Toate exemplarele vor fi semnate propriu»
f
CUVÂNT INTRODUCTIV
Lniversul întreg — ca unitate, — deşi se prezintă gândirii ca o complexitate de existente, numeroase şi felurite — constitue obiecttd de cercetare al Filosof iei. Aceasta face ca studiul lui să fie făcut parte cu parte şi din punct de vedere deosebite, alcătuindu-se astfel din fiecare parte şi punct de vedere deosebit, obiectele diferitelor Ştiinţe şi Arte (ca aplicări ale ştiinţelor), din ce în ce mai numeroase.
Filosofici îi revine sarcina grea să sintetizeze — ca o încoronare — şi începuturile, ca adevăruri de plecare şi rezid-talele, ca adevăruri finale, ale tuturor ştiinţelor şi artelor. Cu acest înţeles atribuit Filosofiei conchidem, că fiecare ştiinţă are filosofia sa — aşa cum are şi arta sa — şi reciproc.
înţelesurile diferite date Filosofiei, n an oprit şi nu pot opri gândirea să-şi explice (altfel decât prin simboluri şi revelaţii mistice, date de religiile tuturor timpurilor) Universul în alcătuirea, origina şi scopul ce-l are, pe Dumnezeu drept creator şi pe om în vieaţa şi gândirea lui ca alcătuire9 origine şi valoare.
Teoriile filosofice, ca răspunsuri acestor probleme puse parţial sau integral, au toate acelaşi rol:	ele	a cunoaşte ex-
plicativ, total şi unitar, prin cauze naturale de gândire.
Preocuparea de bază a gândirii filosofice, a fost şi rămâne Problema Cunoaşterii, aiungându-se prin răspunsurile date, să se lege cunoştinţele ştiinţifice teoretice de: cele practice, de cele filosofice abstracte, de cele morale şi estetice şi de cele religioase.
Se împacă astfel tot mai temeinic, Filosofia cu: Ştiinţa? Arta, Morala şi Religia, fiecare menţinându-şi calea, ca metod de cunoaştere şi cercetare a aceluiaşi obiect: l niversul Omul — Dumnezeu.
In lucrarea ce publicăm, ne-am propus să dăm o orientare generala în Filosofic, străduindu-ne să uşurăm înţelegerea termenilor consacraţi în exprimarea gândirii filosofice.
- VI -
In acest scop, facem cunoscute înţelesurile a 1300 termeni uzuali. adresândn-ne celor care voiesc să-i ştie şi să-i întrebuinţeze ca atare — în special elevilor de curs superior şi studenţilor in genere — cuprinzând şi 40 expuneri succinte, a concepţiilor filosofilor din Antologia Filosofica, publicată de Casa Şcoalelor.
Pentru realizarea practică a acestui scop, am găsit necesar
—	(’a metoclâ — înfăţişarea lucrării sub forma alfabetică a vocabularului — uşor de cercetat, atunci când trebuinţa se cere.
JS umărul mare de termeni şi înţelesurile felurite atribuite aceluiaşi termen, îşi au explicaţia, pe de o parte, în înţelesul ce am atribuit mai sus Filosofici. Şi* ca să-i redăm mai inteligibili, i-am localizat pe fiecare în: ştiinţa, arta, morala, religia sau problema filosofică respectivă. Pe de altă parte, explicaţia feluritelor înţelesuri atribuite termenilor, trebue găsită in faptul că aceste înţelesuri alcătuesc fondul gândirii, care nu este definitiv fixat ca adevăr dogmatic, absolut, deoarece neîncetat progresează gândirea şi în calitate şi în cantitate. Istoria culturii înregistrează acest permanent efort al gândirii: de a stabili cât mai numeroase cunoştiinţe şi cât mai adevărate, ca o dovadă a biruinţii omului, către gândirea ideală spre care năzueşte. ca o chemare şi misiune divină, îndepăr-tându-ne astfel de gândirea reală, legată şi determinată de: su-fletid celui care gândeşte, de corpul în care sălăşhieşte, de temperament şi caracter, de ereditate şi mediul cosmic şi social, etc.
*
Adevărul este relativ; însă, devine din ce în ce mai puţin relativ, pe măsură ce este produs de cat mai curată gândire ideală, pură de orice subiectivism, ca un îndreptar al gândirii reale, ca o călăuză pe drumul gândirii obiective cu valoare universală, ca un valorimetru al cunoştinţelor subiective, mai mult sau mai puţin, prin însăşi natura lor.
Totuşi, la o epocă anumită în timp şi spaţiu, înţelesurile atribuite cuvintelor sunt uniforme. Ele sunt determinate şi fixate în cuvinte, ca mod de gândire, ca vehicul de exprimare şi înţelegere cu semenii.
Limbajul şi Vocabularul, sunt opera colectivă a societăţii şi Dicţionarul fiecărei limbi cuprinde înseşi aceste înţelesuri, deşi nevoi psihologice — sociale şi ale aceluia ce-şi exprimă gândirea şi ale aceluia căruia i se adresează cuvintele — alai-iuie.sc reguli de gramatică, care nu sunt identice întotdeauna j:u regidele de gândire.
— VII —
Astfel, deşi înţelesurile — ca noţiuni şi fond ale gândirii — nu sunt identice întotdeauna cu termenii (cuvintele) întrebuinţate ca exprimare materială, — totuşi forma identităţii gândirii — considerată Principiu permanent de gândire — ne sileşte, în mod necesar şi imperativ, să atribuim oricărei cunoştinţe un înţeles propriu numai ei, identic fixat de uzajul comun, în măsura în care este posibilă cunoştinţa la acea vreme, corespunzătoare gândirii care fixează iacei înţeles. Şi, dacă se modifică acest înţeles, prin progresul calitativ şi cantitativ al cercetărilor în timp şi se fixează ca atare — atunci, el trebue întrebuinţat identic cum s'a fixat, in toate actele de comparaţie ce gândirea face între el şi alte înţelesuri. până când o nouă modificare i se va aduce de progresul ştiinţei.
lată cum, fondul gândirii este relativ şi înţelesurile termenilor, exprimate prin cuvinte, capătă aspecte deosebite în timp şi spaţiu.
Gândirea se îmbogăţeşte neîncetat cu noţiuni, cu înţelesuri noi, prin aceiaşi vastă operaţie a ei, care este Comparaţia şi apoi verifică înţelesurile fixate de ştiinţa de până acum, dacă ele mai corespund sau nu, ştiinţei de acum.
*
Cu aceste precizări, nădăjduim că Tilosofia nu va fi considerată numai în exprimarea termenilor de care se foloseşte, ci în înţelesurile acestor termeni, ca explicări teoriilor — date ca răspunsuri problemelor ei. Explicate aceste înţelesuri, devin uşor accesibile înţelegerii oricărei minţi normale, chiar şi acelora care nau o pregătire iniţială în terminologia filosofiei.
Fiecare ştiinţă, artă şi profesie, îşi are termenii săi speciali şi necesari, fără ca prin aceasta valoarea lor să fie desconsiderată, sau chiar contestată.
Recunoaştem însă, greutatea înţelegerii unor termeni speciali ai filosofiei — cum recunoaştem mai cu deosebire obscuritatea şi grandiloc\>enţa“ căutată intenţionat, a termenilor din scrierile unor „filosofi de profesieu — fără ca prin a-ceasta să ne contrazicem afirmarea ce facem: nu Filosoful este greu de înţeles, ci termenii folosiţi în unele scrieri filosofice.
