe-ber, C. Wissler, R.H. Lowie, A. Gol-denweisser ş.a.). Ca o. reacţie la evolu-ţionismul socio-cultural, m. se întemeiază pe ideea studierii „morfologice" a culturii, avînd la bază istoricul faptelor de cultură, conexiunile acestora şi raportarea lor la „totalitatea“ culturii. în cadrul acestui curent au fost elaborate concepte importante ale filozofiei culturii şi antropologiei culturale, ca: „superorganic" (A.L. Kroe-ber), „trăsătură culturală", „complex cultural" (C. Wissler), care contribuie la adîncirea înţelegerii fenomenelor de cultură. Din el s-a desprins configu-raţionismul, care, din nevoia aprofundării problemei motivaţiei psihologice a faptelor culturale, a evoluat spre sin-cronism. MORGAN, Canvey Lloyd (1852—1936), biolog şi filozof englez, reprezentant, alături de S. Alexander, ai orientării ontologice în neorealismul anglo-saxon. M. este unul dintre întemeietorii teoriei „evoluţiei emergente", care răstălmăceşte evoluţionismul într-un sens agnostic: apariţia bruscă a noului în procesul dezvoltării este concepută ca o creaţie complet contingenţă, nemotivată, imprevizibilă şi inexplicabilă. Teoria lui M. nu poate explica saltul calitativ şi nici pregătirea şi raţionalitatea noului. M. ajunge şi el la o teorie a „nivelurilor existenţei", considerate ca trepte discontinue, deosebite una de alta prin unele calităţi noi, „emergente"; aceste „niveluri" încep cu continuul „spaţiu-timp", căruia îi urmează psihicul şi omul şi se termină cu „zeitatea"; către aceasta omul ar simţi o năzuinţă din care ar izvorî mor sentimentul religios. în sens filozofic general, M. este un adept al idealismului; el consideră că dezvoltarea vieţii este în acelaşi timp fizică şi psihică; între materie şi conştiinţă nu există deosebire de conţinut; cunoaşterea se reduce la „relaţia de coincidenţă" a raţiunii (care e şi ea un „nivel al existenţei") cu obiectul ei. Op. pr.: „Biologie animală" (1887), „Introducere în psihologia comparativă" (1894), „Instinct şi experienţă" (1912), „Evoluţia emergentă" (1923), „Filozofia evoluţiei (1924), „Viaţă, cunoaştere şi spirit" (1926), „Emergenţa noutăţii" (1933). MORGAN, Lewis Henry (1818—1881). antropolog şi etnograf american, reprezentant al evoluţionismului sociocultural. A cercetat viaţa socială a unor triburi de indieni. Ca teoretician al unei „evoluţii sociale" determinate de un necontenit progres al tehnicilor de producţie, a adus un punct de vedere nou, ştiinţific în antropologie. Engels a apreciat că înseşi descoperirile făcute de M. şi interpretarea lor l-au adus pe acesta în mod spontan foarte aproape de concepţia materialistă a istoriei aşa cum a for-mulat-o Marx, deşi M. n-a cunoscut lucrările lui IVIarx. Periodizarea propusă de el cu privire la evoluţia „uni-lineară" a umanităţii („sălbăticie", „barbarie" şi „civilizaţie"), azi depăşită, a fost folosită de F. Engels în lucrarea „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului". Studiind formele succesive ale familiei, M. a emis teoria că „procrearea oamenilor", printr-o graduală eliminare a incestului, a permis o selecţie naturală a unor forme de familie din ce în ce mai evoluate. Tipologic, există o societate „veche" (numită de el şi „societas") şi o alta modernă (numită „civitas"), prima fiind caracterizată prin relaţii personale, organizate pe baza unor sisteme colective de rudenie (trib, fratrie şi gintă), iar cea de-a doua prin relaţii teritoriale, născute odată cu introducerea moştenirii în viaţa de 475 m mor familie. A folosit metoda comparativă în cercetarea* culturii diferitelor popoare şi a lansat conceptul de „supravieţuire" a vestigiilor culturale. Unele interpretări şi ipoteze ale lui M. nu s-au confirmat în cercetările antropologice ulterioare. Op. pr.: „Liga iro-chezilor" (1851), „Sistemele de con-sanguinitate şi de rudenie ale familiei umane" (1870), „Societatea veche" (1877). MORRIS, Charles (n. 1901), filozof şi lingvist american, continuator al lui Ch. Peirce în dezvoltarea teoriei semnelor, întemeietor al semioticii ca disciplină teoretică al cărei obiect îl constituie analiza sistemelor de semne şi de limbaj, precum şi a funcţiilor lor. M. apreciază că universul cunoaşte o continuă „semioză", semnele alcătuind fundamentul a trei tipuri de relaţii: relaţia sau funcţia semantică (cu obiectele); relaţia sau funcţia pragmatică (cu persoanele); relaţia sau funcţia sintactică (cu celelalte semne). Alte distincţii făcute clasifică semnele ca unisituaţionale sau pluri-situaţionale, personale şi interperso-nale, vagi şi precise, ambigue şi nonam-bigue. Pe baza semioticii generale a lui M. şi a clasificării trinitare a semnului, se sprijină interpretarea modernă a fenomenelor artistice în cadrul esteticii informaţionale. Op.: „Bazele teoriei semnelor" (1938), „Estetica şi teoria semnelor" (1939). MORUS (MORE), Thomas (1478 — 1535), gînditor umanist şi om de stat englez, unul dintre întemeitorii socialismului utopic. în renumita sa lucrare despre insula imaginară „Utopia" (în gr. „loc care nu există nicăieri"), publicată în 1516, M. a arătat că proprietatea privată este izvorul tuturor relelor sociale şi a condamnat metodele de expropriere folosite de moşieri faţă de ţărani în perioada acumulării primitive a capitalului. El a descris o societate ideală bazată pe proprietatea comună, în care munca este obliga- torie pentru toţi, iar producţia şi consumul sînt reglementate * raţional de stat. M. este primul gînditor care pune problema organizării produc-iei sociale la scara întregului stat. n aceleaşi condiţii, timpul liber este consacrat cultivării ştiinţelor şi artelor; copiii de ambele sexe primesc o instrucţiune egală. M. a idealizat munca manuală medievală şi a crezut că pentru muncile fizice grele vor fi folosiţi sclavi. MOSTOVSKI, Andrei (n. 1913), logician şi matematician polonez, fost preşedinte al Secţiei de logică, metodologia şi filozofia ştiinţelor (1972 — 1975) din cadrul Uniunii Internaţionale de Istoria şi Filozofia Ştiinţei. A abordat probleme de fundamentele matematicii şi teoria mulţimilor, teoria sistemelor axiomatice, teoria funcţiilor recursive. Op. pr.: „Logica matematică" (1948), „Demonstraţiile de nondecidabilitate în calculul funcţional intuiţionist" (1948), „Modele ale sistemelor axiomatice" (1952), „Enunţuri indecidabi-le în aritmetica formalizată. O expunere a teoriei lui Kurt Godel" (1952). MOTIVAŢIE, ansamblu al factorilor care-1 determină pe individ să îndeplinească anumite acţiuni sau să tindă spre anumite scopuri; corespondenţa acestor factori pe planul dinamicii psihologice interioare. M. determină o anumită stare de tensiune, care persistă pînă la atingerea scopului propus sau apariţia unei alte m., mai puternice. Cercetări recente s-au orientat spre studiul m. la animale; la oameni m. este însă deosebită calitativ, fiind condiţionată de trebuinţe materiale şi spirituale a căror satifacere se realizează în cadrul anumitor relaţii sociale. Factorii m. pot fi atît conştienţi, cît şi inconştienţi, dar specifice omului sînt conştientizarea motivelor care-1 orientează spre anumite acţiuni şi subordonarea satisfacerii trebuinţelor faţă de convingerile stabile ale persoanei. MO-ŢZ î(MO-DI) (c. 479—c. 381 î.e.n.), filozof chinez, exponent ideologic al păturilor orăşeneşti neavute. A condamnat asuprirea stfciâlă şi â' combătut ideea aristocratică a solidarităţii de castă, căreia i-a opus principiul „iubirii universale". A enunţat idei gnoseologice materialiste, care au fost dezvoltate ulterior de adepţii săi, „moiştii". MOUNIER, Emmanuel (1905—1950), filozof francez, reprezentant al personalismului, întemeietor al revistei „Es-prit". Spre deosebire de alţi personalista (L. Laberthonni£re, G. Madinier, M. Nedoncelle), M. propune o filozofie a persoanei mai puţin aservită spiritualismului de sursă creştină. Pentru el persoana este o realitate antitetică (materie-spirit, interioritate-exterioritate, angajare-degajare) şi concretă. Divulgînd starea de înstrăinare a omului în societatea burgheză, M. se pronunţă pentru o revoluţie personalistă şi comunitară care să suspende vechile relaţii sociale şi să instaureze o nouă ordine, a egalităţii şi dreptăţii. Dar, cu toate că recunoaşte chiar rolul istoric al proletariatului, M. crede că revoluţia politică trebuie să fie deschisă de una morală. Op. pr.: „Manifest în serviciul personalismu-lui“ (1936), „Tratat despre caracter" (1946), „Personalismul" (1949). MOZAISM, denumire dată iudaismului sau religiei iudaice, după numele lui Moise, personaj legendar considerat ca fiind principalul organizator şi legislator al acestei religii. MULTIPLU, v. UNICUL. MULŢIME, totalitate de obiecte numite elemente, dată fie prin indicarea acestora, fie prin enunţarea unei caracteristici comune lor şi numai lor (de ex., m. cărţilor unei biblioteci, m. dreptelor din plan, m. numerelor reale şi pozitive etc.). M. finită, m. care conţine un număr finit de elemente. M. infinită, m. care conţine un număr mun infinit de elemente (deex.,m.[2,4,8,...] a numerelor pare). M. numerabilă, m. ale cărei elemente pot fi puse în corespondenţă biunivocă cu elementele mulţimii [1, 2, 3, ...] numerelor naturale. M. vidă, m. care nu conţine nici un element. MUNCĂ, categorie fundamentală a teoriei lui Marx, ce desemnează o activitate socială Qonştientă, utilă, teleologic anticipată, de apropriere a forţelor naturale şi sociale prin intermediul unor unelte (instrumente, tehnici, metode) corespunzătoare, desfăşurată în scopul satisfacerii trebuinţelor, istoriceşte determinate, ale oamenilor şi ' ale societăţii şi avînd drept rezultat modificarea obiectului asupra căruia se exercită, transformarea acestuia într-un produs al ei. în esenţa ei, arată Marx, m. este „înainte de toate un proces între om şi natură, un proces în care omul mijloceşte, reglementează şi controlează prin propria sa activitate schimbul de substanţe dintre el şi natură“; acţionînd asupra naturii externe, „el îşi transformă în acelaşi timp propria sa natură", astfel încît „ca făuritor de valori de întrebuinţare, ca muncă utilă, munca este pentru om o condiţie de existenţă independentă de orice formă socială, o necesitate naturală eternă", care mijloceşte viaţa omenească. în istoria filozofiei, m. a constituit, din cele mai vechi timpuri, un obiect al reflecţiei teoretice, formulîn-du-se cu privire la natura, caracterul, valoarea, perspectivele ei, intuiţii şi idei de o remarcabilă şi rodnică profunzime (de ex., distincţia operată de Aristotel între gîndire şi confecţionare ca factori ai m.; aplicarea de către el a conceptului de dynamis — posibilitatea m. imanentă lucrătorului; ideea utilităţii şi valorii sociale a m. formulată de Bacon, Locke, Diderot; relevarea de către Rousseau a rolului istoric şi a caracterului contradictoriu al m. în depăşirea stării primitive de egalitate şi în trecerea la inegalitate; 477 mun teoria dreptului natural a luminiştilor francezi; conceperea m. ca datorie a personalităţii Tnorale şi condiţie de existenţă a celei fizice de către Fichte; despărţirea, de către N. Hartmann, a obiectivului propriu-zis al m. de recunoaşterea mijloacelor m., în opoziţie cu reprezentarea mistico-transcenden-tală a m. ca activitate a creatorului divin sau cu aceea a mitului biblic al m., ca pedeapsă pentru un fictiv păcat originar. Cu toate acestea însă, filozofia premarxistă nu a înţeles virtuţile demiurgice ale m. în antropogeneza şi sociogeneză, deoarece materialismul premarxist a conceput obiectul, realitatea în mod contemplativ, nu ca activitate umană senzorială, ca practică transformatoare. în acest context, Hegel este cel care a sesizat esenţa creatoare a m., considerînd omul ca rezultat al obiectivării prin m., şi sur-prinzînd faptul că raportul dintre trebuinţă şi satisfacerea ei este mijlocit de procesul m., respectiv de unealtă. Cu toate că la Hegel accentul cade pe m. intelectuală, spirituală, activitatea economică de producţie materială tre-cînd pe un loc secundar, în teza potrivit căreia m. mijloceşte conştiinţei de sine obiectualitatea concretă şi recunoaşterea ca existenţă în sine şi pentru sine, este implicată ideea că în şi prin m. se modifică atît obiectul cît şi subiectul m., deci că m. constituie baza umanizării naturii, a devenirii omului ca om. La Hegel, toate aceste idei au rămas însă, în cele din urmă, doar sugestii, premise ale unui mod corect de a pune problema fără ca soluţiile ei să fie dezvoltate. Explicitarea şi argumentarea teoretică multilaterală a unor asemenea idei, adîncirea înţelegerii obiectualizării prin m. ca dez-obiectualizare a autoînstrăinării şi depăşirii dialectice a autoînstrăinării prin m., constituie meritul istoric al filozofiei marxiste. Concepţia materialistă asupra istoriei se întemeiază pe adevărul că istoria este, în esenţă, procesul formării omului prin m., aceasta din urmă condiţionînd desprinderea de natură a societăţii şi constituind forma fundamentală a activităţii vitale a oamenilor. M. reprezintă modalitatea definitorie de raportare a omului la lume, căci scopul ideal precede în timp şi reglează însuşi procesul m., finalitatea fiind însuşirea conştientă de către om a produsului m», fapt care deosebeşte calitativ m. omenească de acţitfnile biologic-adaptative ale animalelor. Rolul decisiv al m. în devenirea omului rezidă în primul rînd în faptul^ că ea condiţionează saltul de la natură la cultură, pe care ea l-a produs prin crearea premiselor biologice ale hominizării (dezvoltarea mîinii, a simţurilor, a creierului ş.a.), prin formarea organelor specifice ale vorbirii, prin dezvoltarea capacităţilor cognitive, a gîndirii, a inteligenţei umane. Conştiinţa se constituie deci ca o componentă ideală, inseparabilă a procesului m., cele două dimensiuni acţio-nale ale omului, activitatea de reflectare, de cunoaştere (conştiinţa) şi activitatea materială, practică (munca) aflîndu-se în unitate indisolubilă: ceea ce în conştiinţă apare ca imagine, născută în procesul m., se obiectivează prin m., ca formă materializată. Ca activitate cu finalitate, m. începe odată cu confecţionarea uneltelor, acestea fiind elementele de legătură (mijlocită şi nemijlocită) între om, scop şi obiectul m.; pe de altă parte, dobîndirea deprinderilor de folosire a uneltelor reprezintă procesul istoric şi individual prin intermediul căruia omul intră în contact cu normele culturii, şi le însuşeşte, are loc integrarea lui înlăuntrul unui tip dat al relaţiilor de producţie şi al diviziunii sociale a m. în dezvoltarea societăţii, caracterul m., stimulentele, condiţiile sociale ale desfăşurării ei, atitudinea diferitelor grupuri şi clase sociale faţă de m. s-au schimbat substanţial, ea însăşi ridicîndu-se de la formele primitive rudimentare, dominate de servituţile înapoierii tehnice, trecînd prin cele dominate de relaţii de exploatare, 478 J>înă la formele superioare ale m. ibere, socialiste şi comuniste, unde m. apare ca primă şi definitorie trebuinţă vitală a omului. „Formarea omului nou trebuie să pornească de la adevărul binecunoscut după care munca, activitatea socială utilă constituie factorul determinant în formarea conştiinţei socialiste, în educarea morală şi politică a maselor. De aceea, este necesar să punem pe prim-plan educarea oamenilor, îndeosebi a tineretului, prin muncă şi pentru muncă. Societatea pe care o edificăm este societatea celor ce muncesc; ea se întemeiază nemijlocit pe munca creatoare a tuturor membrilor săi. Fiecare cetăţean trebuie să depună o activitate utilă societăţii, să contribuie activ la progresul general al ţării. Munca liberă, despovărată de exploatare, constituie unica sursă a sporirii avuţiei naţionale, a înfloririi atriei, a prosperităţii poporului şi a unăstării personale; de aceea, ea trebuie înţeleasă ca o necesitate, ca o îndatorire de onoare a fiecărui cetăţean şi, totodată, ca principalul mijloc de afirmare a personalităţii umane, a forţei creatoare a fiecărui cetăţean** (Nicolae Ceauşescu). Fiind forma fundamentală a obiectivării şi autoafirmării omului, m. are şi un conţinut moral-estetic: ea este creaţie şi conferă, prin aceasta, sensuri majore vieţii şi totodată constituie o sursă de bucurie şi satisfacţie, generate de jocul liber al forţelor fizice şi psihice ale fiinţei umane, stăpînă a naturii şi a destinelor sale istorice. O pătrunzătoare analiză a textelor clasice ale .materialismului istoric. în scopul valorificării bazelor teoretice ale conceptului de m« şi al stabilirii locului ei în sistemul categorial a întreprins Georg Lukâcs, în direcţia elaborării unei ontologii marxiste a existenţei sociale. El a acordat o atenţie deosebită caracterului anticipativ, teleologic şi cauzal al m., precum şi unităţii contradictorii a scopului şi mijloacelor de mM raportului subiect-obiect mediat de m. şi consecinţelor acestui raport in muş planul deciziei, al libertăţii şi determinării, argumentînd concluzia potrivit căreia m. reprezintă modelul oricărei practici sociale, categoria centrală a existenţei sociale. MURGU, Eftimie (1805-1870), gîndi-tor democrat-revoluţionar român, participant activ la revoluţia din 1848 în Banat, profesor de filozofie la Academia Mihăileană din Iaşi, unde a ţinut, în 1834, primul curs de filozofie din Moldova în limba română. Orientarea filozofică a lui M. este kantiană, prin filiera Imre Jânos, profesorul de filozofie al lui M. de la Budapesta. M. a promovat ideea originii latine a românilor, iar pe plan politic şi-a manifestat poziţia republicană, susţinînd necesitatea înarmării poporului pentru cucerirea şi păstrarea libertăţii naţionale şi sociale. Op. pr.: „Dezminţirea dizertaţiei apărută sub titlul că românii nu sînt de descendenţă romană şi argument că românii sînt urmaşi neîndoielnici ai romanilor" (1830), „Logica** (după Imre Jânos, 1837). MUŞOIU, Panait (1864-1944), gîndi-tor socialist român, autor al primei traduceri româneşti a „Manifestului Partidului Comunist“, propagator al ideilor marxiste în România. A militat pentru crearea partidului clasei muncitoare din România. în revistele socialiste al căror conducător sau fondator a fost („Munca**, „Mişcarea socială*', „Revista ideei“) a publicat articole pe teme politice şi sociale, de critică a exploatării şi a regimului burghezo-moşieresc, a religiei etc. A fost printre primii care a urmărit, în lumina materialismului istoric, evoluţia relaţiilor de producţie din ţara noastră. Abordînd problematica determinismului social, M. demonstrează caracterul legic al pie-jrii capitalismului şi al instaurării dictaturii proletariatului. El argumentează, de pe poziţii marxiste, necesitatea revoluţiei socialiste, rolul istoric al clasei muncitoare, însemnătatea orga- 479 nizării maselor şi a propagandei de idei în mişcarea socialistă. A militat activ pentru •luminarea şi organizarea" proletariatului, înţelegînd prin aceasta unirea socialismului ştiinţific cu mişcarea muncitorească în vederea înfăptuirii revoluţiei socialiste. Criticînd calea „legală" de luptă propagată de unii socialişti, M. recomanda o pregătire „integrală" a proletariatului, utilizarea tuturor mijloacelor de luptă, potrivit cu împrejurările; el respingea însă anarhismul de care a fost acuzat la un moment dat. M. a pledat pentru introducerea metodelor ştiinţifice în conducerea vieţii sociale, relevînd avantajele „metodei experimentale-Op. pr.: „Propaganda în mişcarea socială" (1891), „Determinismul social" (1892), „Despre mişcarea socialistă" (1893), „Metoda experimentală în politică (1893), „Scrieri" (postum, 1976). MUTAŢIE, transformare prin salt calitativ. în genetică se foloseşte termenul în două accepţii: a) accepţia veche (De Vries), care înţelege prin m. un proces amplu de remaniere a materialului ereditar şi cauzator al apariţiei bruşte a unei specii noi în sînul unei specii vechi; b) accepţia nouă, curentă, în care m. echivalează cu o variaţie ereditară ce afectează un singur „lo-cuS" din cromozom (sau din structuri echivalente), adică o singură unitate genetică (m. de genă, micromutaţie). Datorită remanierilor ori leziunilor cromozomiale pot apărea şi macro-mutaţii care afectează simultan mai multe gene. L. Blaga a vorbit despre „m. ontologice" care aduc nu numai noutăţi, ci şi noi „rînduieli", cum ar fi: apariţia vieţii pe Pămînt, apariţia plantelor, geneza primelor animale, antropogeneza. nar NARODNICISM (rus. narod „popor"), mişcare social-politică cu caracter revoluţionar din a doua jumătate a sec. 19 (deceniul al şaptelea), exprimînd în esenţă ideologia democraţiei ţărăneşti în Rusia. Narodnicii aveau o concepţie idealistă, neştiinţifică, despre societate; ei ignorau rolul hotărîtor al maselor populare în istorie, exagerau rolul personalităţii şi, pe această bază, foloseau tactica terorii individuale. Subapreciind dezvoltarea şi rolul clasei muncitoare în Rusia, narodnicii vedeau în ţărănime şi în intelectualitate singurele forţe sociale capabile să răstoarne ţarismul şi să instaureze socialismul pe calea dezvoltării obştii ţărăneşti. în ultimele două decenii ale sec. 19* n. a evoluat spre o poziţie liberal-conciliatoristă faţă de ţarism şi moşierime. Combaterea ideologică a n., începută de G.V. Plehanov, a fost desăvîrşită de către V.I. Lenin în lucrarea „Ce sînt «prietenii poporului» şi cum luptă ei împotriva social-de-mocraţilor?“. în ţara noastră, un curent înrudit cu n. din Rusia a fost poporanismul, propovăduit la începutul sec. 20 de către C. Stere. NATORP, Paul (1854—1924), logician, filozof şi pedagog german, reprezentant de seamă al idealismului logic neokantian al Şcolii de la Marburg. Este cunoscut prin lucrări istorico-filozofice în care interpretează creaţia marilor filozofi (Platon, Descartes etc.) în spiritul unui criticism „avant la let-tre“. Pe baza analizei conceptelor matematicii şi ale ştiinţelor naturii, N* a contribuit la elaborarea unei teorii scientiste a cunoaşterii, într-o perspectivă idealistă-logicis-tă, absolutizînd constructivismul gîndirii şi obiectele ideale din ştiinţa modernă, rupînd cunoaşterea de procesul reflectării realităţii obiective. N. a elaborat şi o filozofie sistematică, din care, dincolo de idealismul ei oarecum platonic, rămîne valabilă minuţioasa analiză şi sistematizare a categoriilor. întemeietor al pedagogiei sociale, N. a fundamentat-o în manieră eticistă, 481 m nat asociind-o cu teoria utopică şi reacţionară a • „socialismului etic", la elaborarea căreia a participat substanţial, precum şi cu propria sa teorie despre valoarea morală a religiei. Op. pr.: „Teoria cunoaşterii a lui Descartes" (1882), „Pedagogie socială" (1899), „Teoria ideilor a lui Platon" (1903), „Pestalozzi" (1909), „Fundamentele logice ale ştiinţelor exacte" (1910), „Idealismul social" (192Q), „Prelegeri asupra filozofiei practice" (postum, 1925), „Sistematică filozofică" (postum, 1958). NATURALISM 1. Doctrină după care nu există supranatural, natura exis-tînd prin ea însăşi, printr-un principiu imanent ei. 2. Denumire generică a teoriilor etice contemporane care întemeiază noţiunea binelui pe un principiu „natural" oarecare, adică pe un !>rincipiu situat „în afara moralei" din punctul de vedere al acelora pentru care morala este un domeniu absolut autonom), ca de ex., plăcerea, evoluţia biologică etc. 8. Denumire pentru un materialism neelaborat sistematic ; n« este „o descriere incompletă a materialismului" (Lenin). 4. (în artă) Doctrină estetică, apărută în a doua jumătate a secolului trecut, în suita realismului, care, ataşată mişcărilor sociale antiburgheze, influenţată de progresul ştiinţelor naturii şi de orientările filozofice şi sociologice generate de acesta, a propagat ideea că opera de artă trebuie să fie o copie fotografică a realităţii. Adepţii n. (E. Zola, fraţii Goncourt, A. Daudet, G. Courbet, parţial Flaubert ş.a.) şi-au propus să transcrie cu maximum de „neutralitate", fără selecţie şi transfigurare artistică, detaliile realităţii sociale (sau ale proceselor fiziologice, ale. manifestărilor morbide etc.). în măsura în care a depăşit îngustimea doctrinei, căpătînd semnificaţii social-politice şi etice, realitatea restituită de promotorii curentului şi opera lor artistică au marcat o sinceră şi izbutită reacţie împotriva idilismului denatu-rant şi nonartistic. 482 NATURĂ. 1. Materia sau existenţa în general, în opoziţie cu conştiinţă sau spiritul. în acest sens, termenul este folosit, de ex., de Engels în capitolul al II-lea din lucrarea „Lud-wig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane". N. este o realitate obiectivă, necreată şi indestructibilă, infinită, în continuă mişcare şi dezvoltare, guvernată de propriile sale legi. Ea este baza apariţiei şi existenţei omului, deci şi a spiritului, produsul ei cel mai înalt. 2, Existenţa din afara societăţii; regnul animal, vegetal, mineral etc. atunci cînd sînt definite în opoziţie cu omul sau cu societatea; tot ceea .ce constituie obiectul de cercetare al ştiinţelor naturii, inclusiv omul ca fiinţă biologică. 3. Esenţa, legitatea internă, determinarea calitativă, inalienabilă a unui lucru sau a unui proces (de ex., n. orînduirii sociale, n. psihicului, n. umană). NATURĂ UMANĂ, echivalent antropologic al conceptului ontologic de esenţă umană şi al categoriei de condiţie umană. N.u. este o sinteză de determinări bio-psihice şi sociale, dar în care socialul este asimilat de resortu* rile psihice interne sau interumane. Asupra n.u. a avut loc o îndelungă dezbatere, mai ales în sensul dacă omul este „bun" sau „rău" de la natură sau în ce sens este influenţat de societate, civilizaţie, ştiinţe, arte, moravuri. Unor poziţii extremiste, fie în sensul pesimismului tragic, fie în cel al unui optimism facil, care presupun o n.u. imuabilă, fixată odată pentru totdeauna, neschimbată şi neschimba-bilă, li se opune teza umanistă, sprijinită de psihologie şi antropologie, despre infinita maleabilitate şi plasticitate a n.u. De aici concluzia că normele şi instituţiile care condiţionează n.u. ţrebuie să fie ele însele perfect maleabile; nu există tipuri de cultură, modalităţi instituţionale şi normative care să exprime trăsături imuabile ale nai. Există un determinism biologic, dar mai ales unul social şi cultural al n.u. Ideea plasticităţii Orii* nu trebuie, însă, absolutizată; această idee nu este identică cu ideea perfectibilităţii fiinţei umane, care presupune constanţă, perenitate, ge-neral-uman. tn modul de a interpreta n.u. şi ideea perfectibilităţii sale, există în cultura europeană două orientări fundamentale: a) o orientare umanistă care recunoaşte omului capacitatea de a distinge între bine şi râu, de a acţiona conform posibilităţilor sale naturale şi spirituale, şi care este incompatibilă cu dogma creştină a corupţiei înnăscute a naturii umane. La rîndul ei, concepţia dup$ care omul este funciarmente bun, îşi are originea încă în umanismul antic, în special în cel socratic (pentru care ignoranţa şi nu o dispoziţie naturală a omului se află la originea răului) şi în cel al lui Protagoras (pentrţi care omul este măsură a tuturor lucrurilor); b) o orientare antiumanistă, avîndu-şi originea în gîndirea Sfîntului Augustin, care vede în mitul biblic al căderii lui Adam originea n.u. pervertite. în ultima perioadă a evului mediu, şi mai ales în Renaştere, s-a afirmat credinţa crescîndă în demnitatea omului, dar Luther şi Calvin au reînviat teza augustiniană despre un rău imanent căruia omul îi poate opune doar un sentiment de culpabilitate, de pocăinţă şi de supunere totală faţă de autoritatea bisericii. Imperfecţiunea omului apare ca un blestem care apasă asupra lui de la căderea în păcat a primilor oameni. Idealul de perfecţiune umană a fost proiectat nu o dată în trecut, fiind identificat cu începuturile „originare", mitice, în afară de timp şi istorie, în „vîrstă de aur" (Hesiod) sau în Paradisul biblic. în această optică aurorală sau religioasă, cunoaşterea, înţelegerea binelui şi răului, departe de a fi fost forţa care să-l propulseze pe om în istorie, a constituit cea mai nesăbuită aventură a spiritului său născînd, care, voind să fie asemenea zeilor, să ia cu asalt absolutul, a fost aruncat şi abandonat într-o lume total înstrăinată, la discreţia destinului orb. Ideea perfectibilităţii n*u. a fost reluată nat de filozofia luminilor şi de gîndirea progresistă a sec. 19. în civilizaţia modernă, cei mai consecvenţi continuatori ai tradiţiei umaniste sînt exponenţii gîndirii marxist-leniniste, teoria şi practica socialistă. Fără a nega însemnătatea şi ponderea componentelor biologic şi psihic ale n.u,, antropologia filozofică marxistă susţine totodată triplul caracter — social, istoric şi cultural — al n.u. Social, deoarece zestrea ereditară biologică oferă doar o sumă de virtualităţi pentru dezvoltarea omului într-un sens sau altul, ceea ce decide în ultimă analiză asupra conţinutului şi sensului acestei dezvoltări fiind factorii de ordin social. Istoric, deoarece n.u. nu este pur şi simplu un dat imuabil, o entitate abstractă, ci rezultatul unui complex proces în devenire. Ideea perfectibilităţii istorice inepuizabile a n.u. schimbă radical perspectiva întregii problematici umane, o integrează în istorie, taie nodul gordian al raportului dintre istoricitatea (relativitatea) şi universalitatea n.u., dintre libertatea omului, ca dat existenţial al n.u., şi libertatea sa, ca act şi produs al devenirii istorice. Cultural, deoarece din chiar zorile existenţei sale, împins de trebuinţele vieţii, dar şi de nevoi de ordin spiritual, explorînd misterele lumii înconjurătoare, omul şi-a construit treptat o lume de principii şi valori care ne dezvăluie semnificaţia majoră a omenescului, vocaţia lui supremă ca existenţă conştientă de sine, ca fiinţare specifică ce depăşeşte imediatul şi se proiectează în viitor, ca tendinţă realizată spre stabilitate şi permanenţă. Cultura este o realitate umană, distinctă şi originală în raport cu alte componente ale n.u. Componenta culturală a n.u. se referă, îndeosebi, la acele sisteme de valori comune care, fiind produsul istoriei, se clădesc totuşi pe un fond de umanizare a biologicului, de cristalizare socială a trăirilor şi relaţiilor afective. Fără a pierde din vedere variabilele istorice şi sociologice ale umanului, conceptul de n.u. ca loc de interferenţă a unor determinaţii bio- 483 .31* logice, sociologice, psihologice, axiologice, etice, exprimă în modul cel mai cuprinzător universalitatea şi permanenţa omenescului, acumulată de milenii şi proiectată, nelimitat, în viitor. N ATURFIL OZOFIE, v. FILOZOFIA NATURII. NAŢIONAL-INTERNAŢIONAL, categorii corelative ale materialismului istoric şi socialismului ştiinţific, expri-mînd legătura dialectică, intercondiţi-onarea dintre factorul naţional, care include interesele economice, politice şi ideologice specifice dezvoltării interne a unui stat sau a unei naţiuni, precum şi aspiraţiile şi idealurile de care este animat statul sau naţiunea respectivă, şi factorul internaţional, care include relaţiile dintre naţiuni sau state, aportul lor la schimbul mondial de valori materiale şi spirituale, precum şi principiile colaborării şi cooperării acestora. în lumea contem- Î>orană, accentuarea interdependenţe-or, a apropierii şi colaborării dintre popoare, conferă corelaţiei dintre factorul naţional şi cel internaţional o însemnătate de prim ordin pentru progresul fiecărei ţări, precum şi pentru consolidarea păcii şi asigurarea progresului în întreaga lume. Rolul hotărîtor în dezvoltarea fiecărei ţări, în victoria revoluţiei şi construcţiei socialiste îl au factorul intern, lupta şi munca poporului, punerea în valoare a resurselor materiale şi umane ale ţării. Totodată, factorul extern, evoluţia raportului de forţe pe plan mondial, colaborarea şi cooperarea internaţională, îşi exercită influenţa pozitivă sau negativă asupra dezvoltării istorice a popoarelor. Socialismul se construieşte într-un cadru naţional şi are, în acelaşi timp, un caracter internaţional, fiecare ţară socialistă constituind o entitate individualizată în ansamblul ţărilor sistemului mondial socialist. Noua orînduire socială atribuie un conţinut nou intereselor naţionale ca interese ale unor naţiuni socialiste în fruntea cărora se găseşte clasa muncitoare. Ele reprezintă elemente constitutive ale intereselor generale ale socialismului, iar acestea, la rîndul lor, au o indisolubilă legătură cu interesele naţionale fundamentale ale fiecărei ţări socialiste. ,;în mişcarea muncitorească ideile cu adevărat naţion.ile, care corespund faptelor economice, industriale şi agricole ce caracterizează starea naţiunii respective, sînt în acelaşi timp şi idei cu adevărat internaţionale" (F. Engels). Luarea în considerare a corelaţiei obiective n.-i., ca şi a corelaţiei general-particular-singular care o exprimă, are o esenţială însemnătate în elaborarea de către fiecare partid comunist a strategiei şi tacticii sale, corespunzător condiţiilor concrete în care îşi desfăşoară activitatea. P.C.R. consideră că între sarcinile naţionale şi cele internaţionale există o strînsă unitate dialectică, ele alcătuind două laturi ale activităţii de construire a socialismului, care se condiţionează reciproc şi care se cer armonios îm-Tjinate, pe baza principiilor socialisxnu-lui ştiinţific. „Nu poţi fi internaţionalist dacă nu îţi iubeşti propria naţiune, dacă nu lupţi pentru eliberarea ei, pentru făurirea naţiunii noi, socialiste. Tot astfel, nu poţi să fii un bun luptător pentru interesele naţiunii tale dacă nu acţionezi cu fermitate pentru dezvoltarea colaborării cu celelalte naţiuni, pe baza deplinei egalităţi în drepturi şi respectului reciproc. între interesele naţionale şi cele internaţionale nu numai că nu este nici o contradicţie, ci, dimpotrivă, există o deplină unitate dialectică" (Nicolae Ceauşescu). Dezvoltarea economiei şi culturii fiecărei ţări socialiste, ridicarea nivelului de trai al poporului, constituie o îndatorire patriotică, naţională a partîaului comunist din ţara respectivă şi, în acelaşi timp, repre^ zintă şi o îndatorire internaţionala, o contribuţie nemijlocită la dezvoltarea şi întărirea sistemului socialist mondial, la cauza generală a socialismului, în elaborarea politicii sale, P.C.R. are permanent în vedere atît condiţiile naţionale cît şi cele internaţionale, ca o m naţ cerinţă de prim ordin a edificării noii orînduiri sociale, a întăririi solidarităţii internaţionaliste a ţărilor socialiste, a mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale, a forţelor progresiste, antiimperialiste din întreaga lume. După cum relevă Programul Partidului Comunist Român, adoptat la cel de-al Xl-lea Congres, „înfăptuind revoluţia socialistă şi asigurînd edificarea cu succes a noii orînduiri sociale în patria noastră, poporul român a realizat nu numai o măreaţă operă istorică naţională, ci a adus totodată o contribuţie însemnată la lupta forţelor revoluţionare de pretutindeni pentru libertate şi progres social, la cauza întăririi socialismului în lume, la creşterea prestigiului şi influenţei sale asupra dezvoltării sociale contemporane". NAŢIONAL-UNIVERSAL, termeni corelativi ai filozofiei culturii. Naţionalul reprezintă un moment constitutiv intern al culturii, decurgînd din existenţa şi conştiinţa specifică a unui popor, a unei naţiuni; totalitate a notelor distinctive, proprii profilului spiritual al unui popor, mod specific de a gîndi, simţi şi acţiona în raport cu problemele sale proprii şi cu problemele umanităţii. Plămădite la confluenţa unui complex de elemente materiale şi spirituale, culturile naţionale au dobîndit note care le diferenţiază, caractere şi însuşiri care nu se pot obţine prin împrumut, pe calea influenţelor externe. Naţionalul, ca principiu modelator de cultură, se referă la ceea ce se denumeşte, în genere, specific naţional şi care nu se reduce la moştenirea trecutului, la elementele culturale tradiţionale, ci cuprinde suma manifestărilor de originalitate ale naţiunii, formele concrete în care apare şi se dezvoltă permanent conştiinţa de sine a unui popor. Specificul naţional în viaţa popoarelor, îndeosebi în cultură, ca o coordonată intimă de ordin spiritual, sinteză a unor felurite aptitudini şi manifestări psihologice, etice, estetice, filozofice, este un dat al istoriei naţio-< nale, o moştenire, dar mai ales un pro- ces istoric continuu. Naţionalul, mai mult decît un factor de particularizare, decît un criteriu obiectiv de delimitare a frontierelor culturale, reprezintă un teren fertil al creaţiei originale, un continuu generator de ciltură specifică. Universalul se referă, sub raport genetic, ontologic şi gnoseologic, la faptul că orice autentic act de cultură este o adaptare specifică şi general-umană la un anumit mediu , un proces continuu de descoperire a noului, de obiectivare şi condensare a energiei umane creatoare, un laborator de formare a eului, a omului ca personalitate, iar sub raport structural, sociologic şi istoric, are în vedere realizarea generală a esenţei umane, în unitatea şi solidaritatea spirituală a speciei umane, apărarea ei în faţa forţelor antiumane, distructivi de civilizaţie şi potrivnice păcii, progresului şi fericirii popoarelor. în acest înţeles, universalitatea culturală se referă la însăşi esenţa creaţiilor culturale în general, la însuşirile lor gnoseologice şi axiologice tipic omeneşti şi implicit umaniste. Umanul, în varietatea infinită a manifestărilor sale, este punctul central, axa de referinţă a întregului proces cultural şi constituie, deci, atributul cel mai general al operei de cultură. Realizarea umanului prin cultură reprezintă aspectul intensiv şi de profunzime al universalităţii culturale, în înţeles larg, universalul semnifică tot ceea ce uneşte şi este comun sau poate deveni comun tuturor popoarelor, valoarea sau valorile în care omul de pretutindeni se regăseşte pe sine oricînd. Identificîndu-se cu aspiraţiile şi idealurile de viaţă ale poporului, cu modul său propriu de gîndire şi acţiune, înscriindu-se pe orbita intereselor naţionale şi sociale, creaţia culturală proiectează, pe plan general, etern uman, o problematică specifică, coin-teresînd pe oamenii de pretutindeni, dezvăluind din experienţa propriului popor trăsături esenţiale ale condiţiei umane, semnele fundamentale ale umanului. Cultura universală nu este o 485 sumă a culturilor naţionale, ci o sinteză a valorilor umaniste şi progresiste, produse de culturile naţionale, Progresul culturii socialiste se bazează, ae ex., pe cunoaşterea şi însuşirea a tot ce are mai înaintat cultura comună a popoarelor, pe dezvoltarea largă a schimbului de valori spirituale între popoare. „Nici o naţiune nu se poate dezvolta, nu-şi poate înscrie cultura în sfera civilizaţiei mondiale, dacă se izolează, dacă nu participă la circuitul de valori spirituale" (Nicolae Geauşescu). Universalul, ca sinteză a culturilor naţionale, este o ipostază majoră, superioară a însăşi culturilor naţionale, ajunse la un înalt grad al dezvoltării şi afirmării lor umaniste. Intre naţional şi universal există o reciprocitate organică. Universalul pur, în stare absolută, nu există şi nu se poate manifesta. El există numai prin naţional, se legitimează prin specificul naţional. Problematica general-umană, de interes universal îşi găseşte răspunsurile adecvate numai prin intermediul trăirii ei diferite de la o colectivitate la alta. Universalul, ca şi naţionalul sînt, în acelaşi timp, rezultatul unui dublu proces istoric: adîncirea conştiinţei naţionale în făurirea valorilor de cultură şi universalizarea acestor valori, fertilizarea elementelor inedite ale specificului naţional prin tot ce a creat mai bun cultura mondială ca gîndire, sensibilitate şi valoare autentic umană. V. şi valorificare. NAŢIONALISM, ideologie şi atitudine politică burgheză în problema naţională. în dezvoltarea socială, caracterul şi rolul n. este diferit, în funcţie de condiţiile istorice. A avut un caracter progresist în perioada trecerii ţărilor europene de la feudalism la capitalism, contribuind la dezvoltarea conştiinţei naţionale, la formarea naţiunilor şi a statelor naţionale, la statornicirea orînduirii burgheze. Ulterior, n. a devenit, pentru burghezia reacţionară, o armă ideologică şi politică, folosită pentru a aţîţa ura de rasă şi naţională şi a justifica asuprirea naţională, tendinţele de expansiune şi politica agresivă promovată de cercurile monopoliste. în România, burghezia şi moşierimea au dus o politică de asuprire naţională, urmărind să învrăjbească oamenii muncii români şi de alte naţionalităţi. Cele mai virulent naţionaliste partide şi grupări politice au fost „Liga Apărării Naţionale Creştine" a lui A.C. Cuza, care, * în 1935, prin fuziunea cu Partidul Naţional Agrar, a format Partidul Naţional Creştin, şi mişcarea legionară de sub conducerea lui C. Zelea Codreanu. Reversul n. este cosmopolitismul, subminarea încrederii în forţele creatoare ale naţiunii, burghezia recurgînd la una sau alta dintre aceste două forme ale ideologiei sale, după cum cer interesele ei de clasă. N. este opus internaţionalismului proletar, fiind folosit de burghezie ca o diversiune menită să împiedice unitatea de luptă a oamenilor muncii din toate ţările împotriva exploatării. Socialismul ştiinţific face o demarcaţie netă între n. şi lupta pentru apărarea intereselor naţionale legitime ale fiecărui popor. Partidul Comunist Român se pronunţă ferm împotriva oricăror manifestări de n. şi şovinism, promovează consecvent o politică internă de înfăptuire a deplinei egalităţi în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate, iar pe plan extern, o politică de prietenie şi solidaritate internaţiona-listă cu toate ţările socialiste, cu partidele comuniste şi muncitoreşti, cu popoarele care luptă pentru dezvoltarea lor independentă şi suverană, cu forţele progresiste, antiimperialiste de pretutindeni. NAŢIUNE, formă de comunitate umană istoriceşte determinată, caracterizată prin comunitatea de limbă, de teritoriu, de viaţă economică, politică (statală) şi de cultură. Un element important îl constituie de asemenea conştiinţa naţională, sentimentul . apartenenţei la o anumită n. Deşi are, de regulă, o serie de premise etnice şi antropolo- m Sico, ii. nu este un fenomen etnic sau ioloşic (rasial), ci un fenomen social, constituit ca urmare a unui îndelungat proces istoric, în cursul căruia diferite neamuri, popoare şi rase s-au amestecat între ele, dînd naştere n. Formarea n. şi a statelor naţionale a avut un rol ae importanţă istorică în progresul feneral ebonomico-social al omenirii, tocesul de constituire a n. are loc începînd din perioada destrămării feudalismului şi statornicirii modului de producţie capitalist. N. a apărut pe scena istoriei odată cu dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie capitaliste, care a determinat formarea statelor naţionale burgheze, aşadar, odată cu dezvoltarea burgheziei şi, implicit, a proletariatului. Primul tip istoric de n. este deci n. burgheză, iî. burgheze nu sînt omogene, ci împărţite în clase antagoniste şi caracterizate prin lupta de clasă între exploatatori şi exploataţi. Dominaţia de clasă a burgheziei în cadrul n. ascute antagonismele de ( lasă, iar contradicţiile şi rivalităţile dintre burgheziile diferitelor ţări capitaliste generează vrajbă şi conflicte între n., tendinţe de subordonare şi de exploatare a n. mai mici şi mai slabe, de către cele puternice. Capitalismul generează şi întreţine în mod inevitabil o problemă naţională, inegalitatea şi asuprirea naţională, naţionalismul şi şovinismul. în procesul revoluţiei şi construcţiei socialiste, pe baza profundelor transformări în structura economică şi socială a societăţii, au loc schimbări radicale şi în structura şi fizionomia n., se înfăptuieşte transformarea n. burgheze în n. socialistă. N. socialistă se caracterizează prin: deţinerea puterii politice de către oamenii muncii de la oraşe şi sate; întemeierea vieţii economice pe proprietatea obştească asupra mijloacelor de producţie, ţelul întregii activităţi economice con-stituindu-1 ridicarea nivelului de trai al întregului popor; dispariţia antagonismelor sociale, relaţiile dintre categoriile sociale ale n* socialiste — muncitori, ţărani, intelectuali şi alţi oa- naţ meni ai muncii — fiind întemeiate pe comunitatea de interese politice, economice şi ideologice; dispariţia antagonismelor naţionale, raporturile dintre membrii societăţii, fără deosebire de naţionalitate, avînd ca fundament deplina egalitate în drepturi, colaborarea şi întrajutorarea frăţească; dezvoltarea învăţămîntului, ştiinţei şi culturii, ridicarea nivelului general de cunoaştere şi de instrucţie al populaţiei; formarea unei concepţii ştiinţifice despre lume şi viaţă, fundamentată pe materialismul dialectic şi istoric, concepţie străină şi opusă oricărui fel de naţionalism şi şovinism; conducerea societăţii de către partidul comunist. Formarea n. socialiste a însemnat şi schimbarea radicală a relaţiilor dintre n., făurirea unor relaţii de tip nou între ţările socialiste, întemeiate pe principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, întrajutorării tovărăşeşti, avantajului reciproc, neamestecului în treburile interne şi respectării integrităţii teritoriale, pe principiile internaţionalismului socialist, dat fiind faptul că dezvoltarea economico-socială a fiecărei n. socialiste contribuie la întărirea sistemului mondial socialist în ansamblul său, la creşterea influenţei socialismului în lume. Socialismul creează totodată condiţiile pentru îmbinarea organică, armonioasă a intereselor naţionale cu cele internaţionale ale popoarelor, pentru participarea fiecărei n. la circuitul mondial de valori materiale şi spirituale, la soluţionarea problemelor majore ale omenirii. în ţara noastră, n. română s-a constituit la mijlocul secolului trecut ca rezultat al dezvoltării istorice a poporului român, principalele etape ale acestui proces fiind dezvoltarea economico-socială şi spirituală a ţărilor române, formarea conştiinţei naţionale, Unirea Principatelor (1859), cucerirea independenţei de stat (1877) şi desăvîrşirea unităţii statului naţional (1918). N. română a devenit, în cursul revoluţiei şi construcţiei socialiste, o n. nouă, cu trăsături socialiste. Victoria deplină 487 şi definitivă^a socialismului, mutaţiile social-eeonomice şi cufturaie înfăptuite, rezolvarea In spiritul concepţiei lui Marx a problemei naţionale au dus la statornicirea unor relaţii de uni- . tate__între__oamenii muncii _români cei aparţinînd naţionalităţilor con-ocuitoare, la desfăşurarea unui proces de întărire continuă a unităţii moral-politice a întregului popor. „Transformările petrecute în perioada de după Eliberare în viaţa economică şi structura socială a ţării, victoria socialismului la oraşe şi sate au creat condiţii pentru afirmarea din plin a fiinţei naţionale a poporului român, pentru dezvoltarea şi înflorirea multilaterală a naţiunii noastre sbcialiste" (Nicolae Ceauşescu). In socialism, n. găseşte condiţiile unei depline afirmări, ale dezvoltării multilaterale şi ale înfloririi tuturor potenţelor şi aptitudinilor ei creatoare, înfăptuirea politicii partidului comunist şi a statului socialist fiind principala garanţie a acestei dezvoltări. Schimbările economice, sociale, culturale, care se vor accentua în procesul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a înaintării patriei noastre spre comunism vor genera o tot mai mare apropiere între muncitorime şi ţărănime, între toate categoriile sociale, între oamenii muncii români şi cei aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare, vor determina întărirea tot mai puternică a coeziunii întregului popor muncitor. N., ca formă de comunitate umană, departe de a fi o categorie istoriceşte depăşită, se afirmă în prezent şi va continua să se afirme o îndelungată perioadă de timp ca un important factor al progresului social. Analiza dezvoltării sociale în lumina materialismului dialectic şi istoric demonstrează că n. nu şi-a încheiat rolul în istorie. Dimpotrivă, viaţa atestă cu putere că statul naţional, sînt chemate să aibă şi în continuare, pentru o lungă perioadă de timp, un rol de mare însemnătate în societate, în lupta împotriva politicii imperialiste colonialiste şi neocolonialiste, pentru lichidarea vechilor relaţii de inegalitate şi aşezare a raporturilor dintre state pe principii noi, democratice, de demnitate şi suveranitate. Procesul formării n. şi a statelor naţionale continuă să se desfăşoare cu vigoare în lumea contemporană, pe toate continentele, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, eliberate de sub dominaţia colonială. Dar şi în ţările unde n. s-au constituit de mult, sentimentele naţionale constituie factori primordiali ai luptei democratice, antiimperialiste, respectarea suveranităţii şi independenţei naţionale reprezentînd o cerinţă de bază a cooperării internaţionale, a participării la diviziunea internaţională a muncii, unul dintre principalele obiective ale luptei pentru zădărnicirea tentativelor de înrobire a popoarelor şi de provocare a conflagraţiilor mondiale. Partidul Comunist Român are permanent în vedere faptul că, atît în perioada construcţiei socialiste cît şi în procesul înaintării spre comunism, pentru multă vreme n. şi statul naţional vor avea uno*ol de mare importanţă istorică, întărirea n. şi a statului naţional independent şi suveran constituind o necesitate legică, obiectivă, în conformitate cu aceasta Partidul Comunist Român consideră că grija pentru dezvoltarea naţiunii, a trăsăturilor ei noi care apar în socialism, constituie o parte integrantă a înseşi edificării noii orînduiri. Preocuparea pentru înflorirea naţiunii socialiste nu poate fi în nici un fel opusă colaborării şi solidarităţii internaţionale. Aşa cum se subliniază şi în Programul partidului, întărirea naţiunii, dezvoltarea fiecărei ţări socialiste duc la întărirea solidarităţii acestora, la dezvoltarea colaborării, a raporturilor noi, bazate pe deplină egalitate între state. Numai respec-tîndu-se interesele fiecărei naţiuni se pot crea condiţii pentru stabilirea unor relaţii cu adevărat libere între state, se poate realiza o tot mai mare apropiere intre ele. Nesocotirea intereselor vitale ale popoarelor şi a voinţei lor de a-şi făuri destinul în mod liber, fără amestec din afară, tolerarea încălcării suverani- tăţii sacre a poporului ar însemna abdicarea de la principiile socialismului ştiinţific, alunecarea pe poziţiile cosmopolitismului şi nihilismului naţional, cu mari daune pentru cauza socialismului şi păcii. în comunismul pe deplin construit, se va ajunge, desigur, la dispariţia treptată a statelor naţionale, a unor deosebiri esenţiale între n., dar n. va continua sa existe în cadrul unei organizări proprii, ca entităţi comunitare distincte. Concomitent cu problema n. se pune şi aceea a abordării marxiste a problemei naţionalităţilor conlocuitoare. Avînd în vedere câexisţenţa acestora pe teritoriul României este o realitate istorică, căţdet-aiungul! veacurilor aceste populaţii au trăit, au muncit şi au luptat împreuna cu poporul român pentru libertatea socială şi naţională, pentru progres şi civilizaţie, P.C.R. duce o politică de consolidare şi dezvoltare continuă a acestei colaborări, în interesul înaintării cu succes a întregului popor pe calea socialismului şi comunismului. Partidul nostru apreciază câ preocuparea pentru asigurarea deplinei egalităţi în drepturi a oamenilor muncii aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare, pentru soluţionarea problemelor ior specifice, îşi păstrează importanţa în întreaga perioadă de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de trecere spre comunism. Politica marxistă a partidului în problema naţională se reflectă în primul rînd în repartizarea forţelor de producţie, în dezvoltarea industrială a tuturor judeţelor ţării — ceea ce asigură condiţii materiale de realizare a egalităţii depline în drepturi — precum şi în dezvoltarea învăţămîntului, culturii şi artei, a celorlalte activităţi sociale; în limba proprie, ^Partidul nostru va acţiona cu toată fermitatea şi în viitor pentru cimentarea trainică a prieteniei şi unităţii dintre toţi oamenii muncii — români, maghiari, germani, SÎrbi şi de alte naţionalităţi — pe baza stimei reciproce, a deplinei egalităţi fa drepturi, pentru dezvoltarea prie- teniei şi frăţiei în lupta şi munca pentru prosperitatea României, pentru bunăstarea şi fericirea întregului nostru popor" (Nicolae Ceauşescu). Problema naţionalităţilor conlocuitoare din cadrul statelor naţionale trebuie pusă în lumina perspectivei istorice a dezvoltării forţelor de producţie şi perfecţionării relaţiilor sociale, a dispariţiei claselor şi categoriilor sociale, a omogenizării şi formării unei societăţi unice a oamenilor muncii, a dispariţiei treptate, în comunism, a n. Concomitent cu înflorirea n. şi a naţionalităţilor conlocuitoare, cu rezolvarea în spirit marxist a problemei naţionale în cadrul fiecărui stat, cu omogenizarea tot mai accentuată a societăţii comuniste, se va desfăşura şi procesul de apropiere între naţiuni, în perspectiva unor profunde transformări revoluţionare pe plan internaţional. Se va păstra însă specificul propriu fiecărui popor, societatea comunistă definindu-se nu prin negarea ci prin recunoaşterea acestui specific. Respectarea trăsăturilor proprii fiecărei n. constituie un factor de co- laborare şi de apropiere între popoare, de realizare a adevăratei libertăţi şi a unei reale egalităţi, atît ale oamenilor, cît şi ale popoarelor. NĂDEJDE, Ioan (1854-1927), pu-blicist, istoric şi jurist român. în perioada în care a făcut parte din mişcării socialistă (ultimele două decenii ale sec. 19), a participat la editarea revistelor teoretice „Contemporanul", „Revista socială" şi „Critica socială". N. a contribuit la răspîndi-rea teoriilor ştiinţifice din domeniul ştiinţelor naturii, la combaterea obscurantismului şi a misticismului, pro-fesînd o filozofie materialistă ateistă. Traducător al unor lucrări ale clasicilor socialismului ştiinţific („Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului", traducere integrală), N. a evidenţiat valoarea filozofică a marxismului ca sinteză a materialismului şi dialecticii şi în special ca interpreta- nea re ştiinţifică dezvoltării isto- rico-sociale, reîevînd totodată însemnătatea sa metodologică. în viaţa politică, >T. s-a situat pe poziţii reformiste. Op. pr.: „Ce ştim despre lume'1, „Este oare spirit ca ceva deosebit de materie? Este sau nu Dumnezeu?4' (1881 — 1884), „Viaţa lui Ştefan cel Mare şi cel Bun, Domnul Moldovei“ (1883), „Schiţă despre Miron Costin şi vremea lui‘£ (1888), „Concepţia materialistă dialectică a istoriei sau materialismul economic" (1892). NEANT, noţiune care desemnează nefiinţa, nonexistenţă, determinaţii opuse existenţei. Este o categorie ontologică centrală a unor sisteme filozofice idealiste (budismul, Platon şi neoplatonismul, mistica pan teistă creştină, Hegel). în filozofia contemporană, problematica n, apare mai ales în existenţialismul lui Heidegger şi Sartre, unde D« este definit în raport cu existenţa omenească. După Sartre, n. în sine nu poate exista, el se manifestă în lume numai datorită conştiinţei umane. Conştiinţa (fiinţa pentru sine) dezvăluie n. în măsura în care ea se afirmă ca ceva principial deosebit de existenţă (de fiinţa în sine), ca libertate. în ontologia lui Heidegger, analiza n. urmăreşte mai ales să dezvăluie sensul şi rezultatele trăirii n» Prin trăirea propriei sale finitudini, prin experienţa n., omul se cunoaşte pe sine ca existenţă deosebită atît de natură, cît şi de ceilalţi oameni, de genul uman ca atare. în felul acesta, potrivit pesimismului heideggerian, „autenticitatea'‘ existenţei s-ar putea dobîndi numai prin trăirea n,, a morţii. Ideea n. ca nonexistenţă absolută nu este compatibilă cu filozofia materialistă, întrucît aceasta afirmă caracterul etern şi infinit al realităţii materiale; materialismul poate admite numai o nonexistenţă determinată, ca negaţie a unei existenţe determinate. NECESITATE ŞI INTÎMPLARE, termeni filozofici corelativi şi centrali în teoria determinismului. Necesitatea desemnează însuşirile şi raporturile care au un temei intern, decurgînd inevitabil din esenţa lucrurilor, din legile lor de dezvoltare. Întîmplarea desemnează însuşiri şi raporturi care au un temei extern, fiind, în consecinţă, neesenţiale; spre deosebire de necesitate, întîmplarea nu are o modalitate de desfăşurare obligatorie, inevitabilă, putînd să aibă loc sau nu, să apară mai devreme sau mai tîrziu, să se manifeste într-o formă sau alta. în opoziţie cu idealismul obiectiv, care atribuie necesităţii o bază spirituală exterioară lumii (divinitatea, ideea absolută etc.) şi cu idealismul subiectiv, care neagă necesitatea obiectivă, recunoscînd numai necesitatea subiectivă, proprie conştiinţei umane, materialismul arată că necesitatea este imanentă lumii materiale, realităţii obiective, fiind totodată prezentă în realitatea subiectivă. Materialismul dialectic combate, de asemenea, denaturările metafizice ale corelaţiei dintre n.şi L: absolutizarea necesităţii (de ex. Holbach, care consideră că „totul este necesar"), poziţie care duce în cele din urmă la fatalism; reducerea întîmplării la necesitate (deex., Democrit sau Spinoza, care considerau întîmplările ca fenomene necesare cu cauze încă necunoscute); opunerea rigidă a n. şi î. (de ex., Chr. Wolff, care considera că un lucru este sau întîmplător, sau necesar); absolutizarea întîmplării (proprie in-determinismului, care consideră că lumea ar fi o acumulare haotică’de întîmplări). Materialismul dialectic a-rată că n, şi î. nu există în formă pură, că orice lucru este o unitate dialectică a n. şi î., că aceste determinări se întrepătrund, se mijlocesc şi, în procesul dezvoltării, se transformă reciproc, trec una într-alta. Corelaţia complexă a n. şi î. a fost rezumată de F. Engels prin trei teze strîns înrudite: 1) întîmplarea reprezintă o formă de manifestare a necesităţii; 2) ea este o completare a necesităţii; 3) necesitatea, ca tendinţă dominantă, îşi croieşte drum prin mulţimea întîmplă-rilor. Ultima teză explicitează temeiul 490 obiectiv şi specificul legităţilor statistice, integrarea îor în domeniul determinismului universal. Totodată, materialismul dialectic are meritul de a fi subliniat caracterul concret şi istoric al necesităţii, determinat de condiţiile care însoţesc şi prin care se manifestă specific necesitatea. V. şi libertate şi necesitate; contingenţă; hazard. NEDETERMINARE, v. RELAŢII DE NEDETERMINARE; INDETERMI-NISM. NEGAREA NEGAŢIEI, principiu fundamental al dialecticii materialiste conform căruia dezvoltarea, înţeleasă ca proces continuu de înnoire, de negare şi preluare selectivă a vechiului, se desfăşoară astfel încît elemente ale unei calităţi negate anterior revin, cu unele modificări esenţiale, pe o nouă treaptă a dezvoltării, în cadrul unei calităţi noi, ca o consecinţă a altui proces de negare. Dezvoltarea este concepută astfel ca o reluare şi repetare la nivele superioare a unor note esenţiale aie calităţilor originare. N.n, nu epui* zează conţinutul dezvoltării. Spre deosebire de legea unităţii şi luptei contrariilor, care exprimă izvorul dezvoltării, şi de legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative, care exprimă modalitatea de rezolvare a contradicţiilor şi desemnează meca-nismul intern al dezvoltării, n.n.* sprijinindu-se pe aceste legi, se referă la relaţiile dintre diferite stadii ale procesului dezvoltării, indică tendinţele şi sensul general al acesteia. N.n. are loc prin preluarea şi dezvoltarea laturilor pozitive ale vechiului şi înlăturarea celor negative, pe o cale adeseori ocolită, marcînd reveniri, involuţii, cotituri şi zigzaguri. N.n. reflectă unitatea continuităţii şi discontinuităţii în procesul dezvoltării, înlănţuirea lăuntrică a etapelor acestui proces, corelaţia complexă a vechiului şi noului, „întoarcerea aparentă la vechi“, „repetarea într-un stadiu superior a anumitor trăsături, însuşiri neg etc. din stadiul inferior' (V.I. Lenin), în opoziţie cu concepţiile metafizice unilaterale, care prezintă dezvoltarea, fie ca o mişcare rectilinie (ceea ce implică o explicaţie simplista, liniară, a progresului, exclusiv ca continuitate; v. evoluţionista plat}, fie ca o mişcare in cerc închis (ceea ce implică, în cele din urmă, negarea oricărui progres; v. ciclul istoric), materialismul dialectic arata că „traiectoria" imprimată dezvoltării de acţiunea legii n.n. poate fi redată cel mai adecvat prin imaginea spiralei, care sugerează atît ideea repetării parţiale în procesul mişcării, cît şi ideea ridicării acesteia pe un pian superior. Leg^a n.n. nu acţionează nemijlocit., în med automat, ci numai prin intermediul legilor specifice unui anumit domeniu ai realităţii obiective (de ex., legea biogenetică fundamentală, succesiunea periodică a elementelor chimice din tabloul periodic al elementelor, evoluţia şi transformarea speciilor, ciclul dialectic al formaţiunilor sociale de ia comuna primitivă la comunism, succesiunea dialectică a teoriilor ştiinţifice etc.). Intuiţii preţioase privind n.n. se găsesc în antichitate ia Heraclit, iar în epoca modernă la Rousseau, Diderot ş.a. Prima teorie sistematică a acestei legi dialectice a fost elaborată de Hegel, care a legat-o însă, în spiritul idealismului său obiectiv, de auto-dezvoltarea ideii absolute. De asemenea, din aceleaşi raţiuni dictate de sistemul său filozofic. Hegel interpreta rigid, stereotip, n.n., redueînd-o la schema triadiea (afirmaţie, negaţie, negarea negaţiei; teza, antiteză, sinteză). Marx şi Engels apreciind această schemă hegeliană ca pe un fel de „pat al lui Procust“ în care autorul său încerca să încătuşeze realitatea, au conferit n«ne semnificaţia de principiu al repetabilităţii în dezvoltare, de tendinţă generală a progresului, care se realizează diferit, indiferent de numărul de negări succesive care preced momentul revenirii pe o bază superioară (a n.n,). De aceea, în sens mai general, 491 M neg mii. se mai»poate denumi legea dialectică a repetabilităţii în dezvoltare. NE GAT1VITATE, principiu sau funcţie a negaţiei care se exercită, potrivit dialecticii hegeliene, ca tendinţă imanentă a contradicţiei, spre autodepăşire şi autodezvoltare. Unele idei valoroase privind existenţa n. ne vin din antichitate (Heraclit) sau de la Spinoza şi Kant. K. Marx a apreciat, în scrierile din tinereţe, în mod special, contribuţia adusă de Hegel la explicitarea n. pe care a considerat-o drept funcţia critică însăşi a devenirii şi progresului. Sensul hegelian şi marxist al termenului subliniază tocmai caracterul pozitiv, creator al n. Marx a depăşit însă caracterul abstract-speculativ al interpretării hegeliene, atribuind n. o semnificaţie materialistă şi consecvent dialectică, raportînd-o la întreaga existenţă. Reluată, în sens pesimist şi neoromantic, de unii reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt şi ai „teoriei critice" proprie acestora (Th. Adorno, M. Horkheimer, H. Marcuse),ai neohege-lianismului (Jean Wahl, J. Hyppolite), ai existenţialismului (S. Kierkegaard, J.P. Sartre, A. Camus), n. a fost concepută ca rupere absolută a negativului de pozitiv, ca principiu al contradicţiei ireconciliabile dintre yiEu“ şi lume, dintre individ şi societate, ca respingere abstractă a existentului („dialectica negativă", „dialectica tragică", „dialectica paradoxală"). V şi dialectică; teologia dialectică; pesimism. NEGAŢIE, 1. (în filozofie) Categorie a dialecticii care reflectă trecerea de la vechi la nou, unitatea dintre continuu şi discontinuu în procesul dezvoltării. în opoziţie cu metafizica, care atribuie n. un izvor extern, un caracter întîmplător, exclusiv distructiv, materialismul dialectic consideră că izvorul principal al n. rezidă în contradicţiile interne ale obiectelor şi fenomenelor şi, ca atare, procesul negării are un caracter obiectiv şi necesar, o funcţionalitate care 492 nu se reduce Ia momentul negării, al distrugerii şi înlăturării elementelor negative ale vechiului, ci care cuprinde şi momentul afirmării, al preluării elementelor pozitive ale vechiului şi ridicarea acestora pe un plan superior (depăşire, constructivitate), asigurînd astfel unitatea dintre continuitate şi discontinuitate în procesul dezvoltării. La nivelul mişcării individuale, n. se efectuează fie în sens progresiv, fie în sens regresiv; la nivelul mişcării ansamblului, n. se realizează însă totdeauna în sens progresiv, procesul devenirii înfăptuindu-se ca o mişcare ascendentă, ca o înnoire permanentă, a cărei structură este dezvăluită de legea negării negaţiei. 2. (în logică) Operator logic monar reprezentat în limba naturală prin expresii ca: „Nu este adevărat că...", „Nu este cazul ca,.." etc. în calculul propoziţional asociat logicii propoziţiilor, n. se scrie cu o bară aşezată în faţa sau deasupra propoziţiei pe care a afectează, fie prin unul din semnele fie prin litera N aşezate în faţa propoziţiei. Principala funcţie a operatorului n. este de a respinge o expresie, iar atunci cînd calculul logic se bazează pe numai două valori de adevăr, n. schimbă cele două valori una în cealaltă. în logica bivalentă n. se defineşte astfel: n. unui enunţ adevărat este falsă, iar n. unui enunţ fals este adevărată şi se bucură de proprietatea după care dubla negaţie a unui enunţ este echivalentă cu afirmarea enunţului respectiv. NE GENTROPIE, denumire dată (de Schrodinger, Brillouin etc.) acelei părţi din energie capabilă să fie utilizată de sistemele naturale şi artificiale pentru a produce un lucru oarecare. Organismele vii, de pildă, fiind sisteme deschise, introduc din mediu n. pentru acţiune, pentru creştere şi pentru menţinerea structurii. Există o relaţie simplă, de echivalenţă, între n. şi cantitatea de informaţie; nu se poate genera mai multă informaţie decît n. i§ cheltuită. V entropie; ordine; echilibru ; simetr ie; reversibilitate. NEGULESCU, Petre P. (1872-1951), filozof român. A fost profesor de logică, istoria şi enciclopedia filozofiei la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, în interpretarea naturii, N. a afirmat unitatea materială a lumii, a respins finalismul şi a promovat o concepţie evoluţionistă, militînd pentru o filozofie legată de ştiinţele naturii. în concepţia sa, filozofia are ca sarcină analiza primelor principii şi sinteza ultimelor concluzii ale ştiinţei. N. a fost un propagandist fervent al darvi-nismului. El a apărat ideea determinismului, ajungînd la concluzii ateiste, în gnoseologie, a criticat idealismul subiectiv, atît în forma sa aprioristă, cît şi în forma sa empiristă dar s-a situat, în linereţe, pe o poziţie agnostică, susţinînd, sub influenţa lui H.Spen-cer, că esenţa realităţii nu poate fi cunoscută. Recunoscînd realitatea progresului în dezvoltarea socială, N. a atribuit factorilor psihologici un rol hotărîtor în această dezvoltare, precum şi în explicarea fenomenelor culturii. în lucrările sale, ample şi documentate, de istorie a filozofiei, a acordat o anumită însemnătate şi condiţiilor social-istorice. în domeniul social-politic, N. a criticat rasismul şi fascismul de pe poziţii liberal-burgheze. Lucrările sale de estetică din tinereţe au fost influenţate de concepţiile lui Titu Maiorescu. Op. pr: „Critica apriorismului şi empirismului" (1892), „Psihologia stilului" (1896), „Filozofia Renaşterii" (3 voi., 1910—1940), „Geneza formelor culturii" (1934), „Academia platonică din Florenţa" (1936), „Destinul omenirii" (4 voi., 1938—1946, voi. al V-lea, postum, 1971), „Istoria filozofiei contemporane" (5 voi, 1941 — 1945), „Problema cunoaşterii" (pos-tiim, 1969), „Istoria filozofiei moderne" ; (postum, 1972), „Problema ontologi-(postum, 1972), „Problema cos-|mologică" (postum, 1977). neo NELSON, Leonard (1882-1927), filo-zof, logician şi istoric al filozofiei, reprezentant al orientării psihologiste în neokantianismul german. Pornind de la Fries, N. a dat o interpretare proprie kantianismului, polemizînd cu idealismul „logic" aJT Şcolii de la Marburg şi legînd procesele de gîndire de baza lor psihică. Gînditor cu temeinică formaţie matematică şi logică, N. a respins convenţionalismul* şi a optat pentru ideea că matematica este, în esenţă, o construcţie în intuiţie, antici-pînd intuiţionismul matematic al şcolii Iu* Brouwer şi Heyting. N. a elaborat lucrări ample de etică, filozofia dreptului, dar mai ales de istoria filozofiei, înţeleasă ca istorie a problemelor şi conceptelor filozofiei. Op. pr.: „Metoda critică şi relaţia psihologiei cu filozofia" (1904), „Despre aşa-zisa problemă a cunoaşterii " (1908), „Imposibilitatea teoriei cunoaşterii" (1911), „Contribuţii la filozofia logicii şi matematicii" (postum, 1959), „De la Hume şi Kant la Hegel şi Fries" (postum, 1962). NEOANARHISM, v. ANARHISM. NEOARISTOTlELISM, v. ARISTOTE-LISM. NEOCONFUCIANISM, curent filozofic care a apărut în China, în sec. 10—12, ca expresie a ideologiei feudalilor laici. N. cuprinde două tendinţe opuse, ambele invocînd paternitatea lui Con-fucius: una materialistă, reprezentată îndeosebi de Cian Tzai (1020—1077), şi alta idealistă, reprezentată mai ales prin Ciu Si (1130—1200), a cărui doctrină a căpătat caracter oficial de stat în China feudală. N. idealist are şi o importantă ramură japoneză. Se mai numeşte ortodoxism, şcoală ortodoxă. NEOCRITICISM, orientare filozofică inspirată din criticismul kantian, variantă franceză a neokantianismului, reprezentată de Charles Renouvier, E. Pillon, L. Prat, L. Dauriac, L. Li-ard, V. Brochard şi O. Hamelin. 493 neo NEODARVIMSM, curent biologic evoluţionist care recunoaşte drept „mecanisme" ale evoluţiei vieţuitoarelor exclusiv mutaţia şi selecţia, respingînd intervenţia directă a factorilor de mediu şi ereditatea caracterelor dobîndite. Promotorul n. a fost A. Weismann (1834—1914), care a postulat împărţirea corpului în elemente somatice (singurele care sînt influenţate de mediu) şi elemente germinative (alcătuind o linie continuă de-a lungul generaţiilor, singurele care au rol în procesul evoluţiei filogenetice). Ideea localizării cromozomiale a factorilor ereditari, emisă de acelaşi autor, s-a dovedit o ipoteză de lucru fecundă. N. e legat de realizări importante în genetică şi de combaterea neovitalismului. Totuşi, ca doctrină autogenetistă, accen-tuînd asupra separaţiei germen-soma şi asupra rolului întîmplării în evoluţie, n. are note de mecanicism; perspectiva sa este prea puţin dialectică; în consecinţă, n. tinde uneori spre compromisuri cu idealismul. Reprezentanţi de seamă ai n. în sec. 20 sînt: Th. H. Morgan, J. Huxley şi G. G. Simpson. NEOFREUDISM, totalitate a curentelor psihanalitice dezvoltate după anul 1930. O caracteristică comună a acestora este renunţarea la tezele panse-xualiste şi biologizante ale lui S. Freud, ca şi la conceperea rigidă a stadiilor de dezvoltare ale psihicului infantil; ele subliniază în schimb importanţa factorilor actuali (personali şi sociali) în geneza nevrozelor. Printre reprezentanţii cei mai cunoscuţi ai n., dezvoltat mai ales în S. U. A., se numără K. Horney, E. Fromm, A. Kardiner. Ultimul a elaborat conceptul de „personalitate de bază", caracteristică pentru o colectivitate anumită, concept folosit şi în antropologia socială şi culturală. Alte dezvoltări ale n. au un interes medical mai larg, făcînd parte din curentul medicinii psihosomatice. NE OHEGELIANISM, curent filozofic idealist contemporan, apărut în Anglia 494 (F. H. Bradley, B. Bosanquet ) şi în S. U. A. (J. Royce) în a doua jumătate a sec. 19, răspîndit ulterior în Italia. (B. Croce, G. Gentile), în Olanda, în Germania (H. Glockner, R. Kroner), precum şi în Franţa (J. Wahl, J. Hyppolite), unde s-a îmbinat cu existenţialismul. Neohegelienii au stimulat studiul filozofiei lui Hegel, dar au preluat din aceasta laturile ce ţin de sistemul său idealist, interpretîndu-le în spiritul subiectivismului (deex., limitarea dialecticii la domeniul conştiinţei, voluntarismul) şi al iraţionalismului (de ex., apărarea religiei, cultul violenţei). Ei susţineau fie ideea „împăcării" contrariilor (Bradley), fie, dimpotrivă, pe aceea a imposibilităţii rezolvării contradicţiilor, fapt din care au tras concluzii pesimiste cu privire la „tragismul" existenţei omeneşti în genere (Wahl). în domeniul social, unii neohegelieni au căutat să justifice teoretic statul imperialist (Bosanquet) iar, mai tîrziu, fascismul (Gentile). NEOKANTIANISM, orientare din filozofia contemporană care s-a afirmat în mai multe ţări europene la sfîrşitul secolului trecut şi în primele decenii ale sec. 20 prin numeroase şcoli, dintre care menţionăm: Şcoala de la Marburg (H. Cohen, P. Natorp, E. Cassirer); Şcoala de la Baden (W. Windelband, H. Rickert, B. Bauch); „metafizica critică" (O. Liebmann, J. Volkelt, F. Paulsen); „realismul critic" (A. Riehl, O. Ktilpe, K. Groos). Neokanţienii au preluat în special interpretarea kantiană a conceptelor de obiectivitate şi metodă, căutînd totodată să asimileze noile rezultate ale ştiinţelor în perspectiva unei reedificări a logicii şi a teoriei cunoaşterii pe bazele idealismului („logic" sau, mai ales, normativist). Se remarcă contribuţiile n. în elaborarea teoriei cunoaşterii ca disciplină autonomă, a unei teorii a categoriilor şi a unei filozofii a valorilor şi a culturii. N. a contribuit (prin Rickert şi Cassirer) la elaborarea antropologiei filozofice. Ideea dominantă a n« este aceea a filo- zofiei ca sistem deschis al valorilor teoretice, etice, estetice etc. Alături de aceasta, opera istorică-filozofică a neokantienilor, bazată pe teza unităţii dintre logic şi istoric, se impune ca una dintre cele mai argumentate şi mai cuprinzătoare. Sub aspectul funcţiei sociale, n. se află în strînsă legătură cu ideile liberalismului şi ale democraţiei burgheze, poziţii de pe care unii neokantieni au criticat marxismul, dar s-au opus şi ideologiei reacţionare a burgheziei din perioada dictaturii fasciste. în raport cu alte curente („filozofia vieţii", neohegelianis-mul, existenţialismul), n. a păstrat unele tradiţii raţionaliste şi umaniste ale filozofiei clasice germane. NEOLAMARCKISM, curent biologic evoluţionist, răspîndit mai ales în Franţa la sfîrşitul sec. 19, care pune accentul pe activitatea fiziologică a organismului în procesul de adaptare la mediu („funcţia creează organul") şi pe transmiterea ereditară a caracterelor dobîndite (proces care n-a putut fi confirmat experimental). Selecţia naturală eşte privită ca un factor secundar. Unele variante de n. admit finali-tatea evoluţiei şi chiar un impuls interior analog conştiinţei (psiholamarckism). H.Spencera privit interacţiunea organismelor cu mediul ca o tendinţă spre echilibru şi ca o distrugere a acestuia (mecano- lamarckism). Reprezentanţi, ai n. au fost T. Eimer, A. Hyatt, E. Cope, Le Dantec, E. Cuenot. NEOMEDIEVALISM, v. ROMANTISM; BERDEAEV, Nicolai. NEOPLATONISM, curent filozofic pătruns de religiozitate, din epoca de decădere a Romei sclavagiste. A cunoscut trei faze: 1) alexandrinâ-romanâ, întemeiată de Ammonios Saccas (c. 175—242), continuată de Plotin, principalul neoplatonic; 2) siriană, legată de numele lui Iamblikos, şi 3) ateniană, reprezentată prin Proclos. N. reuneşte într-o viziune originală idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice, sceptice şi cu misticismul oriental; proclamă ideea creării lumii prin „ema-naţia“ din divinitate şi pe aceea a cunoaşterii prin extaz mistic. A influenţat creştinismul, iar în evul mediu unele curente din filozofia occidentală şi din cea de limbă arabă. NE OPOZITIVISM, curent filozofic apărut în deceniul 3 al sec. 20, care reprezintă cea de-a treia fază, contemporană, a pozitivismului. Bazele n. au fost puse de Cercul vienezt pornind de la teoriile logice ale lui B. Russell şi L. Wittgenstein. Reprezentanţii principali ai n. sînt R. Carnap, M. Schlick, O. Neurath, H. Reichen-bach, Ph. Frank, A. Ayer ş. a. în prezent, centrul n« se află în S. U. A. Fondatorii n. (logicieni, matematicieni, reprezentanţi ai ştiinţelor naturii) au intenţionat să dea filozofiei un caracter riguros, exact, eliminînd din ea ceea ce ei numeau speculaţii arbitrare şi înlocuindu-le cu logica ştiinţei, cu analiza noţiunilor şi a judecăţilor ştiinţelor particulare, altfel spus cu „analiza logică a limbajului ştiinţei". N. afirmă că atît materialismul, cît şi idealismul sînt concepţii „metafizice", bazate pe speculaţii necontrolabile, deci „lipsite de sens", după cum orice aserţiune care nu poate fi confruntată nemijlocit cu experienţa sau din care nu se pot deduce propoziţii singulare direct verificabile experimental este considerată de n. ca „lipsită de sens". N* interpretează experienţa în şpirit subiectivist, ca trăiri nemijlocite ale subiectului, orice referire la reflectarea realităţii obiective în senzaţii fiind considerată de asemenea o aserţiune „lipsită de sens". Corespunzător amplorii pe care au luat-o teoriile deductive în ştiinţa modernă, n. are, spre deosebire de pozitivismul anterior, un caracter predominant logicist ; el acordă o atenţie deosebită cunoaşterii raţionale şi logicii (de aici denumirea de pozitivism logic sau de empirism logic). N. consideră însă că logica şi matematica nu au un conţinut obiectiv; ele sistematizează datele neo experimentale dar ele însele „nu se referă la real". în consecinţă, teoriile ştiinţifice, construite cu ajutorul logicii şi matematicii ar fi şi ele convenţionale. în perioada dintre cele două războaie mondiale, n. a devenit principalul curent idealist din domeniul filozofiei ştiinţelor şi epistemologiei; el a influenţat numeroşi fizicieni şi logicieni de seamă din ţările capitaliste. N. a imprimat o atmosferă de precizie, de rigoare în discursul filozofic şi ştiinţific şi a elaborat şi ample teorii ale verificării. în zilele noastre, influenţa n. este într-o oarecare măsură în’ declin. NE ORAŢIONALISM, curent filozofic (încă neconsemnat ca atare de istoriografie) avînd ca reprezentanţi principali pe F. Gonseth, J. Ullmo, J. Pia-get, G. Bachelard şi alţi gînditori grupaţi în jurul revistei „Dialectica" din Elveţia. Preocupaţi de stabilirea modalităţii progresului cunoaşterii, de detectarea mecanismelor cunoaşterii ştiinţifice, neoraţionaliştii recunosc importanţa mereu sporită a structurilor operatorii, a contribuţiei subiectului, a fanteziei creatoare, încercînd să integreze în mod coerent luarea în considerare a factorului subiectiv al cunoaşterii într-o concepţie realistă (cu alte cuvinte, într-o concepţie care consideră că teoria este subordonată obiectului existent independent de subiect şi pe care izbuteşte să-l exprime). Pentru realizarea acestei sinteze, n. se întemeiază fie pe cercetarea critică a istoriei ştiinţei (F. Gonseth), fie pe studiul psihologic experimental al genezei mecanismelor cunoaşterii şi gîndirii (Piaget), manifestînd, şi într-un caz şi în altul, tendinţa dialectică de a cerceta istoric, genetic cunoaşterea umană. N. respinge concluziile con-venţionaliste şi extremist-subiectiviste ale neopozitivismului (şi în acest sens poate fi definit prin opoziţia sa faţă de acesta din urmă), după cum supune unei critici fecunde, întemeiate pe argumente teoretice şi experimentale rioi, apriorismul de tip kantian. 496 NEOREALISM, termen folosit pentru desemnarea mai multor curente din filozofia contemporană, dintre care cel mai cunoscut este curentul filozofic anglo-american de la începutul sec. 20, caracterizat prin afirmarea tezei că ontologia are o autonomie absolută faţă de gnoseologie, întrucît obiectul cunoaşterii constituie o „realitate" independentă de subiectul cunoscător şi de procesul cunoaşterii. N. critică neo-hegelianismul şcolii „idealismului absolut“ (Bradley, Bosanquet etc.) şi subiectivismul extrem al pragmatismului. în n. distingem trei orientări: a) teoretică-gnoseologică (G. E. Moore, B. Russell); b) ontologică (S. Alexan-der, C. L. Morgan); c) platforma celor şase realişti din S. U. A. (R. B. Perry, E. B. Hoit, W. T. Marwin, F. G. Spaulding, W. B. Pitkin, W. P. Mon-tague), care încearcă să reînvie filozofia „simţului comun" (v. scoţiană — şcoala). Prin teoria „caracterului imanent al independentului" şi cea a „monismului neutral", n. tinde spre idealismul obiectiv. NEOROMANTISM, v. ROMANTISM. NE O SPIRITUALISM, curent răspîndit la sfîrşitul sec. 19 — prima jumătate a sec. 20, mai cu seamă în gîndirea filozofică din Franţa şi, într-o anumită măsură, din Italia, care, păstrînd cadrul teoretic al spiritualismului, a imprimat interpretării şi analizei aparatului conceptual al acestuia o dirocţie mai subiectivistă, de coloratură iraţionalistă şi antiintelectualistă. Printre principalii reprezentanţi ai n. se numără: I.G.F. Ravaisson şi E. Boutroux, adepţi ai aşa-numitului „pozitivism-spiritualist"; J. Lachelier, care a încercat să depăşească antinomia spiritualistă suflet-trup, supranatural-natural, printr-o variantă denumită „realism-spiritua-list"; L. Lavelle, unul dintre fondatorii aşa-numitei „filozofii a spiritului", chemată să soluţioneze aceeaşi antinomie a obiectului şi subiectului; H. Bergson, creatorul formulei „spiri-tualism-iraţionalism", precum şi adep- M ţii aşa-numitului „spiritualism-cato-lic", în Italia. V. şi „filozofia vieţii“. NEOTOMISM, curent idealist-obiec-tiv care reînvie doctrina scolastică a lui Toma d’Aquino, declarată de papa Leon al XlII-lea, în 1879, filozofie oficială a bisericii catolice. N. susţine în ontologie hilemorfismul, considerînd materia ca fiind pasivă, iar mişcarea acesteia ca fiind introdusă din afară de către o forţă „primă" de natură spirituală. Dumnezeu este privit ca sumă infinită a posibilităţilor existente în univers, iar transformarea posibilităţii în realitate este raportată la cauze finale; filozofia neotomistă a istoriei este providenţialistă. N. consideră categoriile filozofice ca entităţi ale existenţei şi nu ale cunoaşterii, plasîndu-le în afara conştiinţei umane, în sfera unei lumi divine imaginare. Deşi încearcă să încorporeze rezultatele dobîndite de cercetările ştiinţifice contemporane, n. creează artificial o zonă de mister inaccesibilă facultăţilor de cunoaştere ale omului, încercînd să confere un statut ontologic misticismului şi fideismului. Prin caracterul său idealist-obiectiv, n. se opune în numeroase privinţe denaturărilor subiectiviste. Curentul este influent în Franţa, Belgia, Anglia, Italia, Austria, Spania şi America Latină; el are adepţi şi în R. F. Germania şi S. U. A. Reprezentanţi principali: J. Maritain, E.Gilson, R. Garrigou-Lagrange, J. Bo-chenski, G. Wetter ş. a. N. exercită o puternică înrîurire asupra existenţialismului catolic (de ex., G. Marcel). NEWTON, Isaac (1642-1727), matematician, fizician şi astronom englez. Principala lui operă ştiinţifică, „Principiile matematice ale filozofiei naturale" (1687, trad. rom. 1956), pune bazele mecanicii clasice şi formulează legea gravitaţiei universale. A adus contribuţii importante în matematică (în special prin crearea, alături de Leibniz, a calculului infinitezimal) şi în optică (prin lucrări experimentale privind refracţia şi interferenţa luminii şi nie prin crearea a unei teorii corpusculare a luminii). în concepţia filozofică a lui N. se împletesc reprezentări materialist mecaniciste şi deiste (de ex., susţinerea necesităţii impulsului iniţial divin). Concepţia lui despre spaţiul şi timpul absolut este depăşită de fizica relativistă. Adept al metodei inductive, N. cerea ca explicaţiile ştiinţifice să se sprijine pe principii izvorîte din experienţă, subestimînd însă valoarea construcţiilor ipotetice („Eu nu plăsmuiesc ipoteze"). Deviza lui N.: „Fizică, fereşte-te de metafizică!" era îndreptată în primul rînd împotriva speculaţiilor nefundate ale cartezienilor; ea * avea însă totodată un substrat empirist, dezvoltat ulterior în cadrul concepţiilor pozitiviste. NIETZSCHE, Friedrich (1844-1900), filozof, filolog şi poet german. S-a preocupat îndeosebi de probleme de etică, psihologie şi filozofia culturii. Operele sale sînt adesea concepute ca o suită de aforisme, scrise într-o formâ originală şi sugestivă. Ca o reacţie faţă de iluziile filistine întreţinute de burghezia germană a timpului, N. s-a pronunţat pentru revizuirea tuturor valorilor tradiţionale, a respins filozofia raţio-nalistă şi a criticat pătrunzător idealurile burghezo-democratice şi creştinismul ca simptome ale „degenerării" şi devitalizării civilizaţiei. Deşi discipol al lui Schopenhauer, el califică totuşi pesimismul acestuia ca „o capitulare laşă". N. propovăduieşte înlocuirea moralei tradiţionale „a sclavilor" printr-o „morală a stăpînilor", aptă să se ridice deasupra oricărei distincţii între bine şi rău şi să se autojustifice prin „voinţa de putere". într-o formă paradoxală, N. a enunţat „moartea lui Dumnezeu", ca o justificare a amoralismului. Exaltînd valorile vitale (fizice şi spirituale) şi supraordonîndu-le valorilor etice, N. consideră că civilizaţia poate fi salvată numai prin apariţia unei fiinţe superioare, supraomul (Uber mensch) şi constituirea unei elite viguroase, liberă de „prejudecăţile" 497 nih moralei. Adept al teoriei' „veşnicei întoarceri" (v. ciclu istoric), N. neagă progresul isforic. N. a văzut în artă afirmarea superioară a vitalităţii. Pornind de la analiza artei antice greceşti, N. distinge spiritul apolinic (al contemplării senine, raţionale) de extazul dionisiac (prin care izbucnesc necontrolat forţele elementare ale vieţii), drama wagneriană fiind considerată de el, la un moment dat, o reconciliere a acestor principii. Ideologia nazistă a reluat şi a deformat latura volunta-rist-biologizantă a filozofiei sale, accep-tuîndu-i individualismul şi antidemo-cratismul. N. rămîne unul dintre principalii gînditori care au analizat criza „civilizaţiei moderne" şi a umanismului burghez. El a fost totodată iniţiatorul filozofiei stilului. Op. pr.: „Consideraţii inactuale" (1873 — 1876), „Dincolo de bine şi de rău" (1886), „Aşa grăit-a Zarathustra" (1883 — 1885, trad. rom. 1916), „Voinţa de putere" (postum, 1906). NIHILISM (lat. nihil „nimic"), concepţie care neagă rînduielile, instituţiile, morala, tradiţiile culturale existente într-o societate dată, fără să le opună, în schimb, altele, superioare; atitudine de negare absolută. Termenul s-a răspîndit după apariţia romanului lui Turgheniev „Părinţi şi copii" (1862), unde era folosit pentru caracterizarea eroului principal, Bazarov, care nega de fapt numai tradiţiile aristocraţiei ruse. N. este înrudit, prin esenţa sa socială şi ideologică, cu anarhismul. Există şi forme particulare de n.: n. moral, n. juridic etc. NIRVANA (în sanscrită „stingere"), noţiune care desemnează în budism şi în jdinism, precum şi în filozofia indiană samkhya, „repausul absolut" (încetarea ciclului reîncarnărilor şi eliberarea definitivă de suferinţe), dobîndit cu ajutorul contemplaţiei şi al ascezei. Concepţia mistică despre n. a fost popularizată în Europa prin filozofia pesimistă a lui A. Schopenhauer. 498 NOEMĂ (gr. noema „concepţie"), termen folosit în fenomenologia lui Hus-serl, care desemnează obiectul gîndirii, conţinutul ideii, datul intuiţiei -conţinutul unei propoziţii. Prin „conţinut noematic" se înţelege deci un conţinut de gîndire. El este complementar opus noesei. NOESĂ (gr. noesis „intuiţie"), termen prezent în fenomenologia lui Husserl, care desemnează forma judecăţii, ca-‘ racterul formal al enunţului, opus conţinutului judecăţii (noema). Analiza „noetică" a formei cunoaşterii noastre completează analiza „noema-tică" a obiectelor şi analiza fenomenologică a actelor de cunoaştere, toate judecăţile avînd un sens noetic şi un sens noematic. NOICA, Constantin (n. 1909), filozof şi eseist român ataşat iniţial trăirismului şi adept al unui spiritualism constructivisţ. uitenor spse vf .poliţii realiste. Temele sale predilecte sînt problemele cunoaşterii, ale teoriei culturii, istoriei filozofiei. Reconsideră categoriile lui Platon, Aristotel, Kant ca trepte ale realului („Douăzeci şi şapte trepte ale realului", 1969). N. este preocupat de relevarea valorilor filozofice ale unor expresii specifice româneşti. A realizat valoroase traduceri, însoţite de comentarii, din presocratici, Platon, Aristotel, Descartes, Kant ş.a. Alte op.: „Mathesis sau bucuriile simple" (1934), „De caelo. încercare în jurul cunoaşterii şi individului" (1937), „Pagini despre sufletul românesc" (1944), „Jurnal filozofic" (1944), „Rostirea filozofică românească" (1970), „Creaţie şi frumos în rostirea românească" (1973), „Despărţirea de Goethe" (1976). NOMINALĂ (definiţie n.), definiţie care delimitează toate înţelesurile unui cuvînt dintr-o limbă naturală, sau, cu ajutorul cărora, într-o limbă dată, este introdus un nou cuvînt sau un înţeles nou pentru un cuvînt vechi. V. şi definiţie. NOMINALISM ŞI REALISM, curente filozofice antagoniste care străbat istoria filozofiei medievale şi care opuneau pe adepţii scolastici ai lui Platon, celor ai lui Aristotel. Nominaliştii susţineau că numai lucrurile individuale au existenţă reală, că generalul nu există nici separat, nici în lucruri, iar noţiunile generale (universale, în limba latină universalia) nu sînt decît simple cuvinte, nume ale lucrurilor („universalia sunt nomina“), de unde şi denumirea de nominalism. Principalii reprezentanţi ai nominalismului au fost: Roscelin din Compi&gne, Duns Scot şi W. Occam. însă, în timp ce, pentru Roscelin conceptele generale sînt doar simple denumiri fără nici o semnificaţie concretă, pentru Occam ele desemnează şi caracterizează lucruri reale. Realiştii, inspirîn-du-se din filozofia idealistă a lui Platon, susţineau că noţiunile generale, abstracte constituie realităţi de-sine-stă-tătoare cu caracter spiritual, anterioare lucrurilor individuale, independente de acestea, ca şi de activitatea intelectului uman, că deci „universalia sunt realia“ (universalele au realitate), de unde şi denumirea de realism. Principalii reprezentanţi ai realismului, strîns legat de doctrina şi interesele bisericii catolice, au fost: Anselm de Canterbury, Guillaume de Champeaux şi Toma d’Aquino. O orientare intermediară între n. şi r. a fost conceptualismul. Opoziţia dintre n. şi r. prezintă o analogie cu lupta dintre materialism şi idealism. în măsura în care nega existenţa de-sine-stătătoare a universalelor şi anterioritatea lor faţă de lucruri, nominalismul ca ontologie a exprimat o tendinţă materialistă. Nominalismul a subminat formalismul excesiv al scolasticii, autoritatea bisericii şi a pregătit climatul teoretic pentru apariţia ştiinţelor experimentale. Latura eronată a nominalismului a constat în negarea conţinutului obiectiv al generalului. Ea reapare în epistemologia mo- nom dernă în care nominalismul se prezintă ca o orientare care exagerează caracterul „convenţional", constructor al ştiinţei, făcînd din aceasta o creaţie pur simbolică, artificială, fără corespondenţă cu realitatea obiectivă (Edouard Le Roy). Gonsiderînd că ştiinţa creează ordinea şi determinismul, pe care şi le închipuie a le recunoaşte în lucruri şi că legile ştiinţei ar fi simple reţete care nu trebuie să fie adevărate, ci doar eficace, nominalismul modern se înrudeşte cu pragmatismul. V. şi universal. NOMOLOGIC (gr. nomos „lege“ şi1 logos „discurs") 1. (Despre enunţuri) Care exprimă legi obiective. 2. (în axiologia neokantiană şi în „filozofia vieţii“) Termen referitor la ştiinţele naturii care formulează legi, spre deosebire de ştiinţele istorice care ar apela la norme, valori etc. pentru „înţelegerea" faptelor. Cu aceasta semnificaţie, şi mai ales folosindu-se termenul sinonim nomotetic, noţiunea apare în cadrul „disputei metodelor" (Methoden-streit) ce a avut loc în Germania, la sfîrşitul sec. 19, referitoare la principiile clasificării ştiinţelor. Unii filozofi neokantieni s-au ridicat mai ales împotriva împărţirii tradiţionale a ştiinţelor, după domeniul lor, în ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale spiritului, propunînd o clasificare după criteriul metodelor şi scopurilor specifice diferitelor ştiinţe. Astfel, W. Windelband împarte ştiinţele în nomotetice, al căror scop este descoperirea legilor şi care procedează prin generalizare, şi în ştiinţe ideografice — identificate cu disciplinele istorice — care procedează prin individualizare şi au drept scop decelarea din mulţimea faptelor istorice a acelora care se raportează la valori „universale şi eterne". Această clasificare a fost, într-o anumită măsură, proprie şi lui A.D. Xenopol. 499 M nom NOMOTETIC, v. NOMOLOGIC. NONCONTRADICŢIE (principiul n.), principiu fundamental al gîndirii, alături de cel al identităţii, al terţiului exclus şi al raţiunii suficiente, descoperit şi analizat de Aristotel, şi în' conformitate cu care este imposibil ca unuia şi aceluiaşi subiect să-i revină şi să nu-i revină, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, acelaşi predicat. în conformitate cu acest principiu, două enunţuri, dintre care unul afirmă şi celălalt neagă acelaşi predicat despre acelaşi subiect, nu pot fi ambele adevărate în acelaşi tftnp şi sub acelaşi raport. Principiul n. vizează respingerea unei contradicţii logice, care este net deosebită de contradicţia dialectică. în timp ce contradicţia dialectică este izvorul dezvoltării, cauza apariţiei unei noi calităţi, contradicţia pe care o respinge principiul n. este de natură să anuleze orice fel de coerenţă, de ordine în procesul gîndirii. Odată admisă, sau trecută cu vederea, o asemenea contradicţie duce la imposibilitatea de a mai deosebi adevărul de fals pentru că, asumînd o asemenea contradicţie drept premisă se poate demonstra, în sensul cel mai strict al cuvîntului, absolut orice. Acesta este motivul după care aprecierea lui Aristotel, care spunea că principiul n. este cel mai important dintre toate principiile logice, şi-a păstrat complet valabilitatea. în logica simbolică, n. este, alături de independenţă şi completitudine, o proprietate generală a unui sistem axiomatic, care constă în aceea că în respectivul sistem nu poate fi demonstrată o propoziţie în acelaşi timp cu negaţia ei. Această proprietate a sistemului axiomatic marchează cerinţele principiului n. şi se deosebeşte de consistenţa sistemului prin aceea că are un sens pur sintactic, faţă de dublul sens semantico-sin-tactic al consistenţei. NON-EU, v. FICHTE, Johan L.G. NOOSFERĂ, înveliş pămîntesc suprapus biosferei, desemnînd omenirea în ansamblu, întrucît e alcătuită din fiinţe inteligente (gr. nous „raţiune"). Termenul a fost folosit de Teilhard de Chardin pentru a desemna sfera gîndirii, în opoziţie cu biosfera, pe care ea s-ar fi suprapus şi din care se nutreşte. NORMĂ 1. Regulă de activitate, comportare, gîndire sau creaţie, fixată prin lege (principiu) sau prin uz şi a cărei autoritate este asigurată de drept, de tradiţie sau de opinia publică. 2. (în sens general) Indicaţie concretă sau formulă prescriptivă abstractă cu privire la modul de realizare a valorilor de adevăr, bine, frumos. N. mo-rală, model de acţiune, prototip sau recomandare pe care omul trebuie să le respecte şi să le înfăptuiască în* vederea realizării practice a valorilor şi principiilor morale. N. morală reflectă, sub forma modelelor^ de acţiune, interesele, strategia şi mentalitatea etică a clasei sociale care o impune. Codul eticii şi echităţii socialiste cuprinde principiile şi n. morale fundamentale care reglementează convieţuirea socială socialistă; ele corespund cerinţelor obiective ale progresului istoric al căror purtător consecvent este clasa muncitoare. N. juridice sînt codificate prin legi, suma acestora constituind îegislaţia unei comunităţi statale pe care o impune clasa dominantă, deţinătoarea puterii. în socialism, normele juridice exprimă interesele întregii societăţi, fapt pentru care acestea constituie o pîrghie a progresului social. NOTĂ, (în logică) însuşirea unui obiect reflectată de conţinutul noţiunii acestuia. NOŢIUNE, formă logică fundamentală care reflectă însuşirile caracteristice necesare şi generale ale unei clase de obiec- 500 M le. Orice n. se compune din conţinut şi sferă şi se exprimă prin cuvinte. N. se deosebesc atît după gradul de generalitate al conţinutului (n. concrete şi n. abstracte), cît şi după lărgimea sferei (n. individuale şi n. generale). între conţinutul şi sfera n. există un raport de dualitate care se manifestă sub forma unei variaţii inverse: o n. cu un conţinut mai restrîns are o sferă mai largă şi, invers, o n., din acelaşi filon genetic, cu conţinut mai bogat are o sferă mai restrînsă. Unele n. se disting prin aceea că reflectă numai însuşirile esenţiale, necesare şi generale ale unei clase de obiecte. Aceste n. sînt numite concepte. Tipuri deosebite de n. îl constituie: 1) n. colective, caracterizate prin faptul că însuşirile clasei reflectate nu sînt în acelaşi timp şi însuşiri ale elementelor din care se compune clasa respectivă; şi 2) n. clasă vidă, constituite astfel încît clasa pe care o reflectă nu conţine nici un element. Din punctul de vedere al sferei, între n. există raporturi de concordanţă şi de opoziţie. Astfel, două n. pot fi identice, cînd sfera lor coincide total; ordonate, cînd sfera uneia se cuprinde total în sfera celeilalte; încrucişate, cînd sferele a două n. au numai o parte comună; contrare, cînd un element nu poate face parte din sfera ambelor, dar poate lipsi în acelaşi timp atît din sfera primei, cît şi a celei de-a doua şi contradictorii, atunci cînd un anumit element nu poate fi nici inclus, nici exclus în acelaşi timp din sfera ambelor. N. au diferite grade de generalitate, începînd cu specia infimă (n. individuală) şi sfîrşind cu genul suprem (categoria). N. concentrează şi rezumă cuceririle ştiinţei, orice ştiinţă caracterizîndu-se prin-tr-un anumit sistem de n. şi printr-o anume ordine a lor înăuntrul său. Operaţiile cu n. sînt: definiţia, diviziunea şi clasificarea. N. a fost analizată pentru prima oară de către Aristotel, iar în evul mediu ea a constituit obiectul certei universaliilor. în epoca nou contemporană, analiza n. s-a dezvoltat în cadrul logicii generale şi în cadrul filozofiei logicii. V. şi concept. NOU ŞI VECHI, categorii polare ale dialecticii, care exprimă contradicţia universală dintre schimbare şi stabilitate. Noul reprezintă ceea ce apare şi se dezvoltă ca expresie a necesităţii interne a cerinţelor legilor obiective, iar vechiul, dimpotrivă, exprimă ceea ce rămîne în urmă, există încă dar este depăşit, nu mai corespunde necesităţii şi legilor dezvoltării, constituind o piedică, o frînă în afirmarea noului. între n. şi v. se stabilesc raporturi de unitate contradictorie: elementele noului apar în sînul vechiului; elemente ale vechiului coexistă temporar cu noul; vechiul tinde să frîneze victoria noului; noul înfrînge, însă, în cele din urmă, împotrivirea vechiului şi se instaurează cu caracter de necesitate; în procesul dezvoltării, noul este invincibil; noul, ca moment necesar în diacronia obiectivă, la rîndul său, se învecheşte, constituindu-se condiţiile unei permanente înnoiri, astfel încît opoziţia dintre n. şi y. este o trăsătură generală a mecanismului dezvoltării în natură şi societate. Relaţia dintre n. şi v. comportă anumite particularităţi în viaţa socială; ea se manifestă îndeosebi ca o relaţie între progres şi regres, între tendinţe revoluţionare şi tendinţe conservatoare. Lupta dintre n. şi V. este o lege generală a dezvoltării sociale, care, în funcţie de natura contradicţiilor în care ea se întruchipează, îmbracă forme antagoniste sau neantagoniste. Viaţa socială fiind produsul activităţii umane, constituind unitatea dialectică a unor factori obiectivi şi subiectivi, vechiul nu dispare de la sine, după cum noul nu învinge în mod spontan. în formaţiunile antagoniste, noul se impune prin lupta forţelor sociale înaintate împotriva forţelor sociale retrograde, prin lupta de clasă. în societatea socialistă, lupta noului împotriva vechiului reprezintă o puternică for- 501 nou ţă motrice a dezvoltării şi perfecţionării tuturor compartimentelor o-rînduirii so<5ale; ea nu se desfăşoară spontan şi anarhic, ci în mod conştient şi organizat. Organizatorul şi conducătorul acestei lupte este partidul comunist, care, ca exponent al concepţiei materialist-dia-lectice despre lume şi viaţă, ca forţă socială revoluţionară, îndeplineşte rolul de promotor consecvent al noului. Vechiul opune şi în socialism o rezistenţă prelungită, atît pe plan spiritual, în sfera conştiinţei sociale, cît şi în practică, în activitatea economică, administrativă, gospodărească etc. Vechiul nu se identifică însă numai cu moştenirea rămasă de la vechea orîn-duire; există şi unele relaţii, elemente sau structuri organizatorice, norme instituţionalizate etc. care au fost create în perioada socialismului şi au corespuns în anumite etape ale construcţiei socialiste, dar care, cu trecerea timpului, s-au învechit, nu mai sînt apte să satisfacă cerinţele sporite, mai complexe ale unor noi etape, s-au perimat şi devin disfuncţionale. Afirmarea noului presupune, de aceea, lupta continuă pentru negarea şi înlăturarea a ceea ce este învechit, în socialism lupta dintre n. şi V. îmbracă forma contradicţiei dintre tendinţele conservatoare şi cele înnoitoare, progresiste, dintre ceea ce devine necesar la un moment dat şi ceea ce s-a învechit, nu mai corespunde şi împiedică împlinirea necesităţii, dintre dogmatism şi marxismul creator în întreaga sferă a vieţii sociale. Factori .fundamentali ai lichidării neajunsurilor şi rămînerilor în urmă, ai prevenirii sau înlăturării consecinţelor negative generate de vechi, ai asigurării mersului conştient şi hotărît înainte al întregii societăţi sînt studierea atentă şi satisfacerea permanentă a cerinţelor concrete ale legilor dezvoltării sociale şi folosirea perseverentă a criticii şi autocriticii principiale. „NOUA FILOZOFIE", sintagmă desemnînd „nucleul" de probleme şi atitudini comune unui grup de tineri filozofi contemporani din Franţa (Ber-nard-Henri Levy, Andre Glucksmann, Jean-Marie Benoist, Philippe Nemo etc.). Este contrapusă, într-o manieră eseistică uşoară, concepţiei oricăror gînditori care manifestă încredere în raţiune, în perfectibilitatea umană şi progresul social (consideraţi „vechi filozofi"). Exprimînd deziluzia unor foşti participanţi la mişcările contes-tatare eşuate în 1968, ei afirmă că, întrucît orice tentativă de schimbare a puterii politice instaurează o altă putere, „revoluţia este imposibilă". „N.f." îşi constituie problematica (ontologia „Puterii"), sprijinindu-se pe un postulat spiritualist (sacralizarea „Puterii44, concept golit de orice conţinut istoric şi de clasă şi interpretat metafizic, în sensul atribuit lui de voluntariştii germani) şi pe o construcţie eclectică (în care misticii medievali sînt citiţi prin Nietzsche şi Heidegger, iar conceptul psihanalitic de „stăpînire" este extrapolat, în spiritul preluat de la Lacan şi abuzînd de structuralismul lui Levi-Strauss în sfera oricărei politici, inclusiv a celei socialiste), pentru a promova „pesimismul absolut al istoriei", exprimat în formulele şocante: „omul este o specie ratată", „ideea de progres este o iluzie reacţionară** etc. „N.f." prezintă deformările dogmatice sau voluntariste apărute în mişcarea comunistă, în trecut, drept o consecinţă a caracterului raţionalist, umanist şi progresist al filozofiei lui Marx. Prin propunerea unei aşa-nu-mite „morale a provizoriului", „N.f." propagă apolitismul şi constituie o diversiune ideologică, un baraj psihologic în faţa forţei de atracţie a marxismului. NOUMEN (gr. noufnenon „lucru gîn-dit", de la nous „raţiune") (în filozofia idealistă), esenţă cognoscibilă numai prin raţiune, în opoziţie cu fenomenul, 502 obiect al cunoaşterii senzoriale. Kant folosea termenul de n. pentru desemnarea, în sens gnoseologic, a lucrului în sine, pentru că, potrivit concepţiei sale agnostice, acesta ar putea fi cunoscut numai dacă ar exista o „intuiţie intelectuală", o cunoaştere raţională, care să nu fie mijlocită prin simţuri. Cum însă o asemenea intuiţie nu există, n. (lucrul în sine) este incognoscibil 'pe calea cunoaşterii raţionale, fapt care reclamă apelul la o cunoaştere apriori. într-o altă accepţie, Kant numea n. libertatea, nemurirea sufletului şi divinitatea, entităţi care nu sînt date în experienţa senzorială, dar care ar fi postulate de „raţiunea practică". NOUS (gr. „raţiune") noţiune care, desemnează, în concepţia filozofică a lui Anaxagora, substanţa de-sine-stătătoare, generatoare a mişcării, vieţii, ordinii din lumea materială. Se pare că Anaxagora concepea n. ca o materie subtilă înzestrată cu inteligenţă. La Platon şi la Aristotel, n. a dobîndit sensul de gîndire umană, de „suflet gînditor"* opus „sufletului animal". NOVIKOV, Piotr Sergheevici (1901 — 1975), logician şi matematician sovietic, membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. A obţinut rezultate remarcabile în teoria mulţimilor, logica matematică, teoria algoritmilor şi teoria grupurilor. A creat o metodă de demonstraţie a necontradicţiei în sistemele formale, întemeiată pe noţiunea de formulă normală. A rezolvat problema egalităţii cuvintelor în teoria grupurilor. Este autorul unor apreciate lucrări de logică matematică şi creator al unei şcoli de logică matematică în Uniunea Sovietică. Op.pr.: „Despre necontradicţia unor teze ale nya teoriei descriptive a mulţimilor" (1951), „Despre insolubilitatea algoritmică a problemei identităţii cuvintelor în teoria grupurilor" (1955), „Elemente de logică matematică" (1959), „Logica matematică constructivă din punctul de vedere al celei clasice" (postum, 1977). NUMĂR 1. Concept care, în concepţia dialectică, exprimă determinarea cantităţii. în logica lui Hegel, cantitatea cunoaşte trei moduri: 1) cantitatea ne-determinată (pură), 2) cantitatea determinată sau „cîtimea" şi 3) mărimea intensivă (gradul). N. este „cîtimea" în modul său complet determinat. 