Filosofia este o necesitate a gândirii, structuralizată a-dânc în organizarea omului — şi nu cum se crede deobşte, că este alcătuită din creaţiuni artificiale numai ale gândirii unora, fără legătură cu vieţa, elaborate din divertisment sau
- VIII -
snobism, ca o pierdere inutilă de vreme şi pentru ei şi pentru acei care le cercetează scrierile.
Diferitele Teorii filosofice, în raporturile ce au cu Ştiinţa şi Tehnica, cu Morala şi Religia, au prin aceasta raporturi cu vieaţa. Ele construesc un sistem de gândire acordat cu toate faptele şi fenomenele cunoscute şi cunoscibile, determinând astfel reguli de orientare în vieaţă.
Cei care înţeleg Filosofia află, că scopul ei este să fixeze semnificaţia şi preţul vieţii, călăuzind omul către rolul ce-1 are: de a se spiritualiza pe sine şi Lniversul în care vieţuieşte.
*
Lucrarea de faţă constitue o încercare, poate chiar în-drăsneaţă, cu multe lipsuri. Modificări însă i sau adus an cu an, până în ultima oră a tipăririi ei şi i se vor mai aduce, dacă va avea norocul unei alte ediţiuni. Dar nădăjduim, că poate să fie şi utilă celor cărora li se adresează, fie că sunt la începutul cercetării scrierilor filosofice, fie că nu le este cunoscut un asemenea studiu.
Numeroasele trimeteri ce-am întrebuinţat, dela înţelesul unui termen la înţelesurile altor termeni sinonimi, sau de aceiaşi speţă, sau opuşi, precum şi redarea înţelesurilor termenilor sub un dublu aspect: a) de orientare generală, sumară şi de b) orietare specială, explicativă — le-am considerat necesare pentru o mai /. meinică înţelegere.
*
Am adăogat lucrării patru Indice alfabetice, pentru:
1.	Termenii, ale căror înţelesuri sau expus în lucrare;
2.	Filosofii şi gânditorii citaţi, cu indicarea termenilor unde sunt citaţi;
3.	Filosofii străini, publicaţi în Antologia Filosofică e-ditată de Casa Şcoalelor, cu o succintă expunere a concepţiilor lor filosofice/
4.	Filosofii români, cercetaţi în Istoria Filosofici Ro-mâneşti, de către D-nii: Nic. Bagdazar şi Tr. Herseni.
1 MaM945N Craiova /
Primul INDICE alfabetic cuprinzând T E Ii M E N I I aflaţi în Dicţionarul de faţă
\
1.	A.
2.	A... An...
3.	A = A.
4.	ABERATIt.
5.	ABNEGAŢIE.
6.	ABULIE.
7.	ABSOLUT.
8.	ABSOLUTISM.
9.	ABSTINENŢĂ.
10.	ABSTRACT.
11.	ABSTRACTIl'NEA.
12.	ABSTRACTO (In).
13.	ABSURD.
14.	ACVDEAIIF.
15.	ACCIDENT.
16.	ACROMATOPSIE.
17.	A CONTRARIO.
18.	ACOSMISM.
19.	ACROMATIC.
20.	ACTIV.
21.	ACŢIUNE.
22.	ACT1VISM.
23.	ACTUALIZARE.
24.	ACUITATEA (Simţurilor).
25.	ACUSTICA.
26.	ADAPTARE.
27.	ADECUAT.
28.	ADE\ ĂR.
29.	AD HOMINEM.
30.	ADIFORIE.
31.	AD.JECTO (In).
32.	ADAIIMSTRATIV (Drept .
33.	ADVENTICE (Idei).
34.	AFAZIE.
35.	AFECTE PRIMARE.
36.	AFECTIVITATE.
37.	AFERENT.
38.	AFINITATE.
39.	AFIRAIATIUNE.
40.	AFIRMATIVE (Judecăţi).
41.	AFORISM.
42.	A FORTIORI.
43.	AGNOZ1E.
44.	AGNOSTICISM.
45.	ACRA FIE.
4i>. AGHOFOBIE.
4". ALGEBRĂ.
48.	ALGORISM.
49.	ALIENAŢIE.
50.	ALEGORIE.
51.	ALTERNATIVA.
52.	ALTRUISM.
53.	AMBIGUITATE.
54.	AMETROPIE.
55.	AMFIBOLOGIE.
56.	AMNEZIE.
57.	AMOR.
58.	AMORAL.
59.	AMORALISM.
60.	AMOR PROPRIU.
61.	AAIOR PUR.
62.	AMORF.
63.	AAIPRENTOLOGIE.
64.	AA1UZIE.
65.	ANAGOGTC.
66.	ANALGEZIE.
67.	ANALITICA Transcendentală.
68.	ANALIZA.
69.	ANALOGIA.
70.	ANARHIE.
71.	ANATOMIE.
72.	ANCHETA.
73.	ANEANT1ZARE.
74.	ANESTEZIE.
75.	ANIMISM.
76.	ANOMALIE.
77.	ANOREXIE.
78.	ANOSMIE.
79.	ANTECEDENT.
80.	\NTINOMIE.
Antropocentric
2 -
Cataplexie
SI.	AXFROPOCENTRIC.
82.	ANTITEZA.
83.	ANTROPOLOGIE.
84.	\ntropomorfism.
85.	APA GOG IC .86. APATIE.
8". APERCEPŢIL.
88.	APODICTIC.
89.	APOMETRIE.
90.	APOSTERIORI.
91.	APOSTERIORISM.
92.	A PRIORI.
93.	APRIORISM.
94.	APROXIMATIV.
95.	ARBITRE (Liber).
96.	ARGUMENTARE.
97.	ARGIMLNI Aci h’ominem.
98.	ARHIGONIA.
99.	ARISTOCRATIE.
100.	ARITMETICA.
101.	ARMONIE.
J02. ARMONIE Prestabilită.
10.3. ARTA.
104.	AR IE Frumoase.
105.	ARTE Liberale.
106.	ASCETISM.
107.	ASCEZA.
108.	ASENTIMENT.
109.	ASERŢIUNE.
110.
IU.
1)2.
113.
114.
115.
116.
117.
118.
119.
120. 12L 122.
123.
124.
125.
126. 12". 128.
129.
130,
131.
132.
133.
134.
135.
136.
137.
ASERTORIC \ .1 wlecata) ASOCIAŢIE.
A ŞOCIAŢION1SM. ASTROLATRIE.
AS TRONOM1E. atahaxie.
ATA\ ISM.
ATEISM.
ATENT1UXE.
ATOM'
ATOMISM.
ATRACŢ1UNT.
ATRIBUT:
Al DITIVE (Scn*im\ AUTO...
AUTOBIOGRAFIE.
AUTODIDACT.
AUTOMATIC.
AUTOMATISM.
AUTONOMIE.
AUTORITATE.
AUTOSCOP1E.
AUTOSUGESTIE.
AVERSIUNE.
AVUŢIE.
\XIL (Cilindru). AXIOLOGIE.
AXIOMA.