2. (în şcoala filozofică a lui Pitagora) Esenţă, prototip ideal, etern; principiu explicativ, fundament inteligibil al lucrurilor. V. şi pitagoricii; panmatema-tism. NUME, (în logica simbolică) Element al limbajului formalizat, caracterizat printr^o succesiune finită a unor semne grafice şi care, pe baza unui anumit înţeles, semnifică un obiect independent de limbaj, (în logica generală) Cuvînt sau un grup de cuvinte prin care se exprimă o noţiune. Complexul format de un n. şi o noţiune se numeşte termen. V. sens. NYAYA (în sanscrită „temei", „concluzie", „metodă", „logică"), şcoală „ortodoxă" a filozofiei indiene, fundată de înţeleptul legendar Gotama (c. sec. 4. î.e.n.) şi închegată definitiv în sec. 2. După doctrina n., lumea există obiectiv şi se compune din atomi (anu)t necreaţi de divinitate, pe care aceasta numai îi combină. N. a elaborat o teorie a cunoaşterii cu caractcr empirist şi a adus o contribuţie de seamă la elaborarea logicii, dezvoltînd teoria silogismului indian cu cinci termeni. OBIECT, v. SUBIECT ŞI OBIECT. OBIECTIV, termen cu o mare diversitate de semnificaţii, decurgînd din modurile raportării subiectului la obiect şi anume: a) judecată, apreciere etc. care depăşeşte punctele de vedere şi interesele individuale, personale, ţinînd seama de punctele de vedere şi interesele generale; b) (sens ontologic) calitate a unui obiect, a unui element, a unei structuri de a exista prin sine, independent de conştiinţă; c) (sens gnoseologic) termen referitor la structura şi conţinuturile de cunoaştere care, deşi produse, creaţii ale activităţii umane, au o relativă independenţă, o valabilitate intersu-biectivă, o autonomie parţială în raport cu lumea obiectelor fizice şi cu lumea stărilor de conştiinţă (de ex., numerele, legile ştiinţei etc.); d) (sens psihologic) referitor la modul de cercetare a psihicului: observaţia exterioară şi experimentală în opoziţie cu „metoda subiectivă" a psihologiei introspective; e) (în filozofia lui Kant) ceea ce e universal şi necesar, funoţio-nînd ca principii sau legi ale raţiunii (teoretice sau practice), ca factori constitutivi ai experienţei, necondiţionaţi de determinările empirice ale subiectului individual. OBIECTIVARE, categorie filozofică care desemnează, în filozofia marxistă, procesul social în cadrul căruia capacităţile fizice, intelectuale, volitive etc. ale omului, interacţionează în mod orientat cu obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare, prin intermediul acţiunii practice, al muncii, dînd naştere unor produse materiale obiective care posedă atributul de bunuri de consum şi de civilizaţie. O. este procesul civilizator esenţial prin care natura încetează de a mai avea o existenţă „în sine", devenind o existenţă pentru om, o natură „umanizată", iar omul intră efectiv în posesia forţelor naturii şi, prin aceasta, implicit, a forţelor sociale. Procesul o. desemnează nu numai creaţia de valori mate- obi riale în ordine naturală, ci şi a valorilor în ordinea socială; oamenii produc direct şi influenţează dinamica structurilor economice şi a celor sociale (obiective şi subiective). O. vizează şi procesul de producere a valorilor spirituale. Prin o. omul îşi făureşte, aşadar, propriul său mediu de existenţă material şi spiritual ca pe o lume a sa, care, la rîndul ei, îl determină, „îl face“. Categoria o. a fost elaborată de Hegel în „Fenomenologia spiritului", în legătură cu analiza dialecticii su-biect-obiect. Cum însă, din punctul de vedere idealist al lui Hegel, omul se reduce la spirit, la conştiinţa de sine, orice o., orice creare a unui obiect, a ceva obiectual reprezintă o înstrăinare de sine a spiritului. în concepţia lui Marx, noţiunile de o. şi de înstrăinare sînt însă distincte. O. este o caracteristică universală a activităţii omeneşti creatoare de valori, în timp ce înstrăinarea este o formă specială a o., care apare atunci cînd, datorită unor condiţii sociale determinate (de ex., în condiţiile economiei de mărfuri, ale diviziunii sociale a muncii, ale proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie), produsele omului încep să se autonomizeze şi să funcţioneze împotriva intereselor acestuia, devenind ceva ostil lui. O expresie particulară a înstrăinării o constituie reificarea. OBIECTIVISM, atitudine de pretinsă nepărtinire, însoţită de renunţarea la orice luare de poziţie, la orice judecată de valoare şi apreciere critică în domeniul cunoştinţelor, teoriilor, ideilor despre societate şi om. O. porneşte de la ideea separării ştiinţei ae ideologie, a eliminării din cîmpul ştiinţei a oricărui element „subiectiv", a tot ce ţine efe valori, scopuri, idealuri etc. O. susţine că cunoaşterea ar trebui să fie epurată de antropomorfizare, iar ştiinţa ar trebui să fie separată de ideologie. Cum însă asemenea „separări** metafizice Tsînt de fapt imposibile, o. duce, în realitate, la contrariul său, la acceptarea necritică, adesea inconştientă, a prejudecăţilor curente, a ideilor acreditate cu privire la anumite valori, scopuri, idealuri, cu alte cuvinte a ideologiei conservatoare dominante. Pe de altă parte, căzînd victimă fetişismului conştiinţei burgheze, o. se limitează la aparenţa obiectuală a fenomenelor sociale, privindu-le pur şi simplu ca „fapte**, ca lucruri, ca „structuri**, ca „mers inevitabil al lucrurilor**, ceea ce duce în ultimă analiză la o atitudine fatalistă şi în fond, de asemenea conservatoare. De aceea obiectivitatea o. e doar iluzorie sau, cel puţin, nerealizată. în prezent, cînd în societatea capitalistă are loc un proces intens de polarizare socială şi, ca urmare, o pregnantă ideologizare a cercetării şi cunoaşterii, o. îşi dezvăluie flagranta inconsecvenţă, întregul anacronism. Adevărata obiectivitate în cunoaşterea socială presupune adîn-cirea analizei pînă la dezvăluirea sensurilor activităţii umane desfăşurate în spatele „mersului lucrurilor**, la recunoaşterea activităţii grupurilor sociale, a claselor sociale, a intereselor lor şi a contradicţiilor dintre aceste interese, ^ aprecierii acestora din punctul de vedere al progresului istoric şi, implicit, la concluziile privind necesitatea acţiunii transformatoare a lumii existente. în acest sens, obiectivitatea consecventă în cunoaşterea socială se confundă cu partinitatea deschisă, revoluţionară. în accepţiunea filozofiei lui Marx, adevărul rezultă tocmai din concordanţa dintre interesele clasei muncitoare şi legităţile dezvoltării sociale, din coincidenţa intereselor individului, ale cercetătorului cu cele ale societăţii, din recunoaşterea şi afirmarea corelaţiei, unităţii dialectice, fecunde, a obiectivului şi subiectivului. Obiectivitatea ideologiei comuniste îşi are sursa în fermitatea partinităţii ei, a situării deschise pe poziţiile clasei muncitoare, clasa cea mai manifest şi profund critică, mai deschisă la adevăr, şi mai consecvent revoluţionară din istoria societăţii şi, prin aceasta, clasa cea mai interesată în realizarea fără abatere a obiectivi-tăţii ştiinţifice autentice. 505 obi OBIECTIVITATE (în sens epistemologic), categorie care desemnează valoarea de adevăr a cunoştinţelor în raport cu obiectul lor. în gnoseologia lui Marx o. nu semnifică doar (ca în realismul naiv) o referire directă la obiect, ci este concepută ca rezultat al unui proces de reconstrucţie mentală a obiectului verificată practic. O. se constituie deci ca produs al interacţiunii dintre proprietăţile obiectului şi activităţile de cunoaştere ale subiectului, evoluînd odată cu această interacţiune. O. nu se justifică prin apel la o anumită instanţă (senzaţiile — pentru empirism, raţiunea —• pentru raţionalism), la un contact prim, direct al subiectului cu un obiect „pur", neafectat de acţiunea subiectului. O. nu semnifică însă independenţa absolută a adevărurilor în raport cu activităţile asimilatoare ale inteligenţei, ci doar disocierea acestora de imixtiunile deviante ale subiectului (iluziile simţurilor, ale limbajului, ale construcţiilor teoretice eronate etc.). De aceea, o. cunoaşterii este întotdeauna relativă, fiind în funcţie de nivelul interacţiunii dialectice dintre obiect şi subiectul epistemic. OBIECTUAL, categorie ontologică, care desemne'ază datele referitoare la obiect, în ipostază d£ realitate ontică, independentă şi opusă subiectului. Spre deosebire de ideea de „obiectiv", care este frecvent, folosită ca o categorie gnoseologică, o* se referă la existenţa trăsăturilor obiectului, independente de reflectarea lor într-o conştiinţă. OBIECTUALIZARE, v. REIFICARE. OBLIGAŢIE 1. Concept juridic şi moral ce desemnează o asumare sau atribuire de îndatoriri şi răspunderi de sau unui individ ori grup de indivizi în conformitate cu un sistem de norme şi valori instituit într-o comunitate dată. O. este o relaţie, cel puţin binară, ce intervine între un factor de putere (stat, organizaţie politică etc.) şi o persoană sau grup uman încadrat 506 într-un sistem de activitate oarecare: factorul de putere atribuie sau încredinţează o.* iar indivizii umani acceptă, aderă sau Tefuză îndeplinirea unor o. Respingerea sau neîndeplinirea unor o. normate juridic atrage după sine sancţionarea agentului; neîndeplinirea o. sau îndatoririlor morale are drept consecinţă oprobriul şi izolarea individului. O* şi interdicţiile (care sînt o. negative) sînt cuprinse în sisteme de norme, în coduri şi legi juridice, în regulamente şi instrucţiuni ce reglementează diferite genuri de activităţi umane. Sistemele de norme sînt o modalitate de a orienta, proiecta şi califica activitatea categoriilor de agenţi participanţi la o acţiune în conformitate cu interesele, principiile şi valorile la care aderă clasele dominante şi structurile lor organizaţionale. 2. „Este obligat...", — simbolic Op— functor modal deontic luat ca primitiv sau introdus prin definiţie în sistemele de logică deontică caro se citeşte „acţiunea descrisă de propoziţia p este obligatorie". Utilizînd conceptul de o., interdicţia va putea fi definită ca o. de a nu întreprinde o anumită acţiune (Fp = 0—p) iar permisiunea ca nonobligaţie de a nu întreprinde acţiunea în cauză (Pp=—0—p). OBLIGAŢIE MORALĂ, conţinut normativ al regulii morale, datorie determinată, concretă, decurgînd din idealurile, principiile şi normele unei anumite morale. 0.m. se deosebeşte de cea de drept prin faptul că fiind însuşită de conştiinţa ae sine morală ea se prezintă individului ca un imperativ lăuntric al acestuia şi nu ca o constrîn-gere exterioară. OBSERVAŢIE, procedeu al cunoaşterii ştiinţifice care constă în contemplarea metodică şi intenţională (conform unui scop) a unui obiect sau proces. în ştiinţă, o. constituie, alătun de experiment, un moment important al cunoaşterii. Spre deosebire de experiment, în care cercetătorul modifică condiţiile desfăşurării fenomenului stu- om diat, o., concepută în sens restrîns, presupune constatarea faptelor aşa cum se desfăşoară în mod natural, fără intervenţia subiectului. Momentul <>• intervine însă şi în orice experiment, acesta din urmă fiind, de fapt, o o. provocată. OBVERSIUNE, operaţie logică prin care, schimbînd calitatea unei judecăţi categorice şi negîndu-i totodată predicatul, obţinem o judecată echivalentă cu prima, numită obversa ei (de ex., „Unii oameni nu sînt vinovaţi" = „Unii oameni sînt nevinovaţi"). OCAZIONALISM, concepţie idealist-teologică din sec. 17, creată de J. de Cordemoy, L. de la Forge şi A. Geu-lincx, adepţi idealişti ai lui Descartes, pentru a rezolva problema interacţiunii dintre corp şi suflet, concepute ca două substanţe independente. Potrivit o., modificările corpului, respectiv ale sufletului, reprezintă doar „cauza ocazională" a modificărilor celeilalte substanţe, intervenţia lui Dumnezeu fiind cauza adevărată a acestor modificări. Mai tîrziu, N. Malebranche a redus orice interacţiune cauzală la o intervenţie directă a divinităţii. OCCAM, William (c. 1280-1349), filozof şi teolog medieval englez, repre" zentant de seamă al nominalismului» exponent ideologic al păturilor orăşeneşti. A căutat să elibereze ştiinţa şi filozofia de sub tutela teologiei, delimitând domeniul cunoaşterii de cel al credinţei. Autor al principiului simplicităţii („briciul lui O.") pe care l-a îndreptat în special împotriva entităţilor metafizice formulate de scolastici (realişti). A demonstrat inconsistenţa abstracţiilor scolastice şi a subliniat rolul experienţei în cunoaştere. Discipolii lui au dezvoltat matematica, mecanica, astronomia. Op. pr.: „Quodlibetâ septem" (postum, 1491), „Philosophia naturalis" (postum, 1637), „Summa totius logicae" (postum 1665). OCULTISM, ansamblu de concepţii şi practici superstiţioase privitoare la pretinse forţe tainice, supranaturale cu care unii iniţiaţi ar putea intra în contact pe căi deosebite de cele ale cunoaşterii obişnuite. Sînt denumite „ştiinţe oculte": magia, astrologia, cabala, divinaţia, spiritismul. — Calităţi oculte (în scolastică), calităţi ultime pentru a căror explicaţie nu ar exista alte cauze mai adînci. OLAHUS (Românul), Nicolaus (1493— 1568), cel mai însemnat gînditor umanist din Transilvania, apreciat în epocă drept „cel mai bun şi cel mai erudit protector al tuturor învăţaţilor" (Petrus Nannius). Născut la Sibiu, din familia Huniazilor, a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Ungaria. Figură proeminentă a umanismului european, O. a fost în strînse legături cu Erasm de Rotterdam, cu care a purtat o bogată şi valoroasă corespondenţă. în scrierile sale, O. foloseşte un limbaj laic, explică lucrurile şi evenimentele în mod raţional, prin cauze naturale, îndreptîndu-şi atenţia spre problemele concrete. Opera sa cea mai importantă, „Hungaria", terminată în 1536 şi publicată cu 200 de ani mai tîrziu, este o amplă monografie ce tratează cu obiectivitate numeroase idei economice, politice, sociale, geografice, etnografice. Poporul român a ocupat un loc central în scrierile sale, O. fiind printre primii cărturari care s-au pronunţat cu privire la ron * litatea poporului român. „Hungaria" conţine importante capitole cu ample informaţii dedicate ţărilor române, iar în „Epistole" (1527 — 1538), alături de reflecţii asupra naturii morale umane, se găsesc numeroase referiri la români. Afirmîndu-şi simpatia faţă de popor, O* a criticat lipsa de patriotism a nobilimii şi a satirizat ignoranţa clericilor. OM, fiinţă socială, care se caracterizează prin capacitatea de a făuri unelte, de a transforma cu ajutorul lor, precum şi prin gîndire, limbaj şi cultură, realitatea înconjurătoare şi de a se 507 omo transforma, prin aceasta, pe el însuşi. Din punct de yedere biologic, specia umană (Homo sapiens) aparţine clasei mamiferelor, şi anume ordinului primatelor. Ideea originii naturale a o. a apărut încă în antichitate (Anaxi-mandru, Empedocle, Lucreţiu). Lui Darwin îi revine însă meritul de a fi demonstrat pentru prima oară, în lucrările sale „Originea speciilor" (1859) şi „Descendenţa omului şi selecţia sexuală" (1871), provenienţa o. din lumea.. animală, faptul' că specia umană a apărut ca rezultat al transformării unei specii de maimuţe azi dispărute. Totuşi, Darwin nu a putut dezvălui pe deplin cauzele transformării maimuţei în o., întrucît el a luat în considerare numai factorii biologici. în realitate, evoluţia biologică a maimuţelor antropomorfe, strămoşii nemijlociţi ai o., a pregătit apariţia o., dar nu a determinat-o în ultimă instanţă. Rolul hotărîtor în transformarea maimuţei în o. l-a avut, aşa cum a arătat F. Engels, munca. Trăsătura fundamentală a o., care îl deosebeşte pe acesta de animale, o constituie munca, capacitatea de a făuri unelte şi de a acţiona, prin intermediul acestora, conştient şi sistematic, conform unor scopuri, asupra naturii înconjurătoare în vederea creării bunurilor necesare traiului. Celelalte însuşiri specifice o. derivă, în ultimă analiză, din activitatea de muncă şi s-au format în procesul muncii sociale. Totodată munca a avut rolul hotărîtor în apariţia societăţii omeneşti; în procesul muncii, al producţiei, s-au format relaţiile sociale în primul rînd cele de producţie, care reprezintă fundamentul tuturor celorlalte relaţii sociale şi factorul hotărîtor ai dezvoltării ulterioare a o. O. nu poate exista în afara societăţii, fiind un produs al acesteia, o fiinţă socială. Esenţa umană, afirmă Marx, o constituie „ansamblul relaţiilor sociale"; totodată el a analizat şi latura individuală a o., o. ca „individ real, viu", cu trăiri psihice proprii; ceea ce-1 defineşte pe o. ca esenţă nu sînt însă aceste determinări individual biologice şi psihologice, ci relaţiile sociale în care trăieşte şi pe care le configurează prin existenţa şi acţiunea sa, în calitate de fiinţă socială. O „natură umană" eternă, invariabilă, concepută metafizic nu există: o. se schimbă odată cu relaţiile sociale în cadrul cărora el trăieşte. Transformînd natura, o. transformă neîncetat condiţiile propriei sale existenţe, inclusiv relaţiile sale sociale, şi prin aceasta el se creeaz^ şi se transformă iieîncetat pe sine însuşi. în acest sens, o. este propriul său creator; recunoaşterea acestui fapt deosebeşte radical concepţia marxistă despre o. nu numai de concepţiile idealiste şi religioase, care subordonează o. unor factori supranaturali sau spirituali (din afara lui), dar şi de concepţiile materialiştilor premarxişti, care nu înţelegeau natura socială, activă şi creatoare a fiinţei umane, importanţa practicii sociale în geneza şi evoluţia o. Datele paleoantro-pologiei moderne confirmă atît teoria lui Darwin despre originea simiană a o., cît şi teoria marxistă despre rolul muncii în procesul transformării maimuţei în o., dezvăluind verigile intermediare şi etapele acestui proces. în cursul dezvoltării societăţii, de la formaţiunile social-economice inferioare la cele superioare, o. se eliberează progresiv de dominaţia forţelor oarbe -ale naturii, iar apoi, odată cu apariţia socialismului şi comunismului, şi de dominaţia forţelor spontane ale dezvoltării sociale, perfecţionîndu-se, desăvîr-şindu-şi însuşirile şi aptitudinile specific omeneşti, caracterul său de fiinţă socială, dezalienată, emancipată, stă-pînă conştient pe propriile condiţii de existenţă şi de acţiune, făuritoare a unei culturi care-i aparţine total, umaniste şi permanent umanizatoare. OMOGEN-ETEROGEN (gr. homos „asemănător", „la fel"; heteros „altul", „diferit" şi genos ,.gen“), concepte corelate ce desemnează comparativ componentele unei mulţimi, ale unui sistem. Omogen reprezintă caracterul identic al elementelor întregului, proprietatea acestora de a avea aceeaşi natură (compoziţie), aceleaşi proprietăţi structurale, funcţionale sau comportamentale (în cazul lumii vii şi sociale), iar eterogen exprimă deosebirea caracteristicilor structurale, funcţionale sau comportamentale ale elementelor întregului. OMOGENIZARE SOCIALĂ, proces specific societăţii socialiste în faza sa de maturizare şi de trecere spre comunism şi care constă în dispariţia treptată a deosebirilor esenţiale dintre clase şi categorii sociale, în ceea ce priveşte relaţiile de proprietate şi de repartiţie, condiţiile de muncă şi de viaţă materială şi spirituală, nivelul general de civilizaţie. Potrivit politicii P.C.R., pe măsura edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ca rezultat al creşterii forţelor de producţie şi perfecţionării relaţiilor de producţie, al mecanizării, automatizării şi ciberneti-zării procesului de producţie, al ridicării gradului de mecanizare şi chimizare a agriculturii, al accelerării procesului de urbanizare va avea loc dispariţia treptată a deosebirilor esenţiale dintre munca fizică şi munca intelectuală, dintre munca agricolă şi cea industrială, dintre sat şi oraş. Toate acestea vor duce la o tot mai mare apropiere între muncitori, ţărani şi intelectuali, între toţi oamenii muncii, vor accentua conlucrarea diferitelor sectoare de activitate, vor determina întărirea unităţii şi coeziunii întregului popor, omogenizarea crescîndă a societăţii noastre. După cum prevede Programul Partidului Comunist Român, adoptat la cel de-al Xl-lea Congres, în perioada care urmează se va accelera procesul formării societăţii unitare a tuturor oamenilor muncii, proprietari ai mijloacelor de producţie şi producători ai bunurilor materiale şi spirituale, ce îşi bazează existenţa pe ‘munca pentru sine şi pentru societate. Procesul de o*s. se va desăvîrşi în comunism, cînd unitatea oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate, va cunoaşte o treaptă nouă, superioară — poporul muncitor unic al societăţii comuniste. ont ONICESCU, Octav (n. 1892), matematician şi filozof al ştiinţei român, membru al Academiei R.S.R. A adus soluţii originale privitoare la rolul teoriei probabilităţii şi al metodelor statistice în elucidarea problemelor limbajului ştiinţei, în dezbaterea problemelor determinismului. Respingînd neopozitivismul, a contribuit la întemeierea unei logici clădite pe materialul propoziţional al ştiinţelor constituite, şi a promovat conceptul de „filozofie ştiinţifică". A construit o logică monovalentă. Cosmologia îi datorează modelul explicativ denumit şi „modelul invariantiv Onicescu", care nu poate lipsi din reconstrucţia actuală a ideii de Univers deschis şi infinit. Op.: „Galiieo Galilei, renaşterea ştiinţifică" (1923), „Reflecţii asupra ştiinţei" (1944), „Principii de cunoaştere ştiinţifică" (1944), „Principes de logique et de philosophie mathemati-que" (1971). ONIRIC (gr. oneiros „vis"), referitor la vise. După psihanalişti ar exista un mod al „conştiinţei o.“, o stare de „conştiinţă în vjs", în care emoţii şi gînduri refulate se manifestă deghizate simbolic. Acreditarea valenţelor oraculare sau revelatorii ale visului (onirismul) a influenţat arta romantică a lui Novalis şi G6rard de Nerval, pusă sub semnul idealismului magic, a unor simbolişti (Lautreamont, Rim-baud), a picturii metafizice italiene, a suprarealismului, expresionismului, creaţia promotorilor romanului liric (Proust, Joyce), precum şi proza criptică a lui Kafka. Onirismul, ca doctrină, este o varietate de iraţionalism care încearcă o fundamentare în psihologia abisală (psihanaliză) sau în mistică şi teozofie. ONTIC (gr. on, ontos „fiinţă"), existent independent de om; aparţinînd categoriei existenţă, realitate obiectivă. Planul o. se distinge atît de cel gnoseologic cît şi de cel axiologic, fiind în opoziţie relativă cu ele. 509 ont ONTOGENEZĂ (gr. on, ontos „fiinţă", „existenţă") 1. ffn biologie) Succesiunea legică a schimbărilor sau transformărilor organismului viu, de la primele forme ale dezvoltării sale embrionare şi pînă la moarte; dezvoltarea individuală a 6rganismului, inclusiv geneza diferitelor organe. Introducerea termenului de o. se datorează lui E. Haeckel (1866), dar* ideea o. a fost formulată încă de W. Harvey (1628), apoi reluată de Geoffroy de Saint-Hilaire, F. Miiller ş.a. în privinţa explicării caracterului schimbărilor on-togenetice, în istoria biologiei s-au înfruntat concepţiile preformismului (reducerea dinamicii schimbărilor la o simplă creştere cantitativă) şi ale epigenezei (reprezentarea acestora ca formînd un lanţ al unor transformări exclusiv calitative), iar în ceea ce priveşte natura factorilor răspunzători de direcţia dezvoltării ontogenetice, unele concepţii i-au definit ca avînd un substrat material (de ex., moleculele de ADN, purtători materiali ai informaţiei genetice), altele (de ex., diferitele variante ale vitalismului) i-au prezentat ca entităţi nemateriale (en-telehie, forţă vitală ş.a.). Preformismul şi vitalismul ignorează, în fapt, relaţia exter n-intern y în timp ce darvinismul concepe o. ca un produs al interacţiunii dintre organism şi mediul extern. Termenul de o. (desemnînd evoluţia individului) este corelat cu cel de filogeneză (desemnînd evoluţia speciei); corelarea acestora s-a realizat în cadrul legii biogenetice (formulată de Haeckel) potrivit căreia, în cadrul dezvoltării embriogenetice, ontogenia repetă (în linii generale) filogenia. După formularea acestei legi, problema raportului* dintre individual şi general în dezvoltarea biologică a fost multilateral abordată (de ex., s-a stabilit o similitudine între dezvoltarea embrionară şi dezvoltarea biogenetică în general). De asemenea, dezvoltarea biologiei, a geneticii moleculare şi a bio-ciberneticii au orientat cercetările şi spre studierea ierarhiei diferitelor nivele structurale ale organizării în pro- 510 cesul o., a corelaţiei diverselor forme de conducere şi reglare la nivelul individului biologic ş.a., precum şi spre elaborarea unui model al organismului, considerat ca sistem viu complex. 2. (în psihologie) Proces de formare a persoanei, de dezvoltare a psihicului, a conştiinţei individuale. în explicarea mecanismului ontogenetic al psihicului uman, unele concepţii au pus accentul pe evidenţierea aspectelor „naturale" ale acestui proces (J.J. Rousseau, J. Locke, J.A. Komenski ş.a.) în detrimentul relevării rolului hotărîtor al factorilor mediului social în constituirea şi dezvoltarea personalităţii — idee centrală în psihologia socială şi în sociologia ştiinţifică contemporană, dezvoltată pe temeiurile teoretice ale materialismului istoric. ONTOLOGIE (gr. on, ontos „fiinţă" şi logos „ştiinţă") 1. a) Parte a filozofiei care are drept obiect existenţa ca atare, „existenţa ca existenţă" (Aristotel), adică trăsăturile şi principiile comune oricărei existenţe, b) Teorie speculativă despre esenţele sau ultimele principii ale tuturor lucrurilor (printre categoriile esenţiale invocate: substanţa, spiritul, cauzalitatea, întinderea, fenomenul şi esenţa, posibilitatea şi realitatea etc.), în opoziţie cu cunoaşterea aparenţelor, a fenomenelor. Termenul de o* a fost introdus în 1613 de filozoful german Goclenius (1613), apoi ,de către Johann Clauberg (1656) şi popularizat îndeosebi de Chr. Wolff (1679— 1754); ideea unoi asemenea discipline filozofice exista încă la Aristotel, care o numea „filozofie primă"; mai tîrziu, pentru denumirea o. s-a folosit şi termenul de metafizică, tot de inspiraţie aristotelică, dar care avea iniţial sensul mai larg te.filozof ie. Diferitele o. cunoscute în istoria filozof iei au fost fie materialiste, fie idealiste, fie dualiste. Caracterul deductiv-speculativ iniţial alo. a cedat locul, cu timpul, rezultatelor cercetării ştiinţifice în continuă dezvoltare. £• (în filozofia marxistă) Domeniu al materialismului dialectic ont care se referă la studiul determinărilor şi al structurii, al mişcării şi dezvoltării realităţii obiective, spre deosebire de domeniul care se referă la geneza, structura şi dezvoltarea cunoaşterii (gnoseologie). în filozofia marxistă o. a cunoscut următoarele înnoiri fundamentale: a) explicarea materialist-dialectică consecventă şi unitară a tuturor sferelor existenţei, inclusiv al domeniului social şi uman; b) situarea o. sociale, a raportului dintre existenţa socială şi conştiinţa socială în contextul larg al acţiunii umane, al practicii şi, totodată, definirea acesteia ca statut existenţial al umanului; c) realizarea unei unităţi principiale între perspectiva filozofică şi cea ştiinţifică în analiza problemelor existenţei. ONTOLOGIE CRITICĂ, orientare filo-zofică, întemeiată de N. Hartmann la începutul deceniului 3 al sec. 20, şi care, pe fondul mai larg al mişcării „realiste", respinge subiectivismul şi relativismul, se îndepărtează de punctul de vedere al idealismului în direcţia unui materialism sprijinit pe tradiţii aristotelice, adică nedialectic. O.c. împarte existenţa în „straturi" (neorganic, organic, sufletesc, spiritual etc.) şi stabileşte categoriile specifice ale fiecăruia în parte. Ea se deosebeşte categoric de idealismul consecvent prin doctrina „sferelor" existenţei, după care „sfera reală" şi „sfera ideală" au acelaşi grad de obiectivitate. în contrast cu o.c. s-a afirmat şi o „ontologie a ideilor" cu vădite înclinaţii spre teologie, avînd ca reprezentant de seamă pe G. Jacobi. ONTOLOGIE EXISTENŢIALĂ, v. HEIDEGGER, Martin. ONTOLOGIE REGIONALĂ, ontolo-legie specifică unui anumit domeniu al existenţei, privit atît prin raportarea la determinaţiile cele mai generale ale „existenţei ea existenţă" (Aristotel), cît şi prin surprinderea esenţei specifice respectivului domeniu (de ex., a celui social-uman, ireductibil, prin modul său propriu de structurare, dezvol- tare şi funcţionare, la alte domenii ale existenţei). Dacă piatra unghiulară a oricărei ontologii o constituie problema raportului dintre esenţă şi existenţă, admiterea unor o. r. apare ca o reacţie faţă de acele construcţii ontologice metafizice, tradiţionale, care tratează nediferenţiat orctos-ul, âdmiţînd o „esenţă" unică, pe baza unor principii apriorice şi contestînd astfel dialectica „unitate-diversitate" şi „continuitate-discontinuitate", izvor al erorilor reduc-ţioniste sau speculativiste. Pornind de la faptul că regiunea ontică a umanului are un mod determinat de fiinţare (caracterizat, printre altele, prin finalitate conştientă, capacitate de a da sens lucrurilor, tripticul „cunoaş-tere-valorizare-acţiune", conştiinţă de sine etc.) s-au întreprins diverse tentative de construire a unei o.r. a umanului, începînd cu aceea a lui Hegel şi continuînd, în secolul nostru, cu aceea a lui Nicolai Hartmann (care distinge patru niveluri, structurate ierarhic, de o.r.: anorganicul, organicul, psihicul, spiritualul) şi aceea a lui Heidegger (care conferă existenţei umane — „Daseinul" — un statut privilegiat, apt să deschidă calea spre surprinderea „esenţei Existenţei"). în prelungirea proiectului original al lui Marx, materialismul dialectic şi istoric propune construcţia unei o.r. a umanului fără a-1 plasa pe acesta într-o regiune ontică a subiectivităţii şi fără a reduce ontologia îa o antropologie (cum procedează Heidegger). Totodată, filozofia marxistă nu c-ontrapune analiza fenomenologică şi cosmie-ontologică abordării sociologice, materiaîîst-istorice (cum procedează N. Hartmann), a cărei menire este tocmai integrarea deter-minaţiilor modului specific de a fi al omului in infinitatea universului material şi în contextul istoric socio-cul-tural. „Ontologia existenţei sociale" propusă de metodologia marxistă, după cum subliniază şi G. Lukâcs, consideră munca drept „cheia" saltului ontologic de la natură la cultură, respectiv, de la natură la societate. Gîndirea marxistă 511 ope din ţara noastră s-a înscris în eforturile pentru elaborarea unei o.r. a umanului, îndeosebi prin aprofundarea dimensiunilor social-istorice şi axiologice ale statutului existenţial al omului. Printre altele, pornind de la considerentul că omul este o „fiinţă acţională" ca-re-şi construieşte domeniul specific de existenţă al fiinţării sale (cel social) şi odată cu aceasta se construieşte pe sine ca obiect şi subiect, precum şi de la ideea că el este o „fiinţă valorizatoare", că valârile aparţin propriului său domeniu de existenţă, rolul lor sporind considerabil în condiţiile socialismului, în ultimul timp se efectuează cercetări promiţătoare pentru construirea unei „ontologii particulare a umanului", menită să fundamenteze într-o perspectivă cuprinzătoare, pe baza generalizării practicii sociale revoluţionare şi a achiziţiilor mai noi ale ştiinţelor sociale, umanismul filozofic marxist, în care omul este ridicat la rangul de valoare supremă. OPERATOR LOGIC, parte componentă a unei funcţii logice care reprezintă operaţia aplicată asupra anumitor entităţi logice şi prin care ia naştere funcţia logică. In cadrul logicii simbolice (matematice), analiza formală a operatorilor, desprinderea proprietăţilor lor logice au permis elaborarea unui calcul logic analog celui matematic. V. şi conector; functor. OPERAŢIONALISM, curent din metodologia şi filozofia ştiinţei contemporane, întemeiat de fizicianul american P.W. Bridgman (1882 — 1961). în varianta sa apropiată de neopozitivism şi de pragmatism, o. consideră că semnificaţia noţiunilor utilizate în ştiinţă se reduce la seria operaţiilor efectuate de fizician în cursul folosirii sau verificării acestor noţiuni („semnificaţia nu este altceva decît operaţia"); noţiunile care nu pot fi definite prin anumite operaţii ar fi lipsite de sens. Latura idealist-subiectivă a o. constă în considerarea imaginilor ideale (no- ţiuni, judecăţi, teorii) ale realităţii obiective, în ultimă instanţă, nu prin raportarea la această realitate, ci la posibilităţile — variabile — ale omului de a realiza operaţii cognitiva. Latura validă a o., îndeosebi în variantele sale mai noi, dezvoltate de neoraţiona-lism, constă mai ales în opoziţia faţă de speculaţiile sterile şi în sublinierea necesităţii verificării în practică a teoriei. Postulatul de bază al o. manifestă o mare analogie cu principiul din cibernetică ce afirmă că, în ultim^ instanţă, numai acele, noţiuni sînt acceptabile pentru care este posibilă construirea unui model tehnic (chiar dacă numai imaginat). O. dezvoltat în direcţia raţionalist-dialectică (J. Piaget, G. Bachelard) pune în relief, cu discernămînt analitic, valoarea operaţională a unor construcţii ideale, critică limitările realismului epistemologic naiv. Respingînd teza operaţionalistă în forma ei radicală, subiectivistă, gnoseologia materialist-dialectică preia exigenţa de operaţio-nalitate, dezvăluind totodată limitele momentului operaţional, necesitatea integrării lui în cadrul sintezei dialectice a experimentalului cu raţionalul. OPINIE, receptare sau descriere necritică a realităţii, încredere, adeziune spontană ori empirică a subiectului faţă de o anumită situaţie, concepţie sau de un anumit plan de acţiune; reflectare subiectivă, neştiinţifică, neverificată, a obiectului, faptului sau evenimentului, în spiritul unui realism naiv. O. se întemeiază, de obicei, pe consideraţiile majorităţii, ale „celui mai mare număr" şi pe lipsa conjunc-turală de certitudine ştiinţifică proprie într-o problemă dată. O. se opune nu numai ştiinţei dar şi credinţei. După cum exprimă o judecată probabilă, o posibilitate sau chiar un adevăr, o. are anumite grade, trepte sau nivele diferite. Platon a opus o. (în gr. doxa) ştiinţei („Menon", „Republica") iar filozofia latină i-a atribuit, în general, un sens peiorativ. După stoici, calitatea principală a înţeleptului este 512 aceea de a nu avea sau emite o. Cu toate slăbiciunile ei, reprezentînd un început de cunoaştere sau, cel puţin, interesul pentru ea, o. trebuie privită nu numai cu prudenţă dar şi cu atenţie şi respect. Ea poate face posibilă iniţierea unei dezbateri sau a unui dialog. Investigarea o. se bazează pe ancheta sociologică şi statistică şi vizează sondarea o. publice sau cunoaşterea stării de spirit a unui grup social la un moment dat (v. şi simţ comun; bun simţ). OPINIE PUBLICĂ, manifestare in adu a conştiinţei sociale, care se exprimă în atitudinile adoptate în diverse probleme de viaţă ale unor grupuri sau comunităţi umane; ea poate cuprinde sfere diferite, de la grupe mici la ansamblul unei naţiuni, sau chiar la scară internaţională. O.p. are o determinare de ordin obiectiv (structura sociologică a publicului, sistemul de valori şi norme dominante în grup, faptele sociale ce devin obiect de opinie) şi condiţionări subiective (conştiinţa individuală, influenţele grupului şi liderilor de opinie, prestigiul şi autoritatea acestora, motivaţiile personale şi colective, mentalităţile, stările de spirit etc.). Mijloacele de comunicaţie de masă înlesnesc stabilirea unei o.p. Ramura sociologiei care studiază o.p. foloseşte tehnicile anchetelor statistice, prin „sondaje“, organizate cu ajutorul unor reţele de anchetatori, care se specializează în cercetarea o.p., în special politice, precum şi a opiniei referitoare la fenomenele pieţei sau ale culturii de masă. Sociologia o.p. studiază şi tehnica de formare, orientare şi dirijare a o.p. prin reclamă, agitaţie şi propagandă. O.p. socialistă, ca expresie a conştiinţei revoluţionare socialiste, se formează pe baza însuşirii de către oamenii muncii a criteriilor şi normelor socialiste de apreciere a faptelor şi evenimentelor, pe baza unei perseverente activităţi poli-tico-educative, desfăşurată de partidul comunist, de statul socialist, de organizaţiile de masă şi obşteşti. O.p. opo socialistă constituie un factor important de influenţare şi modelare a activităţilor şi relaţiilor social-umane în consens cu valorile şi idealurile socialismului şi comunismului. OPORTUNISM 1. Curent ideologico-politic în mişcarea muncitorească, care preconizează, în esenţă, renunţarea la lupta revoluţionară împotriva burgheziei, la transformarea revoluţionară a societăţii capitaliste, la trecerea de la capitalism la socialism. O. subordonează, de fapt, interesele clasei muncitoare faţă de interesele şi politica burgheziei (v. şi dogmatism; revizionism). 2. Atitudine lipsită de principialitate; afirmare de principii sau păreri oscilante, după împrejurări; lipsă de combativitate revoluţionară, de clasă. V. şi reformism. OPOZIŢIA DINTRE MUNCA FIZICĂ ŞI MUNCA INTELECTUALĂ, opoziţie care exprimă nu numai polaritatea a două tipuri de activităţi, ci şi o contradicţie de interese, proprie orîndui-rilor împărţite în clase antagoniste, între membrii societăţii care prestează o muncă fizică şi cei care desfăşoară o activitate intelectuală. Această opoziţie a apărut în procesul diviziunii sociale a munciiy odată cu formarea şi dezvoltarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi a claselor (baza ei economică constituind-o exploatarea oamenilor muncii care se ocupă cu activităţi fizice de către/ clasele explpatatoare), odată cu separarea unui grup social distinct, specializat în activităţi cu caracter precumpănitor intelectual, aflat, de regulă, alături de clasa dominantă în societate, ale cărei interese le serveşte direct sau indirect. în capitalism, opoziţia atinge forme foarte ascuţite din cauza transformării muncitorului într-o simplă anexă a maşinii. în stadiul imperialist, al capitalismului se adînceşte, de asemenea, şi exploatarea unei părţi considerabile a oamenilor muncii care se ocupă cu activităţi intelectuale, transformîndu-i în proletari intelec- 513 opo tuali şi împingîndu-i obiectiv mai aproape de poziţiile clasei muncitoare exploatate, tu toate că progresul tehnic-ştiinţific contemporan determină unele modificări în tipurile de muncă fizică şi intelectuală, schimbînd unele elemente din structura solicitărilor specifice diferitelor activităţi, factorii esenţiali care condiţionează această opoziţie (fiind de natură socială) se menţin în capitalism şi se manifestă la nivelul structurii de ansamblu şi al relaţiilor de clasă din societate. Atenuarea o.d.m.f. şi m.i. sau dispariţia acesteia este determinată de dispariţia relaţiilor de exploatare. De aceea, opoziţia începe să fie înlăturată în cadrul socialismului, odată cu lichidarea exploatării, cu modificarea funcţiilor sociale ale claselor de oameni ai muncii care se îndeletnicesc cu activităţi fizice, cu dobîndirea de către aceştia, simultan, atît a atribuţiilor de producători cît şi de proprietari, avînd, pe această bază, şi rolul de organizatori şi conducători ai proceselor vieţii sociale, odată cu stabilirea unităţii de interese şi a colaborării tot mai strînse între oamenii muncii ocupaţi cu activităţi intelectuale şi cei ocupaţi cu activităţi fizice. în socialism se menţin însă deosebiri esenţiale între munca fizică şi cea intelectuală (nivelul de cunoştinţe şi de cultură generală al lucrătorilor care prestează aceste munci, condiţiile de muncă ş.a.). Pe măsura schimbărilor care se vor produce la nivelul întregii acţiuni sociale, în viaţa materială şi spirituală a oamenilor, în procesul construirii comunismului, vor avea loc transformări treptate şi la nivelul diviziunii sociale a muncii, deosebirile esenţiale dintre munca fizică şi munca intelectuală vor dispărea treptat, menţinîndu-se numai deosebiri neesenţiale între aceste două tipuri de muncă socială. După cum se arată în Programul P.C.R., adoptat la Congresul al Xl-lea, în comunism, dispariţia deosebirilor esenţiale dintre munca fizică şi munca intelectuală va contribui la omogenizarea socială deplină şi la formarea poporului unic 514 muncitor, la instaurarea unei societăţi fără clase. OPOZIŢIA DINTRE ORAŞ ŞI SAT, opoziţie de interese între clasele dominante, ale căror membri trăiesc, în majoritate, la oraşe şi masele muncitoare de la sate, caracteristică tuturor societăţilor bazate pe exploatare. A apărut în procesul diviziunii sociale a muncii, al separării oraşului de sat, al împărţirii societăţii în clase antagoniste, baza ei economică constituind-o exploatarea satului de către oraş. Se manifestă prin marea rămînere în urmă, sub raport economic, politic şi cultural a satului faţă de oraş. O.d.o. şi s. dispare ca opoziţie de clasă în condiţiile revoluţiei socialiste, ca urmare a instaurării proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie, în condiţiile în care clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare sînt unite printr-un scop comun: construirea socialismului. Oraşul socialist acordă satului un permanent ajutor economic, politic şi cultural. Lichidarea înapoierii satului şi egalizarea condiţiilor de viaţă şi civilizaţie de la sat, în comparaţie cu oraşul, va necesita o întreagă epocă istorică. în socialism se mai menţin deosebiri esenţiale între oraş şi sat, exprimate între^altele şi în gradul de înzestrare tehnică şi de socializare a muncii, în nivelul cultural şi de trai etc., dar acestea nu duc la antagonisme de clasă, ci, dimpotrivă, se atenuează pe măsura construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a procesului de transformare treptată a muncii agricole într-o varietate a muncii industriale, a urbanizării satelor etc. Deosebirile esenţiale dintre oraş şi sat se vor şterge treptat în procesul făuririi societăţii comuniste. După cum arată Programul P.C.R. adoptat la cel de-al Xl-lea Congres, ştergerea deosebirilor esenţiale dintre oraş şi sat va contribui la omogenizarea socială deplină şi la formarea poporului muncitor unic, în comunism. OPOZIŢIE 1. (în filozofie) Noţiune a dialecticii desemnînd stadiul dedublării unicului în laturi contradictorii care, deşi se presupun unitar, se exclud reciproc. în evoluţia contradicţiilor, stadiul opoziţiei contrariilor urmează celui al deosebirii acestora, corespunde procesului de adîncire a deosebirilor dintre contrarii. De ex., contradicţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, cuprinsă în marfă, capătă forma o. în acea fază de dezvoltare a schimbului în care marfa se dedublează în marfă şi bani, valoarea mărfurilor dobîndind prin bani o formă de existenţă distinctă de valoarea lor de întrebuinţare. 2. (în logică) Raport de excludere între două noţiuni sau între două judecăţi, stabilit în funcţie de anumite criterii. Noţiunile sînt în raport de o. atunci cînd sferele lor nu au nici un element comun. O. noţiunilor este: o. contrară, atunci cînd noţiunile respective nu pot fi afirmate simultan, dar pot fi simultan negate, şi *o. contradictorie, cînd două noţiuni nu pot fi nici afirmate, nici negate despre acelaşi obiect al gîndirii. Judecăţile sînt în raport de o. atunci cînd o judecată afirmă despre un obiect ceea ce cealaltă judecată neagă despre acelaşi obiect. în cazul judecăţilor, pe lîngă contrarietate şi contradicţie, mai apare şi subcontrarietatea, tip de o. care constă în aceea că cele două judecăţi nu pot fi false, dar pot fi simultan adevărate. V. şi pătratul logic. OPTIMISM (lat. optimus „foarte bun“), concepţie opusă pesimismului, potrivit căreia: a) în lume binele ar precumpăni asupra răului sau lumea ar fi perfect întocmită. în această accepţie, termenul a fost introdus iniţial pentru caracterizarea doctrinei idealist-teo-logice a lui Leibniz, care considera că lumea existentă este „cea mai bună (lat. mundus optimus) dintre toate lumile posibile" (o. ontologic). O. naiv al lui Leibniz îi este asociat şi cel al lui Shaf-tesbury, susţinător al teoriei predispoziţiei naturale a omului spre moralitate, preluată de la umaniştii Renaş- ord terii (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre); b) lumea cunoaşte o dezvoltare continuă, o predispoziţie naturală spre progres, se îndreaptă spre un viitor din ce în ce mai bun; c) lumea este cognoscibilă (o. gnoseologic) prin intermediul ştiinţei. O. militant şi critic, propriu concepţiei marxiste despre lume, se opune postulării naive şi iluzorii a binelui, tot aşa cum se opune şi negării conformiste a răului moral şi ţăului social, considerînd necesară analiza condiţiilor istorice concrete care generează răul pe plan moral şi social şi lupta conştientă împotriva lor ca premise pentru instaurarea binelui în domeniul relaţiilor umane. în problema perspectivelor progresului (o. ontologic) şi ale cunoaşterii (o. gnoseologic), marxismul respinge atît pesimismul, relativismul şi scepticismul cît şi o. necritic şi nefundamentat. ORDINE, dispunere a elementelor unui sistem într-o schemă de relaţii care-i potenţează capacităţi funcţionale maxime. Relaţiile de o. ale unui sistem sînt dependente de mecanismul de funcţionare a interacţiunilor cauzale, necesare, legice, a tuturor raporturilor de determinare care-i guvernează geneza, structura şi dinamica. în acest sens, se folosesc expresiile de o. cauzală sau legică a fenomenelor pentru a se desemna stabilitatea calitativă şi randamentul funcţional optim al acestora. Termenul de o. este opus şi, totodată, corelat cu cel de dezordine, care exprimă disfuncţionalitatea sistemelor, dezechilibrul raporturilor de determinare care le asigură integritatea şi stabilitatea calitativă. Dezordinea, determinată de acţiunea unor factori aleatori, este un efect al preponderenţei interacţiunilor întâmplătoare şi a condiţiilor mediului extern, a căror influenţă şi exercitare determină dezechilibrarea stabilităţii sistemului şi schimbarea calitativă a acestuia. în dinamica sistemelor materiale, o* (în accepţia de tendinţă către echilibru, conservare şi ireversibilitate), se defineşte şi prin fenomenul de entropie, 515 33* orf iar dezordinea (în accepţia de dezechilibrare, schimbare şi reversibilitate)t prin termenul de negentropie. Determinismul dialectic, în măsura în care-şi propune explicarea mecanismului genezei, structurii şi schimbării calitative a fenomenelor, este deopotrivă o teorie a ordinii şi dezordinii, şi, respectiv, a raportului dialectic dintre entropie şi negentropie în structura şi dinamica universului. V. şi simetrie; ritm. ORFISM, curent religios din Grecia antică, apărut în sec. 7 î.e.n. sau chiar mai devreme, întemeiat, potrivit credinţei adepţilor săi, de poetul mitic Orfeu. O. proclama ideea dualismului suflet-corp, considerînd corpul ca „tem-niţă“ a sufletului, precum şi credinţa în metempsihoză. Doctrina orficădespre supravieţuirea sufletului a exercitat o mare influenţă asupra pitagoricilor şi asupra lui Platon. ORGANICISM, concepţie potrivit căreia societatea ar fi un organism a cărui structură ar fi supusă aceloraşi legi ca şi celor biologice. în germene, o. s-a manifestat, cu vădite tendinţe politice, încă din antichitate (de ex., parabola lui Menenius Agrippa). Teoreticianul modern al organicismului este H. Spencer, care stabileşte o lege a evoluţiei sociale de la simplu la complex şi de la omogen la eterogen. Structura socială ar fi, astfel, compusă dintr-un ţesut endodermic (agricultori şi industriaşi), unul mezodermic (comercianţi) şi un altul exodermic (militari). O. tinde să legitimeze diferenţierea socială ierarhică a societăţilor bazate pe clase şi, totodată, să justifice necesitatea unei solidarităţi sociale întemeiate pe specificitatea funcţiilor pe care fiecare clasă este determinată să le îndeplinească în cadrul organismului social. Printre organiciştii care consideră societatea drept fenomen „natural** şi nu „istoric** sînt mai cunoscuţi: J. Novicow, P. Lilienfeld, A. Schâffle, R. Worms, G. de Greef. O. 516 are ca variante concepţiile darvinist-sociale, neomalthusianismul şi rasismul. „ORGANON" („ORGANUM") (gr. organon „unealtă", „instrument**) 1. Titlu atribuit de învăţaţii «bizantini ansamblului lucrărilor principale de logică ale lui Aristotel. El cuprinde, ordonate sistematic; 1) Categoriile; 2) Peri hermeneias (Despre Interpretare) — teoria judecăţii; 3) Analiticele prime; 4) Analiticele secunde (ambele constituind logica propriu-zisă); 5) Topica — despre argumentarea probabilă şi despre punctele de vedere generale în temeiul cărora se tratează chestiunile comune; 6) Recuzarea argumentelor sofistice (Peri sofisticon elegekon9 legată de Topică). Majoritatea ediţiilor adaugă „0“. o „Introducere** (Eisa-goge) a lui Porfir, la „Categorii**. După cum indică însuşi titlul comun atribuit tratatelor, Aristotel vedea în logică un mijloc, un instrument sau o metodă de cercetare, de obţinere din cunoştinţele provenite din experienţa a unor alte cunoştinţe noi. De aici şi semnificaţia istorică-metQdologică a „0.“, datorată faptului că, prin sistemul axiomatic al silogisticii sale, Aristotel a creat primul sistem axiomatic în genere. 2. Denumire dată, după modelul operei Stagiritului şi, în semn de omagiu adus acestuia, unor scrieri din epoca modernă, urmărind scopuri similare: „Novum Organum“ al lui F. Bacon, „Neues Organon** al lui J.G. Lam-bert, „Ultimum Organum** al lui Strada ş.a. 8. (La Kant) Termen opus aceluia de canon. în acest context, logica nu mai are statutul de organon al ştiinţelor (cum au, de pildă, matematicile), ci, în sens epicurean, de canon ai lor, de artă raţională universală (canonica Epicuri). ORIENTAREA GEOGRAFISTĂ ÎN SOCIOLOGIE, denumire generică a teoriei potrivit căreia factorul geografic este cauza sau condiţia primordială a formării şi dezvoltării (a stadiului şi ritmului) vieţii sociale. Punctul ei de plecare îl constituie vecjtf observaţii cu privire la raportul dintre mediul geografic şi unele trăsături .definitorii ale vieţii sociale, Herodot, Tucidide, Democrit, Aristotel, Hipo-crat, Strabo (în antichitate), Ibn-Hal-dun (sec. 14), J. Bodin, Ch. Montes-quieu, J.G. Herder ş.a. au fost predecesorii sociologilor antropogeografi moderni. Geografii au mers uneori pînă la considerarea geografiei drept o cauză a vieţii sociale (Fr. Ratzel, Karl Ritter), şcoala modernă a antro-pogeografiei (P. Vidai de la Blache) susţinînd doar existenţa unei „vocaţii geografice" a vieţii sociale ca factor condiţionant, iar nu cauzator. O variantă o constituie teoria „morfologiei sociale" a lui E. Durkheim, care consideră ca esenţial în determinarea vieţii sociale fenomenul dispoziţiei pe teren a maselor de oameni ce formează societatea. Exagerarea rolului pe care-1 joacă factorul geografic în viaţa socială a generat geopolitica, integrată ulterior ca element principal în ideologia nazistă. Sin. determinism geografic. ORIENTAREA ISTORICĂ lN SOCI O-LOGIE, denumire generică pentru diverse curente care urmăresc să surprindă legile ce stau la baza procesului de dezvoltare necontenită a omenirii de la origini şi pînă azi. Ideile principale ale diverselor curente ale „istorismului sociologic" au fost: „ideea progresului“ (A. Condorcet, A. Comte), ideea „evoluţiei culturale" (K. Lam-precht), conceperea „sociologiei ca filozofie a istoriei" (Paul Barth) şi postularea „sociologiei dialectice" ca ştiinţă de-sine-stătătoare, deosebită de „istorie" (W. Windelband, H. Ric-kert, A.D. Xenopol). Concepţia materialismului istoric, elaborată de K. Marx şi F. Engels, este o sinteză filozofică a legilor obiective de bază ale dezvoltării societăţilor umane, explicate printr-o viziune materialist-dialectică şi, în acelaşi timp, o teorie socio-logică lămuritoare cu privire la mecanismele sociale fundamentale care ori condiţionează dezvoltarea istorică a omenirii. ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ ÎN SOCIOLOGIE, curent sociologic apărut în a doua jumătate a sec. 19, cuprin-zînd diverse teorii potrivit cărora societatea nu poate fi înţeleasă decît ca un fenomen psihologic şi reducînd ansamblul relaţiilor sociale la o ţesătură de relaţii psihologice, voluntare între indivizi. Un prim grup de şcoli face apel la psihologia individuală; el pleacă de la faptul că fiecare individ e dotat cu anumite „constante" psihice (Vilfredo Pareto) sau cu anumite trebuinţe spirituale, acestea nepu-tîndu-se satisface decît prin traiul în societate; orice analiză socială are, de aceea, ca bază o analiză psihologică. Un al doilea grup invocă psihologia colectivă pentru a explica societatea printr-un „Volksgeist", un „spirit al poporului" (Friedrich Karl Savigny), teorie dezvoltată apoi de M. Lazarus şi H. Steinthal şi în special de W. Wundt, creator nu numai al psihologiei experimentale, ci şi al unei vaste concepţii privitoare la „psihologia naţiunilor". Cu un caracter mai pronunţat sociologic, alte direcţii studiază fenomenele specifice „stării de mulţime" (Scipion Sighele, Gustave Le Bon) sau invocă aşa-zisa „lege a imitaţiei" interindivi-duale (Gabriel Tarde), precum şi aspectele psihice însoţitoare ale tuturor relaţiilor sociale (Georg Simmel, Leo-pold von Wiese). Mulţi dintre sociologii americani au preluat şi dezvoltat aceste teorii psihologiste (W. Mc. Dougall, Ch. Ellwood etc.), ajungînd la aplicarea cercetărilor experimentale de psihologie asupra fenomenelor „microsociale" (J. Moreno) sau la interpretarea frecventă a realităţilor macrosociale în termeni psihologici. O.p. în s., cu toate limitele ei idealiste sau voluntariste, a contribuit la punerea în evidenţă a anumitor aspecte şi relaţii ale vieţii sociale şi, implicit, la constituirea şi la dezvoltarea psihologiei sociale. V. şi psihologism. 517 ori ORIGENE (185—254), filozof neoplatonician creştin, socotit cel mai de seamă dintre „părinţii" greci ai creştinismului. în „Contra lui Celsus" şi în „Despre principii" apără si expune sistematic doctrina noi religii. Deşi creştin, prin neoplatonism, respinge ideaa facerii lumii dintr-o dată şi propune ideea continuei sale emanaţii din divinitate. „Creaţia" îi pare astfel infinită în timp şi finită doar în spaţiu, limitată fiind ae existenţa lui Dumnezeu. Interpretarea sa avea să fie considerată eretică, aşa cum de altminteri va fi, în tot cursul evului mediu, întreaga regîndire neoplatoniciană a creştinismului. „ORIGINEA FAMILIEI, A PROPRIE-TĂŢH PRIVATE ŞI A STATULUI", lucrare a lui F. Engels apărută în 1884, în care materialismul istoric este aplicat la studiul comunei primitive, al constituirii familiei şi al funcţiilor îndeplinite de ea, ca şi la procesul scindării societăţii în clase. Folosind cercetările antropologului şi etnografului american L.H. Morgan şi alte rezultate ale ştiinţei din epoca sa, Engels arată cum acestea furnizează un material istoric inedit ce confirmă concepţia materialistă a istoriei elaborată de Marx. în capitolele următoare, Engels analizează procesul destrămării comunei primitive (urmărind acest proces la greci, la romani şi la germani), demonstrează că proprietatea privată, clasele şi statul sînt fenomene social-istorice şi scoate la iveală cauzele economice care le-au dat naştere. El explică modul cum dezvoltarea forţelor de producţie, creşterea productivităţii muncii, apariţia plusprodusului ţi adîncirea diviziunii sociale a muncii au dus la apariţia proprietăţii private, la formarea claselor sociale. Dezvăluind originea şi esenţa de clasă a statului, subliniază c& statul a apărut pe baza proprietăţii Stivate asupra mijloacelor de produc-ie, că el este, de regulă, instrumentul clasei dominante din punct de vedere economic, care, cu ajutorul lui, devine 518 dominantă şi din punct de vedere politic. ORÎNDUIRE SOCIALĂ, v. FORMAŢIUNE SOCIALĂ. ORTEGA T GASSET, Jos6 (1883-1955), eseist şi filozof idealist spaniol. Concepţia sa, de tendinţă iraţionalistă, ocupă o poziţie intermediară între „filozofia vieţii" şi existenţialismul contemporan. Respingînd formele conceptuale ale cunoaşterii, O.YG. introduce noţiunea de „raţiune vie“, prin care omul ar sesiza viaţa fără aparatul noţional al ştiinţei. Reflectînd asupra crizei culturii burgheze, O.YG. a făcut, în lucrările „Dezumanizarea artei" (1925) şi „Răscoala maselor" (1929), observaţii pătrunzătoare privind fenomenele de înstrăinare şi depersonalizare, caracteristice societăţii capitaliste moderne. El a criticat însă aceste fenomene „de la dreapta", considerîndu-le ca un rezultat al democraţiei şi preconizînd crearea unei noi „elite", sustragerea culturii de sub influenţa maselor. Alte op.: „Spre o filozofie a istoriei" (1941), „Omul şi lumea“ (postum, 1957). ORTODOXIE (gr. orthos „adevărat", „drept" şi doxa „opinie"). 1. (în sens religios concret) Biserica creştină orientală, separată de biserica romană (v. creştinism). 2. (în sens religios abstract) Conformitate deplină cu doctrina religioasă oficială, considerată ca fiind singura adevărată; (prin extensie) conformitate cu o doctrină clasică sau cu principiile oficiale ale unei şcoli, într-un domeniu sau altul de idei. V. şi eterodoxie. OSTWALD, Wilhelm (1853-1932), chimist, fizician şi filozof german, unul dintre fondatorii chimiei fizice moderne, iniţiatorul energetismului. O* a topit conceptele de substanţă şi forţă în conceptul de energie (a formelor, a volumelor, a suprafeţelor etc.), dezvoltînd un monism energe- tic. A ridicat energetismul la rangul de principiu suprem al viziunii filozofice, principiu ce a stat la baza unei „ştiinţe a ordinii" şi a unei metateorii dezvoltate într-un mod personal. Ca teoretician al culturii, a preconizat crearea unei ştiinţe a culturii pe care a denumit-o culturologie şi al cărei obiectiv trebuie să fie fericirea omului. Op. pr.: „Prelegeri de filozofia naturii" (1902), „Energia“ (1908), „Bazele energetice ale ştiinţei culturii** (1909), „Imperativul energetic" (1912), „Filozofia valorii** (1913), „Filozofia contemporaneităţii în viziune personală" (4 voi., 1923), „Piramida ştiinţelor" (1929). OWEN, Robert (1771 — 1858), socialist utopic englez, unul dintre precursorii nemijlociţi ai socialismului ştiinţific. A criticat proprietatea privată, relaţiile burgheze 'de familie şi religia, preconizînd crearea unei societăţi noi, pe care discipolii lui, pentru prima oară, au numit-o „socialistă". Concepută de O. ca o federaţie de colonii comuniste autonome, ea urma să desfiinţeze proprietatea privată şi să înfăptuiască egalitatea socială ca şi îmbinarea muncii fizice cu cea intelectuală, a învăţămîntului cu munca productivă, în vederea dezvoltării multilaterale a personalităţii. Continuator al luminismului sec. 18, O. a criticat societatea capitalistă în numele „raţiunii", a văzut izvorul relelor sociale în igno- oxf ranţă şi a considerat educaţia, cultura, autodesăvîrşirea morală, ca factori hotărîtori ai progresului social. De aceea, el n-a înţeles necesitatea luptei politice a proletariatului şi a revoluţiei sociale. A încercat personal să înfiinţeze colonii comuniste în S.U.A. (1825—1829) dar experienţa a eşuat, întors în Anglia, a luat parte la organizarea sindicală a muncitorilor şi la organizarea mişcării cooperatiste. Op. pr.: „Noua lume morală" (1842—1844). OXFORD (Şcoala de la O.), orientare în filozofia analitică engleză contemporană, care consiaeră că sarcina centrală a filozofiei este clarificarea formelor şi conceptelor limbajului comun (de aceea a fost numită şi „filozofia limbajului comun"). Reprezentanţii ei principali sînt J. Austin, P. Straw-son, G. Ryle ş.a. în studiul structurii logice a limbii naturale ei exclud folosirea logicii formale, încercînd o re-interpretare a logicii în acest scop (P. Strawson). J.L. Austin a dezvoltat, pentru înţelegerea naturii limbajului obişnuit, o teorie complexă a „actelor de vorbire". Plecînd de la analiza limbajului şi a logicii, această orientare a început să reconstruiască o serie de domenii ale filozofiei tradiţionale (ontologia, epistemologia, etica), să reconsidere problemele filozofice în perspectiva clasificărilor obţinute prin analiza lingvistică. V. şi lingvstică (filozofia). PACE, fenomen social-istoric care desemnează absenţa conflictului armat între popoare, între state sau clase şi grupuri sociale ale unui stat; pauză în desfăşurarea unui astfel de conflict. P. înseamnă însă nu numai lipsa stării de război; ea presupune relaţii de bună înţelegere, cooperare şi colaborare între naţiuni şi popoare. Aceste relaţii se desfăşoară pe baza principiilor dreptului internaţional, şi pot fi urmarea unor legături consacrate prin tradiţie sau a unor acorduri, convenţii, tratate etc. Ga fenomen opus dar corelat dialectic războiului, p. poate fi instaurată prin eradicarea condiţiilor sociale care dau naştere conflictelor armate, prin neutralizarea şi deposedarea de putere a claselor şi grupurilor sociale interesate în provocarea unor astfel de conflicte. Concepţia lui Marx consideră drept cauză fundamentală a războaielor, apariţia şi existenţa proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Odată cu dispariţia totală a acestei forme de proprietate se creează premisele unei p. generale şi durabile. Ideea p. ca stare favorabilă, prin excelenţă, propăşirii materiale şi spirituale, dezvoltării per-sonalităţii umane, se află încorporată în cele mai timpurii producţii culturale ale umanităţii. în miturile şi creaţiile literare ale multor popoare din antichitate, ideea de p. este strîns şi nostalgic asociată tipului de comunitate de viaţă specific „comunei primitive**, identificat cu „vîrstă de aur“ a umanităţii (Hesiod). Printre aceste popoare, năzuinţa de p. era de multe ori identificată cu dorinţa întoarcerii la această etapă originară a civilizaţiei. în evul mediu, noţiunea predominantă de p. era cea propusă de către religia creştină, cu limitele sale: accentuarea asupra p. interioare, sufleteşti, a individului, şi a p. ca stare specifică, eternă, transcendentă, a „lumii de apoi.“ Ideologii burgheziei în ascensiune au pus la baza idealului de p* temelii filozofice, politice şi morale de natură laică. Ei vedeau în dispariţia feudalismului, premisa instaurării unei p p. veşnice, legînd ideea dep. de ideile de umanitate, toleranţă, libertate, egalitate şi fraternitate a tuturor oamenilor. Acest ideal umanist în care ideea de p. era implicată fundamental şi care făcea din raţiune, libertate şi demnitate valorile supreme, a fost promovat de către marile personalităţi ale umanismului şi Renaşterii, preluat şi dezvoltat de către luminism şi clasicismul „tîrziu". în acest curent se înscriu numele lui Erasmus din Rotterdam, J. Bodin, Hugo Grotius, Comenius, Leibniz, J.-J. Rousseau, Herder, Kant, Fichte şi mulţi alţii. Condiţiile reale ale instaurării unei p. durabile s-au constituit însă abia în epoca noastră şi sînt date prin existenţa sistemului socialist mondial, a tinerelor state naţionale, a luptei dusă pentru cucerirea şi consolidarea p. de către clasa muncitoare condusă de partidele ei comuniste şi muncitoreşti şi de către celelalte forţe democratice, progresiste şi umaniste din lumea contemporană (mişcarea de eliberare naţională, mişcările socialo ale ţărănimii, tineretului, femeilor, ale cercurilor politice cu vederi democratice, mişcarea partizanilor p. unele organizaţii religioase ş.a.). Deşi esenţa agresivă a imperialismului nu s-a schimbat, modificarea raportului de forţe pe plan mondial în defavoarea imperialismului oferă premisa obiectivă pentru salvgardarea independenţei şi suveranităţii naţionale a popoarelor, pentru instaurarea unei noi ordini economice şi politice internaţionale, pentru impunerea şi consolidarea p. în scopul apărării şi promovării p. acţionează o serie 'de instituţii internaţionale, în frunte ciţ Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.). V. şi irenologie. PACI, Enzo (1911 —1976), filozof italian, profesor la Universitatea din Pavia şi, apoi, la Universitatea din Milano, director al Centruliii de studii estetice din Milano, iniţiatorul mişcării filozofice numite „relazionis-mo" (relaţionismul) şi fondatorul, în 1951, al revistei teoretice „Aut Aut“. pan Lucrările sale din prima perioadă se înscriu în aria problematicii existenţialismului. Ulterior, puternic influenţat de filozofia marxistă şi de fenomenologie•, încearcă o îmbinare a lor în cadrul „relaţionismului". Op. pr.: „Gîndire, existenţă şi valoare" (1940), „Existenţialismul şi istoricismul“ (1950), „încă o dată despre existenţialism" (1956), „De la existenţialism la relaţionism“ (1957), „Timpul şi adevărul în fenomenologia lui Husserl" (1961), „Jurnal fenomenologic*4 (1961), „Funcţia ştiinţelor şi semnificaţia omu-lui" (ed. II, 1964), „Relaţie şi semnificaţii, I. Filozofia şi fenomenologia culturii, II. Kierkegaard şi Thomas Mann (1965), III. Critică si dialectica" (1966). PACIENT, v. AGENT. PALINGENEZIE (gr. palingenesia „renaştere") 1. Concepţie metafizică strîns legată de teoria ciclului istoric, preconizînd renaşterea, revenirea periodică la viaţă a tuturor fiinţelor dispărute. A fost propagată în antichitate de stoici (de ex., Marc Aureliu). 2. Concepţie formulată în 1827 de filozoful francez P. Ballanche, potrivit căreia, în virtutea unei dezvoltări ciclice, perioadelor de decadenţă în viaţa popoarelor le urmează cu necesitate perioade de înflorire, de regenerare. 3. Concepţie afirmînd perfecţionarea continuă a vieţuitoarelor pe calea evoluţiei lente, formulată în 1769 de naturalistul elveţian Ch. Bonnet. PANCALISM (gr. pan „tot“ şi kalos „frumos"), doctrină estetizantă care subordonează întreaga realitate categoriei frumosului considerat ca principiu, scop şi criteriu axiologic suprem. Deviza p., „totul pentru frumos, totul prin frumos, totul în frumuseţe" a fost lansată de americanul J.M. Bal-dwin în „Teoria genetică a realităţii" (1918). P. ca „Weltanschauung" a fost expus încă la sfîrşitul secolului trecut de neospiritualistul francez F. Ravaisson. 521 i» pan PANDEMONIU (gr. pan „tot" şi dai-mon „demon*4), termen creat de poetul englez Miltoir pentru a desemna infernul. In sens livresc, p. indică şi sfatul demonilor sau capitala imaginară a infernului. PANENTEISM, termen introdus de Chr. Krause pentru a denumi propria sa teorie, potrivit căreia „totul este în Dumnezeu" (gr. pan en theo). P. desemnează, de fapt, pentru unii, o delimitare idealistă de panteism care păstrează uneori, ca în cazul panteismului spinozian, un caracter materialist sau, cel puţin, antireligios. PANHOLISM, v. HOLISM. PANLOGISM (gr. pan „totu, „pretutin-deni“ şi logos „raţiune"), concepţie idea-list-obiectivă după. care esenţa ultimă sau principiul ordonator al universului ar fi o raţiune cosmică, iar desfăşurarea fenomenelor universului ar constitui un proces logic, subordonat scopurilor acestei raţiuni. Termenul a fost creat de J.E. Erdmann (1853) pentru a desemna doctrina lui Hegel. PÂNMATEMATISMj concepţie cu caracter metafizic, potrivit căreia universul ar fi supus unui principiu ordonator de natură matematică, desfăşurarea fenomenelor universale ar fi calculat predeterminată, subordonată unor constante numerice şi reguli matematice imuabile. P. apare la Pitagora, Platon, Galilei, Leonardo da Vinci ş.a. Ideea unei ordini aprioric raţionale a lumii, aflate sub egida matematicii, a înflorit în special în perioada sincretică a culturii, şi a tendinţelor gîndirii de ipostaziere, în spirit idealist, a propriilor ei descoperiri, printre care şi numărul^ precum şi în perioada Renaş-teriiy datorită avîntului mecanicii („mecanica e paradisul matematicii", spunea Leonardo). PANPSIHISM (gr. pan „tot", „pretutindeni" şi psyche „suflet", „spirit"), concepţie idealistă după care esenţa 522 ultimă a lucrurilor ar fi un spirit cosmic (conceput fie ca un spirit pur, absolut, fie ca o pluralitate de spirite individuale), iar desfăşurarea fenomenelor universului ar fi subordonată scopurilor acestui spirit. PANSOFIE (gr. pan „tot" şi sofia „cunoaştere", „ştiinţă"), termen introdus de către J an Amos Comenius pentru a denumi încercarea sa de expunere enciclopedică a tuturor cunoştinţelor aparţinînd disciplinelor umane („Pansophiae prodromus", 1638). Termenul a fost consacrat ulterior de către Leibniz, cu semnificaţia de „ştiinţă universală". PANSPERMEE, ipoteză care admite prezenţa unor germeni de viaţă pretutindeni în Univers, apariţia vieţii pe Pămînt fiind considerată ca un rezultat al imigrării accidentale a acestora. Prezentă în filozofia lui Anaxagora (sec. 5 î.e.n.), p. a fost acceptată şi de oameni de ştiinţă din ultimul secol. Svante Arrhenius atribuia meteori-ţilor, sau chiar presiunii luminii, rolul ae vehicul cosmic al materiei viabile. Desigur, ipoteza unei „însămînţări" cu viaţă a unui corp ceresc, de către altul, nu este în sine inconsistentă; este însă puţin probabil ca Terra să fie singura planetă cu viaţă în Galaxie iar performanţele cosmonauticii ne arată că o astfel de „însămînţare" ar putea fi şi rezultatul unei evoluţii tehnice. Dar sînt numeroase argumentele car© pledează pentru ipoteza alternativ© a apariţiei vieţii de pe Pămînt pe însăşi Terra, ca rezultat al evoluţiei naturale a materiei. PANTEISM (gr. pan „tot" şi theos „zeu"), concepţie filozofică monistă, potrivit căreia Dumnezeu şi natura sînt identice. Termenul de p. a fost creat de J. Toland în 1705. în cursul evului mediu, în sec. 15—18, p., care se opunea concepţiei teiste a teologiei oficiale despre un Dumnezeu personal exterior naturii, creator şi diriguitor al acesteia, a servit adesea drept înveliş al materialismului sau al tendinţelor materialiste (de ex., G. Bruno, Spinoza, Goethe). Există şi un p. idealist, care, în loc să dizolve pe Dumnezeu în natură, dizolvă natura In Dumnezeu, afirmînd că el constituie singura realitate (de ex., Mălebranche, unele variante ale personalismului contemporan), concepţie denumită uneori şi panenteism. PANTONOMIE, concepi înrudit cu cel al eteronomiei, deosebit de acesta, şi opus celui de autonomie, prin care se înţelege prezenţa marcantă a unei valori (teoretice, ştiinţifice, artistice, religioase) în toate acţiunile şi manifestările sociale ale omului, ca individ sau colectivitate. Se vorbeşte astfel despre p. artei, caracteristică perioadelor care au precedat diferenţierea şi profesionalizarea producţiei de valori, autonomizarea formelor vieţii spirituale, sau despre o p. a ,esteticului, în cadrul preocupărilor moderne pentru înfrumuseţarea vieţii urbane, a lumii de obiecte create de industrie etc. PARACELSUS, Theophrastus (1493— 1541), alchimist şi medic elveţian, reprezentant al primei faze a filozofiei llaturii din epoca Renaşterii. A preconizat studiul direct al naturii şi al organismului omenesc, considerat de el un microcosm, în care se petrec aceleaşi procese ca în macrocosm, intuind astfel, într-o formă semifantastică, conexiunea fenomenelor naturii. Op.pr.: „Opus paramirum" (1530—1531). PARADIGMĂ 1. Caz exemplar, model, prototip, situaţie ideală, structură tip, arhetip, standard ş.a. 2. (In lingvistică) Totalitate a formelor standard ale flexiunii unei părţi de vorbire. în lingvistica teoretică, p. este conceptul central al unei* teorii a semnificaţiei (teoria , „cazurilor paradigmatice"), care defineşte semnificaţia unui termen pe baza sensului acestuia în anumite contexte „favorizate", standard. 8. (în filozofie, la L. Wittgenstein) a) Modelele filozofice, acele „tipare" care orientează par gîndirea noastră în direcţii predeterminate, adesea inadecvate, b) (în filozofia limbajului) Listă de cazuri tipice de jocuri lingvistice, prin care putem înţelege conceptul general de „joc lingvistic" şi, prin aceasta, însăşi funcţionalitatea limbajului. P. este conceptul central al teoriei „revoluţiilor ştiinţifice" a lui Thomas Kuhn, desemnînd o realizare ştiinţifică universal recunoscută la un moment dat (precum astronomia copernicană sau fizica newtoniană), care generează o tradiţie coerentă şi unică în practica ştiinţifică, conţinînd legi, teorii, aplicaţii ale teoriilor, preferinţe instrumentale, ipoteze, presupoziţii filozofice şi metodologice etc., toate acestea constituind laolaltă o sursă comună şi acceptată de probleme, procedee de cercetare, de rezolvare precum şi de criterii de evaluare a soluţiilor. P, este anterioară oricăror concepte, reguli şi legi ce pot fi abstrase din ea. Acestui concept al p. i s-a reproşat inconsistenţa şi ambiguitatea, caracterul neope-ratoriu în cadrul unei analize riguroase a ştiinţei. întrebuinţat astăzi (în accepţiunea lui Kuhn) în multe domenii ale cunoaşterii (antropologie, filozofia istoriei, psihologie etc.), conceptul p» a fost supus unor numeroase analize şi încercări de reconstrucţie raţională. PARADOX (gr. para „contra" şi doxa „opinie"), enunţ contradictoriu şi totodată demonstrabil. Dacă în cadrul unui sistem este demonstrabil atît enunţul A, cît şi contradictoriul său, enunţul non-A, atunci ia naştere un paradox care constă în aceea că A şi non-A sînt adevărate în acelaşi timp. P. sînt de două feluri: a) p. semantice, denumite şi antinomii semantice şi b) p. formale. P. semantice apar prin identificarea ilicită a sensurilor a două' enunţuri diferite prin nivele deosebite de generalitate a limbajelor în cadrul cărora sînt constituite, primul la nivelul limbajului-obiect, al doilea la nivelul metalimbajului, al limbajului care vorbeşte despre primul limbaj. Un p. semantic este cel 523 p par cunoscut sub numele de p. „mincinosului": Spun: „eu mint". Se pune întrebarea ce fac cînd spun „eu mint": mint sau spun adevărul? Dacă mint cînd spun „eu mint", înseamnă că, de fapt, nu mint, ci spun adevărul. Dacă, în schimb, spun adevărul cînd spun „eu mint", atunci este evident că eu mint. Rezultă ca adevărate, fiind demonstrate, două enunţuri contradictorii: a) dacă e o minciună că „eu mint“, atunci nu mint, atunci spun adevărul, şi b) dacă este adevărat că „eu mint“, atunci nu spun adevărul, ci mint. Deci cînd mint spun adevărul şi cînd spun adevărul mint. Apariţia acestui p. se datoreşte confuziei de sens a două enunţuri diferite: 1) enunţul „eu mint“, constituit la nivelul limbajului obiect şi care vorbeşte despre o stare de fapt, acţiunea de a minţi, şi 2) enunţul „mint că «eu mint*", constituit la nivelul metalimbajului şi în care nu se vorbeşte despre o stare de fapt, ci despre enunţul „eu mint“, pe care îl declar prin aceasta fals. Acest lucru este evident şi prin aceea că în enunţul din metalimbaj, „mint că «eu mint»“, enunţul din limbajul-obiect „eu mint“ este numai o parte a acestuia, şi anume obiectul despre care vorbesc. Prin aceasta p. amintit cade. P. formale se ivesc prin ducerea la limită a anumitor concepte şi prin absolutizarea acestor limite. Un exemplu de acest fel de p. este cel cunoscut sub numele de p. „bărbierului". Dacă consider că „există un bărbier care bărbiereşte numai pe toţi aceia care nu se bărbieresc singuri", se pune întrebarea: acest bărbier se bărbiereşte pe sine sau nu? Dacă acest bărbier se bărbiereşte pe sine, înseamnă că el nu face parte din clasa tuturor acelora care nu se bărbieresc singuri, şi întrucît, aşa după cum s-a arătat, el îi bărbiereşte numai pe aceia, rezultă că el nu se bărbiereşte pq sine. Dacă însă el nu se bărbiereşte pe sine, rezultă că el face parte din cljasa celor care nu se bărbieresc singuri şi deci se bărbiereşte singur. Apare şi aici evidentă contradicţia: dacă se bărbiereşte singur, atunci nu se bărbiereşte pe el însuşi şi dacă nu se bărbiereşte singur, atunci se bărbiereşte pe el însuşi. Această contradicţie a apărut prin aceea că alcătuirea clasei „tuturor celor care nu se bărbieresc singuri" s-a efectuat printr-o maximă limitare şi prin absolutizarea acestei limite („bărbierul respectiv bărbiereşte numai pe toţi aceia care..."). Analiza p. este importantă, deoarece apariţia lor s-a produs în legătură cu probleme de fundament ale logicii (în problema definirii enunţului adevărat) şi ale matematicii (cele expuse şi analizate de G. Cantor, C. Burali-Forti, B. Russell, E. Zermelo ş.a.) şi deoarece existenţa lor dovedeşte caracterul dialectic al cunoaşterii şi necesitatea de a înlătura atît indistin-cţia dintre diferite nivele de generalitate, cît şi tendinţa de a rupe formalul de conţinut şi de a-J izola ca absolut. P. cosmologice, dificultăţi sau contradicţii care apar în extrapolarea legilor fizicii la Universul în întregul său. Cele mai cunoscute p. cosmologice sînt cel fotometric şi cel gravitaţional (uneori lor li se adaugă şi ipoteza „morţii termice a Universului"). P. fotometric, de ex., apare astfel: pare natural să se presupună că peste tot, în spaţiul infinit al Universului, au existat întotdeauna stele luminoase şi că densitatea lor în ansamblu este diferită de zero; în aceste condiţii, sfera cerească ar trebui să strălucească orbitor, asemenea suprafeţei soarelui; în realitate, luminozitatea ei este, noaptea, de mi* lioane de ori mai mică. Aceste p. cosmologice nu mai apar în cadrul teoriei relativităţii. Ipotezele cosmologice admise astăzi rezolvă asemenea p. cosmologice. P. cosmologice au înainte de toate o valoare euristică în dezvoltarea cosmologiei. PARALELISM PSIHOITZIOLOGIC, concepţie, dualistă care consideră că fenomenele fiziologice şi cele psihice ar reprezenta două serii de fenomene paralele, fără relaţii cauzale între ele. Este numit şi paralelismpsihofizic. 524 p PARALOGISM (în logică), sofism să-vîrşit fără intenţia de a induce în eroare. P. sînt datorate, în cea mai mare parte limbajului impropriu folosit. Studiul lor a stimulat mai exacta cunoaştere şi definire a sensurilor diferite ale aceluiaşi cuvînt sau ale unor cuvinte deosebite. PARAPSIHOLOGIE, v. METAPSIHIC. PARATAXĂ, v. SOFISM. PARETO, Vilfredo Federico Damaso (1848—1923), sociolog şi economist italian. Opera lui P. constituie, din perspectivă epistemologică, o încercare de- a. aşeza economia politică şi sociologia pe baze matematice şi logico-experimentale, în strînsă analogie cu ştiinţele naturii. P. defineşte sociologia ca ştiinţă a acţiunilor umanef clasificate de el în acţiuni logice şi non-logice (dar nu neapărat ilogice), după cum raporturile logice între mijloace şi scop se instituie în conştiinţa „acto-rului“ sau în realitate, independent de conştiinţa acestuia. în cazul acţiunilor nonlogice, predominante după opinia lui P., scopul obiectiv diferă de cel subiectiv, deşi oamenii, „raţionalizînd“ scopurile caută să le dea o aparenţă logică* Astfel, ansamblul ideilor, teoriilor etc. care caută să justifice acţiunile non-logice, constituie „derivaţiile", adică elemente acţionale variabile, spre deosebire de elementele acţionale constante, numite „reziduuri", care sînt un fel de instincte fundamentale ale omului. P. a conceput societatea ca un sistem plurideterminat, în stare de echilibru. Ga apărător al liberalismului economic şi al proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, P. este un gînditor conservator, iar ca autor al unei teorii a „circulaţiei elitelor", este invocat de cercurile eli-tiste cele mai retrograde. Op. pr.: „Manual de economie politică" (1907), „Sistemele socialiste" (1901 — 1902), „Tratat de sociologie generală" (2 voi., 1916). par PARMENIDE din Eleea (sfîrşitul sec. 6—începutul sec. 5 î.e.n.), filozof grec, cel mai de seamă reprezentant al Şcolii eleate. P. concepe, în mod nedialectic, un „existent" unic, imobil, continuu şi neschimbător. Cunoaşterea senzorială („calea opiniei"), prin care lumea ne apare multiplă, diversă şi schimbătoare, este înşelătoare; existentul poate fi cunoscut numai prin raţiune („calea adevărului"). Ontologia lui P. este preponderent materialistă; concepţia sa despre cunoaştere, în măsura în care P. rupe cunoaşterea logică de cea senzorială şi manifestă neîncredere în aceasta din urmă, înclină spre idealism. Totodată, în tezele lui P. sînt implicate legile logicii formale, care aveau să fie enunţate mai tîrziu de Aristotel. PARSONS, Talcott (n. 1902), sociolog american, reprezentant de seamă al structural-funcţionalismului. A dezvoltat o teorie a „acţiunii sociale". Conform acesteia, acţiunile umane trebuie analizate sociologic printr-un sistem de concepte menite să reflecte încercările individului de a-şi reprezenta în mod conştient comportările şi si-situaţiile diverse în care acţionează, în teoria lui P. schema mijloace-scopuri deţine un loc central. Sistemului social, ca totalitate structural-funcţională, îi sînt proprii patru nivele de organizare: 1) primar sau tehnic, 2) managerial, 3) instituţional şi 4) societal. Aceste nivele se repartizează în jurul a două axe de diferenţiere sau de orientare : axul intern-extern (raportul natu-ră-societate) şi diviziunea muncii. P. consideră că diferitele nivele de organizare a societăţii sînt orientate spre realizarea a patru funcţii sociale fundamentale: 1) funcţia de integrare, 2) funcţia de adaptare, 3) funcţia de atingere a scopurilor, 4) funcţia de păstrare a formelor structurale şi de conducere a tensiunilor sociale. Schemele conceptuale preconizate de P. au un caracter abstract şi consideră societatea în mod static, fără să fie în măsură să explice şi să surprindă dinamica dezvoltării şi schimbării sociale, mecanismul trecerii de la 525 o stare a societăţii la alta. Teoria „acţiunii sociale", deşi contribuie substanţial la construirea aparatului noţional prin care se poate surprinde structura şi mecanismul acţiunilor umane şi urmăreşte explicarea proceselor de socializare a individului, rămîne tributară psihologismului, mai ales în înţelegerea primelor etape ale formării personalităţii şi nu dezvăluie temeiurile fundamentale (sociale) ale acţiunii umane. Op. pr.: Teorii ale acţiunii sociale" (1937), „Sistemulsocial" (1951), „Structură şi proces în societăţile moderne" (1960), „Teorii despre societate" (2 voi., 1961), „Structură socială şi personalitate" (1964). PARTE, v. ÎNTREG ŞI PARTE. PARTICULAR, v. GENERAL-PAR-TICULAR; SINGULAR. PARTINITATE, însuşire definitorie a oricărei ideologii exprimînd apartenenţa ei de clasă, orientarea ei în conformitate cu interesele fundamentale ale clasei de pe poziţiile căreia este elaborată. Relaţia dintre p. şi obiectivitate este condiţionată de raportul dintre cerinţele progresului istoric şi interesele fundamentale ale clasei căreia îi aparţine respectiva ideologie într-un anumit moment istoric. Dacă o p. retrogradă exclude, de regulă, obiectivitatea, o p. progresistă tinde să coincidă cu aceasta. P. comunistă realizează pe deplin această coincidenţă, întrucît interesele clasei muncitoare concordă integral cu legile progresului, cu tendinţele obiective ale procesului revoluţionar contemporan. P. comunistă presupune aprecierea oricăror evenimente de pe poziţiile consecvent revoluţionare ale clasei muncitoare, ale partidului său revoluţionar, adeziunea deplină la ideologia lui Marx, efortul pentru continua ei dezvoltare creatoare, pentru traducerea fermă în viaţă a principiilor ei, deschiderea fără rezerve spre adevăr, receptivitatea neîngrădită faţă de noul autentic, lupta hotărîtă împo- triva a tot ce este retrograd, potrivnic progresului, împotriva ideologiilor neştiinţifice, ostile intereselor oamenilor muncii. P. comunistă este ireductibil opusă obiectivismului. PASCAL, Blaise (1623—1662), matematician, fizician, scriitor şi filozof francez. A adus contribuţii valoroase în domeniile fizicii, geometriei, calculului infinitezimal, aritmeticii, teoriei numerelor, algebrei, calculului probabilităţilor. în 1654,s-a retras la mănăstirea jansenistă Port-Royal, renunţînd la cercetările ştiinţifice şi preocupîndu-se cu precădere de problemele moralei şi ale filozofiei. Gîndirea sa în genere oscilează între raţionalism şi scepticism, între ştiinţă şi religie. în celebrele sale „Scrisori provinciale" (1656—1657, trad. rom. 1973), el denunţă cu vigoare logică impresionantă cazuistica iezuiţilor. Totodată, P. a opus speculaţiilor scolastice o serie de condiţii logice-metodologice severe ale cer- cetării ştiinţifice. „Cugetările" sale (postum, 1670, trad. rom. 1967) relevă un profund şi fin observator al sufletului omenesc. Deşi a recunoscut că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată raţional, P. a invocat pretinsul avantaj al opţiunii pentru credinţă, formulînd vestitul său „pariu", potrivit căruia, dacă Dumnezeu nu există, nu pierdem Inimic, iar dacă există, cîştigăm totul". Un ciuda afirmării slăbiciunii iremediabile a omului, P. proclamă superioritatea lui ca fiinţă gînditoare asupra universului: „Omul nu este decît o Itrestie, cea mai fragilă din natură, dar Ieste o trestie gînditoare". Prin consacrarea „spiritului de fineţe" menit să compenseze „spiritul de geometrie", P. se opunea mărginirii raţionale şi mecaniciste a timpului, pledînd pentru aprecierea afectivităţii ca dimensiune valorică. „Logica inimii" proclamată de P., în care îşi află sursele „etica valorilor", îndeosebi etica lui M. Sche-ler, este revendicată, ca atare, şi de existenţialismul contemporan. p PASEISM (fr. passe „trecut"), pasiune exagerată pentru trecut, proprie romantismului şi unor concepţii conservatoare din domeniul filozofiei istoriei şi filozofiei culturii, care preconizează întoarcerea omenirii în mod anacronic la epoci revolute, istoric depăşite (orînduirea patriarhală, evul mediu etc.). V. şi neomedievalism. PATOLOGIE SOCIALĂ, termen sociologic folosit în înţelesuri diferite. în cadrul concepţiilor organiciste, fenomenele sociale considerate aberante sînt asemănate celor de patologie biologică, socotite deci ca „boli sociale", ca aspecte morbide, monstruoase, cărora trebuie să li se găsească o „terapie socială". în concepţia lui Durkheim, problema p.s. este pusă fie în termenii „normal" şi „anormal" (în sens de normalitate statistică), fie cu referire la anumite norme morale valabile într-o anumită societate. în cadrul concepţiilor sociologice contemporane, termenul de „patologie" şi concepţiile aferente sînt, de regulă, abandonate, ele fiind considerate aprecieri subiectiviste ale fenomenelor sociale şi nu constatări obiective, integrabile într-o interpretare ştiinţifică. PATRIARHAT (lat. pater „tată" şi gr. arhe „conducere"), termen referitor la marile familii tribale şi aplicat apoi tuturor societăţilor în care există familii similare mari, cuprinzînd multiplii colaterali, sub conducerea unui singur şef de sex masculin. în comuna rimitivă, odată cu aparaţia epocii ronzului şi cu primele începuturi ale epocii fierului, matriarhatul dispare, bărbatul dobîndind un rol predominant în viaţa economică şi războinică. Filiaţia se stabileşte acum patriliniar şi grupul familial devine patrilocal. Femeia işi vede mărginită activitatea în cadrul gospodăriei casnice, decade din vechile sale drepturi patrimoniale şi sociale, devine obiect de stăpînire a bărbatului, care strînge în „familia" sa mai multe soţii, sclavi şi sclave. pat Familia mare patriarhală, cuprinsă în organizaţii gentilice mai vaste, este caracteristică atît popoarelor nomade pastorale, cît şi celor agricole, trăind pe baza stăpînirii în comun a pămîntului. Cînd ginţile agricole se teritorializează şi capătă forma obştilor săteşti, sistemul de organizare socială pe bază de filiaţie cedează locul unui nou mod de organizare, determinat de relaţii de proprietate individualizată pe grupe familiale res-trînse, p. se dezagregă, făcînd loc unor familii monogame restrînse. PATRIOTISM, complex de stări şi fapte de conştiinţă, înmănunchind sentimente şi convingeri privind integrarea şi apartenenţa la o comunitate social-politică, la tradiţia istorică şi culturală a unei ţări, reflectînd dragostea faţă de patrie, devotamentul pentru interesele poporului. P., ca element al conştiinţei politico-morale şi ca acţiune socială practică, este condiţionat so-cial-istoric şi are, în diferite epoci, un conţinut deosebit. Rolul ideilor şi sentimentelor patriotice în procesul, social-istoric s-a manifestat în anumite forme încă din antichitate, dar s-a accentuat considerabil abia în perioada formării naţiunii, cînd burghezia, lup-tînd împotriva feudalismului şi a fărî-miţării feudale, a militat pentru formarea şi consolidarea statului naţional şi a promovat ideile p. Spre deosebire de p. claselor exploatatoare, predispus spre tranzacţii atunci cînd interesele înguste de clasă pot fi astfel favorizate, expresia cea mai consecventă a p. este întruchipată în atitudinea maselor populare, luptătoare dintotdeauna pentru libertate şi progres social. în procesul revoluţionar al construirii societăţii socialiste apare şi se dezvoltă p. socialist, generat de noua orînduire şi de transformările socialiste în ansamblul conştiinţei maselor. Ridicînd pe o treaptă superioară tradiţiile patriotice înaintate, revoluţionare ale poporului, p. socialist are un temei nou: patria socialistă liberă şi independentă, ale cărei bogăţii şi destine sînt stăpînite de 527 pat popor, căruia îi aparţine şi întreaga putere politică în stat. P. se îmbogăţeşte cu noi valori politice şi morale, îmbinînd armonios dragostea tradiţională a maselor faţă de patrie cu devotamentul faţă de cauza socialismului şi comunismului. P. socialist are un caracter militant, constituind un important factor de cimentare şi de omogenizare a naţiunii socialiste, un puternic factor al progresului noii orînduiri sociale. P. socialist presupune dăruirea de sine neprecupeţită a fiecărui om al muncii în cadrul efortului general pentru sporirea avuţiei naţionale, a proprietăţii socialiste, pentru înfăptuirea politicii partidului comunist, politică pe deplin corespunzătoare intereselor vitale ale întregii naţiuni. P. socialist cere fiecărui cetăţean să fie oricînd gata pentru a face totul, pînă la supremul sacrificiu pentru apărarea libertăţii, independenţei şi integrităţii ţării, pentru salvgardarea cuceririlor revoluţionare ale poporului. „Patriotismul, dragostea şi devotamentul faţă de ţară sînt o expresie a conştiinţei revoluţionare comuniste, expresia îndatoririi de onoare a fiecărui comunist, a fiecărui om al muncii faţă de glia strămoşească şi faţă de noua societate" (Nicolae Ceauşescu). P. socialist este principial opus oricărei îngustimi naţionale, respinge şi condamnă naţionalismul şi şovinismul de orice fel, inegalităţile sau discriminările naţionale şi rasiale, militează pentru deplina egalitate în drepturi a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate, pentru frăţie în munca şi lupta comună. P. socialist presupune întărirea prieteniei cu toate popoarele ţărilor socialiste, cu popoarele ţărilor în curs de dezvoltare, cu toate popoarele lumii, participarea activă la lupta pentru cauza păcii şi colaborării. P. socialist implică respectul faţă de sentimentele naţionale ale popoarelor, pentru libertatea şi independenţa lor. Opunîndu-se cosmopolitismului şi militând pentru solidaritatea frăţească cu oamenii muncii de pretutindeni, cu toate popoarele, p. socialist se îmbină 528 armonios cu internaţionalismul. V. şi Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste. PATRISTICĂ (lat. pater „părinte"), doctrină teologică-filozofică elaborată în sec. 2 — 8 de „părinţii bisericii" („pa-tres ecclesiae") prin oare s-au pus bazele dogmaticii şi cultului creştin. P. are o ramură latină (occidentală) şi una greacă (orientală). Ea completează Biblia, alcătuind, pentru ortodocşi şi catolici, „sfînta tradiţie" a creştinismului, respinsă de protestanţi. Începînd din sec. 3, p. s-a sprijinit pe filozofia neoplatonică (Augustin), pe care a încercat s-o subordoneze teologiei, deschi-zînd astfel drum scolasticii medievale. Noţiunea de p< este redată uneori prin cea de patrologie, care desemnează obişnuit disciplina consacrată studiului doctrinei şi vieţii „părinţilor bisericii". PATTERN, v. ICONIC (semn i.); MODEL. PAULSEN, Friedrich (1846—1908), filozof german, reprezentant al „metafizicii critice" neokantiene, pedagog şi etician. în polemică cu materialismul, P. a susţinut o ontologie idealistă, întemeiată pe ideea paralelismului psi-ho-fizic (psiho-fiziologic), precum şi teza unei „cunoaşteri raţionale" compatibilă cu credinţa. Filozofia însăşi ar avea ca sarcină, după P., cercetarea istorică a „medierii dintre ştiinţă şi credinţă". Interpretând filozofia lui ^Kant şi istoria filozofiei în genere, în această perspectivă, P. sesizează însă problematica specifică filozofiei, unitatea procesului istorico-filozofic şi a formelor fundamentale ale culturii. P. are contribuţii notabile în elaborarea eticii ca sistem categorial şi în tratarea interacţiunii dintre etic şi etos, etic şi moravurile colectivităţilor umane istorice concrete. Cu deschideri spre o păt analiză sociologică, P. tratează problemele familiei, şcolii şi educaţiei, evidenţiind necesitatea muncii ca factor de progres moral şi educativ-formativ, susţinînd, în genere, punctul de vedere al pedagogiei sociale şi al unui neouma-nism pus pe baze criticiste. Op. pr.: „Istoria învăţămîntului erudit" (1885), „Sistemul eticii" (2 voi., 1889), „Introducere în filozof ie“ (1892, trad. rom. 1920), „Immanuel Kant" (1898), „Pedagogie" (postum, 1909). PAVLOV, Ivan Petrovici (1849 — 1936), neurofiziolog sovietic, ale cărui descoperiri şi teorii au avut o mare influenţă asupra ştiinţelor medicale şi psihologiei. Prin descoperirea reflexului condiţionat, P. a deschis o cale nouă în cercetarea experimentală a activităţii creierului, în explicarea comportamentului animalelor şi a psihicului uman. P. şi colaboratorii săi au descoperit o serie de fenomene şi legi ale activităţii emisferelor cerebrale (inducţia cor-ticală, iradierea şi concentrarea excitaţiei şi inhibiţiei etc.), contribuind la înţelegerea mecanismelor neurofiziolo-gice ale unor fenomene şi funcţii psihice. Concepţia sa despre activitatea nervoasă superioară are la bază principiul determinismului, principiul analizei şi sintezei (fiziologice) şi cel al structuralităţii. P. a adus în sprijinul filozofiei materialiste un vast material ştiinţific, verificat experimental, care arată că funcţiile cerebrale şi psihice au un substrat material (printr-o adaptare dinamică a funcţiilor la structurile neuronale). Op. pr.: „Prelegeri despre activitatea emisferelor cerebrale" (1927, trad. rom. 1951). PAVLOV, Todor Dimitrov (1890 — 1977), filozof marxist şi om politic bulgar, preşedinte al Academiei Bulgare de Ştiinţe între anii 1947 — 1962, iar în ultimii 14 ani preşedinte onorific. A desfăşurat o activitate teoretică multilaterală în domeniile filozofiei, esteticii, eticii, logicii, filozofiei ştiinţelor naturii, ateismului ştiinţific, sociologiei, istoriei şi criticii literare, pedagogiei etc. Numeroase dintre lucrările sale au fost consacrate problemelor interdependenţei dintre filozofie şi ştiinţele particulare, aprofundării teoriei reflectării, problemelor de gnoseologie şi de metodologie generală, criticii unor curente ale filozofiei burgheze (rehmkeismul, bergsonisnml, anarhismul, kantianismul, freudismul, pozitivismul). După P., filozofia lui Marx este baza metodologică a ştiinţelor particulare, metoda generală de cunoaştere a multilateralităţii lumii, opusă empirismului, relativismului şi agnosticismului; lipsită de perspectiva metodologică a filozofiei marxiste, ştiinţa pierde legătura cu complexitatea dialectică a lumii; la rîndul ei, lipsită de legătura cu ştiinţele particulare, filozofia se transformă într-un joc steril al unor abstracţii fără conţinut. P. consideră ca obiect al filozofiei raportul dintre existenţă şi conştiinţă, defineşte materialismul istoric ca o latură relativ independentă a filozofiei ljii Marx, ca filozofia sau logica dezvoltării social-istorice, iar sociologia ca ştiinţa particulară despre structura societăţii. A argumentat amplu „ipoteza logică" a lui Lenin asupra reflectării ca însuşire generală a materiei şi a evidenţiat însemnătatea ei metodologică atît pentru explicarea genezei conştiinţei, cît şi pentru înţelegerea procesului de constituire şi devenire a ştiinţelor. Op. pr.: „Probleme fundamentale ale teoriei cunoaşterii", „Materialismul şi alte doctrine filozofice", „Teoria reflectării", „Filozofia materialist-dialec-tică şi ştiinţele particulare", „Informaţie, reflectare şi creaţie", „Teoria generală a artei", „Despre unitatea dialectică dintre darvinism şi genetică". PĂTRATUL LOGIC, schemă mnemotehnică alcătuită de filozoful roman Boethius (480—524) cu scopul de a 529 pat reprezenta şi a uşura memorizarea raporturilor dintre judecăţile de predicaţie A, E, V. şi O: A: , contrarietate E j subcontrarietate g Aceste raporturi sînt: de contrarietate între judecăţile A şi E, de subalternare între judecăţile A şi /, pe de o parte, şi judecăţile E şi O, pe de altă parte, de contradicţie între judecăţile A şi O şi între judecăţile E şi I şi de subcon-tranietate între judecăţile I şi O. în evul mediu, această schemă a fost folosită şi în scopul reprezentării şi memorizării raporturilor dintre judecăţile modale, raporturi în genere analoage celor dintre judecăţile de predicaţie. PĂTRĂŞCANU, Lucreţiu (1900-1954), sociolog, jurist, filozof şi om politic român, activist şi conducător de seamă al P.C.R. Şi-a dat doctoratul la Leipzig cu teza „Chestiunea agrară în România" (1924). A intrat la 19 ani în mişcarea socialistă, activînd ulterior în rîndurile partidului comunist şi ale conducerii lui. Arestat în 1948, condamnat la moarte şi executat, reabilitat în 1968. Ca sociolog, s-a preocupat îndeosebi de cercetarea, în lumina principiilor materialismului istoric, a genezei şi evoluţiei procesului de formare a României moderne. în volumul „Un veac de frămîntări sociale. 