B
138.	BARBARISM.
139.	BATOLOG1E.
140.	BEATITUDINE,
141.	BIBLIA.
142.	BINELE.
143.	BIOGRAFIA.
144.	BIOLOGIA.
145.	BIONOMIE.
146.	BOLŞEVISM.
147.	BOTANICA.
148.	BRAHJCEFAL.
149.	BRAHMANISM.
150.	BUCURIE.
151.	BUDISM.
152.	BULB Rachidîan.
153.	BUNURI.
154.	CABALA.
155.	CABALISM.
156.	CALITATE.
157.	CALORICE (Sensafii).
158.	CANON.
159.	CAXOXIC (Drept).
1(>0. C AN IIFICAREA Prcdicatului.
161.	CANT IT ATE.
C
162.	CAPITAL.
163.	CAPITALISM.
J 64. CARACTER.
165.	CARNET Psihologic.
166.	CARTEZIANISM.
167.	CASTĂ.
168.	CATALEPSIE.
169.	CATAPLEXIE.
Cataracta
— 3 —
Credinţa
170.	CATARACTĂ Oculară.	224.
171.	CATEGORIC (Silogism).	225.
172.	CATEGORICĂ (Judecată).
173.	CATEGORII.	226.
174.	CATEIIETICĂ.	227.
175.	CAUZĂ.	228.
176.	CAUZALITATE.	229.
177.	CAVERNA Lui Platou.	230.
178.	CAZUISTICA.	*231.
179.	CECITATE.	232.
180.	CEFALIC.	233.
181.	CELULĂ.	234.
182.	CENESTEZIE.	235.
183.	CENTRI Nervoşi.	236.
184.	CENTRI Fugali-Petali	(Nrvi). 237.
185.	CERC Vitios.	238.
186.	CEREBRU.	239.
187.	CERTITUDINE.	240.
188.	CHESTIONAR Psihologic.	241.
189.	CHIMIA.	242.
190.	CHIROMANCIA.	243.
191.	CINEMATICA.	244.
192.	CINESTETICE (Sensaţii).	245.
193.	CINETICA.	246.
194.	CINISM.	247.
195.	CIRENAICA.
196.	CIVIL (Drept).	248.
197.	CIVILIZAŢIE.
198.	CLAN.	249.
199.	CLASĂ.
200.	CLASIFICARE.	250.
201.	CLAUSTROFOBILE.	251.
202.	CLEPTOMANIE.	252.
203.	CLINAMEN.	253.
204.	COGITO Ergo Sum.	254.
205.	COGNOSCIBIL.	255.
206.	COHERENT.	256.
207.	COINCIDENTA Antitezelor. 257.
208.	COLECTIV (Suflet).	258.
209.	COLECTIVISM.	259.
210.	COLERIC.	260.
211.	COMENSURABIL.	261.
212.	COMERCIAL (Drept).	262.
213.	COMPARAŢIA.	263.
214.	COMUN (Simţ).	264.
215.	COMUNISM.	265.
216.	COMPLEX.	266.
217.	COMPORTAMENT.	267.
218.	CONCEPT.	268.
219.	CONCEPTIONISM.	269.
220.	CONCEPTUALISM.	270.
221.	CONCILIANTĂ (Teorie).	271.
222.	CONCLUZIE.	272.
223.	CONCOMITENT.	273.
Metoda
(Metoda).
CONCOMITENTĂ. CONCOMITENTE Variaţiilor).
CONCORDAT. CONCORDANŢEI CONCORDISM.
CONCRET.
CONDILLACISM.
CONDIŢIE.
CONFIGURAŢIE.
CONGENITAL.
CONOTATIV.
CONSECINŢĂ.
CONSECUTIV.
CONŞTIENT.
CONŞTIINŢA.
CONŞTIINŢA Socială. CONŞTIINŢA Morală. CONSTITUŢIONAL (Drept). CONTEMPLAŢIE. CONTIGUITATE. CONTINGENT. CONTINUITĂŢII (Legea). CONTRADICŢIE. CONTRADICŢIEI (Problema).
CONTRADICTORII (Judecăţi).
CONTRADICTORII (Noţiuni).
CONTRAR IETATE. CONTRARE (Judecăţi). CONTRARE (Noţiuni). CONTRAPOZIŢIE. CONTRAST. CONTRAPROBĂ. CONTINUTUL Noţiunei. CONVERSIUNEA Logică. CONVINGEREA.
COPILA.
COPULATIV (Silogism). COPULATIVĂ (Judecată). COROLAR.
CORP (oral).
CORPORATIVISM.
CORPUSCUL.
COSMOGONIE. COSMOLOGIE. COSMOLOGICĂ (Problema). COSMOPOLITISM.
COSMOS.
CRANIOLOGIE.
CREEAŢIE.
CREDINŢĂ.
Creştinism
— 4 —
Eficienţă
2"4. CREŞTINISM.
275. CRIMĂ.
2'6. CRIMINOLOGIE. 2'". CRHT.HIOI.OCIL.
278.	CRITERII'.
2_0. CRITICĂ.
2S(i. CRITICA Mâr.uriei. 2SI CRIT'IC V Raţiunii.
282.	CRITICISM.
283.	CRUCIAL.
28-î. CUI.T Religios.
285.	CULTUL Morţilor.
286.	CULTURĂ.
28”. CUNOAŞTERE.
288. CUNOAŞTERII Problema). 28«. CUNOŞTINTĂ.
2*1«. CIRBA Gaus.
D
291.	DALTONISM.
292.	DARWIN1SM.
293.	DLC1Z11 NT.
294.	DEDUBLARE.
295.	DEDUCŢIE.
290.	DEFINIŢIE.
29". DEGENERESCENTA.
29cS. DEISM.
299.	DELIBERARE.
300.	DELIR.
3(4. DEMENTĂ.
302.	DEMIURG.
303.	DEMOCRAŢIE.
304.	DEMONSTRA I IE.
305.	DENOTAŢIE. ’
306.	DENOTOLOGIE.
3(r. DEPRINDERE.
308.	DEZAGREG \RE Mintală.
309.	descrieri:.
310.	DESPER SON v LIZ \R!..
311.	DESPOTISM.
312.	DESTIN.
3J3. DETERMINARE.
314.	DETERMINISM.
315.	DIALECTICĂ.
310.	DIALELĂ.
317.	DIDACTICĂ.
318.	DIOTOMJE.
319.	DIETETIC.
320.	DIFERENŢA.
321.	DIFERENŢEI (MetocUO.
322.	DIFERENŢIAL (Calcul .
323.	DIFERENŢIERE.
324.	DISJl NCŢIE.
325.	DISJUNCTIV (Silogism).
326.	DISJUNCTIVĂ (Judecată) 32". DILEMĂ.
328.	DINAMICA.
329.	DINAMISM.
330.	D1NAMOGENEZĂ.
331.	D1PLOP1E.
332.	D1S...
333.	DISCROMATOPSIE.
334.	DISURSIVĂ (Gândire).
335.	DISTELEOLOG1E.
330. D1STRACTIE.
33". DIVERS.
338.	DIVINITATE.
339.	DIVIZIUNE.
340.	DIVIZIUNEA Muncii.
341.	DOGMĂ.
342.	DOGMATISM.
343.	DOLOR1CE (Sensaţii).
344.	DOLIHOCEFAL.
345.	DREPTUL.
340. DUALISM.
34". DUMNEZEU.
348.	DURATĂ.
349.	DURERE.
350.	E.
351.	ECEITATE.
352.	ECHILIBRU (Sensa ii;.
353.	ECHIVOC
354.	ECLECTISM.
355.	1 COI LAL1E.
E
356.	ECONOMIE Politică
357.	LDONISM.
358.	EDUCAŢIA.
35i). EFECT.
360. EFERENT.
.361. EFICIENŢA (Cauză).
Efort	—	5 —		Fideism
362.	EFOR 1.	40 E	ESTETICĂ.	
363.	EGALITATE.	402.	ESTEZIOMETRU.	
364.	EGOISM.	403.	ETERNITATE.	
365.	EGOTISM.	404.	ETEROGEN.	
366.	ELEMENTARĂ (Logica;,	405.	ETERONOMIC.	
367.	ELENCHI (Ignoratio).	406.	ETICA.	
368.	ELIMINARE.	407.	ETIMOLOGIE.	
369.	EMAN ATISM.	408.	ETIOLOGIE.	
3”0.	EMBRIOEOGIE.	1 409.	ETNOGRAFIE.	
3'E	EMETROPIE.	' 410.	ETNOLOGIE.	
372.	EMIPLEGIE.	411.	ETOGRAFIE.	
373.	EMO I LA.	412.	ETOLOGIE.	
374.	EMPIRIC.	413.	EUDEMON1SM.	
375.	EMPIRISM.	414.	EUFORIE,	
376.	ENDOCRINOLOGIE.	415.	EUL.	
377.	ENDOFAZIE.	416.	EV.	
378.	ENERGETISM.	417.	EVIDENTA.	
379.	ENERGIE.	418.	EVOLU1	t IE.
380.	ENTELEIilE.	419.	EVOLUA	ION ISM.
381.	ENTIMEM A.	420.	EVOLU1	TONISM Biologic.
382.	ENTITATE.	421.	EVOLUJ	ION ISM Psihologic.
383.	EOTONOMIE.	422.	EXCITAŢIE.	
384.	EPAGOG1CĂ (Metoda).	423.	EXCLUSIVE (Noţiuni).	
385.	EPICFIEREMĂ.	424.	EXEGEAZĂ.	
386.	EPIFENOMEN.	425.	EXISTENŢĂ.	
387.	EP1STEMATICĂ (Metodă).	426.	EXISTENŢIALE (Judecăţii	
388.	EPISTEMOLOGIE.	427.	EXOGAMIE.	
389.	EPIS1EOGISM.	428.	EXPERIENŢA.	
390.	ERARHIE.	429.	EXPERIMENT.	
391.	EREDITATE.	430.	EXPIAŢIE.	
392.	ergograf.	431.	EXPLICARE.	
393.	EROAREA.	432.	EXPLICIT.	
394.	ERORI Congenitale.	433.	EXPOZITIVĂ (Metoda).	
395.	F.RÔARE. Accidentală (So-	434.	EXTAZ.	
	fism).	435.	EXTENSA .	
396.	FllOARE Fundamentală (So-	436.	EXTENSIUNE.	
	fism).	43/.	EXTERN.	
397.	ERMETISM.	438.	EXTERIORIZARE.	
398.	ESCATOLOG1E.	439.	EXTREM.	
399.	ESENŢIAL.	440.	EXTRINSEC.	
400.	ESO1ÈRISM.	441.	EXTROVERTIE.	
442.
443.
444.
445.
446.
447.
448.
449.
450.
FACTICE.
FACE ET ATE.
FAPT.
FALACIA.
FANATISM.
FANTAZIA.
FATALISM.
FATUM.
FAUNA.
45E FECHNER-WEBER (Legea). 45â FENOMEN.
453.	FENOMEN ALISM.
454.	FENOMEN ISM.
455.	FENOMENOLOGIA.
456.	FERICIREA.
457.	FETIŞISM.
458.	FIBRĂ Nenoasa.
459.	FIDEISM.
Figuri
— 6 -
Humanism
460.	FIGURI Silogistice.
461.	FILO...
462.	1TLODOXIE.
463.	FILOGENIE.
464.	FILOLOGIE.
465.	I1LOSOFIE.
466.	FINALĂ (Cauză}.
467.	FINALI SM.
468.	FINALITATE.
469.	FIŞA Psihologică.
470.	FIZIC.
471.	FIZICA.
472.	FIZICO I EOLOGIE.
473.	FIZIOGNOM1E.
474.	FIZIOLOGIE.
475.	FLEGMATIC.
476.	FLORA.
477.	FOBIE.
478.	FONETICA.
479.	FOR Interior.
480.	FORMA —FOND.
481.	FORMALISM.
482.	FORMULĂ.
483.	FORŢA.
484.	FORTIORI (A).
485.	FOTISM.
486.	FOTOTROPISM.
487.	FRENOLOGIE.
488.	FREUDISM.
489.	FRICA.
490.	FRUMOSUL.
491.	FULGURAŢIE, j 492. FUNCŢIUNE.
! 493. FUNDAMENT.
494.	GÂNDIREA.
495.	GÂNDIREA Ideală.
496.	GÂNDIREA Reală.
497.	GÂNDIREA Socială.
498.	GÂNDIREA Stiintificâ.
499.	GEMULE.
500.	GEN.
501.	GEN Proxim.
502.	GENERAL.
503.	GENERALIZARE.
504.	GENERAŢIE
505.	GEN Spontan.
506.	GENERIC.
507.	GENETIC.
508.	GENEZĂ.
509.	GENIU.
510.	GEOCENTR1SM.
511.	GEODEZIE.
512.	GEOGRAFIE.
513.	GEOGRAFIE Cerească.
514.	GEOLOGIE.
515.	GEOMETRIE.
516.	GEOTROPISM.
517.	GLANDE Endocrine.
518.	GNOMICA.
519.	GNOZĂ.
520.	GNOSEOLOGIE.
521.	GNOSTICISM.
522.	GRAFICĂ (Metoda).
523.	GRAFOLOGIE.
524.	GRAMATICA.
525.	GRAMATICA — LOGICA.
526.	GRAŢIE.
527.	GUSTATIVE (Sensaţii).
H
528.	HALUCINAŢIE.
529.	HELIOCENTRIC.
530.	HIBRID.
531.	HIDROLOGIE.
532.	HILOSOISM.
533.	H1PER...
534.	HIPER VCUZIE.
535.	HIPERHEMIE.
536.	HIPERESTEZIE.
537.	HIPEROSMIE.
538.	HIPERSPAŢIU.
539.	HIPERTENSIUNE.
540.	HIPNOTISM.
541.	IIIPO...
542.	HIPOCONDR1E.
543.	IIIPOSTAZÂ.
544.	HISTOLOG1E.
545.	HUMANISM.
— 7
Ipotetice
1
546.	I.
547.	IDEAL.
548.	IDEALISM.
549.	IDEAŢIE.
550.	IDEE.
551.	IDENTll ĂTII (Principiul)
552.	IDENTIC.
553.	IDENTICE (Noţiuni).
554.	IDEOLOGIE. *
555.	IDEOMOTOR.
556.	1DEOPATICĂ.
557.	1DEOSINCRAZIE.
558.	IDIOT.
559.	IDEOTISME.
560.	IDEOTISM Moral.
561.	IDOLATRIE.
562.	IDOLI.
563.	IDOLA Fori.
564.	IDOLA Specus.
565.	IDOLA Theatri.
566.	IDOLA Tribus.
567.	1GNORABIMUS.