1821 — 1907" (1945), P. a demonstrat, de pe 530 aceleaşi poziţii, că apariţia şi dezvoltarea capitalismului românesc nu se datoresc, aşa cum s-a crezut, factorilor economici externi (tratatul de la Adrianopol din 1829) sau ideologici externi (influenţa ideilor revoluţionare din Apus), ci unor factori determinanţi interni. în lucrările „Probleme de bază ale României" (1944) şi „Sub trei dictaturi" (1944), P. a studiat aspecte importante ale situaţiei social-politice şi economice a României din perioada 1920—1944, realizînd o remarcabilă sinteză sociologică, de pe poziţiile socialismului ştiinţific, a tendinţelor economice, sociale şi politice din societatea românească. în volumul „Curente şi tendinţe în filozofia româ nească" (1946), pornind de la înţelegerea funcţiei sociale a filozofiei, a examinat critic, nu fără unele limite, gîndirea lui V. Conta precum şi diferitele orientări filozofice manifestate în România interbelică, cărora le-a opus materialismul dialectic ca direcţie ştiinţifică în cugetarea filozofică. PÂRVAN, Vasile (1882-1927), istoric, arheolog şi gînditor român. A încercat să realizeze o sinteză a neohe-gelianismului şi neokantianismului în domeniul filozofiei istoriei, punînd la baza dezvoltării istorice factori de natură cultural-spirituală. Istoria este, după P., devenirea vieţii oamenilor şi se înfăptuieşte prin „ritmul" spiritual, parte integrantă din ritmica universală. Obiectul istoriei îl constituie, după P., raporturile reciproce dintre mase şi individ, dintre materie şi spirit, animalitate şi umanitate, natură şi cultură. Istoricul, afirmă P., transformă fenomenele în fapte istorice prin atitudinea sa creatoare, atribuin-du-i anumite cdnţinuturi şi forme. Ca gînditor umanist, P. a criticat tot ceea ce se opunea libertăţii spirituale a individului. El a combătut şovinismul şi a respins cosmopolitismul, în care vedea anihilarea sentimentului creator de cultură originală. Op. pr.: „Idei şi forme istorice" (1920), „Memoriale" (1923). I” PEANO, Giuseppe (1858-1932), matematician italian, unui dintre promotorii logicii simbolice, pe care a numit-o logistică. A definit principalele concepte ale calculului propoziţional şi a creat un sistem de semne specifice calculului logic. A formulat pentru prima dată axiomatica teoriei numerelor naturale. Op. pr.: „Principiul aritmeticii expus după o nouă metodă44 (1889), „Despre conceptul de număr44 (1891), „Studii de logică matematică45 (1897), „Formularul matematicilor44 (5 voi., 1895— 1908). PEDAGOGIE (gr. paid „copil44 şi agoge „conducere44), teoria sau ştiinţa educaţiei. A apărut mai întîi sub forma unor sfaturi şi idei menite să călăuzească pe părinţi şi educatori în creşterea copiilor. Cu I.A. Comenius (Komen-sky), p. începe să se dezvolte ca disciplină sistematică, îndeosebi ca teorie generală a învăţămîntului (didactica). La sfîrşitul sec. 18 şi în secolul următor, p. se dezvoltă ca teorie a învăţămîntului, bazată pe psihologie şi etică, folosind, între altele, ideile lui J. Locke, J.-J. Rousseau, J.H. Pesta-lozzi şi J. Fr. Herbart, în această perioadă, dezvoltarea p. a fost stimulată de sporirea continuă a reţelei şcoiilor de stat de toate gradele. După 1900, tendinţele de scientizare au condus la întemeierea p. experimentale. în prezent p. se dezvoltă ca o ştiinţă a învăţămîntului informaţional (instructiv), a învăţămîntului educaţional (a educaţiei pentru formarea multilaterală a personalităţii) şi a învăţămîntului for-maţional (orientat spre cultivarea multilaterală a capacităţilor şi disponibilităţilor fizice, morale, intelectuale, vo« liţionale ale tinerilor şi spre realizarea profilului lor profesional). P. are un obiect de studiu complex: probleme fundamentale ale învăţămîntului şi educaţiei, ale formării profilului profesional al tinerilor şi adulţilor, ale factorilor educativi şi ale instituţiilor in-structiv-educative. Ramuri ale p.sînt: antropologia filozofico-pedagogică, axiologia pedagogică, psihologia pedago- ped gică, sociologia pedagogică şi biologia pedagogică. P. cuprinde didactica generală şi specială, care se ocupă cu următoarele probleme: învăţămîntul şi sarcinile lui, conţinutul învăţămîntului, principiile învăţămîntului, formele de învăţămînt, metodele şi mijloacele de învăţămînt, studiul individual al elevi-^ lor, învăţătorul (profesorul), şcoala şi* cadrul material al desfăşurării procesului instructiv-educativ. O componentă a p. o constituie şi teoria educaţiei, care studiază în primul rînd educaţia şi constantele ei (educaţia intelectuală, morală, estetică, tehnico-profesională şi fizică). Teoria educaţiei cercetează, de asemenea, şi educaţia preventivă, asistenţa educativă, învăţămîntul şi educaţia extraşcolară, postşcolară, educaţia prin intermediul organizaţiilor de tineret, precum şi educaţia adulţilor (andragogica), care, în urma revoluţiei ştiinţifico-tehnice, tinde să devină o educaţie permanentă. O ramură importantă a p. moderne este şi studiul politicii şcolaret care se ocupă de organizarea şcolii şi planificarea învăţămîntului în conformitate cu nevoile societăţii. P. s-a diversificat în p. teoretică şi p. practică sau aplicată, în p. generală şi profesională, apoi în p. vîrste-lor, a familiei şi a grădiniţelor de copii (preşcolari), p. şcolară, p. învăţămîntului superior şi p. adulţilor. Acestora li se adaugă istoria p. cu cele două ramuri ale ei: istoria p. naţionale şi istoria p. universale. în p. se deosebesc azi mai multe direcţii de cercetare: psihologică, experimentală, obiectuală, sociologică, comparată, a culturii şi specială (privitoare la copiii deficienţi). Unii autori consideră tot ca p. speciale şi p. sociologică, p. cibernetică. în România se dezvoltă, după 23 August 1944, p. socialistă. Aceasta stabileşte ca scop al educaţiei, în spiritul socialismului ştiinţific, formarea personalităţii multilateral dezvoltate; concepe şcoala ca factor principal al educaţiei şi preconizează un învăţămînt realist-ştiinţific, legat de cercetare şi producţie, care să contribuie la educarea prin muncă şi pentru muncă a tineretu- 531 lui, la formarea unei concepţii ştiinţifice despre natură, societate şi om. în anii de după Eliberare, în ţara noastră au apărut lucrări din diverse domenii ale p. ca:. A. Mănolache, „Disciplina, libertatea şi autoritatea în educaţie" (1947); V. Popeangă, „Presa pedagogică în Transilvania. 1860 — 1918“ (1966); S. Stoian, „Metodologia coih-parativă din educaţie şi învăţămînt" (1970); O. Şafran, „Instrucţie şi educaţie" (1970); Gh. Părnuţă, „Istoria învăţămîntului şi gîndirea pedagogică din Ţara Românească. Sec. XVII - XIX" (1971); S. Stoian, „Educaţie şi societate" (1971), „Educaţie şi tehnologie" (1972); I. Cerghit, „Mass-media şi educaţia tineretului şcolar" (1972); Colectiv (A. Dancsuly, D. Salade — sub red. —, R. Triteanu, M. Jamsen, I. Radu, R. Ciurea, D. Varna), „Educaţia şi contemporaneitatea" (1972); A. Chir-cev, „Educaţia moral-politică a tineretului" (1974); D. Todoran, „Individualitate şi educaţie" (1974); V. Ţîr-covnicu, „Pedagogia generală" (1975); Şt. Bârsănescu, „Unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă a educaţiei" (1976). PEDAGOGIE SOCIALĂ, ramură a pedagogiei care studiază determinismul social al fenomenelor educaţionale concepute ca procese de formare a omului în, prin şi pentru societate. în lucrările de specialitate se mai vorbeşte şi de „sociologia educaţiei" ca şi de „pedagogia sociologică", termeni cu conţinut asemănător, dar nu identic. Termenul de p.s. a apărut mai întîi (P. Natorp, P. Bergmann, P. Barth ş.a.) ca expresie a reacţiei care a avut loc la finele secolului trecut, Împotriva pedagogiei individualiste. Omul este considerat o fiinţă eminamente socială, formarea şi dezvoltarea lui fiind (ie neconceput în afara societăţii, a culturii şi a'istoriei. Puţin mai tîrziu a apărut termenul de „sociologia educaţiei", definit şi răspîndit de E. Durkheim şi şcoala sa. Durkheim socoteşte educaţia o „socializare metodică a tinerei generaţii", iar sociologia educaţiei, o ramură a sociologiei. Pedagogia n-ar fi după Durkheim o ştiinţă adevărată (o „ştiinţă pură"), deoarece nu s-ar ocupa cu „judecăţi de realitate" şi „legi", ci cu „judecăţi de valoare şi norme". După el, pedagogia e o „ştiinţă practică", avînd strînse relaţii cu sociologia şi psihologia. Sociologia educaţiei studiază, de fapt, fenomenul educativ din punct de vedere sociologic, ca teorie a integrării sociale a tineretului. Cel de-al treilea termen („pedagogia sociologică" sau „sociopedago-gia") a fost propus de pedagogul Geor-ges Rouma (1914). Sociopedagogia studiază fenomenul educativ ca fenomen specific de formare conştientă a omului, conform unui scop (model) propus de o societate dată, ea fiind o disciplină pedagogică de ramură. Aşadar, dintre cei trei termeni, cel de p. 9. are sfera cea mai largă, el referindu-se la orice aspect sau acţiune educativă care implică societatea. PEIRCE, Charles Sanders (1839—1914), filozof, logician, matematician şi naturalist american. A iniţiat, în deceniul 8 al sec. 19, pragmatismul, pe care îl numea „pragmaticism". După el, ideile şi noţiunile sînt simple „credinţe" care ne călăuzesc în acţiune, iar sensul unei idei se reduce la consecinţele ei practice (principiul lui P.). Gnoseologia sa idealist-subiectivă se îmbină cu o ontologie idealist-obiec-tivă cu influenţe religioase. P. a adus contribuţii importante în teoria probabilităţii şi în logica relaţiilor. A elaborat, independent de Frege, calculul cu predicate. Lucrările sale în domeniul teoriei semnelor au contribuit la constituirea semioticii, ale cărei principii le-a formulat. Op. pr.: „Cum să facem ideile noastre mai clare" (1878), „Despre algebra logicii" (1880), „Studii de logica14 (1883), „Logica regenerată" (1896). PENTRU SINE (fiinţă p.s.)? termen hegelian care desemnează un moment al dialecticii fiinţei, şi anume calitatea per ajunsă la împlinire, desăvîrşită, fiinţa infinită: cel mai apropiat exemplu al fiinţei p.s. este, la Hegel, conştiinţa de sine. Prin extensiune: conştiinţa propriei capacităţi de cunoaştere, pe care fiinţa conştientă o are despre ea însăşi, în opoziţie cu fiinţa în sine. O clasă socială devine o clasă p.s. cînd dobîndeşte conştiinţa intereselor sale fundamentale, a locului ei în sistemul relaţiilor sociale şi în ansamblul procesului istoric. V. şi în sine; şinele. PERCEPŢIE, proces psihic prin care obiectele şi fenomenele din realitate, acţionînd nemijlocit asupra organelor de simţ, sînt reflectate în totalitatea însuşirilor lor ca un întreg unitar; imaginea care este rezultatul acestui proces. Spre deosebire de senzaţie, care reflectă o însuşire sau alta a unui obiect, p. reflectă obiectul în ansamblul său. La om, p. reprezintă o modalitate principală a cunoaşterii senzoriale, în timp ce senzaţia are doar un rol constitutiv în dezvoltarea filogenetică şi ontogenetică a acestui nivel de cunoaştere. P. se bazează pe experienţa anterioară a omului şi pe raportarea obiectului perceput la o anumită categorie de obiecte; de aceea în procesul p. se reflectă semnificaţia de ansamblu a obiectului respectiv şi nu însuşirile separate ale acestuia. Cercetările experimentale au arătat că procesul p. are un caracter selectiv şi este influenţat nu numai de particularităţile obiectului perceput, ci şi de trebuinţele şi de interesele persoanei care percepe, de aşteptarea sau de atitudinea sa anticipativă. P. este de diferite feluri: vizuală, auditivă, tactilă etc. PERFECŢIUNE, ideal al unor împliniri majore, de ordin etic, estetic, tehnic etc.; proiecţie ideală a visurilor şi căutărilor umane sau a unor posibilităţi reale, mâi mult sau mai puţin maturizate. Concepţiile mistice religioase (de ex., cele neoplatoni-ciene) despre lume proiectează ideea de p. în absolutul uivin, suprema fericire umană constînd în renunţarea la sine şi uitarea de sine în contopire cu principiile divine, în supunere şi ascultare, într-un cuvînt, în negarea oricărei autonomii spirituale a omului, în opoziţie cu doctrina predestinării şi păcatului originar pentru care natura umană este în chip fatal coruptă şi, deci, esenţialmente imperfectă, filozofia marxistă, ca filozofie consecvent umanistă, afirmă ideea perfectibilităţii omului, în condiţii sociale favorabile, a capacităţii şi disponibilităţii inepuizabile a omului de a se modela intelectual şi afectiv, sub raport profesional, politic, moral şi cultural, în lumina unui ideal con-sccvent laic al p. în prezent, ideea de perfectibilitate social-umană este intrinsec, implicată în concepţia revoluţionară a clasei muncitoare despre om şi societate, în politica partidului şi statului nostru de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, a civilizaţiei comuniste (civilizaţie spirituală superioară, care reclamă, totodată, dezvoltarea plenitudinară a personalităţii umane). PERIPATETICI (gr. peripatein „a se plimba“), discipoli ai lui Aristotel, dintre care primul şi cel mai ilustru a fost Teofrast. Sînt, de asemenea, cunoscuţi Eudem din Rodos (sec. 4— 3 î.e.n.), Straton din Lampsakos (n.c. 270 î.e.n.), Alexandru din Afrodisias (sfîrşitul sec. 2 şi începutul sec. 3) ş.a. Unii p. au înclinat spre orientarea materialistă legată de cercetările naturalist-ştiinţifice concrete (în botanică, matematică, astronomie, medicină etc.), alţii au mers pe linia idealismului. PERMISIUNE, concept etico-juridic ce desemnează acceptarea sau încuviinţarea prealabilă de către factorul de putere a unei acţiuni accesibile unui agent dat. Mulţimea p. descrie într-un sistem normal de acţiune spaţiul de iniţiativă îngăduit agenţilor, totalitatea conduitelor admise, libere sau obligatorii pentru săvîrşirea cărora agenţii sînt nesancţionabili. în 533 per orice sistem de norme obligaţiile unui agent sîrrt o submulţime a mulţimii acţiunilor ce-i sînt permise. Acţiunile permise nonobligatorii circumscriu sfera libertăţilor de acţiune îngăduite unui agent de un sistem de norme dat. între mulţimea p. şi drepturile unui agent într-o activitate reglementată de un sistem de norme există o legătură strînsă: drepturile pot fi interpretate ca acţiuni permise ce au ca rezultat efecte favorabile asupra agenţilor de’ referinţă. P. notată prin Pp — „Este permis p" este un f&ctor logico-deontic luat adesea, ca primitiv în sistemele de logică deonticâ. în acest caz obligaţia devine interdicţie de a nu executa sau abolire a dreptului de a te abţine (Op = —P—P) iar interdicţia este definită ca nonpermisiune (Fp = —Pp). Libertatea în raport cu o acţiune dată poatp fi definită ca p. de a o întreprinde şi totodat& p. de a nu o întreprinde (Lp = Pp-P—p). PERRY, Ralph Barton (1876-1957), filozof -american, elev şi urmaş al lui W. James, reprezentant al neorealismului. Folosind o metodă „logico-critică", înrudită cu analiza logică a lui Russell şi cu behaviorismul, P. opune idealismului subiectiv o teorie a „ordinii egocentrice", formulă eclectică, oscilantă între idealismul subiectiv şi cel obiectiv, întrucît postulează identitatea dintre imagine şi lucru. P. pornea de la Mach, înlocuind însă „elementele neutrale" cu structura „idee-lucru“, care ar apărea în planul realităţii fie ca materială, fie ca ideală, în polemica sa cu scientismul şi materialismul, P. a luat apărarea personalismului şi a tezei „armoniei" dintre ştiinţă şi religie. împreună cu E. Hoit, V. Marvin, E. Spaulding, W. Pitkin şi W.P. Montague, P. a publicat, în revista „Philosophy", din 1910, „Programul şi prima platformă a celor şase realişti", care critica idealismul subiectiv, dar şi materialismul, ple-dînd pentru renaşterea filozofiei „sim- 534 ţului comun". P. a elaborat şi o teorie a valorii, proprie, potrivit căreia baza valorii se află în organism, în atracţia sau repulsia acestuia faţă de obiect. Op.pr.: „Noul realism" (1912), „Teoria generală a valorilor" (1926), „Puritanism şi democraţie" (1944), „Cum va fi lumea?" (1948). PERSOANĂ, totalitate a însuşirilor fizice şi psihice ale individului uman, considerate integrativ în unitatea lor şi în continuitatea lor de-a lungul vieţii. P. se formează în condiţiile existenţei sociale a omului, a relaţiilor sociale existente, a împrejurărilor de viaţă şi educaţie. Diferite laturi * şi aspecte ale p. sînt studiate de antropologie, anatomia şi fiziologia umană, psihologie, pedagogie, etică, sociologie, •însuşirile psihice ale p. — temperamentul, caracterul, aptitudinile — sînt studiate de psihologia diferenţială sau psihologia p. PERSONALISM, curent în filozofia contemporană, cu o tendinţă pronunţat fideistă şi cu manifestări variate (p. absolut,’p. pluralist, p. evoluţionist etc.). Cu rădăcini mai vechi, în concepţia filozofului german D.F.E. Schleiermacher (1768—1834), ca şi în diverse teze ale monadologiei lui Leibniz, ale idealismului subiectiv al lui Berkeley şi ale idealismului absolut al lui Hegel, p. pune la baza existenţei o pluralitate de entităţi spirituale înzestrate cu atributele personalităţii (voinţă, urmărirea unor scopuri, conştiinţă de sine) şi subordonate lui Dumnezeu ca persoană supremă. P. încearcă să îmbine, pe un fundal teist, o ontologie idealist-obiec-tivă cu o gnoseologie idealist-subiec-tivă. Persoana umană este privită de p. ca fiind categoria supremă a filozofiei; ea este concomitent o entitate autonomă şi o creaţie a divinităţii, către care tinde şi căreia îi este subordonată. în acest mod, p. îmbină voluntarismul individualist cu fatalismul religios. Deşi meritoriu prin atenţia acordată problemelor complexe ale condiţiei umane şi valorii persoanei, p. absolutizează ^persoana" şi o pri« veşte în afara oricăror determinări social-istorice, preeonizînd rezolvarea tuturor problemelor sociale într-o manieră evazionistă, fie prin retragerea în „dimensiunile" persoanei umane, fie prin intercomunicarea cu „persoana" divină. P. a fost iniţiat în S.U.A. în a doua jumătate a sec, 19, avînd drept reprezentanţi principali în sec. 20 pe B.P. Bowne, W.E. Hoc-king, E.S. Brightmann şi R.T, Fie-welling. în Franţa, p. a fost reprezentat, la începutul secolului, de Ch. Renouvier, iar după 1930 de gruparea din jurul revistei „Esprit“, condusă de E. Mounier şi apoi de J.M, Dome-nach, care a elaborat o doctrină morală şi socială fundată pe valoarea absolută a persoanei. Subliniind şi inserţia colectivă a acesteia, denunţînd egoismul şi individualismul burghez ca forme ale înstrăinării şi afirmînd vocaţia „comunitară44 a persoanei, p. se reduce, totuşi, în ultimă instanţă, la un fel de atomism sociologic, inoperant în ordinea practicii şi reorganizării sociale, în ţara noastră, în perioada dintre cele două războaie mondiale, adept al p. într-o variantă aparte, numită „p. energetic'4, a fost C. Rădulescu-Motru, PERSONALITATE 1. (în sens larg) Rezultat al dezvoltării depline şi al valorificării sociale a însuşirilor persoanei. 2. (în sens restrîns) Persoană cu aptitudini şi însuşiri intelectuale, artistice, morale, deosebite, care aduce o contribuţie valoroasă (excepţională) în domeniul social-politic sau în filozofie, ştiinţă, tehnică, artă, literatură. Spre deosebire de teoriile care definesc p* în mod abstract, izolat de societate, teoria marxistă a p. porneşte de la interrelaţia dialectică individ-socie-tate, libertate-necesitate. P« nu este un dat, ci un produs, reprezentîiKl răspunsul (compensator) conştient al subiectului la realitatea înconjurătoare Omul nu este, ci se face; p. este făurită şi se autoconstruieşte în procesul însu- per sirii active a conţinuturilor şi valorilor sociale, a influenţelor mediului social, cît şi în procesul obiectivării, al practicii, în cursul căruia- individul modifică la rîndul său aceste conţinuturi obiective, creează valori noi. De~a lungul istoriei societăţii omeneşti, problema dezvoltării libere, multilaterale şi armonioase a p. a format obiectul preocupărilor tuturor gîn-ditorilor umanişti. în orînduirile bazate pe existenţa claselor antagoniste, în care dezvoltarea p. a fost şi este îngrădită de sistemul proprietăţii private şi al exploatării, numai un număr relativ restrîns de indivizi reuşesc să-şi dezvolte şi să-şi afirme, în anumite, limite, p. Umanismul marxist leagă, din această cauză, eliberarea p. de eliberarea întregii societăţi de sub jugul exploatării, de lupta împotriva înstrăinării ca fenomen istoric şi socialmente determinat. Socialismul şi comunismul, în care cauzele înstrăinării sînt anihilate, şi în care p. umană este scopul suprem, asigură pentru prima oară în istorie condiţiile pentru dezvoltarea liberă şi armonioasă a p. P. istorică sau politică, conducător a cărui activitate exercită o influenţă apreciabilă asupra desfăşurării evenimentelor istorice. în opoziţie cu concepţia idealist-subiectivă, care atribuie p* istorice şi politice un rol hotărîtor în istorie, materialismul istoric subliniază rolul hotărîtor al maselor populare şi faptul că situaţiile istorice concrete dau naştere p. chemate să exprime necesităţile obiective ale dezvoltării sociale. Materialismul istoric respinge atît cultul p., cît şi negarea anarhistă a rolului şi autorităţii conducătorilor. Caracterul pozitiv sau negativ al activităţii p. istorice sau politice este determinat de situarea lor pe poziţiile claselor înaintate sau, respectiv, retrograde, de concordanţa sau de neconcor-danţa acestei activităţi cu legile obiective ale dezvoltării sociale. Autoritatea p. istorice şi politice ridicate din rîndurile clasei muncitoare, ale poporului muncitor şi educate de partidul comunist se sprijină pe legătura strînsă 535 cu masele populare ale căror aspiraţii le întruchipează, precum şi pe înţelegerea ştiinţifică a procesului social-istoric. P. multilateral dezvoltata este acel tip de p. formată multilateral şi a cărei capacitate creatoare se manifestă în multiple sfere ale activităţii umane: tehnice, ştiinţifice, artistice, social-politice. Ea îşi poate găsi condiţiile optime de realizare în socialism, orînduire menită să fie „societatea totalei împliniri a personalităţii umane, în care fiecare cetăţean să se simtă stăpîn pe destinul său, să poată gîndi şi acţiona nestingherit în folosul progresului social" (Nicolae Ceauşescu). în condiţiile societăţii socialiste şi, în perspectivă, ale celei comuniste, p. multilateral dezvoltată are în vedere afirmarea capacităţilor şi talentelor omului, a spiritului său creator, atît în activitatea profesională cît şi în domeniile social-obştesc şi cultural-artistic, participarea fiecărui cetăţean la conducerea societăţii, indiferent de locul său în diviziunea socială a muncii. „Trebuie să ţinem seama permanent de faptul că dezvoltarea personalităţii umane, formarea omului epocii socialismului şi comunismului nu se pot reduce numai la cunoaşterea unor hotărîri sau teze generale, ci implică în mod necesar lărgirea continuă a orizontului de cunoştinţe profesionale, politice, ştiinţifice şi de cultură generală, însuşirea tot mai temeinică a tezaurului de gîndire şi experienţă umană, a valorilor spirituale create de umanitate de-a lungul istoriei. în viziunea noastră, omul nou, constructor al socialismului şi comunismului, trebuie să fie stăpîn pe cele mai înaintate cuceriri ale ştiinţei, ale cunoaşterii umane, să se caracterizeze prin înalte virtuţi politice şi morale, prin pasiune pentru muncă şi creaţieţ prin îndrăzneală în gîndire şi acţiune, prin cutezanţa în promovarea noului în întreaga viaţă socială, prin fermitate în lupta pentru dreptate şi adevăr, pentru înfăptuirea principiilor eticii şi echităţii socialiste, prin hotă- rîrea de a lupta cu abnegaţie şi vitejie pentru apărarea cuceririlor revoluţionare, a integrităţii şi suveranităţii patriei, a cauzei comunismului în patria noastră" (Nicolae Ceauşescu). PERSONALITATE DE BAZĂ, termen consacrat de Abram Kardiner (în lucrările „Individul şi societatea sa" — 1939, „Graniţele psihologice ale societăţii" — 1945), acceptat şi de Ralph Linton (atît în „Cuvînt înainte" la prima lucrare a lui Kardiner cît şi în cartea „Fundamentul cultural al personalităţii" — 1945, trad. rom. 1968) şi care şi-a găsit o aplicare practică în urma cercetărilor antropologice întreprinse în actuala Republică Malgaşă şi în Polinezia; conceptul se situează la intersecţia dintre cultură şi personalitate, ca o constelaţie psihică proprie şi comună membrilor unei societăţi, în concordanţă cu care indivizii îşi organizează un anumit stil de viaţă. Din această matrice, definitorie pentru diferenţele dintre societăţi se configurează şi gama diferenţelor individuala din aceeaşi societate. Rezultantă a socializării copilului cu ajutorul „instituţiilor primare" (reguli de alimentaţie, moravuri familiale, interdicţii sexuale), p. de b. şi-ar găsi totodată expresia în „instituţiile secundare" (religie, folclor), care constituie, în interpretare psihanalitică, ansambluri de compensaţii şi eforturi pentru rezolvarea tensiunilor provocate în Eu de presiunile mediului. Termen sinonim de dată mai recentă: personalitate modală. PESIMISM (lat.pessimus„cel mai rău"), concepţie opusă optimismului, potrivit căreia râul, iluzia, suferinţa predomină în lume şi nu pot fi înlăturate, fiindu-i inerente; neîncredere în viitorul omenirii, în progres. P. poate fi radical, cînd postulează ireductibilitatea şi indestructibilitatea răului din lume, şi relativ, cînd admiterea existenţei răului se conjugă cu credinţa în depăşirea lui graduală. Elemente de p. mai mult sau mai puţin sistematizate se află în doctrinele drenai-cilor, în stoicism, în mod doctrinar încorporat în budism, în brahmanism etc. Termenul de p. a fost introdus de către poetul romantic englez Co-leridge (17 72--1834) care desemna prin el condiţia cea mai rea în care se poate afla cineva. P. a fost ridicat la rangul de doctrină filozofică de către Schopenhauer (1819). Promotori cunoscuţi ai p. sînt şi filozofii germani E. von Hartmann şi O. Spen-gler, precum şi reprezentanţii existenţialismului. P. apare adeseori ca o reacţie critică faţă de optimismul naiv, necritic şi conservator şi ca protest faţă de limitele social-istorice şi gnoseologice ale unei epoci sau generaţii, şi atribuite speciei în general. P. unor mari poeţi, ca Leopardi, Le-nau, Eminescu, se explică prin conflictul dramatic dintre năzuinţa lor spre absolut şi perfecţiune şi limitele epocii în .care au trăit. în’ afară de p. etic şi ontologic se mai vorbeşte şi despre un „pesimism gnoseologic44, care constă în negarea absolută sau relativă a valorii cunoaşterii de către om a lumii înconjurătoare şi a propriului destin. V. şi negativitate ; teoria critică; dialectica negativă. PETRESCU, Nicolae (1886-1954), filozof şi sociolog român. A fost conferenţiar la Universitatea din Bucureşti. Influenţat de idealismul raţionalist hegelian şi de şcoala antropologică americană, a scris lucrări de teoria sociologiei comparate, de antropologie şi de istoria civilizaţiilor, fiind preocupat de elaborarea unui model sociologic evolutiv comparatist. în acest spirit el a cercetat procesul de diferenţiere psihică şi culturală naţională. Op.pr.: „Precizarea noţiunii de filozofie" (în lb. germană, 1912), „Principiile sociologiei comparate" (în lb. engleză, 1924), „Anglia" (1938), „Primitivii"* (1944). PETROVICI, Ion (1882-1972), filozof, scriitor şi om politic român. A pia fost profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti. în filozofie a pledat pentru reînvierea metafizicii spiritualiste şi pentru împăcarea filozofiei cu religia. în vederea fundamentării metafizicii a preconizat, în mod eclectic, utilizarea atît a metodelor empiri-ce-raţionaliste, cît şi a celor intuiţio-niste şi chiar mistice. Adversar al materialismului, a susţinut că materia nu este decît „spirit amorţit". P. a publicat şi studii de istoria filozofiei, printre care monografia „Viaţa şi opera lui Kant" (1936), „Evocări de mari filozofi". A adus o serie de contribuţii în domeniul logicii formale („Teoria noţiunilor", 1910). PHILON, v. FILON din Alexandria. PIA GET, Jean (n. 1896), psiholog elveţian, profesor la Universităţile din Geneva şi Paris, creatorul unei şcoli de psihologie infantilă. Pe baza unor cercetări experimentale ample şi îndelungate, P. a elaborat o teorie originală asupra genezei şi mecanismelor gîn-dirii, denumită teorie operaţională şi care îl situează printre reprezentanţii neo raţionalismului, curent contemporan de gîndire filozofică antipoziti-vistă, antisubiectivistă şi anţiaprio-rista în epistemologie. Conform a-ceslei teorii, inteligenţa şi gîndirea constau din serii de operaţii: cla- sare, seriere, numărare, măsurare, plasare şi deplasare în spaţiu şi timp etc. Operaţiile reprezintă interiorizarea, transpunerea pe plan mintal a unor acţiuni, ele fiind reversibile şi coordonate cu alte operaţii conform unei structuri de ansamblu (structură operatorie). Reversibilitatea, capacitatea de a inversa operaţiile, caracterizează, după P., gîndirea operaţională, stadiul superior al echilibrării între obiect şi subiect. Preocupîndu-se în acelaşi timp de probleme de psihologie, biologie, logică, filozofie, P. a contribuit la sinteze ştiinţifice inter-disciplinare. Optînd pentru unitatea metodelor psihologice şi logice de studiere a gîndirii, P. a iniţiat în perioa- 537 pic da postbelică*cercetări de epistemologie genetică, disciplină care abordează problemele de gnoseologie prin studiul experimental al formării structurilor operatorii în cursul dezvoltării ontogenetice a gîndirii copilului. Op. pr.: „Psihologia inteligenţei" (1947, trad. rom. 1965), „Epistemologia gene tică“ (1950, trad. rom. 1973), „Tratat de psihologie experimentală" (5 voL, 1963 —1965, în colaborare cu P. Frai-sse), „Biologie şi cunoaştere" (1967, trad. rom. 1971), „Logică şi cunoaştere ştiinţifică" (1967), „înţelepciunea şi iluziile filozofiei" (1968, trad. rom. 1970), „Structuralismul" (ed- a IlI-a, 1968, trad. rom. 1973), „Conştientizarea" (1974). PICO DELLA MIRÂND OL A, Giovanni (1463—1494), filozof italian din epoca Renaşterii, adept al unui neoplatonism deschis către noua filozofie a naturii. Pentru aceasta, spre deosebire de alţi platonicieni din Florenţa, crede necesară valorificarea aristotelis-mului padovan. Dar noua filozofie este formulată doar ca un deziderat pe care nu va apuca să-l îndeplinească niciodată, răiţiînînd la nivelul unui panteism de „tip neoplatonician". Op, pr.: „Despre fiinţă şi unu" (1492). PITAGORA (c. 580 - c. 500 î.e.n.), filozof idealist grec şi matematician, originar din Samos, întemeietorul pita-gorismului care punea la baza interpretării întregii realităţi obiective şi subiective teoria numerelor şi a armoniei (v. şi panmatematism) A fost conducătorul partidului aristocratic din Crotona (sudul Italiei). Scrierile lui nu s-au păstrat. Tradiţia îi atribuie descoperirea teoremei geometrice şi a tablei de înmulţire, care îi poartă numele. Ideile şi descoperirile lui nu pot fi deosebite cu certitudine de cele ale discipolilor săi imediaţi. PITAGORICII, adepţii curentului filozofic idealist şi ai şcolii de matematică din Grecia antică, întemeiată de Pita-gora în sec. 6 î.e.n. Ei au făcut desco- 538 periri importante în domeniul aritmeticii, geometriei şi astronomiei. Au abandonat pentru prima oară concepţia geocentrică, afirmînd că Pămîntul, Soarele şi ceilalţi aştri se mişcă în jurul unui foc central, conceput însă mitic» P* afirmau că esenţa tuturor lucrurilor sînt numerele, reprezentate la început ca realităţi spaţiale, apoi ca pure entităţi ideale, şi susţineau că întregul univers constituie o armonie de numere. în gîndirea lor se îmbina raţionalismul matematic cu mistica numerelor, P. credeau în nemurirea şi transmigraţia sufletelor (v. metempsihoză) şi preconizau o morală asce-tică-religioasă, în ciuda concepţiei lor idealiste, p. au contribuit la formarea ideii despre legitatea obiectivă a naturii şi la maturizarea gîndirii filozofice pe planul abstracţiei. PLAN (lat. planum „plan") 1. (In praxiologie şi în studierea viitorului) Construcţie viitoristă, cuprinzînd acţiunile programate, coordonate şi dirijate, prin intermediul cărora prevederile unei anumite prognoze sînt concretizate acţionai într-un interval de timp determinat (pe termen scurt, mediu sau lung). 2. (în ştiinţa conducerii societăţii) P. naţional unic — atribut al puterii politice suverane —, instrument principal de realizare a conducerii planificate a dezvoltării economice şi sociale coordonate a unui sistem social concret-istoric (stat, naţiune), în R.S. România, p. naţional unic are caracter de lege. PLANCK, Max Karl Ernst Ludwig (1858—1947), fizician german. A influenţat profund gîndirea ştiinţifică din fizica sec. 20. P. a recunoscut şi a formulat clar proprietăţile căldurii care o separă de fenomenele pur mecanice; pe această linie, P. a clarificat conceptul de entropie şi a arătat importanţa lui în termodinamică. A introdus ideea cuantei de acţiune în explicarea fenomenelor de radiaţie, aes-chizînd drumul mecanicii cuantice. P. a fost un reprezentant al realismu• lui şi determinismului în filozofia ştiinţei, un critic al pozitivismului, în special al machismului. „Pozitivismului — scrie Planck — îi lipseşte forţa pentru a conduce cercetarea în ştiinţă. E adevărat, el este în stare să doboare unele obstacole din calea ştiinţei, însă nu se poate el însuşi transforma într-un factor productiv..." Op. pr.: „Legitatea fizică în lumina noilor cercetări" (1926), „Introducere în fizica teoretică" (1932), „Principiul conservării energiei" (1938). PLATON (427—347 î.e.n.), filozof grec, unul dintre cei mai mari gînditori ai antichităţii, discipol al lui Socrate. A întemeiat la Atena, în jurul anului 387 î.e.n., şcoala filozofică numită Acadcmia. A scris numeroase dialoguri filozofice, considerate capodopere ale prozei clasice greceşti, printre care „Banchetul", „Fedon", „Statul", „Parmenide1", „Sofistul", „Timeu". Exponent ideologic al aristocraţiei sclavagiste, adversar declarat al materialismului antic, P. a elaborat teoria idealist-obiectivă a Ideilor sau Formelor. Potrivit acestei teorii, adevărata realitate o constituie Ideile (deex., Ideea de frumos sau „frumosul în sine", Ideea de dreptate, de om etc.),» esenţe suprasensibile, imuabile, făoînd parte dintr-o „lume44 aflată în afara timpului şi a spaţiului, dominate şi pătrunse de un principiu suprem, de natură divină (Ideea de bine). Lucrurile percepute prin simţuri nir ar fi* decît „umbre", copii ale Ideilor, şi nu ar avea realitate decît în măsura în care „participă" la Idei. P. şi-a însuşit doctrina religioasă a pitagoricilor despre nemurirea şi transmigraţia sufletelor, concepţia ascetică despre trup ca „temniţa a sufletului" („Fedon"). Gnoscologia platonică a avut un caracter idealist-raţionalist. După P., ştiinţa adevărată (episteme) nu poate avea alt obiect decît Ideile; lucrurile sensibile pot fi numai obiectul „opiniei" (dota). De aceea, nu percepţiile senzoriale, ci doar raţiunea poate fi calea cunoaşterii autentice. P. susţinea că pia omul cunoaşte Ideile datorită faptului că sufletul lui le-ar fi contemplat cîndva într-o existenţă anterioară. Cunoaşterea ar fi deci o „reamintire", o „reminiscenţă44 (anamnesis). Mişcarea gîndirii de la noţiunile particulare la cele generale şi invers era pentru P. unul din procedeele metodice ale felului de cunoaştere numit de el dialectică. în ciuda formei idealiste, cercetarea raporturilor dintre noţiuni de către P., rezolvarea posibilităţii predicaţiei („Sofistul44) şi încercarea de a formula legile gîndirii logice („Fedon") au pregătit crearea logicii formale de către Aristotel. Prin teoria ştiinţei ca doctrină a universalului şi prin matematismul său, P. a influenţat gîndirea ştiinţifică ulterioară. Totodată; sub influenţa lui Heraclit, deşi îl combătuse, P. a elaborat, mai ales în dialogurile „de bătrîneţe" importante idei dialectice. Confruntarea ipotezelor contradictorii, postularea simultană a afirmaţiei şi a negaţiei, considerată de P. în dialogurile sale tîrzii („Parmenide44, „Sofistul44) drept calea descoperirii adevărului, au dus la dezvăluirea elasticităţii noţiunilor, a corelaţiei şi inseparabilităţii noţiunilor contrare. în estetică, P. a elaborat o concepţie originală asupra Frumosului, pornind (în „Hippias") de la „frumuseţea inferioară" (a trupului, a forţei) trecînd prin „frumuseţea sufletelor44 („Fedru") către „frumuseţea în sine44, Ideea de frumos fiind caracterizată prin ordine, simetrie, armonie, măsură. P. consideră arta ca mimesis. Ea este însă o „imitaţie" de al treilea grad, reproducînd ‘nu „esenţele44 ci copiile lor. El proscrie arta din „Republica44 ideală ca fiind corupătoare, moleşitoare, şi ca îndepărtare de la efortul spre înţelepciune, spre cunoaşterea Ideilor în toată puritatea lor, preconizînd doar menţinerea muzicii în modul dorian, convenabil războinicilor. Pe plan social-politic, P. a preconizat, într-o anumită fază a dezvoltării cugetării sale, crearea unui stat în care trebuiau să existe trei caste: 1) „filozofii44, conducători, 539 p pla 2) „gardienii", apărători ai statului contra duşmanilor interni şi externi şi 3) „agricultorii şi meseriaşii", care urmau să întreţină, prin munca lor, castele dominante. Acestor două caste, P. le recomanda să instituie comunitatea averilor, a femeilor şi copiilor pentru ca să-şi poată astfel organiza, fără conflicte interne, dominaţia lor asupra agricultorilor, meşteşugarilor şi sclavilor („Statul"). Ideile etice, estetice, politologice, pedagogice, ocupă locuri importante în sistemul lui P. Filozofia platoniciană a influenţat şi inspirat numeroase concepţii filozofice de-a lungul întregii istorii a filozofiei din Europa şi Orientul Apropiat, ca şi uneia curente idealiste contemporane (de ex. fenomenologia, personalismul). PLATONISM 1. Curent filozofic idealist inşpirat din teoria ideilor lui Platon şi a continuatorilor săi (p. medieval, renascentist). 2. (Prin extensie) Orice concepţie idealist obiectivă, bazată pe ipostazierea ideilor, în spiritul concepţiei lui Platon. PLEHANOV, Gheorghi Valentino viei (1856—1918), revoluţionar şi teoretician marxist rus. Adept al narodnicismului la începuturile activităţii sale, P. a aderat la concepţia lui Marx curînd după emigrarea sa în Elveţia (1880), afirmîndu-se prin opere ca: „Socialismul şi lupta politică" (1883), „Cu privire la dezvoltarea concepţiei moniste a istoriei" (1895, trad. rom. 1951), „Rolul personalităţii în istorie" (1898, trad. rom. 1945) etc. P. a analizat materialismul francez din sec. 18, concepţiile istoricilor francezi din perioada Restauraţiei, luminismul, dialectica idealistă a lui Hegel, demon-strînd locul deosebit şi rolul revoluţionar al teoriei lui Marx în istoria gîndirii omeneşti. El a adus contribuţii importante îndeosebi în problema corelaţiei complexe a formelor ideologice, a rolului istoric al maselor şi personalităţii şi a rolului ideilor în dezvoltarea socială. Prin lucrările sale de estetică, istorie şi critică literară („Scrisori fără adresă", 1899—1900; „Arta şi viaţa socială", 1912 ş.a.), P. a dezvoltat concepţia lui Marx despre artă şi literatură, accentuînd, pe baza cunoştinţelor antropologice contemporane lui, rolul muncii sociale în apariţia artei. în lb. rom. au apărut „Opere filozofice alese" (1958). PLOTIN (204—270), filozof mistic grec, reprezentantul principal al neoplatonismului, conducător al unei şcoli proprii la Roma. După el, lumea ar fi creată prin „ > 0, cu AeS(U); (b) P(U) =1; P(A+B) = P(A) + P(B), dacă A f"l B =?£= 9 . Acestui calcul. i se pot asocia diferite interpretări: semantică (în care p. = verosimilitatea unei propoziţii), statistică (în care p; = frecvenţa relativă a unui eveniment în cadrul unui colectiv), fizică (în care p/ = tendinţa sau dispoziţia unui eveniment de a se produce), subiectivă (în care p. = credibilitatea, sau gradul de încredere, sau certitudinea unei judecăţi), ontologică (în care p. = măsura sau gradul posibilităţii A) etc. în ştiinţa pro contemporană există trei mari şcoli ale p.: „obiectivă", „personală" şi „logică". Aceste orientări acceptă structura matematică a conceptului, restrîngînd însă domeniul de validitate al teoriei p. sau introducînd modificări în aplicaţiile posibile ale teoriei p. 3. Concept de bază al teoriei actuale a determinismului, care exprimă cantitativ frecvenţa (măsura) transformării posibilităţii în realitate în procesele statistice. Conceptul de p. nu este opus celor de cauzalitate şi determinism în general, ci numai ipostazelor mecaniciste de interpretare ale acestora; dimpotrivă, el exprimă raporturi de determinare cauzală de tip complex şi neunivoc, în care cauzele se împletesc cu condiţiile, relaţiile necesare se corelează cu cele întîmplătoare, trecerea de la posibil la real este mediată de factori aleatori, de un cerc larg de interacţiuni, fapt pentru . care unei stări actuale a unui sistem îi corespund obiectiv mai .multe stări ulterioare. Fiind expresia unor raporturi de determinare obiectivă, pentru a căror cercetare se folosesc metode statistice, p. are, totodată, o motivaţie gnoseologică. Ea intervine în demersul asupra fenomenelor complexe, a căror totalitate de elemente şi interacţiuni ce le configurează (structurează) nu poate fi cunoscută integral. într-o explicaţie probabilistă se*ia în consideraţie ecuaţia de frecvenţă a parametrilor iniţiali şi funcţia de distribuţie a factorilor aleatori care însoţesc procesul de transformare a posibilităţii în realitate, în funcţie de natura şi intensitatea interacţiunilor care mediază trecerea de la cauză la efect în plan obiectiv, ecuaţiile probabiliste au totdeauna un caracter oscilatoriu. V. şi teoria probabilităţii. PROBABILITĂŢII (teoria p.), teorie despre structura şi dinamica unor fenomene cu caracter de masă, a căror particularitate constă în faptul că se produc prin acţiunea colectivă şi repetată a unor factori întâmplători, adică teoria despre evenimente repe- 557 pro tabile în cadrul aceluiaşi sistem sau proces. De e*., dacă aruncăm de mai multe orf o monedă, rezultatul fiecărei aruncări fiind un eveniment întîmplător individual, se disting două evenimente întîmplătoare cu caracter de masă: căderea pe faţă şi căderea pe revers a monedei. Una dintre însuşirile fundamentale ale evenimentelor întîmplătoare de masă pe care se bazează teoria p. este constanţa frecvenţei relative a acestor evenimente, adică a raportului dintre numărul încercărilor (sau observaţiilor) în care se produce evenimentul dat (de ex., căderea pe faţă a monedei) şi numărul total al încercărilor (în cazul de faţă al aruncărilor monedei). Acest raport devine constant pe măsură ce ne apropiem de un număr mare de încercări (legea numerelor mari) şi se numeşte p. evenimentului respectiv. Teoria p. permite găsirea legităţii obiective a constanţei medii în cazul unor evenimente care se produc statistic, respectiv pe temeiul variaţiei unor factori cauzali şi condiţionali întîmplători. Din punct de vedere istoric, teoria p. a trecut printr-un număr de faze evolutive marcate prin lucrările lui Pascal, Fermat, Bernoulli, Gauss, Laplace, Cebîşev, Kolmogorov ş.a. în zilele noastre se observă lărgirea sferei de aplicare a teoriei p. în domenii dintre cele mai diferite ale ştiinţei. PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A FI-LOZOFIEI, problema raportului dintre materie şi conştiinţă, respectiv dintre lumea materială şi lumea ideilor, prezentă explicit sau implicit în orice concepţie filozofică şi evidenţiată de F. Engels în opera sâ „Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane". Rezolvarea acestei probleme oferă criteriul obiectiv, riguros ştiinţific, pentru împărţirea concepţiilor filozofice în două linii fundamentale: a) materialismul, care consideră că materia, independentă de conştiinţă şi anterioară oricărei reflectări conştiente, este factorul primordial al 558 existenţei, iar conştiinţa factor secund, derivat, este o proprietate a unei anumite materii (o funcţie a creierului uman) care reflectă materia, produsul acestei reflectări fiind ideile, viaţa spirituală a oamenilor; b) idealismul, care consideră conştiinţa, respectiv lumea ideilor, ca factor primordial al existenţei, determinant în raport cu materia. De modul în care este rezolvată p.f. a, f. depinde rezolvarea tuturor celorlalte probleme ale filozofiei. Rezolvarea materialistă a acestei probleme constituie premisa abordării ştiinţifice a realităţii obiective, iar rezolvarea ei idealistă conduce, în cele din urmă, la abordarea mistică, religioasă a acesteia. Răspunsul consecvent la p.f.af. implică fie o explicaţie momsMnaterialistă, fie una monist-idea-listă, alternativă ce exclude, în principiu, posibilitatea unei a treia linii în filozofie, deasupra materialismului şi idealismului. Răspunsul inconsecvent, eclectic dă naştere dualismului şi pluralismului. Pe lîngă latura sa principală, ontologică, care se referă la natura existenţei, p.f. a f. are şi o latură gnoseologică: problema cog-noscibilităţii lumii, a autenticităţii cunoştinţelor noastre despre lume. La această problemă, materialiştii dau întotdeauna un răspuns afirmativ, postulînd teza cognoscibilităţii lumii, în timp ce o parte dintre idealişti se situează pe poziţiile scepticismului, care pune la îndoială autenticitatea cunoştinţelor noastre, sau ale agnosticismului, care neagă sau limitează posibilitatea cunoaşterii lumii. Unele concepţii idealiste, îndeosebi cele idealist-obiective, afirmă posibilitatea de cunoaştere a lumii, dar, întrucît aceasta este în esenţă un univers obiectiv al ideilor, obiectul cunoştinţelor noastre, al adevărurilor, nu-1 reprezintă lumea materială ci substratul ideal care i-ar preexista existenţial. De aceea, o explicaţie filozofică materialistă presupune rezolvarea afirmativă a ambelor laturi ale p.f. a f., respectiv afirmarea tezei materialităţii lumii şi a tezei cognoscibilităţii acesteia. Evidenţierea pro de către materialismul dialectic a p.I.a f. a avut un rol metodologic hotărîtor pentru studierea istoriei filozofiei, oferind criterii ştiinţifice de apreciere a apartenenţei concepţiilor filozofice la o linie fundamentală sau la alta şi contribuind astfel la transformarea acesteia într-o disciplină ştiinţifică. PROBLEMATIC, denumire dată de Im. Kant acelui tip de judecăţi modale în care afirmarea sau negarea predicatului despre subiect este doar posibilă, adică nu este nici necesară, ca în judecăţile apodictice, nici reală, ca în judecăţile asertorice. PROBLEMATICĂ, ansamblu de probleme şi soluţii privitoare la un fenomen, un domeniu, un subiect etc. Conceperea, formularea, definirea sau circumscrierea p. este rezultatul unei reflectări profunde şi multilaterale, efectuate cu mijloacele teoretice şi experimentale pe care le pun la în-demînă ştiinţa şi filozofia. PROBLEMĂ (gr. problemo „a prevedea44, „a presimţi"), noţiune definitorie pentru acea formă particulară de cunoaştere ce constă în conştientizarea insuficienţei informaţiilor ştiinţifice ale unei persoane sau colectivităţi în raport cu necesitatea atingerii unui anumit ţel practic sau teoretic şi a completării acestor informaţii (cunoştinţe) în vederea realizării ţelului respectiv. într-un sens mai riguros, conştientizarea unei astfel de insuficienţe a cunoştinţelor şi a necesităţii completării lor .constituie o p. atunci cînd cunoştinţele lipsă nu pot fi oferite de altcineva ci trebuie abia elaborate şi cînd lipseşte şi un algoritm prin intermediul căruia cunoştinţele respective ar putea fi suplinite. Orice p. este expresia teoretică a unei „situaţii problematice", adică a unor circumstanţe obiective noi, cărora cunoştinţele existente şi modul lor cunoscut de aplicare nu le corespund, nu le pot oferi nici explicaţii şi nici soluţii adecvate. Cunoaşterea situaţiei problematice, tratarea şi rezolvarea p. constituie conţinutul specific al activităţii ştiinţifice. Pentru filo-zofie, pentru logică şi metodologie, p. a constituit un permanent domeniu de preocupare. Termenul p. apare la Democrit, Platon şi Aristotel. în filozofia modernă, p. a constituit motiv de reflecţie pentru R. Descartes, G.W. Leibniz, Im. Kant ş.a. în filozofia contemporană, diferite aspecte logice ale p. au preocupat pe unii reprezentanţi ai neopozitivismului. Fără a tăgădui aspectele logice şi semantice alo p., materialismul dialectic subliniază rolul practicii sociale în determinarea „situaţiilor problematice", în reflectarea lor teoretică adecvată sub formă de p. şi în aflarea mijloacelor materiale, eficiente (probante) de a le rezolva. PROCES, succesiune dinamică de stări în interiorul unui sistem sau în trecerile de la un sistem la altul. P. are .deci loc fie în interiorul unei determinări calitative, specifice unor structuri materiale sau ideale, fie în trecerea de la o determinare calitativă la alta. P. pot fi clasificate pornind de la diferite criterii. După natura sistemelor în interiorul cărora au loc, p. pot fi ierarhizate în: fizice, chimice, biologice, sociale, logice, cognitive etc. După natura legilor care le guvernează, p. pot fi dinamice sau statistice. Subliniind însemnătatea cercetării conceptului de p. pentru gîndirea dialectică, Engels semnala faptul că, în etapele lor superioare, ştiinţele ajung să depăşească cercetarea obiectelor, ridi-? cîndu-se la nivelul cercetării p. PROCESUALITATE, caracter de proces al diferitelor succesiuni de stări distincte în cadrul unui sistem material sau ideal sau în trecerea de la un sistem la altul. PROCLOS (410-485), ultimul filozof neoplatonician de seamă, diri- 559 pro guitor, un timp, al Şcolii din Atena. La P., plotinismul devine un gen de istorie mistică 4n cadrul căreia lucrurile ar lua naştere, trecînd din triadă în triadă. Prin P. şi prin unii din urmaşii săi, filozofia tinde să devină tot mai mult o practică teozofică. Op.pr.: „Elemente de teologie" şi comentarii la unele dialoguri platoniciene. V. şi neoplatonism. PROFAN (lat. pro „în faţa" şi fanum „loc sacru", „templu"; profanum „ceea ce este în afara templului şi nu în interiorul lui"), noţiune opusă celei de sacru şi în mare parte sinonimă cu cea de laic şi care semnifică ceea ce este în afara religiei şi a cultului sau desemnează pe cel care nu este iniţiat în misterele religiei. Ca noţiune filozofică şi sociologică, prin p. se indică tot ceca ce fiinţează ca opus religiei (de ex., cultură p. sau laică, în opoziţie cu cultură religioasă). Odată cu istoria modernă, cu creşterea în dimensiuni a luptei forţelor sociale progresiste, se accentuează caracterul p. al culturii, prin dezvoltarea ştiinţelor şi a spiritului ştiinţific şi ca rezultat al proceselor de desacralizare şi secularizare. Cultura contemporană şi, în general, viaţa socială din zilele noastre au un caracter eminamente p. în concordanţă cu imperativele progresului social şi cu criza actuală a sacrului. PROGNOZĂ (gr. prognostikein „a cunoaşte cu anticipaţie") 1. (în praxiolo-gie şi în studierea viitorului) Termen generic echivalent cu previziune. 2. (în general, în ştiinţele sociale) Descriere a stărilor viitoare ale unui sistem social, în opoziţie cu diagnoza, descriere a stării sale prezente. 8. Operaţie praxiologică şi construcţie teoretică viitoristă, anterioară planificării, con-stînd în alegerea unei linii de dezvoltare realizabile şi dezirabile a sistemului social (sau a unuia din subsistemele, respectiv, sistemele parţiale ale acestuia) efectuată din totalitatea liniilor de dezvoltare posibile (estimate pre-dictiv). în acest sens, p. se include ca 560 temei teoretic într-un proiect sau o proiecţie (acţională). P. cu care operează cercetarea viitorului are un caracter predecizional, spre deosebire de p. decizională cu eare operează praxiologia şi ştiinţa conducerii societăţii. V. şi predicţie. PROGRAMUL P.CJL DE FĂURIRE A SOCIETĂŢII SOCIALISTE MULTILATERAL DEZVOLTATE ŞI ÎNAINTARE A ROMÂNIEI SPRE COMUNISM, program aprobat de Congresul al Xl-lea al P.C.R. şi apreciat de acesta ca reprezentînd Carta de bază, ideologică, teoretică şi politică a partidului care stabileşte într-o perspectivă cuprinzătoare şi unitară strategia generală şi orientările tactice ale politicii interne şi externe a partidului şi statului pentru o perioadă de 20 pînâ la 25 de ani, direcţiile fundamentale ale dezvoltării societăţii pe drumul socialismului şi comunismului. Larg dezbătut de întreaga opinie publică din ţara noastră, întrunind adeziunea întregului partid şi popor, Programul P.C.R. exprimă experienţa şi înţelepciunea colectivă a partidului, a clasei muncitoare, a tuturor oamenilor muncii din România. Un rol deosebit în elaborarea Programului l-a avut secre1 tarul, general al P.C.R., tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care, după cum a apreciat Congresul al Xl-lea, a adus o contribuţie nemijlocită, de inestimabilă valoare, la fundamentarea lui teoretică, la formularea prevederilor sale. Programul P.C.R. are o deosebită semnificaţie filozofică, reprezentînd o expresie vie a materialismului dialectic şi istoric, a aplicării lui creatoare în România. Afirmînd, ca o tendinţă caracteristică a dezvoltării socialismului, în etapa actuală, în România, corelaţia dialectică a diferitelor nivele aje sistemului nostru social, unitatea diferitelor domenii de activitate economică şi socială, prin intermediul conceptului sintetic de societate socialistă multilateral dezvoltată, P.C.R. dezvoltă concepţia materialistă asupra istoriei, îi conferă noi valenţe metodo- pro logice care-i potenţează capacitatea de cunoaştere, de discernere a particularităţilor dezvoltării sociale coitempo-rane. Programul ilustrează viu şi convingător, în această direcţie, modul in care Partidul Comunist Român mînuieşte şi dezvoltă dialectica. Este subliniată, astfel, cu pregnanţă, teza dialectică a unităţii generalului şi particularului, însemnătatea ei în contextul social-politic contemporan, în elaborarea unei strategii revoluţionare atent şi ştiinţific adecvate realităţilor istorice, naţionale şi sociale din fiecare ţară, din fiecare etapă a dezyoltării societăţii, împotriva oricăror tendinţe dogmatice, unilaterale: „Partidul nostru porneşte permanent de la faptul că adevărurile generale se realizează în particular, iar particularul, practica, confirmă justeţea adevărurilor generale". Apare ferm şi explicit în Program concepţia P.C.R. despre natura şi căile rezolvării contradicţiilor în socialism. Programul atrage atenţia asupra faptului că în vastul proces de edificare a noii orînduiri sociale apar şi vor continua să apară contradicţii care trebuie cunoscute temeinic şi soluţionate la timp pentru a nu prejudicia sau împiedica ^progresul general al socialismului. în Program se arată că un loc central în abordarea contradicţiilor socialismului trebuie să-l ocupe analiza luptei dintre vechi şi nou şi, în strînsă legătură cu aceasta, se subliniază necesitatea de a se promova spiritul novator, revoluţionar în toate domeniile de activitate. într-un spirit profund dialectic sînt soluţionate de asemenea problemele libertăţii şi ale umanismului, aflate în centrul dezbaterilor ideologice contemporane. Ideea libertăţii, adînc şi esenţial implicată în sistemul de valori al orînduirii socialiste, este tratată în cadrul conexiunilor ei fireşti cu -aceea de necesitate, de conştiinţă a necesităţii şi de responsabilitate, libertatea individuală, personală fiind corelată organic cu libertatea colectivă, generală. Pe acest temei, comunismul este definit ca imperiu al libertăţii, al realizării de- pline a condiţiei umane. De asemenea, umanismul revoluţionar, propriu socialismului, este delimitat de alte modele de umanisme din ideologia burgheză prin afirmarea unităţii organice dintre uman şi social, a faptului că „umanjs-mul socialist presupune realizarea fericirii personale în contextul făuririi fericirii întregului popor". Pe temeiul materialismului dialectic şi istoric, Programul dezvoltă într-un mod creator probleme teoretice majore privind rolul conducător al partidului în societatea socialistă, procesul legic al creşterii continue a acestui rol dinlăuntrul organismelor sociale, dialectica evoluţiei raporturilor dintre partid şi masele populare, dintre partid şi stat. Sînt de asemenea multilateral analizate rolul important al statului în perioada făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a trecerii spre comunism, dialectica raporturilor dintre stat şi societate, a funcţiilor statului socialist în etapa actuală, precum şi în perspectivă, descriindu-se mecanismul procesului de dispariţie a statului în general şi al trecerii treptate a atribuţiilor acestuia în competenţa nemijlocită a maselor de oameni ai muncii în condiţiile comunismului, ale societăţii fără clase. în Program sînt sintetizate poziţiile teoretice ale Partidului Comunist Român privind rolul istoric al naţiunii în epoca contemporană, se subliniază necesitatea obiectivă a întăririi naţiunii şi a statelor naţionale independente în această epocă, atît în perioada construcţiei socialiste, cît şi pentru multă vreme, în societatea comunistă. De asemenea, se relevă într-o nouă lumină unitatea dialectică dintre naţional şi internaţional, dintre interesele progresului naţiunii şi statului naţional, pe de o parte, şi solidaritatea internaţională pe de altă parte. Pornind de la unitatea dialectică dintre sarcinile naţionale şi cele internaţionale ale partidului şi statului nostru, P.C.R. realizează, în Program, o cercetare teoretică profundă a contradicţiilor fundamentale ale lumii contemporane, 561 p pro a forţelor motrice ale procesului revoluţionar mondial, oferind o largă perspectivă luptei*pentru instaurarea unei noi ordini economice şi politice' internaţionale, pentru realizarea, prin efortul* comun al tuturor popoarelor, a unei lumi a dreptăţii naţionale şi sociale, a păcii şi colaborării. Aceste teze, împreună cu cele care deschid perspective ample şi concrete cu privire la căile şi condiţiile obiective şi subiective ale trecerii, într-o etapă următoare, de la socialism la comunism în România, prin desfiinţarea treptată a diferenţelor esenţiale dintre munca fizică şi munca1 intelectuală, dintre munca agricolă şi cea industrială, dintre sat şi oraş, printr-un adînc proces de omogenizare socială, de întărire a coeziunii morale şi spirituale a întregului nostru popor în sensul cerut de principiile eticii şi echităţii socialiste şi comuniste, reprezintă o contribuţie teoretica majoră şi originală la îmbogăţirea tezaurului de idei al materialismului istoric, al socialismului ştiinţific. în ansamblul său, Programul P.C.R. constituie o expresie strălucită a unităţii dintre teoria şi practica revoluţionară marxist-leninistă, a maturizării teoretice şi ideologice a partidului, a clasei muncitoare din România, a întregului nostru popor. După cum arată Hotărîrea Congresului al Xl-lea al P.C.R., Programul înarmează pe comunişti, pe toţi cetăţenii patriei cu concepţia ştiinţifică, materialist-dialectică şi istorică a partidului asupra transformărilor revoluţionare din societatea noastră şi din lumea contemporană, întăreşte încrederea întregului popor român în cauza socialismului şi comunismului, în victoria luptei pentru colaborarea internaţională şi pace în întreaga lume. PROGRES, dezvoltare ascendentă; proces de înnoire continuă, succesiune de schimbări calitative de la inferior la superior. în timp ce categoria de dezvoltare se referă la ansamblul transformărilor calitative, indiferent de tendinţele negative sau pozitive ale 562 acestora în raport cu criteriul necesităţii, categoria de p. exprimă doar acele aspecte ale dezvoltării care se înscriu în mişcarea generală ca etape calitativ superioare. Aprecierea unui stadiu nou al unui proces ca etapă de p. presupune raportarea la anumite criterii, specifice domeniului de realitate căruia îi aparţine procesul respectiv. De aceea, p. nu poate fi conceput ca o tendintă a universului în general (idee caiv ar conduce, de altfel, inevitabil la linalism şi creaţionism) ci ca un atribut al unor domenii particularizate ale Universului obiectiv, fiind totdeauna în raport cif anumite criterii determinate. într-o accepţiune mai largă se poate vorbi de p. în cadrul tuturor domeniilor existenţei. în dezbaterile filozofice şi sociologice contemporane termenui de p. este utilizat însă îndeosebi pentru caracterizarea dezvoltării ascendente în viaţa socială. P. social are loc în diferite domenii ale vieţii sociale (economic, tehnic-ştiinţific, social-politic, moral, cultural etc.) precum şi la nivelul ansamblului societăţii. Ideea de p. are puternice tradiţii * în cultura europeană, avînd o poziţie centrală începînd de la mijlocul sec. 18 şi pînă la sfîrşitul sec. 19, ca reflex al intereselor burgheziei în ascensiune în lupta împotriva feudalismului. Fiind însă prezentată siniplisl şi unilateral, adesea vulgarizator de către apologeţii capitalismului, în special în a doua jumătate a sec. 19, ideea de p. a atras după sine, în secolul nostru, poziţii sceptice la adresa legitimităţii ei. Filozofia lui Marx oferă pentru prima oară temeiurile unei concepţii ştiinţifice asupra p. socm/,.mult distanţată de concepţiile tradiţionale, evoluţionist -plate, unilaterale şi empirice asupra p. Spre deosebire de interpretarea metafizică anterioară asupra cauzelor p., materialismul dialectic şi istoric afirmă existenţa unui determinism imanent, a unor cauze obiective interne ale acestuia. Numai pe acest temei explicav tiv ideea de p. a putut fi scoasă din impasul formelor declarative şi j al dezideratelor subiective care o motivau anterior. Abordarea determinist-sistemică a raporturilor dintre diferitele nivele şi domenii ale vieţii sociale, dezvăluirea dialecticii forţelor şi relaţiilor de producţie, a relaţiilor dintre bază şi suprastructură, au permis înţelegerea legităţilor progresului social, a factorilor care determină succesiunea formaţiunilor sociale, astfel încît fiecare nouă formaţie reprezintă o treaptă nouă a p. „în linii generale modurile de producţie asiatic, antic, feudal şi burghez modern reprezintă epoci de progres ale formaţiunii economice a societăţii" (K. Marx). Din analiza mecanismului succesiunii modurilor de producţie rezultă că criteriul fundamental al p. îl reprezintă dezvoltarea forţelor de producţie. Fiecare formaţiune socială îşi realizează, mai curînd sau mai tîrziu, posibilităţile ei creative în sfera vieţii materiale, concretizate în dezvoltarea forţelor de producţie pe o treaptă mai înaltă. în funcţie de nivelul forţelor de producţie se structurează anumite relaţii de producţie, acestea avînd rolul de a stimula sau frîna dezvoltarea forţelor de producţie şi, ca atare, a modului de producţie în ansamblul lui. Totodată, într-o legătură directă sau mediată — adesea în forme foarte complexe — cu această direcţie primară a p., se creează condiţi; şi pentru dezvoltarea ascendentă a altor domenii ale vieţii sociale, pentru p. de ansamblu al formaţiunii. Forţele de producţie pot fi considerate prin urmare criteriul fundamental al p. social numai în corelaţie cu celelalte subsisteme ale sistemului social şi în primul rînd cu relaţiile economice care definesc formaţiunea socială. în analiza determinismului şi liniilor p. trebuie luate în considerare cel puţin două împrejurări: în primul rînd, faptul că fiecare domeniu al vieţii sociale (economic, politic, cultural, ideologic, ştiinţifico-tehnic etc.) îşi are autonomia sa relativă, şi, ca atare, criterii proprii de p. care se corelează numai în ultimă pro instanţă cu criteriile fundamentale; în al doilea rînd, faptul că pe un vast traiect al istoriei omenirii, în condiţiile proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie p. social se desfăşoară într-o modalitate antagonistă, respectiv p. unui domeniu al societăţii, al unei ţări, sporirea avuţiei materiale şi spirituale a unei clase sociale se asociază sau chiar este condiţionat de regresul altui domeniu, altei ţări, de adîncirea asupririi altor clase sociale. Astfel, înflorirea civilizaţiei şi culturii antice a fost posibilă numai prin transformarea unei mari părţi a producătorilor direcţi din oameni liberi în sclavi; uriaşul progres al forţelor de producţie şi al culturii materiale în capitalism a fost posibil numai în condiţiile unui tip de diviziune socială a muncii care favorizează o dezvoltare unilaterală a personalităţii muncitorului; în genere, de-a lungul istoriei, dezvoltarea civilizaţiei, obiectivarea esenţei umane în valorile culturii a fost posibilă prin menţinerea înstrăinării. De-abia în condiţiile socialismului se creează condiţii pentru o dezvoltare progresivă multilaterală în toate domeniilo vieţii sociale, criteriul dezvoltării forţelor de producţie şi al consolidării relaţiilor de producţie armonizîndu-se din ce în ce mai mult cu criteriile proprii celorlalte subsisteme ale sistemului social. Ideea lui Marx privind existenţa unor criterii obiective ale p. este situată în cadrul unei concepţii dialectice, pluridimensionale a-supra acestui p. De aceea dezvoltarea forţelor de producţie în calitate de criteriu al p. social nu trebuie înţeleasă într-un sens strict tehnicist, cantitativ. Opoziţia formulată de unii autori între un tip de p* tehnic (cantitativ, neutru, care desconsideră individul) şi alt tip de p. umanitar (calitativ, care rezidă în realizarea libertăţii şi fericirii individului) este în acest sens artificială din mai multe puncte de vedere. P. forţelor de producţie nu poate fi opus cîtuşi de puţin 563 pro p. omului deoarece producţia reprezintă o manifestare esenţială a capacităţii creatoare ar acestuia. Deschiderile profund umane ale dezvoltării forţelor de producţie sînt însă adesea obturate de cadrul social-economic potrivnic omului, în condiţiile orîn-duirilor bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, ale tipului antagonist de p. pe care ea îl generează. Numai odată cu socialismul şi comunismul, dimensiunea umană a dezvoltării forţelor de producţie apare în întreaga ei amploare. în aceste condiţii, umanismul poate fi transformat dintr-un ideal abstract într-o realitate intrinsecă ansamblului dezvoltării sociale. Dezvăluirea oriteriilor obiective ale p. social creează terenul pentru înţelegerea dialecticii obiectivului şi subiectivului, existenţei şi acţiunii, legii şi valorii. Dificultăţile pe care le-au întîmpinat încercările de a formula o lege generală a p. încă în sec. 19, incapacitatea de a rezolva prin-tr-un principiu legic explicarea transformărilor care s-au produs în evul mediu, considerat multă vreme ca o perioadă de întuneric între două culmi luminoase — antichitatea şi Renaşterea — au determinat pe unii gîndi-tori, ca Renouvier, să formuleze cunoscuta dilemă: p. este lege sau ideal? (sau, cu alte cuvinte, p. este o trăsătură a lumii reale, obiective, sau doar un atribut al lumii valorilor umane?). Răspunsul marxist la a-ceastă celebră dilemă rezidă în considerarea p, atît ca lege obiectivă cît şi ca ideal, atît-ca bază obiectivă a valorizării cît şi ca expresie a acesteia. Exprimînd caracterul necesar al dezvoltării ascendente a societăţii, legea p. istoric presupune Jn fiecare epocă istorică raportarea la anumite criterii de valoare (care definesc superioritatea unei orînduiri faţă de cea anterioară); la rîndul lor, aceste criterii de valoare nu sînt anistorice, nu sînt definite independent de dezvoltarea reală a societăţii, ci decurg din tendinţele obiective ale acesteia. Realitatea socială, fiind o realitate obiectivă, este totodată o realitate umană. Sensul dezvoltării ei nu poate fi considerat, de aceea, în afara sensului pe care i-1 dau oamenii, creatorii mişcării sociale, subiectul ei. într-o asemenea accepţiune, exprimînd sinteza dialectică dintre lege şi valoare, dintre necesar şi ideal, ideea de p. corespunde spiritului epocii noastre caracterizată, pe de o parte, prin puternica dezvoltare a vieţii materiale, la care contribuie substanţial revoluţia ştiinţifică-tehnică, pe de altă parte, prin măreţia şi forţa idealurilor care o animă. PROIECT 1. Descriere a tuturor liniilor de dezvoltare posibile ale unui sistem social (sau a unuia din subsistemele acestuia), în vederea elaborării unei prognoze. O altă accepţie circulă în praxiologie, respectiv, dacă previziunea reprezintă descrierea (cu o certitudine probabilă) a ansamblului liniilor de dezvoltare ale unui sistem sau subsistem social, p. reprezintă' un detaliu teoretico-strategic (în vederea unui program de acţiune) al agentului, elaborat pe baza alegerii aceleia dintre liniile de dezvoltare posibile ale sistemului, care-i sînt dezirabile (îi satisfac interese şi năzuinţe proprii). 2. Concept central în filozofia lui • J.P. Sartre, legat de teoria sa existenţialistă, idealist-subiectivă despre libertate, căreia i se dă încă sensul de liber-arbitru; date fiind echivalenţa şi nonsensul actelor sale, omul sar-trian se poate opune oricărei posibilităţi sau poate alege oricare dintre cele ce i se oferă, alegîndu-se, prin aceasta, pe sine şi „făcîndu-se“ în spiritul acestei alegeri. PROLEGOMENE (gr. pro „înainte41 şi legomai ,,spun“), expunere succintă, care serveşte ca introducere în problematica unei anumite ştiinţe sau discipline. pro PROLETARIAT, v. CLASA MUNCITOARE. PROPEDEUTICĂ (gr. propedeutike „învăţătură pregătitoare"), disciplină care constituie o introducere necesară în studiul altei discipline. PROPOZIŢIE, asamblare de cuvinte care exprimă o idee completă. P. declarative, care exprimă o aserţiune, sînt fie adevărate, fie false, fie de un grad mai mare sau mai mic de probabilitate. P. interogative, care exprimă o întrebare, p. optative, care exprimă o dorinţă, precum şi p. imperative, care exprimă un ordin, nu sînt nici adevărate, nici false. Analiza p. declarative, pe care logica generală le înţelege drept expresia lingvistică a judecăţii de predicaţie impune distincţia între structura gramaticală a p. declarative şi cea logică a judecăţii de predicaţie, deseori numită în logica modernă p» categorică. Analiza logică a p. compuse prin intermediul funcţiilor de adevăr a dat naştere unui capitol al logicii simbolice numit logica propoziţiilor căreia i se asociază calculul propo-ziţional denumit bivalent sau polivalent, după numărul valorilor de adevăr considerate. Studiul celorlalte tipuri de p. (imperative, optative etc.) a dat naştere unor ramuri noi ale logicii simbolice, logica deontică şi logica acţiunii. PROSPECTIVĂ 1. Previziune. 2. Denumire specifică pentru o teorie şi metodologie previzională iniţiată, în Franţa, de G. Berger, B. de Jouvenel, P. Mass6 şi alţii; ansamblu de opţiuni şi metode avînd ca obiect organizarea prezentului pe baza studiului ştiinţific controlat al viitorului. Sub acest raport, p. respectă cinci reguli metodologice: 1) prioritatea termenului lung faţă de termenul mediu şi scurt („a privi departe"); 2) viziune contextuală, sistemică („a privi cuprinzător"); 3) identificarea factorilor determinanţi („a analiza în adîncime"); 4) orientare spre acţiunea de organizare, a pre- zentului, cu iniţierea unor noi căi de dezvoltare („a asuma riscuri"); 5) centrare asupra condiţiei umane („a gîndi la om"). în acest sens p. poate fi economică, socială, educaţională, militară etc.; 8. (Prin extensie) Atitudine ideologică, politică, culturală etc.; mod de gîndire, de sensibilitate şi acţiune caracterizat prin deschidere faţă de viitor, orientat în mod constant spre explorarea viitorului. PROTAGORAS (c. 481 — 411 î.e.n.), filozof grec, originar din Abdera, adept al democraţiei sclavagiste, unul dintre cei mai de seamă sofişti. Lui P. i se datoreşte celebra frază: „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sînt în ce fel sînt, a celor ce nu sînt în ce fel nu sînt", care exprimă, pe de o parte, un anumit relativism iar pe de altă parte tendinţa de a valorifica personalitatea umană, de a judeca lucrurile în raport cu omul şi de a legitima normele juridico-poli-tice decise prin dezbateri colective. P. a fost unul dintre primii filozofi greci care au pus la îndoială existenţa zeilor. Cartea lui, „Despre zei", a fost arsă, iar P. silit să părăsească Atena. PROTOTIP (gr. protos „primar", „rudimentar" şi typos „amprentă", „marcă"), obiect material sau ideal, care serveşte drept model originar, bază iniţială de plecare pentru producerea unei serii de obiecte identice sau similare cu el sub raportul substanţei, al conţinutului sau formei, al structurii şi funcţiilor acestora. în istoria filozofiei, definirea conţinutului şi funcţionalităţii conceptului de p. a reţinut cu precădere atenţia reprezentanţilor diferitelor variante ale idealismului obiectiv. Intuind şi accentuînd asupra caracterului activ al subiectului, asupra constructivismului gîndirii, a-ceştia i-au dat p. o interpretare denaturată şi unilaterală, inversînd raportul dintre obiectiv şi subiectiv, real şi ideal, şi tratîndu-1 numai în planul spiritului, în afară şi rupt de activitatea obiectual-senzorială, prac- 565 pro tică a omului. P. apare astfel, sub influenţa concepţiei platonice a ideilor, ca formă ideală, neschimbătoare, transcendentă, creatoare, formatoare a lucrurilor reale, a naturii însăşi, concepută ca potenţialitate pură (neoplatonism, în speţă Plotin şi Iambli-kos, scolastică, neotomism). în epistemologia contemporană p. îndeplineşte un important rol teoretic în interpretarea procesului idealizării. Astfel, însemnătatea cognitivă a noţiunilor corespunzătoare obiectelor idealizate se întemeiază pe postularea existenţei reale a p. acestor obiecte în lumea exterioară. Tocmai realitatea p. obiectelor idealizate permite ca, după elaborarea noţiunilor respective, să se facă în continuare abstracţie de deosebirea dintre acestea şi p. corespunzătoare, operîndu-se cu ele în raţionamente ca şi cum ar fi lucruri reale. V. şi arhetip; paradigmă. PROUDHON, Pierre Joseph (1809 — 1865), filozof, sociolog şi economist francez, reprezentant al socialismului premarxist. A participat la revoluţia din 1848, luînd, ca deputat, apărarea proletariatului prigonit şi înfrun-tîndu-1 cu mult curaj pe Thiers. Varianta proudhoniană a teoriei echilibrului conţine numeroase aspecte dialectice privitoare la conceptul de mişcare în general, la societate, proprietate etc. Concepţiile lui P. au un pronunţat caracter luminist, anticlerical şi antiteist. P. a provocat scandalizarea burgheziei prin faimoasele sale formule: „proprietatea este furt“, „statul este anarhie", „Dumnezeu este răul". Ca teoretician al anarhismului, a preconizat iniţial o „anarhie pozitivă", ulterior o „democraţie industrială", bazată pe unirea liberă a tuturor micilor producători într-un sistem de relaţii federativ-contractuale şi pe „autogestiunea muncitorească". K. Marx, care a apreciat pozitiv primele lucrări ale lui P., l-a criticat aspru, în „Mizeria filozofiei" (1847), pentru tendinţele conciliatoriste şi reformiste mic-burgheze manifestate de el în lucrarea 566 „Sistemul contradicţiilor economice, sau Filozofia mizeriei" (2. voi., 1846). După nenumărate oscilaţii şi contradicţii, în ultima sa lucrare, neterminată, „Despre capacitatea politică a claselor muncitoare" (1865), P. a recunoscut, pe lîngă calea paşnică a revoluţiei proletare, şi calea ei violentă, admiţînd în principiu dictatura proletariatului. Alături de Saint-Simon şi A. Comte, P. este unul dintre precursorii sociologiei. El a subliniat specificul socialului, arătînd că societatea, „forţele colective", reprezintă . o totalitate superioară forţelor individuale componente, analizînd multilateral determinarea economică a societăţii, precum şi reglementările sale de ordin politic, etic şi mai ales juridic. P. a insistat asupra importanţei conţinutului de idei al artei şi a mesajului ei revoluţionar. Concepţiile sale estetice sînt însă afectate de neînţelegerea romantismului şi, în genere, de sociologism vulgar. Doctrina lui P. a influenţat puternic Comuna din Paris şi a dat naştere „proudhonismu-lui", curent utopic anarhist şi reformist, de esenţă mic-burgheză’în mişcarea muncitorească şi care s-a manifestat îndeosebi în ideologia „sindicalismului revoluţionar", opus în numeroase privinţe concepţiei lui Marx. Alte op.: „Ce este proprietatea" (1840), „Despre crearea ordinii" (1843), „Filozofia progresului" (1853), „Despre dreptate în revoluţie şi biserică" (3 voi.. 1858). PROVIDENŢĂ, v. PROVIDENŢIA-LISM. PROVIDENŢIALISM, concepţie teistă din domeniul filozofiei istoriei, întemeiată pe o interpretare teologică a istoriei, potrivit căreia procesul istoric ar fi rezultatul acţiunii unei sau mai multor forţe supranaturale, expresii ale voinţei unei sau mai multor divinităţi (providenţa). într-o formă sau alta, p. este prezent în toate sistemele de gîndire religioase asupra vieţii sociale, dar realizarea cea m-şi deplină a găsit-o în istoriografia medievală, devenind doctrina istorică şi filozofică oficială (dominantă) a epocii. Concepţia p. creştin, de esenţă apologetică, a fost definitiv elaborată de către Augustin; construind o istorie a popoarelor din bazinul mediteranean şi din Orientul Apropiat prin analogie cu schema biblică (cele „şase zile sde Facerii“, cele „şase vîrste ale lumii“), acesta pleda pentru o viziune teleologică-teistă şi antiistoristă. Idei ale p. îşi găsesc exponenţi atît în epoca modernă (de ex., I.B. Bossuet, J. de Maistre, A.W. Schlegel ş.a.), cît şi în epoca contemporană, în rîndurile reprezentanţilor aşa-numitei „filozofii creştine a istoriei" (J. Maritain, R. Niebuhr, E. Rothacker ş.a.). PSIHANALIZĂ, concepţie psihologică a lui Sigmund Freud (1856—1939), cunoscută şi sub denumirea de freudism, care a dat naştere unuia dintre principalele curente ale psihologiei contemporane şi a avut o largă influenţă asupra altor ştiinţe, ca si asupra literaturii şi artei; metodă psihote-rapeutică corespunzătoare acestei concepţii. Spre deosebire de atomismul psihologic (v. asociaţionism), care divizează şi reduce ansamblul vieţii psihice la diferite fenomene şi procese psihice elementare, p. a încercat să dea o interpretare unitară şi integra-tivă a psihicului şi conduitei umane. Spre deosebire de psihologia descriptivă, p. s-a îndreptat spre explicarea cauzalităţii şi mecanismelor vieţii psihice şi spre o intrepretare determinist-dinamică a psihicului persoanei. P. şi-a propus să dezvăluie rolul diverselor niveluri ale psihicului şi dinamica raporturilor dintre conştient, inconştieat, subconştient (preconştient). Conform p., tendinţele sau dorinţele care vin în conflict cu normele sociale şi cu principiile morale ale persoanei sînt supuse fenomenului de refulare, fiind oprite de cenzura conştiinţei şi alungate în subconştient, de unde tind să reapară sub o formă travestită. Visele reprezintă o astfel de manifestare a dorinţelor, emoţiilor sau ideilor refulate, care ctobîndesc adesea, în imaginile onirice, un caracter simbolic; această explicaţie oferă posibilitatea unei interpretări cauzale, psihologice a viselor, interpretare care reprezintă pentru adepţii p. un mijloc de cunoaştere a tendinţelor profunde ale psihicului persoanei. P. consideră că intensificarea şi ascuţirea caracterului con-flictual al refulării constituie cauza principală a nevrozelor, psihozelor, a „psihopatologiei cotidiene44, a căror vindecare se poate realiza prin diminuarea procesului de refulare şi conştientizarea pentru bolnav a impulsurilor refulate. P. susţine de asemenea existenţa unei sexualităţi infantile, desfăşurate în cinci stadii de la vîrstă sugarului şi pînă la pubertate. După p., tot în copilărie, în funcţie de mediul social şi de relaţiile familiale, se pot forma unele complexe psihice, care au mai ales un caracter afectiv şi care pot influenţa ulterior viaţa psihică a adultului (de ex., „complexul lui Oedip“). P. a exagerat rolul sexualităţii şi al impulsurilor inconştiente în viaţa’ psihică a omului. Încercînd să depăşească simpla descriere a fenomenelor psihice, p. s-a limitat numai la dezvăluirea mecanismelor psihice şi a cauzalităţii psihologice şi a făcut’ abstracţie mai ales de mecanismele neuro-fiziologice. Unii continuatori ai p., avînd rezerve faţă de unele teze ale lui Freud, au elaborat orientări proprii: psihologia individuală a lui Al-fred Adler (1870—1937) şi psihologia analitică a lui C.G. Jung (1875 — 1961). Orientarea iniţiată de p. spre studiul straturilor celor mai profunde şi mai vechi ale psihicului uman a fost ’denumită „psihologie abisală“. Sub influenţa p. au apărut în sec. 20 unele concepţii estetice şi curente literare şi artistice, cum este suprarealismul, precum şi orientări originale în biologie, psihologie, sociologie, antropologie socială, etnologie, pedagogie. „Neo-psihanaliştii“, foarte diferiţi între ei, păstrează cadrul general stabilit de Freud, dar introduc şi păreri sau 567 psi concluzii noi cu privire la structura ego-ului, rolul pulsiunilor, importanţa super-ego-u\xn (Anna Freud, H. Hartmann, E. Kris, R. Lowenstein, D. Rapaport, F. Alexander, A. Kardiner, K. Horney, H. Sullivan, E. Fromm). — Metoda psihanalitică, metodă care preconizează, pentru analiza psihologică a cauzelor îmbolnăvirii şi pentru tratamentul nevrozelor şi psihozelor, procedeul asociaţiilor libere şi regula neomisiunii, bolnavul trebuind să relateze neîntrerupt şi fără ocol toate stările emotive, reprezentările, ideile care-i trec prin minte. Psihoterapia psihanalitică presupune participarea bolnavului la tratamentul său, avînd scopul să aducă în conştiinţa acestuia mobilurile ascunse ale comportamentului său, .impulsurile şi emoţiile refulate şi să-l reeduce pentru a deveni stăpîn pe conduita sa. PSIHIC (gr. psyche ,,suflet“), formă specifică de reflectare, proprie animalelor superioare şi omului, produs al activităţii sistemului nervos; totalitate a fenomenelor şi proceselor prin care se realizează această reflectare şi care pot fi cognitive (intelectuale), afective şi voliţionale. Aceste fenomene, de natură ideală, subiectivă, deosebindu-se de fenomenele materiale, obiectuale, sînt denumite fenomene psihice. P. a apărut pentru prima oară pe scară animală sub forma sensibilităţii, modalitate de reflectare prin intermediul receptorilor* senzoriali a unor însuşiri ale mediului care nu satisfac totdeauna direct- necesităţile organismului, dar orientează animalul spre condiţiile vitale. P. animal cunoaşte în. dezvoltarea sa mai multe stadii, de la sensibilitatea elementară, trecîndu-se la p. perceptiv, propriu mamiferelor, care reflectă nu numai însuşiri separate, ci şi totalităţi de însuşiri ale obiectelor pînă la intelectul animal, propriu mai ales maimuţelor, care reflectă nu numai obiectele, ci şi relaţiile dintre ele, situaţiile. P. uman a apărut sub influenţa procesului de muncă şi a necesi- tăţii sociale de comunicare între oameni, dobîndind capacitatea de a trece de la reflectarea senzorială în gîndirea abstractă, exprimată prin limbaj, de a oglindi anticipativ pe plan mintal rezultatele diverselor acţiuni ulterioare. Specific p. omului este. conştiinţa, reflectare nu numai a lumii înconjurătoare, ci şi a propriei existenţe. De asemenea, viaţa psihică la om are o sferă mai largă decît reflectarea conştientă, incluzînd şi fenomene psihice inconştiente; dar p. uman are, în esenţă, un caracter conştient. P. este obiectul de studiu al psihologiei. Cercetarea sa poate fi abordată atît ca manifestare reflectorie ontogenetică individuală, cît şi ca determinare reflectorie interumană, ca fenomen psihologic colectiv, de grup, care se manifestă în diferite colectivităţi sociale, fiind obiect de studiu al psihologiei sociale. PSIHODRAMĂ, tehnică psihoterape-utică, creată de J. Moreno (1921), care foloseşte improvizaţia jocului dramatic de către un grup de bolnavi ca mijloc de exteriorizare a trăirilor psihice şi a gîndurilor personale, oferind posibilitatea de analiză şi de transformare a subiecţilor. încă de la Aristotel se cunoaşte efectul de eliberare (katharsis) pe care-1 poate avea teatrul asupra spectatorilor, dar Moreno a urmărit efectul binefăcător chiar asupra actorilor dacă aceştia îşi joacă în mod spontan propriul lor personaj. PSIHOLOGIA RELIGIEI, disciplină ştiinţifică ce se preocupă de cercetarea particularităţilor psihice ale credincioşilor şi de aspectele psihologice ale credinţelor religioase. Este considerată a fi o ramură a psihologiei sociale şi are relaţii organice cu celelalte ramuri şi discipline psihologice (psihologia generală, a vîrstelor, pedagogică ş.a.). în problematica fundamentală a acestei discipline s-au constituit teme ca: structura psihicului religios, specificitatea contextului psihic al ere- 568 dinţei în supranatural, rădăcinile psihologice ale religiei (respectiv particularităţile psihice ce favorizează şi întreţin religia în conştiinţa indivizilor), particularităţile psihologice ale persoanelor religioase, tipologia psihologică a personalităţii religioase, starea de spirit, sentimentele şi trăirile religioase etc. Ca disciplină cu profil propriu, p.r. se constituie în cea de-a doua jumătate a veacului trecut şi în primele decenii ale secolului nostru, prin aportul unor savanţi ca: T. Ribot, G. Flournoy, W. James, E. Starbuck, J. Leuba, R. Otto, G.W. Allport ş.a. La apariţia p.r. au contribuit progresele generale ale psihologiei, care a trecut la utilizarea amplă a experimentului în studierea activităţii psihice umane, ca şi dezvoltarea disciplinelor care studiază religia, ceea ce a permis cercetarea mai profundă a religiei din punct de vedere istoric, etnografic, lingvistic, filozofic etc. Mai ales la început, p.r; împrumută de la aceste discipline atît metodologia, cît şi materialul faptic cercetat. Istoric, dezvoltarea p.r. se prezintă ca un proces ştiinţific contradictoriu; în jurul problemelor sale teoretice fundamentale se desfăsoară încă o intensă luptă ideologică. Dacă la început teologia a privit cu suspiciune progresele acestei discipline, astăzi bisericile occidentale încearcă să o exploateze, răstălmăcindu-i rezultatele ştiinţifice, în propaganda şi în educaţia religioasă a maselor. Pe plan filozofic, teologii contemporani caută să intensifice elementele de obiectivism şi de idealism existente încă de la început în corpul teoriilor acestei discipline. Pe de altă parte, savanţii progresişti, în frunte cu cei marxişti, luptă pentru dezvoltarea p.r. * pe baze teoretice şi metodologice materialist-dialectice. PSIHOLOGIE (gr. psyche „suflet“ şi logos „ştiinţă“), ştiinţă care studiază psihicul, legitatea proceselor psihice (cognitive, afective, voliţionale) şi a însuşirilor psihice ale persoanei (ca- psi racter, temperament etc.), relaţiile psihologice interumane. Prima expunere sistematică de p. a fost făcută în antichitate de Aristotel în lucrarea sa „Despre suflet“. Multe secole p. s-a dezvoltat în cadrul filozofiei, for-mîndu-se ca ştiinţă de-sine-stătătoare abia în sec. 19, odată cu extinderea metodelor experimentale în studiul fenomenelor psihice (Weber, Fechner, Ebbinghaus, Helmholtz, Wundt ş.a.). în sistemul ştiinţelor, p. ocupă un loc aparte, aflîndu-se la întretăierea dintre ştiinţele naturii şi cele sociale. Prin cercetarea mecanismelor neurofiziolo-gice şi chiar a proceselor biofizice (de ex. a curenţilor bioelectrici ai sistemului nervos şi ai creierului), precum şi a celor biochimice corespunzătoare unor fenomene psihice, p. se înrudeşte cu ştiinţele naturii; prin studiul condiţionării sociale a psihicului uman, a manifestărilor psihologice ale diverselor grupuri şi comunităţi sociale, se înrudeşte cu ştiinţele sociale. Relaţiile p. cu cele două categorii principale de ştiinţe se diferenţiază şi în funcţie de ramurile p., astfel, p. animală sau zoopsihologia se încadrează în ştiinţele biologice, în vreme ce p. socială se situează la polul opus, în grupul ştiinţelor sociale. Metodele principale de cercetare psihologică sînt observaţia şi experimentul, care pot fi de laborator şi naturale (în şcoală, fabrică etc.), în sec. 20 p. devenind în mare parte o ştiinţă experimentală. Printre celelalte metode folosite sînt ancheta şi convorbirea, metoda biografică, studiul psihologic al produselor activităţii, testul etc. în cercetarea psihologică se folosesc uneori şi metode psihofiziologice, metoda reflexelor condiţionate, vegetative şi motorii, metode electrofiziologice (de ex. reflexul psihogalvanic sau electroencefalograma), metode psihofarmaco-logice etc. Caracterul aleator al unor fenomene psihice, ponderea şi corelaţia diverşilor parametri în desfăşurarea proceselor psihice, variabilitatea interindi-viduală a însuşirilor psihologice, distribuţia rezultatelor experimentului psiho- 569 psi logic etc. impun folosirea în p. a matematicii, mai ales a calculului probabilităţilor şi statisticii, algebrei booleene, teoriei informaţiei, a procedeelor modelării matematice. P. are o însemnătate nu numai teoretică, ci şi practică, avînd contribuţii aplicative în domeniul învăţămîntului, producţiei industriale şi agricole, sectorului sanitar etc. Pe lîngă p. generală, care studiază legile generale ale fenomenelor psihice — într-o accepţie restrînsă legitatea psihologică a omului adult şi normal — există o serie de alte ramuri ale p., cu orientare teoretică sau aplicativă. P. copilului studiază legile dezvoltării psihice a copilului şi adolescentului, legitatea stadială a psihicului infantil, particularităţile psihologice de vîrstă. P. pedagogică se ocupă de* legile psihologice ale învăţării şi ale educaţiei, de fundamentarea psihologică a procesului instructiv-educa-tiv, a diferitelor metode de învăţă-mînt. P. muncii cercetează problemele psihologice ale organizării şi raţionalizării* producţiei, formarea deprinderilor de muncă, cerinţele psihologice ale diverselor profesiuni, orientarea şi selecţia profesională, aspectele psihologice ale protecţiei muncii şi evitării oboselii; în cadrul acestei ramuri s-a dezvoltat recent p. inginerească, care se ocupă de adaptarea maşinilor şi dispozitivelor proiectate la particularităţile psihice ale activităţii muncitorilor şi tehnicienilor. Psihopatologia studiază tulburările activităţii psihice a omului, diagnoza psihică a diverselor maladii, psiho-profilaxia diferitelor boli şi mijloace de vindecare prin psihoterapie. La interferenţa dintre p. şi sociologie se situează p. socială care studiază condiţionarea socială a psihicului uman, relaţiile psihologice interumane, feno-1 menele psihologice colective, de grup. Alte ramuri ale p.: psihofiziologiat p. artei, p. judiciară, p. medicală, p. religiei, p. sportului etc. în anii de după Eliberare în ţara noastră au apărut lucrări ca: B. Zorgo, „Studii de psihologia gîndirii44 (1958); 570 P. Popescu-Neveanu, „Tipurile de activitate nervoasă superioară la om“ (1961); Tatiana Slama-Ca-zacu, „Comunicarea în procesul muncii4* (1964); V. Pavelcu, „Drama psihologiei44 (1965); Colectiv (Al. Roşea — sub. red. — , M. Berniţchi, C. Botez, Georgeta Dan-Spînoiu, P. Ene, Tr. Herseni, Gh. Iosif; Maria Mamali, V. Nicolau, Elena Popescu-Ne-veanu, P. Pufan, A. Tabachiu, G. Zbăganu), „Psihologia muncii industriale44 (1967); Tatiana Slama-Ca-zacu, „Introducere în psiholingvistică44 (1968); P. Pufan, „Psihologia muncii44 (1968); M. Beniuc, „Psihologie animală comparată şi evolutivă44 (1970); I. Holban, „Probleme de psihologia muncii44 (1970); V. Pavelcu, „Invitaţie la cunoaşterea de sine44 (1970); Ursula Schiopu, „Introducere în psihodiagnostic44 (1970); M. Bejat, „Talent, inteligenţă, creativitate44 (1971); I. Biberi, „Principii de psihologie antropologică44 (1971); Al. Roşea, „Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie44 (1971); Colectiv (C. Botez — sub red. —, Maria Mamali, P. Pufan), „Selecţia* şi orientarea profesională44 (1971); M. Bejat, „Geneza psihologiei ca ştiinţă experimentală în România44 (1972); Al. Roşea, „Creativitatea44 (1972); Al. Roşea, B. Zdrgo, „Aptitudinile44 (1972); Colectiv (A. Cos-movici — coord. —, R. Crăciunescu, M. Cristescu, A. Neculau, T. Rudică, Stela Teodorescu), „Metode pentru cunoaşterea personalităţii cu privire specială la elevi44 (1972); T. Bogdan, „Probleme de psihologie judiciară44 (1973); I. Holban, „Orientarea şcolară44 (1973); Ana Tucicov-Bogdan, „Psihologie generală şi psihologie socială44 (1973); V. Pavelcu, „Culmi şi abisuri ale personalităţii44 (1974); I. Radu, „Psihologie şcolară44 (1974); M. Golu, „Principii de psihologie cibernetică44 (1975); I.M. Nestor, „Psihologie industrială44 (1975); Colectiv (Al. Roşea — sub red. —, A. Chircev, V. Mare, I. Radu, Mariana Roşea, B. Zorgo), „Psihologie generală44 (1976). PSIHOLOGIE ABISALĂ, v. PSIHANALIZĂ. PSIHOLOGIE SOCIALĂ 1. Latură a vieţii spirituale a societăţii, care, împreună cu ideologia (formele ideologice ale conştiinţei sociale) şi cu ştiinţa, alcătuieşte conştiinţa socială; viaţa psihică a unui grup social. P.s. cuprinde gînduri şi reprezentări nesistematizate, stări de spirit intelectuale, emoţionale şi volitive, tradiţii, deprinderi, năzuinţe care se manifestă în judecăţi apreciative, în atitudini şi în mod de comportare al grupului respectiv. P.s. este reflectarea în conştiinţa socială a condiţiilor nemijlocite de viaţă, a intereselor imediate ale oamenilor, a interacţiunii şi comunicării lor cotidiene. Ea este un fenomen caracteristic colectivităţilor (naţiunilor, claselor şi păturilor sociale, grupărilor profesionale etc.), conturînd profilul psihic al acestora (de ex., proletariatul are printre particularităţile sale psihice specifice, trăsături cum sînt colectivismul, solidaritatea umană cu toţi oamenii muncii, iar burgheziei îi sînt caracteristice egoismul, individualismul). P.s. şi ideologia interacţionează, se întrepătrund, raportul dintre ele fiind un raport între nivelul conştiinţei' empirice, nesistematice şi nivelul conştiinţei teoretice, sistematice. P.s. poate media determinareâ ideologicului de către economic, iar ideologicul la rîndul său poate influenţa psihicul colectiv. 2. Studiul specializat al psihicului colectiv (social), ca fenomen care preocupă atît pe psihologi, cît şi pe sociologi. O ramură importantă a p.s. este psihosociologia organizării şi a muncii care participă interdisciplinar la cercetările din domeniul ştiinţei conducerii societăţii. Spre deosebire de orientarea care se sprijină. în domeniul p. sociale, pe concepţia materialismului istoric des- psi pre societate, în p.s. burgheză se manifestă tendinţa de psihologizare a explicării proceselor sociale, de absolutizare a factorului psihologic în comportarea grupurilor sociale, înfăţişat drept factorul determinant. PSIHOLOGISM, tendinţă de a-reduce fenomenele sau procesele studiate de logică, gnoseologie, etică, sociologie etc. la fenomene psihice, de a substitui punctul de vedere psihologic punctului de vedere specific al disciplinelor respective. în logică, p. consideră că logica constituie o parte a psihologiei sau cel puţin depinde de psihologie (Ghr. Sigwart, W. Wundt, B. Erdmann). El a fost criticat de Husserl şi de reprezentanţii logicismului din logica modernă (de ex., Lukasiewicz), în timp ce alţi logicieni, matematicieni şi psihologi contemporani, ca F. Gonseth, J. Piaget ş.a., continuă să insiste asupra necesităţii de a lega logica de studiul gîndirii ca proces psihic. în filozofia istoriei şi a culturii, p. a fost introdus de Dilthey. în sociologie, p. se manifestă ca o orientare idealistă care consideră că fenomenele psihice individuale sau de grup sînt factorii determinanţi ai vieţii sociale sau că fenomenele sociale sînt, in esenţă sau în mod primordial, fenomene psihice sau manifestări ale unor astfel de fenomene. V. şi orientarea psihologică în sociologie. PSIHOSOMATICĂ, orientare din cadrul biologiei şi medicinei umane avînd ca principal cadru de referinţă ideea că fiinţa umană este o entitate ale cărei laturi somatice (morfo-fiziologice), psihice şi sociale nu pot fi despărţite unele de altele. în consecinţă, p. analizează, pe de o parte, efectele fiziologice ale stărilor de tensiune şi conflict generate de viaţa personală a individului şi de unele caracteristici 571 pyr ale civilizaţiei contemporane (sub acest aspect p, tinde să devină şi o socioso-maticâ) iar, pe de altă parte, influenţa maladiilor corporale asupra personalităţii şi a proceselor psihice. în ultimă analiză, p. stabileşte un echilibru între factorii ereditari şi cei, de mediu, respingînd în acelaşi timp oricare formă de dualism corp-spirit. P. este o reacţie la tendinţele de tehnicizare a cercetărilor şi practicii medicale însăşi. PYRRHON (c. 365—c. 275 î.e.n.), gîn-ditor grec, originar din Elis, întemeietorul scepticismului. După el, nici o afirmaţie nu poate fi socotită mai îndreptăţită decît alta. Fericirea ar consta în seninătate (ataraxia) şi impasibilitate (apatia), dobîndite prin „abţinerea" (epohe) de la orice fel de sentinţe, de la orice filozofie, de la căutarea unui răspuns la vreo problemă (acatalepsia ). PYTHAGORAS, v. PITAGORA. QUEDDITATE, concept aristotelician, preluat de scolastică, semnificînd totalitatea factorilor care condiţionează sau determină o fiinţă; tot ceea ce face ca o fiinţă să fie ceea ce este. Q. ar constitui, astfel, substanţa formală, cauza primă a obiectului, esenţa sa. QUINE, Willard Van Orman (n. 1908), logician, matematician şi filozof american. Printre contribuţiile lui Q. în logică amintim: construcţia unui sistem axiomatic care să includă logica claselor şi să fie necontradictoriu; introducerea metodei stratificării (idee apropiată de teoria tipurilor, dar mai simplă) pentru eliminarea paradoxelor logice; o formulare originală a calculului natural. în semantică, Q. a dezvoltat o teorie referenţială, criticînd semantica intensională* (cu conceptele de semnificaţie, sinonimie şi adevăr logic) a lui Carnap şi arătînd dificultăţile a cuantificării în contextele modale. în filozofia matematicii, Q. a dezvoltat nominalismul, o formă specială a teoriei fundamentelor, nead-miţînd obiectele abstracte decît în acele cazuri în care pot fi considerate auxiliare, cînd rezultatul final nu le mai conţine. în filozofia ştiinţei, Q. este cunoscut ca un „critic intern44 al pozitivismului logic. Respingînd „dogmele44 fundamentale ale pozitivismului logic (ideea dihotomiei anali-tic-sintetic şi criteriul empirist al semnificaţiei), Q. a arătat legătura indisolubilă dintre filozofie şi ştiinţă. Q. a elaborat o concepţie structurală (holistă) despre natura şi testarea teoriilor ştiinţifice, fiind ’ influenţat de P. Duhem şi de pragmatismul american. O mare influenţă au cercetările lui Q. din ontologia „formală44 (teoria semantică şi filozofică a entităţilor abstracte), în special elaborarea unei metode de a determina „angajamentul ontic44 al unei teorii (criteriul lui Q.: „a fi înseamnă a fi valoare a unei variabile legate“). Op. pr.: „Logica matematică4" (1940), „Metodele logicii44 (1952), „Din punct de vedere logic44 (1953), „Cuvînt şi obiect44 (1960), „Re- lativitatea ontologică" (1969), „Filozofia logicii" (1$7C), „Rădăcinile referinţei" (1974). QUINET, Edgar (1803—1875), istoric şi filozof francez, profesor la „Coll&ge de France" în perioada premergătoare revoluţiei din 1848. Republican convins, a* rămas în exil în tot timpul domniei lui Napoleon al III-lea. Dezvol-tînd ideile lui Herder şi subliniind, în special spre sfîrşitul vieţii, valoarea realizărilor din domeniul ştiinţelor naturii, al teoriei evoluţioniste, Q. a încercat să cuprindă într-o vastă sinteză eclectic-romantică, natura, societatea şi omul. El a subliniat valoarea omului ca parte şi realizare supremă a Universului şi a arătat necesitatea făuririi în lume a unei societăţi drepte şi libere. Deşi a criticat concepţiile idealist-voluntariste ale lui A. Scho-penhauer şi Eduard Hartmann, ex-primîndu-şi totodată dezacordul faţă de filozofia naturii a lui Schelling şi Hegel, Q. nu a depăşit idealismul în inter- pretarea fenomenelor sociale şi istorice. Concepţia sa filozofică poartă, în ansamblu, o puternică amprentă spiritualistă. Totuşi, el a combătut fanatismul religios, în special iezuitis-mul şi Inchiziţia, pledînd pentru o largă toleranţă, pentru o credinţă religioasă neconformă cu niciuna din variantele creştinismului. într-un larg spirit umanitar, Q. a considerat naţiunile ca părţi componente ale naturii, ale Universului, luînd apărarea, în acest sens, a naţiunilor asuprite, luptătoare pentru libertate. A contribuit prin lucrarea sa „Românii" (1815), la susţinerea Unirii Principatelor. Op. pr.: „Introducere la ideile asupra filozofiei istoriei de Herder" (1825), „Educaţia poporului" (1850), „Geniul religiilor" (1851), „Filozofia istoriei Franţei" (1854), „Istoria ideilor mele" (1858, trad. rom. 1925), „Revoluţie4* (2 voi., 1866), „Creaţiunea" (2 voi., 1870), „Republica. Condiţiunile regenerării Franţei" (1872), „Spiritul nou" (1875). rac RAC O VIŢĂ, Emil (1868-1947), bio-log român, întemeietorul biospeologiei. Pornind de la evoluţionismul din biologie, în sprijinul căruia aduce argumente şi idei originale, R. ridică evoluţia la rangul de principiu filozofic, concepînd-o, alături de principiul conservării energiei, ca o lege generală a fenomenelor din Univers, precum şi a societăţii omeneşti. R. a combătut filozofia iraţionalistă şi a arătat funcţia ei socială reacţionară. Socialist militant din tinereţe, R. a fost toată viaţa un democrat, un luptător pentru dreptate şi progres social. Op.pr.: „Conside-raţiuni asupra importanţei şi organizării institutelor de cercetări ştiinţi-fice“ (1920), „Evoluţia şi problemele ei" (1929). RADHAKR1SHNAN, Sarvepalli (n. 1888), filozof, sociolog şi om de stat indian. Preşedinte al Republicii India (1962 — 1967). A dezvoltat spiritualismul sistemului vedanta, preconizînd o sinteză între „materialismul occiden-tal“ şi „spiritualitatea orientală". Este membru de onoare al Academiei R.S. România. Op. pr.: „Concepţia despre viaţă a hinduismului" (1927), „Religie şi societate" (1947), „Orient şi Occident" (1956). RADICALISM (lat. radicula„rădăcină") 1. Mod de gîndire sau/şi de acţiune, care-şi propune transformarea fundamentală a unei situaţii teoretice ori practice determinate. 