568.	IGNORATIO Elenchi.
569.	ILUMINAT.
570.	ILUMINISM.
571.	ILUZIE.
572.	IMAGINE.
573.	IMAGINAŢIE.
574.	IMANENT.’
575.	IMATERIALISM.
576.	IMBECILITATEA.
577.	IMEDIAT.
578.	IMORAL.
579.	IMORALISM.
580.	IMORTABILITATE.
581.	IMPENETRABILITATE.
582.	IMPERATIV.
583.	IMPLICIT.
584.	IMPRESIE.
585.	IMPULSIUNE.
586.	IMPULSIV.
587.	1MPUTABILITATE.
588.	IMUABIL.
589.	IN ADJECTO.
590.	ÎNCLINAŢIE.
591.	INCLUZIUNE.
592.	INCONDIŢIONAT.
593.	INCONESABIL.
594.	INCONSEVABIL.
595.	INCONŞTIENT.
596.	INDEFINIT.
597.
598.
599.
600. 601.
602.
603.
604.
605.
606.
607.
608.
609.
610. 611. 612.
613.
614.
615.
616.
617.
618.
619.
620. 621. 622.
623.
624.
625.
626.
627.
628.
629.
630.
631.
632.
633.
634.
635.
636.
637.
638.
639.
640.
641.
642.
643.
644.
645.
IN DEVER > 1 IN A l.
IN DETERMINISM.
INDICE Ce falie. INDIVIDUALITATE. INDIVIDUALITATE Organică.
INDIVIDUALITATE (Psihică).
INDIVIDUAL.
INDIVIDUALISM.
ÎNDOIALĂ.
ÎNDOIALA Metodică.
IE.
IE
IE
Aristotelică.
Biiconiană.
IE Matematică.
induc:
INDUC INDUC INDUC INERENT.
INERTIE.
INFANTILISM.
INFERENŢĂ.
INFINIT.
INFIMI IZ IM AL (Calcul). INHIBIŢIE.
ÎNNĂSCUT.
INNEISM.
INSTABILITATE Mintala. INSTINCT.
INSTRUCTIE.
INTEGRAL.
INTEGRARE.
INTELECT.
INTELECTUALISM.
INTELIGENŢA.
INTELIGIBIL.
INTENSITATE.
INTENSIV.
ÎNTENTIUNE.
INTERDEPENDENŢĂ.
INTERES.
INTERNATIONAL (Drept). INTRINSEC. INTROSPECŢIUNE. INTUITIV.
INTUIŢIONISM.
ÎNŢELEPCIUNE.
INVENŢIA.
INVERSIUNEA. INVERSIl'NEA Contrapoziţie. IPOTEZA.
IPOTETICE (Judecăţi). IPOTETICE (Süoçisine).
Mijlocitor
646.	ISTORIA Generală.
647.	ISTORIA Popoarelor.
648.	ISTORIA Cronologica.
649.	ISTORIA Naţional Ideală.
J
654.	Jl .’DECAl A.
655.	JUSTIŢIE.
656.	JUSTIFICARE.
660.	LAMARKISM.
661.	LEGALITATE.
662.	LEGEA.
663.	LEGEA Lui Weber.
664.	LETARGIE.
665.	LIBER Arbitru.
666.	LIBER Examen.
067.	LIBERALISM.
668.	LIBERTATE.
669.	LIBIDO.
670.	LIMITATIVE (Judecăţi).
682.	MACROCOSMOS.
683.	MAGIE.
684.	MAGNETISM.
685.	MAHOMEDANISM.
686.	MAIOTICA.
687.	MAJOR (Termen).
688.	MAJORA (Premisă).
689.	MANTE.
690.	MAMCHEISM.
691.	MAMA.
692.	MĂRIME.
693.	MARXISM.
694.	MASSA.
695.	MATEMATICA.
696.	MATEMATICA Aplicată.
697.	MATERIE.
698.	MATERIA Nervoasă.
699.	MATERIALISM.
700.	MATERI ALISM Istoric.
701.	MATERHI ARHAT.
702.	MAXIMALISM.
703.	MAXIMA.
704.	MECANICA.
| 650. ISTORIC Determinism.
651. ISTORIE Evoluţionistă, i 652. ISTORISM.
! 653. ISTORIE (Pre).
K
657.	KABALĂ.
658.	KALEIDOSCOPIC.
659.	KT N ESTETICE (Sensaţii .
L
671.	LIMITA.
672.	L1NGUTSTÎCA.
6^3. LOCALIZARE.
674. LOCALIZARI Cerebrale.
■	6/5. LOGIC.
676.	LOGICA.
677.	LOG IC ISM.
678.	LOGISTICA, i 679. LICRU.
; 680. LUME.
681. LUMINA Naturală.
M
i 705. MECANICISM, j 706. MEDIA T.
; 707. MEDIU, i 708. MEDIU (Termen), î 709 MELANCOLIC.
710. MELANCOLIE.
71J MEGALOMANIE.
712. MELIORISM.
! 713. MEMORIA.
714.	MEMORIZARE.
715.	MENTALITATE.
716.	META...
717.	METAEMPIRIC.
7J8. METAFIZICA.
719.	METAGEOMETRIE.
720.	METAPSJHICA.
721.	METEMPSIHOZĂ.
722.	METODA.
723.	METODOLOGIE.
724.	MEZOCEFAL.
! 725. MICROCEFAL.
; 726. MICROCOSMOS.
' 72^. MIJLOCITOR (Termen}.
Milenar
— 9 —
^28. MILENAR.
"29. mimetism.
"30. MIN1MAL1SM.
"31. MINOR (Termen'). "32. MINORA (Premisă). "33. MINTAL.
"34. MINTALĂ (Rezervă). "35. MIOPIE.
"36. MIRACOL.
"37. MIS... MISO...
"38. MISTER.
"39. MISTICĂ.
"40. MISTICISM.
"41. MITOLOGIE.
"42. MNEMO.
743. MOBIL.
"44. MOBILISM.
745.	MOD.
746.	MODALITATE.
747.	MOLECULĂ.
767.	NAT1VLSM.
768.	NATURĂ.
769.	NATURALISM.
770.	NATURAL.
771.	NATURAL (Drept).
772.	NATURALĂ (Istorie).
773.	NATURALE (Ştiinte). ~74. NATURISM.
775.	NAŢIUNE.
776.	NEANT.
777.	NECESAR.
778.	NECESITATE.
779.	NEGATIV.
780.	NEMURIREA.
781.	NEO...
-07. O.
"98. OB1CEIU.
"99. OBIECT.
800.	OBIECTIV .
801.	OBIECTIVARE.
802.	OBIECTIVISM.
803.	OBIECTIVITATE.
804.	OBLIGAŢIUNE.
805.	OBSCUR.
m. OBSCURANTISM.
748.	MONADĂ.
749.	MONERĂ.
750.	MONISM.
751.	MONCENEZĂ.
752.	MONOGRAFIE.
753.	MONOIDEISM.
754.	MONOMANIE.
755.	MONOTEISM.
“56. MORAL.
757. MORALA.
; 758. MORALISM.
, 759. MORFOLOGIE.
760.	MOTIV.
761.	MOTOR.
762.	MOTRICITATE.
763.	MULTIPLICITATE, i 764. MUNCA.
I 765. MUSCULARE (Sensaţii). ‘ 766. MUTAŢIONISM.
X
782.	NEOLOGISM.
783.	NEURASTENIE. "84. NEUROLOGIE.
; 785. NEVROZĂ, i 786. NIHILISM, i 787. NIRWANA.
788. NOMINAL.
, 789. NOMINALISM.
! 790. NON-EU.
! 791. NOOLOGIE. i 792. NORMAL.
1 793. NORMĂ.
794.	NOŢIUNE.
795.	NUMĂR.
796.	NUMEN.
O
807.	OBSERVAŢIA.
808.	OBSESIE.
809.	OCAZIE.
810.	OCAZIONAL1SM.
SU. OCULT.
812.	OLFACTIVE (Sensaţii).
813.	OMNIPOTENŢĂ.
814.	OMOGEN.
! 815. OMOLOG.
! 816. OMUL.
Oniric
817.	ONIRIC.
818.	ONTAL.
819.	ONTOGENEZĂ.
820.	OMOLOGIE.
821.	ONTOLOGIC.
822.	ONTOLOG1SM.
823.	ONTOS.
824.	OM S Probandi.
825.	OP1N1L.
826.	OPOZIŢIE.
836. PALLTNOLOGIE.
83'. PALEONTOLOGIE.
838.	PALINGENEZIE.
839.	PAN...
840.	PANCALISM.
841.	PANENTEISM.
842.	PANGENEZA.
843.	PANLOG1SM.
844.	PANTEISM.
845.	PANTELISM.
846.	PANTELELISM.
847.	PARA...
848.	PARADOX.
849.	PARALEI.Ă.
850.	PARALELISM.
851.	PARALOGISM.
852.	PARAMETRIE.
853.	PARAMNEZIE.
854.	PARANOIA.
855.	PARAPSIH1C.
856.	PARASITISM.
857.	PARCIMONIEI (Legea!
858.	PARI.
859.	PARTICULAR.
860.	P ARTI-P A R ŢI ALĂ.
861.	PARTI-TOTOL Ă.
862.	PASIUNE.
863.	PATOLOGIE.
864.	PATO-PATOLOGIE.
865.	PATRULATERUL Boetius.
866.	PEDAGOGIE.
867.	PEDOLOGIE.
868.	PEDOMETRIK.
869.	PEDOTEH3VIE.
870.	PERCEPŢIE.
871.	PERCEPŢÎONISM.
872.	PERDURABILITATE.
873.	PERENITATE.
874.	PERIPATETICI. cS"5. PERSOANA.
10 —	Prenoţimii
827.	OPTIMISM.
828.	ORDINE.
829.	ORGAN.
830.	ORGANICISM.
831.	ORGAN l'M.
832.	ORIENTARE Profesională.
833.	ORIGINE.
834.	ORTOGENEZĂ.
835.	OSTENSIV.
P
876.	PERSONALITATE.
877.	PERSONALISM.
878.	PERSONALISM Energetic.
879.	PERSPECT1VISM. j 880. PESIMISM.
! 881. PET1TIO Principii.
882.	PITL\TICÂ.
883.	PLĂCERE.
. 884. PLASMA Germinativă.
! 885. PLURALISM.
886. PLUTOCRAŢIE. i 887. PNEUMATOLOGIE.
I 888. POLIMATIC.
; 889. POLIREALISM.
890.	POLISILOGISM.
891.	POLITEISM.
892.	POLITELISM.
893.	POLITICA.
894.	POSIBILITATE.
895.	POSTULAT.
896.	POTENŢIAL.
897.	POZITIV.
898.	POZITIV (Drept).
899.	POZITIVĂ (Filosofie).
900.	POZITIVE (Ştiinţe).
901.	POZITIVISM.
; 902. PRAGMATIC.
903.	PRAGMATISM.
904.	PRACTIC.
905.	PRECIZII NE.
906.	PREDESTINARE.
907.	PREDETERMINISM.
908.	PREDICABIL.
909.	PREDICAT.
910.	PREFORMAŢIE.
911.	PREISTORIE.
912.	PRELOGICĂ.
913.	PREMISE.
914.	PREMOŢIE Fizică.
915.	PRENOTIUNL
Preştiitiţă
- 11
Râul
916. PREŞTIINŢĂ.	t
917. PREZENŢĂ (Tabelă).	i Q18. PREZENTĂRI.
919.	PREZENTAŢIONISM.
920.	PRIM-PRLMĂ.
921.	PRIMĂ Filosofie.
922.	PRIMARĂ.
923.	PRIMAT.
924.	PRIMITIV.
925.	PRIMORDIAL.
926.	PRINCIPIU.
927.	PRINCIPIILE Raţiunii.
928.	PROBABIL.
929.	PROBABILITĂŢII (Calculul). '
930.	PROBABILISM.	!
931.	PROBLEMĂ.
932.	PROBLEMATICE (Judccăţi) ;
933.	PROCESSUS.	;
934.	PROFIL Psihologic.	1
935.	PROGRES.	>
936.	PROLEGOMENE.
937.	PROPEDEUTICĂ.	i
938.	PROPORŢIE.	i
939.	PROPOZIŢIUNEA.	1
940.	PROPRIU.
941.	PROPRIETATEA.	i
942.	PROSILOGISM.
943.	PROSPECTIV.	i
944.	PROTENSIV.	!
945.	PROTOTEZĂ.	!
946.	PROVIDENŢĂ.
947.	PRUDENTĂ.
948.	PROXIM.
949.	PSEUDO...
950.	PSEUDOAMNEZIE.
951.	PSEUDOCONCEPT.
952.	PSEL DOESTETICĂ.
953.	PSEUDOESTEZIE.
954.	PSIHIC.
955.	PSIHICENTR1E.
956.	PSIHOANAL1ZĂ.
957.	PSIHODINAMICĂ.
958.	PSIHOFIZ1CĂ.
959.	PSIHOFIZIOLOGIE.
960.	PS1HOGNOZ1E.
961.	PSIHOGRAFIE.
962.	PSIHOGRAMĂ.
963.	PSIHOID.
964.	PSIHOLEXIE.
965.	PSIHOLOGIC.
966.	PS1HOLOGICISM.
967.	PSIHOLOGIE.
%8. PSIHOLOGIE Comparată.
969.	PSIHOLOGIE. Diferenţia».
970.	PSIHOLOGIE Empirică.
971.	PSIHOLOGIE Experimentală.
972.	PSIHOLOGIE Individua ă.
973.	PSIHOLOGIE Patologică.
974.	PSIHOLOGIE Raţională.
975.	PSIHOMETRIE.
976.	PSIHOTEHNICĂ.
977.	PSIHOTERAPIE.
978.	PSIHOZĂ.
979.	PSIHTACISM.
980.	PUR.
981.	PURGAŢIA Pasiunilor.
982.	PUTERE.
983.	QUADRIVIUM.
984.	QUANTA.
985.	QUASI-CONTRACT.
Q
986.	QUTETIV.
987.	QUIETISM.
988.	QUINTESENŢĂ.
989.	RĂDĂCINĂ.
990.	RADICAL.
991.	RADICALISM. riONABIL.
992.	RA
993.	RA
994.	RA' 005. RA
IONAL. IONALISM. IONAMENTUL.
R
i 997.
998.
999. 1000. 1001. 1002. 1003.
RA
RAI
RA
RA
RA
RA
RA
996. RAŢIONAMENTUL Deductiv. 1004. RĂUL.
IONAMENTUL Inductiv. IONAMENTUL Inferenţa. IONAREA.