2. Mişcare de idei, politică şi social-economică cu caracter liberal-democratic, iniţiată de burghezie, în sec. 18 şi 19, în lupta împotriva ideilor şi instituţiilor politice şi economice ale sistemului feudal-âbsolutist. în cadrul acestei mişcări se înscriu, în Anglia, Jeremy Ben-tham şi John Stuart Mill. 3. Orientare politică sectară, în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti de după primul război mondial, şi care se caracteriza prin respingerea necondiţionată a desfăşurării oricărei activităţi revoluţionare în cadrul sindicatelor conduse de către oportunişti de dreapta, 575 i rad ca şi a activităţii în cadrul parlamentelor burgheze.» Refuzul oricărui compromis, al oricărei alianţe cu alte forţe politice şi sociale, sub pretextul menţinerii independenţei politice şi al interesului imediat şi exclusivist al clasei muncitoare pentru victoria revoluţiei socialiste, a făcut din r. un pericol real şi direct pentru mişcarea muncitorească, atrăgîndu-şi, din*acest motiv, o critica, pe cît de justificată, pe atît de fundamentată, din partea lui V.I. Lenin („Stângismul, boala copilăriei comunismului"). RADIŞCEV, Aleksandr Nikolaevici (1749—1802), scriitor şi filozof materialist rus, precursor al decembriştilor şi al democraţilor revoluţionari. Opera sa principală, „Călătorie* de la Petersburg la Moscova" (1970, trad. rom. 1949), conţine sub forma unui şir de tablouri ale vieţii din Rusia feudală un violent protest împotriva iobăgiei şi autocraţiei ţariste. Respin-gînd politica de reforme a ^absolutismului luminat", R. a recunoscut necesitatea revoluţiei antiiobăgiste. în filozofie, R. a continuat tradiţiile materialiste ale lui Lomonosov. în lb. rom. au apărut „Texte filozofice alese" (1954). RALEA, Mihai (1896—1964), sociolog, psiholog, estetician, filozof, eseist şi om politic român. A fost profesor la Universităţile din Iaşi şi din Bucureşti, membru al Academiei R.S. România, director al revistei „Viaţa româneasca" (din 1933). Atras de timpuriu de problemele social-politice (teza de doctorat: „L’idee de revolution dans Ies doctrines socialistes", 1923; ediţia română, 1930), R. s-a afirmat în viaţa politică românească dintre cele două războaie mondiale ca un reprezentant al radicalismului democrat-burghez. El a apărat valorile democraţiei, a combătut naţionalismul, antiintelectualismul şi a luat atitudine împotriva fascismului şi a curentelor ideologice fasci-zante. După Eliberare a avut numeroase funcţii politice şi obşteşti. Gîndi- 576 rea sociologică a lui R. se cristalizează în perioada interbelică în jurul idealului rousseauian al unei democraţii, „sociale" care să depăşească democraţia „politică" pur formală. El a îmbinat ideea salvgardării libertăţilor individuale cu aceea a „solidarismului social" (prioritatea societăţii asupra individului), a denunţat sistematic mutilarea personalităţii în lumea „mercantilismului" contemporan. R. a căutat argumente în favoarea concepţiei sale în sociologia lui E. Durkheim, pe care a îmbinat-o eclectic cu unele teze marxiste („Introducere în sociologie", 1926, ediţia a Il-a, adăugită,* 1944; „Contribuţii la ştiinţa societăţii", 1927). După Eliberare, gîndirea lui R. s-a orientat spre concepţia marxistă. El a reluat pe baze noi problema sancţiunilor premiale („Sociologia succesului", în co-lab., 1962), care îl preocupase şi înainte. în „Explicarea omului" (1946; reeditare postumă, 1972), lucrare fundamentală de antropologie filozofică, R. a subliniat capacitatea omului de a-şi depăşi condiţia biologică prin inhibiţie şi autoobstacole, printr-o viaţă pusă în slujba creaţiei de valori. El a dezvoltat o dialectică a gatului şi construitului (naturalului şi artificialului). Sensul evoluţiei umane este, după R., o continuă desprindere, o anumită eliberare de necesitatea imediată a condiţiilor exterioare. Omul nu se poate smulge din determinismul natural; dar, amînîndu-şi reacţiile, refuzînd, determinismul vital, direct şi imediat, el îl poate „domestici" şi utiliza. Consecvent premiselor umaniste ale gîndirii sale, R. a subliniat, ca psiholog, condiţionarea socială a psihicului, a combătut exagerarea rolului inconştientului şi a instinctelor şi a căutat să definească specificul psihicului uman, punînd la baza acestuia fenomenul amînăriiy aptitudinea de a introduce momente intermediare între stimul şi acţiune. în estetică şi în critica literară, R. a polemizat cu estetismul, punînd accentul pe determinările sociale şi psihologice ale operei literare. El a afirmat conceptul specificului naţional al literaturii, res-pingînd însă interpretările retrograde ale acestui concept. A fost şi un remarcabil eseist („Interpretări44,’1927; „Ati-tudini“, 1931; „Valori44, 1935). Alte op.: „Istoria ideilor sociale44 (1930), „Studii dt1 pshihologie şi filozofie44 (1955), „Cele două Franţe44 (1956), „Istoria psihologiei11 (1958,’ 111 colab.), „Introducere în psihologia socială44 (postum, 1966, în colab.), „Portrete, cărţi, idei44 (postum, 1966), „Prelegeri de estetică44 (postum, 1972). RAM SE Y, Frank Piu m ton (1903 — 1930), matematician şi filozof englez care a deschis perspective noi de cercetare în domeniile fundamentelor matematicii, teoriei probabilităţii, epistemologiei şi logicii. R. a introdus distincţia între paradoxele semantice şi cele logice şi a reconstruit teoria russel-liană a tipurilor, excluzînd, din cadrul ei, acea parte în care tipurile se ramificau în ordine. R. a propus şi a dezvoltat o metodă prin care se elimină referirea directă la entităţile teoretice în expunerea formală ă unei teorii ştiinţifice, înlocuind, în cadrul axiomelor unui sistem formal al teoriei ştiinţifice respective, constantele teoretice prin variabile cuantificate existenţial. R. a demonstrat că propoziţiile cuantificate existenţial, derivate astfel din axiomele sistemului original, au aceleaşi consecinţe observaţionale ca şi axiomele originale. Procedeul acesta, cunoscut sub numele de „ramseificarea44 sau „expunerea-Ramsey*4 a teoriilor, a devenit o metodă de analiză logică indispensabilă cercetării structurii semantice şi a implicaţiilor „ontologice44 ale unei teorii ştiinţifice. R. a iniţiat, paralel cu B. de Finetti, interpretarea „personală44 sau „subiectivă44 a probabilităţii. A propus, de asemenea, interpretarea unei propoziţii generale, de forma „Orice A este B“, ca o regulă de inferenţă, ca o formulă pentru derivarea unor propoziţii noi şi nu ca o propoziţie autentică avînd o valoare de adevăr. Transpusă la nivelul legii ştiinţifice, această idee a stat la baza interpretării instrumentaliste a cunoaşterii, fiind dezvoltată în special de St. Toulmin. Op. pr.: „Fundamentele matematicii şi alte studii logice44 (postum, 1931). RAPORT, v. RELAŢIE. RAPORTURI INTERUMANE, v. RELAŢII INTERPERSONALE; ÎNTER-SUBIECTIVITATE. RASISM, teorie social-politică anti-ştiinţifică şi reacţionară, care susţine inegalitatea biologică şi intelectuală a raselor umane. într-un sens mai larg, termenul r. desemnează ansamblul concepţiilor potrivit cărora factorul determinant al procesului istoric l-ar constitui particularităţile rasiale ale oamenilor, lupta dintre rase. R. încearcă să justifice inegalitatea socială, exploatarea, războaiele de cotropire şi subjugarea unor popoare de către altele prin concepţia după care ar exista rase „superioare44* apte, în virtutea însuşirilor biologice înnăscute, să atingă culmile civilizaţiei şi să domine rasele „inferioare44, incapabile de dezvoltare. Deşi ideea inegalităţii raselor umane a apărut încă în perioada expansiunii coloniale a ţărilor europene (sec. 16— 17), ca o justificare a subjugării şi exterminării popoarelor coloniale, r. s-a constituit ca doctrină în a doua jumătate a sec. 19 (mai ales prin lucrările lui J.A. Gobineau şi II.S. Cham-berlain), răspîndindu-se în epoca imperialismului şi îndeplinind rolul unei arme ideologice de camuflaj şi diversiune, urmărind deturnarea nemulţumirii maselor, abaterea acestora de la lupta revoluţionară. R. a atins o formă paroxistică în ideologia fascistă (cu deosebire naţional-socialistă), justifi-cînd o politică barbară şi agresivă, de genocid. Printre formele contemporane ale r. mai cunoscute sînt segregaţio-nismul, apartheidul, antisemitismul. R. constituie în prezent o componentă a doctrinelor neofascismului şi ale altor mişcări de extremă dreaptă. 577 raţ RAŢIONAL, ceea ce se raportează la ceva, ceea ce*este conform raţiunii; ceea ce e dedus prin raţionament, independent de experienţă şi se opune empiricului. Absolutizarea opoziţiei dintre r. şi empiric şi, în genere, ne-admiterea autenticităţii extraraţiona-lului a condus la raţionalism sau la intelectualism. RAŢIONALISM I. (în epistemologie, opus empirismului) Teorie gnoseologică integrală care consideră raţiunea ca un izvor şi temei al cunoaşterii. R. clasic, avînd ca reprezentanţi pe Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, consideră raţiunea ca origine a cunoştinţelor cu valoare M de universalitate, necesitate şi certitudine. R. clasic a cercetat rolul activ al subiectului în cunoaştere, descoperind, prin Descartes, subiectul epistemic, activitatea constructivă, sintetică a raţiunii, con-cepînd cunoaşterea nu ca pe o reflectare pasivă, ci ca pe o creaţie, invenţie, asimilare a datelor experienţei în concepte create de gîndire independent de experienţă. Deşi a pus cu toată acuitatea problema caracterului necesar şi universal al enunţurilor matematice, r. nu a oferit însă un răspuns satisfăcător problemei acordului structurilor logico-matematice cu experienţa, pro-punînd fie teoria ideilor înnăscute (Descartes), fie ideea unui acord prestabilit între structura realităţii şi structura raţiunii umane (Leibniz), fie teoria organizării datelor despre obiect prin formele apriori, care nu exprimă însă „lucrul în sine“, ci doar „fenomenul" (Kant). Structurile subiectului cunoscător sînt considerate de r. clasic imuabile, apriorice, independente de experienţă, de relaţia cognitivă subiect-obiect. în opoziţie cu atitudinea antimetafizică şi antidogmatică a empirismului, r. (ca doctrină gnoseologică) a fost un punct de plecare şi, totodată, o justificare a marilor sisteme speculative ale filozofiei din epoca modernă (Descartes, Spinoza, Leibniz, Wolff, Hegel), fiind adesea solidar cu o metafizică idealistă. 578 2. încredere în raţiune, în capacitatea acesteia de a cunoaşte realitatea. R. este legat de convingerea că realitatea are un caracter legic, ordonat. în acest sens, r. se opune iraţionalismului sub toate formele sale, inclusiv misticismului religios. Reprezentanţi ai acestei poziţii au fost filozofi premarxişti ca: Descartes, Spinoza, materialiştii francezi din sec. 18 (Holbach, Helv6tius, Dide-rot), exponenţi ideologici ai intereselor burgheziei în ascensiune. Forma superioară a r. o reprezintă filozofia marxistă, care consideră cunoaşterea ca proces complet, realizabil şi continuu perfectibil pe temeiul unităţii dialectice dintre senzorial şi logic, empiric şi teoretic, dintre teorie şi practică, manifestă încredere în posibilitatea cunoaşterii progresive a acţiunii legiloi* obiective ale vieţii sociale şi, pe această bază, convingerea că oamenii pot supune controlului lor raţional procesul propriei lor vieţi sociale, pot realiza, pe baza cunoaşterii raţionale, saltul istoric din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii. RAŢIONALITATE, caracteristică esen- 4 ţială, specifică gîndirii şi acţiunii umane, care constă în aşezarea la baza acestora a legilor raţiunii, aşa cum sînt ele întruchipate de principiile logicii. R. este proprie comportamentului uman care se conformează valorilor instituite de către societate şi ocrotite dei către ea prin diverse modalităţi normative: politice, juridice, morale etc. într-un sens mai larg, se spune că posedă r. orice sistem material sau ideal a cărui structură, esenţă, semnificaţie şi funcţie sînt inteligibile. RAŢIONAMENT, formă logică fundamentală, constînd dintr-o înlănţuire ordonată de judecăţi în vederea dobîn-dirii de adevăruri noi; act prin care gîndirea, pornind de la cunoştinţe date, derivă din acestea cunoştinţe noi. R. are faţă de noţiune şi judecată o structură logică mai complexă. El este o inferenţă mediată, întrucît trecerea de la o cunoştinţă anterioară la cunoştinţa nouă nu are loc direct, ci prin intermediul altor judecăţi. R. se compune din: 1) consecinţă (judecata derivată, concluzia r); 2) argumente (judecăţi din care se face derivarea, premisele r.); 3) inferenţă (operaţia logică de derivare). Valabilitatea cunoştinţei cuprinse în concluzie depinde de certitudinea cunoştinţelor exprimate în premise. Concluzia este o judecată adevărată dacă şi numai dacă r. se supune atît condiţiei materiale (caracterul adevărat al premiselor) cît şi celei formale (respectarea legilor logice de derivare), în logica clasică se deosebesc: 1) r. deductive, în care operaţia logică porneşte de la general (în premise) şi ajunge la ceea ce cade sub acest general (în concluzie), la judecăţi mai puţin generale în raport cu judecăţile generale conţinute în premise; 2) r. inductive, în care operaţia logică este mişcare de la cazuri particulare la general sau la esenţial, de la cunoştinţe factuale' la concepte. Avînd la bază observaţia şi experimentul, inducţia ştiinţifică merge la stabilirea cauzelor, a raţiunii suficiente a fenomenelor. Pentru aceasta, inferenţa are ca mijloc de generalizare, în inducţia ştiinţifică, metodele inductive de cercetare a cauzalităţii. Importanţa r. inductive pentru întreaga ştiinţă a făcut ca studiul lor să se constituie într-o ramură deosebită a logicii, logica* inductivă (v. şi inducţie); 3) r* transductive (sau traductive), în care punctul de pornire şi punctul terminus al operaţiei logice se află la acelaşi grad de generalitate. După felul judecăţilor din care se compun, r. deductive sînt de mai multe feluri: 1) silogismele categorice, r. deductive formate din trei judecăţi categorice; 2) r. ipotetice, în care intervin judecăţi ipotetice; 3’ r. disjunctive, în care intervin judecăţi disjunctive, şi 4) r. disjunctiv-ipotetice (tematice), compuse din judecăţi ipotetice şi disjunctive ş.a. R. ipotetice sînt de două feluri: 1) r. ipotetice-ipotetice (ipotetice pure); 2) r. ipotetice-categorice. Un tip deosebit de r., care are o mare raţ aplicabilitate în matematică, este r. prin recurenţă. R. prin analogie este un tip de r. transductiv, prin care, pe baza asemănării dintre două-Dbiecte în ceea ce priveşte o serie de note,se conchide apartenenţa unor note noi la al doilea obiect, note constatate la primul, dar necunoscute pînă acum la al doilea. R. prin analogie se caracterizează prin aceea că inferenţa asupra noii însuşiri se bazează pe relaţia presupusă necesară dintre însuşirile comune cunoscute şi noua însuşire. Cu toate că r. prin analogie este cel mai puţin cert, valoarea lui este mare, fiind un punct de plecare în generalizări ştiinţifice. R. de relaţie constituie un alt tip al r. transductive, care se compune din judecăţi de relaţie. în r. de relaţie conchiderea se fundamentează pe proprietăţile relaţiilor ce se enunţă între termenii judecăţilor de relaţie. Studiul r. de relaţie constituie un important capitol al logicii relaţiilor. V. şi deducţie; inducţie; silogism. RAŢIUNE, facultate a cunoaşterii, numită şi gîndire abstractă, discursivă, caracterizată prin faptul că operează cu noţiuni, judecăţi şi raţionamente; prin r. omul poate pătrunde dincolo de aparenţele lucrurilor şi fenomenelor, cunoscînd legile existenţei şi desfăşurării lor, cauzele şi mecanismele de producere şi generare a acestora. R. practică (la Im. Kant), conştiinţa morală din care decurge, potrivit eticii normative, aprioriste, legea morală. R. suficientă (legea r. suficiente), lege, principiu fundamental al gîndirii, alături de legile (principiile) identităţii, noncontradicţiei şi terţiului exclus. Se formulează astfel: „Orice enunţ are un temei“. Principiul r. suficiente îşi manifestă acţiunea prin cerinţa ca orice afirmaţie sau negaţie, pentru a fi acceptată, să fie dovedită, adică să i se arate temeiul. Principiul r. suficiente guvernează ordinea ideilor, procesul demonstraţiei şi constituie reflectarea la nivel logic a relaţiei cauzale dintre fenomenele materiale. Legea a fost utilizată încă de Aristotel, 579 37* R rav dar primul caro i-a dat o formulare explicită a fost G.W. Leibniz. R. poate fi: 1) r. necesară, dar nu suficientă; 2) r. necesară şi suficientă; 3) r. suficientă, dar nu şi necesară. Acest ultim fel de întemeiere se impune în mod general ca cerinţă a principiului r. suficiente în actul demonstraţiei logice. RAVAISSON-MOLLIEN, Jean Gas-pard Felix (1813 — 1900), filozof francez de orientare spiritualistă, bun cunoscător al aristotelismuluiy la a cărui readucere în actualitatea sec. 19 a şi contribuit. Influenţat de Schelling şi Mâine de Biran, evoluează în direcţia spiritualistă a idealismului romantic, fără să ajungă la un spiritualism hotă-rît şi sistematic. Conceptul central al filozofiei sale este acela de „habitudine", în care identifică elementul definitoriu al spiritului omenesc. Op. pr.: „Lucrare asupra Metafizicii lui Aristotel" (1837 — 1846), „Despre habitudine" (1838), „Testament filozofic" (postum, 1901). RĂDULESCU-MOTRU, Constantin (1868—1957), filozof şi psiholog român. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia (1938 — 1941). A înfiinţat şi condus „Societatea de filozofie" şi publicaţiile periodice: „Noua revistă română" (1900-1902 şi 1908-1916), „Studii filozofice" (1907 — 1919), „Revista de filozofie" (1923—1943) şi „Analele de psihologie" (1934—1944). R.-M. a elaborat un sistem filozofic, denumit personalism energetic, prin care a căutat să dea o fundamentare scientistă personalismului, îmbinîndu-1 cu energetismul lui W. Ostwald („Ştiinţă şi energie" — 1907, „Personalismul energetic" —1927, „Morala personalismului energetic" — 1946). R.-M. a conceput studiul personalităţii pe baze biologice, ştiinţifice, dar pe baza unui mecanicism desuet, extinzînd „legea energiei" la întreg cîmpul experienţei omeneşti» materiale şi spirituale. El a subordonat, în ultimă instanţă, întreaga evo- luţie a universului unui singur scop: formarea şi desăvîrşirea personalităţii umane, deasupra căreia postulează „personalitatea divină". R.-M. a subliniat importanţa muncii în dezvoltarea personalităţii şi a preconizat formarea unor personalităţi active, a unor profesionişti care să-şi iubească profesiunea pe baza vocaţiei pentru ea („Vocaţia", 1932). Deşi s-a situat în unele împrejurări pe poziţii democratice, a fost în genere un teoretician al conservatismului politic („Doctrina conservatoare", 1902; „Cultura română şi politicianismul," 1904; „Concepţia conservatoare şi progresul", 1922). în deceniul al patrulea, R.-M. s-a situat pe poziţii tradiţionaliste şi etniciste („Etnicul românesc", 1942), susţinînd teoria „statului ţărănesc" şi teoria „românismului" („Românismul", 1936; „Timp şi destin", 1940 ş.a.). El s-a delimitat însă de obscurantismul şi xenofobia gîndirismului. în domeniul psihologiei, activitatea lui a fost precumpănitor pozitivă. Concepînd psihologia ca o ştiinţă exactă, el a relevat legătura proceselor psihice cu cele fiziologice, a încurajat dezvoltarea cercetărilor experimentale de laborator şi a luat în consideraţie acţiunea factorilor sociali asupra vieţii psihice („Problemele psihologiei", 1898; „Curs de psihologie", 1923). La sfîrşitul vieţii, R.-M. a încercat să concilieze filozofia sa personalistă cu materialismul dialectic. RĂU, v. BINE. RĂZBOI, conflict armat, deschis între două sau mai multe state sau grupări de state, sau între grupări sociale ale aceluiaşi stat (r. civil). R. este forma extremă, paroxistică, pe care o capătă, în anumite condiţii social-istorice, opoziţia de interese dintre părţile implicate. Scopul imediat al r. este distrugerea sau capitularea adversarului. Acest scop imediat este subordonat unor interese de natură socială: politice, economice, naţionale, ideologice etc. Din punct de vedere al legitimităţii apărării unor interese 580 i fundamentale, socialismul ştiinţific face distincţie între r. drepte (de eliberare naţională şi socială, de apărare a independenţei şi suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale, a unei orînduiri sociale noi, populare, democratice, împotriva forţelor contrarevoluţionare interne sau externe) şi r. nedrepte (cu caracter imperialist, de cucerire şi subjugare a altor popoare, în scopul impunerii dominaţiei economice, politice, militare, ideologice, de înăbuşire a mişcărilor de eliberare naţională sau socială etc.). R. este un fenomen social-istorie, caracteristic anumitor tipuri de orînduiri sociale, mai ales orînduirildr bazate pe existenţa claselor sociale antagoniste. Odată cu înlăturarea claselor exploatatoare, care folosesc r. ca mijloc de menţinere şi extindere a dominaţiei lor, dispare premisa obiectivă a r. Socialismul este, în această perspectivă, prima orînduire socială pentru care r. nu mai apar ca fenomene sociale necesare, deoarece acestei orînduiri nu-i sînt specifice raporturile antagonice între clasele şi categoriile sociale care o structurează. Pacea definitivă se va instaura însă abia în comunism, cînd „fiecare popor va avea unul şi acelaşi stăpîn, munca44 (K. Marx). Unii gînditori nemarxişti au căutat să pună r. pe seama unui pretins instinct înnăscut de agresivitate al omului, pe sentimentul de „frustrare“ pe care l-ar încerca anumite popoare sau pe existenţa însăşi a suveranităţii statelor naţionale. După alţii, r. ar fi un stimulent al progresului social şi tehnologic, al „însănătoşirii spirituale" a popoarelor. Aceste încercări neştiinţifice de a explica originea r. nu pot ascunde caracterul în ultimă instanţă de clasă al r. Istoria însăşi demonstrează că r., ca mijloc de reglementare a raporturilor sociale, a apărut odată cu instaurarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, a claselor sociale antagoniste şi a statului. El constituie o continuare, cu mijloace violente, a politicii pe care rea clasele sau statele; au desfăşurat-o, în cadrul relaţiilor dintre ele, înainte de izbucnirea conflictului. în condiţiile tehnicii moderne r. are efecte distructive extrem de grave şi poate îmbrăca diferite forme: atomic, bacteriologic, chimic, meteorologic, geofizic etc. Epoca contemporană se caracterizează printr-o amplă luptă a forţelor progresiste de a înlătura definitiv r. ca formă de rezolvare a diferendelor dintre state, pentru instaurarea unei păci mondiale şi durabile. V. şi pace. REACŢIUNE (CONEXIUNE INVERSĂ), noţiune de bază a ciberneticii (sin. acţiune inversă, retroacţiune) care, în-tr-un sistem dinamic complex, cu autoreglare, desemnează, recepţionarea de către organul de cojnandă a sistemului unei inform aţii-^espre comportarea organului de execuţie al respectivului sistem sau despre efectul acţiunii acestuia. Informaţia este transmisă de obicei printr-o cantitate mică de energie, care circulă „recurent44 între organul de comandă („input44) şi cel de execuţie („output44), pe o buclă specială, structurată inelar (feed-back). Dacă notăm prin A şi G cele două părţi amintite ale sistemului dinamic complex, A ± G = A (în care A stimulează pe G, G frînează pe A) exprimă reacţia (retroacţiunea) negativă — principiu esenţial pentru echilibrarea şi deci conservarea sistemului. în cazul A ± G dr A (de auto-excitaţie), reacţia (retroacţiunea) este pozitivă şi duce la amplificarea nelimitată şi deci necontrolată a efectelor, care uneori evoluează pînă la distrugerea sistemului. R. era cunoscută mai demult în biologie şi în tehnică (automatică, telecomunicaţii), fiind tot mai mult aplicată în prezent ca model de cercetare şi în ştiinţele sociale, umane (tocmai datorită comportării teleologice a dinamismului acestora). Cibernetica, ca ştiinţă despre analogiile dintre sistemele cu autoreglare, a pus în evidenţă tocmai generalitatea r. în aceste sisteme, indiferent dacă sînt sisteme biologice, tehnice sau 581 rea sociale. R. reprezintă, aşadar, un principiu dialectic general de organizare a sistemelor dinamîce complexe. REAL, termen cai*e în mod curent desemnează existentul, ca prezenţă nemijlocită, efectivă, „palpabilă". R. se opune lui „imaginar", „ideal" etc. în acest sens, lumea reală este lumea naturală şi socială din afara conştiinţei noastre, spre deosebire de lumea ideilor şi reprezentărilor, produsă prin intermediul construcţiei teoretico-ştiinţifice, a imaginaţiei poetice sau a reflecţiei şi speculaţiei filozofice, a iluziilor religioase etc. Semnificaţia termenului is care se referă la lumea lucrurilor poate fi extinsă, într-un anume sens, şi la lumea ideilor. Aşa, de ex., se poâţe vorbi de o judecată sau de un raţionament r., prin comparaţie cu ceea ce se consideră a fi doar o pseudojudecată sau un pseudoraţio-nament. Dar şi în acest caz, după cum se poate observa, cuvîntul r. îşi îndeplineşte funcţia de bază şi anume, aceea de a exprima ceea ce există spre deosebire de ceea ce nu există, chiar dacă e vorba de un gen aparte de existenţă, ideile avînd statut existenţial în măsura în care exprimă adevăruri, sînt reflectări adecvate, modele ale unor structuri materiale. Aşadar, în orice situaţie ar fi, cuvîntul r. poartă cu sine opoziţia dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre fiinţare şi nefiinţâre. Afirmînd că nu lucrurile, ci ideile sînt r., Platon sau Hegel nu modifică sensul termenului, ci poziţia ideilor faţă de lucruri. Deci, ceea ce impută materialismul dialectic idealismului obiectiv nu este sensul termenului de r. ci conţinutul acestuia, pentru orice materialism r. desemnînd lumea materială, lumea ideilor fiind produsul acesteia. REALĂ (definiţie r.), definiţie care desemnează obiectul prin caracteristicile lui esenţiale şi care este adevărată în măsura? în care reflectă corect aceste caracteristici. V. şi nominală (definiţie r.); nominalism; realism. 582 REALISM 1. Concepţie (opusă idealismului subiectiv) după care lumea obiectivă este o realitate independentă de subiectul cunoscător sau de agentul acţiunii. în planul cunoaşterii şi. al acţiunii oamenii produc lucruri şi idei; odată produse, acestea intră în sfera realului, adăugîndu-se în calitate de realitate produsă (făcută conştient) realităţii naturale şi sociale existente independent de producător (subiect şi agent). în terminologia nemarxistă, termenul de r. desemnează atît materialismul, cît şi idealismul obiectiv. în publicistica marxistă din ultimii ani, el este folosit tot mai des pentru a caracteriza orientările care se opun subiectivismului contemporan (în special neopozitivismului), cum sînt neo-raţionalismul (lui Piaget, Gonseth ş.a.) sau alte orientări din filozofia contemporană care au unele implicaţii materialiste (neorealismul, r* critic, „ontologia critică" a lui N. Hartmann). 2. Concepţie care priveşte realitatea aşa cum este, fără presupoziţii arbitrare, speculative. 3. (în evul mediu) Curent din filozofia scolastică după care noţiunile generale constituie realităţi de-sine-stătătoare şi anterioare lucrurilor individuale. V. şi nominalism şi realism; conceptualism, universalii. 4. R. in artă, doctrină estetică ce preconizează reflectarea veridică a realităţii în opera de artă. R. în artă a constituit un curent artistic, care a urmat roman-tismului în sec. 19. Ca orientare el înseamnă însă .mai mult decît un curent; este o tendinţă generală a artei din toate timpurile care implică, după cum sugera Engels, „în afară de adevărul detaliului, redarea veridică a caracterelor tipice în împrejurări tipice". Estetica marxistă, depăşind îngustimile dogmatice, promovează cu precădere arta realistă pentru virtuţile ei cognitive şi educative. REALISM CRITIC, curent filozofic apărut în Germania la sfîrşitul sec. 19, ca reacţie a unor filozofi şi natura-lişti faţă de subiectivismul şi apriorismul neokantian. Pe poziţiile r.c. s-au situat şi unii neokantieni, întemeind, de fapt, un r.c. neokantian. Reprezentanţii'r«c* de această orientare încearcă, în marea lor majoritate, să integreze unele teze cu caracter materialist spontan într-o viziune predominant idealistă, adoptînd psihologismul în logică şi teoria cunoaşterii. Reprezentanţi principali: A. Riehl, O. Kiilpe, C. Stumpf, W. Wundt (în parte), A. Wenzl. Din deceniul 2 al sec. 20, r.c. s-a răspîndit în S.U.A., fiind reprezentat de G. Santayana, R.W. Sellars ş.a. R.c. american se constituie ca orientare aparte, printr-o critică a identificării esenţei obiectelor reale cu transfigurarea acestora în procesul cunoaşterii, conducînd fie la o cosmologie evoluţionistă de factură idea-list-obiectivă (G. Santayana), fie la dualism (A.O. Lovejoy), fie la agnosticism (D. Drake). Dintre reprezentanţii r.c., R.W. Sellars a evoluat, prin naturalism, spre o formă sui-generis de materialism. REALISM NAIV, termen folosit uneori pentru a desemna materialismul spontan al vieţii cotidiene, convingerea izvorîtă din practica vieţii de toate zilele, potrivit căreia lucrurile există independent de conştiinţa omenească şi se reflectă în aceasta. Termenul ,,naiv“ înseamnă în acest caz „spontan**, „neconştient din punct de vedere filozofic**. La filozofii idealişti, termenul de r. n. are o nuanţă peiorativă, materialismul spontan fiind privit ca o atitudine necritică. Este adevărat că prin sine însuşi, r.n. nu reprezintă o concepţie filozofică; de aceea nu poate înlătura sau înfrînge idealismul filozofic, ba chiar coexistă adesea, în conştiinţa aceluiaşi om, cu reprezentări idealiste, religioase, cu superstiţii etc. REALITATE 1. (lat. res „lucru**) Existenţă efectivă, corporală, fizică, în sensul primitiv şi propriu al cuvînţu-lui. Un sens propriu-zis filozofic al r. îl cuprinde sintagma r. obiectivă sau r. materială care înseamnă lumea exte- rea rioară subiectului şi independentă de el. De aici, prin extensiune sau chiar prin opoziţie, s-a ajuns să se vorbească şi de r. subiectivă. Termenul r. este controversat în istoria gîndirii filozofice, începînd cu scolastica (nominalism şi realism) şi sfîrşind cu unele curente din filozofia contemporană, în care idealismul obiectiv şi materialismul se confruntă cu idealismul subiectiv, poziţiile şi orientările de inspiraţie materialistă cu cele de inspiraţie pozitivist-subiectivistă, uneori poziţiile materialiste şi poziţiile idealist-agnos-tice fiind ambiguu îmbinate în una şi aceeaşi concepţie (v. şi realism, realism critic). Uneori se disting diferite „nivele** ale r. şi anume: r. ontologică (naturală şi socială), r. psihologică, r. logică şi gnoseologică, ştiinţifică, artistică etc. 2. Ceea ce există efectiv actual, prin opoziţie cu ceea ce este doar posibil, potenţial, deziderabil, imaginabil, utopic. V. şi posibilitate şi realitate. REALITATE FIZICĂ, concept central al filozofiei ştiinţei contemporane de-semnînd existenţa văzută din perspectiva teoriilor ştiinţifice, în special a teoriilor fizicii. în opoziţie cu fenomenis-mul pozitivist (E. Mach), care concepe r. f. ca ansamblu al datelor sensibile, cu operaţionalismul idealist, care reduce semnificaţia r. f. şi a determinărilor ei la metodele şi operaţiile de măsurare a lor, cu realismul naiv, care identifică r. f. cu existenţa „dată“, opusă subiectului şi neafectată de construcţiile teoretice ale acestuia, filozofia ştiinţei întemeiată pe principiile dialecticii materialiste subliniază obiectivitatea r. f„ relevînd, în acelaşi timp, caracterul ei relativ, edificarea progresivă a diferitelor „orizonturi de realitate**, corelate cu „orizonturile de cunoaş-tere“, pe măsura dezvoltării interacţiunii subiect-obiect în procesul cunoaşterii. O contribuţie la înţelegerea dialectică a r. f. au adus-o unii filozofi şi oameni de ştiinţă contemporani, ca G. Bachelard, F. Gonseth, A. Einstein, N. Bohr. 583 rea REALITATE OBIECTIVĂ, categorie filozofică ce desemnează tot ceea ce există în afara* conştiinţei şi independent de aceasta; r. o. este primordială în raport cu conştiinţa. In filozofia marxistă, categoria r. o. este sinonimă cu categoria materie. RECURENŢĂ 1. Caracter al unui proces real sau logic de a reveni asupra lui însuşi. 2. Reacţie a unui fapt asupra cauzei lui, a unei idei asupra faptului la care se referă. 3. (în logică) a) Definiţie prin r., metodă de introducere a funcţiilor definite pe mulţimea numerelor întregi nenegative şi cu valori în numerele întregi negative. Ea constă, în cea mai simplă formă, în a da o pereche de ecuaţii care specifică valoarea funcţiei cînd argumentul este 0 şi oferă o metodă pentru calcularea valorii funcţiei cînd argumentul este X -f- 1, plecînd de la valoarea funcţiei cînd argumentul este X. De ex.: definiţia dată de Peano înmulţirii prin: a x 0 = 0, a x S (X) = (a x X) + a, unde S denota funcţia succesor, iar X este o variabilă, b) Demonstraţie prin r., mod de demonstraţie matematică numit şi demonstraţie prin inducţie matematică sau demonstraţie prin inducţie completă. REDUCERE, procedeu prin care se probează corectitudinea modurilor silogistice din figurile II, III şi IV, prin transformarea lor, cu ajutorul anumitor operaţii, în moduri ale figurii I. R. este necesară, deoarece numai modurile figurii I exprimă în mod nemijlocit axioma silogismului şi, deci, numai în cadrul lor este evidentă derivarea necesară a concluziei din premise. R. este de două feluri: 1) r. directă, efectuată prin conversiunea judecăţilor componente ale modului silogistic dat şi prin schimbarea locului premiselor; 2) r. indirectă, efectuată fie pe baza postulării adevărului tezei contradictorii concluziei modului silogistic dat spre probare (r. la absurd), fie printr-un procedeu special denumit ecteză. REDUCERE LA ABSURD, v. ARGUMENTUL PRIN REDUCERE LA ABSURD. REDUCŢIE FENOMENOLOGICĂ, me- todă specifică analizei fenomenologice a lui Husserl care vizează obţinerea evidenţei apodictice. Reconstrucţia filozofică a lumii trebuie să înceapă prin „punerea între paranteze" (epoche) a tot ceea ce nu este strict justificat. Prin această reducţie Husserl radicalizează programul cartezian (al îndoielii metodologice), eliberînd intenţia fecundă a acestuia şi încercînd să de-rei-fice activitatea prin care subiectul empiric se constituie ca subiect, pe de o parte şi, corelativ, fără a se îndoi de realitatea lumii în sine, să „pună între paranteze" opinia, tendinţa necritică asupra acesteia. R. f. constă în suspendarea adeziunii naive a omului faţă de lume (natiirliche Einstelung), pentru a considera lumea ca un simplu corelat intenţional al percepţiei noastre, un cogitatum pur, o noemă. R f. va fi şi o „reducţie transcendentală"; suspendînd orice teză relativă la o lume în sine, ea afectează toate conţinuturile acestei lumi, inclusiv propria noastră individualitate psihologică şi psihofizică; reducţia operează astfel şi asupra „eului empiric", urmărind să facă posibilă explicitarea actelor intenţionale, a formelor subiectivităţii pure şi constituante. V. şi fenomenologie ; fenomenologism. REDUCŢIONISM, modalitate de explicare sau interpretare a unor fenomene, structuri sau valori complexe ale realităţii sau ale cunoaşterii prin reducerea lor la concepte, structuri, legi sau configuraţii mai simple, aparţinînd unor nivele, moduri sau forme inferioare ale existenţei sau ale cunoaşterii. în cadrul filozofiei moderne, r. este adesea o consecinţă a înţelegerii metafizice a existenţei şi cunoaşterii, a credinţei în anumite structuri sau principii simple din care ar putea fi deduse totalitatea manifestărilor realului sau totalitatea cunoştinţelor. Va- 584 ref riante cunoscute ale r. sînt: mecanicismul,, empirismul, operaţionalismul, formalismul (în epistemologie şi etică), fizicalismul, fenomenalismul, darvinis-mul social, dogmatismul, vitalismul, organicismul, determinismul economic, utilitarismul, sociologismul vulgar ş. a. REDUNDANŢĂ (lat. redundantia „revărsare", „abundenţă"), concept al teoriei informaţiei care desemnează cantitatea de informaţie redusă din valoarea informaţională maximă pe care o poate atinge o ştire pentru ca aceasta să poată fi percepută cu semnificaţia întreagă? şi nealterată, pentru ca să se păstreze un raport judicios între ceea ceoeste strict util şi necesar şi elementele suplimentare ce facilitează percepţii (A. Moles, A. Noiray). Este vorba 0jci de raportul matematic dintre :#&riginalitatea" mesajului şi cantitat^ de informaţie pe care a-cesta o vehiculează. Pentru ca un mesarjfrsă fie perceput corect el trebuie încărcat cu un excedent de semne ca|^ se numeşte r. V. şi cod. REFERIîăj^L 1. (în semantica teoretică) Funx^e care pune în corespondenţă cu wjele constructe (obiecte conceptuale) jumite lucruri sau stări de fapte *,jrai exact, o funcţie de la predicate U^^ulţimi de indivizi şi o funcţie de propoziţii la mulţimi de indivizi). CB^Jiptele formale (de ex., conceptul Echivalenţă) nu au r. externă. Ce^eptele neformale (din disciplinele Experimentale) pot avea ca r. exterfra' imediată un anumit obiect sau proces fizic bine determinat. Constructele teoretice (din disciplinele teoretice) pot avea un referent imediat (un model teoretic, conceptual, de ex.: corp rigid, electron-Dirac ş.a.) şi un referent mediat (un obiect presupus real). 2. Teoria r.: a) parte a teoriei logice a semnificaţiei care studiază acea componentă a semnificaţiei conceptelor şi propoziţiilor susceptibilă de a fi precizată prin relaţia de r.; b) teorie reducţionistă, relaţională asupra semnificaţiei, care defi- neşte semnificaţia exclusiv prin r., identificînd semnificaţia fie cu referentul, fie cu relaţia dintre termen şi referent. Acestei concepţii (susţinută de J. St. Mill, G. Frege, A. Church ş. a.) i se opun „teoria ideaţională", în care semnificaţia este identificată cu ideile sau gîndurile comunicate prin propoziţii (J. Locke) şi „teoria comporta-mentistă", în care semnificaţia unui termen se defineşte prin situaţia în care un vorbitor îl pronunţă şi prin reacţia pe care el o produce în ascultător (J. Bloomfield, Gh. Osgood, Ch. Morris). REFLECTARE (lat. reflectere „a replia", „a întoarce", „a oglindi"), categorie a filozofiei care exprimă esenţa relaţiei cognitive dintre subiect şi obiect, dintre conştiinţă şi existenţă. Percepţiile, reprezentările, noţiunile şi celelalte forme ale cunoaşterii sînt r. ale realităţii obiective. Ele apar în cadrul interacţiunii dintre subiect şi obiect, ca rezultat al acţiunii obiectelor asupra organelor de simţ şi al prelucrării acestor date senzoriale în creier, fiind imagini ale realităţii obiective. Imaginile nu reprezintă o reproducere întocmai, fotografică, a obiectelor exterioare, ci sînt modele interne (ale subiectului), deci au doar o asemănare de structură cu ele. Potrivit materialismului dialectic, r. la nivelul cel mai înalt nu este un act instantaneu şi pasiv, ci un proces care include reconstruirea teoretică activă a trăsăturilor esenţiale ale obiectului cu ajutorul abstracţiilor, construirea de imagini şi modele ideale ale acestora. Premisa apariţiei r. la nivel psihic-cognitiv (în sens re-strîns) este însuşirea generală a sistemelor materiale de a se reflecta (în sens larg) unele în altele, adică însuşirea lor de a interacţiona, provocîn-du-şi reciproc modificări corespunzătoare, urme izomorfe cu acţiunile exercitate. R. psihică este rezultatul unei dezvoltări îndelungate a acestei însuşiri generale a materiei, ale cărei trepte mai importante sînt: r. proprie materiei anorganice, constînd din interacţiunea 585 ref obiectelor şi fenomenelor; excitabilitatea sau reactivitatea nediferenţiată faţă de stimuîîi exteriori, proprie materiei vii în genere; sensibilitatea ^facultatea de a avea senzaţii sau percepţii), proprie organismelor înzestrate cu un sistem nervos; r. conştientă, proprie psihicului uman şi condiţionată de existenţa omului în societate. R. în sens filozofic (epistemologic) se deosebeşte aşadar de r. fizicală, ca şi de r. biologică, dar se apropie de conceptul matematic de r. (din teoria mul-ţimilor). Din punctul de vedere al ciberneticii, r. poate fi privită ca un proces de receptare, codificare, transmitere, prelucrare şi decodificare a informaţiei în fiinţele vii şi în sistemele automate. în această perspectivă, informaţia este privită ca o formă de reflectare (luată în sens larg, ca proprietate a întregii materii), care se manifestă specific, la toate nivelele de organizare a materiei. V. şi cunoaştere; teoria cunoaşterii; gîndire. REFLECŢIE (lat. reflexio „întoarcere înapoi") 1. Termen care desemnează la diverşi gînditori (Locke, LeiLniz ş.a.) cunoaşterea actului de cunoaştere însuşi sau, în genere, a proceselor care se petrec înăuntrul conştiinţei, „reîntoarcerea" gîndirii asupra ei însăşi, cunoaşterea de sine. Termenul este apropiat de cel actual de introspecţie. La Locke, r. („cunoaşterea de către spirit a propriilor sale operaţii") este un izvor al cunoaşterii, distinct de senzaţie, al cărei obiect sînt lucrurile externe. 2. într-o accepţie gnoseologică mai nouă, curentă în literatura marxistă din ultima vreme, r. desemnează şi proprietatea subiectului (cunoscător) de a reflecta raţional dar mai ales contemplativ asupra obiectului (cunoaşterii), spre deosebire de construcţia teoretică, gen de reflectare raţională care presupune atitudine activă, de producere a ideilor şi nu numai de reproducere ideală a obiectelor. în acest sens se poate vorbi de r. ştiinţifică, filozofică, artistică, religioasă. 586 REFLEXIVITATE, (în logica relaţiilor) proprietate a relaţiilor diadice care exprimă faptul că orice element x al unei mulţimi M pe care s-a definit o asemenea relaţie R, poate fi pus în această relaţie cu el însuşi: x Rx. Exemple de relaţii reflexive: egalitatea numerelor, incluziunea mulţimilor, implicaţia logică ş. a. în calculul propoziţional „legile r.“ denumesc acele teoreme logice care exprimă proprietatea r. implicaţiei şi echivalenţei (p-*p, p = p). REFORMA, nume „unilateral şi mărginit" dat de Europa protestantă Renaşterii (Engels). Ga formă st? protestului religios, R. depăşeşte cU mult semnificaţia unei rupturi religioase, ea implicînd în Cehia (cu Jan *Hus), în Germania (cu Martin Lutfrar şi cu Thomas Miintzer), în Elveţia (cu Ulrich Zwingli şi Jean Calvin (Obiective de ordin social-politic, filozofic, moral. Pornită ca o mişcare an&catolică, încă de la începuturile ei ffîh Cehia, în sec. 14—15), R. ne apartf£ca primă fază a revoluţiei burgheze^timpurii: antifeudală şi naţională. înj&ermania, R. se constituie într-o aripâftnoderată, cu Martin Luther (1483^1546), şi în alta radicală, cu Thori}as Miintzer (c. 1490—1525). în scrierigirsale „Despre papalitatea de la Rp^", „Către nobilimea creştină de naţ^?^ germană", „Despre libertatea uniy;£fym creştin", Luther divulga netemeinicia revendicării de către papalitate^ v hegemoniei universale şi milita penţ&i o biserică dependentă de puterea laică naţională. Contribuind la trezirea conştiinţei naţionale şi sociale a „biirger"-ilor şi ţărănimii, Luther avea să treacă însă de partea prinţilor odată cu declanşarea războiului ţărănesc german. Astfel, în anul 1525, în plină desfăşurare a răscoalei, scria o „Exhortaţie la pace", în care se ridica împotriva „acte-îor jefuitoare" şi „ucigătoare" ale ţărănimii, învinuindu-1 pe Miintzer de a fi fost instigatorul lor. Acesta din urmă, unul dintre conducătorii războiului ţărănesc, om de acţiune şi vizio- nar, era ostil nu numai feudalismului ci oricărei orînduiri bazate pe inegalitate, pe nedreptate. El preconiza o orînduire socială în care să nu mai existe nici deosebiri de clasă, nici proprietate rivată, nici putere de stat opusă mem-rilor societăţii. Principiul său era omnia sunt communia „toate lucrurile să fie comune". Din punct de vedere filozofic este un panteist, „el propo-văduieşte un panteism care are o ciudată asemănare cu concepţia speculativă modernă şi, pe alocuri, are contingenţe chiar cu ateismul “ (Fr.En-gels); respinge Biblia ca revelaţie şi corp de adevăruri absolute, pentru a recunoaşte superioritatea raţiunii, adevărată revelaţie vie. în Elveţia, deşi subsumată cu precădere reformei religioase, mişcarea pornită de Ulrich Zwingli (1484—1531) şi urmată de Jean Calvin (1509—1564) se înscrie şi ea sub semnul antifeudalismului. Calvinismul, în speţă răspîndit în Franţa, în Anglia, în Germania, în Ţările de Jos, se înscrie în opoziţia antifeudală burgheză. Deşi la fel de intolerant ca şi catolicismul, calvinismul se afirma ca o variantă creştină convenabilă burgheziei, în perioada luptei pentru hegemonie, prin ideea punerii bisericii în dependenţă de puterea laică. REFORMĂ, transformare, schimbare, reorganizare, în domeniul politic, economic, social, cu caracter, fie parţial sau limitat, fie structural. în capitalism, lupta pentru r., asociată cu mijloacele luptei politice, ideologice etc., constituie una dintre căile luptei de clasă a proletariatului. V. şi reformism. REFORMISM, curent politic oportunist în mişcarea muncitorească, care preconizează, în fapt, substituirea luptei revoluţionare a clasei muncitoare pentru răsturnarea capitalismului, prin lupta pentru reforme care nu vizează bazele orînduirii capitaliste şi nu preconizează schimbări esenţiale în statutul economic şi social-politic al maselor muncitoare. în epoca ac- reg tuală, partizanii r, sub influenţa fonilor burgheze apologetice, propftgă ideea posibilităţii unei aşa-zise transformări prin reforme a capitalismului şi a integrării lui treptate în socialism. REFULARE, noţiune folosită pentru prima oară de J. Fr. Herbart pentru caracterizarea reprezentărilor afective reprimate de conştiinţă şi consacrată de S. Freud pentru a desemna fenomenul psihic prin care eul se apără în mod inconştient de dorinţele, motivaţiile, ideile penibile sau primejdioase ce contrazic convingerile sau normele morale. Freud considera că dorinţele sau ideile refulate din conştiinţă continuă să acţioneze din preconştient (v. subconştient), manifestîndu-se sub o formă deghizată mai ales în cursul viselor sau în unele tulburări psihice (aşa-numitele „complexe," „actele ratate", „lapsusurile" etc.). Explicînd nevrozele şi psihozele prin fenomenul de r. (germ. „Verdrângung"), psihanaliza îşi propune să reducă la bolnavi intensitatea acestui fenomen, readu-cînd în conştiinţă tendinţele refulate. Deşi criticată pentru exagerările ei absolutizante, teoria r. se sprijină totuşi pe o explicaţie cauzală, determi-nistă a proceselor psihice. REGRES, sens descendent al dezvoltării sistemelor, al obiectelor şi fenomenelor realităţii. Ca şi progresul, r. are un caracter relativ, fiind întotdeauna raportat la anumite etape şi la anumite criterii ale devenirii. în cadrul sistemelor sau şirurilor succesive de sisteme în care dominantă este nota progresivă, r. poate apărea ca o etapă ce întrerupe temporar sensul lor ascendent. Totodată, el se constituie ca un însoţitor permanent al etapelor sau aspectelor progresive, în interacţiune cu ele. în primul caz avem de-a face cu aspecte, etape de involuţie, de destructurare, prin trecere de la superior la inferior, trecere ce coincide adesea cu cea de la complex la simplu. Aspectele1 regresive, laturile descendente, sînt proprii ori- 587 reg că$fri sistem aflat îrf procesul dezvoltări.1 în anumite etape, nota regresivi poate fi măi pronunţată decît cea" progresivă. La nivelurile fizice de organizare a materiei există etape de r., tot astfel cum se manifestă şi etape de progres, reversibilitatea (decompli-cărea structurală, involuţia) în procesul dezvoltării fiind o trăsătură specifică a diacroniei sistemelor proprii acestor domenii, la fel de legică ca şi progresivi ta tea (complicarea structurală, evoluţia). La nivelurile biologic şi social, în diacronia obiectivă, se manifestă fenomenul ireversibilităţiii, momentul de r. (involuţie, de-complicare structurală şi simplificare funcţională) fiind doar temporar şi relativ, iar tendinţa generală a dinamicii sistemelor proprii acestor domenii fiind progresul. în ceea ce priveşte cel de-al doilea caz de manifestare a r., ca însoţitor permanent al progresului, avem de-a face cu relaţia unitar-dialectică dintre nou şi vechi, dintre pozitiv şi negativ, în procesul negării, se are în vedere caracterul contradictoriu al procesului dezvoltării. REGULĂ MORALĂ, întruchipare a unei ordini morale în tradiţiile şi moravurile unei societăţi, ale unei comunităţi umane, grup social, clase sau pături sociale etc. Termenul de r.m. este sinonim cu cel de normă morală şi exprimă, deci, o formă de manifestare a «obligaţiilor morale. Fiind în general nescrisă şi impunîndu-se prin autoritatea opiniei publice şi a obiceiurilor ca o adevărată „lege a pămîntului", r.m. constituie o parte componentă a etosului societăţii, a codului moral al clasei, comunităţii umane, căreia acesta îi sistematizează, în vederea obiectivării eficiente, principiile morale. REHMKE, Johannes (1848—1930), filozof german, cunoscut mai ales prin lucrarea „Filozofia ca ştiinţă fundamentală" (1910), în care a întreprins o minuţioasă analiză a categoriilor cunoaşterii. A elaborat unele teze realiste, distanţîndu-se de subiectivismul Şcolii imanente, căreia i-a fost adesea ataşat, fără să se situeze însă în mod clar pe poziţia materialismului. în România, R. a exercitat o influenţă considerabilă asupra lui Mircea Florian, în formarea gnoseologiei acestuia. Alte op.: „Lumea ca percepţie şi concept" (1880), „Schiţă a istoriei filozofiei" (1896), „Conştiinţa" (1910), „întemeierea eticii ca ştiinţă" (1925), „Omul" (1928). REICH, Wilhelm (1897 — 1957), psihanalist german. A încercat să elaboreze o interpretare a doctrinei lui Freud^ în perspectivă socială, susţinînd, pe această bază, numeroase teze marxiste; în opera sa se disting două perioade: prima, pînă în 1933, cînd desfăşoară o activitate de cercetare ale cărei rezultate le valorifică în critica făcută societăţii burgheze pentru reprimarea, de către aceasta, a desfăşurării normale a vieţii sexuale şi, a doua, după emigrarea sa în S.U.A., în urma venirii la putere a naziştilor, cînd se abate de la poziţia sa iniţială în direcţia unei „metafizici" a sexualităţii. Lucrările din prima perioadă sînt traduse în mai multe limbi. Op. pr.: „Caracterul impulsiv" (1925), „Materialismul dialectic şi psihanaliza" (1929), „Psihologia de masă a socialismului" (1933), „Criza socială" (1934). REICHENBACH, Hans (1891-1953), filozof al ştiinţei german, stabilit din 1938 în S.U.A. Are cercetări epistemologice numeroase în probleme ca: raportul observaţional-teoretic, teoria probabilistă a adevărului, probabilitate şi inducţie (a susţinut interpretarea frecvenţială a probabilităţii şi a propus o justificare „pragmatică" a inferenţelor inductive), logica probabilistă, teoria spaţiului şi timpului, mecanica cuantică (a propus o nouă interpretare filozofică a mecanicii cuantice şi a construit o logică cuantică specială pentru limbajul acestei teorii), 588 rel enunţurile nomologice (a propus un criteriu de definire a enunţurilor-lege), semnificaţia şi verificarea etc. A colaborat cu membrii Cercului vie-nez (a editat, împreună cu Carnap, revista „Erkenntnis") deşi se deosebeşte de principiile lor în numeroase puncte (ca şi de propriile sale idei de la începutul activităţii) şi anume, prin recunoaşterea naturii ontologice a relaţiilor cauzale, a caracterului obiectiv şi legic al cauzalităţii şi al lumii exterioare subiectului. Op. pr.: „Filozofia spaţiului şi timpului" (1928), „Teoria probabilităţii" (1935), „Experienţă şi predicţie" (1938), „Fundamentele filozofice ale mecanicii cuantice" (1944), „Enunţuri nomologice şi operaţii admisibile" (postum, 1954)’ „Direcţia timpului" (postum, 1956). REID, Thomas (1710-1796), filozof englez, pastor prezbiterian, fondatorul Şcolii scoţiene. A criticat idealismul subiectiv al lui Berkeley şi scepticismul lui Hume, considerate de el ca incompatibile cu religia, apelînd la aşa-numitul „simţ comun" („common sense"). Aceasta ar fi o facultate înnăscută, izvor al unor principii admise de toţi oamenii, printre care „credinţa naturală" în realitatea lumii exterioare, recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu, a sufletului ca substanţă imaterială etc. R. îmbina astfel realismul naiv cu idealismul religios. REIFICARE, fenomen de cunoaştere mistificată a faptului social, datorită unor cauze istorice determinate, descoperit de Marx, şi al cărui conţinut este reprezentarea omului ca un simplu obiect, lucru, instrument, manipulat de forţele exterioare, obiective ale legităţilor şi instituţiilor sociale, neînţelese şi nestăpînite* de el, reducerea raporturilor sociale între producători la raporturi obiectuale, autonomizate, ca urmare a apariţiei economiei de mărfuri, a diviziunii sociale a muncii şi a proprietăţii private. Formă specifică a înstrăinării omului de esenţa sa umană, r. înseamnă dezumanizarea omului ca fiinţă socială şi subordonarea lui faţă de lumea raporturilor materiale, spontane, care i se impun cu arbitrariul, vrăjmăşia şi brutalitatea unor stihii oarbe. în capitalism şi, în special, în societatea burgheză contemporană, r. atinge forme deosebit de acute prin faptul că omul muncii este redus, prin acţiunea legităţilor economice respective, la o existenţă de anexă a maşinii, abrutizată, la situaţia de unealtă impersonală. R. se reflectă în dereglarea şi mistificarea reprezentărilor şi abstracţiilor omului despre lumea înconjurătoare, despre relaţiile sociale, despre instituţiile şi evenimentele sociale, privite, adesea, cu superstiţioasă teamă, ca fenomene independente de el, autonomizate, sau eteronomizate, faţă de voinţa lui, rei-ficate şi ele în planul cunoaşterii, în spiritul fetişismului. R. dispare treptat, odată cu dispariţia înstrăinării, în procesul trecerii societăţii de la capitalism la comunism. V. şi falsă conştiinţă; ideologie. REISM (lat. resf rei „lucru"), concepţie filozofică şi program epistemologic de orientare nominalist-materialistă, elaborată de filozoful polonez T. Kotarbinski în deceniul 3 al secolului 20, potrivit căreia lucrările concrete, materiale alcătuiesc substratul ultim al lumii. Predicatele, atributele sau termenii abstracţi trebuiesc, potrivit programului r., reduse la nume nemijlocit referenţiale (de ex., propoziţia „Tinereţea este impetuoasă" se reduce la „Tinerii sînt impetuoşi"). Metodologia r. nu cere eliminarea efectivă a abstracţiilor din ştiinţă şi viaţa practică ci doar asigurarea conţinutului referenţial al acestora. R. lui Kotarbinski se opune, deopotrivă, idealismului subiectiv berkeleyan şi realismului platonician, tendinţei de autonomizare a lumii ideilor. Sin. concretism, somatism. RELATIV, care există în cadrul relaţiilor şi condiţiilor concrete, reprezen- 589 rel tînd ca atare o realitate finită (imperfectă) şi variabilă (perfectibilă). Ant. absolut. RELATIVISM, doctrină idealist-su-biectivă care exagerează relativitatea cunoştinţelor omeneşti, negînd caracterul obiectiv al adevărului şi ignorînd corelaţia dialectică dintre adevărurile relative şi adevărul absolut. Iniţiat încă în antichitate de către sofiştii Protagoras şi Gorgias, r. este propriu agnosticismului în genere, pozitivismului, idealismului „fizic" etc. In ştiinţele sociale, r. are ca trăsături distinctive sublinierea unilaterală a variabilităţii fenomenelor, ruperea acesteia de acţiunea legilor obiective, precum şi negarea progresului social. RELATIVITĂŢII (teoria r.), două teorii fizice cuprinse sub această denumire: teoria restrînsă a r. (şau.teoria soecialăZa r.)şi teoria generalizată ar, (sau teoria generală a r.). Teoria restrînsă a r. (Einstein, 1905) este teoria fizică modernă a spaţiului şi timpului, care se bazează pe extinderea principiului r. din mecanică (procesele mecanice se petrec în acelaşi fel, în orice sisteme care se mişcă rectiliniu şi uniform unele faţă de altele) la toate procesele fizice şi pe principiul constanţei vitezei de propagare a luminii în vid (viteza luminii în vid fiind o vi-teză-limită de propagare a proceselor materiale). Teoria restrînsă a r. reprezintă o adevărată revoluţionare a concepţiilor „clasice" despre spaţiu şi timp, prin negarea ideii de spaţiu şi timp absolut şi prin stabilirea unei relaţii de dependenţă reciprocă între aceste forme de existenţă a materiei, precum şi între acestea şi mişcare. în modelul geometric al teoriei restrînse a r. (Minkowski, 1913), spaţiul şi timpul constituie un continuum (un „univers") cvadridimensional pseudo-euclidian, evidenţiindu-se caracterul inadecvat al separării spaţiului de timp. Teoria restrînsă a r. a stabilit relativitatea în raport cu sistemul de referinţă a intervalelor spaţiale şi 590 temporale, în sensul că aceste mărimi nu sînt caracteristici „în sine" ale sistemelor materiale, ci caracteristici ale acestora în raport cu sistemele lor de referinţă. în teoria restrînsă a r., conceptul de simultaneitate a unor procese devine, astfel, un concept re-îativ. în mecanica relativistă, masa are de asemenea un caracter relativ şi se stabileşte o relaţie fundamentală între masa şi energia sistemelor materiale, relaţie utilizată, printre altele, şi în tehnica nucleară contemporană. Teoria restrînsă a r. introduce în acelaşi timp şi mărimi absolute (invarianţi), cum ar fi, de ex., intervalul spaţio-temporal, constanţa vitezei luminii. Departe de a pune în dependenţă cunoştinţele noastre de „punctul de vedere" al observatorului (interpretare subiectivistă), teoria r. urmăreşte tocmai formularea obiectivă a legilor naturii, independentă de alegerea sistemului de referinţă. Teoria generalizată a r. (Einstein, 1916), este teoria modernă a gravitaţiei. Teoria generală a r. porneşte de la egalitatea stabilită experimental dintre masa inerţială şi masa gravitaţională a unui corp şi stabileşte o legătură între proprietăţile spaţio-temporale geometrice, caracterizate prin rază de curbură si materie (caracterizată prin masă), aceasta din urmă determinînd pe primele, variaţia razei de curbură a spaţio-temporalităţii (curbura „universului"). Teoria generală a r. utilizează un model geometric neeuclidian (riemannian). în această teorie capătă o expresie riguroasă ideea formulată în materialismul dialectic după care spaţiul şi timpul sînt forme de existenţă ale materiei, ele neavînd o realitate independentă de materie, iar proprietăţile lor fiind determinate de aceasta din urmă. Teoria generală a r. a inaugurat o nouă etapă în cercetările cosmologice. RELAŢIE 1. Raport între obiecte şi procese, ca şi între proprietăţile acestora. R. este mai generală şi mai săracă decît legătura, conexiunea, căci ea nu indică direct şi dependenţa unui obiect al r. de celălalt, ca în cazul acestora. Dialectica marxistă dezvăluie caracterul obiectiv, universal şi dialectic al r., varietatea lor calitativă în domeniul material şi în cel ideal, infinitatea lor cantitativă, precum şi caracterul lor istoric. Existenţa lucrurilor, trăsăturile lor specifice, dezvoltarea lor, depind de ansamblul r. lor interne şi externe. Ştiinţele s-au dezvoltat în măsura în care au izbutit să studieze obiectele şi procesele în multiplicitatea r. lor şi să desprindă din mulţimea acestora pe cele stabile, esenţiale, necesare, cu caracter legic. Sin. raport. 2. (în logică) Conexiune între doi sau mai mulţi termeni (de ex., A este mai mare decît B). După numărul obiectelor pe care le conectează, r. sînt: diadice, triadice sau po-liadice. Structura logică a r. este redată de formula xRy sau R(x,y), în care R reprezintă r., iar x şi y termenii r., dintre care primul este numit antecesor (antecedent) şi ultimul succesor (succedent). Mulţimea obiectelor care satisfac antecedentul formează domeniul r., iar a celor care satisfac pe succesor codomeniul r. Reuniunea domeniului şi a codomeniului formează cîmpul r. R* pot avea mai multe proprietăţi: reflexivitate, simetrie şi tranzitivitate. Alte proprietăţi se constituie fie prin pegarea parţială a acestora (nereflexivitate, nesimetrie, netranzi-tivitate), fie prin negarea lor totală (ireflexivitate, asimetrie, intranzitivi-tate). Analiza r., a proprietăţilor lor şi a operaţiilor cu ele constituie un capitol fundamental al logicii, numit logica relaţiilor. RELAŢII DE NEDETERMINARE (DE INCERTITUDINE), relaţii stabilite de W. Heisenberg (1927) între caracteristicile cinematice şi cele dinamice ale obiectelor cuantice (electroni, protoni etc.), care au stat la baza constituirii mecanicii cuantice. Experienţa a dovedit că pentru mişcarea obiectelor cuantice nu are sens noţiunea de traiectorie, aceste obiecte avînd o natură duală, corpuscular-ondulatorie; ca atare, obiectele cuantice nu posedă simultan o poziţie şi o viteză bine determinate. Determinarea cu precizie a poziţiei este posibilă numai cu preţul unei complete nedeterminări a vitezei şi, deci, invers. R. de n. exprimă cantitativ această situaţie, în această expresie avînd un rol esenţial constanta h a lui Planck. R. de n« au fost interpretate de idealismul „fizic" contemporan ca o limitare principială a posibilităţilor umane de cunoaştere şi ca o dovadă a imposibilităţii de a face distincţie între obiect şi observator la nivel microfizic; de asemenea, s-a susţinut semnificaţia acauzală, indeterministă a r. de n. în realitate, r. de n. exprimă o caracteristică obiectivă a proceselor cuantice, stabilind limite de valabilitate a noţiunilor „clasice" (de ex. de realitate fizică, determinism) în domeniul cuantic. Stabilirea r. de n., alături de descoperirea altor caracteristici ale obiectelor cuantice, a stimulat un mare progres în cercetarea şi explicarea acestui domeniu specific de fenomene. Afirmaţiile privind indeterminismul fenomenelor cuantice s-au dovedit neîntemeiate, r. de n. implicînd o concepţie mai cuprinzătoare a determinismului (care include, alături de determinismul cauzal, mecanic, şi pe cel probabilist, statistic) şi metode specifice, probabiliste de explicaţie şi previziune. RELAŢII DE PRODUCŢIE, relaţii care se stabilesc între oameni în procesul de producţie al bunurilor materiale. în procesul de producţie, oamenii nu acţionează numai asupra naturii înconjurătoare, ci sînt nevoiţi să intre şi în anumite relaţii între ei, în vederea activităţii comune şi a schimbului reciproc de produse ale muncii lor. Ele se manifestă în toate sferele reproducţiei sociale — producţie, repartiţie, circulaţie, consumaţie. R. de p. se stabilesc în mod obiectiv independent de voinţa şi de conştiinţa oamenilor; ca relaţii materiale, ele determină, în ultimă analiză, celelalte 591 rel reiaţii sociale. Caracterul lor tfsle determinat de forma dn proprietate asupra mijloacelor de producţii*. 11. de p. constituit* o principala parte componentă a oricărui mod de producţie, fiind sirius legate şi determinate de forţele de producţie. Legătura dialectica dintre forţele de producţie şi r. de. p. explică mecanismul legic al dezvoltării şi al succesiunii modurilor de producţie in dezvoltarea societăţii şi este exprimata de legea concordanţei r. de p. cu caracterul forţelor de producţie. Deşi determinate de forţele de producţie, r. de p. influenţează, la rîndul lor asupra acestora, fie în sensul favorizării dezvoltării (atunci cînd corespund nivelului şi caracterului forţelor de producţie), fie în sensul frînării lor (atunci cînd sînt în contradicţie cu caracterul acestor forţe), în istoria dezvoltării societăţii există diverse tipuri de r. de p.: unele, bazate pe stăpînirea în comun a mijloacelor de producţie şi a rezultatelor muncii, relaţii de colaborare gentilică, corespunzătoare unui nivel extrem de scăzut al forţelor de producţie, altele, bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, relaţii de exploatare, caracteristice orînduirilor sclavagistă, feudală şi capitalistă, altele, în sfîrşit, bazate pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie, corespunzătoare unui nivel ridicat al forţelor de producţie, relaţii de colaborare şi ajutor reciproc, caracteristice orînduirii socialiste. Instaurarea pe cale revoluţionară a r. de p. socialiste înlătură contradicţia antagonistă existentă în capitalism între caracterul tot mai social al forţelor de producţie şi relaţiile bazate pe proprietatea privat-capitalistă, deschizînd cîmp liber dezvoltării şi perfecţionării neîntrerupte a forţelor de producţie. R. de p. socialiste se perfecţionează necontenit datorită activităţii conştiente a societăţii, a oamenilor muncii, producători, proprietari şi beneficiari direcţi ai avuţiei naţionale, datorită politicii eco-nomice-ştiinţifice şi revoluţionare a partidului comunist de lărgire şi mo- dernizare a bazei telinico-mnleriale a societăţii. Rămînerea în urmă a unor laturi ale r. d£ p. faţă de dezvoltarea forţelor de producţie an*, în socialism, un caracter parţial şi temporar; pentru a nu se ajunge la o discordanţă între forţele de producţie şi r. de p., discordanţă care generează conflicte sociale, se impune sesizarea şi soluţionarea Ia timp a acestor neconcordanţe, a contradicţiilor sociale apărute pe temeiul lor, perfecţionarea continuă a acelor laturi ale r/de p. care tind să rămînă în urmă faţă de forţele de producţie, asigurarea progresului general, rapid şi neîntrerupt al bazei tehnico-materiale a societăţii. Printre direcţiile în care va acţiona partidul nostru pentru înfăptuirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Programul Partidului Comunist Român, adoptat la Congresul al Xl-lea, prevede realizarea unei concordanţe tot mai depline între forţele de producţie şi r, de p. şi sociale, perfecţionarea continuă a r. de p., dezvoltarea acţiunii conştiente pentru soluţionarea contradicţiilor, înlăturarea vechiului şi promovarea noului în toate sectoarele de activitate, continuarea activităţii de îmbunătăţire a organizării şi planificării unitare a întregii vieţi economico-sociale, de extindere continuă a cadrului instituţional, democratic al participării nemijlocite a întregului popor la conducerea societăţii, la făurirea noii orînduiri sociale. RELAŢII INTERPERSONALE, termen esenţial în sociologie (inclusiv în microsociologie), psihologie, psihologia socială, avînd înţelesul de raporturi nemijlocite între indivizi, la care aceştia participă cu întreaga lor personalitate, în familie, în viaţa profesională şi în diverse alte situaţii de convieţuire socială. în cadrul diverselor teorii, r.i. mai poartă şi alte denumiri, ca: raporturi interumane, intersubiec-tive, interpsihice. Caracterul inter-subiectiv al r.i. ridică, printre altele, 592 probleme ca alteritatea şi comunicativitatea. V. şi comunicare. RELAŢII SOCIALE, legături între oameni şi între grupuri de oameni, care se stabilesc în procesul activităţii lor comune, materiale şi spirituale. R.s. au caracter istoric concret şi se structurează sistemic, ele reprezentînd temeiul constituirii diverselor sisteme şi subsisteme sociale (grup social, formă de comunitate umană, formaţiune socială). Societatea însăşi este un sistem, istoriceşte determinat, de r.s. economice, politice, juridice, morale etc. Rezolvînd ştiinţific problema fundamentală a ştiinţei despre societate, materialismul istoric distinge între r.s. materiale (care sînt determinante) şi r.s. spirituale, ideologice (care au un caracter derivat). Din totalitatea r.s., relaţiile de producţie sînt cele care determină în ultimă instanţă pe toate celelalte, exprimînd specificul calitativ al unui anumit tip istoric de societate. în orînduirile bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, r.s. poartă inerent amprenta antagonismului social, care se instituie în funcţie de deosebirile între clase în ce priveşte felul şi cuantumul de proprietate şi, corespunzător, de modul de repartiţie! R.s* antagoniste sînt o consecinţă a acţitmii legităţilor obiective care guverji€ază opoziţia ireductibilă dintre clasele dominate şi cele dominante. R.şf socialiste exclud exploatarea onydiii de către om, inegalitatea socială'şi naţională, se întemeiază pe întrajutorarea tovărăşească, pe armonizarea intereselor individuale cu cele sbciale generale, pe promovarea principiilor eticii şi echităţii socialiste. RELIGIE, formă a conştiinţei sociale, istoric constituită, al cărei conţinut cognitiv îl reprezintă reflectarea denaturată, de obicei cu caracter fantastic, a acelei realităţi naturale şi sociale care este opusă oamenilor şi îi domină cu puterea unei forţe obiective. Ga domeniu distinct al conştiinţei sociale, r. este o formă specifică de înstrăinare a rel esenţei umane, fiind totodată o expresie teoretică şi psihologică a intereselor claselor dominante, asupritoare. Ca modalitate a vieţii spirituale a oamenilor, ea posedă o relativă independenţă; pe fondul cauzelor economice, determinante în ultimă instanţă, la evoluţia r. contribuie şi tradiţia, ideologia religioasă însăşi, transmisă de la o generaţie la alta. R. a apărut în comuna primitivă, cînd stadiul înapoiat aJ dezvoltării forţelor de producţie şi, în consecinţă, mijloacele slabe ale oamenilor de a rezista calamităţilor naturale i-au determinat să dea fenomenelor naturii explicaţii şi interpretări fantastice, mistice. Neputinţa, ignoranţa şi teama, datorate acestei înapoieri materiale, i-au împins pe oameni să atribuie forţelor naturii un caracter supranatural şi să le adore prin intermediul cultului. R. societăţii primitive erau extrem de variate, reprezentînd un amalgam de credinţe, de mituri şi de rituri, aflate adeseori în strînsă interdependenţă. Animismul, totemismul, fetişismul, magia, cultul strămoşilor, cultul Soarelui, cultul Lunii şi al stelelor ş.a. se întrepătrund şi îşi împrumută elemente fundamentale. Naşterea conştiinţei religioase a făcut parte din procesul formării şi dezvoltării conştiinţei de sine a omului, ea reprezentînd însă o conştiinţă de sine înstrăinată, mistificată. Conştiinţa religioasă a omului primitiv s-a dezvoltat concomitent şi sincretic cu alte forme ale conştiinţei sociale. Sincretismul conferă rl maleabilitate şi receptivitate ideologică specifică: pe de o parte, r. preiau unele de la altele dogme şi mituri iar, pe de altă parte, intră’ în relaţii complexe cu domeniile culturii profane (arta, filozofia, morala, dreptul etc.), din care preiau apoi numeroase elemente cărora le dau o semnificaţie religioasă. De-a lungul istoriei, r. a căutat, de asemenea, în mod permanent să influenţeze cît mai mult cu putinţă viaţa spirituală şi practică a societăţilor. Odată cu apariţia societăţii scindate în clase antagoniste, în care oprimarea socială 593 rel a maselor muncitoare apare ca o forţă oarbă, de neînţeles, la interpretarea imaginară a forţelor naturii se adaugă interpretarea denaturată a forţelor sociale, care devine cu timpul preponderentă. în interesul menţinerii şi al consolidării dominaţiei lor, clasele exploatatoare au întreţinut şi întreţin în conştiinţa maselor oprimate speranţa iluzorie într-o viaţă personală dincolo de mormînt, într-o izbăvire miraculoasă de suferinţele pămînteşti şi într-o răsplată care le-ar aştepta în ceruri. Diferitele varietăţi ale r. îşi găsesc explicaţia în evoluţia condiţiilor vieţii sociale, în particularităţile raporturilor dintre oameni şi natură şi ale relaţiilor de producţie din anumite epoci istorice. Astfel, odată cu apariţia monarhiei despotice orientale şi cu unificarea triburilor în state antice centralizate, politeismul iniţial face loc henoteismului, iar ulterior este înlocuit cu monoteismul. Sub raport cognitiv, ca reflectare falsă, denaturată a realităţii, r* este fundamental opusă ştiinţei şi, prin esenţa ei, înrudită cu idealismul filozofic. Istoria ştiinţei este implicit istoria unor conflicte între reprezentanţii r. şi promotorii ştiinţei, conflicte în cadrul cărora se situează şi încercările repetate, dar zadarnice, de conciliere a r. cu ştiinţa. Aceasta nu poate fi redusă însă numai la aspectul ei gnoseologic. Fiind o formă ideologică a conştiinţei sociale, în promovarea şi conservarea ei intervin instituţiile şi organizaţiile religioase, toate modalităţile suprastructurale de acţiune de care clasele exploatatoare, dominante, dispun. Prin faptul că dogmele şi ritualurile ei sînt considerate sfinte (sacralizate) şi deci intangibile în principiu, ca şi prin faptul că este relativ îndepărtată de viaţa materială a societăţii şi mai puţin supusă influenţei schimbărilor acesteia, r. este cea mai conservatoare formă a conştiinţei sociale. în reprezentările şi în ritualurile religioase, numeroase elemente se menţin numai ca rămăşiţe ale unor epoci istorice trecute, ne- 594 maiavînd o bază în existenţa socială dată. Forţa tradiţiei se împleteşte cu tendinţa de adaptare a r. la noile condiţii istorice. Sub presiunea transformărilor sociale proprii epocii contemporane şi faţă de care este nevoită să ia atitudine, biserica, prin instituţiile ei, desfăşoară o largă activitate pentru „adaptarea" r. la noile realităţi social-politice, pentru „democratizarea" şi „modernizarea" ei, pentru punerea ei de acord cu noile cuceriri ale ştiinţelor, inclusiv ale ştiinţelor sociale, în acelaşi timp, apreciind elementele pozitive ale criticilor aduse capitalismului contemporan de către unii reprezentanţi âi personalismului, ai existenţialismului religios şi neotomismului, precum şi acţiunile unor organizaţii sau personalităţi clericale în favoarea păciiv democraţiei si progresului social, socialismul ştiinţific precizeaza că ăces-ţe.actiuni nu decurg din însăşi esenţa reprezentărilor religioase, nu sînt expresia directă a spiritului mistico-religios, ci a imperativelor sociale obiective ale epocii, pe care nici gîndirea contemporană, nici biserica nu le pot ignora. Cele mai cunoscute r. de astăzi sînt: creştinismul, mahomedanismul, budismul, hinduismul, şintoismul, confucianismul, daoismul, mozaismul. Analiza critică a r., făcută de marii gîn-ditori materialişti ai antichităţii, de reprezentanţii iluştri ai luminismului burghez din sec. 18, ca şi de Feuerbach, conţine numeroase elemente valoroase, îndeosebi pe linia precizării izvoarelor gnoseologice ale r. întregul ateism premarxist s-a oprit însă în faţa dezvăluirii rădăcinilor sociale, de clasă, ale fenomenului religios. Ateismul marxist a elaborat pentru prima dată o concepţie consecvent ştiinţifică asupra r* şi, implicit, a dezvăluit căile depăşirii credinţelor religioase. Victoria socialismului face să dispară rădăcinile sociale ale r. şi asigură totodată condiţiile necesare înlăturării rădăcinilor psihologice ale acesteia, pătrunderii ştiinţei şi culturii în rîndurile celor mai largi mase populare. Schimbările în conştiinţa oamenilor se înfăptuiesc însă relativ mai încet decît transformările din viaţa social-economică şi politică a societăţii. Concepţiile şi mentalităţile religioase se mai menţin (deşi sfera lor de influenţă scade treptat), datorită puterii obişnuinţei, tradiţiilor religioase, autonomiei relative a conştiinţei sociale şi rămînerii ei (relative) în urmă faţă de. condiţiile vieţii materiale, precum şi altor cauze izvorîte din condiţiile materiale şi spirituale specifice în care se desfăşoară procesul de transformare a conştiinţei oamenilor. Pentru dispariţia deplină a acestor cauze ale menţinerii fenomenului religios este necesară, în continuare, paralel cu accelerarea ritmurilor progresului general, o susţinută activitate de educare materialistă, ştiinţifică a maselor, un proces activ şi continuu de formare şi de dezvoltare a conştiinţei ateiste, revoluţionare a acestora. Por-nindu-se de la teza că r. este un fenomen social, motivat de cauze materiale şi, deci, că dispariţia ei se produce legic, prin eliminarea cauzelor care o determină şi nu prin interdicţii sau dispoziţii administrative, în ţara noastră, statul socialist promovează şi asigură respectarea libertăţii de conştiinţă a tuturor cetăţenilor ţării. Politica partidului şi statului nostru se bazează pe respectul credinţei oamenilor, pe manifestarea liberă a cultelor în cadrul legilor statului. La rîndul lor,' credincioşii şi slujitorii cultelor trebuie să respecte legile ţării şi să activeze pentru edificarea orînduirii socialiste. Totodată, statul nostru socialist promovează libertatea propagandei ateiste, desfăşoară o vastă şi intensă activitate de răspîndire a ştiinţei şi culturii, de înnobilare spirituală a membrilor sociatăţii. R. naturală, expresie folosită mai ales în sec. 18 şi care desemnează ansamblul credinţelor în existenţa lui Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în caracterul obligatoriu al acţiunii morale, considerate ca o revelaţie a conştiinţei însăşi şi a „lumii interioare" proprii oricărui om. R. naturală sau raţională a fost promovată mai ales de adepţii deismului (Herbert de Gherbury, Locke, Toland, Shaftesbury, Voltaire, Lessing ş.a.). REMINISCENŢĂ, v. ANAMNESIS. RENAN, Emest (1823—1892), scriitor, filolog şi istoric al religiilor francez. R. încearcă o fuziune a gîndirii filozofice cu cea religioasă într-o modalitate literară. A studiat îndeosebi începuturile creştinismului. Delimitîndu-se de dogmatismul teologic, el a negat, sub influenţa şcolii de la Tubingen, caracterul divin al lui Hristos şi minunile biblice. Operele sale, deşi pătrunse de simpatie pentru religie, afirmă, în limitele unui scepticism moderat, încrederea în raţiune, în ştiinţă, în progres şi în valorile civilizaţiei. Op.pr.: „Istoria originilor creştinismului" (7 voi., 1863—1881), care cuprinde şi lucrarea cea mai cunoscuta a lui R., „Viaţa lui Iisus" (1863). RENAŞTEREA, mişcare social-cultu- rală europeană, marcînd începutul crizei orînduirii feudale, al trecerii de la feudalism la capitalism şi al afirmării economice, politice şi culturale a burgheziei purtătoare a noului mod de producţie. Despre R. Engels spunea că a fost o epocă ce avea nevoie de titani şi a generat titani, titani ai gîndirii, ai pasiunii şi ai caracterului, ai erudiţiei enciclopedice şi creaţiei multilaterale. R. se caracterizează prin reînvierea umanismului - antic (sau redescoperirea antichităţii), ridicln- du-se împotriva teologiei, ascetismului şi scolasticii, prin negarea profundă dar şi prin continuitatea, pe anumite planuri, a spiritualităţii pvului mediu, mai ales în privinţa anumitor aspecte umaniste ale creştinismului primitiv, valorificate în curentei^ eretice şi mişcările ţărăneşti, prin dezvoltarea vertiginoasă a ştiinţelor naturii şi prin noua alianţă dintre ştiinţă şi umanism ca un element nou al culturii umane. Primul care a caracterizat R. ca o perioadă distinctă a istoriei civilizaţiei europene a fost Jules Michelet. Jacob Burckhardt a adîncit definiţia 595 38* ren dată de el R., conferindu-i întreaga ei semnificaţie: „descoperirea lumii şi descoperirea omului", înţelegînd prin aceasta ideea descoperirii lumii şi omului nu numai în sensul lărgirii graniţelor condiţiei materiale obiective, ci şi ale condiţiei subiective. Ideea de perfectibilitate şi înnobilare spirituală a omului era asociată, la început, cu conceptul vag de „om universal" (uomo universale) pentru ca apoi să se concretizeze, raportîndu-se la modalităţile concrete ale existenţei umane. Principalele direcţii ale cunoaşterii renascentist^.care a realizat descoperirea lumii şi a omului au fost: 1) redescoperirea antichităţii, ca un nou mod de înţelegere şi receptare a culturii clasice, greco-romane; 2) efortul de cucerire şi cunoaştere ştiinţifică a planetei şi a cerului ceea ce a dus la lărgirea considerabilă, nu numai a orbisului geografic şi cosmografie, dar şi a orizontului’ cunoaşterii în general şi a cîmpului acţiunii umane, în special; 3) descoperirea (sau redescoperirea) naturii printr-un nou efort de umanizare, într-o perspectivă laică, deopotrivă ştiinţifică şi estetică, depăşind atît concepţiile mitice despre natură ale antichităţii, cît şi pe cele sa-cralizante ale evului mediu. Reintegrat în natură, omul dobîndeşte conştiinţa că valoarea gîndurilor şi a actelor sale nu se poate măsura şi realiza decît la scară terestră, adevăratul şi unicul imperiu al fericirii sau nefericirii sale; 4) descoperirea omului ca subiect al libertăţii, ca autonomie spirituală, ca individualitate creatoare, afirmare pozitivă a unui nou ideal de umanitate. Lărgirea orizonturilor sale, pătrunderea în tainele lumii umane şi ale universului material se realizează, în numeroase direcţii, într-un spirit dinamic şi optimist. R. este, totodată, epoca unor nimicitoare contradicţii care restrîngeau şi uneori desfigurau principiul multilateralităţii umane şi al personalităţii. Modelul de viaţă renascentist se caracterizează prin tensiuni adînci, perturbatoare, prin conflicte în plan axiologic, între valorile 596 artistice şi ceie etice, între acestea din urmă şi cele politice. Datorită faptului că R. s-a caracterizat, din punct de vedere social-economic, prin coexistenţa şi împletirea relaţiilor burgheze în formare cu relaţiile feudale, care rămîn predominante, opoziţia dintre spiritul medieval şi cel renascentist n-a fost permanentă şi pretutindeni la fel de netă şi de clară, tendinţele laice îmbrăcînd adesea un veşmînt’ religios, iar cele mistice infiltrîndu-se uneori în creaţiile profane. în mod concret, filozofia R. a fost puternic influenţată de avîntul ştiinţelor naturii care îşi datorează începuturile propriu-zise acestei epoci, cînd sînt puse bazele experimentului şi ale aplicaţiilor matematicii (Leonardo da Vinci, Galilei). Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu precădere sînt cele legate de formele cele mai simple ale mişcării materiei: mecanica cerească şi terestră şi, în strînsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o constituie elaborarea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă teologiei. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mişcării planetelor. în matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). în domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Şervet descoperă circulaţia mică a sîngelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice (descoperirea tiparului, a telescopului, a lunetei şi a microscopului). Corespunzător orientării ei antiscolastice şi umaniste, filozofia R. *a cunoscut, în cursul sec. 14—15, influenţa directă a curentelor filozofice ale antichităţii care sînt reluate şi dezvoltate potrivit condiţiilor specifice, contradictorii ale epocii. Gînditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o morală independentă de religie, bazată numai pe raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei". Ei au îndreptat epicurianismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanţii Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mi-randola) au pornit de la Platon şi neopla-onism pentru a fundamenta, pe baze ide-aliste-panteiste, teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepţie care a influenţat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au opus imaginea autentică a lui Aristotel, celei falsificate de scolastică, au tras concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniştii R. au dezvoltat o nouă concepţie’despre om, promovînd ideea demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepţiei pesimiste creştine despre om i-au opus teza „naturii bune" a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino daFeltre), fundamentînd astfel pedagogia umanistă. Filozofia naturii, dezvoltată într-o perioadă ulterioară, a enunţat, într-un înveliş panteist, idei materialiste şi dialectice. Concepţia despre însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă încă naivă, fantastică, ideea panteistă a unei materii active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia formelor (G. Bruno); concepţiile magice şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Para-celsus). Filozofia R. culminează cu concepţiile legate nemijlocit de ştiinţele noi ale naturii. Aceste concepţii opun finalismului scolastic determinismul, formulează conceptul modern, ştiinţific al legilor naturii (Galilei, Kepler), pregătind materialismul modern din sec. 17 — 18. Formarea statelor naţionale s-a oglindit în epoca R. în concepţiile sociologice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcînd emanciparea teoriei politice şi juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). în epoca R* apar şi primele doctrine comunist-utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăţi viitoare în care proprietatea rep privată va fi desfiinţată (T. Morus, T. Campanella). RENOUVIER, Charles (1815-1903), filozof francez, reprezentant al neo-criticismului. întemeietor a două reviste de influenţă în epocă („Critica filozofică", 1872; „Critica religioasă", 1878), R. a elaborat un amplu sistem filozofic, opus mărginirii pozitiviste, dar şi scientismului şi materialismului, în prelungirea şi prin modificarea filozofiei lui Kant. Negînd „lucrul în sine“ şi reducînd cunoaşterea la reprezentare, R. modifică substanţial tabela kantiană a categoriilor şi’ pune în atenţie categoriile de relaţie şi personalitate. Deşi situat pe terenul unui idealism preponderent subiectiv, R. a dezvoltat, prin aşa-numita sa teză a „criticii generale", aspiraţia kantiană spre întemeierea „criticii cunoaşterii" (a teoriei cunoaşterii ca disciplină autonomă), precum şi spre elaborarea unei teorii a libertăţii înţeleasă ca esenţă a personalităţii, ca exerciţiu activ, creator, al subiectului) şt- a istoriei umanităţii, în lucrările sale tîrzii, R. evoluează spre personalism, construind o esca-tologie de tip creştin ca bază a unei societăţi armonizate prin credinţă. în acest context, R. a părăsit şi ideile democrate, republicane, din perioada tinereţii sale, optînd pentru crezuri monarhiste, conservatoare. Op. pr.: „Manual republican al omului şi cetăţeanului" (1848), „Eseuri de critică generală" (1854—1864), „Psihologia raţională" (1859), „Ştiinţa morală" (1869), „Filozofia analitică a istoriei" (1896—1898), „Noua monadologie" (1899), „Personalismul" (1903). REPAUS, moment al mişcării, întrerupere relativă a acesteia. Existenţa r. este determinată de existenţa mişcării, el fiind o formă de manifestare a acesteia. Dacă mişcarea este un atribut al materiei, o determinare generală a obiectelor şi fenomenelor, r. este un atribut al modurilor de manifestare a materiei, o determinare specifică obiectelor şi fenomenelor luate individual, 597 rep este tendinţa către echilibru, către stabilitate calitativă a acestora. în timp ce mişcarea e§te absolută, eternă, ca şi materia, al cărui mod de existenţă este, r. este relativ, ca şi modurile de concretizare în individualităţi a materiei, moduri prin care ea există. O întrerupere totală, absolută a mişcării fiind imposibilă, r., ca moment de stabilitate în procesualitatea obiectelor şi fenomenelor este relativ şi temporar. Caracterul relativ al r. este pus în evidenţă de faptul că: a) starea de r. există numai în raport cu un anumit sistem de referinţă; b) r. se referă întotdeauna numai la o anumită formă de mişcare a materiei; c) el este expresia stabilităţii calitative a obiectelor şi fenomenelor. Absolutizarea r. ar conduce logic la negarea mişcării şi, ca atare, la compromiterea oricărui materialism, în favoarea finalismului şi creaţionismului. în vederea înlăturării unor astfel de consecinţe teoretico-filozofice, materialismul dialectic afirmă unitatea indisolubilă dintre mişcare şi r. tot astfel cum afirmă unitatea dintre materie în general şi modalităţile concrete de manifestare a acesteia în obiecte şi fenomene individuale. REPREZENTARE, imagine perceptual-senzorială a obiectelor sau fenomenelor, evocată mintal în absenţa acestora; proces psihic care realizează această evocare. Spre deosebire de percepţie, care realizează imagini ale obiectelor acţionînd în prezent asupra receptorilor senzoriali, r. reflectă obiecte care au acţionat în trecut asupra simţurilor. R. intervine în procesul memoriei, cînd se reproduc imagini ale unor obiecte percepute anterior, sau în procesul imaginaţiei, cînd se creează, pe baza elementelor date de experienţa anterioară, imagini ale unor obiecte necunoscute sau inexistente. R. constituie o formă superioară de cunoaştere senzorială, care facilitează trecerea spre gîndirea abstractă; ea reprezintă un prim pas în procesul abstractizării; dar, întrucît mediază numai reprodu- cerea generalului extern şi nu pătrunde la nivelul esenţei, rămîne o formă a cunoaşterii senzoriale. RESPONSABILITATE, solidaritate a individului cu acele acte proprii sau ale altora, ale căror consecinţe îi par dezirabile pentru sine şi pentru colectivitatea din care face parte, şi a căror înfăptuire o decide, ori la care aderă în mod liber. Privită în relaţie cu libertatea, r. poate fi definită ca o corelaţie dialectică între libertatea individuală şi ... fie prin alte semne grafice speciale. Termenii în funcţie de care se constituie respectivul s.a* poartă numele de termeni fundamentali, iar toţi ceilalţi (termenii nefundamentali) sînt definiţi pe baza regulilor de definire corespunzătoare. Expresiile sînt secvenţe grafice finite alcătuite numai din termenii sistemului pe baza regulilor de formare corespunzătoare. Legile (expresiile asertăte în sistem) sînt fie axiome, fie teoreme, ultimele fiind derivate din primele, pe baza regulilor de deducţie care arată modul permis în cadrul sistemului de a obţine din anumite legi logice alte legi logice. Un s.a. poate fi acceptat drept o alcătuire sintactică corectă numai dacă, odată constituit, el se bucură de trei proprietăţi generale: 1) independenţa axiomelor, calitatea lor de a fi nedeductibile în cadrul respectivului sistem; 2) noncontradicţia sistemului, însuşirea sa de a nu permite demonstrarea unei expresii în acelaşi timp cu negaţia ei, şi 3) completitudinea sistemului, adică posibilitatea lui de a întemeia toate legile sale şi de a respinge orice expresie ce nu este lege a sa. Primul s.a. în cadrul logicii simbolice (matematice) a fost elaborat de G. Frege. Axiomatizarea constituie o modalitate fundamentală de rezolvare. a problemei deciziei. V. şi completitudine; consistenţă; independenţă. SISTEM FILOZOFIC, ansamblu logic-coerent de teze filozofice, axat consecvent pe un principiu teoretic şi metodologic fundamental. Sistemul este mai general decît teoria; s.f. cuprinde ansamblul teoriilor unui filozof sau ale unei şcoli filozofice. Caracterul de sistem atribuit unor concepţii filosofice vizează, de regulă, coerenţa lor logică intrinsecă şi nu corespondenţa lor cu realitatea. De aici, tendinţa de a face să prevaleze uneori sistemul asupra faptelor (spiritul de sistem), de „a fasona" faptele după cerinţele sistemului, care dobîndeşte astfel un caracter închis, dogmatic. Concepţia filozofică marxistă se caracterizează printr-o riguroasă coerenţă internă, fiind în acelaşi timp într-un acord de fond cu exigenţele şi rezultatele gîndirii ştiinţifice în continuă dezvoltare; ea reprezintă un sistem deschis, în sensul unei continue raportări critice şi creatoare faţă de realitate şi faţă de experienţa şi practica umană, ca şi faţă de propriile elaborări, ceea ce îi conferă un caracter ştiinţific, creator şi, antidogmatic. SISTEM FORMAL, sistem de semne şi expresii construite în conformitate cu anumite reguli de formare şi de derivare, în care se face abstracţie de orice interpretare a semnelor (dimensiunea semantică) şi de raporturile a- sis cestora cu subiecţii ce le folosesc (dimensiunea pragmatică). Etapele principale ale construirii unui s.f. sînt: introducerea semnelor primitive, precizarea regulilor de formare, indicarea regulilor de deducere, producerea expresiilor corect construite în sistem, pornind de la semnele primitive şi aplicînd cele două tipuri de reguli. într-un s.f. se operează cu semnele ca obiecte fizice (semne vehicule), atenţia cercetătorului concentrîndu-se exclusiv asupra raporturilor dintre semne (dimensiunea sintactică). Avantajul formalizării unor teorii din matematică, logică, fizică etc. constă în formularea expresă a supoziţiilor admise în teorie şi înlăturarea unor imprecizii din limbile naturale, în derivarea riguroasă a clasei, consecinţelor din acestea,în dobîndirea unui grad de generalitate. Formalizarea reprezintă în cunoaşterea ştiinţifică doar un moment. Scopul construirii unui s.f. îl constituie interpretarea sa în-tr-un domeniu de obiecte, găsirea unui model. SISTEM SOCIAL, totalitate a domeniilor vieţii sociale, structurală dintr-un ansamblu de nivele de organizare a relaţiilor sociale, dispuse ierarhic şi corelate cauzal şi funcţional. Termenul de s.s. este aproape sinonim cu cel de formaţiune socială, prin care Marx a explicat structura de ansamblu şi determinismul vieţii sociale. în concepţia materialistă asupra societăţii, primul nivel al relaţiilor sociale îl reprezintă raporturile omului "cu natura, care formează infrastructura societăţii, raporturi prin intermediul cărora, oamenii produc bunurile materiale necesare traiului lor. Ca efect al raporturilor dintre oameni şi natură, se structurează forţele de producţie ale societăţii care cuprind atît mijloacele de producţie (obiectele activităţii productive şi uneltele de muncă) cît şi oamenii (forţa lor de muncă fizică şi intelectuală şi deprinderile lor în muncă). în raporturile lor productive cu natura, oamenii acţionează colectiv, cooperează, intra obiectiv şi necesar în raporturi 641 sis sau relaţii de producţie între ei. Acestea, împreună cu forţele de producţie care le determinări pe care le condiţionează, formează modul de producţie al societăţii — principala condiţie materială a vieţii sociale, de natura căreia depind structura şi dinamica tuturor celorlalte laturi ale vieţii sociale, s.8. în întregul său. Relaţiile de producţie, împreună cu celelalte tipuri de relaţii materiale care se stabilesc între oameni, formează structura societăţii şi caracterizează fizionomia unei societăţi, determină caracterul orînduirii sociale. Din această cauză structura socială se mai numeşte şi baza societăţii pe care se etajează suprastructura, constituită din formele ideologice ale conştiinţei sociale şi instituţiile corespunzătoare acestora. Instituţiile au rolul de a mijloci raporturile ideologice dintre oameni (politice, juridice, artistice, religioase etc.), raporturi care depind de cele materiale şi împreună cu care formează sistemul relaţiilor sociale, dar care se structurează şi în funcţie de fizionomia conştiinţei sociale, de nivelul dezvoltării vieţii spirituale a oamenilor, de modul în care aceasta se reflectă în mentalitatea diferitelor grupuri şi clase sociale. Strîns legat de complexul relaţiilor materiale şi spirituale care configurează s.s. se instituie şi capătă o dinamică proprie structurile comunitare şi structurile grupale ale societăţii; ele au în vedere raporturi între oameni în funcţie de originea lor etnică şi de modul lor de convieţuire economică, geografico-istorică, psihică şi spirituală, de natura intereselor economice, de locul şi rolul pe care oamenii îl au în procesul de producţie, de poziţia lor faţă de mijloacele de producţie, din care decurg deosebiri corespunzătoare sub aspectul tipului de proprietate şi al modului de «repartiţie, în raport cu succesiunea modurilor de producţie, a formaţiunilor sociale, în istoria societăţii s-au structurat diferite tipuri de comunitate umană (cete, ginţi, triburi, popoare, naţiuni), istoric stratificate în diverse grupuri şi clase sociale. Structurile comunitare 642 şi structurile de clasă ale societăţii sînt dependente de nivelele structurale ale sistemului social şi în primul rînd de structura economică a societăţii dar, la rîndul lor, ele influenţează activ aceste nivele, deoarece cadrul obiectiv al vieţii sociale se constituie prin intermediul acţiunii oamenilor, a diferitelor comunităţi şi grupuri sociale. Rezultă că toate nivelele infrastructurale, structurale şi suprastructurale, sau materiale şi ideologice ale s.s., structurile comunitare şi grupale (de clasă) ale societăţii se împletesc strîns, depind uneje de altele şi se condiţionează reciproc, iar legitatea fundamentală care le guvernează geneza şi dezvoltarea este determinarea conştiinţei sociale de către existenţa socială, a relaţiilor spirituale de către cele materiale, a structurilor comunitare şi de clasă de către cele materiale şi, în primul rînd, economice, acesta fiind principiul fundamental al explicaţiei materialist istorice a determinismului vieţii sociale. în raport cu sistemul de ansamblu al vieţii sociale, denumit şi 8.8* global sau macrosistem social, toate nivelele de structurare a vieţii sociale pe care le subordonează (integrîndu-le organic) se constituie, la rîndul lor, sistemic, avînd valoare de subsisteme. Acestea subordonează, la rîndul lor, alte elemente şi relaţii sociale. în acest sens se vorbeşte, în sociologia contemporană, de subsistemul modului de producţie, subsistemul suprastructurii, subsistemul claselor sociale, subsistemul unei comunităţi umane în cadrul unei formaţiuni sociale etc. în explicarea mecanismului de ansamblu al vieţii sociale capătă astfel o fructuoasă aplicare teoria generală a sistemelor. De asemenea, în perspectiva unei viziuni structurale asupra vieţii sociale, societatea fiind dealtfel definită, în sociologia marxistă în primul rînd, ca un sistem de relaţii sociale, capătă un cîmp larg de aplicabilitate metodele analizei structurale. Materialismul istoric asociază analizei structurale principiul cauzalităţii, o metodologie deterministă de cercetare cuprinzătoare, care operează corelat cu noţiunile de cauză, funcţie şi retroacţiune, legităţile progresului istoric instituindu-se ca o sinteză a mecanismului de funcţionare a conexiunilor exprimate de aceste noţiuni. V. şi structură socială. SISTEMIC, care se referă la felul de a fi sau de a se comporta al sistemului; (despre un fenomen, un procedeu sau o viziune) care ţine seamă de proprietăţile obiective ale sistemelor. SITUAŢIE LIMITĂ, termen specific existenţialismului, atribuit unor situaţii care au rolul de a contribui la determinarea condiţiei umane. După K. Jaspers există s.l. generale şi s.L particulare, proprii fiinţei umane. Cele dintîi se referă la faptul că oamenii sînt totdeauna limitaţi la a fi „într-o situaţie determinată" spaţial, temporal etc. ceea ce ar atrage după sine o limitare a perspectivei din care sînt percepuţi de către ceilalţi oameni. S.l. particulare sînt cele cu care individul se confruntă în mod direct şi hotărîtor: moartea, suferinţa, lupta, vina, singurătatea, neliniştea, desperarea, grija etc. Ele sînt, de fapt, situaţii de încercare supremă, mai ales de ordin moral, de trăire esenţială prin care omul .se smulge din anonimatul şi înstrăinarea sa cotidiană, realizîndu-şi ontologic autenticitatea existenţială şi reprezintă „structurile sale existenţiale". Termenul de 8.1. reflectă caracterul individualist extrem al existenţialismului, conceperea existenţei umane într-o manieră abstractă, anistorică şi asocială. SMIRNOV, Vladimir Aleksandrovici (n. 1931), filozof şi logician sovietic, şef al sectorului de logică din Institutul de FiLozofie al Academiei de Ştiinţe al U.R.S.S. A abordat dintr-o perspectivă modernă teoria silogisticii, core-lînd-o cu 'teoria generală a deducţiei şi cu logica predicatelor. Totodată, a utilizat tehnicile şi metodele logice soc pentru analiza unor probleme de teoria cunoaşterii şi de metodologie cum sînt problema reconstrucţiei teoriei ştiinţifice, rolul formalizării în cunoaştere, rolul limbajelor artificiale în cercetarea proceselor gîndirii, corelaţia dintre empiric şi teoretic în cunoaştere ş.a. Op. pr.: „Cu privire la teoria silogismului categoric" (1959), „Metoda genetică de reconstrucţie a teoriei ştiinţifice" (1962), „Algoritmii şi schemele logice ale algoritmilor" (1963), „Nivelele cunoaşterii şi etapele procesului cunoaşterii" (1964), „Modelarea lumii în structura limbajelor logice" (1967), „Problema cunoştinţelor empirice şi teoretice în teoria cunoaşterii şi în metodologie" (1973), „Teoria consecinţei logice" (1974). SOCIABILITATE 1.a Aptitudine de a trăi în societate. 2. înclinare spre cultivarea relaţiilor sociale. SOCIAL (lat. socius „soţ", „tovarăş", „asociat"), care se referă la societate (de ex., schimbare s.); care prin natura sa, îşi are originea în, sau depinde de societate (de ex., conştiinţă s.). SOCIAL-DARVINISM, v. DARVINISM SOCIAL. SOCIALISM 1. Concepţie social-politică cu privire la făurirea unei societăţi bazate pe egalitate şi dreptate socială, lipsită de exploatare. Formulată iniţial de socialiştii utopici din sec. 16—18, concepţia, ca şi termenul de s., au fost larg răspîndite în Franţa şi Anglia, din primele decenii ale sec. 19 (v. socialism utopic). Ulterior, termenul 8. a fost folosit în sensuri variate şi în sprijinul unor diferite interese de clasă. O anumită răspîndire a cunoscut, în secolul trecut, în Germania, s. „adevărat", curent social-politic care nega necesitatea revoluţiei burghezo-democratice şi propaga ideea că „înfrăţirea oamenilor" ar fi condiţia unică a emancipării sociale. Marx şi Engels au supus analizei critice acest 8., denunţîndu-i ca- 643 41* soc racterul iluzoriu. 8. de catedră, curent al economiei politice burghez*1, ni circulaţie mai ales în Germania în deceniile 8 şi 9 ale sec. 19; susţinea că statul burghez, ca arbitru imparţial, este chemat să asigure pacea socială şi să introducă treptat socialismul S. creştin sau creştinismul social, doctrină social-politică creştină, apărută în prima jumătate a sec. 19. Diferitele sale variante susţineau originea creştină a ideilor socialismului, afirmau primatul eticului în raport cu economicul sau politicul şi considerau că soluţia antagonismelor sociale ar constitui-o perfecţionarea morală a capitalismului. în prezent, unii adepţi ai acestor concepţii, fără a renunţa la programul social-politic propriu, se alătură mişcărilor progresiste. S* democraticr, curent social-politic de orientare reformistă, apărut în rîndurilo social-democraţiei germane în deceniile 3 şi 4 ale secolului nostru. A devenii doctrina social-politică oficială a Internaţionalei Socialiste. Potrivit acestei concepţii, evoluţia capitalismului coc» temporan ar duce Ia armonizarea intereselor claselor sociale şi la instaurarea unor relaţii „umane11, ceea ce ar face inutilă lupta de clasă, protestul social fiind redus la revendicări privind o democraţie mai consecventă şi alte reforme compatibile cu societatea burgheză. S» etic, doctrină social-politică de esenţă idealistă, potrivit căreia socialismul ar reprezenta un ansamblu de principii morale-, realizabile în cadrul capitalismului, iar factorii determinanţi ai progresului i-ar constitui, în exclusivitate, moralitatea şi educaţia (v. socialism etic) S. revoluţionar, concepţie a partidului mic-burghez al eserilor, creat în Rusia în 1901, al cărei conţinut îl reprezenta preluarea eclectică a unor idei ale narodnicismului şi revizionismului. Susţinătorii acestei teorii se pronunţau pentru desfiinţarea proprietăţii private asupra pămîntului, dar nu şi a proprietăţii private în genere, ceea ce, evident, nu putea duce la înlăturarea dominaţiei capitalului, la transformarea revolu- ţio.nara a soc tu ţ a i n. i oale aceste concept ii despre a, în majoritatea lor de natură mic-burghe/.