TUNEA.
IUNEA Practică.
IUNEA Pură.
IUNE\ Suficientă.
Rază Vizuală
1005.	RAZĂ \ iziuiiă.
1006.	RE (in).
1007.	RE ACŢIUNE.
1008.	REAL.
1009.	REALISM.
1010.	REALITATEA.
10U. RECLPT.
1012.	RECEPTIVITATE.
1013.	RECIPROCĂ.
1014.	RECIPROCITATE.
1015.	RECI NOAŞTERE.
1016.	RECURENŢĂ.
1017.	RED1NTEGRAL.
1018.	REDI"CERE.
1010. REDl CTOR.
1020.	REFLEX.
1021.	RLI LEXIVNE.
1022.	REFULARE.
1023.	REGN.
1024.	REGRES.
1045.	S.
1046.	SACRI .
1047.	SACRIFICII .
1048.	SANCŢIUNE.
1049.	SANGUIN.
1050.	SCEPTICISM.
1051.	SCHEMA.
1052.	SCHEMATISM Abstract.
1053.	SCHIZOFRENIE.
1054.	SCOLASTIC \.
1055.	SCRUPUL.
1056.	SECUNDAR.
1057.	SELECŢII NE.
1058.	SEMANTIC
1059.	SENSAT1E.
1060.	SENSIBIL.
1061.	SENSIBILITATE.
1062.	SENSITIV.
1063.	SENSORIAL.
1064.	SENSUALISM.
1065.	SENSUALIT ATE.
1066.	SENTIMENT.
106^. SERIE.
1068.	SILOGISM.
1069.	SIMBIOZĂ.
10"0. SIMBOL.
10-1. SIMBOLICA.
10”2. SIMBOLISM.
10"3. S1MELR1E.
12 —	Solidarism
1025.	REGRESIUNE.
1026.	RELATIN.
102'. RELATIVISM.
1028.	RELAŢIE.
1029.	RELIGIE.
1030.	REMINISCENŢĂ.
1031.	REMUSCARE/
1032.	REPREZENTARE.
1033.	REPRODUCERE.
1034.	REPUBLICĂ.
1035.	RESPECT.
1036.	RESPONSABILITATE.
1037.	REVERSIBIL.
1038.	REVIVISCENŢĂ.
1039.	REZIDURI (Metodă).
1040.	REZISTENTĂ.
1041.	REZOLUŢIE.
! 1042. RIGORISM.
I 1043. RITM.
I 1044. ROMANTISM.
S
1074.	SIMILAR.
1075.	SIMPATIE.
1076.	SIMPLISM.
1077.	SIMPLU.
1078.	SIMŢURI.
: 1079. SIMULTANEITATE.
1080.	SINCRETISM.
1081.	SINDICALISM.
1082.	SINDROM.
1083.	SINERGIE.
1084.	SINGULAR.
1085.	SINONIM.
1086.	SINOPSIE.
1087.	SINTEZĂ.
1088.	SINTEZĂ Creatoare.
1089.	SISTEM.
1090.	SOCIAL.
1091.	SOCIALE (Probleme). I 1092. SOCIALISAI.
i 1093. SOCIALIZARE.
1094.	SOCIETATE.
1095.	SOCIOCENTRISM.
1096.	SOCIOCRAŢIE.
1097.	SOCIOL ATRIE,
1098.	SOCIOLOGIE.
1099.	SOCIOLOGISM.
1100.	SOFISM.
1101.	SOFIST.
1102.	SOLIDARISM.
Solidaritate
— 13 -
Trans..
1103.	SOLIDARI I A IT.
1104.	SOLIPSISM.
1J05. SOMA.
1106.	SOMATIC.
1107.	SOMN AMBl LISM.
1108.	SORIT.
1109.	SPAŢIU.
1110.	SPECIAL.
1111.	SPECIFICAŢIE.
1112.	SPECIFICITATE.
1113.	SPECULATIV.
1114.	SPEŢĂ.
1115.	SPIRIT.
1116.	SPIRITISM.
1117.	SPIR1TOLOGIE.
1118.	SPIRITUALISM.
1119.	SPONTAN.
1120.	SPONTANA (Voinţa.-.
1121.	STATIC.
1122.	STATICE (SensatiO.
1123.	STVTISTICĂ.
1124.	STEREOGNOSTIC.
1125.	ST1L.
1126.	STIMUL.
1127.	STOICISM.
1128.	SUBALTERNE (Judecăţi).
1129.	SUBCONŞTIENT.
1130.	SUBCONTRARE (Judecăţii.
1131.	SUBIECT.
1132.	SUBIECTIV.
1163.	TABELELE Îau Bacon.
1164.	TABU.
1165.	TABULA Rasa.
1166.	TACTILE (Scusatii).
1167.	TACTISME.
1168.	TANGIBIL.
1169.	TAUTOLOGIE.
1170.	TANTNOMIE.
1171.	TEHNICĂ.
1172.	TEHNOLOGIE.
1173.	TEISM.
1174.	TELEOLOGIE.
1175.	TELEPATIE.
1176.	TEMPERAMENT.
1177.	TEMPERANTĂ.
1178.	TENDINTX.
1179.	TEOCRAT1E.
1180.	TEODTCEEA.
HSI. TEOLOGIE.
1182.	TEOLOGIC \ T\i7ă\
1133.	SUBIECTIVĂ (Metodă).
1134.	SUBIECTIVĂ (l ilosofie .
1135.	SUB1ECTISM.
1136.	SUBLIM.
1137.	SUBLIMARE.
1138.	SUBLIMINAL.
1139.	SUBORDONARE.
1140.	SUBREPŢ1UNE.
1141.	SUBSTANTĂ.
1142.	SUBSTAN tiALISM.
1143.	SI BSTR VT.
1144.	SUFLET.
; 1145. SUGERA. (A).
: 1146. SUGESTIE.
: 1147. SUGESTIVITATE.
1148. SUPERSTIŢIE. i 1149. SUPRANATURAL.
1150. SUPRAOM.
! 1151. SUPRAORDONARE.
■	1152. SUPRASENSIBIL.
1153.	SUPRASTRUCTURĂ.
1154.	SUPRATRĂIRE.
i 1155. SURDIT ATE Verbală.
| 1156. SURVIVANŢĂ.
1157.	SUVERAN.
1158.	SUVERANITATE.
1159.	SUZERANITATE.
1160.	ŞTIINTĂ.
1161.	ŞTIINŢIFIC.
1162.	ŞTIINŢIFIC.
1183.	TEORIE.
1184.	TEORETIC.
1185.	TEOSOFIE.
1186.	TERAPEUTIC
1187.	TERATOLOGIE.
1188.	EERMEN.
1189.	TERMICE (SensaţiQ.
1190.	TERMIMSM.
1191.	TERMINOLOGIE.
1192.	TEST.
1193.	TEZ \.
1194.	TIMP.
1195.	TIP.
1196.	topica.
119“. TOTALITATE.