ă şi/sau de orientale idealistă, aii adus prejudicii mişcării muncitoreşti, datorită sensului si vocaţiei lor diversioniste. în opera î n t e m e i c-1. o r i i o i • socialismului ştiinţific, a dobîndit, de pe poziţiile clasei muncitoare, un conţinut consecvent ştiinţific, calitativ deosebit de s. utopic şi de alte variante de s. (v. socialism ştiinţific). 2» Orînduire socială întemeiată pe exercitarea puterii politice de către clasa muncitoare în alianţă cu celelalte clase şi (‘alegorii sociale de oameni ai muncii, pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie, rare generează reiaţii de colaborare şi ajutor reciproc între membrii societăţii eliberaţi (ie exploatare şi pe realizarea retribuţiei potrivit principiului „de ia fiecare după capacităţi, fiecăruia după munca depusă11. Este prima fază a orînduirii comuniste. în s« se realizează egalitatea oamenilor 111 domeniul proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, dar se menţine, în anumite liniile, inegalitatea repartiţiei produsului sociai ca rezultat al faptului că în s. se foloseşte o parte din legităţile economice ale orînduirii capitaliste din care s a .structurat (de ex., legea valorii). K, asigură însă premisele înfăptuirii tre.ptate a egalităţii reale între oameni din punctul de vedere al drepturilor lor economice, politice, sociale şi culturale, egalitate care se desăvîrşeşte în comunism. Edificarea societăţii socialiste se înfăptuieşte în condiţii economice si sociale concrete, diferite de la ţară la ţară, de Ia etapă Ia etapă, cunosclnd noi şi noi forme de manifestare în cadrul procesului revoluţionar mondial. V. şi revoluţie socialistă; socialism ştiinţific. „SOCIALISM ETIC", interpretare neo-kantiană a socialismului, iniţiată de H. Cohen şi reprezentată de R. Stam-mler, K. Vorlănder, E. Bernstein, M. Adler ş.a. Adepţii „s«e.“ considerau că la baza teoriei socialiste trebuie pusă etica lui Kant, şi în special principiul 644 soc formulat de el, după care omul trebuie să fie considerat întotdeauna ca un scop şi niciodată ca un simplu mijloc. Ei afirmau că drumul spre socialism trece prin desăvîrşirea morală a omenirii, ignorînd faptul că progresul moral, posibilitatea înfăptuirii principiilor umaniste (printre care şi al celui formulat de Kant) depind în primul rînd de transformarea structurală, pe cale revoluţionară, a raporturilor sociale obiective. Această răsturnare a raportului real dintre etic, pe de o parte, şi social-economic şi politic, pe de altă parte, conferă „s.e." un caracter utopic. SOCIALISM ŞTIINTIFIC (COMUNISM ŞTIINŢIFIC), una dintre cele trei părţi constitutive ale concepţiei lui Marx teorie (doctrină) social-poîiiică a! cărei obiect îl reprezintă structura şi dinamica proceselor trecerii omenirii de la orînduirea capitalistă la orînduirea comunistă, dezvăluie legile generale ah* revoluţiei şi construcţiei socialismului, principiile organizării şi conducerii societăţii socialiste şi comuniste, pe temeiul cărora fundamentează strategia şi tactica luptei revoluţionare a clasei muncitoare, a partidelor comuniste şi muncitoreşti, reprezentînd astfel ideologia politică revoluţionară a clasei muncitoare, ştiinţa conducerii revoluţiei şi construcţiei socialiste. S.ş. a fost elaborat de Marx şi Engels în condiţiile maturizării capitalismului şi ale dezvoltării luptei de clasă a proletariatului, care începea să se opună burgheziei ca o forţă independentă. Spre deosebire de socialismul utopic, care considera socialismul ca o cerinţă a „raţiunii" şi ca un simplu ideal moral, s.ş. demonstrează, pe baza dezvăluirii legilor obiective ale progresului social, a analizei ştiinţifice a orînduirii capitaliste şi a evoluţiei acesteia, necesitatea obiectivă a pieirii capitalismului şi a triumfului socialismului. în acest fel, socialismul s-a transformat dintr-o utopie într-o ştiinţă. Un rol hotărîtor în transformarea socialismului din utopie în ştiinţă l-a avut crea- rea materialismului istoric. Unirea 8»ş0 cu mişcarea muncitorească a dus îa transformarea clasei muncitoare într-o clasă revoluţionară conştientă, îa crearea partidului ei politic revoluţionar. Marx şi Engels au formulat tezele fundamentale ale S.Ş., au dezvăluit misiunea istoriei a proletariatului şi a partidului său politie, au demonstrat că lupta de clasă revoluţionară a clasei muncitoare constituie singura cale de instaurare a orînduirii socialiste. V.I. Lenin a dezvoltat teoria s.s. prin dezvăluirea trăsăturilor specifice stadiului monopolist al capitalismului, prin descoperirea legii dezvoltării economice şi politice inegale şi in salturi a ţărilor capitaliste în imperialism, fundamentînd posibilitatea victoriei socialismului la început intr-o singură ţară sau în cîteva ţări. El a dezvoltat, de asemenea, principiile şi normele organizării partidului revoluţionar al clasei muncitoare, a elaborat planul de construire a socialismului în U.R.S.S. îmbogăţirea s.ş. este opera colectivă a partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a oamenilor de ştiinţă. S.ş. s-a afirmat şi a triumfat în sînul mişcării muncitoreşti în luptă eu diferitele curente socialiste neştiinţifice, neproletare. Teoria s.ş. are, în esenţă, un caracter general-valabil, un conţinut unic pentru toate ţările, deoarece legităţile dezvoltării sociale, aie trecerii de la capitalism la socialism sînt, în esenţă aceeaşi pentru toate ţările. Aceste legităţi se realizează însă în forme şi cu metode specifice fiecărei ţări, corespunzător stadiului dezvoltării ei economice şi sociale, raportului forţelor de clasă, tradiţiilor istorice etc. Eficienţa transformatoare a ideilor s.ş. este condiţionată de modul în care fiecare partid comunist îşi elaborează politica, stabileşte formele, metodele de activitate şi obiectivele etapei respective, aplicînd creator principiile şi tezele generale ale s.ş. la particularităţile şi la condiţiile concrete ale fiecărei ţări, aducîndu-şi astfel contribuţia la tezaurul comun de gîndire şi de experienţă revoluţionară. Elaborarea formelor şi a meto- 645 soc delor de înfăptuire a revoluţiei socialiste şi de construire a socialismului constituie deci un atribut inalienabil al fiecărui partid comunist, un drept suveran al fiecărui stat socialist, în ţara noastră, în decursul revoluţiei socialiste şi al construcţiei socialismului, P.C.R. s-a călăuzit şi se călăuzeşte neabătut după învăţătura marxist-leninistă. ţinînd permanent seama, în aplicarea principiilor generale ale s»ş** de condiţiile concrete şi de particularităţile specifice ale României. Politica P.C.R. constituie astfel expresia aplicării creatoare a s.ş. în ţara noastră. După cum prevede Programul Partidului Comunist Român, adoptat la Congresul al Xl-lea, baza ideologică a partidului este materialismul dialectic şi isţoric, socialismul ştiinţific, teoria lui Marx şi Engels, care porneşte de la practică şi de la adevărurile universal valabile şi constituie o călăuză vie în acţiune, în lupta pentru transformarea revoluţionară a societăţii. V. şi revoluţie socialistă. SOCIALISM UTOPIC, ansamblu al concepţiilor socialiste şi comuniste care preced constituirea teoriei socialiste ca ştiinţă. Primele teorii comunist-u-topice închegate apar în perioada formării capitalismului, ca o expresie a aspiraţiilor maselor ţărăneşti şi ale sărăcimii oraşelor către o societate echitabilă, dreaptă şi lipsită de exploatare. Principalii socialişti şi comunişti utopici au fost, în perioada Renaşterii, Th. Morus (termenul s.u. provine de la titlul cărţii „Utopia“, în care Th. Morus zugrăvea viitoarea societate ideală) şi Campanella, în sec. 17 — 18, Meslier, Mably, Morelly, Babeuf în Franţa, Winstanley în Anglia. După revoluţiile burgheze, în perioada postrevoluţionară, a prăbuşirii iluziilor revoluţionarilor burghezi şi a evidenţierii contradicţiilor capitalismului, s-au afirmat cei trei mari socialişti utopişti: Saint-Simon, Ch. Fourier şi R. Owen, precursori nemijlociţi ai socialismului ştiinţific, precum şi D6za-my, Cabet ş.a. Socialiştii şi comuniştii 646 utopişti au făcut o critică pătrunzătoare societăţii bazate pe exploatare şi au prevăzut unele dintre trăsăturile viitoarei societăţi socialiste şi comuniste: desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, organizarea planificată a producţiei, desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat, a opoziţiei dintre munca fizică şi cea intelectuală, obligaţia tuturor membrilor societăţii de a munci şi repartiţia produsului social după muncă, respectiv după nevoi, emanciparea femeii, răspunderea societăţii pentru libera şi multilaterala dezvoltare a individului, dispariţia claselor etc. in condiţiile gradului insuficient de dezvoltare a modului de producţie capitalist, reprezentanţii s.u. nu au putut înţelege însă rolul istoric revoluţionar al proletariatului şi necesitatea revoluţiei sociale. Ei au conceput socialismul în mod idealist, nu ca un rezultat necesar al dezvoltării istorice, impus de cerinţele vieţii materiale a societăţii ci, după cum a spus Engels, ca o întruchipare a „adevărului absolut, a raţiunii şi a dreptăţii eterne"; ei au elaborat proiecte fictive despre societatea viitoare şi au crezut că socialismul se va putea instaura prin simpla propagare a ideilor socialiste, prin reformele generoase ale claselor pose-dante sau ale conducătorilor de stat, respectiv prin forţa exemplului unor colonii comuniste pe care au încercat să le întemeieze. întemeietorii socialismului ştiinţific au prelucrat în mod critic şi au preluat elementele valoroase ale s#u.* care a devenit astfel unul dintre izvoarele concepţiei lui Marx. După apariţia acestuia, s.u. a devenit tot mai mult (de ex., la urmaşii lui Fourier şi Saint-Simon) o frînă în calea dezvoltării mişcării muncitoreşti-revoluţio-nare. într-unele ţări din răsăritul Europei, din Asia etc., s.u. s-a îmbinat adesea cu democratismul revoluţionar, continuînd să aibă un rol progresist şi după apariţia teoriei lui Marx. Tn ţările române, ideile s.u. au fost răspîndite în prima jumăt. a sec. 19 de către Teodor Diamant, organizatorul falan- sterului de la Scăieni (1835—1836). Ideile sai. au influenţat şi pe unii democraţi burghezi şi democraţi-revoluţionari paşoptişti, ca Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac ş.a. SOCIALITATE, 1. Termen care desemnează o raportare la societate, fără a indica în mod necesar o anume struc-turalitate sau instituţionalizare sau referindu-se doar indirect la o structură, la un sistem social, la o instituţie socială (de ex., s. comunicării: calitate a comunicării interumane de a presupune o instituţionalizare, o structurare decurgînd din sistemul social). 2. Proprietate caracteristică oricărui fapt, fenomen, oricărei tendinţe de natură socială. SOCIALIZARE, proces de ridicare la un nivel colectiv social a unor fenomene individuale. în acest sens, termenul s. poate fi aplicat unor probleme sau procese felurite. Astfel, prin „8. mijloacelor de producţie" se înţelege acţiunea de a trece în proprietatea colectivă a societăţii seria întreprinderilor aflate Jn regim de proprietate privată. în sînul societăţii burgheze, datorita procesului de acumulare şi de concentrare a capitalurilor, apare o contradicţie antagonică între caracterul tot mai social al producţiei şi caracterul privat-capitalist al însuşirii bunurilor. Socialismul rezolvă această contradicţie prin trecerea mijloacelor de producţie în proprietate colectivă, adică prin s. lor. Există şi o s. a individului, în sensul că omul suferă în cursul creşterii şi dezvoltării sale un proces de adaptare la viaţa socială, în-suşindu-şi în familie, în şcoală şi de la semenii cu care trăieşte şi munceşte laolaltă întreaga gamă a valorilor spirituale şi morale care îi permit integrarea în societate. Limba, valorile culturale ale societăţii, nivelul cunoştinţelor şi deprinderilor profesionale, modul de viaţă, felul de convieţuire, apropriate de individ printr-un proces soc lent de s«, îndreptăţesc pe mulţi sociologi să afirme că s. individului este o „a doua naştere" (socială), a oamenilor. V. şi integrare socială. SOCIETATE (lat. societas „întovărăşire", „unire", „societate"), ansamblu unitar, complex sistemic, organic integrat, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual şi colectiv. în cadrul acestui ansamblu de relaţii, determinante sînt relaţiile de producţie, care iau naştere în procesul producţiei bunurilor materiale şi corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor de producţie. Totalitatea relaţiilor de producţie constituie structura (economică) a 8., baza reală pe care se înalţă o suprastructură (juridică, politică, morală, artistică, religioasă, filozofică) şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale (K. Marx). Purtătorii relaţiilor sociale, creatorii valorilor materiale şi spirituale' sînt oamenii. în procesul complex al activităţii şi vieţii lor comune, în calitate de membri ai 8. ei sînt reuniţi în grupuri, clase sociale şi comunităţi, încadraţi în diverse structuri organizaţionale, în instituţii care le mediază la nivel de eficienţă raporturile lor cu natura şi relaţiile dintre ei. De aceea, 8. nu se rşduce la suma indivizilor care o compun; ea reprezintă o unitate calitativ distinctă a acestora, caracterizată prin-tr-o organizare condiţionată istoric şi determinată de legi obiective ale structurii şi dezvoltării sale. Materialismul istoric, descoperind rolul, în ultimă instanţă hotărîtor, al modului de producţie în dezvoltarea socială, a explicat mecanismul intern al formaţiunilor sociale şi al succesiunii lor istorice şi a oferit astfel premisele teoretice şi metodologice ale definirii ştiinţifice a conceptului de s. V. şi sistem social; existenţa socială şi conştiinţa socială; bază şi suprastructură; sociologie. 647 soc „SOCIKTATK ÎVifrvrHM1 < mire dată iniţia! \ ţii capitalist- carve-*-! << dominarea fennrîn ;?*mmi industrii ivite in nrm.< ,« ţii industriale-' •' „s.jV4 a fost elaborată in •; -•• tre sociologul fi!; = / = -fn? »• Aron, oare .susţin»- A -n* ' e socialiste, v\\ >i in : -ii- .'•=? asistam la naşterea on--:- :w«j convieţuire sociala ;.-: ca teniei comun !»t1!/ - stirseie noi de energi*- de^-'sp*-! ii-deosebind u-se doar ţt?-ir- fcrn».* •; •-organizare politn f» l W. Rostow, m^rge i>»n-i zarea unei identlfn -ăr< \;ip.« taţi)?»}- umarre, «-are vor f? .bn?: .•5 •••» dincolo de capitalism ş* o*- •••• De aici si doririi a •■■■■>.':• cr,;-.- -■ lemuliîi capitalist m v^-occ :<- - care ignoră d^‘»sehiriw* tre acestea ş? «io?»-1*?■/.'î reformist, antimarxist al dezvoltării lor SOCIETATEA KOCIAUsT\ %l> U-LATERAL DEZVe>I,Tm.. în dezvoltarea * * r1 î ? * ^ - ■ România Ka -■■«*«»? -?■■■>: : • superior de nn^on/^r. , în toate d<»m*‘niil«' a bazei cit şi a siij-’H-",,- *j . .** -• ■ tarea armonioasă a n*«î* <•''’* > toate compartimf'ctr*!» * riale şi spirituale, o^.^-^oe * « j ror structurilor or^anr/^t*• *■. <:" tregii societăţi A< eas*,< »oapă ■ put odată cu realizare? ! 11 ,. principal este făurirea 8,s*m.* ii ?’oa S0CÎ8- :) i i unume: f .;v ••Io r de pro¬ lă a for- ;e » c;; î: . iuainl . pi ap(>r- ; -.*i o i \\x,i <■ - oncniiiin >1 =. ■a iţi (< ■; ii i i n nare, ii, i Jo'aiâvi socialiste. ;. m a a riculturii. ) , , 'ilarii intiiuai so- ' ■'' î î e j 0*1 jegii acîi- -;:-:''feţ uoiîar-ea con • j'îcjn» ţie şi a orga- . 1 e * «i j/ hni c; i reparii- 05 ? âî ţ» socjahsie : in ■ '«I > ‘Z <\ {;t Oi ?o i u lui si cal¬ c-o < rn r*i atori a ie şi ■•roH-.i-A.iU u1 niuncii. .■in-: -î ah.^t^. sn • ;in ; C. .! i ( ir(i.- ^ ■ ;; i?*i;î-* ;-c;: : crearea •'• ’■ : : • :5;-- n: ve^eres aîirma- c!:\ fiecărui ■ >îii al '•ii î i• ■ viei ii sociale. ; lan? h-ii s.n.m .4, se va reali-•• ; t-.t mai /hare măsura, . « c-tăţi :\l-' Or.'- ' ; :-î}-îiitll \* apro c- .• HCM* -i îs/.«ca Şi miiUCa v *?■!<■ ; ‘ . *î< j ‘ oi > industrie 1 ^ realiza J • r -.*t. ■ f dţţiile de • ■:■: > :< ■}■■■ • ''i I > ia sate, se : ««■ ?-u” Mnur «is-egului popor, • * ! i..- ' iuuncitoaî‘0 în i'-irmu.: >4 î*ii i Se va perfec- ţiona «fi i ■ ‘-'î;< - ar»* conducerea şi orga- .* ^ * H lîi ei ononiic(}-so<'iale, a^şj'urino.ît se uni rea, |>e baza pianului naţiei^; ^ni- ,4 eforturilor materiale :yi Uiâanc eJ-.- hareguiui popor, precum şi un raport cî.nspunzător între fon- dul de consum şi foîjdu! de dezvoltare, n a: te .ni ie {.b-f-sebit A va îi acordată -■•■eşţfcii ?/iai a^cr?îtnate a venitului soc naţi■»■■ peri* puur. ii ■ ) ;^i ;;' ! ■ unei HcţiH ”•= !•. I. \ dezvăluirii şi soi-iţi*.**•-/• ■- • ţiilor, a în!;V u» uh v- vării p.onlMl fi* ’o de ti vita! o i n tdap;? . avea lor e^H/anv m* vWmso .■ tare a ţArii n-riasi jv- avansai o:m pu:*« * d* ■■<■ apropierea RrnOr- triale de7.s};-]: • eu ţările io Statele, {Ti?;'» sori ala. Se v.i . artivă a naţionaiâ a sal de infcri?':»* i«- - •^ :■ ţia ştii.ntifieA si ‘**î?::f^ V < iă Program»*' I .• • • Român, ?aor Irr ; afirmare;.» |»*■ tiI t.e see.to?i.reîr \ ;■ t1 • -manifest? iot ;e;.“ «i.-..-1----nalitâţii i*î?r*!ie > a intereselor p*:î ■■'■■>! ■ generala kk* :n>rvo va. mai ea un sU:d!;; lismuiui. va d<-:-< b»'« faza superioara niptă". F rore^u? inivpp/o '! realizează, h\ uî*«shr*î1 :•••'» durerea Pariid’fh?: * = ; ;•••••; al râmi roi de for? ^ m f' ■ - = ■; toare a s<-r?e*ătii s«* a^oii; ’ sitale în mod pwnMo.-v,* * ; --y:- :*îi- Partidului i ••;> ?.“•; rire a s^Ri^d. şi «le jM^niar- a niei spre romuuisu» r-pp >•.??•? •"> * cep ţie originală, proprie i* îm-o';.: nostru, un rezulta! ai aidi«-a;o ■'- re a adevărurilor gr aera ii * :\îv ■■oe»Mo-mului şti in fi f ir la condei il«* sp.e* -fn - a i*-României, o ilustran-* >: :-oa;nh’in.-; PC.R. la îmbnpAtip'a '" '.;^?!obn rvvoii: ■ * --a - 11 • t ă ţ > ! •;:i■■ pj ;;r ,'::'Sh'îi ]e b- • ii-;? :;b.iH«-UveIoi-t^an'u - ,'.v- -\stnnea2â ra ;r va afîa pe --u :‘.f A dtarii sale ; ?•=>•• v,; n infâpiniiâ sorie- • a;-.' -i •'•^duwfteral dezvoUată, ‘K-r/.â ;raiîilrâ pentru tre-h'-r-pţatâ a sori»jtăţii j-:- h ■-.•■. -:-Hstr>v i Vi'-oîae ; ■ <••.>'• ••••? îoio^}:-- ra • îM ■ = ?■ i* ere d;- : ■■■■ ,■ ?î ^ ‘ ' pO U11 O f ■•:•••• a s»1 faee : - Ilie ■/- ronv.ip" ;* OFOrOSUl iii hi- o muncii, repar; !?are a ■ r. 'rsjîiţorsîl -i: '\rr}Kofifriior, ■ ■ ■■:'■ r[]:- ?.-fi vind . nio-: iininia- ■ -■■■■;^??îd7.area şi •: • M , . (fJoli-sîst^njoi •:i y-. s î:oriei ■ n-dur in • •rvi'v;7i df'/voiin- ^ io■ ■ r:; ■;■■ ■•'oiectiv ; ■ :••••• ;;:!:(■■;> ^.‘j>-iior na ; -a!' orga -X FM1', i i-*;Tî t r-vi « are desem->»t;servareit. înregistrarea şi des-'-yc.vr-.i ■•;o*-j»«t>Mfih)r ror,( rete hî afara - i' Ar-iî ^ n;• *v»y,n ieor^tire. Oeşi ini-: i î;^r;; .?, * o pn.i< ia nţ?ît r a rar Ierul ei -sn'fi- i:î»\ adepţii variantei • ••<*;•• Mţo.'lvriie, ...so--‘iok)fJ:ia einpirieă‘\ ; y)1-'‘ rrasiPfohrn. dezvoltată îndeosebi > \ jr-j siistniut îm o rire preoeu- 649 soc pare de filozofie socială ar fi dăunătoare, s. conţine totuşi un element teoretic, ideologic implicit. S. se poate face de pe poziţii teoretice dintre cele mai diverse, însăşi selectarea faptelor sociale descrise efectuîndu-se după anumite criterii care ţin de o orientare prealabilă a cercetătorului. Utilitatea 8. constă în aportul ei documentar, ca modalitate şi treaptă a cercetării sociologice. Reprezentantul ei cel mai de seamă este Rudolf Steinmetz (1862 — 1940), care a abordat o vastă arhivă de fapte empirice cu privire la toate societăţile, istorice şi contemporane, europene şi extraeuropene. SOCIOLOGIE (lat. socius „tovarăşi, „asociat“ şi gr. logos „ştiinţă"), ştiinţă care studiază procesele sociale, relaţiile inter umane şi instituţiile din orînduirea socială existentă din punctul de vedere al ansamblului social Preocupările pentru studiul fenomenelor sociale, apărute în orînduirea sclavagistă, s-au dezvoltat vreme îndelungată în cadrul filozofiei, al doctrinelor social-politice şi al filozofiei istoriei. Pe plan mondial, s* s-a constituit ca ştiinţă socială autono-mă în sec. 19 ca răspuns teoretic la problemele sociale generate de prima revoluţie industrială, dezvoltîndu-se ca disciplină ştiinţifică consacrată în principal studiului proceselor şi fenomenelor sociale caracteristice societăţilor moderne şi cqntemporane. Dacă la apariţie era concepută mai mult ca o teorie generală a ansamblului societăţii şi a istoriei omenirii,- în ultimele decenii ale secolului trecut şi, mai ales, în secolul nostru $. s-a dezvoltat preponderent ca o disciplină aplicativă, bazată pe investigarea nemijlocită a proceselor sociale, avînd funcţia de a contribui la rezolvarea problemelor sociale şi la optimizarea funcţionării mecanismelor sociale. După modelul ştiinţelor naturii, s. şi-a constituit totodată un ansamblu de metode şi tehnici de investigaţie, ria sociologică^ (1969); A Francisc., „Dialog cu timpul iiber: (i97u): A. Mihu, „Sociologia americană a grupurilor mici (1970); Colectiv (Honorina Cazacu, O. Hoffman, G. Socul, M. Mocanii).. ,,Factori sociali ai productivităţii inun-cii“ (1970); Colectiv (T. Bogdan, Miron Constantinescu, P. Cristea — coord A. Stănoiu, O. Baciu, li. Culea, Maria Larionescu, Elena Gheorghe, Ana Tucicov-Bogdan, Georgeta Florea), „Procesul de urbanizare iii România. Zona Braşov'1 (1970); Colectiv (Miron Constantinescu;, H.H. Slabi -sub. red. P. Grigorescu, P. Stăn-culescu, \’. Constantinescu, St. Gre-ceanu, L. Ţopa, Stela Cernea, Natal ia Damian, A. Cazacu, i Drăgan. S. Chelcea, FI. Georgescu, Gh. Constan-tinescu), „Procesul de urbanizare în R.S. România. Zona Slatina Oit." (1970); A. Bărbat, „Teoria sta tist ic.iî sociale41 (1971); H.H. Slabi, ..Studii de sociologie istorică" (3 972); C. lonescu, „Omul,.soci etatea, socialismul4' (1973), A. M i h u, „ A. 1 >. (7 - u i in v? >s t i ga -ţ i e i s oc i o 1 og i < v “. voi. î ~~ i l (i 9 7 1 - -1973); Colectiv (M. Merfea - şubred. J. Cioban, L 1 Ha^oniţă, . N Lupu, P. Prejban, L. Saradici, i) Ţiculescu, A. Ţoiescu, lulia Văcăraşu, C. Horobeţ), „Procesul de urbanizare în R.S.R. Zona Vaslui" (1973); Hono-rinaCazacu, „Mobilitate socială*' (1974); H.H. Stahl, „Teof,ia şi practica investigaţiilor sociale. Metode şi tehnici'1, voi. I — II (1974 — 1975); b. Bădina, „Tineretul în societatea noastră socialistă” (1975); Colectiv (Gh. Nicuiescu — coord. — , N. Kallos, V. Secăreş, C. Soare, R. Duma, J. Miculescu, A. Drăguţ, Gh. Arădăvoaica, D. Pop, C. Moroiu, R. Rotam, V. Ghidarcea, St. Popescu, Gh. Broscămianu, C. Codită), „Sociologie militară. Studii44, voi. ' I — II (1975- 1976); G. Em. Marica, „Sociologia lui Max Weber44 (1976); Colectiv (C. lonescu — coord. —, M. Doru, E. Goldstein, O. Hoffman, M. Spiridoneanu, Camelia Zla- h iy MHMg'-tii/.u'■;< socială in RS.R.“ SOCIOLOGISMl VUIvGAR, dem»turare a materialismului istorie, constind in in îerpreiarea mecanicistă, reducţio-nistă, simplistă a dependenţei conştiinţei sociale de existenţa socială, precum si a condiţionării de clasă a ideologiei. S.v. deduce nemijlocit formele ideologice şi în special pe cele artistice din formele de activitate economică, ignorează independenţa relativă a conştiinţei sociale, nesocotind medierile legăturii ei cu existenţa socială, legile ei interne, specifice de dezvoltare. Asemenea poziţii au apărut în filozofie, în critica literara, in estetică şi în lingvistică. S.Vc este înrudit, cu materialismul economie şi cu materialismul vulgar. SOC'IOMETRIE, teorie şi grup de tehnici şi procedee create de .1. Moreno si dezvoltate îi) special în S.U.A. pentru măsurarea unor elemente de psihologi»4 socială a grupurilor mici, in special a relaţiilor de atracţie sau respingere a membrilor acestor grupuri. Procedeele şi orientarea §. sînt legate de concepţia teoretică mierosocio-iogica elaborată de Moreno. Puternic influenţat de Freud, Moreno afirmă că structura intimă a grupurilor sociale este „latentă*4 şi nu devine „manifestă‘4 decît dacă este provocată experimental ou ajutorul anchetei sociometrice, care urmăreşte să obţină de la fiecare membru al grupului declaraţii despre ceilalţi membri: dacă îl simpatizează sau nu şi dacă socoteşte că e sau nu simpatizat de aceştia. Răspunsurile de „alegere" şi de „respingere44 se calculează matematic şi se redau sub forma unor „socio-grame4\ Tehnicile sociometrice (testul sociometric, testul configuraţiei sociale, psihodrama) permit nu numai cunoaşterea structurii latente a grupului, ci şi orientarea mai riguroasă a „terapiei sociale44 a grupurilor mici anormal constituite. Eficienţa metodelor s. este limitată de faptul că în interpretarea relaţiilor sociale ea nu 652 sol {*?;>' s< -Ut;: =■: ai „!narrns*-T*« : •';î i fii Ovyî’fîJii!: ■>■ sociauaâra * t t5Orii j; • }'■;’ ; U'ia 5" • r^îr;i". 7J.J ! dr K- îî*H*î*5 . ■ ■ tîltîîH’T W- a».•• •••{;>; ;••• • adU'-ţ‘ < V sirii ;>■'* ■ I •■ • : gii sorleh'»! I SOn^ta tea r.ii'ii ?; - ■• ;'■ ■■■ ■;*= ■■ nu ar fi d?‘« şi <10 ţrn vc-as gie socială, v:iîţ]c« A ’ c\nh)giP; SOdOSOMATH x-. * tic!; mn\w. soc'RA??; idealist u>la = S» a s!Anah; :»• /a în sp*’< lai a ?!■•■■: ducţic-i. î'iv<-. nirea sensuna dus !a t J t1Z. V Î * i ? :•! :’.a S ziunea sa a.- iţpr.-* aa1: ? :: tâ perdea ^eA: aî-i. • >.A; lăsat scrima j( >a :...?•••. = învatfAura or,î! ) • • ^-«aA:. ;■ î lui, în jui w\ «-âi <>? a p* ■ • ■ ciarifâţA nr shA . a *'-- -a. riiie Ivi Xen?îf> .. A .» < a A PIat.cn (R. e?• •• • yvv'.i.r ; ■ :a- ;r : A Aristotel ş.o. SOCRATICI'/ />'’*'?/';> f»„ ! , r irii -; generică data inso»- >. *'ii-f>y«»f■; ceşti întemeiat?-’: A; ■ ;iaea a l-ara : - S.v.aUi .\nii>t“ri<-; :A nia-Miâ di Aristip ■■■ii'-. Ai a Ahs Si f .‘iOi VM< «iha .itţphoş ;laaa ai ap.'*r«'ni co-•a a;: «'-.r'-i I. cor.s f ruit • v - ?n eroare. 9... pot f■■•'■■'î-v.v ;j-- iîmhaj}, **aro ; 1 'pa--- Spr.a sti- ’j ât>:î,.rna do ■ . ■ . p, -ţ/cj fârâ : î-'v.:'--ii. *•!/• } . ' .rţrO f/?V- '■a;!:a ! i .J<' ratio ‘ , îa'la! lor. ;<■> î - paaî-'.; si * / ’ "//a caro J :-r i'^icr de 3. vn.;; Pş,;- - ... t ’ a<’a‘’ r * > i» ştn de '*• S-, ;?a - v { v i;av' • ;1 • :: ' ■■■■>!: yr: * :a 'a: -a;" ra a. i.-i (aaahâ' - ■ A -f a.:; • :;;aa ; :,y.. ; ei;.;>e ee >}.ie: i • -1 ■ jis ■■ f s ; n-aâ , •• e-nOnari '"• > >’p : ve^a piiţin ■' aa^'i': ' asu-irî'e ■ ■ a> raţaa < î;<;e- aav'i somnifi- a le'asa- aih)i rn^dia in :a:w!\?. I>afonta acostui A';»-,;! liposenţiaiului dropt AaA •••»••=,: hi/ia (it-vine falsă. S* ; a-.,;- spe; ic a ororii qua-nri-Impâtfirea \or- 653 sof SOFISTICĂ 1. Viciere intenţionată a raţionamentelor şi demonstraţiilor, caracteristică îndeosebi sofiştilor tîrzii. 2. Denaturare metafizică a dialecticii, care duce la idealism prin izolarea şi absolutizarea unei laturi sau a unui moment al procesului de cunoaştere. V. şi eclectism; interdependenţă. SOFIŞTI (gr. sophistes ,,înţelept“), denumire dată în Grecia antică, în perioada de înflorire a democraţiei sclavagiste (sec. 5 î.e.n.), profesorilor care predau, cu plată, cunoştinţe de politică, de literatură, de retorică şi de filozofie, urmărind în special pregătirea tineretului pentru participarea la viaţa publică. ,Aşa au fost Protago-ras din Abdera, Gorgias din Leontinoi, Pro d icos din Keos, Hippias din Elis, An tifon. Unii dintre aceştia, ca Protagoras sau Prodicos, au formulat puncte de vedere .originale de mare însemnătate filozofică. S. s-au remarcai adesea prin atitudinea lor critică faţă de poziţiile tradiţionale, morale şi religioase; la unii dintre s. se întîlnesc tendinţe relativiste în etică şi gnoseologie. incepînd din sec. 4 î.e.n., 8, au devenit simpli retori venali, gata să demonstreze orice, dascăli de arguţii şi de abilităţi verbale. Acest din urmă sens al termenului de s. a determinat accepţia actuală peiorativă a cuvîntului. SOLIDARISM, curent sociologic, politic şi juridic, iniţiat de Saint-Simon (de la care se inspiră direcţia sa socia-fost-reformistă) şi A. Comte (de la care porneşte direcţia sa tipică, bur-ehezo-conservatoare) şi dezvoltat de L6on Bourgeois (1851 — 1925) ca doctrină care proclamă armonia socială în cadrul societăţii burgheze („Solidari-tatea“, 1896), distingînd o solidaritate de fapt şi o solidaritate ca normă şi stabilind o echivalenţă între contribuţiile individuale şi beneficiile corespunzătoare în cadrul unui cvasi contract social. Ga doctrină juridică, 8. a fost elaborat în special de L6on Du- 654 guit (1859—1928). Avînd la origine concepţia lui Hobbes şi Rousseau despre societate (contractualismul), 8. consideră că societatea burgheză creează climatul ideal de manifestare a legii solidarităţii, pe care indivizii ar fi chemaţi să o respecte. Tezele s. au fost parţial integrate de concepţiile fasciste, corporatiste sau sindica-list-oportuniste. In România, în perioada interbelică, s. a influenţat mişcarea corporatistă, al cărei principal promotor a fost M. Manoilescu. Variantele moderne ale concepţiei soli-dariste, cum sînt, de ex., teoriile „partenerismului social“, „patern alis-mului“ şi „relaţiilor umane , tind să demonstreze, apologetic, posibilitatea şi necesitatea armoniei de clasă dintre muncă şi capital. SOLIPSISM (lat. solus ipse „numai el însuşi"), concepţie filozofică idea-list-subiectivistă, potrivit căreia singura realitate ar fi subiectul, conştiinţa individului, iar lumea obiectivă, inclusiv ceilalţi oameni, ar exista numai în această conştiinţă. în esenţă, s* este consecinţa logică necesară a oricărui idealism subiectiv (de ex., Berkeley, Mach). Propoziţia prin care Berkeley reduce obiectul la subiect — esse est percipi — caracterizează orice fel de reducţie solipsistă. Dată fiind însă absurditatea evidentă a 8., majoritatea filozofilor idealişti-subiec-tivi caută să-l evite, introducînd elemente de idealism obiectiv (postularea unei conştiinţe supraindividu-ale, a lui Dumnezeu, a unor substanţe spirituale etc. care cuprind în ele conştiinţele individuale şi le determină). SOLOVIOV, Vladimir Sergheievici (1853 — 1900), filozof religios şi poet rus. in centrul sistemului său, de factură teologică, se află problema reli-gios-antropologică a salvării individuale şi sociale a omului prin colaborarea cu divinitatea, a dobîndirii libertăţii prin depăşirea mistică a conflictului dintre personalitatea umană şi reali^ tatea empirică, contingentă şi efemeră. Teoretizînd apartenenţa existenţei omului la două lumi deosebite şi dramatismul imanent al destinului lui confruntat cu răul vieţii pămînteşti şi atras de cea veşnică, antropologia lui S. vădeşte influenţa budismului, a filozofiei lui Platon* Kant, Schelling, Hegel, Schopenhauer ş.a., îmbinată cu istorismul escatologic al tradiţiei iudeo-creştine. Concepţia istorică a lui S. este o istoriosofie, în care revelaţiei îi revine un rol fundamental, în filozofia lui puternic eticizată, omul reprezintă veriga de legătură dintre divinitate şi lume, în calitatea sa de fiinţă morală, aspirînd neîncetat spre libertatea absolută, „pozitivă", realizată şi trăită în actul iubirii şi în cel moral. Op. pr.: „Critica principiilor abstracte11 (1880), „Prelegeri despre Dumnezeu-omenire" (1877-81), „Istoria şi viitorul teocraţiei" (1885-87), „Rusia şi biserica ecumenică" (1889), „Sensul iubirii" (1892), „Drama.vieţii lui Platon" (1898), „Justificarea binelui" (1897-99). SOMATIC, ceea ce se referă la corp, în opoziţie cu ceea ce se referă exclusiv la psihic (de ex., medicina psihosomatică — preocupată de repercusiunile corporale ale conflictelor psihice şi invers) sau exclusiv la social (de ex., medicina sociosomatică); eventual, ceea ce se referă la o parte din corp, prin opoziţie cu un alt sector corporal (de ex., s. faţă de visceral; hormon somatotrop, spre deosebire de hormon gonadotrop). în eredobiologie, Weismanh a opus linia celulară s« celei germinale („germen"), ultimei acordîndu-i-se, speculativ, monopolul transformărilor cu relevanţă evolutivă (filogenetică). SOMBART, Werner (1863—1941), sociolog şi economist german. în primele sale lucrări a fost influenţat de marxism. Ulterior, a evoluat spre neoliberalism, alunecînd în cele din urmă ţm poziţii profasciste. A susţinut teoria ;,capitalismului organizat", care S-ar putea dezvolta prin reforme, „fără sor crize", pe alte căi decît cele ale socialismului. Lucrările sale de istorie economică cuprind contribuţii valoroase. Op. pr.: „Socialismul şi mişcarea socială în sec. al XlX-lea" (1896), „Capitalismul modern" (3 voi., 1902—1928), „Burghezul" (1913), „Socialismul german" (1934). SOMERYILLE, John (n. 1905), filozof marxist american, care a adus contribuţii importante la promovarea şi răspîndirea materialismului dialectic şi istoric în universităţi şi publicaţii, la cunoaşterea aplicării gîndirii lui Marx in ţările «socialiste. Este preşedintele „Societăţii pentru studiul filozofic al materialismului dialectic" din S.U.A.,, înfiinţată în 1962, care grupează filozofi marxişti ca: Howard Parsons, Dale Riepe şi David H. De Grood, ultimul fiind şi editorul revistei marxiste internaţionale „Revolutionary World". Op. pr.: „Procesele comuniştilor şi tradiţia americană" (1956), „Filozofia marxismului" (1967), „Revoluţia păcii" (1975). SOMMER, Ioan (numele latinizat Som-merus Ioannes, 1542—1574), umanist transilvănean, originar din Pirna (în Saxonia, pe malul Elbei). A fost directorul Colegiului umanist, înfiinţat de Despot-Vodă la Cotnari (1562 — 1563), apoi profesor şi director (1565— 1567) al şcolii de la Braşov, întemeiate de Honterus, iar din 1570 directorul şcolii unitariene din Cluj. în scrierile sale polemice, a demonstrat caracterul iraţional al dogmelor catolice şi luterane, sprijinindu-se pe critica filologică şi istorică a Bibliei. A fost primul umanist european care a dezvăluit izvoarele filozofice „păgîne" ale unor noţiuni ale teologiei creştine (de ex., „logosul ). în elegiile sale latineşti cîntă frumuseţea naturii, darul înno-bilator al culturii, nemurirea terestră dobîndită prin creaţii culturale. SORIT (gr. soreitest din soros „grămadă", „morman", „mulţime"), poli-silogism contractat prin excluderea 655 SOr concluziilor intermediare, care în poli-silogismele iniţiale, dezvoltate, îndeplineau rolul uneia dintre premise. S. este de două feluri, după tipul de polisilogism din care provine: 1) aristotelic (regresiv), dacă în polisi-logismul iniţial concluziile intermediare îndeplineau rolul de premise minore, şi 2) goclenian (progresiv), dacă în polisilogismul iniţial concluziile intermediare îndeplineau rolul de premise majore. după S., prin „unde şi cicluri ritmice" care, datorită repetabilităţii lor, pot deveni obiect de studiu general. Op. pr.: „Sistemul sociologic" (2 voi., 1920—1921), „Mobilitatea socială" (1926), „Dinamica socială şi culturală" (4 voi., 1937 — 1941), „Cauzalitate so-cio-culturală, spaţiu-timp" (1943), „Societate, cultură şi personalitate: Structura şi dinamica lor" (1947), „Manii si slăbiciuni în sociologia modernă" (1956). Sorit aristotelic A este B B este C C este D D este E Sorit goclenian D este E C este D B este C A este B Deci A este E Deci A este E S. face parte din categoria raţionamentelor deductive complexe, iar caracterul corect al derivării concluziei din premise este asigurat cu condiţia structurării sale în conformitate cu anumite reguli speciale. SOROKIN, Pitirim Aleksandrovici (1889—1967), sociolog idealist american de origine rusă. Iniţial adept al behaviorismului, a dezvoltat ulterior o teorie sociologică integralistă bazată pe faptele „socio-culturale", care constituie, după el, o ordine aparte, o totalitate ireductibilă la fapte anorganice, organice şi psihologice. Realităţii sociale, concepută ca o realitate psihosocială, îi sînt proprii aspectele: sensibil şi raţional (nivelul superficial), suprasensibil şi supraraţional (nivelul profund). Realitatea socioculturală profundă nu poate fi cunoscută, ci numai înţeleasă cu ajutorul unei intuiţii suprasensibile şi supraraţionale. Sociologia se constituie într-o ştiinţă autonomă cu principii şi categorii proprii: timpul şi spaţiul social, cauzalitatea socială etc. Totalitatea socioculturală este abordată structural (din unghiul interacţiunii fenomenelor) şi dinamic (din unghiul periodicităţii proceselor). Viaţa socială se dezvoltă, SPAŢIU ŞI TIMP, categorii filozofice care desemnează formele de bază ale oricărei existenţe, astfel încît, după cum spune Engels, „o existenţă în afara timpului este o absurditate tot atît de mare ca şi o existenţă în afara spaţiului". Categoria de spaţiu reflectă raporturile de coexistenţă dintre obiecte sau fenomene sau dintre părţile lor, respectiv, întinderea, distanţa, poziţia lor. A fi în spaţiu înseamnă a fi unul lingă altul (Engels). Categoria de timp reflectă durata de existenţă a obiectelor şi fenomenelor, simultaneitatea sau succesiunea lor. A fi în timp înseamnă a fi unul după altul (Engels). în general, se * admite că spaţiul real este tridimensional, în sensul că în orice punct din spaţiu se intersectează trei direcţii fundamentale, reprezentabile prin trei drepte perpendiculare una pe alta, şi că timpul real este unidimensional, momentele sale succedîndu-se liniar. Se admite, de asemenea, că spaţiul este reversibil, în sensul că se poate reveni la o poziţie ocupată anterior şi părăsită la un moment dat, iar timpul este ireversibil, în sensul că nu ne putem întoarce la momentele depăşite, cum ar fi ziua de ieri, anul trecut ş.a.m.d. Din punct' de vedere ştiinţific, atît tridi-mensionalitatea spaţiului, cît şi ireversibilitatea timpului nu sînt riguros definite şi atestate. în mecanica cuantică se poate susţine reversibilitatea timpului, iar în geometriile neeuclidi-ene şi în fizica teoretică, existenţa unor spaţii cu dimensiuni mai multe sau mai puţine decît trei, toate avînd 656 spa o semnificaţie fizică reală. în orice caz, concepţia materialistă despre lume nu este angajată în nici un fel prin admiterea sau respingerea tezei privind tridimensionalitatea spaţiului real sau a celei privind ireversibilitatea timpului în general. în schimb, ceea ce angajează materialismul este recunoaşterea obiectivităţii s. şi t., dat fiind că au existat concepţii idealiste care au încercat să demonstreze non-obiectivitatea acestor determinaţii ale existenţei. Printre concepţiile de acest fel un loc deosebit ocupă apriorismul lui Kant, după care s. şi t. sînt doar forme ale intuiţiei sensibile, şi con-venţionalismul lui Poincare, după care s. şi t. sau, mai precis, geometria şi mecanica, 111 calitate de ştiinţe ale s. şi ţ. au un caracter convenţional. Aceste poziţii paradoxale, au fost favorizate de complexitatea problemelor teoretice pe care le ridică s. şi t. şi, respectiv, de diferitele ştiinţe particulare care se ocupă de ele. Aşa, de exemplu, apriorismul kantian a fost inspirat de caracterul necesar şi universal al enunţurilor geometriei, aritmeticii şi mecanicii raţionale în opoziţie cu enunţurile fizicii şi cele ale ştiinţelor experimentale în genere, în timp ce convenţionalismul lui Poincare a fost inspirat de echivalenţa logică a diverselor geometrii, apărute la sfîrşitul sec. 19 şi de aparenta lor independenţă faţă de datele experienţei, în prezent, dezvoltarea ştiinţei a scos în evidenţă inconsistenţa atît a apriorismului kantian, cît şi a convenţionalismului poincarean, precum şi a concepţiilor idealiste despre s. şi t. în genere. Datele ştiinţei contemporane confirmă justeţea poziţiei materialiste în problema s. şi t., în special a poziţiei materia-list-dialectice care, nu numai că afirmă obiectivitatea acestor determinări universale ale existenţei, dar subliniază totodată şi unitatea indisolubilă dintre s. şi t., pe de o parte, dintre s. şi t. şi materia în mişcare, pe de altă parte. încă în secolul trecut, contrar concepţiilor metafizice domi- nante în ştiinţa şi filozofia vremii, Engels susţinea că „fără materie, a-ceste două forme de existenţă a materiei nu sînt nimic, reprezentări goale, abstracţii care există numai în mintea noastră“. Ştiinţa contemporană a confirmat într-un mod desăvîrşit punctul de vedere al lui Engels. în special, teoria relativităţii, creată de Einstein la începutul secolului nostru, a arătat dependenţa lungimilor şi duratelor, a simultaneităţii şi succesiunii evenimentelor, de viteza relativă a corpurilor, precum şi interacţiunea structurii geometrice a spaţiului, într-o regiune determinată din univers, cu cîmpul gravitaţional, respectiv, cu gradul de concentraţie şi de repartiţie a maselor şi cu viteza lor relativă. Interpretată, în mod general, la început, ca o demonstraţie a dependenţei proprietăţilor spaţiale şi temporale ale lucrurilor, de observator, deci, ca un argument împotriva materialismului în problema s. şi t., teoria relativităţii este astăzi înţeleasă corect de către oamenii de ştiinţă, ca un mare pas înainte făcut de ştiinţă în cunoaşterea legilor obiective ale naturii şi în formularea lor într-o manieră independentă de orice sistem de referinţă şi de orice observator. Astfel, dacă lungimile şi duratele sînt considerate separat, ele variază invers proporţional, în raport cu sistemele de referinţă; în schimb, intervalul spaţio-temporal este o mărime invariantă şi, respectiv, poziţia evenimentelor determinată în raport cu acest continu-um spaţio-temporal are un caracter absolut. Aşadar, s. şi t. sînt forme obiective de existenţă ale materiei şi formează un tot indisolubil, la rîndul său aflat în indisolubilă unitate cu materia în mişcare, variabilitatea proprietăţilor s. şi t., luate separat, fiind dependente de mişcare (viteză), tot aşa cum variabilitatea proprietăţilor geometrice ale spaţiului depinde de proprietăţile fizice ale materiei, de intensitatea cîmpului gravitaţional al sistemului de referinţă respectiv. O altă problemă importantă legată de 657 spe categoriile §o şi t. este problema infinităţii. Pentru gîndirea speculativă a-ceastâ problemă este insolubilă, teza infinităţii lumii putînd fi tot atît de temeinic demonstrată ca şi opusul ei. Progresai neîntrerupt al cunoaşterii ştiinţifice, extinderea continuă a limitelor spaţiale şi temporale ale universului cunoscut, descoperirea unor legi fundamentale de conservare a materiei şi mişcării etc= pot fi considerate ca dovezi pnvitoare la eternitatea în timp a materiei şi infinitatea ei în spaţiu. La acreditarea acestor concluzii a contribuit, de asemenea, teoria relativităţii care prin relevarea dependenţei proprietăţilor geometrice ale spaţiu-timpului de proprietăţile fizice ale materiei, a oferit cosmologiei argumente în favoarea postulării posibilităţii conceperii unui univers infinit spaţio-temporal în condiţiile mărginirii sale spaţiale. Aceasta pune în evidenţă aspectul calitativ al infinitului spaţio-temporal, care nu poate fi redus la determinarea sa cantitativă, Ia întindere. Prin urmare, infinitatea lumii în s. şi t. este un postulat al concepţiei materialiste despre lume pe care ştiinţa şi practica, de-a lungul întregii lor dezvoltări de mii de ani, nu fac decît să-l confirme. Unicul mod corect de a privi lucrurile, compatibil şi cu rezultatele dar şi cu spiritul ştiinţei contemporane este deci acela, potrivit căruia, lumea nu are nici început, nici sfîrşit, nu are limite nici în spaţiu, nici în timp. Aceste adevăruri fundamentale ţin deci de categoria adevărurilor absolute; evoluţia cunoaşterii ştiinţifice care modifică mereu viziunea omului despre 9. şi t., supunînd permanent dezbaterii teoretice noi modele de univers, nu numai că nu poate anula asemenea adevăruri, dar ie şi confirmă în mod consecvent. V. şi finii şi infinita SPECIE, cîasă de obiecte ce posedă aceleaşi însuşiri esenţiale şi se cuprinde în sfera altei noţiuni mai generale, numită gen. Ultima s., în ordinea determi- 658 nării, s. infimă, se referă, prin sfera ei, numai la indivizi (ale căror colecţii eventuale se caracterizează exclusiv prin note comune) şi, ca atare, nu subordonează alte s. în afară de genul suprem şi de s. infimă, celelalte noţiuni pot fi s. în raport cu noţiunile în sfera cărora se cuprind şi, totodată, gen în raport cu noţiunile mai puţin generale pe care le cuprind în sfera lor (de ex., noţiunea „mamifer" este, din punct de vedere logic, s. în raport cu noţiunea „yertebrat** şi gen în raport cu noţiunea „marsupiale**). Trecerea de la gen la s. se face prin determinare, iar cea de la s. la gen prin generalizare. S. aceluiaşi gen se află în raport de coordonare. SPECIFICITATE, concept cu semnificaţie variabilă, referitoare la caracteristici singulare, individualizante, ca şi la informaţii univoce. Un reactiv specific, un test specific etc., permit discriminări fără ambiguitate. în biologie vorbim despre s. de specie, pentru caractere strict distinctive. în medicină, de ex., se numeşte „pato-gnomonic** simptomul specific pentru o boală; bolile cu o cauză bine definită, întotdeauna aceeaşi, sînt „boli specifice**. Realitatea ne impune însă relativizarea conceptului. S. strictă nu se întîlneşte curent. Pe de altă parte, la sistemele complexe (ca organele şi organismele -vii) trebuie să deosebim răspunsurile (efectele) specifice pentru cauză, de cele specifice doar pentru sistem: de ex., orice fel de excitaţie a retinei este tradusă în senzaţie luminoasă. Această observaţie, care nu face distincţia între răspunsurile specifice pentru cauză şi cele specifice pentru sistem, a fost baza aşa-numitului „principiu al energiei specifice a simţurilor**, formulat de J. Miiller la începutul sec. 19 şi care a avut un corolar gnoseologic: agnosticismul fiziologic, inspirat şi din kantianism (v. şi idealism „fiziologic“). în realitate, reflectarea lumii exterioare se face prin excitantul adecvat (lumina), organul de simţ corespun- spe zător (analizatorul vizual), în condiţii naturale de existenţă (excitaţia avînd nevoie, în aceste condiţii, şi de energii luminoase mult mai slabe) fiind cel impresionat; de asemenea la procesul reflectării, indiferent de specificitate, participă ansamblul organelor de simţ împreună cu întreaga activitate (practică) exercitată asupra lumii exterioare. SPECULATIVĂ (filozofie s«), filozofie care îşi propune să construiască un sistem atotcuprinzător de cunoaştere pe cale pur deductivă, fără apel la experienţă. Punctul de plecare al unui asemenea sistem îl constituie un principiu sau mai multe principii, considerate de filozofia s. a fi fost stabilite pe cale pur raţională. Cele mai ilustrative exemple de filozofie s. sînt sistemele marilor reprezentanţi ai idealismului clasic german: Fichte, Schelling, Hegel. în cadrul acestor sisteme a fost elaborată dialectica modernă ca metodă filozofică, însă în formă idealistă, ca dialectică a ideii sau a spiritului (de aceea la Hegel, îndeosebi, termenul s. este sinonim cu acela de dialectic). Aceste sisteme au vădit totodată principalele vicii ale metodei s. în genere: substituirea legăturilor reale prin legături imaginare, încercarea de a construi un sistem închis, definitiv al cunoaşterii filozofice. Astăzi termenii s. sau speculaţie se folosesc de obicei pentru a desemna o construcţie arbitrară, concepută pur teoretic, fără legătură cu practica, cu experienţa. Filozofia s., îndeosebi aceea clasică germană, a pus însă în evidenţă, împotriva mărginirii em-piriste şi pozitiviste; rolul creator al activităţii teoretice, semnificaţia constructivă şi valoarea cognitivă a teoriei filozofice. SPENCER, Herbert (1820-1903), filozof, sociolog şi psiholog englez, unul dintre întemeietorii pozitivismului. A considerat că ştiinţa nu poate decît să descrie sau să sistematizeze datele senzoriale, faptele observabile nemij- locit, susţinînd că esenţa lucrurilor este de domeniul „incognoscibilului". Creator al termenului de „evoluţio-nismu (1854), S. a adus o contribuţie importantă la afirmarea şi la generalizarea concepţiei evoluţioniste, pe care a aplicat-o nu numai în biologie ci şi în psihologie şi sociologie; el a conceput însă evoluţia mecanicist, în spiritul evoluţionismului plat. în sociologie a fost unul dintre întemeietorii organicismului, teorie socială re-ducţionistă. Op. pr.: „Sistem de filozofie sintetică" (1862 — 1896). SPENGLER, Oswald (1880-1936), filozof idealist german, legat de „filozofia vieţiiu şi de neohegelianism. Opera sa principală, „Declinul Occidentului" (1918—1922), care reprezintă un efort important de a cuprinde explicaţia culturilor lumii, este însă bazată pe concepţia metafizică a ciclului istoric; criza culturii burgheze este înfăţişată ca o criză a culturii umane în genere. S. neagă legitatea socială şi progresul, considerînd că istoria ar fi determinată de „spiritul culturii" şi că ea reprezintă un complex de culturi unice, închise în sine şi irepeta-bile, care au soarta organismelor individuale: se nasc, înfloresc şi mor. „Morfologia culturii", care formează, după S., obiectul cercetării istorice, are astfel un caracter psihologist şi biologizant. în alte scrieri, S. proslăveşte „spiritul prusac", monarhia şi militarismul. S. are însă meritul de a fi analizat pe larg particularităţile stilului culturii, elaborîhd o filozofie a stilului ca parte integrantă a filozofiei culturii. Alte op.: „Prusacism şi socialism" (1920), „Omul şi tehnica" (1931), „Anii hotărîrii" (1933), „Cu-vîntări şi articole" (postum, 1937). SPERANTIA, Eugeniu (1888-1972), filozof, sociolog şi scriitor român. Preocupările sale teoretice cuprind o serie tematică largă, traversînd op-ţiuhi filozofice şi ideologice variate, tributare, în general unei viziuni de ansamblu idealiste dar străbătute 659 42* spi de un puternic filon umanist. A abordat probleme de gnoseologie, epistemologie, istorie a filozofiei, filozofie a dreptului şi sociologie, a întreprins numeroase studii consacrate unor probleme de antropologie filozofică, psihologie, psihologie socială, estetică, axiologie şi pedagogie. Pornind de la principiul amînării, S. a realizat o amplă sinteză de filozofie a istoriei devenirii umane, a muncii şi a culturii, operă rămasă în cea mai mare parte în manuscris. Scrierile sale filozofice — cu precădere cele postume, evidenţiază continua sa aplecare spre cele mai noi rezultate ale filozofiei, ale pedagogiei, ale biologiei evoluţioniste, cu răsunet în epoca în care au fost elaborate. Op. pr.: „Apriorismul pragmatic. Partea I. Elaborarea conceptelor" (1912), „Con-tribuţiuni la filozofia magiei“ (1916), „Apriorismul pragmatic, Partea a Il-a. Gontribuţiuni la psico-biologia gîndirii" (1922), „Generalităţi de psihologie individuală şi socială" (1925), „Fenomenul social ca proces spiritual de educaţie" (1930). „Papillons de Schu-mann“ (1934), „Introducere în sociologie" (2 voi., 1938—1939), „Mic tratat despre valori" (1942), „Introducere în filozofia dreptului" (1944), „Resorturile psihologice ale evoluţiei umane" (1947); în manuscris: „Filozofia muncii", „Cartea despre carte*4, „Conştiinţa morală ca direcţie ortogenetică a existenţei umane" ş.a. SPINOZA, Baruch (latinizat Bene-dict) (1632 — 1677), filozof raţionalist olandez. Filozofia lui S. a oglindit avîntul ştiinţelor naturii (mecanica, fizica, matematica) în sec. 17 şi a contribuit, la rîndul ei, la fundamentarea filozofică materialistă a acestora. Lucrarea principală a lui S. este „Etica demonstrată în mod geometric" (terminată în 1675, publicată postum, trad. rom. 1929). După S., în univers nu există decît o singură substanţă, „absolut infinită", pe care el o numeşte „Dumnezeu sau natură" şi care constituie „propria sa cauză" (causa sui). Substanţa are un număr infinit de atribute (însuşiri esenţiale), dintre care omul cunoaşte numai două: întinderea şi gîndirea. Lucrurile singulare, printre care şi oamenii, sînt moduri, adică manifestări ale substanţei. Materialismul implicat în concepţia lui S. despre substanţă a fost însă, în ansamblu, metafizic; el nu a conceput mişcarea ca un atribut al substanţei şi de aceea nu a putut explica trecerea de la substanţa unică şi imuabilă la multiplicarea infinită a modurilor aflate în mişcare. Deşi a numit substanţa „Dumnezeu", el l-a identificat pe acesta din urmă cu natura, golind noţiunea de Dumnezeu de orice conţinut mistic şi antro-pomorfic. în „Tratatul teologico-poli-tic" (1670, trad. rom. 1960), S. a delimitat categoric religia de filozofie şi de ştiinţă, afirmînd că religia nu conţine nici un fel de adevăruri teoretice, avînd drept scop numai orientarea morală a acelora care nu sînt în stare să se conducă după raţiune. S. a combătut categoric finalismul Şi a apărat determinismul. în teoria cunoaşterii, S. a continuat raţionalismul lui Descartes, considerînd cunoaşterea raţională ca fiind superioară faţă de cea senzorială şi ca singura adecvată, încununarea sistemului lui S. o constituie etică sa, centrată pe noţiunea de libertate. Libertatea constă în înţelegerea necesităţii: înţelegînd cu ajutorul raţiunii înlănţuirea necesară a lucrurilor, omul îşi măreşte puterea atît asupra naturii exterioare, cît şi asupra propriilor sale afecte (pasiuni), de a căror dominaţie se eliberează. După S., suprema fericire hărăzită omului este rezultatul ridicării lui pe cea mai înaltă treaptă a libertăţii (a înţelegerii), care îi dă sentimentul comuniunii cu natura şi cu eternitatea, denumit de el „iubirea intelectuală a lui Dumnezeu" (amor Dei intellectualis). S. a aderat la teoria contractului social, urmîndu-1 pe Hob-bes dar s-a pronunţat, spre deosebire; 660 de acesta, pentru o formă democratică de guvernare. Filozofia lui S. despre substanţă, natură, avînd în fond un caracter materialist şi ateu, i-a influenţat pe luminiştii şi materia-liştii francezi din sec. 18, pe Lessing şi* pe Goethe. SPIRIT, entitate existenţială reflectorie, derivat al existenţei materiale, produs al dezvoltării istorico-sociale a acesteia. Termenul e folosit, de regulă, ca sinonim pentru conştiinţă, inteligenţă, gîndire, raţiune. în istoria filozofiei i s-au atribuit şi accepţii particulare, în funcţie de diferitele concepţii filozofice. Idealismul subiectiv reduce esenţa s. la un element al conştiinţei individului, iar idealismul obiectiv l-a conceput ca idee, conştiinţă obiectivă, o lume a ideilor ruptă de, om, anterioară lui i investită cu existenţă autonomă, n sistemul lui Hegel, s. este conceput şi ca ultimă (a treia) treaptă a dialecticii Ideii absolute, treaptă în care aceasta redevine ea însăşi şi capătă conştiinţă de sine. în concepţiile religioase, s. e identificat cu divinitatea, forţă creatoare a lumii materiale, vorbindu-se în acest sens de dumnezeu în calitate de s. universal. Filozofia materialistă a înţeles s. ca proprietate şi produs al materiei. Materialismul dialectic priveşte s. ca rezultat al exercitării capacităţii de reflectare conştientă a oamenilor, conştiinţele fiind o lume. a materiei superior organizate, un produs al practicii social-istorice. Luat în sensul de viaţă spirituală, trăită individual sau colectiv (conştiinţă individuală şi socială), s. ne apare, astfel, ca factor secund, derivat în raport cu materia. Demonstrînd funcţia reflectorie a s», materialismul dialectic susţine, totodată, autonomia sa relativă faţă de materie, capacitatea sa creatoare de a se autoconstrui şi de a interveni activ, prin acţiune inversă, asupra naturii şi a societăţii, care îl |l6termină, constituindu-se ca o pre-jmisă teoretică a activităţii practice spi eficiente a oamenilor. V. şi conştiinţă; psihic; suflet. SPIRIT DE FINEŢE — SPIRIT DE GEOMETRIE, categorii introduse de Blaise Pascal („Cugetări"), pentru a caracteriza două tipupi de receptare a realităţii, unul dominat de intuiţie şi sentiment, celălalt, de raţiune, de logică, subordonat regulilor şi principiilor. Cunoaşterea ideală ar trebui să se sprijine pe simbioza celor două modalităţi ale demersului cognitiv, opuse polar, dar totodată complementare. înţelegerea bazată numai pe spiritul de fineţe nu se finalizează, pierzîndu-se în haosul impresiilor particulare, contingente. La rîndul lui, spiritul de geometrie, fără concursul spiritului de fineţe evoluează rigid, printre scheme abstracte, exclusiv în sfera principiilor căreia tinde să-i adapteze realitatea în mod dogmatic, şi speculativ, pierzînd din vedere concreteţea şi particularităţile, aspectele individuale, nuanţate şi diferenţiate, prin care se exprimă generalul. Dihotomia tipurilor de cunoaştere, operată de Pascal, a cărui gîndire întrunea, de fapt, calităţile cerute fiecăreia dintre ele, este readusă în actualitate de confruntarea contemporană dintre spiritul scientist (sistemico-structuralist) şi cel umanist (axiologico-ideologic). V. şi metafizică; dogmatism; dialectică; scientism; umanism. SPIRITISM, concepţie mistică potrivit căreia spiritele morţilor ar supravieţui, iar cei vii ar putea să comunice cu ele prin diverse procedee oculte (de ex., prin acţiunea unui „medium"); practica bazată pe această concepţie. SPIRITUALISM, doctrină opusă materialismului, după care spiritul este o realitate substanţială primordială, independentă de- materie. S. desemnează astfel teoriile idealismului obiectiv (Leibniz, Hegel). în sens jnai restrîns, termenul de s* desemnează anumite concepţii idealiste, ca: a) idealis- 661 spi mul obiectiv teologic al filozofiei personaliste, necTtomiste (şi catolice în genere); b) „fenomenologia naturii" a lui P. Theilhard de Chardin; c) neo-spiritualismul francez (J. Lachelier, F. Ravaisson, E. Boutroux, H. Bergson), care plasează în spirit explicaţia naturii în genere, îmbinînd tezele idealismului obiectiv finalist cu cele ale idealismului subiectiv iraţionali st. SPIRITUALITATE 1. Concept sintetic desemnînd valorile ideale prin care omul depăşeşte datul existenţial natural şi se autodepăşeşte pe sine însuşi ca produs al naturii. 2. Domeniu al activităţii de cunoaştere şi de creaţie sau sferă a valorilor ştiinţifice, filozofice şi artistice, specifică unei epoci istorice (s. evului mediu, s« Renaşterii); particularitate stilistică a unui curent artistico-literar (s. goticului, s. barocului, s. romantismului); specificitate a unei religii (s. creştină, s. islamică), a unei culturi (s. greco-ro-mană), a vieţii psihice şi intelectuale a unei comunităţi umane (s. unui popor, s. unei naţiuni) sau a operei unei mari personalităţi culturale (s. lui Dante, s. lui Goethe, ş, lui Giotto) etc. S. cuprinde deci particularităţile psihice, afective şi intelectuale care conferă personalitate unei epoci istorice, unei comunităţi umane, unei culturi; ea conferă particularitate dimensiunilor subiective ale omului ca fiinţă socială şi istorică. Interpretările filozofice ale s. s-au polarizat, pe de o parte, în concepţiile idealiste care au absolutizat autonomia spiritualului, rupîndu-1 de factorii materiali ai existenţei umane iar, pe de altă parte, în concepţiile materialiste care susţin condiţionarea materială a s. Interpretarea idealistă abuzivă a mers pînă la substanţializarea s. (în doctrinele spiritualiste), considerîndu-1 nu numai ca un factor autonom ci şi ca un constituent de bază, determinant al vieţii social-umane. Numai de pe poziţiile materialismului dialectic poate fi înţeleasă concordanţa de- 662 plină între determinarea social-obiec-tivă a s. şi autonomia sa relativă, între tendinţa s^ de structurare în forme stabile, între năzuinţa de perenitate a s. şi devenirea istorică, mişcarea sa continuă de înnoire. Fără a opera rupturi şi izolări ale faptelor spirituale de contextul socio-uman, filozofia marxistă ne ajută, totodată, să înţelegem, pe de o parte, originalitatea şi caracterul ireductibil al acestor fapte, împotriva materialismului vulgar şi mecanicist şi a pozitivismului iar, pe de altă parte, originea lor obiectivă, procesua-litatea şi caracterul lor istoric, împotriva metafizicii şi a idealismului obiectiv. Fenomenele spirituale reflectă, direct sau indirect, structura de clasă a societăţii, poartă amprenta ideologiei diferitelor grupe şi clase sociale (în societăţile împărţite în clase); ele reprezintă, de asemenea; tendinţele specifice şi mărimea potenţialului de creativitate a naţiunilor şi popoarelor, iar prin selecţie şi universalizare, constituie marele edificiu al culturii umanităţii. V. şi stil. SPONTAN ŞI CONŞTIENT, categorii ale materialismului istoric, care exprimă raportul dintre activitatea determinată direct de necesitatea istorică, obiectivă şi activitatea lor orientată ştiinţific, întemeiată pe înţelegerea necesităţii, a legităţii obiective. Activitatea spontană este motivată doar de nevoi şi scopuri imediate, fără înţelegerea temeiurilor raţionale şi a consecinţelor sociale mai îndepărtate ale acţiunilor, ea implicînd un grad de conştiinţă colectivă limitat. Activitatea socială conştientă (sub raportul înţelegerii necesităţii) corespunde nu numai scopurilor individuale ale agenţilor acţiunii, ci şi scopurilor generale ale tuturor membrilor unei clase, comunităţi sau ale unei societăţi. Aceştia, ajungînd la nivelul unei conştiinţe colective, în care se reflectă interesele şi năzuinţele comune şi sesizînd tendinţele dezvoltării istorice, dîndu-şi seama de consecinţele sociale de ansamblu ale acţiunilor lor, de caracterul relaţiilor sociale în care intră unii cu alţii în cadrul grupului sau comunităţii şi cu cei ai celorlalte grupuri sau comunităţi sociale, se conduc nu numai după scopurile personale, ci şi (îndeosebi) după scopurile colective. în societatea capitalistă, unirea socialismului ştiinţific cu mişcarea muncitorească, din care s-au născut partidele comuniste şi muncitoreşti, reprezintă ridicarea mişcării spontane a clasei muncitoare pe treapta superioară a mişcării conştiente, de-sine-stătătoare •şi revoluţionare. Acţiunilor spontane, dar fără orizont şi eficienţă istorică le iau locul acţiuni conştiente, ştiinţific orientate, de mare eficienţă revoluţionară. Aceasta pentru că socialismul ştiinţifSCj teoria întemeiată de Marx a permis proletariatului înţelegerea legilor progresului istoric, a misiunii sale istorice, ridicarea sa la nivelul conştiinţei de sine şi pentru sine. Raportul dintre s. şi c. are caracter istoric. Modificări calitative ale acestui raport se realizează prin trecerea revoluţionară la socialism, care presupune cu necesitate o activitate socialmente conştientă şi organizată, la un nivel superior de eficienţă. în procesul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi al trecerii la comunism, prin dezvoltarea conştiinţei politice şi morale, prin lărgirea orizontului ştiinţific şi de cultură generală al oamenilor muncii, se limitează tot mai mult cîmpul de manifestare al spontaneităţii în favoarea activităţii conştiente a maselor populare. Un rol decisiv în orientarea activităţii conştiente a întregului nostru popor îl are, în etapa actuală şi în perspectivă, Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism. V. şi conştientizare. SPRANGER, Eduard (1882-1963), psiholog, pedagog şi filozof german, elev al lui# Dilthey, reprezentant al „filozofiei vieţii11. S. a asimilat tradiţii- sta le filozofiei moderne a culturii, de la Rousseau la Rickert, şi a încercat o întemeiere psihologistă a „ştiinţelor spiritului". Psihologia lui S., ca şi aceea a lui Dilthey, era concepută structuralist, ca o psihologie neasocia-ţionistă a ansamblurilor de acte psihice. Problema centrală a „psihologiei ştiinţelor spiritului" este, după S., „comprehensiunea" (das Verstehen), modalitate de interpretare a „conţi-nuturilor de sens" ale fenomenelor „spiritului obiectiv". Conform modalităţilor principale de interpretare şi, implicit, de cuprindere a „conţinuturi-lor de sens şi valoare date", fiecărui domeniu al culturii îi corespund şase „forme de viaţă" (Lebensformen), concretizate în şase „tipuri de oameni" (teoretic, economic, estetic, social, al puterii, religios), adică şase domenii de manifestare, cu atitudinile corespunzătoare. în lucrările sale de pedagogie a culturii, S. consideră antichitatea, creştinismul şi idealismul german, ca „forţe durabile ale vieţii moderne". S. s-a orientat treptat spre un ideal de umanitate în sensul lui W. von Hum-boldt şi spre tema unei automodelări a individului în spiritul valorilor culturii şi ale moralităţii. Deşi, ca orientare generală, rămîne pe terenul unui idealism obiectiv, S. poate fi considerat un apărător al idealurilor umaniste în filozofia nemarxistă a culturii, un participant activ la procesul de elaborare a teoriei interpretării — hermeneutica — şi de fundamentare structuralistă a acesteia. Op. pr.: „Fundamentele ştiinţelor spiritului" (1905), „Idealul cultural al lui Rousseau" (1908), „W. von Humboldt şi ideea de umanitate" (1909), „Cultură şi educaţie" (1913), „Forme de viaţă" (1921), „Popor, stat, educaţie" (1930), „Problema morfologiei culturii" (1936), „Pietatea lumii" (1941), „Experienţa vieţii" (1947), „Probleme ale culturii contemporane" (1953), „Filozoful de la Sans-Souci" (1963). STABILITATE RELATIVĂ, însuşire a unui obiect sau proces de a-şi con- 663 sta serva un timp calitatea, de a fi identic cu sine ca unitate a contrariilor. S.r. exprimă faptul că fluxul proceselor din univers, departe de a fi un torent haotic, amorf, prezintă o ordine determinată, legică. Legile, fiind „forma generalităţii în natură“ (F. Engels), „identicul în fenomene" (V.I. Lenin), sînt o expresie a s.r. a fenontenelor şi proceselor universului. STAGIRITUL, nume dat lui Aristotel, după oraşul său natal, Stagira, din Peninsula Calcidică, învecinată cu Macedonia. STAHL, Henri H. (n. 1901), sociolog român. Profesor consultant de sociologie la Universitatea din Bucureşti. A participat la campaniile de mono-grafiere sociologică (1926—1946) şi la cercetările noi de sociologie (1967 — 1975). A conlucrat la realizarea Muzeului satului. Ca membru al Şcolii sociologice de la Bucureşti, s-a situat pe poziţii democratice de stînga. Are contribuţii mai ales în domeniul sociologiei istorice şi arheologiei sociale, în metodologia cercetării în ştiinţele sociale, în sociologia rurală şi a culturii, în sociologia prevederilor sociale. Op. pr.: „Tehnica monografiei sociologice" (1934), „Nerej, un sat dintr-o regiune arhaică" (3. voi., în lb. franceză,. 1939), „Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti" (3 voi., 1958 — 1965), „Controverse de istorie socială românească" (1969), „Studii de sociologie istorică" (1972), „Teoria si practica investigaţiilor sociale" (2* voi., 1974-1975). STAT, sistem organizaţional al clasei dominante în societate, instrument de exercitare a puterii acestei clase asupra celorlalte clase şi categorii sociale, reprezentînd un element principal al suprastructurii. S. s-a constituit în procesul destrămării orînduirii primitive, pe temelia apariţiei proprietăţii private şi a scindării societăţii în clase, ca instrument de domi- naţie şi de constrîngere în mîinile clasei exploatatoare. Formarea s. s-a produs prin separarea unei forţe publice speciale, distincte de masa populaţiei, înzestrată cu mijloace de constrîngere (poliţia, armata, justiţia) şi destinată apărării poziţiilor clasei dominante şi ordinii sociale existente. Fiind o formă de organizare a întregii societăţi, s. îndeplineşte concomitent, tlupă cum arăta Marx, funcţii sociale generale (vitale pentru comunitatea globală) şi funcţii specifice de clasă (rezultînd din caracterul de clasă al puterii politice care constituie esenţa s.); acestea nu sînt funcţii paralele ci se întrepătrund în sensul că sarcinile sociale generale se realizează, cît timp există clase sociale, în şi prin funcţiile specifice de clasă, cu caracter de dominaţie. Fiecărei orînduiri sociale îi corespunde un anumit tip de So Tipurile de s. se deosebesc între ele prin baza social-economică care le-a dat naştere. S. societăţilor întemeiate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe exploatarea omului de către om (sclavagist, feudal, capitalist) exprimă puterea politică a claselor exploatatoare, dictatura lor de clasă. Funcţiile s. se exercită atît pe plan intern, cît şi pe plan extern, urmărind promovarea, apărarea şi impunerea intereselor clasei conducătoare, atît în interiorul ţării, cît şi în politica internaţională, în relaţiile cu celelalte s. Esenţa de clasă a* tuturor s. de un anumit tip istoric este identică, însă ea se întruchipează în diferite forme de organizare şi de exercitare a puterii de s. Un nou tip de radical deosebit de cele anterioare, este s. socialist. S. socialist este modalitatea de organizare a puterii politice a clasei muncitoare, clasă conducătoare în societate, aliată cu ţărănimea şi cu celelalte categorii de oameni ai muncii, instrument principal al cărei obiectiv fundamental este construirea orînduirii socialiste. Forţa politică conducătoare a s. socialist este partidul comunist, care coordonează, îndrumă şi orientează 664 sta întreaga dezvoltare a societăţii socialiste. S. socialist îndeplineşte funcţii de organizare şi de conducere în domeniul dezvoltării planificate a economiei, a învăţămîntului, ştiinţei, culturii socialiste, a vieţii sociale 4n ansamblu, funcţii de asigurare a ordinii de drept socialiste, de apărare a cuceririlor revoluţionare ale poporului, a independenţei şi suveranităţii patriei, precum şi funcţia de dezvoltare a colaborării şi cooperării cu alte state. Formele s. socialist depind de condiţiile istorice concrete ale dezvoltării fiecărei ţări, de tradiţiile naţionale şi istorice, de particularităţile raporturilor forţelor de clasă, de diferitele etape ale construirii socialismului şi comunismului, dar esenţa acestor forme statale este aceeaşi: puterea politică a clasei muncitoare aliată cu celelalte categorii de oameni ai muncii. Funcţiile s. socialist, conţinutul lor, evoluează potrivit etapelor şi sarcinilor concrete ale construcţiei socialiste, in cursul acestei dezvoltări lărgindu-se corfţi-nutul şi formele de exercitare a democraţiei socialiste. Corespunzător diferitelor etape istorice prin care a trecut, s. inuncitoresc-ţărănesc român şi-a realizat cu succes funcţiile politice, economice şi social-culturale, precum şi de apărare a cuceririlor poporului care i-au revenit în procesul luptei de clasă, în democratizarea vieţii sociale, în transformarea revoluţionară a societăţii, înA edificarea noii orînduiri socialiste. „în întreaga perioadă a construcţiei socialiste statul oamenilor muncii a avut un rol de cea mai mare injportanţă în conducerea unitară a tuturor domeniilor vieţii economico-sociale. Pe măsura trecerii societăţii noastre de la o etapă istorică la alta, activitatea statului s-a amplificat şi perfecţionat, itar odată cu lichidarea claselor exploatatoare, s-au accentuat laturile politice şi organizatorice ale acesteia, creîndu-se un cadru organizatoric nou, fundamental deosebit de cel existent în primii ani după cucerirea puterii de către proletariat. Principala caracteristică a acestor schimbări constă în democratizarea organelor de stat, exprimată în primul rînd în creşterea rolului Marii Adunări Naţionale, al consiliilor populare, în crearea unor organisme colective centrale, a consiliilor de conducere deliberative în instituţiile centrale şi locale de stat. De asemenea, a avut loc constituirea consiliilor muncitoreşti de conducere cu caracter deliberativ în întreprinderile şi unităţile economico-sociale, s-au instituţionalizat adunările generale ale oamenilor muncii — acestea reprezentînd trecerea la o formă superioară a democraţiei economice, muncitoreşti, asigurînd participarea larga directă şi efectivă a maselor populare la conducerea treburilor obşteşti. Se poate spune că am creat un sistem de organizare a statului, unic în felul său, un sistem democratic larg care asigură dezbaterea cu participarea întregului nostru popor“ (Nicolae Ceauşescu). Pe măsura schimburilor ce se produc în structura societăţii, a perfecţionării activităţii de conducere şi planificare, se schimbă şi funcţiile s. dirni-nuîndu-se laturile sale represive, prin trecerea unor funcţii ale acestuia pe seama maselor populare şi a întăririi rolului organizator al partidului în viaţa economică şi socială. După cum prevede Programul Partidului Comunist Român, adoptat la Congresul al Xl-lea, în etapa construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, se va perfecţiona în continuare cadrul organizatoric de participare tot mai activă a maselor populare, a întregului popor la conducerea vieţii economico-sociale, se va acţiona pentru perfecţionarea activităţii de planificare, pe baza planului naţional unic, şi, totodată, se va accentua sporirea iniţiativei şi autonomiei unităţilor economice şi teritorial-administrative, a răspunderii acestora atît în elaborarea planului, cît şi în înfăptuirea prevederilor sale, în realizarea întregii politici de dezvoltare a s. nostru, de 665 sta apărare a cuceririlor sale revoluţionare, a cadrului* democraţiei şi legalităţii socialiste. Fiind un produs al societăţii împărţite în clase sociale, s. are un caracter istoric. El va dispărea treptat, pe măsura dispariţiei claselor, a omogenizării societăţii, a creării poporului muncitor unic al societăţii comuniste. în procesul edificării comunismului, rolul s. va fi tot mai mult preluat de organisme ale societăţii avînd misiunea de a organiza, a conduce şi planifica producţia, întreaga activitate socială, de a asigura repartiţia corespunzător principiilor comunismului. Dispariţia treptată a s. ca structură organizaţională şi înlocuirea lui cu aţte structuri care să ofere condiţiile pentru autoconducerea poporului unic muncitor va reprezenta un proces complex şi îndelungat, care va cunoaşte o etapă de continuă întărire â s., de asemenea, relativ îndelungată. Programul Partidului precizează că în perioada edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a înaintării spre comunism, s. îi revin astfel atribuţii de mare importanţă, atît pe plan intern, cît şi pe plan extern, întărirea lui continuă fiind determinată de cerinţele obiective actuale şi de perspectivă ale vieţii sociale. „Pornind de la considerentul că atît în societatea socialistă multilateral dezvoltată, cît şi, încă timp îndelungat, în comunism, statul va avea un rol important în conducerea unitară a vieţii economico-sociale, este necesar să acţionăm permanent pentru perfecţionarea activităţii statului, a întregului sistem de organizare a societăţii, punînd un accent deosebit pe asigurarea conducerii ştiinţifice, democratice a vastei opere de edificare a noii orînduiri" (Nicolae Ceauşescu). STATISTICĂ, disciplină ştiinţifică al cărei obiect de studiu sînt fenomenele de niasă şi care prelucrează sistematic ansambluri de date, iniţial referitoare la populaţii umane. Indiferent de domeniul de aplicabilitate (în 666 ştiinţele naturii, în ştiinţele sociale) s. operează cu metode matematice, de prelucrare a datelor, strîns legate de teoria probabilităţii, acestea făcînd, dealtfel, obiectul unei discipline matematice specializate: g. matematică. în diverse ştiinţe, s. este folosită în vederea următoarelor scopuri: 1) descriptiv; 2) analitic (evidenţierea unei conexiuni sau corelaţii); 3) inductiv (testarea semnificaţiei unui rezultat obţinut pe un eşantion, pe o mostră, în vederea unei generalizări întemeiate); 4) de proiectare optimizată a unei cercetări („design") etc. Metodele de modelare s., prin analogie cu cele folosite în fizica teoretică, contribuie la elaborarea unor modele stochastice din ce în ce mai utilizate în biologie, medicină, sociologie, psihologie etc. Conceptele fundamentale ale metodelor statistice sînt: distribuţia, variabila aleatoare, legătura stochas-tfcă sau s. (în opoziţie cu cea „cauzal-mecanică" sau cu cea „funcţională"), corelaţia, lanţurile Markov, testele de semnificaţie etc. STATUS SOCIAL (statut social), poziţie a indivizilor într-o anumită organizare socială, într-un grup social; s.s. include îndeosebi drepturile unui individ în cadrul structurii sociale date şi indică obligaţiile celorlalţi faţă de el. S.s. este considerat ca un fel de „zestre" pe care societatea sau grupul o acordă diversificat membrilor săi, potrivit unor scări ierarhice de prestigiu şi putere, permiţîndu-le să exercite un anumit rol social, un set de obligaţii ce revin purtătorului de statut faţă de ceilalţi.' STEGMtLLER, Wolfgang (n. 1921), logician, epistemolog şi filozof german (de origine austriacă). Este autor al unei interpretări originale a „problemei inducţiei", plecînd de la teoria deciziei şi al unei încercări de fundamentare logică» a raţionamentului statistic. în lucrările sale de teorie a ştiinţei a propus o modalitate nouă de reconstrucţie raţională a structurii şi dinamicii teoriilor ştiinţifice, adecvată teoriilor ştiinţifice mature, prin care se depăşesc atît. limitările şi unilateralitatea analizei formalizante (dezvoltată în special de neopozitivisti).cît şi cele ale cercetărilor istorico-critice ale ştiinţei. Deşi orientat în special în direcţia filozofiei analitice, S. a încercat, în lucrările sale, să medieze şi să valorifice diferitele orientări din filozofia contemporană (fenomenologia, filozofia analitică, existenţialismul, filozofia lui Wittgenstein ş.a.). Op.pr.: „Tendinţele principale ale filozofiei contemporane" (2 voi., 1959—1975), „Problema adevărului şi ideea de semantică" (1957), „Probleme şi rezultate ale teoriei ştiinţei şi ale filozofiei analitice44 (3 voi., 1969 — 1973). STIL (lat. stylus „condei", „scris", „compoziţie") 1. Termen folosit în filozofia culturii, în estetică, teoria artei şi critica de artă pentru caracterizarea unor culturi, epoci, individualităţi creatoare sau opere. S. denotează maniera particulară de folosire a mijloacelor de expresie în cadrul creaţiilor spirituale ale unui popor, ale unei epoci sau personalităţi, ale unor curente şi mişcări literar-artistice. S. este un element de bază pentru definirea originalităţii creaţiilor culturale. In accepţia sa largă, filozofii culturii au înţeles prin s. epocii sau prin s. naţional tendinţele, caracterele spirituale comune tuturor domeniilor unei anumite culturi, fiecare valoare a acesteia purtînd şi pecetea stilistică proprie unui moment istoric sau naţional precis determinat. Deşi în definirea s. precumpănesc elementele formale, majoritatea filozofilor culturii sînt de acord că ele presupun, în acelaşi timp, anumite accente, atitudini, sensuri determinate axiologic, ceea ce le caracterizează şi sub raportul conţinutului. In explicarea genezei s., în această accepţie largă, trebuie introduşi o serie de factori care ţin de condiţiile materiale şi spirituale de mai sti lungă durată sau ale unei epoci (factori economici, istorici, naţionali, de clasă, geografici, etnografici) şi care ne ajută să înţelegem ansamblul de valori dat. în ceea ce priveşte s. artistice, considerate tot ca fenomene colective, ele au o determinare istorică mai precisă şi un contur mai uşor de trasat tocmai pentru că privesc un singur domeniu al spiritului. Totuşi şi în acest caz unele s. sînt aplicabile mai multor ramuri ale artei (clasic, baroc, romantic, realist), altele se limitează la una singură (de pildă, s* doric, ionic şi corintic privesc arhitectura). Caracterizarea 8^ este şi în acest caz nu numai strict formală, deşi, evident, în cadrul aceluiaşi s. se pot manifesta conţinuturi extrem de diferite, chiar opuse. S. individuale sînt legate de particularităţile psiho-fiziologice ale personalităţilor creatoare. Cunoscuta expresie „stilul este omul" (G. Buffon) subliniază tocmai legătura intimă a s. cu individualitatea celui care-1 profesează, faptul că el a devenit definitoriu pentru caracterizarea personalităţii sale. S. individuale nu pot fi concepute izolat, rupte de contextul epocii, de s. colective în care se integrează, de ansamblul sociocultural în care apăr. Diversitatea s. exprimă în fiecare moment o fertilă dezvoltare a personalităţilor creatoare, dar ea nu poate fi concepută în afara unei concepţii, a unui program sau unor tendinţe care le unifică pe un plan social-istoric, mai general. Descifrarea determinantelor s. este extrem de dificilă datorită atît complexităţii şi numărului mare de factori care intervin în cristalizarea lor, cît şi rolului mare al spontaneităţii şi imprevizibilului care le înrîuresc. De aceea, o cercetare a cauzelor „ulti-me“ ale construirii s« este inutilă şi oţioasă; în schimb, pot fi studiate, cu metode uneori riguroase (v. structuralism), concretizarea s. în diferitele tipuri de valorr culturale. V. şi spiritualitate. 2. S. de viaţă, ansamblu unitar de concepţii şi comportamente care caracterizează felul particular de 667 sti a trăi al unui om sau al unei colectivităţi umane. S. de viaţă exprimă unitatea lăuntrică (afectivă, intelectuală, voliţională) şi gradul de evoluţie a personalităţii, formată sub egida unui ideal de viaţă, corespunzător unor anumite culturi. Termenul filistin este atribuit în special persoanelor lipsite de un asemenea s. de viaţă propriu şi vizează în special pe micul burghez din mediul orăşenesc care suportă efectele ideologice negative ale situaţiei sale sociale intermediare şi manifestă o puternică înclinaţie spre ’un mimetism social zelos, lipsit de principii. Semne psihologice asemănătoare le-a purtat şi burghezia, la începuturile ei, înainte ca statutul ei social să se cristalizeze şi să devină o clasă în sine, ele constituind ţinta criticii sociale a farselor, comediilor şi satirelor din epocă. STIRNER, Max (pseudonimul lui Kas-par Schmidt) (1806—1856), filozof german, hegelian de stînga, teoretician al individualismului extremist şi al anarhismului („Unicul şi proprietatea sa", 1844). Concepţiile sale au fost criticate de Marx şi Engels în „Ideologia germană", iar în literatura socialistă românească, de C. Dobrogeanu-Gherea în „Analiza cugetării". STOCHASTIC (gr. stokhastes „ghicitor", „prezicător"), proces în care se manifestă întîmplarea, descris printr-o serie de date statistice interpretate prin intermediul calculului probabilităţilor. V. şi cauzalitate. STOICĂ (Şcoala s.), şcoală filozofică din antichitate. Istoria Şcolii s. cunoaşte trei perioade: 1) vechiul stoicism (sec. 4—2 î.e.n.), întemeiat de Zenon din Citium în jurul anului 300 î.e.n., în Stoapoikile (Porticul cu picturi) din Atena, şi reprezentat mai tîrziu de Cleante, Chrysippos ş.a.; 2) stoicismul mijlociu (sec. 2 — 1 î.e.n), profesat în timpul republicii romane şi iniţiat de Panaetios din Rodos (c. 185— 110 î.e.n.); 3) stoicismul nou, din timpul Imperiului roman şi care la Roma a dăinuit pînă în sec. 6, reprezentat de Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Iniţial, stoicismul a promovat o concepţie predominant materialistă în fi-lozofiajiaturii şi o gnoseologie senzua-listă. în logică, stoicii au fost precursorii calculului prepoziţional. Etica stoicismului vechi reflectă anumite condiţii specifice etapei eleniste, expri-. mînd refugiul într-un ideal iluzoriu, „înţeleptul" trebuie să trăiască „potrivit raţiunii", să stîrpească „pasiunile" (durerea, frica, pofta şi plăcerea), să considere virtutea ca singurul bun adevărat, iar bogăţia, gloria, sănătatea etc. ca lucruri „indiferente". Omul trebuie să se supună destinului. Exaltarea datoriei, propovăduirea fermităţii în faţa vicisitudinilor vieţii constituie moştenirea pozitivă a moralei s. în stoicismul mijlociu şi mai ales în cel nou s-a accentuat latura idealistă, fatalistă şi religioasă a doctrinei, care, sub această formă, a influenţat începuturile creştinismului. STOICISM 1. Doctrina şcolii stoice. 2. Atitudine a omului care suportă cu bărbăţie vicisitudinile vieţii. STRATIFICARE SOCIALĂ, termen so-ciologic indicînd faptul că masa populaţiei unei societăţi se află grupată în diverse grupuri şi categorii, potrivit poziţiei acestora în structura socială. Materialismul istoric a pus în evidenţă determinismul obiectiv al s.s., core-lînd acest proces cu structura şi dinamica proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, a relaţiilor sociale pe care le generează această proprietate. Astfel, odată cu apariţia proprietăţii private şi a relaţiilor de exploatare, în cadrul acestui proces de stratificare au apărut clasele sociale, cu interese economice şi politice antagonice. în cadrul capitalismului contemporan, procesul de stratificare s-a accentuat la maximum, fiindu-i caracteristic un fenomen de polarizare socială, de concentrare a puterii economice şi politice în mîinile unui grup social restrîns, al marii bur- 668 ghezii moriopoliste, şi, respectiv, de creştere numerică a categoriei oamenilor muncii supuşi exploatării. între aceşti poli ai societăţii, se situează pături sau categorii sociale intermediare, a căror pondere creşte sau scade în difeHie perioade, potrivit acţiunii legităţilor e-cojjomice obiective ale societăţii capitaliste. în socialism, desfiinţarea proprietăţii private determină eliminarea relaţiilor de exploatare, înlăturarea antagonismelor de clasă. Datorită caracterului colectiv al proprietăţii, între clasele sociale (clasa muncitoare şi ţărănimea) şi diverse alte categorii de oameni ai muncii se stabilesc raporturi de colaborare şi ajutor reciproc. Pe măsura adîncirii procesului de apropiere dintre proprietatea socialistă de grup şi proprietatea întregului popor — în condiţiile trecerii la comunism — dispar deosebirile esenţiale dintre clase şi, odată cu acestea, are loc un proces de omogenizare socială, de creare a poporului unic muncitor. Comunismul va marca, aşadar, încheierea procesului istoric de s.s., crearea unei societăţi fără clase. în sociologia occidentală, teoria „stratificării sociale" serveşte pentru a escamota sau nega existenţa claselor şi deci a luptei dintre ele, susţinînd că „straturile" sociale se diferenţiază doar prin mărimea veniturilor, prin prestigiul social şi stilul de viaţă; între straturi n-ar exista decît bariere lesne de trecut prin efectul mobilităţii sociale.' V. structură socială. STRAUSS, David (1808-1874% publicist şi filozof german, unul dintre reprezentanţii de seamă ai „hegelieni-lor de Jstînga". S. a elaborat o nouă interpretare a legendelor evanghelice, propunînd ca factor explicativ al acestora, conştiinţa generală a epocii sau a comunităţii religioase şi situîndu-se, astfel, pe o poziţie idealistă. Totuşi, explicaţia dată de el ideologiei creştinismului şi începuturilor sale a constituit o reacţie împotriva doctrinei religioase oficiale a statului prusac, o breşă în filozofia hegeliană a religiei şi a iniţiat critica concepţiei după care esenţia- str Iul în creştinism ar fi valoarea lui simbolică. Ca şi ceilalţi reprezentanţi ai „stîngii hegeliene", S. s-a situat, din punct de vedere politic, pe poziţii libe-ral-democratice. Op.pr.: „Viaţa lui Iisus" (postum, *1935). STRAUSS, Martin (n. *907) fizician, matematician şi filozof marxist german. Profesor de fizică la Universitatea „Humboldt" din Berlin. Are contribuţii importante la interpretarea logică şi filozofică a fizicii teoretice; a reconstruit mecanica cuantică pe baza unei „logici cuantice" (1936) şi a unei teorii originale a probabilităţii. A iniţiat o nouă ramură a metodologiei ştiinţei, logica relaţiilor interteoretice, avînd o însemnătate deosebită pentru întemeierea prognos-ticii şi strategiei cercetării ştiinţifice. A interpretat, de pe poziţiile materialismului dialectic, problemele devenirii ştiinţei, formulînd unele legi ale dezvoltării istorice a fizicii şi matematicii. S. a criticat, atît modelul pozitivist logic al evoluţiei teoriilor, cît şi concepţiile relativiste ale lui Th. Kuhn şi P.K. Feyerabend asupra dinamicii ştiinţei şi progresului cunoaşterii. Op. pr.: „Logica complementarităţii şi fundamentele teoriei cuantice" (1936), „Relaţiile interteoretice" (1969), „Fizica modernă şi filozofia ei" (1972), „Aspecte logice, ontologice şi metodologice ale revoluţiei ştiinţifice (1977). STRESS, termen împrumutat din limba engleză care desemnează, în acelaşi timp, o solicitare puternică a organismului (mergînd pînă la vătămarea sa) ca şi reacţiile şi ripostele acestuia. A fost folosit iniţial numai pentru stările de tensiune psihică sau pentru traumatismele psihice (foarte frecvente în viaţa modernă, urbanizată, mai ales în societatea de consum); în fiziologie şi fiziopatologie a fost introdus de către endocrinologul canadian H. Selye pentru a caracteriza orice fel de agresiune împotriva unui organism (de ex.. 669 str o fractură sau o*infecţie). H. Selye a susţinut că reacţiile şi ripostele decurg tipic, stadial („sindromul general de adaptare"), cu participarea sistemului nervos, a hipofizei şi a suprarenalelor. Organismul supus unui s. prelungit se poate îmbolnăvi din cauza reacţiilor şi ripostelor sale. Aceste stări morbide au fost numite de Selye „boli de adaptare"; din ele fac parte şi ceea ce alţi autori consideră a fi „boli psihosomatice'“, „boli cortico-viscerale" sau „boli sociosomatice" (hipertensiune arterială, ulcerul gastro-duodenal, infarctul miocardic etc.). STRUCTURALISM, denumire generică, înglobînd orientări eterogene în teoria şi metodologia ştiinţelor rontempo-rane care urmăresc punerea în evidenţă a anumitor structuri în explicarea caracteristicilor şi comportamentului unor sisteme. în mod curent, se face o deosebire între teoriile structuraliste (care, reacţionînd la provocarea subiectivismului şi a antropologismului şi urmărind instaurarea unui regim de rigoare şi obiectivitate ştiinţifică, eliminarea „empiriei" şi a „simţului comun", explică sistemele prin structurile lor şi uneori le reduc în mod exclusivist, la structurile respective) şi metoda analizei structurale (care constă în punerea în evidenţă a unor structuri decelabile prin a-numite procedee formale). Aceste orientări au apărut în legătură cu cercetările structurale în matematică, psihologie (v. geştaltism), în lingvistică (F. de Saussure şi şcoala lui), în fizică, în matematică (Bourbaki), în chimie, biologie (L. von Bertalanffy şi alţii). Din deceniul al cincilea al secolului nostru, s. se afirmă şi în teoria şi istoria literară sau de artă, apoi în studiul sistemelor sociale concrete (etnologie, sociologie, economie etc.), exprimînd tendinţa acestor ştiinţe spre formalizare şi matematizare, spre găsirea unui limbaj şi a unor jnetode cît mai exacte, obiective, analoge celor ale ştiinţelor naturii. S. consideră obiectele ca sisteme, ansambluri organi- 670 zate de elemente, putînd fi recompuse şi transformate prin anumite procedee, iar structurile sînt concepute ca tipuri sau ca modele ideale, luîndu-se în considerare numai raporturile care unesc componentele obiectelor (diferenţe, opoziţii, corelaţii), independent de natura lor substanţială. S. pune astfel în evidenţă integralitatea sistemelor. Printre rezultatele s. menţionăm (în afară de rezultatele anterior citate din logică, lingvistică, matematică, fizică) şi studiul sistemului complex al intercepţiilor de rudenie în societăţile primitive (L6vi-Strauss), cercetarea raporturilor dintre subconştient şi inconştient (Lacan), abordarea unor probleme de filozofie a culturii (Foucault) sau privind structurile sociale şi culturale (A. Radcliffe-Brown, E. Evans Prit-chard, G. Murdock). Accentul preponderent pus pe invariantul structural (sincronic), pe momentul de echilibru, ordine, în dauna perspectivei istorice (diacronic), a atras critici justificate la adresa 8. Corectînd limitele metodei structurale de analiză, s. mai nou, cel genetic (Gonseth, Goldmann) şi îndeosebi cercetătorii materialist-dialecti-cieni tind să realizeze o sinteză între abordarea diacronică şi cea sincronică. Relevarea aspectului genetic intervine mai ales în legătură cu critica unor tendinţe scientist-pozitiviste din cadrul g. care, în explicarea structurilor sociale, ajung la eliminarea omului ca subiect activ al istoriei („dezantropologizarea", „antiumanismul programatic" al s.), golind aceste structuri de sens, de semnificaţiile lor umane. Structurile nu trebuie privite în mod metafizic şi idealizant, ca arhetipuri exterioare omului, preexistente şi coercitive, mecanic şi fatalmente determinante în raport cu indivizii reali; omul este un produs al structurilor sociale dar, în acelaşi timp, el creează, şi modifică aceste structuri, geneza lor implicînd praxisul uman. în acest sens a folosit Marx, de ex., în „Capitalul" metoda analizei structurale (fără să o numească ast- str fel). Se vorbeşte, de aceea, tot mai mult în metodologia actuală a ştiinţelor, de un s. dialectic, de o concepţie cuprinzătoare asupra structurilor concepute în procesualitatea şi istorici-tatea lor, în corelaţie cu geneza, diacronia şi înlănţuirea lor cauzală şi funcţională şi care nu încearcă, în mod abuziv, transformarea unor principii pur metodologice în principii ontologice fundamentale şi exclusiviste. STRUCTURALISM (în psihologie), v. GEŞTALTISM* STRUCTURĂ (lat. struere „a clădi", „a construi**), concept devenit fundamental în ştiinţa şi filozofia contemporană, îndeosebi datorită proliferării metodei structurale în ştiinţele umane (lingvistică, etnologie, ştiinţe economice, sociologie, poetică etc.) şi a dezbaterilor, adesea polemice, prilejuite de mişcarea structuralistă (v. şi structuralism) a cărui accepţiune tradiţională desemnează configuraţia (alcătuirea, aranjarea) elementelor componente ale unei totalităţi. în accepţiunea sa modernă (încetăţenită în lingvistică prin Saussure şi în etnologie prin Levi-Strauss), el desemnează modalitatea de construire a unui sistem, modelul abstract care explică „schema" sa de funcţionare şi principiile ce stau la baza coeziunii sale interne. Privită genetic, s* este, de asemenea, sistemul regulilor de variabilitate sau de transformare (considerate ca invarianţi) prin care o pluralitate de ansambluri structurale sînt date drept tot atîtea variante ale aplicării respectivelor reguli, în prima accepţiune, s. este perceptibilă, în cea de-a doua s. este inteligibilă, desemnînd constelaţia raporturilor invariante ce se constituie întrâ eienrân-tele unui sistem, raporturi independente faţă de natura acestora. Raporturile care constituie s; unui sistem îi asigură, de asemenea, acestuia autoreglajul (fără a face apel la elemente exterioare) şi îi determină prioritatea faţă de elementele componente şi ireductibilitatea la ele. Conceptul de s* în accepţiunea modernă, deschide, pe de o parte, perspectiva înlăturării unor vechi dificultăţi teoretice, întrucît nu se mai explică'nici totalitatea plecînd de la elemente componente, nici elementele pornind de la totalitate, ci se explică atît părţile componente cît şi „funcţionarea" întregului prin relaţiile dintre elementele unui sistem. Conceptul de s. deschide, pe de altă parte, perspectiva unor abordări ştiinţifice riguroase, chiar şi formalizării, prin disocierea tipului invariant de interre-laţii, oferindu-se „codul“ tuturor transformărilor posibile din cadrul sistemului considerat. Ceea ce se poate reproşa, în general, tuturor variantelor structuralismului contemporan, este definirea s. doar ca sistem de invarianţi, ca sistem sincronic sau ca model, cu alte cuvinte, plasarea conceptului de s. doar în sfera epistemologiei şi metodologiei ştiinţei, fără a se dezvălui şi sensurile lui ontice, dimensiunea structural-obiectivă a sistemelor. Numai privită în perspectivă ontologică s. poate fi corelată cu geneza, sincronia se împleteşte cu diacronia, conferindu-se dimensiuni cauzale metodologiei structurale. în dezbaterile filozofice contemporane în jurul problemei raportului dintre s. logico-matematice şi s. real-obiectuale, care au adus în prim plan şi problema raportului dintre s* şi geneză, filozofia marxistă oferă, prin metodologia sa, calea depăşirii falsei alternative — „structură fără geneză" sau „geneză fără structura^ — prin considerarea s. nu numai ca rezultat ci şi ca proces, precum şi prin conceperea s. atît ca schemă a obiecrâiui, ca sistem de relaţii !ntra elementele unei totalităţi cît şi ca model, ca ansamblu de reguli de constituire a obiectului. 671 str STRUCTURĂ ECONOMICĂ, v. BAZĂ ŞI SUPRASTRUCTURĂ. STRUCTURĂ EXISTENŢIALĂ, v. SITUAŢIE LIMITĂ. STRUCTURĂ SOCIALĂ, concept care exprimă modul de alcătuire şi de funcţionare a sistemului, grupurilor sociale, interacţiunea, locul şi rolul lor în dinamica socială pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii. S.s. este obiectiv determinată de structura economică a societăţii, de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, de diviziunea socială a muncii, de tipurile şi formele de proprietate. Un rol de seamă în definirea s.s. are structura de clasă, configuraţia claselor şi categoriilor sociale existente, relaţiile dintre ele, mobilitatea socială a acestora etc. De asemenea, şi împărţirea populaţiei după profesii, tipuri de aşezări umane, vîrstă, sex etc. contribuie la definirea specificului s.s. în diferite stadii ale evoluţiei societăţii. în orînduirile bazate pe proprietatea privată şi pe relaţii de exploatare, în s.s. a societăţii figurează clase şi categorii sociale aflate în raporturi antagonice, fiecăreia dintre aceste orînduiri corespunzîndu-i un. raport de polarizare socială între clasele asupritoare, dominante şi clasele asuprite şi dominate (proprietari de sclavi şi sclavi în sclavagism, feudali şi ţărani' iobagi în feudalism, burghezi şi proletari în capitalism). în socialism, datorită caracterului colectiv al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, între clase (clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare) şi alte categorii sociale se stabilesc raporturi de colaborare şi ajutor reciproc, fapt care determină — pe măsura apropierii dintre proprietatea de grup şi proprietatea întregului popor — instaurarea unui proces de omogenizare socială. în prezent, societatea socialistă românească este alcătuită din clase şi categorii sociale prietene, care participă activ la munca productivă, în domeniul creaţiei materiale sau spirituale, acţi- 672 onează în strînsă colaborare şi unitate, sînt vital interesate în creşterea şi modernizarea continuă a forţelor de producţie, în perfecţionarea relaţiilor socialiste, în făurirea socialismului şi comunismului în România. V. şi clasă socială; sistem social; relaţii sociale; stratificare socială. STUMPF, Carol (1848-1936), filozof şi psiholog german, reprezentant al orientării „realiste", care, deşi pusă pe teren psihologist, a criticat exagerările idealismlui constructivist neokantian. Discipol al lui Lotze şi Brentano, S. a elaborat o fundamentare a logicii şi teoriei cunoaşterii pe temeiuri psihologice, fără a cădea -în erorile psihologismului. Prin aceasta, S. a deschis dalea fenomenologiei dar şi : a cercetării psihologice de tip experimental. Analiza remarcabilă făcută de * S. senzaţiilor auditive a condus la întemeierea unei cercetări ştiinţifice asupra muzicii şi totodată la dezvoltarea ideii unei estetici experimentale. / Op. pr.: „Psihologia sunetelor" (2 voi*', 1883—1890), „Fenomene şi funcţiuni" ' (1907), „Despre împărţirea ştiinţelor" (1907), „începuturile muzicii" (1911), „Sentiment şi trăirea sentimentului" (1928), „Teoria cunoaşterii" (2 voi., postum, 1939—1940). SUAREZ, Francisco (1548-1617), filozof şi teolog spaniol, membru al ordiT, * nului iezuiţilor. Filozofia sa a repue^ ^ zentat o încercare de sinteză originală ^ a gîndirii scolastice, principalele eMi teme fiind aristotelice şi tomiste.t^ Teoria lui S. despre drept (în cai^* : distinge drepturile: etern, divin, ntf- u tural şi uman) a mijlocit trecerea de ^ la concepţia medievală la concepţia ^ modernă a dreptului natural, influ-^ enţa sa vădindu-se în opera lui Hpgg|| Grotius. Etica lui S. a încercat ofere o justificare raţională princi^^ lelor principii ale moralei creşţi^^J Teoria sa politică se rema^^g prin opoziţia faţă de dreptul diviiol^ regilor. El consideră că autori legiuitorului derivă în mod inteHBg din consensul popular, iar în ultimă instanţă,, din Dumnezeu. Op. pr.: „Dispute metafizice" (1597). SUBCONŞTIENT, categorie & psihanalizei privind totalitatea fenomenelor psihice care se desfăşoară la un moment dat în afara cîmpului conştiinţei dar au putut fi anterior conştiente şi se pot conştientiza ulterior. S. se diferenţiază de inconştient, acesta repre-Izentînd fenomenele care nu devin Şnieiodată conştiente. în psihanaliză, Hu e denumit şi preconştient. V. şi conştientizare. IŞUBIECT (în logică), termen al judecăţii de predicaţie, reprezentînd no-fţiunea ce desemnează obiectul gîndirii Idespre care se afirmă sau se neagă însuşirea exprimată de predicatul logic, lîqjudecata „Animalele placentare sînt finamifere", s. logic este noţiunea |>animale placentare". S. logic este j’iiqtat cu S. — S. axiologic, concept care ilesemnează persoana umană în ipos-paza ei de fiinţă valorizatoare. Pe paza unor premise obiective, s. gajriologic acordă valoare acelor lu-Ieruri, comportamente, activităţi, idei, pperfe, instituţii, apte să satisfacă trebuinţe umane (morale, teoretice, politice, estetice, utilitare etc.), istoriceşte şi socialmente condiţionate jile practică. Implicînd întotdeauna ||n raport între „ceva" demn de a fi llaiorizat şi „cineva" în măsură să Korde valoare, actul de .valorizare Bşte situat la nivelul conştiinţei sociale, aivînd primat faţă de actele de preferinţei (care au loc la nivelul conştiinţei vridividuale), deşi se realizează numai jprin acestea. S. axiologic este angajat Iji procesul de valorizare ca fiinţă Knană complexă, înzestrată cu sensi-ffiţţate, afectivitate, dorinţă, voinţă Ke., distingîndu-se de s. epistemic jprin care desemnăm omul redus la Rrnensiunea sa de „fiinţă gînditoare", Wm. „subiect abstract al cunoaşterii"). Kfeconcepţia marxistă, s. axiologic este Mpsţibiect social. — S. epistemic, catego-Be fundamentală a epistemologiei care sub desemnează omul în calitatea sa de subiect general, acel ceva comun s. care are acelaşi nivel de dezvoltare, „capacitatea generală de a efectua coordonările cele mai generale ale oricărui sistem de acţiuni" (J. Piaget). S. epistemic se caracterizează în raport cu subiectul psihologic (individual sau colectiv) în comportarea căruia predomină subiectivitatea şi particularitatea, prin obiectivitate şi generalitate. Esenţial în înţelegerea s. epistemic este caracterul său activ, constructiv, operaţional; el reprezintă un nucleu operaţional generic, capabil de a structura raţional experienţa. Privită din perspectivă dialectică, cunoaşterea apare ca o interacţiune între operaţiile structurante ale s. epistemic şi proprietăţile obiectului. Conceperea dialectică a raportului subiect-obiect (în plan gnoseologic) presupune înţelegerea constituirii lor concomitente şi progresive. Subliniind constituirea progresivă a s. epistemic, relativitatea şi imanenţa s. epistemic, gnoseologia materialist-dialectică se opune înţelegerii fenomenologice a acestuia ca subiect transcendental, ca esenţă subiectivă atemporală, absolută, opusă subiectului real, „natural". Universalitatea şi necesitatea, trăsături ale s. epistemic sînt proprii subiecţilor reali, empirici, omului ca fiinţă cunoscătoare; ele nu sînt determinări ale unui ego pur, neistoric, sustras relativităţii şi naturalului. — S. istoric, categorie filozofică şi sociologică, ce desemnează factorul uman în calitatea sa de făuritor al dezvoltării social-istorice; s. istoric este, aşadar, omul în calitatea sa de demiurg, de agent al acţiunii la nivel macro-social, omul care acţionează conştient în raport cu scopurile colective ale grupului sau comunităţii umane din care face parte. S. istoric poate fi individual (personalitatea istorică) sau colectiv (grupuri sociale, clase, comunităţi, mase). în interpretarea lui L. Goldmann şi a altora, elaborarea conceptului (nu şi a denumirii) -de s. istoric colectiv constituie 673 sub una din expcesiile caracterului revoluţionar al teoriei dezvoltării sociale (materialismul istoric). Grupurile umane devin s. istorici colectivi în momentul în care îşi conştientizează misiunea şi responsabilitatea istorică, sta-bilindu-şi scopuri şi obiective relativ precise. Clasa muncitoare constituie, astfel, s. istoric colectiv al transformării socialiste şi comuniste a societăţii. V. şi conştientizare; revoluţie socială; spontan şi conştient; mase populare. SUBIECT ŞI OBIECT, categorii polare ale procesului cunoaşterii. Subiectul este omul activ care cunoaşte, dezvăluie esenţa şi „modifică" (construieşte ideatic) obiectul în cursul activităţii sale de cunoaştere. în sens gnoseologic restrîns, subiectul este eul individual, dotat cu conştiinţă şi voinţă, care se opune şi, totodată, se ra'portează, în cunoaştere, obiectului. Obiectul este realitatea exterioară subiectului, ceea ce este dat în cunoaştere, conţinutul obiectiv al cunoştinţelor subiectului. Fiind un aspect al problemei fundamentale a filozofiei, problema relaţiei dintre s. şi o. este rezolvată în mod diferit de materialism şi de idealism. Materialismul premarxist a arătat în mod corect că obiectul există independent de subiect; a privit însă în mod unilateral raportul s.-o., considerînd, în spiritul realismului naiv, procesul cunoaşterii ca o oglindire pasivă a obiectului de către subiect. Gnoseologia idealistă (îndeosebi idealismul obiectiv), pe de altă parte, a sesizat în mod corect existenţa laturii activ-constructive a subiectului, însă a absolutizat-o metafizic, făcînd din subiect creatorul obiectului. Idealismul subiectiv reduce obiectul la impresiile, senzaţiile, stările subiectului. Rezolvarea ştiinţifică a problemei relaţiei s.-o. devine posibilă numai prin luarea în considerare a practicii social-istorice, prin înţelegerea dialectică a acestei relaţii şi a procesului de cunoaştere în ansamblul său. Subiectul nu este o entitate absolută. 674 existentă dintotdeauna; el este condiţionat de constituirea treptată a unor premise naturale, printr-o evoluţie lentă a psihismului animal către formele complexe de reflectare care-i sînt proprii omului (conştiinţă, gîndire), dar structurarea sa ca entitate gînditoare distinctă şi opusă obiectului natural din care s-a constituit este determinată de procesul de producţie, de activitatea materială de transformare (conştientă) a naturii de către om, în raport cu nevoile şi năzuinţele sale individuale sau colective. în acelaşi timp, subiectul cunoaşterii nu este strict individual, deşi în fiecare act de cunoaştere în parte el apare ca o consecinţă a efortului intelectual al unui singur individ. Cunoaşterea realizată de subiect are caracter social-isto-ric, înfăptuindu-se prin efortul cognitiv al generaţiilor succesive anterioare care au contribuit la descoperirea adevărului. Subiectul este în continuă devenire, într-un continuu progres de adecvare la obiect, care nu e nici el imuabil, ci se află în dezvoltare şi este dezvăluit treptat, gradual, în procesul istoric al cunoaşterii. Totodată, odată cu activitatea sa constructivă, în calitate de agent care creează obiecte materiale noi, neîntîlnite în natură, omul îşi manifestă şi capacitatea în plan cognitiv, de a constitui „obiecte" de natură ideală (concepte, teorii etc.), adică, îşi dezvăluie dimensiunea sa de subiect în raport cu obiectul. Baza interacţiunii dintre s. şi o. şi a devenirii lor o constituie practica social-isto-rică. Opoziţia dintre s. şi o. este reia*: tivă; ea nu are valabilitate absolută decît în limitele problemei gnoseolo: gice fundamentale. între aceste lif mite, ea îmbracă forma opoziţiei dialectice dar, totodată, se manifest^ şi ca unitate, ca identitate între s. şi. o., ca proces de adecvare a subiectului la obiect (acesta fiind senstil tezei cognoscibilităţii lumii)*! neadecvarea subiectului la obiect; dînd naştere subiectivismului. Dacă îrr plan gnoseologic subiectul este opus obiectului, pe plan ontologic, subiectul nu mai este opus obiectului (înţeles ca existenţă obiectivă independentă de subiect); eul, conştiinţa, apar, dimpotrivă, ca un produs superior al dezvoltării obiectului, al naturii, al materiei. Dealtfel, subiectul însuşi, la fel ca şi obiectul, este supus legilor obiective şi, ca atare, poate fi cercetat cu mijloace Obiective. V. şi subiect. SUBIECTIV, termen care desemnează tot ceea ce priveşte sau eşte determinat, condiţionat* limitat de subiect, inerent acestuia sau dependent de acesta. S. este, atît în sens generic cît şi în sens specific, opus obiectivului. SUBIECTIVISM, tendinţă idealistă de a reduce, pe plan ontologic şi gnoseologic, orice existenţă la conştiinţă, la subiect şi care degenerează, în ultimă analiză, în solipsism. în ştiinţele sociale, absolutizînd rolul personalităţilor, al voinţei şi al ideilor acestora, s. neagă acţiunea legităţii istorice obiective, corelaţia determinist-dialec-tică dintre social şi individual şi promovează voluntarismul, individualismul anarhic, utopia reacţionară. SUBIECTIVITATE, sferă a existenţei şi manifestării subiectului. SUBLIM (lat. sai/imis „înalt",,,măreţ“), categorie a esteticii care exprimă însuşirea unor obiecte şi a unor procese ae amploare neobişnuită (în natură şi în societate), ca şi a unor acte umane de excepţională nobleţe morală, de a provoca un sentiment de elevaţie, uimire şi admiraţie, unit cu teama in faţa măreţiei lor, precum şi convingerea că, înfruntînd uriaşe fprţe potrivnice, omul are puterea de a îe domina. Elaborarea acestei categorii a fost începută în antichitate prin „Tratatul despre sublim", atribuit multă vreme lui Longin. Contribuţii importante la dezvoltarea teoriei s. au adus Boileau, E. Burke, Schiller, Kant, Hegel ş.a. Prin conţinutul ei sub etic, categoria s. dezminte teoria autonomiei absolute a artei faţă de celelalte forme ale conştiinţei sociale şi, totodată, confirmă umanismul şl umanitatea artei. SUBLIMARE, termen introdus în psihologie în special de S. Freud pentru a desemna deplasarea energiei izvorîte din tendinţe instinctuale şi egoiste spre atingerea unor scopuri altruiste şi spirituale. După Freud, s. se bazează pe mecanismul de apărare al eului (ego), prin care anumite impulsuri inconştiente sînt integrate persoanei, scopurile primitive ale acestor impulsuri fiind substituite de alte scopuri care au o valoare socială pozitivă. Freud reduce, în mod simplist, actul complex al creaţiei artistice la unul de s., proces al psihismului individual şi al manifestării instinctului biologic, ignorînd caracterul conştient al oricărei creaţii şi influenţa hotărîtoare a factorilor social-istorici. SUBSISTEM, v. SISTEM. SUBSTANŢĂ, categorie filozofică care desemnează, potrivit accepţiilor tradiţionale formate de-a lungul istoriei filozofiei: 1) baza întregii existenţe, esenţa comună a tuturor lucrurilor, în opoziţie cu' lucrurile individuale; substratul permanent al tuturor transformărilor; 2) ceea ce există prin sine (Spinoza), adică nu este atributul altui lu.cru, fiind, dimpotrivă, suportul oricărui atribut, al oricărei însuşiri sau relaţii. în timp ce idealismul consideră că s. este de natură spirituală (Dumnezeu, spiritul universal), iar dualismul admite existenţa a două s« independente una de alta (una materială şi una ideală), materialismul pre-marxist identifică s. cu materia. Una din funcţiile pe care le-a îndeplinit categoria de materie în istoria materialismului era tocmai aceea de a desemna o realitate care ar constitui substratul permanent al fenomenelor. Odată cu revoluţia modernă din ştiinţele naturii, 675 sub Lenin a arătat necesitatea depăşirii acestei ideatificări a materiei cu s. care îşi păstrează un sens fizic determinat (v. substanţă şi cîmp), materiei rămînîndu-i doar funcţia de a desemna realitatea obiectivă în totalitatea ei (şi nu numai s.). SUBSTANŢĂ ŞI CÎMP, forme fundamentale, în strînsă interconexiune, sub care se prezintă materia la nivel fizic. într-o accepţiune tradiţională cîmpul se defineşte ca o stare de continuitate iar substanţa ca o stare de discontinuitate (discretă) în structura fizică a materiei. Corpurile şi particulele materiale din care sînt constituite nivelurile fizice de organizare a materiei (molecule, atomi, particule elementare cu masă de repaus diferită de zero) sînt în general cuprinse în conceptul de substanţă, spre a fi deosebite de cîmpuri (electromagnetice, gravitaţionale, nucleare etc.). Uneori în fizică se vorbeşte în acest sens de materie şi cîmp, prin materie desemnîndu-se de fapt ceea ce se înţelege prin substanţă. Dezvoltarea fizicii în ultimele decenii a dovedit caracterul de realitate materială a cîmpurilor şi imposibilitatea de a face o distincţie rigidă între particule şi cîmpuri (cuantificarea cîmpurilor). Particulele sînt considerate drept „cuante ale cîmpurilor" (de ex., particulele s-au dovedit a fi concentraţii ale cîmpurilor, fotonii sînt cuante ale cîmpu-lui electromagnetic, electronii şi pozi-tronii sînt cuante ale unui cîmp elec-tropozitronic etc.), iar cîmpurile ca. fiind constituite din particule, sînt ansambluri statistice (Einstein) de 'particule (de ex., cîmpurile mezonice din jurul unor particule elementare conţin în stare virtuală particule de substanţă). în aceste condiţii, utilizarea conceptelor de substanţă şi de cîmp pentru a marca o opoziţie netă între continuu şi discontinuu în structura materiei devine tot mai incorectă, sau, în orice caz, tot mai imprecisă la nivel microcosmic, păstrîndu-şi valabilitatea doar la nivel macrocosmic. Aspectele continue şi cele discontinue ale materiei reprezintă aşadar, în cadrul teoriilor microfizicii contemporane, laturi ale unei sinteze sui-generis, (nu cîmp şi substanţă, ci cîmp-sub-stanţă), sinteză care, sub aspect filozofic, demonstrează o strălucită reprezentare dialectică, unitar-contradicto-rie a structurii materiei. SUBSTANŢIALITATE, aspect, latură prin care obiectele şi fenomenele se subsumează categoriilor de substanţă şi de substanţial, dimensiunea prin care acestea îşi delimitează un substrat (suport) al însuşirilor ce le sînt caracteristice. între termenii s» şi substanţă se află acelaşi raport semantic ca între terrtienii materialitate şi materie, corporalitate şi corp, spaţialitate şi spaţiu etc. S. este deci un atribut, o proprietate, a obiectelor şi fenomenelor materiale; spre deosebire de fenomenele şi procesele materiale care nu posedă atributul s. (fenomenele sociale, structurile ideale, precum şi unele structuri fizice — stările de cîmp ale materiei), ea exprimă calitatea unor obiecte şi fenomene materiale de a se comporta discret, ca entităţi discontinue. SUBSTRAT, realitate ce serveşte drept suport altei sau altor realităţi şi care se defineşte în raport cu acestea, nea-vînd altă determinare decît aceea de a fi purtătorul lor, de, a se afla „în spatele", „dedesubtul", unor fenomene şi procese. Preocuparea pentru definirea sensului termenului de s. apare în filozofia antică greacă, în legătură cu înţelegerea posibilităţii constanţei şi repetabilităţii fenomenelor, concomitent cu variabilitatea lor şi cu demersurile gîndirii speculative pentru elaborarea categoriilor de conţinut şi formă. în această perspectivă, s-era conceput ca un principiu prim, . substanţial neschimbător în mijlocul 'j schimbărilor şi identificat cu „materia", devenind, astfel, istoriceşte vorbind*; prima accepţiune a termenului ,de T| 676 sun conţinut. Alături de materie (hyle), determinată de formă, s. semnifică şi fiinţa (ousia) cu modificările, accidentele ei inerente, precum şi subiectul logic căruia îi sînt atribuite predicatele. Identificarea s. cu „materia", suprapunerea acesteia cu conţinutul sînt proprii atît materialismului antic, cît şi celui modern. Considerarea metafizică a materiei drept fundament general comun al tuturor lucrurilor este supusă unei severe analize critice de către Hegel, care formulează teza condiţionării reciproce a „materiei" şi formei, înlocuind categoria de „materie" cu aceea de conţinut", în scopul exprimării mai adecvate a naturii relaţiei dintre determinat şi determinant. Marx a adîncit distincţia dintre conţinut şi s. material (corporal) al lucrului („materia"), demonstrînd, în speţă, că în domeniul relaţiilor social-economice toate determinările, inclusiv cele naturale, au semnificaţie numai ca forme de existenţă şi de manifestare ale unui anumit conţinut social şi nu ale unui s. iniţial, subiacent vieţii sociale. Distincţia între s. şi conţinut este necesară chiar şi cu prilejul analizei fenomenelor naturale înseşi; şi aici conţinutul îl constituie un s. material concret, determinat, luat în unicitatea sa şi nu un s. general, independent de natura proceselor care îi condiţionează existenţa, dezvoltarea şi schimbarea. In istoria filozofiei, se întîlnesc, de asemenea, şi numeroase cazuri de atribuire a unor sensuri apropiate conceptului de s. şi categoriei de substanţă (de ex., în stoicism, atomism, senzualism). Rezultă necesitatea unor delimitări ale sensului termenului de s., de cele ale termenului de conţinut, ca şi de cele ale termenului de fundament comun sau de substanţă în ontologia filozofică contemporană, pentru a înlătura din corpul materialismului filozofic orice nuanţă de mecanicism, de speculaţie metafizică. I-SUFISM, curent principal al misticii ^musulmane, apărut în sec. 8 ca o reacţie împotriva dogmatismului, formalismului şi idealului spiritual al islamismului ortodox. Izvoarele ideologice ale s. provin din neoplatonism, maniheism, gnosticism şi unele curente idealiste din filozofia indiană. Doctrina sufistă este complexă şi plină de contradicţii. în primele perioade, s* cuprinde un ansamblu de idei panteiste şi chiar materialiste. Mai tîrziu, devine expresia unor concepţii mistico-religioase şi contemplativ-pesimiste şi promovează ascetismul şi renunţarea la viaţa socială activă. Reprezentanţii cei mai de seamă ai s. au fost consideraţi sfinţi şi li s-a consacrat un cult special. Printre ei se numără Al-Gazali (1058—1111), care a sistematizat doctrina sufistă, încercînd s-o pună de acord cu ortodoxia musulmană. S* a influenţat operele unor mari poeţi musulmani, cum au fost Saadi (c. 1184— c. 1291) şi Hafiz (1300—1389). în zilele noastre, s. profesează doctrina monismului teist-ontologic şi se află răs-pîndit în sînul a numeroase confrerii religioase islamice. SUFLET, denumire, în limba uzuală, pentru noţiunea de psihic uman sau de conştiinţă; totalitatea proceselor intelectuale, afective şi voliţionale ale persoanei umane. SUGESTIE, proces de influenţare a psihicului sau comportamentului unei persoane fără ca aceasta să-şi dea seama de originea acestei influenţe, fără să manifeste spirit independent, de discernămînt; acţiune exterioară, senzorială sau verbală, care provoacă acest proces. S. au o deosebită intensitate în hipnoză, mai ales în faza somnambulică. Gradul de reactivitate la s. este. denumit sugestibilitate. SUN-ŢZÎ (c. 298—c. 238 î.e.n.), filozof materialist din China veche. Formal, a fost discipol al lui Confucius, dar în fond nu a mers pe linia idealismului acestuia, iar uneori l-a combătut. A aprofundat noţiunea* de materie şi a sesizat contradicţia ca dedublare a uni- 677 sup tarului. A respins misticismul şi a formulat idei gnoseologice materialiste. SUPER-EGO, instanţă psihică postulată de psihanaliză; semnifică imperativele şi inhibitivele morale; ar reprezenta un cenzor exigent al tendinţelor şi actelor noastre. Funcţionarea intensă a acestei instanţe ar genera starea de „inconfort** a omului civilizat (S. Freud), teză care porneşte de la ideea (extrapolată) a antagonismului ireductibil între fundamentul biologic al persoanei umane şi cerinţele oricărui fel de viaţă socială. S.-e. tiranic dă naştere, la indivizii nevrotici, sentimentelor ne justificate de culpabilitate. V. şi ego. SUPERSTIŢII, credinţe primitive, înapoiate, rămăşiţe ale animismului şi ale magiei (de ex., credinţa în spirite bune şi rele, în miracole, farmece, vrăji, semne prevestitoare, numere fatidice, întîmplări sau zile „norocoase** ori „nenorocoase** etc.). Deşi teologii consideră s. ca abateri de la religie, în realitate între s. şi credinţele religioase există o legătură strînsă, ambele avîndu-şi rădăcini în credinţa în supranatural. SUPOZIŢIE 1. Proprietate a unui nume de a fi, la nivelul limbajului, un semn pentru ceva. Teoria despre s. a cunoscut o puternică dezvoltare în evul mediu, cînd au fost distinse o multitudine de s. Cea mai importantă deosebire era aceea dintre s. formală, adică proprietatea unui nume de a fi un semn pentru altceva decît el însuşi (de ex., în enunţul „Pisica este o felină**, cuvîntul „Pisică** este un nume pentru un anumit animal) şi s. materială, adică proprietatea unui nume de a sta pentru el însuşi (de ex., în enunţul „Pisica este un substantiv**, cuvîntul „Pisica** stă pentru el însuşi, ca parte a limbajului). In liniile ei esenţiale, teoria s. a fost reluată într-o manieră modernizată în metalogica contemporană sub forma: starea unui nume de a fi folosit (s. formală) în 678 raport cu starea sa de a fi menţionat (s. materială). Atunci cînd un nume este menţionat, el se trece între semnele citării. Această distincţie se dovedeşte utilă în analiza şi evitarea unor para-doxe. 2. Cuvînt cu o semnificaţie foarte apropiată de „presupoziţie** sau „ipoteză“ cu menţiunea că ipoteză este folosit în sens strict în logica inductivă în legătură cu metodele de investigaţie. SUPRADETERMINARE, termen introdus în literatura filozofică (filozofia istoriei, filozofia politică) de L. Althusser (1962), în scopul evidenţierii caracterului principial şi consecvent dialectic al teoriei marxiste a contradicţiei, întemeiată pe abordarea şi interpretarea genetic structurală a realităţii (în speţă, a celei sociale), precum şi în scopul sublinierii deosebirilor fundamentale, teoretice şi metodologice, dintre concepţia hegeliană şi cea marxistă. In acest context, funcţia euristică a s. constă în relevarea complexităţii contradicţiilor în cadrul sistemelor şi suprasistemelor. în opoziţie cu modelul hegelian abstract şi speculativ al contradicţiei, considerată a fi determinată exclusiv din interiorul fenomenelor, ca expresie a simplităţii maxime a principiului lor imanent, ca proces pur autonom, modelul marxist scoate în evidenţă caracterul suprade-terminat al oricărei contradicţii, în primul rînd al contradicţiilor sociale, oricît de simple, ar fi ele în aparenţă, s. rezultînddin raporturile de subordonare dintre sisteme, din dependenţele dintre sisteme şi suprasisteme. Superioritatea teoriei marxiste a contradicţiei, în raport cu cea hegeliană, constă în aceea că prin termenul de s* dialectica marxistă include, alături de ideea auto-determinismului sistemelor, pe temeiul contradicţiilor interne ale acestora, şi ideea dependenţelor sistemice complexe,, pe temeiul raporturilor de integralitate între sisteme în cadrul suprasistemelor^ SUPRANATURAL, ceea ce, potrivit teologiei, s-ar afla deasupra naturii prin originea, natura sau puterea sa, reprezentînd o formă de manifestare a divinităţii. S„ ca doctrină, ocupă un loc central în cadrul oricărei teologii şi, cu deosebire, în teologia creştină şi în filozofiile fideiste inspirate de creştinism. Potrivit acestei teologii, sînt posibile adevărurile s*, adică cele cunoscute prin aşa-numita revelaţie, în opoziţie cu cele dobîndite prin cunoaştere raţională: de asemenea, sînt plauzibile fenomene şi acţiuni s», numite şi hierofanii, care s-ar constitui şi eie dincolo de legile lumii obiective şi fără să depindă de acestea în vreun fel oarecare. în sfîrşit, domeniul prin excelenţă de manifestare al s. îl reprezintă însăşi divinitatea ca atare. Caracterul cel mai specific, în acest sens, al s. creştin îl reprezintă „trinitatea" lui Dumnezeu, faptul că Dumnezeu este considerat a fi în acelaşi timp o fiinţă unică dar compusă din trei persoane — Tatăl, Fiul şi Duhul sfînt. SUPRAOM, termen care desemnează la Herder, Goethe, Carlyle, Renan ş.a. ideea omului desăvîrşit, gîndit astfel, atît ca gen, cît şi ca individualitate. La Fr. Nietzsche, devine conceptul central al unei doctrine etico-filozofice voluntariste şi elitiste. V. şi teoria elitelor. SUPRASTRUCTURĂ, v. BAZĂ ŞI SUPRASTRUCTURĂ. SWEDENBORG (SWENDBERG), E- manuel (1688 — 1772), naturalist şi filozof mistic suedez. Sub influenţa lucrărilor lui Descartes, Newton şi Leibniz, S. a încercat să realizeze o sinteză a rezultatelor înţelepciunii antice, ale experienţei şi ştiinţei moderne, cu filozofia raţionalistă şi revelaţia creştină. A formulat o cosmogonie mecanicistă care anticipează ipoteza Kant-Laplace. A cercetat probleme de fizică, fiziologie, psihologie, teoria cunoaşterii, szc corelînd permanent problemele ştiinţifice cu idei teologice. A încercat să formuleze un limbaj filozofic universal („mathesis universalis"). în ultima perioadă a vieţii s-a consacrat exegezei Bibliei şi întemeierii unei filozofii religioase constituită formal după moartea sa, în 1783, la Londra, sub numele de „Noua biserică" sau „Noul Ierusalim". Opera lui S. a avut o mare influenţă asupra literaturii şi artei moderne (Baudelaire, Strindberg). Op. pr.: „Principia Rerum Naturalium" (1734), „Arcana Coelestia quae Genesi et Exodo sunt Detecta" (8 voi., 1749 — 1756). SZCZEPArfsKI, Yan (n. 1913), socio-log polonez, profesor la Universitatea din Lodz. Preşedinte al Asociaţiei sociologice internaţionale (1966—1970). Acoperind o arie tematică largă şi variată (sociologie teoretică, istoria sociologiei, sociologia în-văţămîntului superior, structura socială a societăţii poloneze, cercetări sociologice concrete), preocupările sale ştiinţifice sînt îndreptate spre investigarea relaţiilor sociale şi a formelor în care ele se obiectivează: instituţii, grupuri, colectivităţi şi procese sociale (determinate de schimbările intervenite la nivelul acestor relaţii). Ca obiect al sociologiei, S. delimitează, din sistemul global al relaţiilor sociale, domeniul aparte al vieţii sociale, care se află în raporturi structurale şi genetice cu celelalte subsisteme ale sistemului social global. Editor al lucrării, în 28 voi., „Studii privind structura de clasă a societăţii poloneze" Op.pr.: „Structura intelectualităţii în Polonia" (1960), „Sociologia. Dezvoltarea problematicii şi a metodelor" (1961), „Noţiuni elementare de sociologie" (1963, trad. rom. 1972), „Probleme sociologice ale învăţămîntului superior" (1963), „Probleme ale sociologiei contemporane" (1965), „Schimbări ale timpului prezent" (1970), „Consideraţii despre republică" (1971), „Reflecţii despre educaţie" (1973). 679 ŞCOALA ALEXANDRINĂ, v. ALE-XANDRINĂ (Şcoala a.). ŞCOALA CIRENAICĂ, v. CIRENAICII. ŞCOALA DE LA BADEN, v. BADEN (Şcoala de la B.). ŞCOALA DE LA CAMBRIDGE, v. CAMBRIDGE (Şcoala de la C.). ŞCOALA DE LA COPENHAGA, v. COPENHAGA (Şcoala de la C.). ŞCOALA DE LA FRANKFURT, curent influent în gîndirea filozofică şi social-politică contemporană din Occident. S-a constituit, la începutul deceniului al patrulea în Germania, în jurul Institutului pentru cercetări sociale (înfiinţat în 1931) de pe lîngă Universitatea din Frankfurt pe Main. în timpul nazismului şi al celui de-al doilea război mondial şi-a mutat activitatea la Paris, apoi în S.U.A. Printre principalii ei reprezentanţi se numără Ernst Bloch, M. Horkheimer, Th. W. Adorno, W. Benjamin, F. Pol-lock, precum şi H. Marcuse şi E. Fromm (stabiliţi definitiv în S.U.A ), iar din generaţia mai tînără, J. Habermas. în ciuda unei notabile diversificări a intereselor teoretice, a demersurilor gnoseologice, precum şi a procedeelor metodologice de abordare a cîmpului specific de investigaţie, observabilă în sînul membrilor Ş. de la F., sub raport politico-ideologic> aceasta a exprimat de la bun început ostilitatea şi reacţia unei însemnate părţi a intelectualităţii mic-burgheze faţă de forţele imperialiste, răspunzătoare de evoluţia istorică a Germaniei după primul război mondial. Aceasta explică faptul că, îmbrăţişînd o gamă variată de preocupări, activitatea Ş. de la F. se caracterizează prin orientarea ei manifest antifascistă, ca şi prin abordarea cu predilecţie a problemelor antropologiei filozofice, a celei culturale şi sociale, analizate în lumina tragicei experienţe a destrămării valorilor • clasice ale umanismului burghez sub acţiunea şco dizolvantă şi paralizantă a ideologiilor totalitariste a manifestărilor psihozelor de masa induse de fascism, a depersonalizării şi robotizării comportamentului generat de structurile economice, sociale şiApolitice ale capitalismului „tîrziu". în centrul atenţiei ei se află elaborarea unei „teorii critice a societăţii" contemporane, reflectînd deplasarea spre stînga a opiniei publice, nemulţumirea cres-cîndă a celor mai largi pături sociale din ţările capitaliste faţă de sistemul social respectiv. în acest scop au fost întreprinse ample încercări de reconsiderare şi revizuire a moştenirii filozofice a lui Hegel şi a tînărului Marx, folosindu-se eclectic aparatul conceptual şi metodologic al unor concepţii şi curente eterogene (Fr. Nietzsche, S. Kierkegaard, M. Weber, T. Parsons, neofreudismul, fenomenologia, existenţialismul ş.a.). Astfel, prin eliminarea momentului pozitiv, afirmativ al dialecticii hegeliene (negarea negaţiei) şi respingerea caracterului universal al dialecticii materialiste, se ajunge la construirea unei „dialectici negative" (Adorno), concepută ca o negaţie „totală". Experienţa istorică nemijlocită grefată pe textura heteroclită a surselor şi influenţelor teoretice-intelectuale ce au contribuit la modelarea identităţii spirituale a gînditorilor aparţinînd Ş. de la F., pe fondul determinant al poziţiei sociale — incapabilitatea funciară de a depăşi condiţia lor de clasă şi de a se identifica cu scopurile practice ale proletariatului revoluţionar, de a-şi asimila concepţia lui despre lume — constituie izvorul şi cauza fundamentală a pesimismului istoric, trăsătură de ansamblu a opţiunilor filozofico-etice şi sociologice a autorilor „teoriei critice" şi a „dialecticii negative". Pentru definirea atitudinii reprezentanţilor Ş. de la F. în raport cu moştenirea teoretică* a întemeietorului comunismului ştiinţific, caracteristic este încercarea de a opune pe Marx matur lui Marx tînăr şi de a interpreta opera de tinereţe a lui Marx în planul unui „umanism antropologic" abstract. Analiza critică multilaterală a orînduirii burgheze, una dintre principalele direcţii de angajare ale Ş. de la F., urmăreşte înainte de toate investigarea situaţiei omului în lumea de azi, a condiţiei umane în „societatea industrială dezvoltată" sau „înalt industrială", în care individul, funciar opus societăţii, este înrobit, anonimizat, manipulat de instituţiile generate de ea, acestea exercitînd o funcţie represivă în raport cu personalitatea. Ş. de la F. dezvăluie, cu un ascuţit spirit critic şi cu incontestabile disponibilităţi polemice, determinarea so-cial-istorică a crizei sistemului capitalist, alarmantele efecte de frustrare şi alienare care au cuprins toate sferele vieţii, inclusiv ideologia, cultura şi arta. Ea respinge însă experienţa transformărilor revoluţionare înfăptuite în ţările socialiste şi, odată cu aceasta, cercetarea temeinică a premiselor lor material-economice. Prin aceasta, filozofia socială şi teoria critică a Ş. de la F. rămîn sterile sub aspectul soluţiilor practice preconizate, utopice şi ineficace în ceea ce priveşte răspunsurile oferite marilor probleme social-umane ale contemporaneităţii, reprezentanţii ei abdicînd, în fapt, în demersurile lor teoretice de la căutarea căilor reale, apte să mijlocească înfăptuirea' practică a idealurilor umaniste enunţate. Descriind, în existenţa ei de aproape o jumătate de secol, o evoluţie nelipsită de tensiuni şi contradicţii interne şi parcurgînd cîteva etape relativ distincte, Ş. de la F. a încetat să mai reprezinte, în condiţiile actuale, o . forijiaţiune ideologică unitară; ŞCOALA DE LA LVOV-VARŞOVIA, v. LVOV-VARŞOVIA (Şcoala de la L.-V.). ŞCOALA DE LA MARBURG, v. MARBURG (Şcoala de la M.)* ŞCOALA DIN CHARTRES, însemnat centru de filozofie în Franţa medievală, 681 şco întemeiat în anul 990, de Fulbert, înfloritor în seS. 12, datorită lui Bernard şi Thierry de Chartres, Gilbert de la Porr^e, Guillaume de Conches şi John de Salesbury. Readucînd în actualitate pitagorismul, platonismul şi aristo-telismul, aceştia au încercat o sinteză, pe baze spirituale creştine. Dacă nu a avut o mai îndelungată viabilitate, Ş. din Ch. a însemnat totuşi o tentativă de întemeiere a unei filozofii ra-ionaliste şi critice. Cu deosebire critici aţă de conceptul tradiţional de divinitate au fost, în special, Gilbert şi Guillaume. ŞCOALA DIN MILET, v. MILET (Şcoala din M.). ŞCOALA ELEATĂ, v. ELEATĂ (Şcoala e.) ŞCOALA EPICURIANĂ, v. EPICU-RIANISM. ŞCOALA IONIANĂ, v. IONIANĂ (Fi-lozofia i«). ŞCOALA PERIPATETICĂ, v. PERIPATETICI. ŞCOALA SCEPTICĂ, v. SCEPTICISM. ŞCOALA SCOŢIANĂ, v. SCOŢIANĂ (Şcoala 8.). ŞCOALA SOCIOLOGICĂ (MONOGRAFICĂ) DE LA BUCUREŞTI, şcoală so-ciologică creată şi condusă de D. Guşti, care, folosind tehnici şi mijloace moderne de cercetare, a promovat studierea organizată a realităţii sociale româneşti. Nucleul ei iniţial a fost „Asociaţia pentru studiul şi reforma socială", înfiinţată de D. Guşti la 11 octombrie 1918. în februarie 1921 asociaţia s-a transformat în „Institutul social român" (1921 — 1948), cu următoarele secţii: sociologică, culturală, juridică, igienă şi politică socială, politică externă, industrială, financiară, comercială şi agrară. Institutul a iniţiat în 1925 682 acţiunea de cercetare monografică a satelor româneşti. Din 1934, D. Guşti a folosit, în scopuri de asistenţă socială, şi echipe studenţeşti. Sub îndrumarea institutului s-au elaborat numeroase lucrări privind realităţile sociale româneşti şi de peste hotare. Institutul a editat periodicele: „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" (1919—1940), „Sociologie românească" (1936—1943), „Affaires Danubiennes“ (1938—1944), „Buletinul de studii cooperative" (1927 — 1930), „Buletinul secţiei economice" (1932—1934), „Buletinul secţiei bibliologie" (1932). Cu începere din 1933, institutul şi-a creat mai multe filiale regionale. Colaboratorii lui D. Guşti s-au situat pe poziţii diferite. Din punct de vedere filozofic, majoritatea au fost idealişti. Din punct de vedere politic, în cadrul şcolii s-au afirmat poziţii general-democratice, precum şi poziţii de stînga, de pe platforma cărora au fost combătute, în deceniul al patrulea, tendinţele de extremă dreaptă din cadrul şcolii. Cu toate limitele sale teoretice şi de clasă, şcoala are meritul de a fi atras atenţia, în condiţiile timpului, asupra stărilor social-economice precare din ţara noastră, de a fi cules şi furnizat date semnificative în această privinţă, de a fi*militat pentru ridicarea materială şi spirituală a poporului şi de a fi creat o tradiţie valoroasă de cercetare sociologică românească. Printre reprezentanţii Ş. s. de la B. s-au afirmat: H.H. Stahl, Tr. Herseni, A. Golopen-ţia, H. Brauner, C. Brăiloiu, V.V. Ca-ramelea, I. Conea, dr. Horia Dumi-trescu, dr. D.C. Georgescu, Octavian Neamţu, M. Pop, Gh. Vlădescu-Ră-coasa, L. Ţopa, P. Caraioan ş.a. ŞCOALA STOICĂ, v. STOICĂ (Şcoala B.). ŞCOLILE SOCRATICE, v. SOCRATICE (Şcolile 8.). ŞESTOV, Lev (1866-1938) filozof existenţialist şi literat rus, stabilit în Franţa. înscriindu-se pe traiectoria opusă gîndirii raţionalist-speculative, în suita gîndirii lui Pascal, Kierkegaard, Nietzsche, Dostoievski, Una-muno, Ş. concepe filozofia ca pe o frămîntare menită să pună în evidenţă principiile prime, temeiurile existenţei omeneşti. Ca precursor, alături şi independent de S. Kierkegaard, al exis-tenţialismului, Ş. -este preocupat în primul rînd de „existenţa tragică" a omului în împrejurarea prăbuşirii iluziilor umanismului tradiţional, luminist şi ale progresului conceput de el, a izbucnirii crizei ontologice şi istorice care zdruncină temeiurile logice ale civilizaţiei, îi dezvăluie întreaga absurditate. După Ş., în această situaţie omului nu-i mai rămîne drept remediu decît să-şi trăiască pînă la capăt sentimentul confruntării existenţei sale cu „necunoscutul", cu „deznădejdea" cunoaşterii adevărului despre condiţia sa umană „catastrofală" (situaţie-li-mită similară celei propuse de K. Jaspers). Pronunţîndu-se împotriva scientizării vieţii şi a cunoaşterii, ca şi a adevărurilor universale „împietrite" şi indiferente faţă de om menite să subordoneze conştiinţa umană faţă de ordinea normelor şi legalităţii, Ş. a militat pentru autonomia subiectului şi a subiectivităţii. El s-a pronunţat împotriva transformării omului într-un produs fără suflet, al unei epoci raţio-nalist-mecaniciste, într-un cetăţean supus şi impersonal al imperiului dezumanizat al ştiinţei şi tehnicii ce se profilează la orizontul viitorului. Ş. caută „salvarea" omului, smulgerea lui din armătura strivitoare a raţiunii, prin credinţă. Speculaţiei filozofice tra-■i: diţionale, care reprezintă capitularea omului în faţa adevărurilor abstracte, Ş. îi opune revelaţia Vechiului testament. Dumnezeu şi credinţa în el îl { situează pe om „dincolo de bine şi rău", eliberîndu-1 de povara luării în consi- - derare a structurii fiinţei şi respectării servile a normelor moralităţii. Spre sfîrşitul vieţii, §• se afirmă ca un filozof religios sui-generis, devotat cultului 5 vieţii înţelese ca miracol (supranatu-s ral), şi care solicită încrederea nemărginită în ea. Op. pr.: „Dostoievski şi şin Nietzsche" (1903), „Sola fide“ (1911 — 1914, postum, 1966), „Puterea cheilor" (1924), „Pe cîntarul lui Iov" (1929), „Kierkegaard şi filozofia existenţială" (postum, 1939), „Speculaţie şi revelaţie" (postum, 1964). ŞINTOISM, numele religiei tradiţionale japoneze, provenit de la cuvîntul chinez „şin-to", care reprezintă traducerea expresiei japoneze „kami-no-miti" („calea zeilor"). în japoneză, „kami" reprezintă echivalentul aproximativ al cuvîntului polinezian „mana" sau al cuvîntului de origine greacă „noumen". Ş. şi budismul (introdus în Japonia în sec. 6 e.n.), reprezintă principalele religii japoneze între care s-au creat, de-a lungul secolelor, strînse relaţii de influenţă reciprocă. Fondul doctrinar al ş. are rădăcini arhaice. Cosmogonia mitologică pune la bază existenţa divinităţilor Idzanaghi şi Idzanami, soţ şi soţie, care au creat insulele Japoniei, Soarele şi zeiţa solară Amaterasu, considerată strămoaşa împăraţilor japonezi şi una dintre cele mai adorate divinităţi în această ţară. în această religie nu există o fiinţă supremă, iar numărul zeilor şi semizeilor este incalculabil; nu există, de asemenea, nici cărţi sfinte, nici o confesie de credinţă unică şi nici activitate de prozelitism. Panteonul divinităţilor cuprinde împăraţi zeificaţi, eroi naţionali, divinităţi ale munţilor şi apelor, ai satelor, oraşelor etc. Odată cu proclamarea libertăţilor cultelor în Japonia, în anul 1889, ţ. dobîndeşte rangul unui cult imperial de curte şi astfel apar două subdiviziuni: ş. oficial, al templelor, care a fost religia de stat a Japoniei pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război hiondial, şi ş. sectelor (există 13 secte principale), religia indivizilor ca persoane particulare în cadrul căreia s-a dezvoltat şi o doctrină teologică ce profesează, în cadrul sectelor respective, un fel de monoteism profetic. La baza ş. de stat se afla dogma caracterului divin al împăratului („mikado"), descendent din „Dzimmu" (primul împărat cu o existenţă semilegendară) şi, 683 şti prin acesta, dirw zeiţa Amaterasu. Fiecare japonez era obligat să adere la credinţa în caracterul sacru al împăratului şi să respecte sărbătorile de stat, legate de obicei de evenimentele din viaţa împăraţilor. Cultul ş. al sectelor este mult mai dezvoltat în ritualuri şi ceremonii, deşi se caracterizează întotdeauna prin simplicitate, reducîndu-se mai ales la rugăciuni şi aducerea de jertfe în faţa imaginilor din sanctuare. Templele sînt simple iar preoţii, deşi ereditari, au un rol nesemnificativ, în raport cu cel'din alte religii. Religie prea puţin preocupată de viaţa de apoi, ş. este orientat mai ales spre reglementarea, în spiritul unei anumite etici, a vieţii pămînteşti. Odată cu secularizarea deplină a vieţii sociale, ş. se reduce tot mai mult la respectarea riturilor tradiţionale şi la practicarea unor ceremonii publice ce tind, adesea, să dobîndească un caracter laic. în ce priveşte ş. de stat, după înfrîngerea Japoniei în cel de-al doilea război mondial, prin decretul imperial de la 1 ianuarie 1946 a fost înlăturată doct,rina despre natura divină a împăratului şi s-au desfiinţat ceremoniile religioase în cinstea acestuia; de asemenea, s-a interzis educaţia religioasă a copiilor în şcoli în spiritul acestei ideologii. ŞTIINŢA. CONDUCEM! SOCIETĂŢII, studiu interdisciplinar, teoretic şi aplicativ, care, integrînd rezultatele mai multor ştiinţe (sociologia, politologia, psihosociologia organizării şi a muncii, teoria informaţiei, teoria generală a sistemelor, teoria acţiunii:, praxiologia, teoria deciziei, studierea viitorului, teoria organizării, „management44 etc.) precum şi ale filozofiei şi pornind de la modelul teoretic al sistemului social dat şi de la finalităţile social-politice şi umane specifice acestuia, elaborează criteriile de realizare eficientă a conducerii societăţii, precum şi principiile şi metodele fundamentale corespunzătoare de optimizare a acesteia. Întrucît conducerea societăţii, în ansamblul ei, este un atribut al puterii politice, ş.c.s. are un caracter de clasă, este ideologica, exprimînd poziţia şi interesele clasei sau claselor conducătoare într-o anume societate. în cadrul ş.o.s. se deosebesc următoarele subdiviziuni: 1) teoria conducerii (conceptele de bază, principii şi legi de dezvoltare, respectiv de efectuare a conducerii sociale); 2) metodologia conducerii (norme şi reguli, metode şi tehnici de conducere eficientă); 3-) tehnologia conducerii (studiul dispozitivelor tehnice de realizare a acesteia). Conducerea societăţii este o specie determinată de acţiune socială, urmărind coordonarea, integrarea tuturor activităţilor sociale în vederea înfăptuirii unui program eficient de dezvoltare şi transformare socială. Conducerea societăţii în ansamblul ei presupune, pe lîngă aspecte specifice unor anumite formaţiuni social-economice şi aspecte generale, proprii oricărui sistem social. Ştiinţa conducerii revoluţiei şi a societăţii socialiste studiază problemele conducerii — eficiente şi operative, optimale -- în condiţiile pregătirii şi înfăptuirii revoluţiei socialiste şi ale construcţiei societăţii socialiste şi comuniste, sub conducerea politică a partidului comunist. „Formarea unei concepţii clare, marxist-leniniste despre ştiinţa conducerii, constituie cerinţa esenţială pentru orice activitate de partid şi de stat... reprezintă o premisă principală a înfăptuirii cu succes a sarcinilor complexe, pe care le ridică procesul de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în ţara noastră44 (Nicolae Ceauşescu). ŞTIINŢA CONDUCERII SOCIETĂŢII SOCIALISTE, disciplină care studiază funcţia de conducere a societăţii în socialism, criteriile de eficienţă, ope-raţionalitate şi finalizare optimă a procesului de conducere a sistemului social, pe baza principiilor polkicii partidului comunist. Obiectul s.c.s.8. îl constituie conducerea ştiinţifică la nivelul sistemului de ansamblu al societăţii,, a activităţilor eficiente în cadrul tuturor domeniilor vieţii sociale, considerate în complexitatea şi 684 şti interdependenţa lor. Ş.c.s.s. este, prin natura sa, o disciplină politică. Ea abordează problemele conducerii sociale in funcţie de misiunea istorică a clasei muncitoare, de lupta pentru înfăptuirea idealurilor socialismului şi comunismului. Ea se constituie şi se dezvoltă pe baza socialismului ştiinţific, a cunoaşterii realităţilor social-is-tonce concrete din fiecare ţară. Programul Partidului Comunist Român subliniază că: „Principiile conducerii ştiinţifice a societăţii socialiste ţin seama de caracterul noii orînduiri, de necesitatea asigurării participării la conducerea vieţii economico-sociale a tuturor categoriilor de oameni ai muncii, de imperativul dezvoltării şi adîncirii democraţiei socialiste, de ţelurile fundamentale ale socialismului şi comunis-muluiu. Totodată, asigurarea unei conduceri şi planificări ştiinţifice presupune cunoaşterea temeinică a legităţilor sociale universal valabile, a legilor economice şi sociale proprii socialismului, precum şi aplicarea lor corespunzătoare condiţiilor concrete ale ţării noastre, în concordanţă cu Programul partidului. Principiile de bază ale ş.c.s.s. sînt: exercitarea rolului politic conducător în societate de către partidul comunist; participarea întregului popor la conducerea societăţii; centralismul democratic; conducerea colectivă; unitatea dintre dezvoltarea economică, perfecţionarea relaţiilor sociale şi ridicarea bunăstării poporului; unitatea dialectică a factorilor interni şi externi ai construcţiei noii orînduiri. Ca disciplină socială şi politică autonomă şi unitară, ş.c.s.s. se constituie în nemijlocită şi indisolubilă legătură cu experienţa practică a activităţii de conducere în societatea socialistă, asimilînd, totodată, cele mai moderne cuceriri ale disciplinelor cu caracter acţionalist şi operaţional din ştiinţa contemporană. ŞTIINŢA DESPRE ŞTIINŢĂ, disci- plină ştiinţifică al cărei obiect îl constituie ştiinţa ca fenomen social, studiind dezvoltarea şi structura ştiinţei, orga- nizarea ei, locul şi rolul ei în societate, optimizarea cercetării ştiinţifice etc. Ş. despre ş. este, prin urmare, o disciplină complexă, de sinteză, care se sprijină pe date din istoria, filozofia, sociologia, metodologia ştiinţei şi care aruncă o punte între ştiinţele naturale, exacte, şi ştiinţele sociale şi umane, între disciplinele ştiinţifice pozitive şi cele ideologice, între teoria şi practica organizării şi politicii ştiinţei. Rolul ş. despre ş. creşte în mod deosebit în societatea contemporană, în care ştiinţa a devenit o forţă nemijlocită de producţie, şi mai ales în socialism, ştiinţa reprezentînd una dintre pîrghiile cele mai importante de transformare revoluţionară a societăţii. Sin. scientolo-gie; scientică. ■ ŞTIINŢA ISTORIEI, v. ISTORIE. ŞTIINTA MORALEI, v. MORALĂ; MORAVURI. ŞTIINŢA POLITICĂ, ramură a ştiinţelor sociale care se ocupă cu studiul fenomenului politic, al organizării politice a societăţii. Preocuparea pentru studiul sistematic al fenomenelor politice s-a afirmat încă din antichitate, putîndu-se distinge în istoria ideilor politice, un curs progresiv al constituirii şi dezvoltării ş.p. ca domeniu distinct al cunoaşterii fenomenelor sociale. Ea s-a dezvoltat multă vreme înăuntrul filozofiei (ca filozofie politică), îmbinînd (în grade diferite) procedee speculative proprii acesteia cu studiul fenomenelor politice prin metodele ştiinţei. Aristotel, Machiavelli, Bo-din, ’ Hobbes, Spinoza, Montesquieu etc. punctează momente principale ale acestui proces. Apariţia concepţiei lui Marx a avut un rol revoluţionar în dezvoltarea ş.p. Rupînd cu tradiţia speculativă, socialismul ştiinţific a orientat, pe baza concepţiei materia-list-istorice, cercetările politice spre analiza multilaterală a proceselor reale; el a clarificat esenţa şi legitatea politicului, dezvăluind interacţiunea sa dialectică cu structura economică şi 685 şti de clasă a societăţii. Prin aceasta» so-cialismul ştiinţific a conferit un conţinut autentic ştiinţific categoriilor tradiţionale ale politicii, elahorînd categorii noi, dintre care unele cu caracter general, iar altele ca rezultat nemijlocit al generalizării luptei de clasă a proletariatului, a practicii social-politice a mişcării socialiste şi comuniste. Stadiul contemporan al ş.p. este legat de înnoirile metodologice produse în cîmpul cercetării fenomenelor sociale şi de trăsăturile noi generate de procesul dialectic al diferenţierii şi integrării ştiinţelor. Cercetările de ş.p. au luat mare amploare încă spre sfîrşitul secolului trecut în S.U.A., iar în Europa, mai ales după al doilea război mondial. Cu toate acestea, ş.p. continuă să ridice numeroase probleme. Unii îi contestă chiar legitimitatea, în favoarea sociologiei politice (G. Bouthoul, 'W. G. Runciman ş.a.), iar cei care o acceptă nu sînt de acord în privinţa problemelor fundamentale ale orientării ei. în rîndul politologilor ne-marxişti, opiniile asupra obiectului ş.p. oscilează între două poziţii extreme: unii postulează ca obiect statul (M. Pr61ot, J. Dabin, A. de Grazia etc.), iar alţii fenomenul social al puterii (G. Catlin, Ch. Merriam, H. Lasswell, W.A. Robson, M. Duverger, J. Mey-naud, G. Yedel, C.J. Friedrich, O.K. Flechtheim etc.), manifestîndu-se însă şi poziţii intermediare, care tind să-l limiteze la domeniul puterii politice (R. Aron, G. Burdeau, H.J. Morgen-thau etc.). Ş.p. se distinge de celelalte ştiinţe sociale cu caracter politic, prin unghiul de abordare specializat, prin intenţionalitatea ei de a formula judecăţi de reflecţie şi de apreciere proprii, aşupra fenomenului, procesului, relaţiei politice în cauză. In perspectiva concepţiei marxiste, obiectul ş.p. este considerat a fi suprastructura politică, în ansamblul laturilor sale ideologice (şi social-psihologice), relaţionale şi instituţionale, precum şi acţiunea politică, privite în determinarea şi finalitatea lor social-istorică. Cu alte cu- 686 vinte, în problemele ş.p., punctul de vedere marxist cere îmbinarea organică a practicii cu teoria, susţine explicaţia ştiinţifică, întemeiată pe generalizarea teoretică a rezultatelor cercetării faptice, orientarea acţiunii politice pe baza aprofundării studiului legităţilor obiective şi a formelor lor concret-is-torice de manifestare. în privinţa statutului epistemologic al ş.p., politologii nemarxişti oscilează între scientismul de factură pozitivistă şi normaţi vismul de coloratură etică-filozofică, între empirismul radical şi tendinţa reflexivă, proprie vechii filozofii politice, cu unele orientări care revendică, în modalităţi diferite, unitatea cercetării empirice cu elaborarea teoretică. Politologii marxişti subliniază necesitatea unităţii dintre empiric şi teoretic în ş.p. şi totodată a îmbinării preocupării de explicaţie a fenomenelor politice, prin legitatea lor, cu aceea a orientării prin predicţie a acţiunii politice. Această diversitate de poziţii se oglindeşte şi în principalele orientări din ş.p. contemporană (instituţio-nalismul, behavioralismul> structuralismul, formalismul, analiza semantică etc.), care conferă acesteia un caracter neunitar; la baza lor stau atît cauze de ordin social, cît şi rădăcini de ordin gnoseologic. Eforturile de apropiere a poziţiilor divergente sînt sprijinite de instituţionalizarea la scară internaţională (prin Asociaţia internaţională de ştiinţă politică — A.I.Ş.P.—, fundată în 1949 pe lîngă UNESCO), a cercetărilor de ş.p. în România s-a creat în 1968 Asociaţia română de ştiinţe politice, afiliată la A.I.Ş.P., menită să stimuleze cercetarea politologică şi să intensifice prezenţa ş.p. româneşti pe plan internaţional, iar în cadrul Academiei.de ştiinţe sociale şi politice fiinţează, din anul 1970, Secţia de ştiinţe politice. în acest domeniu au apărut lucrări ca: O. Trăsnea, „Ştiinţa politică. Studiu istorico-epistemologic" (1970); D. Mazilu, „Funcţiile statului socialist" (1972); O. Trăsnea, „Curente şi tendinţe în politologia contemporană" (1972); Co- lectiv (Şt. Pascu, Al. Szab6, R. Morar, L. Pop), „Politică, ştiinţă, conducere" (1972); Aneta Busuioc, „Politicul şi conducerea societăţii" (1973); Gh. Moca, „Suveranitatea de stat" (1973); Colectiv (O. Trăsnea, M. Voi-culescu — coord. —, I. Pietraru, I. Rădulescu, I. Benditer, A. Huszâr, Olivia Glătici, M. Neagu, M. Petrescu, M. Nedelea, S. Brucan, L. Lorincz, C. Cuciuc, F. Mahler, I. Mitran), „Studii de ştiinţă politică" (1973); Elena Florea, „Naţiunea română şi socialismul" (1974); Colectiv (I. Surpat — sub red. —, I. Nicolae, V. Coltofeanu, D. Mazilu, Maria Popescu, Gh. Berescu, V. Popescu), „Clasa muncitoare, forţa conducătoare în România socialistă" (1974); N. Kallos, „Politica — o ştiinţă", în lb. maghiară (1975); „Sociologie, politică, ideologie" (1975); O. Trăsnea, „Probleme de sociologie politică" (1975); Academia „Ştefan Gheorghiu", „Dicţionar politic"; V. Secăreş, „Polemo-logia şi problemele păcii" (1976); Colectiv (P. Ciuhureanu — coord. —, Al. Bolintineanu, O. Bădina, I. Tutoveamv T. Grozea, C. Soare, E. Glaser, C. Antip, E. Bantea, I. Cernat, R. Duma, V. Secăreş, Gh. Stănciulescu, S. Brucan, Al. Ghel-megeanu, E. Stanisla, C. Morariu), „Studii social-politice asupra fenomenului militar contemporan", voi. I-V (1971-1976); Colectiv (I. Mitran, D. Mazilu — coord.—, I. Rădulescu, I. Ceterchi, P. Berar, D. Ma-rin&scu, G. Antoniu, Elena Florea, C. Vlad, C. Olteanu, I. Ceauşescu, M. Maliţa), „Statul socialist român în etapa actuală" (1976); Colectiv (Şt. Andrei, N. Ecobescu, V. Duculescu, M. Maliţa, S. Celac, C. Ene, T. Che-beleu, I. Olteanu, M. Chirilă, C. Moi-suc, C. Fota, I. Şalapa, C. Kiriţescu, M. Gheorghiu, I. Ceterchi, N. Androne, I. Cloşcă, D. Mazilu, E. Glaser, V. Nicolaescu, C. Giubotaru, I. Voicu), „Către o nouă ordine internaţională" (1976); M. Petrescu, „Partide, clase, naţiuni" (1977); Elena Florea, jIndependenţa şi suveranitatea, concepte şti politice contemporane" (1977); Colectiv (O. Trăsnea, N. Kallos, coord.), „Mică enciclopedie de politologie" (1977). Sin. politologie. ŞTIINŢĂ, ansamblu sistematic de cunoştinţe teoretice veridice despre natură, societate şi gîndire. Aplicaţiile practice ale ş. includ dezvoltarea producţiei materiale, apărarea şi perfecţionarea fiinţei umane, transformarea relaţiilor sociale. Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de cunoaşterea empirică prin aceea că urmăreşte studierea legilor cave guvernează faptele, pe baza acestora elaborîndu-se previziuni ştiinţifice. Cunoştinţele referitoare la un anumit domeniu al realităţii * se încheagă într-o ş. numai atunci cînd ele sînt reunite, pe baza aceloraşi principii şi legi, îritr-o teorie închegată. în cadrul ş. se disting următoarele elemente structurale: materialul faptic, rezultatele observaţiei, ale experimentelor; ipotezele (care pot fi confirmate sau infirmate ulterior); rezultatele generalizării materialului faptic, exprimate în noţiuni, legi, teorii, confirmate de practică; concepţia generală asupra unui anumit domeniu al realităţii; metode specifice şi generale de cercetare a realităţii (metodologia) ; interpretări teoretice generale (filozofice) ale rezultatelor ştiinţifice. Ş. reprezintă una din formele fundamentale ale conştiinţei sociale în care predomină funcţia cognitivă a cugetării umane dar, deşi luată în ansamblul ei, nu are caracter de clasă, nu este o formă re-flexiv-ideologică a conştiinţei sociale, prin componenta ei interpretativă (mai ales în ş» sociale) are puncte de contact cu suprastructura ideologică. Ş. se află în raporturi coroiaţive cu filozofia. Pe de o parte, filozofia materialistă, legată prin însăşi esenţa ei de ş., se îmbogăţeşte neîncetat cu rezultatele acesteia, îşi schimbă forma odată cu fiecare cotitură importantă în ş. naturii şi sociale; pe de altă parte, ca teorie cuprinzătoare despre legile şi 687 şti trăsăturile cele mai generale ale realităţii, ea oferă şi* concepţia teoretică generală şi metoda comună, principiile metodologice generale de cercetare. Atît ş., cît şi arta, reprezintă o reproducere (reflectare) generalizată a realităţii obiective; dar, în timp ce ş. tinde principial către eliminarea oricărui element subiectiv, din conţinutul ei cognitiv, arta reflectă realitatea raportată la om şi, de aceea, subiectivitatea umană este prezentă structural, prin esenţă, în orice o-peră de artă. Ş. redă generalul sub forma abstracţiilor, a noţiunilor, în timp ce arta redă generalul în unitatea sa nemijlocită cu individualul, sub forma imaginii artistice. Ş. este opusă, prin însăşi esenţa sa, religiei — reflectare mistificată a realităţii, întemeiată pe credinţă. In timp ce ş. este instrumentul dominaţiei omului asupra realităţii, religia este expresia neputinţei sale, oglindirea fantastică a dominaţiei forţelor oarbe ale naturii şi societăţii asupra lui. Dezvoltarea ş. a fost determinată înainte de toate de nevoile producţiei materiale (ş. naturii) sau ale practicii social-politice (ş. sociale), legătura ş. cu practica putînd fi însă mijlocită în ştiinţele naturii şi sociale (de ex.: fizica, chimia, biologia, sociologia) sau nemijlocită, în ştiinţele cu caracter acţionai (de ex., în ştiinţele tehnice, agronomice, medicale). Progresul ş. a fost stimulat sau frînat de nivelul tehnicii, de interacţiunea cu alte forme ale conştiinţei sociale, îndeosebi cu filozofia şi cu religia, de factori politici (de ex., intervenţia statului), de nivelul învăţămîntului, de activitatea culturală şi ideologică etc. în afară de conexiunile sale cu practica, în dezvoltarea ş. acţionează şi legile ei interne, logica sa proprie, transmiterea valorilor sale de la o epocă la alta, cooperarea în munca de cercetare, ş. bucurîndu-se, ca şi celelalte forme ale conştiinţei sociale şi uneori chiar în mai mare măsură decît ele. de o independenţă relativă în raport cu existenţa socială. Drumul general al cunoaşterii ştiinţifice este acela al trecerii de la fenomen la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la o alta mai profundă. Ş. progresează astfel, prin intermediul unei succesiuni de adevăruri relative către o cunoaştere tot mai adînca şi mai cuprinzătoare a lumii obiective, apropiindu-se la infinit, asimptotic, de adevărul absolut. Istoriceşte, ş. a apărut prin demitizarea cunoştinţelor despre univers şi constituirea primelor filozofii materialist-naive (de ex., Şcoala din Milet), care cuprindeau încercări de explicare naturală a fenomenelor fizice, meteorologice, biologice etc. Dezvoltarea multor ş. parcurge o etapă descriptivă, o etapă experimentală (în care se accentuează „cuantificarea" şi „matematizarea") şi o etapă axio-matic-deductivă. Din alt punct de vedere, etapele dezvoltării ş. pot fi caracterizate prin alternanţe de cercetare predominant analitică şi predominant sintetică. în sfîrşit, deosebim o perioadă în care domină metoda metafizică şi alta (începînd din sec. 18) în care se impune tot mai mult metoda dialectică (v. şi evoluţionism). Ş. contemporană se caracterizează printr-o dezvoltare în ritm accelerat, prin transformarea ei progresivă într-o forţă nemijlocită de producţie, printr-o diferenţiere tot mai pronunţată într-un evantai complex de ş. particulare, proces dublat totodată de o tendinţă accentuată de integrare a rezultatelor acestora, mediată de constituirea unor ştiinţe de sinteză (de ex., cibernetica, teoria generală a sistemelor), de apariţia unor ş. „de graniţă“ (de ex., biochimia, biofizica, chimia, fizica) precum şi de ampla dezvoltare a cercetărilor interdisciplinare şi multi-disciplinare. Asistăm, de asemenea, şi la un proces de unificare a tendinţelor de proliferare a metodelor formale cu 688 tendinţele tot mai accentuate de aplicabilitate a cunoaşterii ştiinţifice, cercetărilor a fundamentale cu cele aplicative. în direcţia acţiunii procesului de integrare a ştiinţelor, metodele proprii unor ş. se aplică tot mai frecvent şi mai fecund în alte ş., iar matematica, în calitatea ei de ştiinţă generală — 704 EXPRESII Şl LOCUŢIUNI AB AUCTORITATE (ARGUMEN-TUM) (lat.). Argumentul autorităţii, mod de argumentare prin care se invocă în favoarea unei afirmaţii faptul că este afirmaţia unei persoane cu autoritate şi prestigiu în opinia comună şi implicit în cea a oponentului. AB ESSE AD POSSE VALET CONSEQUENTIA (lat.). Consecinţa de la „a exista" la „a putea exista" este valabilă. Una dintre „consecinţele formale" ale logicii scolastice, conform căreia dintr-o propoziţie de existenţă se poate deduce una care afirmă posibilitatea acelei existenţe. V. A POSSE AD ESSE NON VALET CONSEQUENTIA. AB INVIDIA (ARGUMENTUM) (lat ). Argumentul urii, falsă demonstraţie menită, sub pretextul apărării adevărului, să stîrnească ura activă împotriva părerilor altora sau să-i compromită pe nedrept (Wolff). AB OPPORTERE AD ESSE VALET CONSEQUENTIA (lat.). Consecinţa de la necesar la existent este valabilă Una dintre „consecinţele formale“ ale logicii scolastice, conform căreia inferenţa de la necesar la existent este validă. AB UNIVERSALI AD PARTICULARE VALET CONSEQUENTIA (laţ.). Consecinţa de la universal la particular este valabilă. Una dintre „consecinţele formale" ale logicii scolastice, pe care dealtfel se întemeiază orice silogism. Cu anumite restricţii, contrariul este 707 locuţiuni valabil în logica cuantificării (regula instanţierii). ACCIDENS INSEPARABILE (lat ). Accident inseparabil. Este un accident al individului „care are cauză permanentă în subiect" (Thomas). V. AC-CIDENS SEPARABILE. ACCIDENS SEPARABILE (lat ). Accident separabil. Este un accident al injdividului „care nu are cauză .permanentă în subiect, ca, de exemplu, faptul de a şedea sau a umbla" (Thomas). V. ACCIDENS INSEPARABILE. A CONTRARIO (ARGUMENTUM) (lat.). Mod de argumentare analogică prin conchidere de la contrariu (a contrario) la contrariu: dacă lui A îi corespunde B, lui non-A este probabil să-i convină non-B. V. A FORTIORI şi A PARI. ACTIO (lat.). Acţiunea săvîrşită de un agent, activitatea agentului; i se opune PASSIO (v.). ACTIONES SUNT SUPPOSITORUM (lat.). Acţiunile sînt ale individului care le sâvîrşeşte. în scolastică se exprima astfel caracterul de totalitate substanţială şi concretă a agentului individual: cel care acţionează este el, ca entitate integrală, nu facultăţile sale. ACTUS EST PRIOR POTENTIA (lat ). Actul este anterior potenţei (virtualităţii). Propoziţie aristotelico-scolastică exprimînd prioritatea necesară (ontologică sau gnoseologică) a actului asupra potenţei. AD (PER) ABSURDUM (DEMON-STRATIO sau REDUCTIO) (lat ). La (prin) absurd. Raţionament sau argu- 708 mentare prin reducere la .absurd (sau la imposibil), care dovedeşte adevărul unei propoziţii prin falsitatea evidentă a unei consecinţe rezultînd din propoziţia contradictorie. Reducerea la absurd este, la rîndul ei, un raţionament care duce la respingerea unei aserţiuni arătînd că ea ar duce la o consecinţă cunoscută ca falsă sau contrarie însăşi ipotezei de la care se porneşte. V. AD (PER) IMPOSSIBILE. ADAEQUATIO REIETINTELLECTUS sau RERUM ET RATIONIS (lat ). Adecvarea dintre lucru(ri) şi intelect sau raţiune. Reprezintă definiţia adevărului la Thomas d’Aquino (intelectul există pentru a cunoaşte ceea ce există, iar ceea ce există, există pentru a fi cunoscut de intelect). AD ALIQUID (lat.). Prin raport la ceva. V. PROS TI. AD HOMINEM (ARGUMENTUM) (lat.). Privitor la omul (cu. care se discută). Mod de argumentare datînd din sec. 17 şi constînd în a-i opune adversarului consecinţele care rezultă din tezele cele mai puţin probabile admise de acesta sau, în sens mai larg, detalii specifice doctrinei sau individualităţii acestuia. Alte tipuri de argumentare cu referinţă strictă la adversar sînt cele numite AD IGNORATIAM (v ), AD VERE-CUNDIAM (v.). ADIAFORfA (gr.). Indiferenţă. Termen curent în filozofia stoică, cinică şi sceptică exprimînd indiferenţa înţeleptului faţă de tot ceea ce, bun sau rău, este exterior virtuţii şi ca atare neutru prin raport la ea, moralmente indiferent (adidforon); în filozofia sceptică termenul are şi accepţiunea de neutralitate cognitivă care duce la abţinerea metodică. V. EPOCH& locuţiuni A DICTO SECUNDUM QUID AD DICTUM SIMPLICITER NON VALET CONSEQUENTIA (lai.) Inferenţa de la o afirmaţie relativă la una absolută nu este valabilă. Una dintre „consecinţele formale" ale logicii scolastice: întrebuinţarea în concluzie, în sens absolut, a unui termen care nu intră în premise decît în sens condiţionat sau relativ. Y. SECUNDUM QUID şi SIMPLICITER. AD 1GNORANTIAM (ARGUMENTUM) (lat.). Mod de argumentare constînd în a cere de la adversar fie să accepte dovada propusă, fie să aducă una mai bună (Locke). AD IMPOSSIBILE (DEMONSTRATIO sau REDUCTIO). Y. AD ABSURDUM. AD 1UDICIUM (ARGUMENTUM) (lat.). Mod de argumentare constînd „în folosirea dovezilor scoase din unul dintre fundamentele cunoaşterii sau probabilităţii" (Locke). AD REM (ARGUMENTUM) (lat.). Mod de argumentare care nu depăşeşte limitele intrinseci ale obiectului disputei (res)t cum fac argumentaţiile de tipul AD HOMINEM (v). AD VERECUNDIAM (ARGUMENTUM) (lat.). Mod de argumentare în care se recurge la respectul (ad vere-cundiam) adversarului pentru opinia unui om sau a unor oameni care au dobîndit reputaţie în ochii opiniei comune (Locke). A FORTIORI (lat.) [Dintr-un motiv] mai puternic, cu atît mai mult. Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat pentru un caz se extinde lălăit caz, care prezintă, faţă de primul, motive mai puternice de a fi „cu atît mai adevărat". V. A PARI şi A CONTRARIO. AFFIRMATIO EST PRIOR NEGAŢI ONE (lat.). Afirmaţia are prioritate asupra negaţiei. Enunţ scolastic conform căruia o negaţie se poate întemeia doar pe o instituire prealabilă a faptului pozitiv de negat. AGERE SEQUITUR ESSE. V. OPERĂRI SEQUITUR ESSE. AGNOSlA (gr.). Atitudinea celui care afirmă, ca Socrate, că singurul lucru pe care îl ştie este că nu ştie nimic; mai tîrziu, scepticul Arcesilaos a profesat ideea că nu ştie nici măcar atît. AKATALEPSlA (gr.). Termen al scepticismului grec care exprimă imposibilitatea şi deci abţinerea de a exprima o judecată certă, fie ea negativă sau pozitivă. V. EPOCHfi. AMBRAE AFFIRMANTES NEQUE-UNT GENERARE NEGANTEM (lat ). Cînd amîndouâ premisele sînt afirmative, ele nu pot produce o concluzie negativă; regulă scolastică a silogismului. AMICUS PLATO SED MAGIS AMICA VERITAS (lat.). îmi este prieten Platon, dar mai prieten îmi e adevărul. Traducerea unei afirmaţii a lui Aristotel din Etica Nicomahică reprodusă de Ammonius în Viaţa lui Aristotel. AMOR PEI 1NTELLECTUALIS (lat ). Iubirea intelectuală de Dumnezeu (Spinoza). Nu este un*afect sau o pasiune, o experienţă umană pasivă ori efemeră, ci beatitudinea cognivită a minţii (considerată sub speciae aeternitatis) care îl contemplă pe Dumnezeu drept cauză eternă; este identică cu iubirea infinită cu care Dumnezeul spinozian se iubeşte pe el însuşi şi, implicit, pe oameni. AMOR FATI (lat.). Dragostea de pro-priul destin (Nietzsche). Implică nu 709 locuţiuni numai a suporta ceea ce, în mod necesar, ai avut sau ai de suportat, ci şi a-1 accepta în toate formele şi a-1 iubi. ANALOGON RATIONIS (lat ). [Memoria] este analogul raţiunii. După Leibniz, secvenţele reprezentării evocative a memoriei reproduc, în succesiunea lor, succesiunea desfăşurării ideilor. ANALYSIS SITUS (lat.). Analiza poziţiei: numele mai vechi al topologiei. ANÂMNESIS (gr.). Reamintire. La Platon, explicaţia cunoaşterii a priori a realităţilor nesensibile prin reamintirea lor dintr-o existenţă anterioară. ANTECEDENS (lat.). Termen antecedent. Antecedentul logic este cel din care rezultă sau decurg, drept consecinţe, alte propoziţiuni. Antecedentul ontologic, este, în principiu, o existenţă cronologic anterioară alteia, ceea ce implică şi o parte dintre relaţiile cauză-efect. V. şi ANTE REM. ANTE REM, IN RE, POST REM (lat ). lnainte( în, după ceva. Formule scolastice referitoare la problema universalilor; ante-rem: universaliile există în spiritul divin, in re, ca esenţă formală sau individuala, post rem în spiritul uman sau a) ca simple nume (flatus vocis) în nominalism şi b) ca realitate conceptuală (în realism sau conceptualism). ĂNTHBOPOS PANTON MfiTRON (gr.). Omul este măsura tuturor lucrurilor (Protagoras). V. HOMO MENSU-RA OMNIUM. Anthropos physei zdoN pou- TIK6N (gr.). Omul este prin natura lui o fiinţă socială (Aristotel). ANT1QUITAS SAECULI IUYENTUS MUNDI (lat.). Vechimea veacului, tinereţea lumii (Bacon). APAGOGE (gr.). în logica aristotelică: a ) silogism a cărui premisă majoră este certă, dar a cărei premisă minoră este doar probabilă; b) metodă a demonstraţiei indirecte, în care valabilitatea unei concluzii se stabileşte prin asumarea contradictoriei sale şi prin demonstrarea faptului că din aceasta decurg consecinţe imposibile sau inacceptabile. A PARI (ARGUMENTUM) (lat ). [Dintr-un motiv ] egal, deopotrivă. Mod de argumentare prin care ceea ce e demonstrat pentru un caz se transferă la un altul, care are raţiuni identice sau analogice, adică de aceeaşi forţă, de a fi adevărat. V. A FORTIORI şi A CONTRARIO. APORIA (gr.). Lipsă de resurse: dificultate, impas, perplexitate. Termenul e strîns legat de mersul discuţiei din dialogurile platoniciene şi desemnează adesea incapacitatea de a decide între două argumentări contradictorii. A POSSE AD ESSE NON VALET CON-SEQUENTIA (lat.). Consecinţa de la „a putea exista" la „a exista" nu este valabilă. V. AB ESSE AD POSSE VALET CONSEQUENTIA, r ARCELE (gr.). Început, substanţă ultimă sau fundamentală, principiu (ontologic sau logic). ARGUMENTA PONDERANTUR NON NUMERANTUR (lat.). Argumentele se ctntăresc, nu se numără. ARGUMENTUM ACHILLEUM (lat.) Argumentul ahileic, al doilea argument enunţat de Zenoii din Eleea 710 locuţiuni împotriva realităţii mişcării, socotită de el logic imposibilă: cel mai încet (broasca ţestoasă) nu poate fi întrecut în fugă de cel mai iute (Ahile) dacă distanţa dintre ele este considerată nu numai infinit divizibilă, ci şi infinit împărţită în act, discretă, discontinuă. ARS COMBINATORIA (lat ). Ştiinţa combinatorie. V. CHARACTERISTICA UNIVERSALIS şi MATHESIS UNI-VERSALIS. ASEITAS (lat.). Aseitate. în scolastica tîrzie, caracterul unei entităţi care are în ea însăşi cauza şi principiul propriei sale existenţe. A TUTO (ARGUMENTUM) (lat ). Mod de argumentare analogică întemeiat pe transferul de certitudine de la ceea ce este sigur (a tuto) la ceea ce nu are acelaşi grad de certitudine. AURA VITALIS (lat.). Suflul vital Termen folosit de van Helmont pentru a desemna forţa care însufleţeşte, mişcă şi ordonează elementele corporale. AUT6MATON (gr.) Spontaneitate. Cauză accidentală. La Aristotel, se deosebeşte de T^Clrfi (v.) prin faptul că desemnează o cauză eficientă accidentală străină de orice deliberare raţională şi ca atare proprie fenomenelor naturale sau fiinţelor iraţionale. AUT0S fiPHA (gr ). V. EPSE DIXIT. AUT SEMEL AUT 1TERUM MEDIUS GENERALITER ESTO (lat.). Termenul mijlociu să fie luat eel puţin o dată cu toată extensiunea sa; regulă scolastică a silogismului. BACULINUM (ARGUMENTUM) (lat ). Argumentul biteit prin care s-ar dovedi existenţa lumii exterioare lovind pă-mîntul cu o bîtă. Ironic, semnifică folosirea forţei în locul oricărui alt argument. BELLUM OMNIUM CONTRA OMNES (lat.). Războiul tuturor împotriva tuturor. După Hobbes, aceasta este condiţia presupusă a comunităţii umane în starea ei naturală, adică, în sens iusnaturalist, presocială sau prepoli-tică. CAUSA ACCIDENTALIS. V. CAUSA INSTRUMENTALII CAUSA AEQUAT EFFECTUS (lat ). Cauza este egală cu efectul. Denumire a unei erori logice constînd în identificarea cauzei cu efectul. CAUSA ADDUCTIVA. V. CAUSA INSTRUMENTALII CAUSA CAUSAE EST ETIAM CAUSA CAUSATI (lat.). Cauza cauzei este considerată, în filozofia scolastică, totodată şi cauza efectului acelei cauze atîta vreme cît, în seria de la cauza primă la un efect dat, nu intervine un punct de nedeterminare prin raport la cauza primă. CAUSA CESSANTE CESSAT EFFECTUS (lat.). Cînd încetează cauza, încetează şi efectul (Thomas şi, în genere, scolastica). CAUSA EFFICIENS (sau AGENS) (lat.). Cauză eficientă (sau activă). Unul dintre cele patru tipuri de cauze definite de Aristotel, cel mai apropiat de sensul modern al cuvîntului căuză: cauza eficientă este anterioară şi extrinsecă efectului său, care reprezintă o nouă determinare substanţială sau accidentală a* corpului asupra căruia s-a exercitat cauza eficientă. V. CAUSA 711 locuţiuni FINALIS; CAUSA FORMALIS; CAUSA MATERIALI». CAUSA EQUIVOCA (lat.). în terminologia scolastică denumeşte cauza al cărei efect face parte din altă specie decît ea; este vorba în special de agentul divin; cauza care poate determina mai multe efecte sau consecinţe. V. CAUSA UNIVOCA. CAUSA EST PRIOR SUO EFFECTU (lat.). Cauza este (potenţial)'anterioară efectului. Acest principiu a fost înţeles încă din scolastică nu numai în sensul antecedenţei temporale, ci şi în acela al priorităţii prin natura sa, existenţa efectului depinzînd de existenţa cauzei, în raportul de prioritate de la activ la pasiv. V. şi NEC OPORTET OMNEM CAUSAM EFFECTUM DU-RATIONE PRAECEDERE, SED NATURA TANTUM. CAUSA FINALIS (lat.). Cauză finală. Unul dintre cele patru tipuri de cauze definite de Aristotel: este cauza eficientă, şi ca atare tot extrinsecă, care îşi produce efectul în funcţie de un scop determinat, scop care preexistă în cauză. V. CAUSA EFFICIENS; CAUSA FORMALIS; CAUSA MATE-RIALIS. CAUSA FORMALIS^ (lat.). Cauză formală. linul dintre cele patru tipuri de cauze definite de Aristotel şi împreună cu causa materialis (v.), una dintre cele două cauze intrinsece efectului; ea reprezintă ceea ce dă efectului individualitatea lui specifică hic et nune (v.) în calităţile şi activităţile acestuia. V. CAUSA EFFICIENS; CAUSA FINALIS; CAUSA MATERIALIS. CAUSA IN ACTU EST SIMUL CUM EFFECTU IN ACTU (lat.). Cauza în 712 act este simultană cu efectul în act. Formulare scolastică compatibilă cu CAUSA EST PRIOR SUO EFFECTU (v.) pentru că, oricare ar fi raportul de prioritate dintre cauză şi efect, trecerea lor în act trebuie considerată simultană. Altfel s-ar trece din actual în virtual. CAUSA INDIRECTE AGENS. V. CAUSA 1NSTRUMENTALIS. CAUSA IN STRUMENTALIS (lat). Cauză instrumentală, ceea ce este cauză în virtutea unei CAUSA PRIN-CIPALIS (v.) căreia îi serveşte drept instrument de exercitare. în această ambianţă terminologică întîlnim CAUSA ADDUCTIVA, cauza care aduce în act cauza principală, CAUSA INDIRECTE AGENS, cauză acţionînd indirect, CAUSA ACCIDENTALIS, cauză accidentală (Thomas) etc. CAUSA MATERIALIS (lat.). Cauză materială. Unul dintre cele patru tipuri de cauze definite de Aristotel şi, împreună cu causa formalis (v.), una dintre cele două cauze intrinsece efectului; ea reprezintă elementul remanent şi cantitativ în trecerea de la o stare la alta. V. CAUSA EFFICIENS; CAUSA FINALIS; CAUSA FORMALIS; HYPOKEIMENON. CAUSA OCCASIONALIS (lat.). Cauza ocazională. în toate doctrinele ocazio-naliste (empiriste sau nu), care substituie conceptului de cauză în sens determinist pe acela de ocazie (circumstanţă antecedentă), ocaziile care se repetă regulat capătă numele de cauze ocazionale. CAUSA PER ACCIDENS (lat ). Cauză accidentală, adică una care produce un efect în virtutea unei alte cauze, locuţiuni deci un efect care nu decurge din ea per se. V. CAUSA PER SE. CAUSA PER SE (lat.). în terminologia • scolastică, cauză prin sine, adică cea care, prin propria ei natură, este destinată unui anumit efect. V. CAUSA PER ACCIDENS. CAUSA PRIMA (lat.). Cauză primă, termen scolastic de origine aristotelică care desemnează cauza absolută, cea care nu are la rîndul ei cauză, este doar cauză fără a fi efect. V. PRIMUM MO-VENS. CAUSA PRINCBPALIS (lat ). Cauză principală; în scolastică i se opune lui CAUSA 1NSTRUMENTALIS (v ). CAUSA SUI (lat.). Cauză a sa însăşi. Expresia datează din sec. 12 şi indică o realitate independentă, absolută, principiu şi cauză a propriei sale existenţe. Concept important la Descartes, Spinoza şi Hegel, constant folosit pentru a defini necesitatea şi totodată libertatea absolută şi necondiţionată. Etica lui Spinoza începe tocmai cu această definiţie: Per causam sui intelligo id cuius essentia involvit existent iam; sive id cuius natura non potest concipi nisi existens „înţeleg prin «cauză a sa însăşi» ceva a cărui existenţă implică existenţa; sau ceva a cărui natură nu poate fi concepută decît ca existînd“. CAUSA UNIVOCA (lat.). în terminologia scolastică, denumeşte cauza al cărei efect face parte din aceeaşi specie cu ea, atît cauza cît şi efectul fiind în acest caz entităţi individuale; cauză care determină un singur efect sau o singură consecinţă. V. CAUSA EQUIVOCA. CHARACTERISTICA UNIVERSALIS (lat.). Sistem de simboluri (characte-res). Leibniz, ca precursor al logicii moderne şi al calculului propoziţiilor, aspira la constituirea unei ars charac-teristica sau combinatoria ori a unei speciosa universalis, o limbă raţională universală folosind simboluri formale ale oricărui enunţ. V. MATHESIS UNIVERSALIS. CIRCULUS EV DEFINIENDO (lat ). Definiţie circulară. V. CIRCULUS VI-TIOSUS 2. CIRCULUS IN PROBANDO (lat). Demonstraţie circulară. V. CIRCULUS vmosus 1. CIRCULUS MATERLALIS (lat ). Cerc solid. Operaţie logică regresivă care constă în trecerea de la cunoaşterea virtuală a întregului la cunoaşterea actuală a părţilor pentru a ajunge apoi la cunoaşterea actuală a întregului însuşi (Rosmini). CIRCULUS VITIOSUS (lat.). Cerc vicios. 1. Demonstraţie în care premisele conţin deja concluzia de demonstrat, astfel că se demonstrează afirmaţia A cu ajutorul afirmaţiei B şi apoi B cu ajutorul lui A, printr-o întoarcere circulară la punctul de pornire. 2. Definiţie circulară care are un definiens presupus de definiendum. V. PETI-TIO: PRINCIPII. CLINAMEN (lat.). Deviaţie, schimbare spontană a direcţiei unui atom în cursul căderii sale rectilinii şi verticale în vid (Epicur, Lucreţiu). COGITO ERGO SUM (lat ). Gîndesc, deci exist (Descartes). Formulă sintetică exprimînd autoevidenţa existenţială a subiectului gînditor, adică cerţi- 713 locuţiuni tu di nea subiectului gînditor despre propria lui existenţă* eomCIDENTIA OPPOSITORUM (lat ). Coincidenţa contrariilor (Nicolaus Cusanus, Reuchlin, GiordanO Bruno). Exprimă transcendenţa şi infinitatea divinităţii, în a cărui unitate ar coincide indisociabil maximul şi minimul, totul şi nimicul, crearea şi creatul, complicaţia şi explicaţia. CONCEDO CONSEQUENTIAM (lat ). Admit consecinţa. în disputele scolastice, recunoaşterea adevărului concluziei unui silogism. CONCEDO MAIOREM (lat ). Admit premisa majoră (a unui silogism). V. CONCEDO CON SEQUENTIAM. CONDITIO SINE QUA NON (lat ). Condiţie necesară într-o demonstraţie, de care depinde întreaga ei validitate. CONSENSUS GENTIUM (lat). Consensul [tuturor] oamenilor. Consens universal, consimţămînt unanim asupra adevărului unei afirmaţii; este admis, în măsură mai mare sau mai mică de unii gînditori drept criteriu, garanţie sau dovadă de adevăr (Aristotel, stoicii, eclecticii antici^); filozofia modernă, începînd cu Descartes, instituie o critică radicală a valorii de adevăr a consensului universal (fac excepţie şcoala scoţiană şi doctrina dreptului natural). CONSEQUENS (lat.). Termen consecutiv. Termen care urmează, logic sau cronologic, în Calitate de consecinţă, unui alt termen, numit ANTECEDENS (v.), de care, sub o formă sau alta, depinde. , CONSEQUENTIA FORMALIS (lat.). Consecinţă formală, adică formal ade- vărată este cea care a fost corect dedusă din premise. V. CONSEQUENTIA MATERIALIS. CONSEQUETŢTIA MATERIALIS (lat ) Consecinţă materială, adică adevărată nu numai formal (v. CONSEQUENTIA FORMALIS), oi şi pentru că a fost dedusă din premise adevărate. CONTRADICTIO IN ADIECTO (lat.) Contradicţie în atribuirea unei calităţi. Incompatibilitate dintre un termen şi cel căruia i se adaugă nemijlocit. Contradicţie intrinsecă. CONTRADICTIO IN RE (lat ). V. CONTRADICTIO IN SUBIECT O. CONTRADICTIO IN SUBIECTO (lat ). Contradicţie înlăuntrul subiectului a-tunci cînd el întruneşte elemente incompatibile (contrarii sau contradictorii): i se mai spune şi CONTRADICTIO IN RE. CONTRADICTIO IN TERMINIS (lat.). Contradicţie în termeni. Contradicţie care se manifestă prin însăşi forma ; (= expresia lingvistică â) termenilor între care există sau care o includ. CONTRAPOSITIO (lat.). Contrapoziţie. , O formă de CONYERSIO (v.) constînd în negarea contrariului propoziţiei convertite: 1. Orice A este B > Orice non-B este non-A; 2. Dacă A este adevărat, B este adevărat >Dacă B « este fals, A este fals. ? CONTRA PRINCIPIA NEGANTEM NON EST DISPUTANDUM (lat.). Nu., se poate disputa împotriva cuiva care j neagă principiile prime ale oricărei f dezbateri V. şi DE PMNCIPIIS NONJ EST DISPUTANDUM.. 1 CONTRARIORUM EADEM XŞfl SCIENTIA (lat.). Ceva şi contrariem locuţiuni său sînt studiate de una şi aceeaşi ştiinţă (propoziţie aristotelico-sco-lastică). CONVERSIO (lat.). Conversiune. Traducerea termenului aristotelic anti-strophe care desemnează intervertirea subiectului şi a predicatului unui enunţ pentru a obţine un nou enunţ, echivalent cu primul în cazul enunţului particular afirmativ şi al celui universal negativ (conversio simplex)\ în cazul enunţului universal afirmativ, echivalenţa nu se poate obţine decît prin modificarea cuantificato-rului (toţi oamenii sînt muritori > unii muritori sînt oameni); conversio • per accidens sau per limitationem, iar . în cazul enunţului particular negativ conversiunea este imposibilă. CONVERSIO PER ACCIDENS sau PER LIMITATIONEM, v. CONVERSIO. CONVERSIO SIMPLEX (lat ), v. CONVERSIO. COORDONATIO NOTIONUM (lat). Coordonarea noţiunilor, adică statutul de coordonare a două sau mai multe noţiuni, faptul că au acelaşi rang în-tr-un sistem de clasificare : genuri cu genuri, specii cu specii, dar nu genuri cu specii. CREATIO EST FACTIO ALICUIUS DE NIHILO (lat .). Creaţia este făurirea unui lucru din nimic (Albertus Magnus). CREDO QUIA ABSURDUM (lat). Cred pentru că este absurd. Sentinţă ; atribuită adesea lui Tertullian, dar I niciodată formulată de el ca atare, | cu sensul că un adevăr de credinţă [ trebuie să fie crezut cu atît mai ferm |;cu cît e mai puţin accesibil raţiunii. |l se opune afirmaţia CREDO SED |PTELLIGERE VOLO, Cred, dar reaii să înţeleg. CREDO UT INTELLIGAM (lat.) Cred ca să înţeleg (Anselm). Afirmă nevoia de a crede întîi şi apoi a porni la cercetarea filozofică, ininteligibilă fără credinţă, dar indispensabilă înţelegerii şi demonstrării credinţei. CUM HOC ERGO PROPTER HOC (lat,). Odată cu un lucru, deci din cauza acelui lucru. Sofism prin „falsitatea cauzei", constînd în confuzia dintre concomitenţă şi cauzalitate. V. NON CAUSA PRO CAUSA. DEFINIENDUM (lat.). Ceea ce trebuie definit. DEFINIENS (lat.). Ceea ce defineşte, termenul definitoriu al unui DEFINIENDUM (v.). DEFINITIO CAUSALIS (lat.). Defini-ţici cauzală. V. DEFINITIO GENETICA. DEFINITIO GENETICA (lat.). Definiţie genetică, considerarea unui DEFINIENDUM în originea şi devenirea lui; se mai poate numi DEFINITIO PER GENERATIONE sau CAUSALIS. DEFINITIO NOMINALIS (lat ). * Definiţie nominală. V. DEFINITIO QUID NOMINIS. DEFINITIO PER GENERATIONEM (lat.). Definiţia prin definirea genezei, v. DEFINITIO GENETICA. DEFINITIO QUID NOMINIS (lat ), în logica scolastică, definiţia cuvîntului^ deosebită de DEFINITIO QUID REI (v.): se mai numeşte DEFINITIO NOMÎNALIS sau VERBALIS. DEFINITIO QUID BEI (lat ). In logica scolastică, definiţia lucrului deosebită 715 locuţiuni de DEFINITIO QUID NOMINIS (v ); se mai numeşte DEFINITIO REALIS DEFINITIO REALIS (lat.). Definiţie reală. V. DEFINITIO QUID REL DEFINITIO YERBALIS (lat ). Definiţie verbală sau lingvistică. V. DEFINITIO QUID NOMINIS. DE IURE-DE FACTO (lat ). De drept — de fapt. Opoziţie între ceea ce se enunţă drept necesar şi ceea ce se enunţă drept factual sau contingent. DEMONSTRATIO LONGE OPTIMA EST EXPERIENTIA (lat.). Experienţa este cu mult cea mai bună demonstraţie (Fr. Bacon). DEMONSTRATIO PER OCULOS (lat ). Demonstraţie prin mijlocirea ochilor, adică prin caracterul de evidenţă al percepţiei. DE OMNIBUS DUBITANDUM (lat.). Trebuie să ne îndoim de totul. Aforism susceptibil de două interpretări: una sceptică, cînd are sensul de concluzie gnoseologică definitivă (fie ea limitată la o anumită sferă, fie universală) şi alta metodică, cînd are sensul de procedeu provizoriu indispensabil ajungerii la adevăr prin eliminarea iniţială a certitudinilor nedemonstrate. DE OMNI RE SCIBILI (lat.). Despre orice lucru care poate fi ştiut: Pico de la Mirandola afirma că poate da răspuns oricărei întrebări vizînd această sferă; Voltaire a subliniat ironic caracterul oarecum excesiv şi orgolios al afirmaţiei, completînd^o sub forma DE OMNI RE SCIBILI ET QUIBUSDAM ALIIS. Despre orice lucru care poate fi ştiut şi despre alte cttevă pe deasupra. DE PRINCIPHS NON EST DISPUT AN- DUM (lat.). Despre principii nu trebuie să se dispute. Altfel disputa ar fi imposibilă (adagiu scolastic). V. CONTRA PRINCIPIA NEGANTEM NON EST DISPUTANDUM. DEUS SIVE NATURA (lat.). Dumnezeu sau natura. Disjuncţia exprimă de fapt sinonimia perfectă a celor doi termeni, care se schiţează la Giordano Bruno şi capătă expresie definitivă în panteismul lui Spinoza. V. NATURA NATURANS şi NATURA NATURATA. DE QUOCUMQUE PRAEDICATO UT DE SUBIECTO (lat.). Orice (se afirmă) despre predicat (se afirmă) şi despre subiect, regulă a logicii formale aristo-telico-scolastice conform căreia ceea ce se afirmă despre predicat se afirmă în mod necesar şi despre subiectul său, atunci cînd acesta din urmă are o extensiune mai restrînsă decît predicatul (adică îi este, în sens etimologic, subiectum: subordonat, inferior). DIÂNOIA (gr.). V. NtiESIS. DICTUM DE OMNI ET NULLO (lat ). Afirmaţie despre tot şi despre nimic, adică, ceea ce se afirmă sau se neagă despre un întreg se afirmă sau se neagă despre fiecare parte a lui. Constituie la Aristotel temeiul silogismului. După el un concept se afirmă universal (despre tot) atunci cînd subiectul nu conţine nici un individual căruia să nu-i poată fi atribuit. Acelaşi lucru atunci cînd se neagă universal (cînd nu se afirmă despre nimic). Formula se opune, după Kant, lui NOTA NOTAE EST NOTA REI IP-SIUS (v.) sau: ceea ce se afirmă sau se neagă despre o clasă în ansamblul ei se afirmă sau se neagă despre fiecare component al clasei. 716 locuţiuni DISTINGUO MAIOREM (lat ). Disting premisa majoră. în disputele medievale indică atitudinea oponentului faţă de caracterul discutabil al unei premise majore. DOCTA IGNORANTIA (lat ). Ignoranţa în cunoştinţă de cauză. Conştiinţa limitelor propriei cunoaşteri ca temei al cunoaşterii pozitive. Formula apare la Augustin şi Bonaventura dar capătă răspîndire prin opera cu acelaşi titlu a lui Nicolaus Cusanus, care o raportează la cunoaşterea lui Dumnezeu, infinit şi ca atare incomensurabil cu finitul, putînd fi cunoscut numai prin negarea sau împingerea la limită a caracterelor cunoscute ale omului. DOXA (gr.). Opinie, presupunere. Cunoaştere incertă, neverificată, întemeiată pe cunoaşterea sensibilă sau pe premise contingente şi opusă cunoaşterii certe, EPISTEME (v.). DURANTE CAUSA, DURAT EFFEC- TUS (lat.). Cît timp dăinuie cauza, dăinuie şi efectul. / DYNAMIS (gr.). 1. Putere, forţă, capacitate, în sens activ sau pasiv. 2. (în filozofia lui Aristotel): a) Sursă a schimbării sau puterea de a produce schimbarea, b) Capacitatea specifică a unui lucru de a trece dintr-o anumită stare într-o stare diferită: potenţialitate. V. EMSRGEIA şi ENTELfî CHEIA. EADEM UNI TERTIO SUNT EADEM INTER SE (lat.). Cele identice cu un singur al treilea termen sînt identice Intre ele. Formulare scolastică a principiului identităţii. V. TERTIUM COM-PARATIONIS. EFFECTUS PROPORHONATUR SUAE CAUSAE EFFICIENTI (lat ). Efectul este proporţional cu cauza sa eficientă, adică este de acelaşi ordin cu el (Thomas, Stuart Mill). EI INCUMBIT PROBATIO QUI DICIT NON QUI NEGAT (lat.). Obligaţia de a dovedi îi revine celui care afirmă un lucru nu celui care îl neagă sau contestă. ENDECH0MENON (gr.). Contingent. Termen aristotelic care desemnează ceea ce nu este nici imposibil nici necesar să existe, ca tot ce se întemeiază pe T$CHE (v.) sau AUTOMA-TON (v.) sau reprezintă o proprietate accidentală. V. SYMBEB^KOS. EN^RGEIA(gr .). Funcţionare, activitate, act ^-actualizare. Aristotel numeşte astfel funcţionarea unei capacităţi, actualizarea ei. V. DYNAMIS; ENTELfi-CHEIA. ENS A SE şi AB ALIO (lat.). în terminologia scolastică, ceea ce există prin (de la) sine şi ceea ce există prin altceva. Entitatea care nu are nevoie de nici o cauză pentru a exista (v. ASEITAS) ş*i entitatea care are nevoie de o astfel de cauză. ENS ENTIUM (lat.). Entitatea entităţilor. Unul din termenii scolastici pentru divinitate. ENS RATIONIS (lat.). Entitate a raţiunii. Ceea ce există doar în şi pentru gîndire: la limită, neantul, nonexis-tenţa, ca obiect al gîndirii. Se opune lui ENS REALE sau ENS NATURAE (v.). ENS REALE sau NATURAE (lat.). Entitate reală sau a naturii. Ceea ce, spre deosebire de ENJS RATIONIS (v.), există, în potenţă sau în act, în afara gîndirii. 717 locuţiuni ENS REALISSIMUM (lat ). Entitatea cea mai reală. Unul dintre numele divinităţii în teologia scolastică, care uza de astfel de termeni superlativi absoluţi pentru a indica perfecţiunea lui Dumnezeu, ENTELl? CHEIA (gr.). Stare de împlinire sau perfecţiune, actualitate. Pentru Aristotel, EN^RGEIA (v.) considerată nu ca activitate sau funcţionare a unei DYNAMIS (v.), ci ca starea de perfectă actualitate către dare tinde. Adesea însă cei doi termeni sînt sinonimi. ENTIA PRAETER NEtiESSITATEM N ON MULTIPLICÂND A (lat.). Numărul entitâţilor nu trebuie spor it fâră necesitate (atribuit lui Occam)., Formula exprimă celebrul principiu al simplicităţii. V PRINCIPIA PRAETER NECESSI-TATEM NON MULTIPLICÂND A. ENTIUM YARIETATES NON TEME-RE ESSE MINUENDAS (lat.). N.u tre-. buie să micşorăm fără rost varietăţile entităţilor (precept logic folosit de K^nt în legătură cu legea ţranscenden- * tală a specificării), V. şi ENTIA PRAETER NECESSITATEM NON MULTIPLICÂND A. EPAjâOG^ (gr.). Inducţie: Desemnează, în logica aristotelică, procesul / obţinerii unei propoziţii universale prin inducţie, adică prin intuirea universalului în particularul, sensibil şi nu (aşa cum apare la Bacon şi în gîndirea modernă) prin trecerea de la fapte particulare la lege. ‘ O 7 - ' '■ EPISTEMfi (gr.). Ştiinţă, cunoaştere. 1* Cunoaştere certă, verificată, orientată cătrei-lumea inteligibilă a ideilor sau întemeiată pe premise. necesare şi opusă cunoaşterii incerte, D6XA (v.). 2. Cunoaştere teoretică, opusă celei practice. V. N6ESIS. EPOCHfi (gr.). Suspendare a judecăţii; nerecunoaştere a unei propoziţii nici ca adevărată, nici ca falsă; concept specific scepticismului grec şi, mai tîrziu, fenomenologiei lui Husserl, unde ^ are sensul de reducţie fenomenologică. . V. AKATÂLEPStA. ESSE EST PERCEPI (lat.). „A fi“ i înseamnă „a fi perceput“ (Berkeley). Propoziţie idealist-subiectivă prin care diferitele ' aspecte .ale aparenţei4 sînt identificate cu percepţiile subiec- \ tului.- ; EUKATALEPSlA (gr.). îndoiala me- > todică care trebuie să stimuleze cer- ; cetarea filozofică^ opusă de Bacon i AKATALEPSIEI (v.) sceptice. ] EXCLUŞI TERTDl PRINCIPIU^E (lat ). Principiul terţiului exclus. Deşi formu-* lat limpede de Aristotel, pînă la Wolff şi la Baumgarten (care i-a dat numele) n-a fost net distins de principiul noncon-tradicţiei (v.), al cărui corolar nemijlocit şi explicitare este. Conform aces--tui principiu^ nu există un al treilea^ statut ontologic intermediar între exişi tenţă şi nonexistenţă (v. INTER ENSi ETNON-ENS NON D ATUR MEDIUM)f tn plan logic principiul enunţă că dintre două propoziţii contradictorii una este adevărată şi alta falsă, cw «xclujlerea a absolută a unei a treia ipoteze (că amîndouă ar fi -adevărat! sau amîndouă false). ş ____ EX CONCESSIS (ARGUMENTUM) (lat.). Metodă indirectă de argpmei| tare prin acceptarea provizorie â tezei adversarului pentru a-1 pune în coi| ţradicţie cu, sine însuşi sâu^a-1 dete^ / mm locuţiuni mina să accepte ceea ce doreşte să respingă. EX CONTINGENTE NECESSARIUM (lat.). Din contingent, necesar. Eroare constînd în trecerea abuzivă de la contingent la necesar, în considerarea drept necesară a unei entităţi contingente. EX DATA CAUSA DETERMINATA /NECEŞSARIO SEQUITUR EFFEC- TUS (lat.). Dintr-o cauză determinată data rezultă tn mod necesar un [anumit] efect (Spinoza). EX FALSO QUODLIBET (lat) Din ceva fals [rezultă] orice. EXMERE NEGATIYIS NIHIL SEQUITUR (|at.). Silogismele cu două premise negative nu produc nici o concluzie. EX MERE PARTICULARIBUS NIHIL SEQUITUR (lat ). Din două premise particulare nu rezultă nici o concluzie. EX NIHILO NIHIL (FIT) (lat ). Din nimic [nu se naşte] nimic. Formulă care rezumă învăţătura lui. Epicur asupra caracterului increat al universului. La Lucreţiu apare sub forma NIL POSSE CREĂRI DE NELO. Nimic nu poate fi creat din nimic. Iii alte variante a fost reluată şi de Melissos şi Boethius. EXPERIENTIA EST OPTIMA RE-RUM MAGISŢRA (lat ). Experienţa teste cel mai bun dascăl.^ EXPERIMENTUM CRUCIŞ (lat.). wieriment crucial. Reţinerea, drept va-Şidă în virtutea unui fapt privilegiat, pat unei singure ipoteze din două produse (Bacon). fes . PRAECOGNITIS BT PRAEC0N-fCESSIS (lat.)- Din lucruri, dinainte ştiute şi admise. Formulă scolastică cte origine aristotelică, combătută mai tîrziu de Locke şi susţinută de Lei b -niz, conform căreia orice doctrină sau disciplină . discursivă provine dintr-o cunoaştere preexistentă. EX SILENTIO (ARGUMENTUM) (lat.). Prin tăcere. Mod de argumentare întemeiat pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia enunţată. EX VERO NUMQUAM SEQUITUR FALSIJM (lat.), Din premise adevărate nu se poate deduce niciodată o concluzie falsă. FACTUM TNFECTUM FIERI NEQUIT (lat.). Ceea ce a fost făcut nu mai poate fi desfăcut. în sens filozofic, se afirmă astfel că existentul ca existent nu mai poate fi în nici un fel revocat, chiar dacă, prin regresiune ipotetică, existenţa lui nu poate fi neapărat afirmată . ca necesară * FALLACIA (lat.). Sofism; ţip de raţionament eronat care are (voit sau nu) aparenţa corectitudinii şi a adevărului.. în logica aristotelico-scolastică sînt distinse două tipuri fundamentale de fallaciae: FALLACIA DICOTONIS (v.) „sofisme lingvisticeşi FALLACIA EXTRA DICTIONEM * (v.) ;;sofisme extralingvistice46. FALLACIA ACCENTUS (lat.). Sofismul accentului, rezultat din împătrirea termenilor unui silogism prin accentuarea semantică diferită a unuia dintre termeni. V. FALLACIA DICTIONIS. FALLACIA ACCIDENTIS (lat.) Sofismul accidentului. Sofism constînd din a deduce universalul din particular, din a trata un caracter, accidental drept unul esenţial. V. FALLACIA EXTRA DICTIONEM. 719 locuţiuni FALLACIA COMPOSITIONIS ET FAL-LACIA DIVISIONIS (lat.). Sofismul compunerii şi sofismul diviziunii, constînd în confundarea afirmaţiei care vizează un termen compus, luat în sens colectiv, cu aceea care vizează elementele acelui termen luate separat şi invers. V. FALLACIA DICTIONIS. FALLACIA CON SEQUENTIS (lat). Sofismul consecventului constă în a presupune fără temei că un raport antecedent-consecvent, adică o implicaţie, este reciproc valabilă sau convertibilă, ceea ce nu are loc în mod normal (adică din A urmează B, atunci din B urmează A). V. FALLACIA EXTRA DICTIONEM. FALLACIA DICTIONIS (sau IN DIC-TIONE) (lat.). Sofism lingvistic (textual: sofism „ale spunerii44 sau „în spunere44); unul dintre cele două mari tipuri de FALLACIA (v.) distinse de logica aristotelico-scolastică, şi anume cel unde eroarea se întemeiază pe polisemia unui cuvînt sau pe omonimie şi, în general, din ambiguitate; v., ca exemplu, FALLACIA ACCENTUS; FALLACIA COMPOSITIONIS ET FALLACIA DIVISIONIS; QUATERNIO TERMINORUM. FALLACIA EXTRA DICTIONEM (sau IN DICTIONE) (lat.). Sofism extralingvistic (textual: sofism „în afara spunerii44 sau „în spunere44); unul dintre cele două mari tipuri de FALLACIA (v.) distinse de logica aristo-telico-scolastică, şi anume cel unde eroarea se întemeiază pe faptul că realităţile pe care le exprimă cuvintele sînt altceva decît par în virtutea unei similitudini. Se pot enumera: FALLACIA ACCIDENTIS (v ), FALLACIA CONSEQUENTIS (v ), IGNO-RATIO ELENCHI (v ), PETITIO PREY- 720 CEPn (v ), FALLACIA FALSAE CAU-SAE (v ), FALLACIA PLURIUM 1N-TERROGATIONUM UT UNIUS (v ). FALLACIA FALSAE CAUSAE (lat ). Sofismul cauzei false. V. NON CAUSA PRO CAUSA. FALLACIA PLURIUM INTERR O GATIONUM UT UNIUS (lat.). Sofismul mai multor întrebări ca o singură întrebare. Sofism de tipul FALLACIA EXTRA DICTIONEM (v.) care constă în a pune o întrebare complexă, susceptibilă de mai multe răspunsuri, astfel ca orice răspuns să poată fi dovedit eronat. FECUNDUS EST ERROR (lat ). Eroarea e fecundă (Erasmus). Eroarea poate fi fecundă. 1. Prin deschiderea aleatorie a unei noi direcţii de cercetare. 2. Prin catarsa şi plusul de rigoare metodologică la care duce, în anumite cazuri, cenzurarea sau amendarea ei. 3. Prin funcţionarea ei ca ipoteză neverificată şi astfel restrîngerea economică a ariei de investigare prin ipoteză. FINIS NIHIL ALIUD EST QUAM IL-LUD CUIUS GRATIA ALIA FIUNT (lat.). Scopul nu este altceva decît acel lucru în vederea căruia alte lucruri sînt făcute (Thomas). FORMA DAT ESSE REI (lat ). Forma dă lucrului fiinţă (principiu scolastic). FORMALITAS (lat.). Formalitate. Termen scolastic care desemnează una dintre perspectivele multiple din care poate fi considerată una şi aceeaşi realitate. FORMALITER (lat.). Formalmente. Independent de natura empirică a diferitelor conţinuturi şi în funcţie de o locuţiuni FORMALITAS (v.) din unghiul căreia este luat în considerare. Se opune lui MATERIALITER (v ) GENERATIO ET CORRUPTIO NON AFFICIUNT DIRECTE MATERIAM NEC FORMAM SED COMPOSITUM (lat.). Naşterea şi pieirea nu afectează propriu-zis nici materia, nici forma, ci doar compusul; principiu scolastic hileomorfist conform căruia toate entităţile supuse devenirii sînt în mod necesar compuse din două principii, forma substanţială şi materia primă, ele însele (altfel s-ar ajunge la o regresie infinită) incoruptibile. GENERATIO FIT IN INSTANTI (lat ). Naşterea se produce într-o clipă. Spre deosebire de tranziţiile continue şi succesive proprii schimbărilor de calitate, cantitate şi poziţie, generarea substanţelor este instantanee, deoarece INTER ENS ET NON-ENS NON DATUR MEDIUM (v ). GENERATIO UNIUS EST CORRUPTIO ALTERIUS ET CORRUPTIO UNIUS EST GENERATIO ALTERIUS (lat ). Naşterea unui lucru e simultană cu pieirea altuia şi pieirea unui lucru e simultană cu naşterea altuia; principiu scolastic întemeiat pe necesitatea ca materia primă să nu existe nici o clipă fără formă. GN0THI SEAUTON (gr .). Gunoaşte-te pe tine însuţi. Cuvinte înscrise pe frontonul templului lui Apollon de la Delfi şi devenite una dintre propoziţiile fundamentale ale socratismului. V. NOSCE TE IPSUM. HABITUS (lat.). Dispoziţie constantă, mod caracteristic de a fi sau de a te comporta într-un anumit fel. Este o dispoziţie dobîndită cu efort şi în mod deliberat şi nu trebuie confundată cu habitudinea. V. HEXIS. HAECCEITAS (lat.). Individualitate. Esenţa proprie individualului, ceea ce face ca un individual să fie el însuşi şi să se distingă de oricare altul (Duns Scotus). HEGEMONIKON (gr.). Facultatea raţională, directivă a sufletului, în stoicism; guvernează toate celelalte stări psihice, inclusiv virtuţile şi viciile, în calitate de principiu intern şi independent, cu sediul în inimă. HEIMARMfiNE (gr.). Destin, necesitate. Termen folosit în special de stoici pentru a desemna conexiunea universală necesară şi cîrmuitoare a entităţilor din univers. HEXIS (gr ). V. HABITUS. HIC ET NUNC (lat.). A ici şi acum. Expresie scolastică prin care se indică obiectul cunoaşterii perceput nu în esenţialitatea sa (absolută), ci în determinările sale concrete spaţio-tem-porale şi circumstanţiale. HOC DICIMUS ESSE FINEM IN QUOD TENDIT IMPETUS AGEN- TIS (lat.). Numim scop lucrul către care tinde acţiunea unui agent (Thomas). HOMO HOMINI DEUS (lat ). Omul este Dumnezeu pentru om (Spinoza); se referă la raporturile de folos reciproc, de „convenienţă** dintre oamenii călăuziţi de raţiune şi orientaţi către dobîndirea binelui suprem şi a beatitudinii. La Feuerbach în sensul că „fiinţa absolută, Dumnezeul omului, este însăşi fiinţa omului" şi că limitele prescrise umanului sînt iluzorii. 721 locuţiuni HOMO HOM1NI LUPUS (lat ). Omul este lup pentru* om (Hobbes după Flaut); se referă la raporturile de adversitate dintre oameni în condiţia lor socială originară, în, „starea de natură**, cînd domneşte BELLUM OMOTUM CONTRA OMNES (v.). HOMO MENSURA OMNIUM (lat.). V. PĂNT0N CHEEmATON . ÂNTHRO-POS MfiTRPN. HOMO RES SACRA HOMINI (lat ). Omul este uit lucru sfînt pentru om; v. HOMO HOMINI DEtJS. HOMO SUM ET HUMANI NIHIL A ME ALIENUM PtJTO (lat). Sînt om şi socotesc că nimic omenesc nu-mi este străin. Vers cjiri Heauiontimoru* menos al lui Terentius preluat de stoicismul roman pentru a exprima sintetic* doctrina fraternităţii Universale. H&jE (gr.). Materie. Concept aristotelic născut din analiza schimbării; desemnează substratul schimbării (of. HYPOKfilMENON) şi reprezintă potenţa faţă de care forma funcţionează ca act. Conceptul apare, preluat critic, în stoicism şi plotinism. V. META-BOli. HYPEROUSlA (gr.). Transcendenţă; se poate enunţă, cu rezerve, despre Ideile platoniciene sau despre principiul suprem (divinitatea). HYPOK^IMENON (gr.). Substrat, substanţă^ subiect. Ceea ce, în concepţia aristotelică, persistă de-a lungul schimbărilor unei realităţi (v. HYLÎî). în sens logic, ceea ce suportă să i se atribuie predicate dar nu poate fi predicat despre nimic. HYPOTHESES NON FINGO (lat). Nu plâsmuiesc ipoteze. Enunţ polemic al lui Newton îndreptat împotriva ipotezei, în sens medieval degradat, ca proiect explicativ lipsit de valoare ştiinţifică al fenomenelor fizice pe temeiul unor calităţi fictive şi oculte. Newton nu consideră acceptabilă admiterea altor cauze naturale decît cele necesare şi suficiente pentru a explica fenomenele. Newton s-a folosit totuşi de ipoteza ştiinţifică, întemeiată pe fenomene şi verificabilă experimental. HfSTERON PROTERON (gr.), Pos-terior anterior. Exprimă ^postpunerea unui termen faţă de termenul pe dare ar trebui să-l preceadă. în logică este echivalent cu PETEHO PRINOCPn w- - >. IDOLA (lat.). Idoli. în sens filozofic 1. Imagini (eidola) care se interpun între subiectul cunoscător şi realitate (în teoria percepţiei la atomiştii antici şi epicurieni). 2. La F. Bacon, 'prejudecăţi, obstacole care se interpun intre subiectul cunoscător şi realitate: idola tribys „idolii tribului** (prejudecăţi inerente naturii umane în general), idola specus „idolii peşte-rii“ (prejudecăţi inerente individualităţii fiecărui subiect), uftrfa fori „idolii pieţei4* (prejudecăţi inerente limbaju-lui) şl idola theatri (prejudecăţi deri-vînd din anumite sisteme filozofice care sînt nişte lumi fictive asemenea celor de pe scena unui teatru. IGNORAMUS ET IGNORAMIBUS (lat.). Nu ştim şi nu vom şti [niciodată] (fimile Du Bois-Reymond); formu-i lează agnosticismul viguros al po>zitid vismului în raport cu problemş origM nii şi structurii realităţii. IGNORAŢI O ELENCHI (lat. din grާ Ignorarea subiectului. Sofism constîiit| locuţiuni din ignorarea sau neluarea în consideraţie tocmai a lucrului care trebuie dovedit împotriva unui adversar, de unde demonstrarea sau respingerea altui lucru decît cel în discuţie. V. FALLACIA EXTRA DICTIONEM. IGNOTUM PER IGNOTUS (lat ). Necunoscut prin necunoscut. Sofism cori-stînd în dovedirea unui lucru necunoscut prin altul, tot necunoscut. INDiVJLDUALI (lat.). Individualele, ca «obiecte ale sensibilităţii sau semnificate abstracte, opuse obiectelor ge-neralia, care reprezintă semnificatele universale şi concrete (Husserl). 1NDIVIDUUM EST 1NCOMMUOTCA-BILE {lai.). Individualul este incomuni-cabil, fel scolastic de a afirma că substanţa individuală se distinge de calificările ei (care sînt, măcar potenţial, comune mai multor entităţi) precum şi de accidentele ei, şi, ca atare, este inefabilă. V, OMNE 1NDIVIDUUM INEPPABILE. INESSE (lat.).  fi tn: exprimă în filozofia scolastică prezenţa sau ine-: renţâ unei realităţi în alta, fife că e p vorba de un principiu constitutiv, î fie de un accident. i' . ' • * |'DÎ PIERI (ESSE)/(lat.).  trece (din î potenţialitate în act)y pentru a deveni | i|n ‘factum, o existenţă actuală (termen scolastic). INS OLUBELIA (lat.). Nerezolvabile. , Termen scolastic care denumeşte ăn-tsamblul paradoxelor logice şi al antinomiilor. i V '•v .. * v . ■. ... " >• INTELLECTUS IN ACTU EST INTEL*? -FCTUM IN, ACTU (lat.). Intelectul t act este identic cu, ceea ce este înţeles. In act: enunţ aristotelico-scolastic care exprimă identitatea formală dintre intelectul în act şi inteligibilul în act. INTELLECTUS PASSIVUS (lat ). Intelectul pasiv. V. VIS COGITATIVA. „INTENTIO NATURAE EST AD SPE-CIEM (lat.). Natura tinde să genereze specii (neoprindu-se la gen şi tinzînd să conserve specia, ai Cărei reprezentanţi individuali sînt pieritori; principiu aristotelico-scolastic). INTER ENS ET NON-ENS NON DA-TUR MEDIUM (lat.). Intre existenţă şi nonexistenţă nu există nimic intermediar. Aspectul ontologic al principiului terţului exclus. V. EXCLUŞI TERTH PRINCIPIUM; TERTIUM NON DATUR; GENERATIO FIT IN INSTANTI. EPSE BiXIT (lat.). Aşa a spus el. Exprimă recurgerea la autoritatea unui maestru. considerat infailibil. în forma greacă, AUTOS fiPHA apare Ia pitagoreici. KATĂLEPSIS (gr.). Aprehensiune în gnoseologia stoică, actul cognitiv elementar de a „prinde" o impresie fpkantasiaJ. V. PHANTASlA KATA-LEPTIKE. KOSMOS AISTHETGS (gr ). V MUN-DUS. SENSIBILIS. KOSMOS N0ET6S (gr ). V. MUNDUS INTELLIGEBILIS. LATIOR SUO DIVISO (lat.). [Cu o comprehensiune] mai largă decît propria sa parte, LATIUS HUNC TERMINUM QUAM PRAEMISSAE CONCLUSIO NON locuţiuni VULT (lat..). Concluzia nu admite un termen cu extensiune mai mare decît are el în premise, regulă scolastică a silogismului. LATO SENSU (lat.). (Termen luat) în accepţiune largă, V. STRICTO SEN- str. LEX EXCLUŞI TERŢII (lat.). Principiul terţiului exclusv numit aşa pentru întîia oară de Bâumgarten, pentru â-1 distinge de principiul contradicţiei. LOOOI SPERMATIK6I (gr.). V. BA-TIONESSEMINALES. LUMEN NATURALE (lât.)^ Lumina naturală^ Începînd cu Descartes pierde orice sens teologic şi ajunge să însemne bun sfanţ, raţiune sănătoasă, facultatea naturală de a cunoaşte clar şi distinct. • MANGA ISTA SCIENTIARUM MA- TER (lat.). Această mare maică a. ştiinţelor, adică, în concepţia lui Fr. Bacon, filozofia naturală. MATERIALITER (lat.). Material-mente. Desemnează luarea în consir derare a unei realităţi în totalitatea ei concretă iţesupusă unei judecăţi enunţate FORMALITER (v.). MATHE8I8 UNIVERSALIS (lat.)i Şti-inţax universală. 1* La Descartes, ştiinţa generală care explică totul prin ikmăr îşi măsură; 2. La Leibniz, nu-mete programului de construire a unei matematici sau a unui caţcul, ARS COMBINATORU(y). Conform căruia să şe realizeze deducţiile într-un limbaj aniversai, CHARACTERISTICA UNIVERSALIS (v.), 8. în fenome- nologa contemporană, logica formală într-o accepţie speciaJă, vizînd conţinuturile esenţialmente intuitive ale imanenţei pure a conştiinţei. MEDJ5N ĂGAN (gr.). Nimic pred , mult. Precept înscris pe templul de la Delfi. V. NE QUID NIMIS. MES6TES (gr.). Calitatea de a fi la mijloc (între două extreme sau excese). V. VIRTUS CtaNSISTIT IN MEDIO. * METABOLlf (gr.). Schimbare, transformare. La Aristotel este termenul cel mai general pentru trecerea de la o stare la alta, cazurile particulare fiind genesis, cînd este vorba de substanţe, sau kinesis, cînd este vorba de transformările calitative, cantitative sau de poziţie; ceea ce rămîne constant în orice schimbare se numeşte HYLE (v.). METATHESIS PRAEMI5SARUM(Iât.). Inteivertirea premiselor unui silogism. METHEN MĂTEN POlfil HE PHYISS (gr.). Natura nu face nimic fără rost (Aristotel). JMOSmXIS (gr.). Participare. Tem men folosit de Platon pentru a denumi relaţia, dintre particularele sensibile* (contingente şi multiple) şi liimea in^ teligibilâ a Ideilor. MfiTRON ARISTON (gr;). Nimic mai buh dectt măsura (Cleobulos): dreaptă, măsură, lipsa de exees, considerată criteriu sau canon al adevărului, alf binelui şi al frumosului; temei al ordinilf şi al armoniei; concept fundamental aH culturii greceşti clasice. ^ MlMESIS (gr.)* Imitare, copiere. 1. în sens ontologic, la Platon, desemnează statutul lumii particularelor sensibile în raport cu modelele lor (pa-radeigma); 2. în sens estetic, activitate de reproducere a unui model. MODUS ESSENDI (lat.). Mod de a fi, determinare categorială a existentului. V. MODUS PRAEDICANDI. MODUS OPERAND! SEQUITUR MODUS ESSENDI (lat.). Modalitatea de existenţă este primordială faţă de modalitatea de acţiune. Există adecvare între tipul de acţiune şi tipul de existenţă respectiv. Y. OPERĂRI SEQUITUR ESSE şi QUALIS MODUS ESSENDI ŢALIS MODUS OPERANDL MODUS PONENS, MODUS TOLIiENS (lat ). în logica secolului al XVII-lea numele celor două moduri ale silogismului ipotetica Modus ponens, a-firmînd realitatea antecedentului, a-, firmă şi realitatea consecinţei lui (adică o pune); modus tollens, negînd realitatea consecinţei, neagă şi realitatea antecedentului ei (adică o ia ,,tollit“). MODUS PRAEDICANDI (lat.) Mod f de a predica, tip de predicaţie cate-| gorială (V. PRAEDICAMENTUM) co-| respunzător unui anumit MODUS | ESSENDI (v.): Modi... essendi propor- I tionales sunt modis praedicandi. „Mo-|ţdurile de a fi sînt proporţionale (=co-' respund) modurilor de a predica" (Thomas). I , . • MODUS PROBANDI (lat.). Mod de demonstraţie, în terminologia scolastici MUNDUS INTELLIGIBELIS (lat.). Lu-fiea realităţilor inteligibile, ca opusă Kirnii * sensibile (v. MUNDUS SEN-şiBELIS). Poate fi folosit pentru a locuţiuni desemna lumea ideilor la ^Platon (symploke ton eidOn) şi, cu unele diferenţe, la Philon şi Plotin sau, în gîndirea lui Augustin, lumea raţiunilor eterne" din spiritul divin. Ase-« menea universuri teoretice ar fi constituite din entităţi exemplare, perfecte, arhetipale şi, cel puţin la Platon, veşnice. MUNDUS SENSIBILIS (lat.). Lumea lucrurilor perceptibile de către simţurile omului, considerată, în filozofia lui Platon şi a celor care se revendică de la el, ca o imitare, o copie sau o imagine imperfectă şi coruptibilă a arhetipurilor existente în MUNDUS INTELLIGIBILIS (v.) care funcţionează ca model imuabil şi etern* MUTATIO ELENCHI (lat.). Schimbarea subiectului, trecerea ilegitimă de la un subiect la altul în cursul disputei. NAM ET IPSA SdENTIA POTESTAS EST (lat.). Căci ştiinţa însăşi înseamnă putere (Fr. Bacon); v. SCIENT1A ET POTENTIA IN IDEM COINCIDUNT. NATURAE NON IMPERATUR NISI PARENDO (lat.). Nu i se porunceşte naturii decît supunlndu-i-te (Bacon). NATURALLA NON SUNT TURPIA (lat.). Actele naturale nu sînt ruşinoase, propoziţie cinică folosită în sensul că actele umane dictate de nevoi fireşti nu pot fi cenzurate ca abateri morale. NATURA «ATURANS şi NATURA NATURATA (lat:). Natura naturantă, şi Natura naturală. Distincţie care apare încă în aristotelismul islamic, e generală în scolastică şi^este folosită mai ţtrziu de Bruno şi de Spinoza. Prima expresie desemnează forţa originară şi cauza creatoare, liberă şi universală; a doua,) ansamblul 725 locuţiuni tuturor lucrurilor create; la Spinoza, prima este substanţa considerată sub specia unităţii şi a totalităţii, cea de a doua, substanţa considerată sub specia multiplicităţii şi diversităţii. V. DEUS SIVE NATURA. NATURA NON FACIT SALTUS (lat ). Natura nu face salturi, adică nu admite discontinuităţi de structură şi evoluţie (Eckhart, Leibniz, Linn6). NATURA SEMPER EADEM (lat). Natura este mereu aceeaşi (Spinoza). NATURA SEMPER EODEM MODO OPERATUR (lat.). Natura operează întotdeauna în acelaşi fel (principiu scolastic afirmînd constanţa legilor naturii). NATURA SEMPER SIBI CONSONA (lat.). Natura este întotdeauna conformă cu ea însăşi (Newton). NEC OPORTET OMNEM CAUSAM EFFECTUM DURAŢI ONE PRAECE-DERE, SED NATURA TANTUM (lat ). Nu este necesar ca orice cauză să-şi preceadă efectul în timp, ci doar [să-i fie prioritar] prin natură. V. CAUSA EST PRIOR SUO EFFECTU. NECESSITATI SAPIENS NIHIL UMQAM NEGAT (lat.). Înţeleptul nu-i refuză niciodată nimic necesităţii (Publi-lius Syrus). NEGO C ON SEQUENTIAM (lat). Neg (sau resping) consecinţa. în disputele medievale nerecunoaşterea adevărului unei concluzii dedusă de adversar din premise asupra cărora s-a căzut de acord. NEGO MAIOREM (lat.). Neg (sau w-ping) premisa majoră. în disputele silogistice ale scolasticii, negarea premisei majore. 726 NEMO DAT QUOD NON HABET (lat.). Nimeni nu dă ceea ce nu are. Formulă scolastică exprimînd natura proprie a cauzaţiei, care nu poate implica mai mult în efect decît există în cauză. NEQUAQUAM MEDIUM CAPIAT CON-CLUSIO FAS EST (lat.). Este cu totul neîngăduit ca concluzia să conţină termenul mijlociu; regulă scolastică a silogismului. NE QUID NIMIS (lat.). Nimic prea mult. V. MED^N ĂGAN. NIHIL COGNOSCITUR NISI SECUNDUM QUOD EST IN ACTU (lat ). Nimic nu poate fi cunoscut decît în măsura în care se află în act. Pentru filozofia aristotelico-tomistică cognos-cibilitatea presupune actualitatea, o-biectul rămînînd altfel în zona inaccesibilă a informului sau a potenţialului. NIHIL EST CAUSA SUI IPSIUS (lat.). Nimic nu poate fi propria sa cauză (principiu scolastic). V. şi CAUSA SUI. NIHIL EST IN INTELLECTU QUOD NON PRIUS (ANTEA) FUERIT IN SENSU (lat.). Nimic nu există în intelect care să nu fi existat întîi în simţuri. Principiu senzualist (în diferitele ipostaze istorice ale senzualismului) invocat, printre altele, împotriva doctrinei ideilor înnăscute (inneismului) a lui Descartes. La Leibniz apare precizarea NISI IPSE INTELLEC-TUS, decît însuşi intelectul cu scopul de a acorda intelectului un statut ireductibil la simţuri şi de a evita conceptul antiinneist de TABULA RASA (v.). locuţiuni NIHIL POTEST ORDINARI IN FI-NEM ALIQUAM NISI PRAEEXISTAT IN IPSO QUAEDAM PROPORTIO AD FINEM (lat.). Nimic 'nu poate fi orinduit către un scop decît dacă preexistă în el însuşi ceva proporţionat acelui scop (Thomas). NIHIL POTEST REDUCI DE POTEN-TIA IN ACTUM NISI PER ALIQUOD ENS ACTU (lat.). Nimic nu poate fi redus din potentă în act decît printr-o entitate actuală. V. OMNE QUOD MOVETUR AB ALIO M OVE TUR. NIHIL PRAETER NATURAM PER-PETUUM (lat.). Nimic nu este veşnic în afară de natură. V. NIHIL VIOLENTUM DURABILE. NIHIL TAM ABSURDE DICI POTEST QUOD NON DICATUR AB ALIQUO PHILOSOPHORUM (lat). Nu există nimic atît de absurd încît să nu-l fi spus vreun filozof (Cicero). NIHIL VIOLENTUM DURABILE (lat ). Nimic violent nu dăinuie. Principiu aristotelico-scolastic conform căruia nimic din ceea ce violează în mod episodic cursul constant al naturii unui lucru (structura esenţială a unei entităţi) nu poate dobîndi durabilitate. NIL SEQUITUR GEMINIS E PARTI-CULARJBUS UNQUAM (lat). Din două premise particulare nu urmează niciodată nimic; regulă scolastică a silogismului. NIMIUM PROBANS ARGUMENTUM (lat.). Argumentare care dovedeşte prea mult. V. QUOD NIMIS PROBAT NIHIL PROBAT. N6ESIS (gr.). La Aristotel, cunoaşterea teoretica, opusă cunoaşterii sensibile (AISTHESIS), gîndirea opusă senzaţiei. Gîndirea intuitivă este numită NOUS, iar cea discursivă DIÂ-NOIA, aceasta din urmă avînd trei aspecte specializate: KPISTEME sau theOrIa, cunoaşterea urmărită pentru ea însăşi, TfiCHNE (v.), cunoaşterea aplicată producerii de arte-facte şi PHRtiNESIS, cunoaşterea aplicată conduitei, înţelepciunea practică. NON CAUSA PRO CAUSA (lat). Non-cauza drept cauză. Sofism constînd în a trata drept cauză a unui lucru ceea ce nu este cauza lui. Eroarea comportă varietăţi de substituire a cauzei reale cu o cauză falsă. V. FALLACIA EXTRA DICTIONEM; CUM HOC ERGO PROPTER HOC, POST HOC ERGO PROPTER HOC; SINE HOC ERGO PROPTER HOC. NON SEQUITUR (lat.). Nu rezultă. 1. Raţionament incorect în care concluzia nu rezultă din premise (V. NEGO CONSEQUENTIAM); 2. Indicarea faptului că într-un raţionament premisele nu sînt suficiente pentru a obţine concluzia prin regulile de inferenţă date. NOSCE TE IPSUM (lat ). V. GNOTHI seautOn. NOTA NOTAE EST NOTA BEI IP-SIUS (lat.). Nota notei este nota lucrului însuşi, adică predicatul predicatului este predicatul subiectului. NOTITLA (lat.). în logica thomistă, aprehensiunea simplă; notitia intuitiva este aprehensiunea lucrului prezent, notitia abstra^tiva cea a lucrului absent. NOTUM PER SE (lat.). Cunoscut prin sine însuşi. Terminologie scolastică referindu-se la propoziţiile al 727 locuţiuni căror predicat e inclus în subiect fie ca element esenţial fie ca derivînd în mod necesar din esenţa subiectului. NULLIUS NULLA SUNT PRAEDI-CATA (lat.). Despre nonexistent nu se poate predica nimic. NULLUM TEBUM INFERET FAX* SUM (lat.). Nimic fals nu se poate infera din ceya adevărat. Ab61ard (4079,—1142) considera această expresie drept unul dintre principiile generale ale argumentării corecte. OMNE AGENS AGIT IN QUANTUM EST ACTU (lat.). Orice agent acţio* neazâ tn măsura în care este acţionat (principiu aristotelico-scolastic). NUNQUAM ALIUD NATURA, ALIUD SAPIENTIA DICIT (lat.). Niciodată natura şi înţelepciunea nu cer lucruri diferite (Iuvenal). OMNE AGENS AGIT PROPTER FI- NEM (lat.). Orice agent acţionează tn vederea unui scop (principiu aris-totelico-scolastic). OMNE INDIVIDUUM EST SPEdES INFIMA (lat.). Orice individual este o specie ultimă (Thomas). OMNE INDIVIDUUM INEFFABILE (lat.). Orice individual este inexprimabil. OMNE QUOD FIT HABEŢ CAţJSAM (lat.). Tot ce se produce are o cauză (una dintre formulările scolastice ale principiului cauzalităţii). OMNE QUOD MOVETUR AB ALIO MOVETUR (lat )* Tot ce se mişcă este mişcat de altceva (versiunea scolastică ’ a unui principiu , aristotelic): V. OMNE AGENS AGIT IN QUANTUM ESTACTUM. OMNE VERUM OMNI VERO CON-SONAT (lat.). Toate adevărurile con-; cordă intre eU (în virtutea noncon^ tradicţiei). V. şi VEBUM NON EST VEBO CONTRARIUM. 1 t OMNIA MUTĂRI ET NIL INTERII^ ÂC SUMMAM MATEBIAE PROR-SUS EANDEM MÂNERE SATIS CONSTAT (lat.). Este destul de sigur că* totul se schimbă şi că nimic nu pierel şi că sumţi materiei rămîne exătiti aceeaşi (Bacon). 3 m OMNIS DETERMINATIO EST NE-? fi-4 GATIO (lat.). Orice determinare (sari* limitare) este o negare (Spinoza şi,- înj sens dialectic, Hegel). Orice adăuU; gare a unei noi determinări face caj respectivul concept să nu mai poată* fi predicat despre obiectele despre; care putea "fi predicat înainte. OMNIS BIViSlO DEBET ESSE PEI OPPOSITA (lat.). Orice împărţire tr% buie să fie (pentru ^ fi adevărată) împărţire în lucruri opuse (TtoO mas). OPERĂRI SEQUITUR ESSE (lat,f Existenţa este primordială faţă d acţiune. In scolastică, aforismul Ja firmă nu numai faptul că orice ac ţiune presupune o -existenţă şi de curge din ea, qi şi, generic, că cele două există o, concordanţă ti^c logică. V. QUALIS MODUS locuţiuni TALIS MOBUS OPERANDI şi MO-•DUS OPERANDI SEQUITUR MOBUS ESSENDI» ORDO ORDINANS (lat.). Ordine ordonatoare. La Fichte, divinitatea concepută ca principiu ordonator al realităţii, imanent ei şi, în fond, identic cu ea. Termenul are şi sens polemic împotriva ideilor substanţialişte despre divinitate. OBTH6S LOGOS (gr.). V. BECTA RATIO. OUSlA (gr.). Substanţă sau existenţă. îii această accepţie termenul apare la Aristotel, care distinge între substanţa primă (individualele) şi substanţa secundă (genurile, speciile şi diferenţele). V. T6DE TI; HYPO-KElMENON, HltE. PAIDfilA |gr.). Educaţie, apoi cultură, şit în sfîrşit, ideal al formaţiei umane, valoare deplină a personalităţii (lat* humanitas, germ. Bildung): PANTA RHflI (gr.). Toate curg (He-faclit)- Gîndul îi este atribuit lui ^Heraclit în două forme, care nu sînt, 'jaici una, strict identice cu cea de mai fspsv panta chorei „toate se mişcă“ |Platon) şi rhein ta kola „toate curg“ (Diogene Laerţiu). La Aristotel citatul jar§ forma: panta rhei, ouden menei: feTotul curge, nimic nu rămîne". IfţV ' - ■ r &&NTON CHREMAtON ÂNTHRO- Î>S M^TBON (gr.). V. Omul este as ura tuturor lucrurilor (Protagoras). JROUŞlA (gr.j. Prezenţă. La Pla-f* desemnează prezenţa esenţei veş-ce în lumea sensibilă, care doar participă la lumea inteligibilă. V. M^THEXIS. PARVUS ERROR IN PRINCIPIO MAGNUS EST IN FINE (lat ). O eroare la început mică devine mare la sfîrşit (Thomas, traducînd un enunţ al lui Aristotel). PASSIO (lat.). Pasiune. Acţiunea suferită de un agent devenit pacient; i se opune ACTIQ (v.). PEIOREM SEQUITUR SEMPER CON-GLUSIO' PARTEM (lat.). Concluzia urmează întotdeauna partea cea mai slabă, adică este negativă dacă tina dintre premise este negativă şi nu poate fi generală cînd una ’ dintre premise este particulară; regulă scolastică a silogismului. PERSONA DICITUR ENS QUOD ME-MORIAM SUI CONSEBVAT (lat.). Se numeşte persoană o entitate care îşi aminteşte mereu că este ea însăşi (Wolff). PETITIO PRINCIPII (lat.). 'întoarcerea la enunţul iniţial. 1. Eroare logică constînd în a folosi, în- vederea demonstraţiei, un echivalent sau sinonim a ceea ce se urmăreşte să fie demonstrat. în. alţi termeni, eroarea constă în a considera admisă, sub o formă uşor diferită, însăşi teza de demonstrat. între PETITIO PRINCIPII şi CIRCULUS VITIOSUS (v.) trebuie menţinută distincţia: în al doilea caz e vorba de două propoziţii distincte care se deduc fiecare una din cealaltă, iar în cazul petiţiei de principiu, circularitatea se stabi- locuţiuni leşte .între/variantei*; *i<* expresie ale uneia şi aceleiaşi propoziţii. 2. Eroare logică prin care cineva se sprijină pe o premisă majoră fără a fi demonstrat că relaţia pe care o enunţă este adevărată în toate cazurile. V. FALLACIA EXTRA DICTIONEM. PHANTASlA KATALEPTIK^ (gr.). Reprezentarea comprehensivă. Actul intelectului de a cuprinde obiectul şi actul obiectului de â se imprima în intelect; conform epistemologiei stoice, criteriul adevărului. PHELOSOPHIA PERENNIS (lat ). Filosof ia perenă. Desemnează permanenţa în timp ai filozofiei. 1. în sensul restrîns de filozofie antică preluată de scolastică; 2; în sensul mai larg de filozofie „clasică*4 post-scolastică (Cusanus, umaniştii, Descartes, Leibniz etc.) şi 3. în sensul cel mai larg de constantă problematică şi tematică a tuturor filozofiilor. PHEONESIS (gr.). V. NOESIS. PONS ASINOECM (lat.). Puntea mă-gărilor (Petrus Tartaretus, sfîrşitul sec. 15). v Figură schematică şi mnemotehnică de logică servind la rezumarea formulelor destinate descoperirii termenului mediu al unui silogism. Inventată de Alexandru din Aphrodisia, a fost mult utilizată în evul mediu: POSSEST (lat.). Termen format de Nicolaus Cusanus (din posse „a putea44 şi est „este44) pentru a desemna divinitatea ca realizare absolută (est) a tuturor posibilităţilor sale (posse), spre deosebire de celelalte fiinţe pentru care „a putea fi44 nu este identic cu „a putea fi în act" adică fiinţele, 1 care nu ajung niciodată să fie tot ceea ce ar putea să fie. PRAEDICAMElrtUM (lat.). Echiva-' lent scolastic al categoriei aristotelice. Thomas enunieră, după Aristotel, zec^ , praedicamenta. PRIMA LEX HISTORIAE, NE QUID i FALSIDICAT (lat.) Prima lege «| istoriei este de a nu afirma nimic J fals. PRIMUM AGENS. V. PRIMIM MO,\f VENS. PRIMUM MOVENS (lat.). în aristo^| telism şi scolastică, * primul motorrţ principiul etern şi nemişcător al miş- ? cării; dată fiind existenţa lucrurilor în mişcare sau schimbare şi a agen-J ţilor care o determină trebuie să : existe, pentru a evita 6 REGRESSIO AD 1NFINITUM (v ), un agent prim. PRINCIPIA PRAETER NECESSITÂ-TEM NON MULTIPLICANDA (lat ). Numărul principiilor nu trebuie sporit fără necesitate: propoziţiile prime (axio-i me, postulate etc.) trebuie să fie cît mai puţine cu putinţă. V. ENTIAv PRAETER NECESSITATEM NONi MULTIPLICANDA. PRINCIPIUM INDiyiDUATIONlS (lat.). Principiul individualizării, principiul intrinsec al individualului, ceea ce dă raţiunea individualităţii sale ireductibile; larg dezbătut din scolasj tică pînă ia Locke şi mai tîrziu. PROÂERESIS (gr.). Alegere delibe rată. în etica aristotelică şi stoică opţiunea raţională orientată voliti) locuţiuni către un scop; care stă în puterea agentului; libertate etică (cu accent oscilînd, după gînditori, între voluntarism şi intelectualism). PROGRESSUS (AD) IN INFINITUM (lat.). înaintare la infinit, demers prin care, daţe fiind anumite condiţii, pentru orice n există un n -f 1. PROGRESSUS QUID AM PERPETU-US TOT1US UNIVERS* EST AGNOS-CENDUS (lat.)*. Este de constatat un anumit progres neîncetat al lumii întregi (Leibniz). PROS TI (gr ). Prin raport la ceva;* exprimă, la Aristotel, categoria relaţiei. V AD ALIQUOID. PROTON KINOtN (gr.). V. PRIMUM MOVENS. PROTON PSfiUDOS (gr.). Falsitate primă; falsitatea premisei majore în măsura în care determină falsitatea întregului silogism (Aristotel). PSYCHfi TOU PANTOS (gr.) Sufle-tul universului, coneeput. la Platon, ca o unitate organică vie (Zeon); , la Plotin, este una dintre ipostaze l (alături de Unul şi de JVous) şi are o * parte superioară (phronesis) anga-jată în contemplaţie (theoria) şi [ una inferioară /physisj, dedicată activităţii (praxis). KQUALIS MODUS ESSENDI TALIS | MODUS OPERANDI (lat.) Modali-% tatea de acţiune concordă cu moda-| litatea de existenţă, V. OPERĂRI [(AGERE) SEQUITUR ESSE şi MO-IdUS OPERANDI SEQUITUR MO- |dus essendi. QUANTUM NATURAE NEC MtNUI-TUR NEC AUGETUR (lat.). Cuantumul naturii nici nu scade, nici nu sporeşte (Bacon). QUATERNIO TERMINORUM (lat.). împătrirea termenilor, sofism care contravine regulei fundamentale a silogismului, după care acesta nu poate avea decît trei termeni; eroarea se produce atunci cînd fie termenul ma^ jor, fie cel mediu este luat în două accepţii diferite. V. FALLACIA DIC-TIONIS. QUICQUAM DE NULLO VALET, NEC DE QUIBUŞDAM NEC DE SINGU-LIS VALET (lat.). Ceea ce este universal fals, este fals ‘ şi despre unele şi dtspre fiecare. QUICQUAM DE OMNI VALET, VALET ETIAM DE QUIBUŞDAM ET SINGULIS (lat.). Ceea ce este' universal adevărat, este adevărat şi despre unele şi despre fiecare. ' QUIDDFTAS (lat.). Esenţă sau substanţă. Termen introdus de traducerile latine din arabă ale operelor lui Aristotel (sec. 12). QUEDQUID RECIPITUR AD MODUM RECIPIENTIS RECIPITUR (lat.). Orice este primit este primit conform naturii celui care primeşte. Enunţ scolastic privitor la relaţia dintre obiectul cunoscut şi subiectul cunoscător care cunoaşte în funcţie de. capacităţile, sale şi de modul, său de existenţă; astfel intelectul integrează obiectul individual în sfera capacităţii sale specifice * abstractiv-universalizante. locuţiuni QUOD NIMIS PROBAT NIHIL PROBAT (lat.). Ceea ce dovedeşte prea mult nu dovedeşte nimic. Nu este vorba de demonstraţia A FORTIORI (v.), ci de împingerea şi forţarea unei demonstraţii dincolo de limitele ei legitime, de obicei prin generalizări excesive care nu mai dovedesc nimic specific. RATIO COGNOSCENDI (lat ). Temei de cunoaştere. V. RATIO ESSENDI, căruia i se opune în raportul de la ontologic la gnoseologic. RATIO ESSENDI (lat.). Temei de existenţă, a realităţii în sens universal sau al unei entităţi determinate: ceea ce face ca lumea sau ceva să existe. RATIO PARTICULARIS (lat ). Facultatea raţională particulară. V. TIS COGITATIVA. RATIONES SEMINALES (lat.). Principiile germinative. Traducerea termenului grec LOGOI SPERMATI-KOl (v.), de origine stoică, care desemnează germenii originari imanenţi universului ca întreg organic, seminţele prime şi veşnice care asigură totodată unitatea şi diversitatea coerentă a lumii spaţio-tempo-rale. Ei rezolvă problema pluralităţii într-un sistem monist. RECTA RATIO (lat.). Raţiunea dreaptă. Termen de origine greacă (V. orthOs LOGOS), tradus în latină de Cicero, pentru care înseamnă legea etică interioară, a ajuns să fie în gîndirea scolastică facultas natu-ralis ratiocinandi seu verae conclu- siones ex veris primis princip iis de-ducendi (Thomas) „facultatea naturală de a raţiona corect, adică de a deduce concluzii adevărate din adevărul principiilor prime“. REGNUM HOMINIS (lat ). Domnia omului (Bacon). Concept fundamental al Renaşterii, întemeiat pe forţa cognitivă (contemplatio rerum) şi pe activitatea utilitară derivată din ea (inventio fructus). REGRESSUS AD INFINITUM (lat ). Deplasare la infinit in sens invers, în special cînd e vorba de a urca de la efecte spre cauze, de la consecinţe la principii. REGULAE PHILOSOPHANDI (lat ). Reguli ale filozofării. Incepînd din Renaştere, canoane metodologice pentru cercetarea ştiinţifică. în sens strict, acest nume îl poartă patru reguli formulate de Newton în 1687, printre care HYPOTHESES NON FIN-GO (v.). RELATA SUNT SIMUL NATURA ET CONGNITIONE (lat.). Două sau mai multe lucruri sînt corelate atît in realitate cît şi în cunoaştere (atunci cînd relaţia lor este considerată formal). RES COGITANS, RES EXTENSA (lat ). Categorii ontologice disjuncte: spiritul (care nu are întindere) şi lucrurile corporale (care au întindere) (Descartes). RES EXTENSA (lat.). V. RES COGITANS. 732 locuţiuni SALTUS IN PROBANDO (lat ). Salt în demonstraţie, omiterea, voită sau nu, a unei etape necesare a demonstraţiei. SCIENTIA ET POTENTIA IN IDEM COINCIDUNT (lat.). Ştiinţa este unul şi acelaşi lucru cu puterea (Fr. Bacon). V. NAM ET 1PSA SCIENTIA POTES-TAS EST. SCIENTIA GENERALIS (lat). Ştiinţa universală. V. CHARACTERIS-TICA UNIVERSALIS. SECUNDUM QUID (lat.). Relativ, într-o anumită privinţă, în funcţie de, într-un sens determinat; opus lui SIMPLICITER (v ). SENSIBILE IN ACTU EST SENSUS IN ACTU (lat.). Sensibilul în act coincide cu senzaţia în act. Enunţ scolastic care exprimă coincidenţa în act a două potenţialităţi (cea de a simţi şi de a fi simţit). SENSUS EST SINGULARIUM (lat ). Simţul este [simţire] a lucrurilor individuale. Conform gîndirii scolastice, simţurile (atît în sens cognitiv, cît şi în sens apetitiv) nu pot avea drept obiect decît entităţi individuale. SIMILE SIMILI COGNOSCITUR (lat ). Asemănătorul este cunoscut prin (sau de) asemănător. Formulă foarte veche care se referă nu numai la cunoaşterea analogică ci şi la relaţia subiect-obiect. SIMPLICITER—SECUNDUM QUID (lat.). Termeni curenţi în scolastică pentru a desemna, primul ceva fără restricţii sau limitări, în mod absolut (absolute), total (totaliter) şi formal (formaliter), iar al doilea ceva care presupune o precizare restrictivă spa-ţio-temporală (v. H-IC ET NUNC) de modalitate (modaliter, accidenta-liter) sau de oricare altă natură. SINE HOC, ERGO PROPTER HOC (lat.). Din lipsa unui lucru, deci din cauza acelui lucru. Sofism al „cauzei false“ care atribuie valoare de cauză absenţei unui factor considerat necesar, V. FALLACIA FALSAE CA-USAE. S0ZEIN TA FAINOMENA (gr.). A salva fenomenele. Principiu al cercetării ştiinţifice formulat în antichitate, probabil în şcoala lui Platon şi pus la baza astronomiei formale antice (Ptolemeu). Prin „salvarea feno-menelor“ se înţelegea descrierea matematică a aparenţelor. SPECIOSA UNIVERSALIS (lat ). V. CHARCTAERTSCIIA UNIVERSALIS. SPONTANEUM EST CUIUS PRINCI-PIUM EST IN AGENTE (lat.). Spontan este lucrul al cărui principiu se află în agent (Leibniz). STOICHEION (gr.). Element. Desemna la origine literele alfabetului şi apoi, metaforic, componentele fundamentale şi ireductibile ale unui compus, respectiv ale universului fizic. V. şi ARCHE. STRICTO SENSU (lat.). (Termen luat) în accepţiune strictă sau restrînsă, adică în accepţiune proprie sau specifică; v. LATO SENSU. SUBLATA CAUSA TOLLITUR EFFEC- TUS (lat.). Dacă se înlătură cauza, nu mai apare efectul. 733 locuţiuni SUB SPECIAE AETERNITATIS (lat.). Sub aspectul* (sau dm perspectiva) eternităţii (Spinoza). A concepe lucrurile sub aspectul eternităţii înseamnă a le concepe ca manifestări ale esenţei divine şi ca derivînd în mod' neceşiar din natura ei. SUI GENERIS (lat.). Termen scolastic care indică o entitate care constituie ea singură un gen deosebit de oricare alt gen. SUSŢINE ET, ABSTINE (lat.). Îndură şi stăpîneşte-.te; principiu etic fundamental al stoicismului (Epictet) conform căruia înţeleptul nu se lasă tulburat nici dinafară de răul pe care îl are de suportat, nici dinlăuntrul său, de apetituri. SYMBEBEkOS (gr.). Accident. La Aristotel 1. Proprietate accidentală, adică nelegată in mod necesar de'un lucru; 2. cauză accidentală. V. TfCHE. SYMPĂTHEIA (gr.). Simpatia cos-mică, în sensul de interrelaţie a tuturor elementelor în cadrul unui univers unitar armonios, organic şi viu. Conceptul apare la Platon, la stoici şi în neoplatonism. TABULA RASA (lat.). Tabletă (de ceaură) ştearsă, adică fără nimic scris pe ea (Aristotel, stoicii, Thomas, Locke). Este o metaforă a capacităţii receptive a sensibilităţii sau a intelectului, anterioară oricărei experienţe. ŢECHIN! (gr .). Meşteşug, artă, ştiinţa aplicată. La origine, orice pricepere de a iace ceva, apoi competenţă ‘profesională specifică; ' La 'Aristotel; o HfXIS (v.) orientată mai mult spre producere, decît spre acţiune; se întemeiază pe experienţă (empeiria) şi devine techne, propriu-zisă cînd experienţele particulare sînt generalizate într-o cunoaştere a cauzelor, cînd. se trece de la cum la de ce, într-o per-, spectivă tebretic-pragmatică. TERMINUS A QUO, TERMINUS Aft QUEM (lat.). Punct de pornire, puneţi de destinaţie;vorbind despre mişcare^ (în spaţiu sau timp) sau despre de-^ mersurile minţii,, J TERMINUS ESTO TRIPLEX: ME-i DIUS MAIORQUE MINCJRQUE (lat.f| Silogismul să aibă irei termeni: mijlociii mare şi mic; regulă şpolastică a silo-51 gismului. TERMUM COMPAftÂTIONIS (lat.).! Al treilea termen al comparaţiei, adică! termenul comun de raportare a două entităţi comparate; pentru converti^ rea similitudinii în identitate. V. EA-DEM UNI TERTIO SUNT EAPEHf INTER SE. TERTIUM NON DATUR (lat.). Nu se dă [ca posibil] un al treilea termen: V EXCLUŞI TEfeTH PRINCIPIUM. ' • - ^ TI ESTf (gr.). Ce este. La Aristotei| ceea ce răspunde la Întrebarea „cj| este aceasta?": esenţa. | TOBE TI (gr.). Acest ceva anume. L*J Aristotel, existentul individual eoni cret, substanţa primă, V. OUStAJf HtLE. . ' TOTUM EST PRIUS PARTIBUS (lat J J\ntregul este anterior părţilor (Leibniz)ji TfCM (gr.). Cauză accidentală. îM Aristotel, desemnează cauza eficisrfl accidentală (adică avînd un ^tecl locuţiuni neintenţionat) din sfera fiinţelor capabile de alegere deliberată şi .raţională, distinct de AUT6MAT0N (v.). UNAQUAEQUE RES IN SUO ESSE PERSEVERARE CONATUR (lat.). Fiecare lucru se străduieşte să dăinuie tn existenţa sa. (Spinoza). UNIVERSALIA IN RE, POST REM, ANTE REM (lat.). Universale tn lucru, înaintea lucrului , după lucru. Terminologie scolastică proprie realismului aristotelico-tomist: universalele există: in re ca formă sau substanţă ale lucrurilor individuale, ca forme prezente în materie,ca esenţe ale individualităţii (v. HAECCEITAS); post rem, ca entităţi sau concepte ale raţiunii obţinute prin abstracţie din lucrurile individuale; ante rem, ca idei sau modele existente în mintea divină înainte de crearea lucrurilor individuale; în această concepţie, aceste trei tipuri de universale se reduc la unul şi acelaşi, identificîndu-se cu esenţa, substanţa saii forma lucrurilor individuale, exis-tînd din eternitate în intelectul divin şi pe care intelectul uman le, abstrage din lucruri. UNIVERSALIA SUNT NOMD*A (lafe). I Universaliile (conceptele cele mai ge- l nerale) sint numai nume (semne ale £ lucrurilor) — formulă a nominaliştilor medievali. L utrAque PRAEMISSA neget nil llNDE SEQUETUB (lat.). Ctnd amin-\'două premisele sînt negative nu re-Uzuţtă din ele nimic; regulă scolastică la silogismului. |UT SIC (lat.). Ca atare. Expresie scolastică destinată să exprime faptul că ceva este luat în considerare conform acelei FORMALITAS (v.) pe care o reprezintă în chip propriu şi specific: homo ut sic, omul ca om, nu ca fiinţă etc. VACUUM FORMARUM (lat.). Gol al formelor. Leibniz desemnează astfel absenţa dintr-o serie de lucruri existente a unor forme posibile şi care ar completa seria dacă ar deveni şi ele existente. VERA CAUSA (lat.). Cauza adevărată (Newton). Nu cauza pur şi simplu plauzibilă a unor efecte anume, ci cauza dovedită experimental şi explicînd o clasă de efecte. VERBUM MENTIS (lat.). Cuvîntul minţii. în filozofia patristică şi sco-. lastică este astfel numită vorbirea interioară a minţii, distinctă de vor-briea orală adresată unui interlocutor. VERE SCIRE EST PER CAUSAS SC1RE (lat.). A cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte cauzele (unui fenomen) (F. Bacon). VERUM INDEX SUI ET FALŞI (lat.). Adevărul se arată pe sine drept adevăr şi totodată ceea ce este drept fals. VERUM IPSUM FACTUM (lat.). Adevărul este însuşi faptul. Formulare sintetică a concepţiei anticarteziene a lui Gianbattista Vico despre convertibilitatea, reciprocitatea şi echivalenţa dintre adevăr şi realitate şi implicit asupra capacităţii, intelectului uman de a cunoaşte lumea. locuţiuni VERUM NON EST VERO CONTRA-RIUM (lat.). Nici un adevăr nu contrazice un alt adevăr. Enunţ scolastic conform căruia adevărurile dobîndite pe căi diferite concordă între ele. Contrazice teoria averoistă a „adevărului dublu“ şi apare în gîndirea contemporană la J. Piaget care contestă existenţa paralelă a unor adevăruri filozofice şi a unora ştiinţifice. VmCULUM SUBSTANŢIALE (lat.). Legătura substanţială. în terminologia lui Leibniz, monada destinată să confere corpurilor vii unitatea substanţială, principiul sintetic al organismelor, conform afirmaţiei că ex pluribus substantiis oritur una nova substantia „dintr-o pluralitate de substanţe se naşte o nouă substanţă". V1RTUS CONSISTIT IN MEDIO (lat.). Virtutea stă la mijloc. Exprimă una dintre ideile centrade ale eticii aristotelice (preluată de tomism): valoarea etică pozitivă «ste la mijloc între exces şi deficit, dar nu ca mediocritate, cum greşit s7a înţeles, ci că împlinire şi perfecţiune prin raport la' binele suprem. în foiid, virtutea nu stă la mijloc între exces şi deficit, ci excesele şi carenţele sînt1 aberaţii faţă de desăyîrşirea virtuţii: V. ME- sOtes. VIS COGITAT1VA (lat.)., Forţa cogita-tivă. în filozofia aristotelico-tomis-tică este facultatea, proprie omului, de a discerne indivizii aparţinînd unei specii, adică entitatea singulară sen- ; sibilă. Se mai numeşte RATIO PAR-TICULARIS (v.) şi INTELLECTUS PASSIVUS (v.). T TOMISM, doctrina lui Tom a d’Aquino. V. şi neotomism. TOTALITATE (de elemente), sistem integrativ sesizabil ca întreg cu o structură omogenă, în care elementele componente îşi pierd individualitatea şi se integrează sistemului. Dezvăluirea tendinţei legic-obiective spre totalizare (integrare) a sistemelor, specifică procesului de structurare în formele superioare de mişcare, la nivelele complexe de organizare a materiei, a stat la baza tendinţei către sinteză în metodologia actuală a ştiinţei, a condus la formularea principiului gîndirii (analizei) sistemice. Sin. integralitate. V. şi structură; parte şi întreg; holism; structuralism. TOTEM, simbol mitic al eroului eponim al clanului în sistemul organizaţiilor tribale, care poate fi un animal, o plantă, mai rar uu obiect. Sistemul t. e diversificat potrivit însuşi sistemului clasificator al grupului social primitiv; există astfel: t. generale, t. pe subgrupe (de obicei duale), pe grupe de vîrstă, pe sexe şi uneori chiar individuale. De t. sînt legate o serie de interdicţii severe (tabuuri)i, care formează un sistem normativ unitar de organizare a relaţiilor sexuale şi economice. Obiect al unui cult religios, t. nu poate fi ucis sau vătămat, consumarea lui fiind permisă numai o dată pe an, cu ocazia sărbătorii „inticiuma". TOTEMISM, sistem de relaţii sociale care reglementează viaţa societăţilor aflate în stadiul de dezvoltare al comunităţilor primitive, legate de vînă-toare şi de creşterea animalelor; el organizează minuţios relaţiile de producţie şi de schimb (inclusiv schimbul femeilor) între subgrupele comunităţii. Înveşmîntat mitologic în legende care leagă grupul întreg şi subgrupele sale de o serie de eroi eponimi, t. constituie un aspect important al sistemelor sociale primitive, bazate pe genealogii reale sau fictive. T. s-a conservat cel toy mai bine la triburile australiene. El constituie, totodată, o formă rudimentară de religie, care stă la baza cultului animalelor (în Egiptul antic, India antică etc.). Unele ritualuri ale religiilor evoluate îşi au originea în t. (de ex., „taina" creştină a împărtăşaniei, al cărei prototip totemic este ceremonia „inticiuma"). TOULMIN, Stephen (n. 1922), filozof şi istoric al ştiinţei, american, reprezentant principal (alături de Th. Kuhn, N.R. Hanson şi P. Feyerabend) al „noii filozofii a ştiinţei" din S.U.A., curent antipozitivist întemeiat pe analiza istorico-critică a cunoşterii ştiinţifice. în lucrările sale, T. dezvoltă un punct de vedere instrumentalist-pragmatic asupra teoriilor ştiinţifice. Legile ştiinţei, după T., nu pot fi nici adevărate, nici false, ci doar, mai mult sau mai puţin, „fructuoase", ele fiind instrumente reprezentaţionale care fac posibile inferenţele asupra fenomenelor. Ele sînt reguli de inferenţă. T. revizuieşte rolul adevărului ca valoare centrală care asigură structurarea internă a teoriei şi reglează acordarea ei cu realul, substituindu-1 prin cel al semnificaţiei conceptuale. T. a elaborat un model evoluţionist al „variaţiei şi perpetuării selective" continue a teoriilor ştiinţifice, o ambiţioasă „critică a raţiunii umane", a raţionalităţii ştiinţei, plecînd de la procedurile de descoperire şi modificare conceptuală. Qp. pr.: „Filozofia ştiinţei" (1953), „Previziune şi înţelegere" (1961), „înţelegere umană44' (1972), „Cunoaştere şi acţiune" (1976). TOYNBEE, Arnold Joseph (1889— 1975), istoric, filozof şi sociolog englez. Influenţat de O. Spengler, T. neagă unitatea procesului istoric, considerînd de hotărîrea de a duce la bun sfîrşit acţiunea întreruptă prin moartea eroilor tragici. TRANSCENDENT (lat . transcendere „a trece peste"), 1. (în filozofia medievală) Ceea ce s-ar afla dincolo de o limită sau de un nivel dat. Astfel, scolasticii acordau caracter t. conceptelor cu valabilitate nelimitată, numită de ei şi „transcendentală". Astfel de transcendentalii erau: res (lucrul), ens (ceea ce există), verum (adevărul), aliquid (ceva) etc. T. nu ţine de o clasă de obiecte, ci presupune un principiu exterior şi superior acesteia, deosebin-du-se astfel de ceea ce este imanent. Pe această bază, t. a fost considerat o realitate superioară lucrurilor individuale, inteligenţei obişnuite, nivelului umanităţii, fiind identificată de Berkeley cu divinitatea. 2. (în filozofia lui Kant) Ceea ce este dincolo de lumea empirică. Termenul desemnează, din punct de vedere ontologic şi gnoseologic, fie realităţile care nu pot deveni obiecte ale experienţei (lucrurile în sine), fie ideile care nu se pot aplica în cadrul cunoaşterii experimentale (de ex., ideea de Dumnezeu, de suflet). TRANSCENDENTAL 1. (In filozofia scolastică) Termen care desemnează atributele ce depăşesc categoriile lui Aristotel prin caracterul lor general, convenind astfel oricărei existenţe (de ex., unul, adevărul, entitatea). 2. (în filozofia lui Kant, în opoziţie cu empiricul) Ceea ce condiţionează aprioric cunoaşterea obiectelor, subordonarea acestora (spre a putea fi gîndite) unor noţiuni şi categorii prealabile, independente de orice conţinut, care reprezintă, ca atare, cadrele general-nece-sare, formale ale cunoaşterii intelectuale a lumii empirice. Elementele cunoaşterii apriorice sînt, după Kant, formele intuiţiei sensibile (spaţiul şi timpul), conceptele şi categoriile intelectului care „ordonează" lumea fenomenală şi ideile t. ale raţiunii („lumea", „sufletul") care nu exprimă nici o realitate ce ar putea face parte din experienţa noastră. Termenul t., care cuprinde o puternică încărcătură idealistă, reapare în „mişcarea trans-cendentalistă" (R.W. Emerson, O. Brownson ş.a.) şi în existenţialism (K. Jaspers, M. Heidegger). TftANSCENDENTALISM 1. Concepţie sau atitudine gnoseologică, care susţine posibilitatea unei cunoaşteri a priori şi care caută să determine condiţiile unei astfel de cunoaşteri. 2. Mişcare eclectică, filozofico-religioasă, constituită formal în deceniul 4 al secolului trecut (1836), în oraşul Boston (S.U.A.), al cărei principal reprezentant a fost Ralph Waldo Emerson (1803—1882). Alţi reprezen- T -----------------f-.. tra tanti: Frederic Hedge (1805—1890), şi Orestes Brownson (1803—1876). „Mişcarea transcendentalistă" a apărut ca o reacţie împotriva empirismului englez (cel al lui Locke, mai ales), a filozofiei sec. 18 şi a închistării vieţii spirituale americane sub influenţa, în particular, a dogmatismului teologiei unitariene (care nega „trinitatea", divinitatea lui Hristos şi salvarea prin graţia divină). Deşi se deosebeau din multe puncte de vedere, „transcendentaliştii" postulau, în general, capacitatea omului de a cunoaşte adevărul în mod intuitiv, de a ajunge la cunoaşterea ştiinţifică a unor domenii ale existenţei care transced experienţa sensibilă. Datorită caracterului ei heteroclit, pregnanţei elementului religios şi a unei mistici de natură romantică, „mişcarea transcendentalistă" nu a avut o influenţă marcantă asupra dezvoltării filozofiei în S.U.A. TRANSCENDENŢĂ 1. (în filozofiile religioase) Ipostază a divinităţii care se află deasupra creaţiunilor sale. T. este atribuită şi sfinţilor. 2. (în filozofiile existenţialiste) Situaţia omului care îşi depăşeşte condiţia lui existenţială obişnuită, se ridică deasupra condiţiilor alienante ale vieţii cotidiene, deasupra măsurii comune a posibilităţilor oferite de cadrul social (dez-umanizant).3. (îngrfoseologia fenomenologică) Rezultat al depăşirii datului obiectiv prin actul intenţional de conştiinţă s$u prin intuiţie, datorită cărora gîndirea se ridică în lumea esenţelor şi a semnificaţiilor. Din punctul de vedere al materialismului dialectic, ideea de tv constituie o ficţiune neoperatorie şi neverificată, rezultată din reificarea sau fetişizarea, în spirit idealist, a domeniului şi rezultatelor cunoaşterii, din introducerea artificială, speculativă a antinomiei între subiect şi obiect. 4. (Prin extensie) Condiţie a omului ca fiinţă care depăşeşte natura, dată prin existenţa lui socială şi prin participarea la lumea culturii şi a valorilor; uneori t. se referă la condiţia 739 T -ţ- tra excepţională a oamenilor de geniu, a eroilor ş.a. * TRANSFINIT (cardinal t.), termen care desemnează orice număr cardinal infinit, egal sau mai mare decît cardinalul mulţimii numerelor naturale. Ordinal t., tipul de ordine al unei mulţimi infinite bine-ordonate. TRANSFORMARE, termen desem-nînd schimbarea, în general. Uneori, |n materialismul dialectic, termenul este utilizat şi cu sensul, mai restrîns, de schimbare calitativă. V. schimbare; mişcare; trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative; dezvoltare. TRANSFORMAREA CANTITĂŢII ÎN CALITATE, v. TRECEREA SCHIMBĂRILOR CANTITATIVE ÎN SCHIMBĂRI CALITATIVE. TRANSFORMISM, concepţie ştiinţifică după care speciile de vieţuitoare de pe pămînt se transforină în cursul erelor geologice, opusă ca atare fixismului; această transformare se dato-reşte cauzelor naturale (şi nu intervenţiei unui creator). T. modern este legat de numele lui Lamarck şi mai ales de numele lui Darwin. V. şi lamar-ckism; darvinism; evoluţionism. TRANSPOZIŢIE 1. Formă a unei inferenţe valide a calculului propozi-ţional de la A implică B la non B implică non A. 2. Regulă care ne permite să inferăm de la adevărul lui „A implică B“ adevărul lui „Non B implică non A“ şi invers. 3. Legea t., următoarea teoremă a calculului pro-poziţional: [p D q] D [ ~ q D ~ p]. TRANSSUBSTANŢIERE, termen doctrinar, propriu teologiei creştine, catolice şi ortodoxe, prin care se subînţelege că, în cadrul împărtăşaniei, pîinea şi vinul folosite ritual şi-ar schimba substanţa lor terestră, devenind corpul şi sîngele lui Hristos. Această credinţă, care, de-a lungul secolelor, a provocat numeroase dezbateri teologale, relevă şi ea locul important pe care teologii îl conferă misterului, miracolului, fenomenului supranatural în fundamentarea doctrinei creştine. TRANZIENŢĂ 1. Termen folosit de Georg Cantor, creatorul teoriei mulţimilor,, pentru a denumi realitatea inter subiectivă (tranzientă) a conceptelor şi sistemelor abstracte, necontra-dictorii, care urmează a fi decisă prin compararea lor cu procesele realităţii. 2. Termen de recentă circulaţie în psihosociologie, ştiinţa politică şi, în general, în literatura de interpretare a vieţii sociale contemporane, folosit de către sociologul american Alvin Tof-fler („Şocul viitorului", 1970), şi care desemnează instabilitatea structurilor relaţionale ale omului societăţii industriale, cu mediul său ambiant, caracterul labil şi alunecos al terenului instituţional, organizaţional şi spiritual pe care acest om este silit să-şi edifice o existentă precară, nesigură şi ameninţată, precum şi dificultăţile ridicate de adaptarea lui la aceste condiţii, suficiente pentru ca societatea respectivă să poată fi denumită o societate a t. De fapt, nu e vorba decît de accentuarea, sub presiunea ritmului accelerat al desfăşurării proceselor economice, politice, sociale, specifice capitalismului monopolist contemporan, a acţiunii stihinice, spontane, necontrolate, proprie legităţilor obiective ale societăţii capitaliste şi a efectului lor dezintegrator la nivelul valorilor şi stilurilor de viaţă. Pesimismul teoriei t. este el însuşi un simptom ideologic al lipsei de perspectivă a societăţii respective ca şi al înstrăinării care atinge reprezentările din domeniul teoriei şi filozofiei sociale burgheze, chiar şi atunci cînd îşi permit să denunţe critic fenomenele negative şi paradoxale ale lumii capitaliste. TRANZITIVITATE, proprietate a unor relaţii logice sau matematice de a se transmite prin termeni intermediari, între primul şi ultimul termen al unui 740 T şir de termeni ordonat pe baza acestor relaţii. O relaţie R, definită în mulţimea M este tranzitivă dacă şi numai dacă: a R b şi b R c implică a R c, oricare ar fi a, 6, c. Pe un plan mai general (filozofic), t. poate fi înţeleasă şi ca o relaţie de exteriorizare a fenomenelor, de transfer cauzal (energetic, informaţional, substanţial) în relaţia de succesiune genetică a acestora sau de condiţionare exterioară în raporturile de coordonare a sistemelor. în acest sens, termenul de t. este opus celui de imanenţă, care exprimă o relaţie de interiorizare, de autodeterminare cauzală şi condiţională a sistemelor, ca şi celui de transcendenţă prin care se ipostaziază metafizic exterioritatea fictivă a domeniului esenţelor şi semnificaţiilor. TRĂIRE, v. ÎNŢELEGERE; COMPREHENSIUNE. TRĂIRISM, curent iraţionalist profascist din filozofia românească dintre cele două războaie mondiale, reprezentat de Nae lonescu, Emil Cioran, Mir-cea Vulcănescu ş.a. Trăiriştii nu şi-au exprimat ideile într-o formă logică închegată, sistematică, cultivînd paradoxul şi contradicţia şi acordînd preferinţă eseurilor. Ei şi-au răspîndit ideile la început prin publicaţiile „Gîndirea" şi „Cuvîntul"; pe la 1930 s-au grupat în cercul „Criterion", scoţînd apoi publicaţii de extremă dreaptă, ca „Axa" (1932—1933), „Iconar" (1935 — 1937) ş.a. Variantă a „filozofiei vieţii", t. porneşte de la opoziţia dintre viaţă (redusă la instinctele oarbe, la inconştient) şi raţiune, intelect, proclamînd primatul „vieţii" asupra raţiunii. Potrivit concepţiilor subiectiviste şi voluntariste ale t., filozofia este un act de trăire prin care fiecare gînditor „mînuieşte" realitatea în felul său. Numai „trăirea" mistică, opusă cunoaşterii de tip logic, ar putea duce la „absolut". înrudit cu gîndiris-mul prin iraţionalism, t. nu apela neapărat, ca acesta, la ortodoxism (prezent totuşi la Nae lonescu), ci uneori la mistica indiană (M. Eliade) sau la nihi- tre lism (E. Cioran ş.a.). Trăiriştii au făcut apologia „acţiunii", a „aventurii", a faptei absurde, lipsită de criterii morale, ca expresie consecventă a celei mai intense „trăiri". în acelaşi spirit obscurantist, ei cultivau obsesia morţii, a neantului, sentimentul „disperării" (E. Cioran, „Pe culmile disperării", 1934), făceau apologia omului „organic" (biologic), negau în mod cinic valorile culturale. Toate aceste idei au contribuit la crearea climatului spiritual de exaltare, de disponibilitate pentru aventură, pentru exces şi violenţă, propice fascismului. Pe plan politic, trăiriştii au făcut apologia deschisă a imperialismului şi agresiunii (E. Cioran, „Schimbarea la faţă a României", 1936); mulţi dintre ei au aderat făţiş la mişcarea legionară. TREBUINŢĂ, relaţie generală, esenţială, necesară şi relativ stabilă a omului cu mediul său natural şi social, care determină aproprierea şi adaptarea acestora, prin comportamentul creator al indivizilor umani, la exigenţele conservării fizice şi ale dezvoltării lor spirituale. Ca necesitate internă şi impuls al acţiunii umane, t., a căror satisfacere este vitală, constituie condiţii de manifestare a legilor dezvoltării sociale. T. au un caracter obiectiv prin aceea că sînt de neocolit iar satisfacerea lor se impune cu forţa necesităţii. Latura subiectivă a t. constă în faptul că, în cadrul acţiunii sociale pentru satisfacerea lor, individul ajunge la conştiinţa de subiect, la autodeterminarea sa ca factor activ faţă de mediul în care şi asupra căruia acţionează. Se disting t. naturale sau fizice (hrană, îmbrăcăminte, adăpost etc.) şi t. sociale (activitate creatoare, t. cognitive, estetice, de sociabilitate şi exprimare a personalităţii etc.). T. au un caracter istoric şi sînt în funcţie de nivelul dezvoltării activităţii productive, de nivelul cultural şi de instrucţie generală al unei societăţi, ca şi de apartenenţa indivizilor la anumite clase, categorii sau grupuri sociale. Unii critici ai societăţii capitaliste dezvoltate, denumită de ei 741 ¥ tre fie societate de consum, fie societate tehnologică, fac o analiză profundă a caracterului denaturat, artificial, alienat al t. determinate de modul de viaţă burghez contemporan şi care transformă individul uman într-un mediocru prizonier al acestora, îl manipulează pînă la îndepărtarea lui totală de la preocupările autentic umane (sociale, politice, culturale) şi îi menţin viaţa sa spirituală la un nivel permanent scăzut, subuman. (H. Marcuse, E. Fromm ş.a.). TRECERE, proces de schimbare, transformare, de ordin cantitativ sau calitativ. TRECEREA SCHIMBĂRILOR CANTITATIVE IN SCHIMBĂRI CALITATIVE, lege sau principiu general al dialecticii, care exprimă raportul dintre cantitate şi calitate în procesul dezvoltării, dezvăluind mecanismul, modalitatea în care se înfăptuiesc mişcarea, dezvoltarea în natură, societate şi gîndire. Ea precizează relaţia potrivit căreia, la un anumit grad de acumulare sau, uneori, de diminuare a schimbărilor cantitative treptate, uneori imperceptibile, în urma depăşirii măsurii cantitative a obiectului, au loc schimbări radicale, procese mutaţio-nale, de transformare a calităţii acestuia. Noua calitate, caracterizată prin noi determinări cantitative, devine terenul unor noi schimbări cantitative, care, la rîndul lor, trec în cele din urmă într-o nouă calitate ş.a.m.d. în lumina acţiunii universale şi permanente a acestei legi, mişcarea se realizează în genere ca unitate necesară a două momente: evoluţia (v. şi evoluţie şi revoluţie) şi saltul (calitativ), dintre care primul reprezintă schimbările cantitative, iar celălalt transformarea calităţii obiectului. Aceste momente sau laturi se condiţionează şi se întrepătrund reciproc; evoluţia pregăteşte şi determină saltul, iar acesta desăvîr-şeşte evoluţia, deschizînd o nouă etapă evolutivă în cadrul unei calităţi noi. Prin acţiunea acestei legi dialectice 742 se afirmă unitatea dintre contimitnfk şi discontinuitate în procesul unr$e*&fc| al mişcării şi dezvoltării. Oriceşp*§c6£ este în acelaşi timp continuu şi ;dise<ş>ftS' tinuu; evoitaţia repr&zi&ftă con^ftftli^ tea, iar saltul discaîStinuitate^îofci^ mentul întreruperii continuităţii. IM&k variante ale gîndirii metafizice pfivefefc mişcarea şi dezvoltarea 1n mo<$i$fiîilki teral, absolutizînd fie et^oluţia, fie&ă^ tul (v. evoluţionism plrf&y catastrqfish^fi Legea t.s.c. în s.c. a‘fbst de Hegel în cadrul dialecticii idealiste. Teoria materialistă ia ’sacestei fost elaborată de fondatorii materatft& mului dialectic, * Subliniind diversitatea calitativă infinită a>iernii, mafeeiriaiisk mul dialectic arată câT acţiune$£$fti) versală a legii t.s.c. iii s^. se reaăifce&aft în chip specific în diferitele domenii ale naturii, societăţii şi gîndiri*AG -o r •î io-■ v TRENDELENBURG, Friederich Adolf (1802 — 1872), logician şi filozof german, cunoscut şi prin studiile sale is-torico-filozofice (îndeosebi asupra lui Aristotel, Kant, Hegel şi Herbart). T. a criticat esenţa idealistă a dialecticii lui Hegel şi a încercat o formulă de neoaristotelism care pledează în favoarea materialismului, mai ales prin respingerea tezei identităţii dintre gîndire şi existenţă şi prin înţelegerea formelor existenţei ca singulare. Deşi punea accentul pe intuiţie şi pe înţelegerea dialectică luată mai mult în sensul aristotelico-scolastic, de artă a disputei, T. acorda o mare importanţă mişcării, înţeleasă ca bază a existenţei şi gîndirii; „concepţia organică despre lume" a lui T. este construită pe ideea unităţii dintre gîndire şi existenţă întemeiată pe mişcare şi scop. Supralicitînd teleologia şi valorile teoretice platonico-aristotelice, T. a formulat ideea necesităţii unei „culturi antico-creştine a Occidentului", idee amplu şi notabil dezvoltată de urmaşi ca Brentano, Eucken, Teichmiiller. Prin examinarea logică a valorii modalităţilor filozofice şi teoretico-metodo-logice de cercetare, T. apropia filozofia de ştiinţă şi de cuceririle valorice T ale culturii universale. T. avea, jtojtg4ată, cultul ideii de umanitate, |9c£#re vedea ţelul suprem al acţiunii i$XMn£&\ al vieţii etice şi istorice. Op.pr. * „Elementele legicii aristotelice" fl'8‘42), ^Istoria doctrinei categoriilor" (3 voi., 4&4G'— 1867),=:,;Gercetări logice" (1840, §&. a 3-a, 1370 în 3 voi.), „Problemele logice în sistemul lui Hegel" (1&43)* „Asupra metafizicii lui Her-b^vil854), „Dreptul natural pe baze-J&i£tidi“ (1860).; VrîW.l TRîADĂ, schemă explicativă a auto-de&vaMrii „idesii absolute" în dialec-tkaiidealistă hegeliană. T. se compune diikiites# (afirmaţie, poziţie), antiteză (negaţie, opoziţie] şi sinteză (negare a negaţifei, compoziţie). Schema t. are im caracter abstract, speculativ. Dezvoltarea are loc, de fapt, pe baza legilor concrete care acţionează în diversele domenii ale realităţii, exprimînd un număr de momente ale mecanismului ei de realizare, diferit de t. hegeliană (ceea ce dovedeşte că t. nu are caracter universal) şi nu pe baza unui mecanism rigid şi schematic care este cel sugerat de termenul t. în altă ordine de idei, t. nu este o cauză, ci un efect al dezvoltării; ca atare izvorul mişcării şi dezvoltării nu poate fi abordat cu ajutorul t. Desigur, în măsura în care are un conţinut pozitiv, t. exprimă cicluri dialectice ascendente, în care antiteza neagă teza, iar sinteza le depăşeşte pe amîndouă. Termenului de t* i se pot conferi diverse alte sensuri, de ex., în abordarea metodologiei cunoaşterii pe care o sugerează cibernetica, se ia în considerare astăzi o t. de aspecte ale materiei (substanţă, energie, informaţie), conceptele şi modelele adecvate acestei t. fiind diferite de la un domeniu la altul al realităţii (N. Wiener, G. Klaus). V. şi negarea negaţiei. TRIB, tip de comunitate umană, mod (formă) de organizare economică şi social-politică caracteristică populaţiilor aflate în stadiul de dezvoltare al comunei primitive, constînd dintr-o tur grupare de mai multe ginţi sau familii înrudite (,,/rafm"), unite pe baza comunităţii teritoriului şi supuse autorităţii unui şef unic. A apărut în perioada destrămării orînduirii comunei primitive, în faza democraţiei militare apar, .ca forme de organizare social-politice, uniunile de t* TROELTSCH, Ernst (1865-1923), teolog evanghelic german, sociolog şi filozof al istoriei, discipol al lui Dilthey şi Windelband. T. s-a făcut remarcat, îndeosebi în sociologia religiei, prin teză idealistă după care religia ar fi un apriori: „starea religioasă", afirmă el, este „trăire apriori" care conduce la „spiritul absolut". Ca filozof al istoriei, T. are merite în critica atît di mecanicismului cît şi a intelectualismului: istoria poate fi înţeleasă numai în unitatea devenirii ei şi nu poate fi explicată în mod cauzal; unităţile istorice individuale sînt inteligibile numai în ansamblul colectivităţilor, popoarelor, claselor. T. nu admite însă legitatea în istorie şi propune „înfrînge-rea istorismului relativizant". Op. pr.: „Caracterul absolut al creştinismului şi filozofia religiei" (1902), „Istorismul şi problemele sale" (1922), „Istorismul şi înfrîngerea sa" (postum, 1924). TROPI (gr. trbpos „mod"), termen din filozofia sceptică antică, desemnînd argumentele potrivit cărora nici o afirmaţie sau negaţie nu are temei, nici un adevăr nu poate fi formulat, ceea ce ar atrage după sine obligaţia suspendării oricărei judecăţi filozofice. Aenesidemus a formulat zece t. iar Agrippa cinci. TURGOT, Anne Robert Jaques (1727— 1781), economist şi om politic francez, colaborator al „Enciclopediei". Ca economist, T. a fost unul dintre principalii exponenţi ai punctului de vedere fiziocrat. Cu ocazia unor discursuri ţinute la Sorbona, a susţinut ideea progresului neîntrerupt pe care evoluţia istorică a omenirii îl marchează atît în domeniul vieţii materiale, cît 743 ir tut şi în domeniul ştiinţei, artei şi moralei. T. a formulat,-înaintea lui A. Comte, teza privind cele trei faze prin care ar trece dezvoltarea spirituală a omenirii: teologică, metafizică şi pozitivă (ştiinţifică). Op. pr.: „Reflecţii asupra formării şi distribuţiei bogăţiilor" (1766). TUTIORISM, orientare etică, din cadrul probabilismului şi care afirmă că acţiunile umane nu trebuie să urmeze niciodată opiniile probabile, ci numai pe cele mai sigure. TWARDOWSKI, Kazimierz (1866— 1938), filozof polonez ale cărui lucrări au exercitat o mare influenţă asupra filozofiei poloneze din secolul nostru şi asupra unor curente ale filozofiei europene (fenomenologia, filozofia analitică). în lucrările sale de psihologie şi teoria cunoaşterii, T. a încercat să introducă o strictă separare a logicii şi filozofiei de psihologie, contribuind la depăşirea abordării psihologiste a semnificaţiei şi a psihologismului în general. Distincţiile sale între acte men- tale, conţinutul şi obiectul lor au influenţat pe Meinong, Husserl, Schlick. Op. pr.: „Idee şi percepţie" (1892), „Teoria conţinutului şi obiectului reprezentărilor" (1894). TYLOR, Edward Burnett (1832 — 1917), etnograf, antropolog şi sociolog englez, reprezentant al evoluţionismu-lui socio-cultural. A studiat, în special, culturile primitive şi a elaborat teoria cu privire la originea animistă a reli-% giei. în concepţia sa, animismul este prima formă de religie şi, totodată, „minimumul" oricărei religii. S-a preocupat de descrierea şi reconstituirea istorică, ipotetică, a culturilor diferitelor popoare în scopul explicării particularităţilor şi a transmiterii culturii. A fost printre primii care a elaborat o definiţie a culturii şi care a susţinut neoesitatea constituirii unei „ştiinţe a culturii". Op. pr.: „Cultura primitivă" (2 voi., 1871), „Antropologia" (1881), „Cercetări de istorie timpurie a omenirii şi dezvoltarea civilizaţiei" (1881). ŢĂRĂNIME, clasă socială existentă în mediul rural şi care participă nemijlocit la producţia agricolă. în orînduirile precapitaliste, deşi a fost purtătoare a unui mod privat de proprietate asupra mijloacelor de producţie, de regulă fiind strîns legată de mica producţie de mărfuri, deci fiind posesoare la nivel individual a unor mijloace de producţie, a constituit şi, în prezent, în ţările slab dezvoltate reprezintă, partea cea mai numeroasă a populaţiei. Ponderea în totalul populaţiei, structura ei socială, precum şi situaţia ei în societate au evoluat în decursul istoriei, de la ţară la ţară, în funcţie de gradul de dezvoltare a forţelor de producţie, a industriei în special, de caracterul relaţiilor de producţie dominante. în feudalism, ţ. a reprezentat principala clasă socială a societăţii, afirmîndu-se, totodată, ca o puternică forţă revoluţionară antifeudală. în ţările române, ţ. a avut rolul principal în lupta împotriva cotropitorilor străini şi a exploatatorilor autohtoni. Ea a purtat greul luptelor pentru unirea principatelor române, pentru cucerirea independenţei de stat, pentru făurirea statului naţional unitar român. Pătrunderea relaţiilor capitaliste în agricultură determină un proces de diferenţiere şi de stratificare socială a ţ. (burghezie sătească, ţărani mijlocaşi, ţărani săraci, semiproletari şi proletari agricoli). Acest proces, accentuat în stadiul monopolist al capitalismului, duce la ruinarea unor pături tot mai numeroase ale micilor producători agricoli. Coincidenţa intereselor fundamentale ale clasei muncitoare şi ţ. muncitoare stă la baza alianţei dintre ele — una din principalele condiţii ale victoriei în lupta pentru democraţie şi socialism. în multe ţări capitaliste, deşi ponderea ei se reduce, ţ. continuă a fi un aliat important al clasei muncitoare în lupta antimonopolistă. în cele mai multe ţări în curs de dezvoltare ţ. reprezintă principala şi cea mai numeroasă forţă revoluţionară în cucerirea şi apărarea independenţei po- T tuţ litice şi economice, pentru progres social, împotriva imperialismului şi neo-colonialismului. Şi pe plan internaţional, ţ. reprezintă astăzi o forţă politică de mare însemnătate. Lupta de veacuri a ţ. pentru pămînt şi libertate îşi găseşte deplina satisfacere în condiţiile revoluţiei şi construcţiei socialiste. în ce priveşte proprietatea, revoluţia şi construcţia socialistă oferă cadrul obiectiv de cooperativizare, de socializare, la nivel de grup, a mijloacelor de producţie ale ţ. astfel încît ea participă nemijlocit la marea producţie de mărfuri, în calitate de clasă posesoare, la nivel colectiv, a mijloacelor de producţie agricolă. în ţara noastră, P.C.R. a aplicat în mod creator principiile socialismului ştiinţific în rezolvarea problemei agrare şi în cooperativizarea agriculturii. Ca urmare a transformărilor radicale pe care socialismul le-a produs în viaţa satelor, ţ. a devenit cu adevărat o clasă nouă — ţ. cooperatistă —, avînd dubla calitate de proprietară şi producătoare. S-a lărgit orizontul politic şi de cunoaştere al ţ., pregătirea ei culturală, teh-nico-ştiinţifică şi profesională. Ţ. ocupă un loc deosebit de important în economia socialistă a ţării, în creaţia materială, în viaţa socială, în întreaga operă de edificare a noii crrînduiri. Deşi, ca rezultat al proceselor de modernizare a forţelor de producţie, al schimbărilor calitative ce intervin în economia naţională, inclusiv în agricultură, ţ. se va restrînge din punct de vedere numeric, ea va coţitinua să deţină un loc de cea mai mare importanţă atît în producţia de bunuri materiale, în sporirea avuţiei naţionale, cît şi în conducerea şi realizarea întregii opere de construire a noii orînduiri sociale. După cum subliniază Programul Partidului .Comunist adoptat la Congresul al Xl-lea, alianţa muncitorească-ţără-nească a avut un rol istoric în lupta pentru cucerirea puterii politice, în înfăptuirea revoluţiei socialiste şi a construcţiei socialismului, constituind temelia de granit a regimului nostru socialist. Această alianţă va continua să reprezinte factorul esenţial al progresului economico-social în ţara noastră, principala forţă politică menită să asigure continua dezvoltare a cuceririlor revoluţionare ale poporului, mersul înainte al societăţii pe calea socialismului şi comunismului. ŢUŢUGAN, Florea (1908-1961), logician român. A adus contribuţii în studiul silogismului şi al implicaţiei. Op. pr.: „Silogistica judecăţilor de predicaţie" (1957). UCHRONIE (gr. u „fără“ şi chronos „timp"), operaţie mentală ae reconstrucţie utopică a istoriei, vizînd adesea caracterul accidental şi contingent al procesului istoric. Termenul a fost folosit pentru prima dată, în 1876, de către Ch. Renouvier pentru a desemna faptele de cultură care nu s-au produs, dar care ar fi putut să se producă sau care ar putea să se producă în viitor. Uneori, termenul vizează şi conceperea unor fapte sau evenimente care nu s-au produs şi nu se vor produce niciodată. UMANISM (lat. humanus „omenesc") 1. (în sens restrîns) Mişcare culturală şi orientare a gîndirii din epoca Renaşterii. A apărut mai întîi în Italia, în sec. 14—15 (Petrarca, Boccacio, Leonardo Bruni Aretino, Flavio Bion-do, Poggio Bracciolini, Pico della Miran-dola, Marsilio Ficino> Lorenzo Valla, Campanella, Leon Battista Alberti, Enea Silvio Piccolomini), apoi s-a răs-pîndit în Franţa (Rabelais, Ronsard, Montaigne), în Spania (Cervantes, Nunes), Ţările de Jos (Era£m din Rotterdam), Anglia (Th. Morus, F. Bacon, Shakespeare), Germania (U. von Hutten, J. Reuchlin, A. Durer, N. Cusanus), Ungaria (Janus Pannonius, Bonfini), Polonia (J. Kochanovski), Cehia (J. Komensky, J. Blahoslav), Dalmaţia, ţările române etc. în sec. 16 u. a cunoscut o proliferare în toate domeniile de creaţie, în aproape întreaga Europă: poeţi (Pietro Bembo, Ludovico Ariosto, Torquato Tasso), artişti plastici (Michelangelo Buona-rotti, Raffaelo Sanzio, Tiziano, Leonardo da Vinci), oameni de ştiinţă (Galileo Galilei, Giordano Bruno), gînditori politici (Nicold Machiavelli, Baldassare Castiglione). Inspirat de prefacerile sociale care anunţau naşterea societăţii burgheze, u. a reprezentat o reacţie faţă de ascetismul medieval, faţă de mistica dezumanizantă a inchiziţiei, faţă de supremaţia ideologică a teologiei, care proslăvea atotputernicia divinităţii şi proclama nimicnicia omului. U. a însemnat o puternică afirmare a preocupării uma pentru om, promovînd o ideologie nouă, laică; în^ centrul acestei ideologii se află omul, ideea dezvoltării. persoanei umane, concepută individualist, a încrederii în puterea creativă a omului, a legitimităţii fericirii terestre. Considerînd că idealul omului liber şi armonios dezvoltat s-a întruchipat în cultura antică, umaniştii au descoperit şi studiat cu fervoare monumentele, valorile acestei culturi şi au reactualizat limbile clasice, greaca şi latina. Studiul critic, filologic şi istoric al izvoarelor antice întreprins de ei a contribuit la geneza spiritului critic şi a raţionalismului modern. în cadrul u. elementele concepţiei noi, laice, despre viaţă s-au împletit în diverse moduri şi grade cu rămăşiţele concepţiilor medievale, opoziţia faţă de acestea luînd cînd forme mai moderate, cînd forme mai radicale. în ţările române, u. s-a manifestat mai timpuriu’ în Transilvania, datorită condiţiilor economice mai favorabile şi legăturilor politici şi culturale cu Italia, patria Renaşterii, fiind reprezentat de N. Olahus, M. Halici, I. Honterus, I. Sommer, Oprea (Diacul), Czere Apâczai Jânos, G. Hel-tai, T. Pellei ş.a. A fost urmat, la puţin timp, de cel din Moldova şi Ţara Românească unde, începînd cu seci. 16, apar importante elemente de gîndire umanistă — Neagoe Basarab, Iacob Heraclid (Despot Vodă), I. Sommer (în.prima perioadă), Matei al Mi-relor, Petru Cercel. în, sec. 17 şi la începutul celui următor se profilează o adevărată şcoală umanistă românească, în contextul u. european, izvo-rîtă însă din realităţile politice locale, în centrul cărora se afla lupta pentru independenţă naţională. Purtînd caracteristicile generale ale curentului umanist, u. românesc s-a distins printr-o notă specifică — afirmarea teoriei originii, continuităţii şi unităţii poporului român — avînd ca reprezentanţi pe cei mai de seamă cărturari ai vremii: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Nicolae Mi-lescu, Dimitrie Cantemir, Dosoftei, Antim Ivireanul. Activitatea cărturarilor umanişti a marcat zorile culturii şi ştiinţei româneşti moderne. 2. (în sens larg) Termen, introdus în 1808 de F.J. Niethammer, desemnînd concepţiile care de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei recunosc demnitatea, valoarea şi posibilităţile nelimitate de desăvîrşire ale fiinţei umane şi care, în consecinţă, militează pentru dezvoltarea liberă a personalităţii umane. U. a cunoscut, în diferite ţări şi epoci, în cadrul a diferite orînduiri şi clase sociale, un conţinut diferit, avînd în opera gînditorilor sau artiştilor reprezentativi nuanţe şi particularităţi extrem de diverse. El a avut o mare pondere în ideologia burgheziei ascendente, în epoca Renaşterii, a luminismului şi a revoluţiilor burgheze, găsindu-şi expresia sintetică în maxima lui Kant: „Priveşte pe om întotdeauna ca un scop şi niciodată ca un simplu mijloc". („Bazele metafizicii moravurilor", 1785). Odată cu victoria orînduirii capitaliste însă, acest tip de u., ca dealtfel întregul u. premarxist, generos însă abstract, anistoric şi speculativ, incapabil de a determina condiţiile concrete ale realizării idealurilor u-mane, a fost dezminţit de natura an-tagonic-contradictorie şi asupritoare a capitalismului. Preluînd tradiţiile pozitive ale gîndirii umaniste anterioare, socialismul ştiinţific, ideologie a clasei muncitoare, a acelei clase „care nu se poate elibera fără să elibereze întreaga omenire", ş-a _afirmat ca formă superioară a u., ca un u. revoluţionar, militant pentru dezalienarea deplină a condiţiei umane. în centrul u. marxist contemporan se află idealul comunist de viaţă, implicînd lupta împotriva oricărei forme de înstrăinare, de dezumanizare şi de asuprire socială, şi naţională a omului. Acesta s-a afirmat în disputa atît cu ideologiile antropologiste care consideră omul ca pe o entitate exclusiv spirituală şi în mod absolut autonomă faţă de societate, cît şi cu orientările scientiste care contestă posibilitatea instaurării u. ca principiu al acţiunii i sociale practice şi care consideră u. ca pură „ideologieEl porneşte de la unitatea dintre cunoaşterea necesităţii (legilor) şi alegerea scopurilor, luptă pentru anularea alienării, întemein-du-se pe analiza ştiinţifică a condiţiilor sociale concrete care generează acest fenomen. Demonstrînd că proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi diviziunea socială a muncii legată de aceasta constituie izvorul principal al dezumanizării omului în societatea capitalistă, u. marxist corelează eliberarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane de transformarea ştiinţifică şi revoluţionară a societăţii, de desfiinţarea oricărei exploatări şi asupriri de construirea societăţii comuniste. El duce un permanent dialog principial şi critic cu diferite orientări umaniste din gîndirea contemporană, denunţă utopismul, voluntarismul şi individualismul interpretărilor spiritualist-personaliste, existenţialiste etc., ca şi fatalismul orientărilor pozitiviste şi neopozitivis-te, fundamentând o nouă concepţie despre om, văzut, atît în calitatea sa de subiect activ, creator al istoriei, cît şi în ipostaza sa de produs, de creaţie a acesteia. în socialism, lichidarea claselor exploatatoare şi a proprietăţii private, înlăturarea inegalităţilor de clasă, sociale şi naţionale creează premisele constituirii, în plan teoretic şi practic, a unui tip noudeu.,u. socialist. UMANISMUL SOCIALIST, formă istorică superioară a umanismului care apare şi se dezvoltă pe temeiul societăţii socialiste, reprezentînd o poziţie teoretică şi un comportament practic de negare a ideologiei şi moralei burgheze, a tot ce frînează sau denaturează dezvoltarea multilaterală a omului şi, totodată, de afirmare creatoare a concepţiei şi modului de viaţă socialist. Noul ideal umanist a fost elaborat teoretic de clasicii socialismului ştiinţific chiar înainte de a exista o practică socială socialistă. U.8., întreaga lui concepţie despre om şi societate sînt deschise şi receptive atît faţă de uma trecut, faţă de tezaurul de idei şi de sensibilitate al. istoriei umanităţii, cît şi faţă de viitor, de posibilităţile pe care le deschid cele mai îndrăzneţe proiecte asupra viitorului societăţii şi ale omului. Superioritatea u.s. constă, în primul rînd, în consecvenţa fundării sale pe temeiuri obiective, social-eco-nomice; în această privinţă, faţă de caracterul idealizant şi abstract al umanismului tradiţional, u.s. este real şi concret, un umanism al faptei, al acţiunii practice de realizare a omului în plan material, economic şi nu numai în plan spiritual şi moral. Dealtfel, posibilitatea eliberării omului de fenomenele înstrăinării spirituale decurge tocmai din procesul dezalienă-rii sale în plan material, împlinirea umană a omului fiind condiţionată, în primul rînd, de umanizarea raporturilor sale sociale şi economice, de desfiinţarea raporturilor de exploatare şi asuprire şi de construirea unor raporturi de colaborare şi ajutor reciproc. U.s. este deci un umanism acţionai, în cadrul căruia realizarea omului în planul condiţiilor materiale ale vieţii sale, determină realizarea sa în planul vieţii spirituale şi al raporturilor de etică şi echitate socialistă şi este potenţată de aceasta. în al doilea rînd, sub raport social, u.s. depăşeşte situaţia umanismului tradiţional care se reducea aproape la o accepţie antropologică şi realizează o sinteză între momentul antropologic şi cel sociologic al condiţiei umane, în sensul unei relaţii dialectice între individualitate şi societate. în perspectiva u.s. libertatea şi fericirea aparţin omului ca individualitate dar nu în contrast cu starea de libertate şi fericire a comunităţii, a poporului, ci în consensul şi contextul acesteia. Este vorba de satisfacerea trebuinţelor şi intereselor grupurilor sociale, ale întregului popor şi, prin aceasta, a fiecărui individ în parte. „Esenţa umanismului revoluţionar — spre deosebire de aceea a umanismului burghez care cultivă instinctul egoist, individualismul, lupta pentru bunăstarea personală în dauna bunăstării 749 uma semenilor — constă în situarea omului în centrul întregii preocupări şi activităţi a societăţii şi, în acelaşi timp, în stabilirea unor raporturi armonioase, organice între individ şi colectivitate. Umanismul revoluţionar concepe afirmarea şi dezvoltarea plenară a personalităţii umane nu izolat, ci în cadrul ansamblului societăţii, promovînd principiul raţional şi generos potrivit căruia fericirea personală nu se poate realiza încălcînd dreptul la fericire al altora, ci numai în cadrul înfăptuirii fericirii generale a colectivităţii, a poporului, a umanităţii" (Nicolae Ceauşescu). Spre deosebire de tipurile anterioare de umanism, în care poziţia ideologică excludea temeiurile ştiinţei în explicarea naturii umane, a năzuinţelor şi idealurilor umane, u.s. îmbină dialectic demerşul umanist cu demersul ştiinţific asupra omului, perspectiva axiologică şi perspectiva nomologică în abordarea umanului. Sub acest raport, u.s. ca principiu ideologic este pe deplin concordant cu criteriile pe care ştiinţa despre societate le pune la dispoziţia oamenilor pentru a edifica omul multilateral dezvoltat al acestei societăţi. Aceasta pentru că ideologia care stă la baza acestei edificări este o ideologie ştiinţifică, întemeiată pe o concepţie filozofică ştiinţifică despre lume şi viaţă — materialismul dialectic şi istoric. U*s. nu este opus, de asemenea, nici progresului tehnic, progres care în capitalism, datorită contextului activităţii de producţie specific acestei orînduiri, întemeiate pe proprietatea privat-capitalistă asupra mijloacelor de producţie şi asupra producţiei, declanşează noi situaţii de înstrăinare umană, de repercutare negativă a revoluţiei ştiinţifico-tehnice asupra condiţiei umane. în socialism, factorul tehnic, oricît ar fi de perfecţionat prin implantarea organică a ştiinţei, nu poate deveni niciodată un idol, un fetiş, un izvor de dezumanizare deoarece este în întregime stăpînit de societate şi subordonat omului, fiind destinat, în ultimă analiză, să îmbogă- ţească şi nu să sărăcească condiţia materială şi spirituală a omului. Sub raport politic şi organizaţional, u.s., spre deosebire de umanismul burghez, mai vechi sau de aşa-zisul umanism burghez contemporan, nu este acel umanism care „oferă" omului condiţii superioare de viaţă materială şi spirituală, instituţiile mijlocitoare ale acestei oferte fiindu-i acestuia străine şi suprapuse, ci un umanism în care el însuşi îşi oferă condiţii de viaţă umane, şi le produce conştient, folosiridu-se de structuri organizaţionale, de instituţii care-i aparţin şi funcţionează după principiile celui mai adînc democratism. Se poate astfel vorbi de o dimensiune organizaţională profund democratică a u.s. Sub raport etic, spre deosebire de umanismul anterior, elitar şi individualist, u.s. presupune formarea şi dezvoltarea conştiinţei de sine, atît la nivelul colectivităţii, cît şi la nivelul individualităţii, libertatea socială şi dezvoltarea multilaterală a societăţii socialiste fiind o condiţie a libertăţii individuale şi dezvoltării multilaterale a personalităţii. Ascendenţa valorilor morale de dreptate şi echitate în noul sistem de valori ale civilizaţiei socialiste dobîndeşte pentru prima dată o fundamentare obiectivă deoarece munca condiţionează instaurarea acestor valori, fiind ea însăşi o valoare umanistă fundamentată, factor prioritar de civilizaţie şi progres. Sub raport axiologic, superioritatea u.s. îşi are temeiul în faptul că întregul ansamblu al activităţilor economice şi sociale, materiale şi spirituale, organizaţionale şi ideologice are drept scop nu numai dezvoltarea bazei tehnico-materiale şi a bazei economice a societăţii ci şi îmbogăţirea sistemului de valori, culminînd cu făurirea unui înalt orizont cultural, axat pe o dimensionare superioară a scării motivaţiilor şi trebuinţelor umane, care operează din ce în ce mai mult la nivelul satisfacţiilor morale şi estetice — domeniu superior de afirmare a unei noi calităţi a vieţii. în ierarhia valorilor specifice 1 U.S., dobîndesc de asemenea o înaltă situare valorile politice şi valorile ştiinţifice. Astfel, ideea unei lumi mai tune, mai drepte, şi mai umane este scoasă din zona dezideratelor umani-tarist-abstracte şi integrată în universul cunoaşterii ştiinţifice, şi al acţiunii politice practice. Proiectul politic şi ştiinţific al omului multilateral dezvoltat devine un program practic de acţiune, un domeniu al realului con-struibil. De aici rezultă şi importanţa şi ponderea sporită a rolului activităţii ideologice şi a muncii educative care, după cum se subliniază în Programul P.C.R., reprezintă una din condiţiile hotărîtoare ale eficienţei procesului de formare a omului nou, de ridicare a conştiinţei omului contemporan al societăţii noastre socialiste la nivelul unui umanism superior, un umanism revoluţionar, militant, responsabil. UMANITATE, 1. Ansamblu de însusiri comune tuturor oamenilor (Toma d A-quino, Siger de Brabant); ansamblu al însuşirilor care diferenţiază specia u-mană de animalitate (Aristotel). 2. Ansamblu al oamenilor (omenirea) considerat ca alcătuind o fiinţă colectivă (L. Feuerbach, A. Comte, W.K. Hum-boldt, E. Spranger, F.A. Trendelen-burg). Conceptul se află implicit sau explicit în discursul filozofic al cosmopolitismului antic (unii stoici, cinici, sofişti, Cicero) şi al celui din perioada de ascensiune a burgheziei. în epoca imperialismului, termenul s-a discreditat în parte sau a căpătat, în ideologia epocii, o. nuanţă demagogică ori vag filantropică (umanitarismul). Pentru toate variantele pozitivismului contemporan, conceptul de u. este, de fapt, o ficţiune „metafizică", un pseu-doconcept întrucît e lipsit de referinţă obiectivă, empiric verificabilă. A.H. Korzybski (fondatorul „semanticii generale") respinge conceptul de u. cu argumentele clasice ale pozitivismului radical. Conceptul de u. reprezintă una dintre valorile preluate de ideologia marxistă din tezaurul moştenirii şi tradiţiilor progresiste ale culturii şi civili- una zaţiei mondiale. El îşi găseşte referinţa obiectivă în decursul procesului istoric de trecere a omenirii de la capitalism la comunism, datorită creării condiţiilor extinderii reale a solidarităţii umane la scară mondială, odată cu afirmarea clasei muncitoare ca factor aglutinator, de coeziune internaţională în lupta popoarelor pentru pace, libertate şi progres social. UMANIZARE, procesul de obiectiva-re umană, de transformare a mediului natural în mediu de cultură, de convertire a faptelor şi proceselor naturale în fapte şi procese culturale. U. rezultă din dialogul creator al omului cu lumea (natura şi societatea) şi se referă atît la condiţia obiectivă, exterioară a umanului cît şi la latura sa subiectivă, interioară, la spiritualizarea continuă a universului de simţire şi sensibilitate al omului. în sens con* cret-istoric, u. este un aspect al luptei de eliberare a clasei muncitoare, al revoluţiei economice, politice şi ideologice socialiste, al procesului de anihilare a înstrăinării omului, avînd, în ultimă instanţă, sensul de u. a raporturilor sociale (economice, politice, ideologice). Revoluţia şi construcţia socialistă realizează un proces de u. şi în sensul de reînnoire a omului şi de respiritualizare a vieţii sociale. în ultimă analiză, u. înseamnă, în această accepţie, prefacerea radicală a condiţiei umane obiective si subiective — ceea ce reprezintă finalitatea şi conţinutul esenţial al făuririi civilizaţiei socialiste ca tip de civilizaţie superioară. UNAMUNO, Miguel de (1864-1936), eseist, filozof şi poet spaniol. Gîndirea sa filozofică se încadrează, ca orientare, în „filozofia vieţii". A fost profesor şi rector al Universităţii din Salaman-ca; reprezentant al grupului de intelectuali numit al „generaţiei de la 1898", care se pronunţa pentru progresul economic, politic şi cultural al Spaniei, fără a ajunge însă pe poziţii revoluţionare. Teoria sa despre rolul determi- 751 1 uni nant al factorului „intraistoric" (rezultatul total al actelor materiale şi spirituale concrete ale maselor) a adus o contribuţie importantă în lupta cu concepţiile teologice. în opera sa principală, „Sentimentul tragic al vieţii" (1912), U. afirmă că sensul existenţei individului se desluşeşte numai în perspectiva morţii; el constă în năzuinţa către nemurire, năzuinţă irealizabilă, absurdă, respinsă de raţiune, dar care decurge din esenţa vieţii însăşi; această năzuinţă generează religia (credinţa în nemurirea sufletului şi în Dumnezeu). Interpretarea existenţialistă a religiei, dată de U., a fost respinsă de catolicismul oficial. U. a ilustrat opţiunea pentru eroismul absurd, pentru „nebunia sublimă", prin figura lui Don Quijote („Viaţa lui Don Quijote şi a lui Sancho Panza", 1905, trad. rom. 1973). Alte op.: „Negura" (1914, trad. rom. 1975); „Trei nuvele exemplare şi un prolog" (1920, trad. rom. 1968). UNICUL, termen filozofic care desemnează manifestarea unitară a sistemelor complexe, capacitatea lor de a se prezenta unitar, ca rezultat al proprietăţilor holistice (v. holism), de integrare organică a elementelor subordonate. U. se corelează cu multiplul şi se instituie ca efect al proprietăţilor izomorfe şi al tendinţelor de omogenizare ale acestuia. Prin extensiune, imaginea unitară a sistemelor pe care o desemnează u. poate fi aplicată şi la scara întregului univers, lumea apă-rîndu-ne, în acest caz, ca avînd proprietatea de a fi unică şi unitară (teză fundamentală a multor şcoli materialiste din trecut, care capătă însă consecvenţă în cadrul materialismului dialectic şi istoric). în antichitate, u. a fost un concept central în şcoala eleată (îndeosebi „Unul" la Parmenide), care pe baza principiului identităţii a încercat să raţionalizeze întreaga existenţă reducînd multiplicitatea, diversitatea şi mişcarea ei la o entitate unică, continuă şi neschimbătoare. Faţă de panholismul şi imobilismul 752 postulate de şcoala eleată, holismul conceput în mod materiălist-dialectic aduce irei corecturi de fond: a) ideea de u. nu trebuie aplicată numai la universul în ansamblu, ci şi la sistemele care configurează multiplu acest ansamblu macrosistemic; b) u. este corelat cu multiplul, similar raporturilor care se stabilesc între unitate şi diversitate, între general şi individual; c) u., ca modalitate sistemic-integra-toare de manifestare a sistemelor, este incompatibil cu neschimbarea şi îngheţarea metafizică. Dimpotrivă, datorită tensiunilor interne ale multiplului, dialecticii interacţiunilor dintre elementele complexului monolitic, u. prezintă mobilitate, este supus procesului schimbării. O astfel de imagine dialectică asupra u. întîlnim atît la Hegel cît şi la Marx, cu deosebirea că u. hegelian este absolutul lumii ideilor, iar la Marx, materia infinită, inepuizabilă şi indestructibilă. De asemenea, atît pentru Hegel cît şi pentru Marx, u. ca modalitate de manifestare a oricărui sistem se dedublează, se scindează în laturi contradictorii care se opun şi totodată se presupun reciproc. Dedublarea u., noţiune centrală în dialectica materialistă (Lenin considera ideea dedublării u. în laturi contradictorii ca fiind esenţa dialecticii), reflectă, pe de o parte, raporturile de unitate a contrariilor interne ale unui fenomen sau proces iar, pe de altă parte, raporturile de opoziţie (uneori de luptă) ale acestora. Tensiunea internă a contrariilor, opoziţia lor, determină, în cele din urmă, spargerea unităţii existente între contrarii şi trecerea la o nouă unitate de contrarii. Deci: u. se dedublează, iar această dedublare este temeiul propriei sale schimbări; mişcarea, oa atribut fundamental al materiei (unice), constă în autodeterminismul schimbărilor calitative ale fiecărui obiect, fenomen sau proces (multiplu) imanent acesteia. Dedublarea este, aşadar, modul de manifestare al u. (multiplul este suportul şi condiţia existenţei u.) şi, totodată, izvorul (cauza) autodevenirii 1 acestuia (interacţiunea şi dinamismul multiplilor este temeiul mobilităţii u.). V. şi unitatea şi lupta contrariilor; unitatea lumii. UNITATE, proprietate a unor obiecte, fenomene sau procese complexe de a se manifesta ca întreg indivizibil (tot unitar), în care elementele subordonate, păstrîndu-şi individualitatea, se corelează sistemic (unitar), sub influenţa unor raporturi de coeziune, omogenitate şi solidaritate. Termenul de u. este opus şi, totodată, îl presupune pe cel de diversitate, care exprimă tendinţa de particularizare a obiectelor şi fenomenelor individuale, a elementelor unei totalităţi, proprietatea acestora de a se manifesta variat şi specific, în gîndirea dialectică, prin intermediul acestor doi termeni se defineşte conţinutul unui principiu metodologic fundamental de cunoaştere şi acţiune — principiul u. în diversitate (diversitatea este o condiţie a u., un mod de particularizare al acesteia, suportul ei obiectiv; u. este premisa diversităţii şi consecinţa ei firească). Principiul’u. în diversitate este de acelaşi gen şi are, în multe privinţe, sensuri asemănătoare cu principiul u. dintre general şi individual. UNITATEA LUMII, concept fundamental cu care operează interpretările filozofice moniste, şi care desemnează proprietatea fenomenelor şi proceselor din natură şi societate de a se corela unele cu altele printr-o infinitate de legături, de a se constitui unele din altele, astfel încît întregul univers material, în multitudinea nivelelor sale de organizare, de Ia structurile fizice şi biologice pînă la cele sociale şi umane, formează un singur tot, indestructibil şi inepuizabil. Indiferent de viziunea materialistă sau idealistă asupra lumii, spiritul filozofic a fost totdeauna tentat să imagineze lumea ca un tot unitar. Ca reflex al acestei tentaţii, întîlnim încă din antichitate remarcabile concepţii moniste. Şi cum, iniţial, în reflecţia filozofică erau uni transpuse de obicei reprezentări concrete ale lumii reale, principiile moniste postulate asupra universului natural au fost, cu precădere, principii materiale (apa, aerul, focul, diferite alte substanţe sau entităţi care structurează universul şi cu care oamenii intră în contact nemijlocit, pe care ei le postulează intuitiv sau prin abstractizare). Prin caracterul lor speculativ şi naiv dialectic, interpretările moniste din antichitate n-au putut ridica insa ideea u.I. la nivelul de concept filozofic. Nici reprezentările moniste din epoca modernă nu au reuşit o definire cu adevărat filozofică * a conceptului de unitate a lumii, practicînd, în continuare, diferite tendinţe de reduc-ţionism: Descartes, punînd substanţa în centrul structurii universului, reducea materia la atomi cu însuşiri cantitative (întinderea) şi cultiva astfel o concepţie monistă mecanicistă (dincolo de explicarea universului fizic, el era însă dualist); Spinoza centra şi el imaginea universului pe noţiunea de substanţă, căreia însă îi atribuia ca însuşiri esenţiale întinderea şi gîndirea. Acest fapt permitea includerea în sfera universului material şi a conştiinţei, dar conferea totodată monismului său şi trăsăturile hilozoismu-lui şi panteismului; Diderot, combătînd dualismul corp-suflet, considera că baza tuturor, fenomenelor naturii o constituie substanţa materială unică, dar — pentru a elibera monismul materialist de inconsecvenţe tradiţionale (panteism, deismt dualism) — formulează teza inseparabilităţii materiei şi mişcării. O autentică concepţie monist-mâterialistă asupra lumii o oferă abia materialism ni__dialectic; conform lui, ideea de unitate a lumii depăşeşte rv-ducţionismul anterior şi se întemeiază pe conceptul general de materie. Re-voluţionarea ontologiei prin definirea matenaHşţ-dialectică. a conceptului de materie a provocat, alături de o reconstrucţie a conceptului filozofic de infinitate şi o definire cu adevărat filozofică a conceptului de u. a 1. în acest sens, Engels afirma că 753 „adevărata unitate a lumii constă în materialitatea ^i“. într-adevăr, ceea ce leagă într-un tot unitar diversitatea calitativă a lucrurilor este tocmai proprietatea lor de a fi materiale, de a exista în mod obiectiv. Relevînd interacţiunea dintre filozofie şi ştiinţă în făurirea monismului materialist, Engels arăta, de asemenea, că unitatea materială a lumii poate fi dovedită „nu prin cîteva fraze de sdaimator, ci printr-o dezvoltare îndelungată şi anevoioasă a filozofiei şi a ştiinţelor naturii". Aportul ştiinţelor naturii în fundamentarea monismului materialist constă în dovedirea unităţii genetice şi structurale (compoziţionale şi relaţionale) a nivelelor fizice (micro-, macro- şi megafizic) şi biologice de organizare a materiei. Dar o teorie filozofică despre u.1. nu se poate limita la o imagine fizică unitară asupra universului, oricît ar fi ea de completă şi de dialectic construită, şi nici măcar la o explicaţie unitar-dialectică şi istorică despre natură în general, explicaţie care presupune, fără îndoială, integrarea în universul material a diversităţii vieţuitoarelor, excluderea intervenţiei oricărui act exterior în determinarea genezei şi evoluţiei naturii vii, căci principalul într-o teorie filozofică despre u.l. este dezvăluirea corelaţiei dintre fizic, biologic şi social, dintre material şi ideal, dintre obiect şi subiect, şi, în cele din urmă, dintre om, societate şi natură. De aceea, aportul ştiinţelor sociale şi umane la făurirea conceptului materialist-dialectic de u. a 1. este fundamental. Aceste ştiinţe dovedesc, pe baza criteriului practicii, unitatea dintre natură şi societate, dintre aceasta şi individ, dintre structurile materiale şi cele ideale, dintre existenţa socială şi conştiinţa oamenilor, oferind o perspectivă genetică şi istorică de adîncime, conceptului de u. a i. Aşadar, la edificarea conceptului complet de u. a f. contribuie deopotrivă toate domeniile ştiinţei (naturale, sociale şi umane) şi toate disciplinele filozofice, începînd cu ontologia şi continuînd cu antropo- logia, gnoseologia, praxiologia. Liantul tuturor acestora este materialismul dialectic şi materialismul istoric care deschide, pentru prima oară, perspectiva corelării societăţii cu natura, explicării omului prin multitudinea determinărilor sale sociale şi naturale, dezvăluirii determinismului obiectiv (natural şi social) al genezei ideilor, descifrării’ unităţii dintre subiect şi obiect în procesul cunoaşterii şi al acţiunii practice. Numai pe această cale monismul materialist poate infirma consecvent şi incontestabil orice interpretări dualiste sau monist-idealiste, ridicînd conceptul de u. a 1. la rangul unui concept fundamental al discursului filozofic contemporan. V. şi materialitatea lumii. UNITATEA ŞI LUPTA CONTRARIILOR, principiu fundamental al dialecticii materialiste, care explică mişcarea şi dezvoltarea lumii materiale şi a cunoaşterii prin dedublarea unicului în laturi, tendinţe contrare, care se presupun şi se exclud reciproc. U. şi I.c. caracterizează structura oricărui proces determinat şi constituie totodată izvorul intern al schimbării sau dezvoltării acestuia. Dezvăluind izvorul şi forţa motrice permanentă a oricărei mişcări şi dezvoltări explicînd dinamica lucrurilor ca automişcare, ca autodezvoltare şi autodeterminism, u. şi l.c. constituie, de aceea, „nucleul", „sîmburele", „esenţa" dialecticii. V.I. Lenin a caracterizat, din această cauză, dialectica drept studiul contradicţiilor în însăşi esenţa lucrurilor şi a subliniat opoziţia principială dintre metafizică şi dialectică în problema mişcării. în antichitate, Heraclit a avut intuiţia genială a luptei contrariilor ca izvor al mişcării, al devenirii universale. în epoca Renaşterii, ideea „coincidenţei contrariilor" a fost dezvoltată de N. Cusanus şi G. Bruno. în cadrul dialecticii idealiste, Hegel a aşezat contradicţia la baza autodezvoltării, con-siderînd însă că aceasta ar fi proprie „ideii absolute" şi nu lumii materiale. în opoziţie cu idealismul, materialismul dialectic arată că „dialectica lucrurilor creează dialectica ideilor şi nu invers" (V.I. Lenin). Realitatea obiectivă fiind contradictorie, reflectarea ei în procesul cunoaşterii este de asemenea CDHtradict6rie. Teza lui Lenin despre coincidenţa dialecticii, gnoseologiei şi logicii are astfel un temei obiectiv, un înţeles materialist. Filozofiei marxiste îi revine meritul de a fi demonstrat, pe baza generalizării datelor ştiinţelor, universalitatea legităţii u. şi l.c., acţiunea sa permanentă. Materialismul dialectic a arătat, de asemenea, că unitatea contrariilor este vremelnică, condiţionată, relativă, în timp ce lupta lor este absolută, determinînd în mod legic transformarea calitativă a fenomenelor, dezvoltarea lor. Totodată, filozofia marxistă a scos multilateral în evidenţă caracterul specific al contradicţiilor proprii fiecărei forme de mişcare a materiei, fiecărui domeniu al realităţii, inclusiv gîndirii, precum şi diferitelor stadii ale aceluiaşi proces; a evidenţiat şi varietatea tipurilor de contradicţii, în funcţie de locul şi de rolul lor în procesul mişcării şi dezvoltării, insistînd amplu asupra specificului contradicţiilor proprii Vieţii sociale. V. şi contradicţie; contrarii. UNIVERSAL, termen cu multiple sensuri, desemnînd caracterele sau proprietăţile comune unei totalităţi cuprinzătoare de entităţi. în istoria filozofiei, problema ontologică a u. a fost pusă, fie în termenii realismului (Platon, Anselm, Hegel), în cei ai nominalismului (D. Scot, W. Occam, Berkeley, Condillac), fie în cei ai conceptualismului (Aristotel, Ab61ard, Locke). Hegel formulează ideea u. concret, reprezentînd unitatea dialectică a u. cu particularul, concepută însă în mod idealist. U. concret este, după el, numai raţiunea (opusă intelectului, care e gîndirea abstractă). Concepţia asupra u. din filozofia nemarxistă contemporană rămîne tributară unei perspective existenţialiste, contemplativiste, sau reducţionist-idealiste, reducerea ei upa la noţiune, la concept, fiind determinată, în acest din urmă caz, de ideea potrivit căreia conceptul de u. ar reprezenta esenţa lucrurilor. în filozofia marxistă, u. este conceput ca determinare de bază a realităţii obiective, care îşi află, în procesul complex al cunoaşterii, un corespondent în totalitatea structurilor abstracte (legile, teoriile, demonstraţiile, ipotezele), care nu sînt altceva decît modele ideale ale realului, ale unor anumite niveluri de realitate constituite ca obiect al cunoaşterii pe baza interacţiunii practice şi teoretice a omului cu existenţa. în locul „problemei medievale a universalilor", apărută în „cearta universalii-loru care viza statutul ontologic al semnificaţiei termenilor, astăzi se impune „problema cunoaşterii obiective" a statutului entităţilor teoretice în toată complexitatea lor. — U. în cultură, v. naţ ional- un iversal. UNIVERSALII (lat. universalia „genuri, noţiuni generale"), denumire a noţiunilor generale în filozofia scolastică. V. şi cearta universaliilor ; nominalism şi realism; conceptualism; universal. UNUL, v. UNICUL, „UPANIŞADE" (în sanscrită „învăţătură secretă", de la upa-ni-şad „a se aşeza foarte aproape, ca pentru a asculta un secret"), comentarii ale „Vedelor", întocmite în perioada apariţiei sistemului de caste. Cele mai vechi „U.“ datează din prima jumătate a mileniului I î.e.n. „U“. constituie baza teoretică a brakmanismului şi a şcolilor tradiţionale „ortodoxe" ale filozofiei indiene. Ele fac parte din aşa-zisa „revelaţie" (şruti) şi au drept scop să descopere semnificaţia ascunsă a „Vedelor", tratînd probleme ca: originea universului, natura divinităţii, natura sufletului omenesc, legăturile dintre materie şi spirit etc. Unele „U“. expun şi combat anumite concepţii materialist-naive, după care princi- 755 V urî piui lumii ar fi apa, focul, aerul, lumina, spaţiul saji timpul. Speculaţia teologică-filozofică întîlnită în „U“ ajunge, în ultimă analiză, la un idealism pur, la reducerea întregii realităţi la absolut. în unele „U“. se observă însă o mare libertate de gîndire, care merge uneori pînă la ateism şi pînă la afirmarea ideii că după moarte, sufletul şi conştiinţa omului încetează de a mai exista. URÎT, categorie estetică ce reflectă însuşiri disarmonice, disproporţii, asimetrii, mergînd pînă la monstruos (în flagrantă opoziţie cu trăsăturile tradiţionale ale frumosului) şi care, în viaţă, sînt resimţite ca dezagreabile şi respingătoare. în artă, u. existent în realitatea obiectivă se transfigurează prin creaţia artistică, devenind expresiv, provocînd o reacţie care depăşeşte neplăcerea şi transformînau-se în emoţie estetică. Estetica antichităţii şi cea a clasicismului francez au respins ii. în evul mediu el era întruchiparea ipostazelor răului. Clasicismul german, prin Lessing şi Hegel, a acceptat, în anumite limite, funcţia estetică a u. Ideologia democrată a burgheziei în ascensiune, opusă tendinţelor de idealizare ale artei salonarde, a cultivat u. prin unii reprezentanţi ai picturii flamande şi spaniole (Bosch, Brueghel, Goya ş.a.). Arta şi estetica romantică, înclinate spre contrastele violente, spre grotesc (Schlegel, Hugo, Delacroix ş.a.), au opus adesea u. (oribilul) frumosului, iar arta naturalistă şi cea realist-critică, înclinate să demaşte idila şi melodrama, au dezvăluit de asemenea aspectele sordide, mizere şi întunecate ale vieţii cotidiene. Arta modernă, ca expresie a protestului antiacademic, anticonvenţional şi anticalofil, a exaltat u. în mod ostentativ, potenţîndu-i valenţele expresive (expresionism, suprarealism ş.a.). UTILITARISM, doctrină etică fundată în sec. 19 de J. Bentham şi J. St. Mill, potrivit căreia criteriul moralităţii îl constituie folosul (individual), alegerea morală avînd loc prin simpla calculare a foloaselor. U. a reflectat interesele şi stările de spirit ale burgheziei liberale engleze din epoca înfloririi ei. Principiul u. formulat de Bentham: „Asigurarea celei mai mari fericiri posibile pentru un număr cît mai mare de oameni", este viciat de presupunerea conformistă că în societatea dată (în speţă în cea capitalistă) ar exista o concordanţă între interesele individuale şi cele colective, urmărirea folosului personal asigurînd implicit, după Bentham, realizarea fericirii generale. Cău-tînd să atenueze sensul egoist al u. lui Bentham, J.St. Mill a acordat prioritate satisfacţiilor superioare, intelectuale, faţă de cele inferioare, senzoriale, şi a completat principiul fericirii personale cu cerinţa solidarităţii. U. ră-mîne, atît în opera fondatorilor săi, cît şi în alte doctrine etice care l-au continuat, o idealizare naivă şi utopică a egoismului. K. Marx a caracterizat u. drept geniu „al stupidităţii burgheze" şi „al mercantilismului gîndirii burgheze". într-o formă voalată, subtilă, u. este teoretizat de unele concepţii etice burgheze contemporane (pragmatismul, emotivismul). UTOPIE (gr. utopia „loc care nu există nicăieri"), proiect himeric, irealizabil; termenul a fost consacrat prin vestita lucrare a lui Th. Morus, „Utopia" (1516), care descrie o orînduire socială ideală, instaurată pe o insulă imaginară, cu acest nume. Precedată de romanele sociale elenistice de tipul „Cronicii sfinte" a lui Euhemeros şi al „Statului soarelui" al lui Iambulos (care a inspirat şi titlul operei lui T. Campanella), opera lui Th. Morus a depăşit pe cele ale înaintaşilor, structurînd un sistem propriu care-1 recomandă ca întemeietor al socialismului utopic. Morus inaugurează în filozofia socială şi politică metoda utopistă, ca mod specific de raportare critică la realităţile social-poli-tice contemporane lui şi de proiectare într-o lume imaginară, inexistentă, a unui ideal social-politic care capătă conturul unui plan raţional de reconstruire a so- 756 1 cietăţii. Prin extensie, denumirea de u. este atribuită oricărui proiect pre- sau paraştiinţific, nefundamentat pe studierea condiţiilor reale ale dezvoltării societăţii, lipsit de baza obiectivă a realizării lui în viaţă. Din acest punct de vedere, s-ar putea vorbi despre o u. a anarhismului sau a neoanarhismului. în măsura în care preconizează reîntoarcerea omenirii la orînduiri trecute ca, de pildă, la aceea a evului mediu (neomedievalismul), u. poartă un caracter iraţional sau chiar retrograd, reacţionar. Ele nu se deosebesc, prin iraţionalitatea lor, de proiectele fantastice ale escatologiei şi chiliasmu- uto lui. Uneori, termenul de u. este atribuit în mod abuziv unor proiecte, ipoteze, modele plauzibile, în scopul discreditării lor, de către adversari conservatori. Practica social-istorică demonstrează însă că multe dintre concepţiile social-politice, economice sau tehnice, considerate utopice în trecut, au devenit (datorită progresului gîndirii şi practicii istorice) realităţi sociale, ştiinţifice, tehnice. Prin analogie cu u., se foloseşte şi termenul uchronie, care semnifică în acest caz, „ceea ce nu are loc niciodată", sau „fără localizare în timp". V. şi socialism utopic. VAIHINGER, Hans (1852-1933) filozof german, întemeietor al ficţionalis-muluiy concepţie gnoseologică înrudită cu pragmatismul şi pozitivismul. Remarcabil istoric al filozofiei şi al culturii moderne, în genere. A înfiinţat revistele „Kantstudien“ (1897) şi „Kantgesellschaft" (1904). Op. pr.: „Filozofia lui ca şi cuiji" (1911), „Comentariu la critica raţiunii pure" (2 voi., 1881 — 1892), „Nietzsche ca filozof" (1902), „Pesimism şi optimism" (1924). VAIŞEŞIKA (în sanscrită vişeşa „particularitate"), şcoală tradiţională „ortodoxă" a filozofiei indiene. întemeiată în sec. 5 î.e.n. de înţeleptul Kanada (Uluka). Doctrina sa despre existenţă este înrudită cu aceea a şcolii nyaya. Substanţele materiale (pămîntul,* apa, focul şi aerul), concepute în spiritul materialismului, se compun, după doctrina V., din atomi eterni fanu) şi sînt cuprinse în eter, timp şi spaţiu; lor li se adaugă două substanţe spirituale : sufletul şi intelectul. Combinarea atomilor determină varietatea calitativă a lumii şi succesiunea periodică a ciclurilor universului. VALIDITATE (lat. validus „bun", „corespunzător") 1. (în logica simbolică) Proprietate a unor expresii logice de a fi, prin alcătuirea lor, adevărate în orice interpretare a variabilelor componente. 2. (în logica generală) însuşire a unei forme logice de a fi corectă. VALLA, Lorenzo (c. 1405—1457), umanist italian. A supus criticii filologice textul oficial latin al Bibliei, „Vulgata", şi a demonstrat caracterul apocrif al documentului numit „Donaţia lui Constantin", pe care se întemeia puterea lumească a papalităţii. în lucrarea „Despre voluptate şi despre adevăratul bine“ (1431) a întreprins o critică a moralei stoice şi creştine de pe poziţii epicurianiste. VALOARE, relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihologice) în virtutea unei corespondenţe a însuşirilor lor cu trebuinţele -sociale ale unei comunităţi umane şi cu idea-lurile acesteia. Deşi V. se constituie prin raportarea obiectelor la trebuinţe sociale, istoriceşte determinate de practică, se atribuie denumirea de v. chiar lucrurilor, ideilor sau acţiunilor cărora anumite comunităţi umane le acordă preţuire şi către care ele aspiră. V. reprezintă întruparea unor scopuri, proiecte, dorinţe, intenţii, adică obiectivarea esenţei umane în produse ale activităţii creatoare, specifice pentru fiecare tip de atitudine umană (etică, estetică, teoretică, politică etc.). Cercetarea v. ca ramură de-sine-stătătoare a filozofiei s-a conturat începînd din a doua jumătate a sec. 19, prin constituirea unei teorii generale a v. Denumită ulterior axiologie, această disciplină filozofică a evidenţiat că v. implică un raport între „ceva", demn de preţuit, şi „cineva", în măsură să acorde preţuire, un raport între obiectul valorizat şi1 subiectul valorizator (subiect axiologic). Acest raport are un caracter social, întrucît subiectul valorizator acordă preţuire acelor o-biecte, activităţi sau creaţii care, prin însuşirile lor obiective, se dovedesc apte să satisfacă trebuinţe, necesităţi şi aspiraţii umane, iar aceste trebuinţe, necesităţi, aspiraţii sînt istoriceşte şi socialmente condiţionate de practică. Actul de valorizare, constituin-du-se la nivelul conştiinţei sociale, are prioritate faţă de actele de preferinţă, care au loc la nivelul conştiinţei individuale deşi se realizează numai prin acestea. Fiecare epocă, fiecare formaţiune socială, fiecare clasă socială sau comunitate umană admite un anumit sistem de V.: schimbările istorice şi sociale modifică atît criteriile de valorizare, cît şi pe cele de înlănţuire şi ierarhizare a ?. V* prezintă poli (bine-rău, frumos-urît, dreptaţe-ne-dreptate etc.) şi grade, ceea ce conduce la o disjuncţie între „y. pozitive" şi val „v. negative" şi la statuarea unei ordini ierarhice a V., variabile pentru fiecare grup sau clasă socială. în acelaşi timp, există şi v. general-umane care depăşesc limitele claselor (v. naţional-universal în cultură). Chiar în cazul v. etice care au o pronunţată legătură cu viaţa practică şi implică o puternică inserţie în activitate, comportarea şi atitudinea concret-istorică a oamenilor în societate, caracterul lor de clasă nu exclude, ci presupune funcţionarea concomitentă a unor v. morale perene, fără a căror respectare nu este posibilă nici o formă de convieţuire socială. Contestarea tablelor de v. recunoscute la un moment dat şi promovarea unora noi, corespunzătoare necesităţilor materiale şi spirituale modificate, a reprezentat o parte integrantă a prefacerilor sociale care au marcat istoria omenirii. Crearea de v. presupune întotdeauna depăşirea prezentului, intuirea sensului de dezvoltare a unor domenii ale vieţii sociale; acest fapt face ca uneori o v. să nu fie recunoscută în momentul apariţiei sale dacă este judecată după criterii învechite. De aceea nu numai existenţa unor criterii stabilite permite detectarea V.; mai mult, v. autentice presupun şi creează noi criterii de apreciere. Criteriile axiologice sînt dinamice, se schimbă conform unei dialectici care este determinată de evoluţia sistemului social global, exercitând la rîndul lor o influenţă activă asupra cursului vieţii sociale. Y. şi axiologie; subiect axiologic; ontologie regională. YALOARE DE ADEYĂR, concept fundamental al logicii, care reprezintă argumentul logic pentru variabilele ce compun funcţiile de adevăr şi determină totodată soluţia acestor funcţii. După numărul de v. de a. luate în consideraţie în calculul logic, distingem: a) logica bivalentă, care utilizează numai v. de a. „adevăr" şi V. de a. „fals", şi b) logica polivalentă, care întrebuinţează ca V. de a. şi „probabilul", precum şi diferitele sale grade. în logică, 759 prin v. de a. se mai înţelege atributul prin care sînt evaluate propoziţiile categorice, ele putînd fi, în acest sens, adevărate, false, sau nedecise (probabile). VALORIFICARE, acţiune de selectare a valorilor anterioare ale culturii, vi-zînd contemporaneizarea tradiţiei, punerea în valoare a întregului potenţial pozitiv de gînduri şi imagini ale tradiţiei culturale naţionale şi universale. Printr-o atitudine critică receptivă, selectivă, ştiinţific călăuzită, clasicii devin contemporanii noştri, iar faptele — valori ale trecutului —, ca fapte istorice de ordin cultural, caracterizîn-du-se prin unicitate, ireductibilitate şi nerepetabilitate, devin premise şi imbolduri ale unor noi creaţii culturale, ale unor noi direcţii de progres spiritual, corespunzător intereselor şi aspiraţiilor omului contemporan socialist. Prin v. se realizează astfel continuitatea procesului cultural, fertilizarea şi stimularea strădaniilor de reconstrucţie culturală a prezentului pe baza experienţei condensate în valori a înaintaşilor. Problema tradiţiei, în lumina acţiunii de v., nu este atît o problemă a trecutului, cît o problemă a prezentului şi viitorului, un principiu constructiv de cultură şi civilizaţie. V. stabileşte punctele de convergenţă, de continuitate şi discontinuitate, între tradiţie şi contemporaneitate, ţinînd seama de faptul că tradiţia — cumulare progresivă de fapte pozitive şi semnificative care au marcat sensul ascendent al istoriei culturii şi civilizaţiei — este un corelat necesar al contemporaneităţii, iar contemporaneitatea are o dimensiune istorică. Prin v. tradiţia devine o componentă esenţială a cunoaşterii de sine a unei naţiuni, a conştiinţei sale culturale care optează nu pentru trecutul uman mort, pentru anecdotica neesenţială şi irepeta-bilă a istoriei, ci pentru trecutul uman viu, cristalizat în valori, pentru spaţiul axiologic din cuprinsul acestui trecut cu rare omul contemporan se află în- tr-un dialog sui-generis. V. este o apropriere logică, raţională, care nu exclude însă ci presupune comprehensiunea şi trăirea (rtiai ales în cazul v. unor tradiţii naţionale, patriotice). V. nu înseamnă deci cultivare pasivă şi paseistă a trecutului, nici actualizare forţată sau necritică, ci integrare dialectică. Călăuzită după criterii ştiinţifice materialiSt-istorice, y. se opune atît negării nihiliste a tradiţiei, cît şi atitudinii apologetice de preluare în bloc a moştenirii culturale, care nu ţine seama de structurile contradictorii ale tradiţiei. „O analiză ştiinţifică, obiectivă a moştenirii culturale cere disocierea clară a ceea ce au exprimat necesităţile progresului social de lucrările şi ideile inspirate din ideologia claselor exploatatoare. De aceea, rele-vînd ceea ce este preţios în literatura trecutului, nu trebuie să trecem cu vederea lucrările cu tendinţe retrograde, reflectînd concepţii naţionaliste şovine sau, dimpotrivă, cosmopolite contrare intereselor progresului patriei noastre, intereselor celor ce muncesc" (Nicolae Ceauşescu). V. este efort de cunoaştere, dar şi de recunoaştere, fă-cînd din tradiţie — ca izvor de antien-tropie prin uriaşul său potenţial informativ şi formativ — o mişcare vie, dinamică, un factor de perfecţionare morală şi îmbogăţire valorică; prin V. se realizează însuşi sensul creator al tradiţiei, deci nu o simplă continuitate ci o sinteză, noi construcţii de viaţă spirituală, afirmarea unei noi spiritualităţi. Convertirea valorilor culturale în bunuri de civilizaţie se face nu numai în limitele epocii care a produs acele valori, ci şi în epocile următoare. Iar circulaţia în timp a valorilor şi socializarea acestora în fiecare generaţie se înfăptuieşte prin acţiunea de V. V. şi naţional şi universal (în cultură); tradiţionalism. VALORIZARE, atitudine a subiectului axiologic de receptare, omologare şi ierarhizare a unei valori spirituale, ştiinţifice, morale, artistice etc., în funcţie de anumite idealuri, principii, y criterii, istoriceşte şi socialmente constituite, depinzînd de poziţia, scopurile, interesele, aspiraţiile grupului la care el aderă. V. este deci obiectiv condiţionată de contextul ei social istoric, de cîmpul ideologic în care se produce. Ea îşi găseşte expresia adecvată în judecata de valoare şi judecata de gust. VAN CIUN (c. 21 —c. 97), filozof materialist chinez. A negat existenţa voinţei divine, a „cerului" ca forţă conştientă atotcîrmuitoare, considerînd că lumea are la bază elementele materiale „ţi", care se conduc după legile lor proprii. După el, omul este o parte a naturii, iar sufletul este muritor. A admis existenţa progresului istoric, considerînd însă că el are un caracter fatal. în teoria cunoaşterii a fost un adept al senzualismului. VARIABILĂ, element al limbajului formal, definit ca nume ce semnifică un domeniu ale cărui elemente sînt denotaţii săi posibili şi nu un anumit denotat, aşa cum este cazul constantelor. Dacă în cadrul unui enunţ înlocuim unul sau mai multe dintre numele sale constitutive cu v., obţinem o formulă (de ex., din enunţul „Ion fumează pipă", prin înlocuirea numelor „Ion" şi „pipă" cu v. x şi, respectiv, y, obţinem forma „x fumează y“). V. pot fi matematice dacă domeniul pentru care stau în formulă sau în funcţia asociată formei are ca elemente valori matematice, sau logice, dacă respectivul domeniu este constituit din valori de adevăr. VARIABILITATE, diversitate calitativă sau cantitativă a exemplarelor unei totalităţi. V. este o însuşire fundamentală a sistemelor vii, inclusiv a indivizilor umani. Se deosebeşte o V. intraindividuală, evidenţiată prin compararea individului cu el însuşi, în diferite momente, şi o V. interindividu-alâ, în cadrul unei populaţii. V. in-terindividuală nu este expresia unor abateri întîmplătoare de la un tip idealizat, ci rezultatul legic al corela- vav ţiei eredităţii cu influenţele mediului ambiant. V. fondului genetic, între indivizi, constituie (după cum a arătat Ch. Darwin) premisa selecţiei naturale, a speciaţiei şi a evoluţiei vieţii. VARIANŢĂ, termen utilizat în statistică, în sensul de dispersie (împrăştiere) a valorilor unei variabile în jurul valorii medii. VASCHIDE, Nicolae (1873—1907), psiholog, psihiatru şi publicist român. A fost un discipol al lui A. Binet, în al cărui laborator de psihologie fiziologică de la Sorbona şi-a desfăşurat o parte din activitate. A cercetat diverse procese senzoriale, atenţia, somnul şi visele, structura presonalităţii normale şi patologice. A combătut, de pe poziţii materialist-scientiste, spiritualismul transcendentalist în centrul căruia se afla noţiunea de suflet, imaginat ca o entitate imaterială. A subliniat legătura indisolubilă, genetică şi structurală, dintre fenomenele psihice şi activitatea nervoasă superioară, faptul că psihicul reprezintă o manifestare funcţională a creierului, • substratul lui anatomo-fiziologic. S-a preocupat de personalitate ca fapt biopsihosocial, anticipînd psihologia antropologică. Studiile şi articolele sale publicate în diferite reviste din ţară au contribuit la crearea unui climat favorabil dezvoltării psihologiei experimentale în România. Op. pr.: „Tehnica psihologiei experimentale" (în colab. 1904), „Eseu asupra psihofiziologiei mîinii" (postum, 1909), „Psihologia atenţiei" (în colab., postum, 1910), „Somnul şi visele" (postum, 1911). VAVILOV, Serghei Ivanovici (1891 — 1951), fizician sovietic, autor al unor importante lucrări în domeniul opticii (asupra efectului fotoluminiscen-ţei, fluctuaţiilor cuantice ale luminii ş.a.). A militat pentru interpretarea materialist-dialectică a conceptelor şi rezultatelor fizicii» contemporane, po-lemizînd cu Şcoala de la Copenhaga. 761 y vec m V. a consacrat o serie de lucrări unor momente importante din istoria ştiinţei, în special lui Newton. )Op. pr.: „Lenin şi problemele filozofice ale fizicii contemporane" (195G). VECHI, v. NOU ŞI VECHI.? VEDANTA (în sanscrită „desăvîrşirea «Vedelor»"), şcoală tradiţională „ortodoxă" a filozofiei indiene, fundată tn sec. 4 î.e.n. de înţeleptul Badarayana, pe baza „Upanişadelor". Doctrina idea-list-obiectivă a v. s-a diferenţiat de şcoala uttaramimamsa, devenind temelia filozofică a brahmanismului şi mai tîrziu a hinduismului. Cei mai de seamă reprezentanţi ai ei din evul mediu au fost Şankara (sec. 9), fondatorul monismului vedantic absolut (advaita), şi Ramanudja (sec. 11), fondatorul monismului limitat. V. este, din sec. 11, filozofia dominantă în India. Reprezentanţii ei moderni (Ram Mohan Roy, Ramakrishna, Vivekananda, Au-robindo Ghosh, S. Radhakrishnan ş.a.) au promovat concepţii luministe. •„VEDE" (în sanscrită veda „cunoştinţă", „ştiinţă"), cele mai vechi scrteri sacre indiene, cu conţinut religios, literar şi filozofic. Au fost întocmite în mileniul 3—2 sau 2—1 î.e.n. Ele reflectă procesul de destrămare a societăţii pa-triarhal-gentilice şi formarea regimului de castă. „V." nu reprezintă un sistem organizat de gîndire filozofică sau religioasă, ci o împletire eclectică de credinţe politeiste cu cugetări profane, de precepte magice cu cîntarea frumuseţilor naturii, de zooteism cu animism. Unele imnuri prezintă germeni de gîndire materialistă, ca acelea în care este ridiculizat cultul vedic, considerat o născocire a brahmanilor vicleni în scopul amăgirii naivilor. „V." conţin culegeri de imnuri (Samhita), explicaţii brahmanice (Brahman), aşa-numitele „cugetări de pădure" (Araniaka), cărora, cu începere din sec. 8 î.e.n., li se vor adăuga „Upanişadele". Colecţia cuprinde patru cărţi: „Rig-Veda" (veda imnurilor de laudă şi a rugăciunilor 762 adresate zeilor şi reprezentărilor lor antropomorfice), „Saitt#Veda“ (veda cîntecelor ritualice), *,Y adjur-Veda" (veda formulelor şi regulilor, de sacrificiu), „Atharva-Veda" ^(veda atharva-nilor, însumînd descîntece şi formule magice îndreptate Împotriva „spiritelor rele"). De-a lungul veacurilor, şi mai ales de-a lungul perioadei de stabilizare a orînduirii castelor, „V." au primit multiple semnificaţii politice şi sociale, dînd naştere la o vastă literatură vedică. Autoritatea j,V.“ stă la baza brahmanismului şi a hinduismului, precum şi a şcolilor „ortodoxe" ale filozofiei indiene (samkhya, yoga, nyaya, vaişeşika, mimamsa şi vedanta). VERIDIC, 1. (în sens comun, despre o declaraţie, afirmaţie, propoziţie etc.). Conform cu adevărul. 2. (în sens gnoseologic) Despre proprietatea unor percepţii, amintiri, reprezentări sau a altor acte cognitive, care, deşi nu sînt în sens strict adevărate — întrucît acest termen nu li se poate aplica lor, ci numai propoziţiilor — pot duce la propoziţii adevărate. Cogniţiile neveridice (iluziile, halucinaţiile etc.), deşi nu sînt în sine false, pot să conducă, prin exprimarea lor într-un limbaj in-tersubiectiv, la propoziţii false. VERIFICARE 1. Procedură metodologică de testare a adevărului ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice. în ştiinţa contemporană, v, teoriilor reprezintă un complex de teste: interteoretice (examinarea compatibilităţii teoriei propuse cu restul cunoaşterii ştiinţifice), metateoretice (examinarea consistenţei, validităţii, univocitătii conceptuale, sistemicităţii teoriei), filozofice (cercetarea consistenţei teoriei cu cadrul conceptual general al ştiinţei într-o anumită perioadă istorică) şi empirice (v. experimentală propriu-zisă). 2. Principiul v,, unul dintre principiile iniţiale ale pozitivismului logic, pe baza căruia adevărul oricărei afirmaţii asupra lumii trebuie să poată fi stabilit în ultimă instanţă pe baza concordanţei lui cu datele sensibile. Principiul v. a fost ccmşidemt; ea instrument pentru separarea proporţiilor :ştiinţifice verificabile (deci „avîn0 Ayer, Alfred J..................... 60 33 33 34 34 34 34 35 35 35 35 36 36 37 37 38 38 39 39 39 39 39 40 40 40 40 40 40 41 41 41 41 41 41 41 41 42 42 42 42 43 44 44 44 44 44 45 45 45 46 46 Lista articolelor B Babeş, Victor ...................... Babeuf, Franţois N. (Gracchus) Bachelard, Gaston .................. Bacon, Francis ..................... Bacon, Roger ....................... Baden (Şcoala de la B.)............. Bagdasar, Nicolae .................. Bakunin, Mihail A................... Banfl, Antonio ..................... Bariţlu, George .................... Barth, Karl ........................ Bauch, Bruno........................ Bauer, Bruno’....................... Bayle, Pierre ...................... Baza tehnică-materială a societăţii .............................. Bază şi suprastructură.............. Bădărău, Dan........................ Bălcescu, Nicolae .................. Bărbat, Yirgil...................... Bărnuţiu, Simion ................... BeauYoir, Simone de................. Bebel, August....................... Behavioralism ...................... Behaviorism ........................ Belinski, Yissarion G............... Benedict, Ruth ..................... Benjamin, Walter ................... Bense, Max.......................... Bentham, Jeremy .................... Berdeaey, Nikolai A................. Berger, Gaston ..................... Bergson, Henri ..................... Berkeley, George ................... Bernal, John D...................... Bernard, €laude .................... Bernstein, Eduard .................. Bertalanffy, Ludwig ................ Biemel, Walter ..................... Bine ............................... Biocibernetică, v. Bionică.......... Biologism .......................... Bionică ............................ Biosociologie ...................... Bizantină (filozofia b.)............ Blaga, Lucian....................... Blagoev, Dimităr ................... Blanqui, Louis ..................... Bloc istoric ....................... Bloch, Ernst ...................... 79 Blondei, Maurice .................. 79 Boas, Franz ....................... 80 Bochenski, Josef .................. 80 Bodin, Jean ....................... 80 Boethius, Anicius ................. 81 BogdanoT, Aleksandr A.............. 81 Bohme, Jakob ...................... 81 Bohr, Niels ....................... 81 Bolyai, Jânos ..................... 81 Bolzano, Bernard .................. 82 Bonald, Louis ..................... 82 Boole, George...................... 82 Bosanquet, Bernard ................ 82 BoSkoyic, Rudjer J................. 88 Boutroux, Emile ................... 83 Bowne, Borden ..................... 83 Bradley, Francis H................. 83 Brahman (Brahma) .................. 84 Brahmanism ........................ 84 Brehier, Emile .................... 85 Brentano, Franz ................... 85 Bridgman, Percy W.................. 85 Brightman, Edgar S................. 85 Broglie, Louis Yictor de........... 86 Brouwer, Luitzen .................. 86 Brucăr, Iosif ..................... 86 Bruno, Giordano ................... 87 Brunschwicg, L6on ................. 87 Buber, Martin ..................... 87 Buchner, Ludwig ................... 87 Buckle, Henry ..................... 87 Budism ............................ 88 Buffalo, Cercul de la v. Far- ber M........................... 88 Buffon, Georges L. de.............. 88 Bugnariu, Tudor ................... 88 Bunge, Mario ...................... 89 Bun simţ, v. simţ comun; opinie 89 Burchardt, Jacob .................. 89 Burghezie ......................... 89 Buridan, Jean ..................... 90 c Cabală ................................ 91 Cabanis, Georges ...................... 91 Cabet, fitienne ....................... 91 „Caiete filozofice44 .................. 91 Calcul logic .......................... 92 — c. claselor ....................... 92 785 61 61 61 62 62 63 63 63 64 64 64 65 65 65 65 65 67 67 68 68 69 69 69 69 70 70 70 70 71 71 71 72 72 72 73 73 73 73 73 74 74 74 75 75 77 78 78 79 Lista articolelor — c. funcţional .................. — c. identităţii ................. — c. natural ...................... — c. predicatelor .................. — c. propoziţiilor .................. — c. relaţiilor .................. Calitate ........................... Calitatea vieţii ................... Calităţi primare — calităţi secundare ............................... Cambridge (Şcoala de la C.).... Campanella, Tommaso ................ Camus, Albert ...................... Canon .............................. Cantemir, Dimitrie ................. Cantitate .......................... (V Cantor, Georg ....................... f&J Capitalism ........................... „Capitalul" ........................ Caracter ........................... Caracterologie ..................... V Carlyle, Thomas ........................ Carnap, Rudolf ..................... O Carneade din Cyrene..................... v Cartezianism ........................... £arvaka ............................ * Casşirer Ernst ..................... ^ Catastrofism ........................... 4: Categorematic ................. ^ ^ Categorie ........................... Cauza finală ....................... • Cauzalitate ........................ 5 Cauză şi efect ..................... Cazuistică ......................... \ Călinescu, George ...................... \ Cearta (sau disputa) universaliilor vX)eauşescu, Nicolae .................. Cenestezie ......................... Cercetare .......................... — c. fundamentală .................. — c. aplicată .................... — c. operaţională ................ Cercetarea viitorului .............. Cercul de la Buffalo, v. Farber, M. Cercul de la Koln, v. Landgrebe, L* ................................. Cercul vienez ...................... Cerc vicios ........................ Cernîşevski, Nikolai G.............. Certitudine ........................ — c. empirică .................... — c* teoretică.................... Charron, Pierre .................... 786 Chillasm ..........................,. 112 Chineză (filozofia c.)........., 112 Chintesenţă ................ 118 Chomsky, Noam A;..................... 118 Chrysippos .................. 114 Church, Alonzo .................... 114 Cibernetică .......................<. 114 — c. matematică .................. 114 — c. tehnică ................ 114 — c. biologică ............... 114 Cicero, Marcus T............. 115 Ciclu istoric ..................... 116 Cinicii ......... 115 Clpariu, Timotei .................. 116 Cirenaicii ........................ 116 Civilizaţie ....................... 116 Civilizaţie socialistă ............ 117 Cîmp, v. substanţă şi cîmp_________ 118 Cîmp epistemologic, v. Foucault, M....................... j 118 Cîmp ideologic ................. 118 Clan ............................ 118 Clasa muncitoare .................. 118 Clasă ........................... 119 Clasă socială .................. 120 Clasificare ........................121 Clasificarea ştiinţelor ........... 122 Claudian, Alexandru ............... 128 Clemens din Alexandria........ 128 Clericalism ....................... 128 Clivaj ..................... 128 Cod ....................... 128 Codificare, v. cod................. 124 Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste 124 Coerenţă ............................ 125 Cogito ..................... 125 Cognitiv ................... 125 Cognoscibil ....___________........ 125 Cohen, Hermann ............ 125 Colectivism ....................... 126 Comenius (Komensky) 126 Comic ............................. 127 Comparaţie ........................ 127 Complementaritate ................. 127 Completitudine .................... 128 Complex ........................... 128 Complexitate ............... 128 Complicare (grad de c.)............ 128 Comportament ...................... 128 Comprehensiune .................... 129 Comte, Auguste .................... 180 92 92 92 92 98 98 98 98 94 94 95 95 95 95 96 97 97 98 99 99 99 99 100 100 100 101 101 101 101 102 102 104 105 105 105 105 108 108 109 109 109 109 110 110 110 110 111 111 111 111 111 Lista articolelor Comuna primitivă .................. 180 Comunicare ........................ 131 Comunicaţii de masă (Mass media) .............................. 131 Comunism .......................... 132 Comunism ştiinţific, v. socialism ştiinţific ........................ 133 Comunism utopic, v. socialism utopic ............................ 133 Comunitate ........................ 133 Concept ........................... 133 Conceptualism ..................... 134 Concepţie despre lume.............. 134 Concluzie ......................... 134 Concordanţa relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie ......................... 135 Concret ........................... 135 Concretism, v. reism............... 130 Concretizare ...................... 136 Condillac, fitienne B. de.......... 136 Condiţie, v. condiţionare.......... 136 Condiţie umană .................... 136 Condiţiile vieţii materiale a societăţii, v. existenţă socială.... 136 Condiţionalism .................... 136 Condiţionare ...................... 187 Condorcet, Mărie J.A. de C......... 137 Conduită .......................... 137 Conector (conectiv) ............... 187 Conexiune generală ................ 138 Conexiune inversă, v. aferentaţie; reacţiune; retroacţiune; feed- back .............................. 138 Configuraţie ...................... 138 Configuraţionism .................. 138 Confucianism ...................... 139 Confucius ......................... 139 Conjuncţie ........................ 139 Conotativ — denotativ ............. 140 Consecinţă ........................ 140 Consecvent ........................ 140 Consecvenţă ....................... 140 Consistenţă ....................... 140 Conspiraţia egalilor, v. Babeuf F. 140 Constantă ......................... 140 Constantinescu, Miron ............. 140 Construct ......................... 141 Constructivism .................... 141 Conştient, v. spontan şi conştient 142 Conştientizare .................... 142 Conştiinţă ........................ 142 Conştiinţă de clasă............... 142 Conştiinţă de sine................ 143 Conştiinţă falsă, v. falsă conştiinţă ............................ 143 Conştiinţă morală ................ 143 Conştiinţă politică .............. 144 Conştiinţă socială ............... 145 Conştiinţă socialistă ............ 145 Conta, Vasile ...................... 145 Contemplativitate .................. 146 Contingenţă ........................ 147 Continuitate şi discontinuitate.. 147 Continuu ........................... 148 Contractul social .................. 148 Contradicţie ....................... 149 Contrafactual ...................... 151 Contrapoziţie ...................... 151 Contrarietate ...................... 152 Contrarii .......................... 152 „Contribuţii la critica economiei politice" .......................... 152 Conţinut ........................... 152 Conţinut şi formă................... 152 Conţinut şi formă în artă........... 154 Convenţionalism .................... 154 Convergenţă ........................ 154 Conversiunea Judecăţilor ........... 155 Copenhaga (Şcoala de laC.)---------- 155 Copernic, Nicolaus.................. 155 Copie .............................. 156 Copulă ............................. 156 Corealitate ........................ 156 Corectitudine ...................... 156 Corelaţie .......................... 157 Coridaleu, Teofil .................. 157 Cornu, Auguste ..................... 157 Cosmogonie ......................... 157 Cosmologie .................. 158 Cosmopolitism ...................... 158 Cosmos ............................. 158 Cournot, Antoine-Augustîn ---------- 159 Cousin, Victor...................... 159 Cratylos ........................... 159 Creativitate ....................... 160 Creaţie ............................ 160 Creaţionism ........................ 160 Credinţă ........................... 161 Creştere ........................... 161 Creştinism ......................... 161 Criteriu ........................... 164 „Critica programului de la Gotha“ 164 Critică şi autocritică.............. 165 Criticism .......................... 165 787 Lista articolelor Criză ............................... 165 Croce, Benedetto .. .*............... 166 Cuantică ............................ 167 Cuantificare ........................ 167 Cuantor ............................. 168 Cultură ............................. 168 Cultură de masă ..................... 169 Cultură şi civilizaţie............... 170 Culturologie ........................ 172 Cunoaştere .......................... 172 Cunoştinţă .......................... 174 Curbă logistică, v. creştere.... 174 Cusanus, Nicolaus ................... 174 Cutia neagră ........................ 174 Cuvier, Georges ..................... 174 Cuvînt .............................. 175 Cvietism ............................ 175 D D’Alembert, Jean le Rond___________ 176 Dao ............................... 176 Daoism (Taoism) ................... 177 Darvinism ......................... 177 Darvinism social .................. 177 Darwin, Charles R.................. 178 Dat ............................... 178 Datorie ........................... 178 David de Dinan .................... 179 Decembrişti ....................... 179 Decidabilitate .................... 179 Decizie ........................... 179 Decodificare, v. cod............... 180 Dedublarea unicului, v. unicul 180 Deducţie .......................... 180 Definiţie ......................... 180 Definiţii operaţionale ............ 182 Deism ............................. 182 Della Volpe, Galvanno.............. 188 Demiurg............................ 183 Democraţie ........................ 183 Democraţi revoluţionari ........... 185 Democrit .......................... 186 Demografic ........................ 186 Demonologie ....................... 187 Demonstraţie ...................... 188 De Morgan, Augustus................ 188 Denotat ........................... 188 Denotativ, v. conotati?............ 188 Denotaţie, v. semnificaţie......... 188 Deontic ........................... 188 — deontică ........................ 188 — logica d......................... 188 Deontologie ........................ 189 Deosebire .......................... 189 Dependenţă funcţională ............. 189 Deplasarea spre roşu................ 189 Deprindere ......................... 190 Derelicţiune ....................... 190 Desacralizare ...................... 190 Descartes, Rene .................... 190 Descriere .......................... 191 Descriere fenomenologică .... 191 Descripţie ......................... 192 Destin ............................. 192 Destiţtt de Tracy................... 192 Determinare ........................ 193 Determinism ........................ 198 Determinism geografic, v. orientarea geografică în sociologie.. 194 Determinism social ................. 194 Devenire ........................... 196 Dewey, John ........................ 196 Dezideologizare .................... 196 Dezordine, v. ordine; negentropie 197 Dezvoltare ......................... 197 Dharma ............................. 198 Diacronie, v. sincronie............. 198 Diagnoză, v. prognoză............... 198 „Dialectica naturii" ............... 198 Dialectica negativă, v. dialectică; negativitate; Şeoala de la Frankfurt .......................... 198 Dialectică ......................... 198 Dialog ............................. 200 Diamant, Teodor .................... 201 Dianoetic .......................... 201 Dictatura fascistă ................. 201 Dictatura proletariatului .......... 202 Dictatură .......................... 203 Diderot, Denis ..................... 203 Dietzgen, Joseph ................... 208 Diferenţă specifică ................ 203 Difuzionism ........................ 208 Dihotomie .......................... 204 Dilemă ............................. 204 Dilthey, Wilhelm ................... 204 Dimitrescu-Iaşi, Constantin--------- 205 Dinamism ........................... 205 Dinan David de v. David de Dinan .............................. 205 Diogene din Sinope.................. 205 Diogene Laerţiu .................... 205 Dionisiac .......................... 205 788 Diorism ........................... Discontinuitate, v. continuitate- discontinuitate ................... Discret ........................... Discursiv ......................... Disfuncţie, v. funcţie.. .......... Disjuncţie ........................ Disputa universaliilor, v. cearta universaliilor; nominalism; realism ........................... Diversitate ....................... Divinitate ........................ Diviziune ......................... Diviziunea socială a muncii.... Dobroliubov, Nikolai A............. Dogmatism ......................... Dogmă Domenach, Jean-Marie .............. Doxografi ......................... Dragomirescu, Mihail .............. Drăghicescu, Dimitrie ............. Drept ............................. Drept natural ..................... Dreptate .......................... Driesch, Hans ..................... Dualism ........................... Dualitate ......................... Du Bois-Reymond, Emile... D uf ren ne, Mikel ................ Duhem, Pierre ..................... Diihring, Eugen ................... Dumitriu, Anton ................... Dumnezeu .......................... Dunham, Barrows ................... Duns Scot, John.................... Durată ............................ „Durată pură“, v. Bergson H.. . Durkheim, Emile ................... E Echilibru ......................... Echiprobabilism ................... Echitate .......................... Echivalenţă ....................... Echivoc ........................... Eckart, Johannes .................. Eclectism ......................... Ecologie .......................... Economism ......................... Ecosistem, v. ecologie............. Ecteză ............................ Lista articolelor Ectogeneză, v. autogeneză......... 218 Ectropie, v. entropie............. 218 Educaţie ..................... 218 Efect .............................. 220 Efectic ............................ 220 Efectivism ......................... 220 Efectivitate ....................... 220 Egalitarism ........................ 220 Egalitate .......................... 221 Ego ................................ 221 Egocentrism ........................ 221 Egoism ............................. 222 Egotism ............................ 222 Ehrenfels, Christian von............ 222 Eidetic .....................222 Eidos .............................. 222 Einstein, Albert ................... 223 Ekistică ........................... 223 „Elan vital“, v. Bergson H.......... 223 Eleată (Şcoala e.).................. 223 Element ............................ 224 Elenă (filozofia e.), v. greacă (filozofia g.) .......................... 224 Elenistică ......................... 224 Eliade, Mircea ..................... 224 Eliade Rădulescu, Ion, v. He- liade Rădulescu Ion.............. 225 Elită .............................. 225 Emanatism .......................... 225 Emanaţie ........................... 226 Emancipare umană ................... 226 Emergent ........................... 226 Emerson, Ralph ..................... 226 Eminescu, Mihai .................... 227 Emotivism .......................... 227 Emoţie ............................. 227 Empatie, v. intropatie.............. 228 Empedocle .......................... 228 Empiric ............................ 228 Empirie ............................ 228 Empiriocriticism ................... 228 Empiriomonism ...................... 228 Empiriosimbolism ................... 229 Empirism ........................... 229 Empirism social .................... 230 Enantiomorfie ...................... 230 „Enciclopedia ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor44 ............. 230 Enciclopediştii .................... 230 Endogamie .......................... 230 Energetism ......................... 230 Energje ............................ 231 Engels, Friedrich .................. 231 205 205 205 206 206 206 206 206 206 206 207 207 208 208 208 209 209 209 209 210 210 210 210 210 211 211 211 212 212 212 212 213 213 213 213 214 215 215 216 216 216 216 217 218 218 218 789 Lista articolelor Entelehie ..........v.............. 232 Entimemă ............"............. 282 Entitate .......................... 282 Entropie .......................... 288 Entuziasm ......................... 284 Enunţ ............................. 284 Epicheremă ........................ 284 Epictet ........................... 284 Epicur ............................ 284 Epicurianism ...................... 28© Epifenomen, v. epifenomenalism; Foucault, M...................... 285 Epifenomenalism ................... 285 Epigeneză ......................... 285 Epistemă, v. Foucault, M. .... 285 Epistemic ......................... 285 Epistemologie ..................... 286 Epistemologie genetică............. 2S7 Epoclrâ, v. fenomenologie.... 287 Erasm din Rotterdam................ 287 Ereditate ......................... 287 Erezie ............................ 288 Ergonomie ......................... 288 Eristică .......................... 288 Eriugena, J. Scotus................ 288 Eroare ............................ 288 Eros .............................. 289 Erou .............................. 289 Escapism .......................... 240 Escatologic ....................... 240 Esenţa umană ...................... 240 Esenţă şi fenomen.................. 242 Esenţialism ....................... 248 Esenţialitate ..................... 248 Esenţializare ..................... 243 Esoteric .......................... 248 Estetic ........................... 244 Estetică .......................... 244 Estetism .......................... 245 Eşec .............................. 245 Eternitate ........................ 245 Eterodoxie ........................ 246 Eterogen, v. omogen-eterogen.. 246 Etică ...................... ...... 246 Etnografie ........................ 247 Etnologie ......................... 247 Etologie .......................... 248 Etos ....................... ...... 249 Eucken, Rudolf .................... 249 Euclid din Megara.................. 249 Endemonism ........................ 249 Eufenie ............................ 249 790 Eufuncţie, v. funcţie,_________..... 249 Eugenie .................... 249 Eul ............................ 250 Euristic ............................ 250 Eutanasie .....................,.. 250 Evidenţă ...................... 250 Evoluţie ...................... 251 Evoluţie creatoare, v. Bergsoiţ H* 251 Evoluţie emergentă, v. emergent 251 Evoluţie şi revoluţie........., 251 Evoluţionism .............. f 251 Evoluţionism plat ............... 252 Evoluţionism socio-cultural ..., 252 Excitabilitate .............. 252 Exegeză ................... f 252 Existent ........................... f 252 Existenţa socială şi conştiinţa socială .................. 258 Existenţă ........................., 254 Existenţial ......................... 255 Existenţialism ............ 255 Exogamie .......................... 257 Exoteric .................. 257 Expansiunea universului, v. deplasarea spre roşu............. 257 Experienţă ........................ 257 Experiment, ....................... 258 Experiment ideal .................... 258 Explicaţie ........................ 259 Extaz ............................... 259 Extensiune, v. intensiune-exten- siune ............................. 259 Extern, v. intern-extern .......... 259 Extrapolare ....................... 259 F Facticitate ........................ 260 Factor ............................. 260 Factori ............................ 260 Falsă conştiinţă ................... 261 Familie .......................... 261 Fantezie ........................... 261 Fapt ............................... 262 Farber, Marvin ..................... 262 Fascism ............................ 262 Fatalism ........................... 268 Fatum .............................. 268 Faţzia ............................. 268 Fechner, Gustav .................... 268 Fedoseev, Piotr N.................... 268 Feed-back ........................... 264 Fenomen ............................. 264 Fenomenalism (fenomenism) .. 264 Fenomenalitate, v. esenţialitate.. 265 Fenomenologie ....................... 265 Fenomenologism ...................... 266 Fericire ............................ 266 Fetişism ............................ 266 Fetişismul mârfii ................... 267 Feudalism ........................... 267 Feuerbach, Ludwig ................... 268 Fichte, Johan G...................... 269 Ficino, Marsilio ................ 269 Ficţionalism ........................ 269 Fideism ............................. 269 Figură silogistică .................. 269 Fiinţare ............................ 270 Fiinţă .............................. 270 Filistin ............................ 270 Filogeneză .......................... 270 Filon din Alexandria................. 270 Filosof emă ......................... 270 Filozofia alexandrină, v. alexandrină (filozofia a.)................. 270 Filozofia analitică, v. analitică (filozofia a.) ...................... 270 Filozofia arabă, v. arabă (filozofia a.) ........................... 270 Filozofia bizantină, y. bizantină (filozofia b.) ............. 270 Filozofia chineză, v. chineză (filozofia c.) ...................... 270 Filozofia clasică germană............ 270 Filozofia culturii .................. 271 Filozofia elenistică, v. elenistică (filozofia e.) ...................... 278 Filozofia greacă, v. greacă (filozofia g.) ........................... 278 Filozofia imanentă, v. imanentă 278 Filozofia indiană, v. indiană (filozofia i.) .................... 278 Filozofia istoriei................... 278 Filozofia limbajului comun, v. Oxford (şcoala de la O.) ; Austin, J............................ 278 Filozofia lingvistică, v. lingvistică (filozofia 1.).................. 278 Filozofia naturii ............... 278 Filozofia politică .................. 274 Filozofia Renaşterii, v. Renaşterea ............................... 274 Lista articolelor Filozofia romană, v. romană (filozofia r.) .......................... 274 Filozofia românească ............... 274 Filozofia ştiinţei.................. 278 „Filozofia vieţii" ................. 279 Filozofie .......................... 279 Finalism ........................... 281 Finalitate ......................... 282 Finit şi infinit.................... 282 Finitism ........................... 288 Finitudine ......................... 288 Fink, Eugen ........................ 288 Fischer, Ernst ..................... 283 Fischer, Kuno ...................... 284 Fixism ............................. 284 Fizicalism ......................... 284 Fiziognomonie ...................... 284 Flewelling, Ralph .................. 284 Florian, Mircea .................... 284 Fogarasi, B61a ..................... 285 Formal-informal .................... 285 Formalism .......................... 286 Formalizare logică ................. 287 Formaţiune socială ................. 287 Formă, v. Aristotel................. 287 Formă, v. conţinut şi formă--------- 287 Formă logică ....................... 287 Formele conştiinţei sociale--------- 288 Forţe de producţie.................. 289 Foucault, Michel ................... 290 Fouille, Alfred .................... 290 Fourasttâ, Jean .................... 291 Fourier, Charles ................... 291 Frank, Philipp ..................... 292 Fratrie ............................ 292 Frazer, James ...................... 292 Frege, Gottlob ..................... 292 Frenkian, Aram ..................... 292 Freud Sigmund ...................... 298 Freudism, v. psihanaliză; Freud S................................... 298 Freudomarxism ...................... 293 Fries, Jakob ....................... 294 Frobenius, Leo ..................... 294 Fromm, Erich ....................... 294 Frumos ............................. 295 Frustrare .......................... 295 Functor ............................ 296 Funcţie ............................ 296 Funcţie logică ..................... 297 Funcţionalism ...................... 297 Fundament .......................... 297 Funke, Gerhardt .................... 298 791 Lista articolelor G Gaâl, Gabor ........................ 299 Galilei, Galileo ................... 299 Ganovski, Saya Ţ................. 300 Garaudy, Roger ................. 300 Garrigou-Lagrange R................. 300 Gassendi, Pierre ................ 300 Gen ................................ 300 Generalizare ....................... 300 General, particular, singular------- 301 Generaţie spontanee ............. 301 Genetică ........................... 302 Geniu .............................. 302 Gentile, Giovanni .................. 302 Geocentrism ........................ 303 Geometrie neeuclidiană.............. 303 Geopolitică ........................ 303 Geştaltism ......................... 303 Gherea (Dobrogeanu-G.), Constantin ............................ 304 Gilson, fitienne ................... 305 Gintă .............................. 305 Gîndire ............................ 305 Gîndirism .......................... 306 Glockner, Hermann .................. 306 Gnoseologie, v. teoria cunoaşterii 307 Gnosticism ......................... 307 Gobineau, Joseph ................... 307 Godel, Kurt ........................ 307 Goethe, Johann ..................... 307 Goldiş, Vasile ..................... 308 Goldmann, Lucien.................... 308 Gomperz, Theodor.................... 309 Gonseth, Ferdinand ................. 309 Goodman, Nelson .................... 309 Gorgias ............................ 309 Gorski, Dimitrii P.................. 309 Gramsci, Antonio ................... 310 Greacă (filozofia g.)............... 310 Grija, v. Heidegger, M.............. 312 Gross, Karl ........................ 312 Grotius, Hugo ...................... 312 Grup formal, v. formal-informal 312 Grup informai, v. formal-infor- mal ................................ 312 Grup social..............,.......... 312 Gulian, Constantin 1................ 312 Gurvitch, Georges .................. 313 Gust ............................... 313 Guşti, Dimitrie .................... 313 Guyau, Mărie Jean .................. 314 H Habermas, Jiirgen ................. 315 Haeckel, Ernst .................... 315 Hamann, Johann .................... 315 Hameiin, Octave ................... 316 Hamilton, William ................. 316 Hanson, Norwood ................... 316 Haos .............................. 316 Haret, Spiru ...................... 317 Harismatic ........................ 317 Hartman, Robert ................... 317 Hartmann, Eduard von............... 318 Hartmann, Nicolai ................. 318 Hasdeu, Bogdan Petriceicu.... 318 Hazard ............................ 318 Hedonism .......................... 319 Hegel, Georg W.F................... 319 Hegelienii de dreapta.............. 321 Hegelienii de stînga............... 321 Heidegger, Martin ............. 321 Heisenberg, Werner ................ 322 Heliade Rădulescu, Ion............. 322 Heliocentrism ..................... 323 Helmholtz, Hermann von............. 323 Helvetius, Claude ................. 323 Hempel, Cari ...................... 324 Hemsterhuis, Frans ................ 324 Henoteism ......................... 324 Heraclit din Efes.................. 324 Herbart, Johann.................... 325 Herder, Johann .................... 325 Hermeneutică ...................... 325 Herzen, Aleksandr 1................ 326 Hesiod ............................ 326 Hierofanie, v. supranatural-------- 327 Hieroglife ........................ 327 Hilbert, David .................... 327 Hilemorfism ....................... 327 Hilozoism ......................... 327 Hinduism .......................... 328 Hintikka, Jaakko .................. 329 Hipnoză ........................... 329 Hobbes, Thomas .................... 329 Hocking, William .................. 330 Holbach, Paul ..................... 330 Holism ............................ 330 Homeomerii ........................ 332 Homeostazie ................. 332 Homomorfism ....................... 332 Honigswald, Richard ............... 332 Honterus, Johannes ................ 332 792 Horkheimer, Max ................... 388 Huizinga, Johan ................... 333 Humboldt, Alexander ............... 333 Humboldt, Wilhelm ................. 333 Hume, David ....................... 334 Hus, Jan .......................... 335 Husserl, Edmund ................... 335 Huxley, Thomas .................... 335 Hyppolite, Jean ................... 335 i Iamblikos .......................... 336 Ian Ciu ............................ 336 Ibn-Haldun ......................... 336 Ibn-Roşd ........................... 336 Ibn-Sina ........................... 337 Ibn-Tufall ......................... 337 Ibrăileanu, Garabet ................ 337 Iconic ............................. 338 Id ................................. 338 Ideal .............................. 338 Idealism ........................... 388 Idealism absolut ................... 339 Idealism „fizic" ................... 340 Idealism „fiziologic" .............. 340 Idealism transcendental (idealism critic) ......................... 340 Idealizare ......................... 340 Ideaţie ............................ 340 Idee ............................... 341 — i. artistică ................... 341 Idei înn&scute...................... 341 Identitate.......................... 341 „Ideologia germană" ................ 341 Ideologie .......................... 342 „Idoli" ............................ 343 Idoneism ........................... 343 Iluminism, v. luminism.............. 343 Iluzie ............................. 343 Imaginaţie ......................... 344 Imagine ............................ 344 — i. artistică ................... 344 Imagologie ............... ......... 344 Imanent ......................... 345 Imanentă (filozofia i.) ............ 345 Imediat-mediat ..................... 345 Imperativ categoric ................ 345 Imperialism ........................ 346 Implicaţie ......................... 347 Lista articolelor Impuls primar ...................... 347 Incertitudine, v. relaţii de nedeterminare ; indeterminism ... 347 Inconsistenţă ...................... 347 Inconştient ........................ 348 Independenţă ....................... 348 Indeterminism ...................... 348 Indiană (filozofia i.) ............. 349 Indicatori sociali, v. calitatea vieţii ............................. 350 Individ ............................ 350 Individual ......................... 350 Individualism ...................... 351 Individualitate .................... 351 Individuaţie ....................... 352 Inductivism, v. inducţie ........... 352 Inducţie ........................... 352 Inducţie matematică ................ 353 Inelar (raport cauzal inelar) v. finalitate ......................... 353 Inferenţă .......................... 353 Infinit, v. finit şl infinit; spaţiu şi timp ............................ 353 Informai, v. formal-informal.... 353 Informatică ........................ 353 Informaţie ......................... 353 Infrastructură ..................... 354 Ingarden, Roman .................... 354 Inneism, v. înnăscut; idei înnăscute ............................... 354 Instinct ........................... 354 Instituţie socială ................. 355 Instrumentalism .................... 355 Integralitate ...................... 356 Integrare socială .................. 356 Intelect şi raţiune................. 356 Intelectualism ..................... 356 Intelectualitate ................... 357 Inteligenţă ........................ 357 Inteligibil ........................ 358 Intensiune-extensiune .............. 358 Intenţionalitate ................... 358 Interacţiune ....................... 358 Interdependenţă (conexiunea) universală ............................ 359 Interdisciplinaritate .............. 359 Interes ............................ 360 Internaţionalism.................... 360 Intern-extern ...................... 362 Interpretare ....................... 362 Intersubiectivltate ................ 363 Intropatie ......................... 363 Introspecţie ....................... 368 793 Lista articolelor Intuitiv ............................. 868 Intuiţie ............................. 864 Intuiţionism ......................... 864 Invariant ............................ 864 lnTarîanţ& ........................... 865 Invenţie ............................. 865 Involuţie ............................ 865 Ioniană (filozofia I.) ............... 865 Iorga, Nicolae ....................... 866 Ipostază ............................. 866 Ipostaziere .......................... 866 Ipoteză .............................. 866 — I. de lucru....................... 867 Iraţional ............................ 867 Iraţionalism ......................... 867 Irenologie ........................... 867 Ireversibilitate ..................... 868 Ironie romantică ..................... 868 Ironie socratică ..................... 868 Islamisnţ ............................ 868 Istoric şi logic...................... 870 Istoricism ........................... 870 Istorie ................................ 870 Istoriografia filozofiei ............. 871 Istorism ............................. 878 Item ................................. 878 Iubire ............................... 878 Iudaism .............................. 874 Izomorfism ........................... 875 î încercare şi eroare................. îndoială ........................... înnăscut ........................... în sine ............................ înstrăinare ........................ însuşire ........................... întâmplare, v. contingenţă; necesitate şi întîmplare.............. Întreg şi parte..................... înţelegere ......................... înţelepciune ....................... Jacobi, Friedrich JaînJsm .............. James, William ., Jansenism ............ Jaspers, Earl 794 876 876 877 877 877 878 878 878 879 Jefferson, Thomas ...»............ 888 Joc .............................. 388 Joja, Âthanase ................... 883 Jouyenel, Bertrand ....___________ 383 Judecată ......................... 384 Judecată de valoare ...___________ 385 Judecată estetică ................ 385 Judecată morală .................. 385* Jung, Cari ....................... 385 Junimism ......................... 385 K Kalokagathia ..................... 387 Kant, Immanuel ................... 387 Sarma ............................ 389 Katharsis ........................ 389 Kautsky, Karl .................... 389 Kedrov, Bonifati M................ 389 Keyserling, Hermann .............. 390 Kierkegaard, Soren ............... 390 Kindi (Al-Kindi) ................. 390 Klages, Ludwig ................... 890 Klaus, Georg ..................... 891 Kogălniceanu, Mihail ............. 891 Kolmogorov, Andrei N.............. 391 Konstantinov, Fedor V............. 391 Kopnin, Pavel V................... 892 Korsch, Karl ..................... 392 Korzybski, Alfred H............... 392 Kotarbinski, Tadeusz ............. 392 K61n (Cercul de la K.)> v. Land- grebe, Ludwig .................. *92 Koteles, Sâmuel ................... Krasser, Friedrich ............... Kropotkin, Piotr A................ 393 Khun, Thomas ..................... 393 Kiilpe, Oswald ................... 393 380 Labriola, Antonio ............ 394 Lacan, Jacques .............. 394 Lachelier, Jules ............ 395 Lacroix, Jean ....... ...... 395 Lafargue, Paul .............. 395 881 Laic ...................... 895 881 Lamarck, Jean-Baptiste de Mo- 882 net ...................... 396 882 Lamarckism ................ 396 382 La Mettrie, Julien............ 396 Landgrebe, Ludwig .................. 396 Langevin, Paul ..................... 397 Lao-Ţzî ............................ 397 Laplace, Pierre .................... 397 Lassalle, Ferdinand ................ 397 Laurian, August Treboniu------------ 397 Lavelle, Louis ..........*.......... 398 Laxism ............................. 398 Lazăr, Gheorghe .................... 398 Lefebvre, Henri .................... 398 Leg&tur& universală, v. interdependenţă ........................... 399 Lege ............................... 399 Legea conservării energiei (principiul energiei) ...................... 399 Lege dinamică, v. lege statistică 400 Legee morală ....................... 400 Lege statistică..................... 400 Legi de conservare.................. 401 Legitate ........................... 401 Leibniz, Gottfried ................. 401 Lemă ............................... 402 Lenin, Vladimir Ilici............... 402 Leninism, v. Lenin, Vladimir .? Ilici ........................... 403 Leonardescu, Constantin ............ 403 Leonardo da Vinci................... 404 Le Roy, Edouard.................. 404 Lessing, Gotthold .................. 405 Leucip ............................. 405 L6vi-Strauss, Claude ............... 405 Levy-Bruhl, Lucien.................. 406 Liber-arbitru ...................... 406 Liber-cugetători ................... 406 Libertate .......................... 406 Libertate şi necesitate............. 407 Libido ............................. 408 Liceul ............................. 409 Liebmann, Otto ..................... 409 Limbaj ............................. 409 — 1. formalizat ................... 410 — L artistic ...................... 410 Limită ............................. 410 Lingvistică (filozofia L)........... 410 Linnî, Cari......................... 411 Llpps, Theodor ..................... 411 Lift, Theodor ....... .............. 411 Lobacevski, Nikolai 1............... 411 Locke, John ........................ 412 Logic şi istoric, v. istoric şi logic 412 Logica acţiunii...... .............. 412 Logica de la Port Royal, v. Port Royal .............................. 412 Lista articolelor Logica schimbării ................ 412 Logica ştiinţei ............... 413 Logică ........................... 413 Logică dialectică ............. 417 Logică probabilistâ ........... 418 Logică simbolică (matematică), v. logică ........................ 418 Logicism ......................... 418 Logistică ........................ 418 Logos ............................. 4X8 Lokayata ......................... 418 Lomonosov, Mihail V............... 419 Losski, Nicolae O............... 419 Lotze, Rudolf ................. 419 Lovejoy, Arthur..................... 420 Lovinescu, Eugen ................. 420 Lucian din Samosata............... 420 Lucreţiu .......................... 420 Lucru ............................ 421 Lucrul în sine................. 421 „Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane44______ 422 Lukâcs, Gyorgy .,................. 422 Lukasievicz, Jan ................. 423 Lullus, Raymundus ................ 423 Lume ............................,. 423 Luminism ......................... 424 Lupaşcu, Ştefan .................. 425 Luporini, Cesare.................. 425 Luptă de clasă.................... 425 Luxemburg, Rosa .......... ....... 426 Lvov-Varşovia (Şcoala de la L.-Y.) 426 Lyell, Charles ................... 427 M Mably, Gabriel ................... 428 Mach, Ernst ...................... 428 Machiavelli, Niccold ............. 428 Macrocosmos ...................... 429 Magie ............................ 429 Mahomedanism ,.. 430 Maieutică ........................ 430 Maimonide ........................ 430 Mâine de Biran.................... 430 Maiorescu, Titu .................. 430 Malebranche, Nicolas __________ 431 Malinowski, Bronislaw ............ 431 Malthusianism ............,....... 431 Mandeville, Bernard .............. 432 „Manifestul Partidului Comunist44 432 Maniheism ............. .......... 432 795 Lista articolelor Mannhelm, Karl ..................... 433 „Manuscrise economice-fllozofice din 1844“ ...........T.............. 433 Marburg (Şcoala de la M.)----------- 434 Marc Aureliu ....................... 434 Marcel, Gabriel .................... 434 Marcuse, Herbert ................... 434 Marinescu, Gheorghe ................ 435 Maritain, Jacques .................. 435 Markovtâ, Mihailo .................. 435 Markovic, Svetozar ................. 436 Marsilio de Padova ................. 436 Marti, Jos6 ........................ 436 Marx, Karl ......................... 436 Marxism ............................ 438 Marxism-leninism, v. Engels, Friedrich; Lenin, Vladimir llici; Marx, Karl; marxism ................ 438 Masaryk, Thomâs .................... 438 Masă................................ 439 Mase populare ...................... 439 Massis, Henri ...................... 439 Maşină ............................. 439 Matematizare ....................... 440 Materialism .................. 441 Materialism dialectic .............. 442 Materialism economic ............... 444 Materialism istoric ................ 444 „Materialism şi empiriocriticism“ 446 Materialism ştiinţific-naturalist 447 Materialism vulgar ................. 447 Materialitate ...................... 447 Materie ............................ 447 Matriarhat ......................... 448 Matrice ............................ 449 Mauss, Marcel ...................... 449 Maya ............................... 449 Mazdeism ........................... 449 Măsurare ........................... 449 Măsură ............................. 450 McLuhan, Herbert ................... 450 Mecanică cuantică, v. cuantică.. 450 Mecanicism ......................... 450 Mediat, v. imediat-mediat........... 451 Medî&tizare (mediaţie, mediere).. 451 Mediu geografic .................... 451 Mediu social .............. ........ 451 Megacosmos, v. macrocosmos.. 452 Megaricii .......................... 452 Mehedinţi, Simion .................. 452 Mehring, Franz ..................... 452 Meinong, Alexius ................... 452 Meliorism .......................... 453 796 Memorie ............................. 453 Mentalitate ......................... 453 Mentovich, Ferenc ................... 453 Merleau-Ponty, Maurice .............. 453 Mertcn, Robert ...................... 454 Mesaj ............................... 454 Meslier (Mellier), Jean.............. 454 Metafizică .......................... 454 Metaforă ............................ 455 Metalimbaj .......................... 456 Metalogică .......................... 456 Metapsihic .......................... 457 Metapsihologie ...................... 457 Metateorie .......................... 457 Metempsihoză ......................... 457 Metodă .. „.......................... 457 Metodologie ......................... 457 Meyerson, Emile...................... 458 Mezomerie, v. rezonanţă.............. 458 Mica burghezie ...................... 458 Michăilescu, Ştefan ................. 459 Michelet, Jules ..................... 459 Microcosmos ......................... 460 Microsociologie ..................... 460 Micu (Clain), Samuil................. 460 Milenarism, v. chiliasm.............. 460 Milet (şcoala din M.)...................460 Mill, John StuartJ................... 460 Mills, Charles Wright................ 460 Mimamsa ............................. 461 Mimesis ............................. 461 Miracol ............................. 461 Misologie ........................... 461 Mister .............................. 461 Mistică ............................. 462 Misticism ........................... 462 Mişcare ............................. 462 Mit ................................. 463 Mitologie ........................... 463 „Mizeria filozofiei44 ............... 464 Moarte .............................. 464 Moartea termică a universului .. 465 Mobilitate socială .................. 466 Mod ................................. 466 Mod de producţie..................... 466 Mod de producţie „asiatic" (tributal) .............................. 467 Mod de viaţă (mod de trai)___________ 467 Mod silogistic ...................... 468 Modalitate .......................... 468 Model ............................... 468 Modelare (modelizare) ............... 468 Moles, Abraham ...................... 469 Lista articolelor Moisil, Grigore C.................. 469 Monadă ............................ 469 Mondolfo, Rodolfo ................. 470 Monism ............................ 470 Monod, Jacques..................... 470 Monoteism ......................... 471 Montague, William ................. 471 Montaigne, Michel.................. 471 Montesquieu, Charles .............. 472 Moore, George ..................... 472 Moral ............................. 472 Morală ............................ 473 Moravuri .......................... 474 Morelly ........................... 474 Moreno, Jacob ..................... 474 Morfologism (istoricism) .......... 475 Morgan, Canwey..................... 475 Morgan, Lewis ..................... 475 Morris, Charles ................... 476 Morus (More), Thomas............... 476 Mostovski, Andrei ................. 476 Motivaţie ......................... 476 Mo-Ţzî (Mo-Di) ..................... 477 Mounier, Emmanuel ................. 477 Mozaism ........................... 477 Multiplu, v. unicul................ 477 Muljime ........................... 477 Muncă ............................. 477 Murgu, Eftimie .................... 479 Muşoiu, Panait .................... 479 Mutaţie ........................... 480 N Narodnicism ........................ 481 Natorp, Paul ....................... 481 Naturalism ......................... 482 Natură ............................. 482 Natură umană ....................... 482 Naturfilozofie, v. filozofia naturii 484 Naţional-internaţional ............. 484 Naţional-universal ................. 485 Naţionalism ........................ 486 Naţiune ............................ 486 Nădejde, Ioan ...................... 489 Neant .............................. 490 Necesitate şi întîmplare............ 490 Nedeterminare, v. relaţii de nedeterminare; indeterminism------------ 491 Negarea negaţiei ................... 491 Negativitate ....................... 492 Negaţie ............................ 492 Negentropie ....................... 492 Negulescu, Petre P....... 498 Nelson, Leonard ........ 498 Neoanarhism, v. anarhism____ 498 Neoaristotelism, v. aristotelism.. 493 Neoconfucianism ........ 493 Neocriticism ...................... 493 Neodarvinism ...................... 494 Neofreudism ....................... 494 Neohegelianism .................... 494 Neokantianism ..................... 494 Neolamarckism ........ 495 Neomedievalism, v. romantism; Berdeaev, Nicolai .............. 495 Neoplatonism ...................... 495 Neopozitiyism ..................... 495 Neoraţionalism .................... 496 Neorealism ........................ 496 Neoromantism, v. romantism.. 496 Neospiritualism ........ 496 Neotomism ......................... 497 Newton, Isaac...................... 497 Nietzsche, Friedrich .............. 497 Nihilism .......................... 498 Nirvana ........................... 498 Noemă ............................. 498 Noesă ............................. 498 Noica, Constantin ................. 498 Nominală .......................... 498 Nominalism şi realism.............. 499 Nomologic ......................... 499 Nomotetic, v. nomologic............ 500 Noncontradicţie ........ 500 Non-eu, v. Fichte, Johan..... 500 Noosferă .......................... 500 Normă ............................. 500 Notă .............................. 500 Noţiune ........................... 500 Nou şi vechi....................... 501 „Noua filozofie*4 ................. 502 Noumen ............................ 502 Nous .............................. 503 Novikov, Piotr S................... 503 Număr ............................. 503 Nume............................... 503 Nyaya ............................. 503 o Obiect, v. subiect şi obiect--- 504 Obiectiv .......................... 504 Obiectivare ............... ....... 504 797 Lista articolelor Obiectivism ........................ 505 Obiectivitate ...................... 506 Obiectual .......................... 506 Obiectualizare, v. reificare--- 506 Obligaţie .......................... 506 Obligaţie morală ........ 506 Observaţie ......................... 506 Obversiune ......................... 507 Ocazionalism ....................... 507 Occam, William ........ 507 Ocultism .................... ...... 507 Olahus, Nicolaus ........ 507 Om ....................................507 Omogen-eterogen ....... 508 Omogenizare socială ................ 509 Onicescu, Octav ....... 509 Oniric ............................. 509 Ontic .............................. 509 Ontogeneză ......................... 510 Ontologie .......................... 510 Ontologie critică................... 511 Ontologie existenţială, v. Heidegger, Martin........................... 511 Ontologie regională ................ 511 Operator logic ..................... 512 Operaţlonalism ..................... 512 Opinie ............................. 512 Opinie publică ..................... 518 Oportunism ......................... 518 Opoziţia dintre munca fizică şl munca intelectuală ................. 518 Opoziţia dintre oraş şi sat......... 514 Opoziţie ........................... 515 Optimism ........................... 515 Ordine ............................. 515 Orfism ............................. 516 Organicism ......................... 516 „Organon" .......................... 516 Orientarea geografică fn sociologie ................................ 516 Orientarea istorică în sociologie 517 Orientarea psihologică în sociologie ................................ 517 Origene ............................ 518 „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului".............. 518 Orlnduire socială, v. formaţiune socială ............................ 518 Ortega y Gasset, Jos6...... 518 Ortodoxie .......................... 518 Ostwald, Wilhelm ........ 518 Owen, Bobert........................ 519 Oxford (Şcoala de la O.)............ 519 798 P Pace ............................... 520 Paci, Enzo ......................... 521 Pacient, v. agent................... 521 Palingenezie ....................... 521 Pancalism .......................... 521 Pandemoniu ......................... 522 Panenteism ......................... 522 Panholism, v. holism ............... 522 Panlogism .......................... 522 Panmatematism ...................... 522 Panpsihism ......................... 522 Pansofie ........................... 522 Panspermie ......................... 522 Panteism ........................... 522 Pantonomie .............. 528 Paracelsus, Theophrastus ........... 528 Paradigmă ............*............. 528 Paradox ............................ 528 Paralelism psihoflziologic --------- 524 Paralogism ......................... 525 Parapsihologic, v. metapsihic.. 525 Parataxă, v. sofism................. 525 Pareto, Yilfredo ................... 525 Parmenide din Eleea................. 525 Parsons, Talcott........... ........ 525 Parte, v. întreg şi parte........... 526 Particular, v. general-particular; singular ........................ 526 Partinitate ........................ 526 Pascal, Blaise ..................... 526 Paseism ............................ 527 Patologie socială .................. 527 Patriarhat ........... ............. 527 Patriotism ......................... 527 Patristică ......................... 528 Pattern, v. iconic; model........... 528 Paulsen, Friedrich.................. 528 Pavlov, Ivan P.................. 529 Pavlov, Todor D..................... 529 Pătratul logic ..................... 529 Pătrăşcanu, Lucreţiu................ 580 P&rvan, Vasile ..................... 580 Peano, Giuseppe..................... 581 Pedagogie .......................... 581 Pedagogie socială .................. 582 Peirce, Charles Sanders............. 582 Pentru sine......................... 582 Percepţie .......................... 588 Perfecţiune ........................ 588 Peripatetici . ..................... 588 Lista articolelor Permisiune .......................... 583 Perry, Ralph Borton.................. 534 Persoană ............................ 584 Personalism ......................... 534 Personalitate ....................... 535 Personalitate de bază................ 536 Pesimism ............................ 536 Petrescu, Nicolae ................... 537 Petrovici, Ion .......... 587 Philon, v. Filon din Alexandria.. 537 Piaget, Jean ........................ 537 Pico della Mirandola................. 538 Pitagora ............................ 538 Pitagoricii ......................... 588 Plan ................................ 538 Planck, Max ......................... 538 Platon .............................. 589 Platonism ........................... 540 Plehanor, Gheorghi V................. 540 Plotin .............................. 540 Pluralism ........................... 540 Plutarh ............................. 540 Poincarl, Jules Henri................ 541 Polaritate .......................... 541 Polarizare .......................... 541 Polemologie ......................... 541 Polisemie ........................... 541 Polisilogism ........................ 542 Politeism ........................... 542 Politică (politic) .................. 542 Politologie ......................... 548 Politzer, Georges ................... 543 Pomponazzi, Pietro .................. 544 Popor ............................... 544 Poporanism .......................... 545 Popper, Karl ........................ 545 Porphyrios .......................... 546 Port-Royal (Logica de la P.-R*).. 546 Posescu, Alexandru .................. 546 Posibilitate şi realitate........ 546 Postdicţie .......................... 547 Post hoc, ergo propter fere__________ 547 PoBckantieni ........................ 547 Postulat ............................ 548 Poteca, Eufrosin..................... 548 Potenţă, v. act şi potenţă....... 548 Poulantzas, Nicos ............... 548 Pozitivism .......................... 548 Pozitivism logic, v. neopozitivism 549 Pozitivism sociologic .......... 549 Pozitivitate ........................ 549 Practică ............................ 549 Pragmatic ........................... 551 Pragmatică, v. semiotică.._____ 551 Pragmatism ..................... 551 Prag senzorial, v. senzaţie_____ 552 Praxiologie (teoria acţiunii eficiente) ........................... 552 Praxis .............................. 553 Predestinare ...................... 553 Predicabile ....................... 553 Predicat .......................... 554 Predicaţie ........................ 554 Predlcţie ......................... 554 Preformism ........................ 554 Prejudecată ....................... 554 Prelogic .................... 555 Premisă ....................... 555 Presocratici .................. 555 Previziune ..................... 555 Prezentism .................... 555 Priestley, Joseph ....... .... 556 Principii logice .................... 556 Principiu ............... 556 Principiu al incertitudinii, v. incertitudine ...................... . 556 Principiu moral ................... 556 Principiu ştiinţific ................ 556 Probabiliorism .......... 556 Probabilism ....................... 556 Probabilitate ..................... 557 Probabilităţii (teoria p.)......... 557 Problema fundamentală a filozofiei ...................... 558 Problematic ....................... 559 Problematică ...................... 559 Problemă ............................. 559 Proces .................. 559 Procesualitate 559 Proclos _____.,__________ _________ 559 Profan ............................ 560 Prognoză . .................. . . 560 Programul P.C.R. de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism................. 560 Progres ........................... 562 Proiect ........................... 564 Prolegomene ....................... 564 Proletariat, v. clasa muncitoare.. 565 Propedeutică ............ ......... 565 Propoziţie ........................ 565 Prospectivă ....................... 565 Protagoras ........................ 565 Prototip .......................... 565 799 Lista articolelor Proudhon, Pierre .................. 566 Providenţă, v. proVidenţialism 566 Providenţialism ................... 566 Psihanaliză ....................... 567 Psihic ............................ 568 Psihodramă ........................ 568 Psihologia religiei ............... 568 Psihologie ........................ 569 Psihologie abisală, v. psihanaliză 571 Psihologie socială ......... ...... 571 Psihologism ....................... 571 Psihosomatică ..................... 571 Pyrrhon ........................... 572 Pythagoras, v. Pitagora............ 572 Q Quidditate > ...................... 573 Quine, Willard .................... 573 Quinet, Edgar ..................... 574 R Racoviţă, Emil .................... 575 Radakrishnan, Sarvepalli __________ 575 Radicalism ........................ 575. Radişcev, Âleksandr N.............. 576 Ralea, Mihai ...................... 576 Ramsey, Frank ..................... 577 Raport, v. relaţie................. 577 Raporturi interumane, v. relaţii interpersonale; intersubiectivi- tate .............................. 577 Rasism ............................ 577 Raţional .......................... 578 Raţionalism* ...................... 578 Raţionalitate ..................... 578 Raţionament ....................... 578 Raţiune ........................... 579 Ravaisson-Mollien, Jean ........... 580 Rădulescu-Motru, Constantin________ 580 Rău, v. bine....................... 580 Război ............................ 580 Reacţiune (conexiune inversă).. 581 Real .............................. 582 Reală (Definiţie r.)............... 582 Realism ........................... 582 — r. în artă...................... 582 Realism critic..................... 582 Realism naiv....................... 583 Realitate ......................... 583 Realitate fizică .................. 583 Realitate obiectivă.................. 584 Recurenţă ........................... 584 Reducere ............................ 584 Reducere la absurd, v. argumentul prin reducere la a............... 584 Reducţie fenomenologică ............. 584 Reducţionism ........................ 584 Redundanţă .......................... 585 Referinţă ........................... 585 Reflectare .......................... 585 Reflecţie ........................... 586 Reflexivitate ....................... 586 Reforma ............................. 586 Reformă ......................... 587 Reformism ........................... 587 Refulare ............................ 587 Regres .............................. 587 Regulă morală .................. 588 RjBhmke, Johannes ................... 588 Reich, Wilhelm ...................... 588 Reichenbach, Hans ................... 588 Reid, Thomas . ...................... 589 Reificare ........................... 589 Reism ............................... 589 Relativ ............................. 589 Relativism ..................... ,590 Relativităţii (teoria r.)............ 590 Relaţie ............................. 590 Relaţii de nedeterminare (de incertitudine) ........................ 591 Relaţii de producţie ................ 591 Relaţii interpersonale .............. 592 Relaţii sociale ..................... 593 Religie ............................. 593 Reminiscenţă, v. anamnesis----------- 595 Renan, Ernest ....................... 595 Renaşterea .......................... 595 Renouvier, Charles................... 597 Repaus .............................. 597 Reprezentare ........................ 598 Responsabilitate .................... 598 Retroacţiune, v. reacţiune; feed- back ........................... 599 Retrodicţie, v. postdicţie........... 599 Revelaţie ........................... 599 Reversibilitate ..................... 600 Revizionism ......................... 600 Revoluţia industrială ............... 600 Revoluţia ştiinţifică şi tehnică (tehnico-ştiinţifică) .......... 601 Revoluţie, v. evoluţie şi revoluţie 603 Revoluţie culturală.................. 603 Revoluţie socială ................... 604 800 Lista articolelor Rezonanţă (teoria r.)............... 606 Richta, Radovan .................... 607 Rickert, Heinrich .................. 607 Ricoeur, Paul ...................... 607 Riehl, Alois ....................... 608 Rigorism ........................... 608 Rion-Ionescu, Raicu ................ 608 Ritm ............................... 608 Robinet, Jean-Baptiste ............. 608 Rol social ......................... 608 „Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om“ .................... ........... 609 Romană (filozofia r.)............... 609 Romantism (filozofic) .............. 609 Românească (filozofia r.), v. filozofia românească.................... 610 Roscelin, Jean ..................... 610 Rosetti, Constantin A............... 610 Roşea, Dumitru D.................... 610 Roth, Stephan Ludwig................ 611 Rousseau, Jean Jacques.............. 611 Royce, Josuah ...................... 611 Ruskin, John ....................... 612 Russell, Bertrand .................. 612 Ryle, Gîlbert ...................... 612 s Sacralizare ....................... 614 Sacru ...................... 614 Saint-Simon, Claude ............... 614 Salt calitativ .................... 615 Samkhya ........................... 615 Samsara ........................... 615 Sanielevici, Hernie................ 616 Santayana, George ................. 616 Sartre, Jean-Paul ................. 616 Saussure, Ferdinand de............. 617 Sămănătorismul .................... 617 Scepticism ........................ 618 Schaff, Adani ..................... 618 Scheler, Max ...................... 618 Schelling, Friedrich .............. 618 Schematism ........................ 619 Schemă ............................ 619 Schiller, Ferdinand ............... 619 Schiller, Friedrich von............ 619 Schimbare ......................... 620 Schlegel, August .................. 620 Schlegel, Friedrich................ 620 Schleiermacher, Friedrich .... 621 Schlick, Moritz .................... 621 Schopenhauer, Arthur ........... 622 Scientică, v. ştiinţa despre ştiinţă 622 Scientism .......................... 622 Scientologie, v. ştiinţa despre ştiinţă ......................... 622 Sclavagism ......................... 622 Scolastică ......................... 623 Scop ............................... 624 Scotus Eriugena, Joan............... 624 Scoţiană (şcoala s.)................ 624 Secularizare ....................... 625 Sellars, Roy ....................... 625 Semantica generală ................. 625 Semantică .......................... 626 Semiotică .......................... 626 Semn ............................... 627 Semnal ................... 627 Semnalizare ........................ 627 Semnificat, v. denotat.............. 628 Semnificat-semnificant ............. 628 Semnificaţie ....................... 628 Seneca, Lucius Annaeus.............. 628 Sens ............................... 628 Sensibil ........................... 628 Sensibilitate ...................... 629 — s. artistică ................... 629 Sentiment .......................... 629 Sentinţă, v. aforism................ 629 Senzaţie ........................... 629 Senzualism ......................... 630 Serendipitate ...................... 630 Servien, Pius ...................... 630 S&ve, Lucien ....................... 630 Sextus Empiricus ................... 631 Sferă .............................. 631 «„Sfînta familie“ sau „critica criticii critice44» ............. 631 Shaftesbury, Anton y ............... 631 Shannon, Claude .................... 631 Shibata, Shingo ................. 631 Siger de Brabant ............ 632 Sigwart, Christoph .............. 632 Silogism ........................... 632 Simbol ............................. 633 Simbolică .......................... 633 Simetrie ........................... 633 Simmel, Georg .................. 634 Simplicitate ....................... 634 Simplu, v. complex; simplicitate 635 Simţ comun ......................... 635 Sineategorematic ................... 635 801 Lista articolelor Sincretism ........................... 685 Sincronie-diacrojtfe ................. 686 Şinele ............................... 686 Sinergie .............................*. 687 Singular .............. . ....... 687 Sintactică, v. semiotică; sintaxa logică ......... 687 Sintaxa logică ,.,.................... 687 Sintetic, v. analitic-sintetic________ 688 Sinteză .............................. 638 Sistem................................ 638 Sistem al ştiinţelor.................. 639 Sistem axiomatic ..................... 640 Sistem filozofic ..................... 641 Sistem formal ........................ 641 Sistem social ........................ 641 Sistemic ............................. 648 Situaţie limită ...................... 643 Smirnov, Vladimir A................... 648 Sociabilitate ........................ 648 Social ............................... 643 Social-darvinism, v. darvinism Social ............................ 643 Socialism .............................. 643 „Socialism etic“ ..................... 644 Socialism ştiinţific (comunism ştiinţific) ..............#........ 645 Socialism utopic...................... 646 Soeialitate .......................... 647 Socializare .......................... 647 Societate ............................ 647 Societate industrială" ............... 648 Societatea socialistă multilateral dezvoltată ......................... 648 S6ciogeneză ............................ 649 Sociografie .......................... 649 Sociologie ........................... 650 Sociologism vulgar ................... 652 Sociometrie .......................... 652 Sociosomatică, v. psihosomatică; somatic ........................... 653 Socrate .............................. 653 Socratice (şcolile s.)................ 653 Sofism ............................... 653 Sofistică ............................ 654 Sofişti .............................. 654 Solidarism ........................... 654 Solipsism ............................ 654 Soloviov, Vladimir S.................. 654 Somatic .............................. 655 Sombart, Werner ...................... 655 Somerville, John ..................... 655 Sommer, Ioan ......................... 655 802 Sorit ............................... 665 Sorokin, Pitirim A.............. 656 Spaţiu şi timp....................... 656 Specie .............................. 658 Specificitate ....................... 658 Speculativă (filozofie s.)........... 659 Spencer, Herbert .............. 659 Spengler, Oswald .............. 659 Sperantia, Eugeniu .................. 659 Spinoza, Baruch ................... 660 Spirit ................................ 661 Spirit de fineţe — spirit de geometrie ................................ 661 Spiritism ........................... 661 Spiritualism ........................ 661 Spiritualitate ...................... 662 Spontan şi conştient................. 662 Spranger, Eduard .............. 668 Stabilitate relativă ............. 668 Stagiritul .......................... 664 Stahl, Henri H....................... 664 Stat ................................ 664 Statistică ............................ 666 Status social ....................... 666 Stegmuller, Wolfgang ................. 666 Stil ................................ 667 Stirner, Max ........................ 668 Stochastic .......................... 668 Stoică (şcoala s.)................... 668 Stoicism ............................ 668 Stratificare socială ................ 648 Strauss, David ...................... 669 Strauss, Martin ..................... 669 Stress .............................. 669 Structuralism ....................... 670 Structuralism (în psihologie), v. geştaltism .......................... 671 Structură ........................... 671 Structură economică, v. bază şi suprastructură .............. 672 Structură existenţială, v. situaţie limită .............................. 672 Structură socială .............. 672 Stumpf, Carol ....................... 672 Suarez, Francisco .............. 672 Subconştient ........................ 673 Subiect ............................. 673 — s. axiologic ..................... 678 — s. epistemic ..................... 678 — s. istoric ....................... 678 Subiect şi obiect.................... 674 Subiectiv ........................... 675 Subiectivism ........................ 675 Lista articolelor Subiectivitate ................. 675 Sublim ............................ 675 Sublimare ......................... 675 Subsistem, v. sistem.............. 675 Substanţă ......................... 675 Substanţă şf cîmp............... 676 Substanţialitate .................. 676 Substrat .......................... 676 Sufism .... ................. 677 Suflet ............................ 677 Sugestie ............................ 677 Sun-Ţzî ........................... 677 Super-ego ......................... 678 Superstiţii ....................... 678 Supoziţie ................. 678 Supradeterminare .................. 678 Supranatural ........... ..... 679 Supraom ..................... ..... 679 Suprastructură, v. bază şi suprastructură ................. 679 Swedenborg (Swendberg), Ema- nuel .............................. 679 Szczepanski, Tan ............... 679 Ş Şcoala alexandrină, v. alexandrină (şcoala a.).................. 680 Şcoala cirenaică, v. cirenaicii.. 680 Şcoala de la Baden, v. Baden (şcoala de la B.).................. 680 Şcoala de la Cambridge, v. Cambridge (şcoala de la C.)........... 680 Şcoala de la Copenhaga, v. Copenhaga (şcoala de la C.)............. 680 Şcoala de la Frankfurt............. 680 Şcoala de la Lvoy-Varşovia, v. Lvov-Varşovia (şcoala de la L.-V.) .......................... 681 Şcoala de la Marburg, v. Mar- burg (şcoala de la M.)............. 681 Şcoala din Chartres................ 681 Şcoala din Milet, v. Milet (şcoala din M.) ........................... 682 Şcoala eleată, v. eleată (şcoala e.) 682 Şcoala epicuriană, v. epicuria- nism .............................. 682 Şcoala ioniană, v. ioniană (filozofia i.) ......................... 682 Şcoala peripatetică, v. peripatetici .... ......................... 682 Şcoala sceptică, v. scepticism.. 682 Şcoala scoţiană, v. scoţiană (şcoala s.) ......................... 682 Şcoala sociologică (monografică) de la Bucureşti ..................... 682 Şcoala stoică, v. stoică (şcoala s.) 682 Şcolile socratice, v. socratice (şcolile s.) ........................ 682 Şestov, Lev ......................... 682 Şintoism ............................ 688 Ştiinţa conducerii societăţii________ 684 Ştiinţa conducerii societăţii socialiste ............................ 684 Ştiinţa despre ştiinţă............... 685 Ştiinţa istoriei, v. istorie......... 685 Ştiinţa moralei, v. morală; moravuri .............................. 685 Ştiinţa politică .................... 685 Ştiinţă ............................. 687 T Tabu ........................ ..... 690 Tabula rasa ...................... 690 Taine, Hippolyte ................. 690 Talent, v. aptitudine; geniu------ 691 Tales din Milet................... 691 Tarde, Gabriel ................... 691 Tarski, Alfred ................... 691 Tautologie ....................... 691 Tehnică .......................... 692 Tehnocratism ..................... 692 Tehnologie .................. .... 698 Tehnologism . 698 Teilhard de Chardin, Pierre.. .. 698 Teism, ......................... 694 Teleologie ....................... 694 Teleonomie ....................... 694 Telepatie ........................ 695 Telesio, Bernardino .............. 695 Temperament ................... 695 Teodicee ......................... 695 Teogonie ......................... 696 Teologia dialectică .............. 696 Teologie ......................... 696 Teologie negativă ................ 697 Teoremă .......................... 697 Teoria acţiunii, v. praxiologia.. 697 Teoria complementarităţii, v. complementaritate ................ 697 803 51* Lista articolelor Teoria critică a societăii, v. Şcoala de la Frankfurt; Hork- heimer, Max ........................ 697 Teoria cunoaşterii (Gnoseologie) 697 Teoria deciziei, v. decizie......... 698 Teoria echilibrului, v. echilibru.. 698 Teoria elitelor, v. elită........... 698 Teoria factorilor, v. factori ... 698 Teoria generală a sistemelor________ 698 Teoria hieroglifelor, v. hieroglife 699 Teoria informaţiei ................. 699 Teoria jocurilor ................... 699 Teoria mulţimilor .................. 700 Teoria probabilităţii, v. probabilităţii (teoria p.)............... 700 Teoria relativităţii, v. relativităţii (teoria r.) ...................... 700 Teoria rezonanţei, v. rezonanţă.. 700 Teoria simbolurilor, v. hieroglife (teoria h.) .................. '700 Teoria tipurilor ................... 700 Teoria valorilor, v. axiologie .. 700 Teorie ............................. 700 Teozofie ........................... 701 Termen ............................. 701 Tertulian .......................... 702 Terţiul exclus ..................... 702 Tetic (thetic) ..................... 702 Teză ............................... 703 „Teze despre Feuerbach“............. 703 Theurgie ........................... 703 Timp, v. spaţiu şi timp............. 703 Tinerii hegelieni, v. hegelienii de stînga ............................. 703 Tip ................................ 703 Tipologie .......................... 704 Toland, John ....................... 704 Toma d’Aquino ...................... 704 Tomism ............................. 737 Totalitate ......................... 737 Totem .............................. 737 Totemism ................ 737 Toulmin, Stephen ................... 737 Toynbee, Arnold .................... 737 Tradiţie ........................... 738 Tradiţionalism ..................... 738 Tragic ............................. 738 Transcendent ....................... 738 Transcendental ..................... 739 Transcendentalism .................. 739 Transcendenţă ...................... 739 Transfinit (cardinal t.)............ 740 Transformare ....................... 740 Transformarea cantităţii în calitate, v. trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative ............................. 740 Transformism ....................... 740 Transpoziţie ....................... 740 Transsubstanţiere .................. 740 Tranzienţă ......................... 740 Tranzitivitate ..................... 740 Trăire, v. înţelegere; comprehensiune .............................. 741 Trăirism ........................... 741 Trebuinţă .......................... 741 Trecere ............................ 742 Trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative............. 742 Trendelemburg, Friedrich............ 742 Triadă ............................. 743 Trib ............................... 743 Troeltsch, Ernst ................... 743 Tropi .............................. 743 Turgot, Anne Robert Jaques .. 743 Tutiorism ............... .......... 744 Twardowski, Kazimierz .............. 744 Tylor, Edward Burnett............... 744 T 9 \ Ţărănime ....................... 745 ţuţugan, Florea ................ 746 u Uchronie .......................... 747 Umanism ........................... 747 Umanismul socialist ............... 749 Umanitate ......................... 751 Umanizare ......................... 751 Unamuno, Miguel de................. 751 Unicul ............................ 752 Unitate ........................... 753 Unitatea lumii .................... 753 Unitatea şi lupta contrariilor.. 754 Universal ......................... 755 Universalii ....................... 755 Unul, v. unicul.................... 755 „Upanişade“ ....................... 755 ÎJrît ............................. 756 Utilitarism ....................... 756 Utopie ............................ 756 804 Lista articolelor v Vaihinger, Hans .. Vaişeşika ............... Validitate .............. Valla, Lorenzo .......... Valoare ................. Valoare de adevăr.. Valorificare ............ Valorizare .............. Van Ciun ................ Variabilă ............... Variabilitate ........... Varianţă ................ Vaschide, Nicolae .. Vavilov, Serghei I... Vechi, v. nou şi vechi Vedanta ................. , ,Vede“ ................ Verificare ........................... Vianu, Tudor ......................... Viaţă ................................ Vico, Giovanni ....................... Viitorii contingenţi, v. contingenţă; terţiul exclus................. Violenţă (teoria v.).................. Virtute .............................. Vis .................................. Vischer, Friedrich.................... Vitalism ............................. Vivekananda .......................... Vivds, Juan-Luis...................... Viziune .......... ................... Voinţă ............................... Volkelt, Johannes .................... Voltaire ............................. Voluntarism .......................... Vorbire .............................. — act de v........................... Vorlănder, Karl ...................... w Wahl, Jean ....................... 769 Weber, Max ....................... 770 Weizsăcker, Cari Friedrich von.. 770 Weltanschauung.................... 770 Weyl, Hermann .................... 771 Whewell, William ................. 771 Whitehead, Alfred N............... 772 Wiener, Norbert .................. 772 Wiese, Leopold von................ 772 Windelband, Wilhelm .............. 778 Wittgenstein, Ludwig ............. 773 Wolff, Christian ................. 773 Wright, Georg .................... 773 Wundt, Wilhelm ................... 774 x Xenofan .......................... 775 Xenopol, Alexandru ............... 775 Y Yoga 777 z Zeletin, Ştefan ..................... 778 Zeller, Eduard ...................... 778 Zen ................................. 779 Zenon din Citium..................... 779 Zenon din Eleea...................... 779 Zetetic ............................. 779 Zgomot, v. cod....................... 779 Zoroastrism ......................... 779 Expresii şi locuţiuni................ 705 758 758 758 758 759 759 760 760 761 761 761 761 761 761 762 762 762 762 762 763 763 764 764 764 764 765 765 765 766 766 766 766 767 767 767 767 768 768 Format 16/60X90. Coli editură 78,85. Coli tipar 50,50 Bun de tipar 17 mai 1978 ID Combinatul poligrafic „Casa Scînteii“. Piaţa Scînteii nr. Bucureşti, Republica Socialistă România Comanda nr. 86127/70 141