1198.	TOTEM.
1199.	TOTEMîSM.
1200.	TR XDIŢIE.
1201.	TRADITIONALISM.
1202.	TRW'S...
Transă
1203.	TRANSA.
1204.	TRANSCEDLNT.
1205.	TRANSCENDENTALISM.
1206.	TRANSDUCŢIE.
1207.	TRANSFERT.
1208.	TRANSFORMARE.
1209.	TRANSFORMISM.
1210.	TRANSITIN'.
1218.	UBICUITATE.
1219.	LCRONTE.
1220.	ULTIM.
1221.	UMANISM.
1222.	UNICITATE.
1223.	UNITATE.
1224.	UNIVERS.
1225.	UNIVERSAL.
1226.	UNIVERSALE (Judecăţi).
1235.	VALOAREA.
1236.	VALORIFICAREA Gândirii.
1237.	VANITATE.
1238.	VARIAŢII Concomitente.
1239.	VEDELE”.
1240.	VELEITATE.
1241.	VERBALE (Noţiuni).
1242.	VERBALISM.
1243.	VERIDIC.
1244.	VERIDICITATEA Divină.
1245.	VID.
1246.	VIEAŢA,
1247.	VIEAŢA Viitoare.
—	1_4 —	Voluntarism
1211.	TRANSMIGRATE
1212.	TRANSNATURAL.
1213.	TRANSRATIONALISM.
1214.	TRIVIUM. '
1215.	TROPI.
1216.	TROPISM.
12r. TRUISM.
U
122'. UNIVERSALIA.
1228.	UNIVERSALISM.
1229.	UNIVERSALITATE.
1230.	UNIVERSALIZARE.
1231.	UNIVOC.
1232.	UTIL.
1233.	UTILITARISM.
1234.	UTOPIC.
V
1248.	VINDICTA Publică.
1249.	VIOLENŢA.
1250.	VIRTUAL.
1251.	VIRTUTE.
1252.	VISUL.
1253.	VITAL.
; 1254. VITALISM.
I 1255. VIŢIUL.
1256.	VIZIUNE.
1257.	VIZUALE (Sensaţii).
1258.	VOCAŢIE.
1259.	VOINŢA.
1260.	VOLUNTARISM.
Al doilea INDICE alfabetic
cuprinzând GÂNDITORII şi FILOSOFII citaţi, cu indicarea Termenilor unde sunt citaţi-
A
1.	ABÈLARD. — Conceptuallism.
2.	AGASSIZ. — Darwinism.
3.	AGRIPA. — Scepticism.
4.	AIKIUS. — Logică.
5.	ALAMBERT. (D1) — Antologie.
6.	ALEXANDRINI (Filosofi) — Eclectism, Panteism.
7.	AMPÈRE. — Cinematica, Etică, Mecanica, Moleculă Noologie, Psihognozie, Psihografie, Simbolica.
8.	ANAXAGORAS. — Realism, Spiritualism, Materialism.
9.	ANAXIMENE. — Hilozoism, Spi-ritualism-Materialism.
10.	ANDRONIC din Rhodos. — Metafizica.
11.	ANSELM (Sft). — Sensualism.
12.	APPELL. — Mecanică.
13.	AQUINO (Sit. Toma din). —
înnăscut, Intelectualism, Raţiunea, Scolastica, Tabula rasa, Virtutea.
14.	ARCESILAU. — Scepticism.
15.	ARISTIPP. — Cirenaica.
16.	ARISTOTEL. — Apagogic, Beatitudine, Canon, Categorii, Cauză,
Contiguitate, Cosmologică Problemă, Dialectică, Divers, Dogmatism, Dumnezeu, Entimemă, Epicheremă, Epistematică, Eude-monism, Formă-Fond, Generaţie spontana, Geneză, Gnosticism, Inducţie Aristotelică-Formală, Judecată, Logica. Major Termen, Matematica, Materie, Medium, Metafizică, Modalitate, Motor, Ontologia, Organum, Particular, Pasiune, Polisilogism, Practic, Predicabil, Primă Filosofie, Principiu, Purgaţia Pasiunilor, Raţionalism, Relaţie, Republică, Scepticism-Dogmatism, Scolastica, S3nsualism, Simţuri, Social, Sofist, Sorit, Spiritualism-Mate-rialism, Suflet, Suveran, Tabula rasa, Teoretic, Timpul, Topică, Virtute.
17.	AUGUSTIN (Sft). — Drept, Scolastica.
18.	AVENARIUS. — Scepticism-Po-zitivism.
19.	AVOGARDO. — Moleculă.
B
20.	BABEUF. — Socialism.
21.	BACON. — Cavernă, Concomitente variaţii, Concordanţei (Metoda), Contraprobă, Crucial, Di- ! ferenţei (Metoda), Dogmatism, Eliminare, Eroare, Experimentul, Filosofie, Idoli, Inducţia Baco- \ niană Ştiinţifică, Logică, Onto-
logie, Organum, Percepţie, Pozitiv, Prenoţiuni, Prezenţă (Tabela de), Raţionalism, Reziduri, (Tabelă de), Scepticism-Dogmatism empirist, Sensualism, Tabelele lui Bacon.
I. BAER (Von). — Evoluţionism Biologic.
— 16 -
Buf fon
23.	BALDWIN. — Dinamogenezâ, Ereditate, Gnoseologie, Logicâ, Melancolie, Mimetism, Obiectivism, PancaMsm, Percepţionism, Sinonim.
24.	BALLANCHF. — Palingenezie.
25.	BAKOUNIN. — Anarhie, Bolşevism.
26.	BALZAC. — Msdiu.
27.	BASTIAN. — Kinestetice Sen-saţiuni.
28.	BAUMGARTEN. — Cunoaşterii (Problema), Estetica, Gnoseologie.
29.	BELLOT. — Concordism.
30.	BENCKE. — Filosofie.
31.	BENTHA.M. — Deontologie, Drept, Plâcere, Pur, Radicalism, Utilitarism.
32.	BERDIAEFF. — Filosofie.
33.	BERGSON. — Afectivitate, Asociaţie. Durata, Filosofie, Graţie, Inconştientul, Instinct, Intuiţie, Logicâ, Memorie, Miracol, Percepţionism, Realism, Scepticism-Antiintelectualism, Schematism abstract, Sentiment, Sent.-Intuiţionism, Simpatie, Sindicalism, Suflet, Tendinţe, Timpul, Vieaţa, Vitalism.
34.	BERKELEY. — Dogmatism, Idealism, Imateriaiism, Percepţionism, Raţionalism Empirist, Realism, Idealism, Scepticism-Dogmatism-Empirist, Sensualism, Spirituc-lism-Materialism.
35.	BERNARD CL. — Logicâ, O-biectiv.
36.	BERNÈS. — Solidaritate.
37.	BERNSTEIN. — Sindicalism.
38.	BERSOT. — Stil.
39.	BERTH. ED. — Sindicalism.
40.	BERTHELOT. — Psihologism.
41.	BINET AL. — Atenţia, Idiot, Imbecilitatea, Psihologie indivi-dualâ, Sugestivitate.
42.	BIRAN M. de. — Obiect, Re-miniscenţâ.
43.	BLANC CK. — Stil.
44.	BLANC L. — Socialism.
45.	BLONDEL. — Acţiune, Convingere, Dogmatism, Logicâ, Prospectiv, Superstiţie, Supranatural.
46.	BLUM. — Pedagogie.
47.	BOEHM. — Axiologie.
48.	BOETIUS. — Entimemâ. Patrulaterul lui Boetius.
49.	BOILEAU. — Stil.
50.	BOIRAC. — Sensibilitate. Subiectiva Filosofie.
51.	BOISSE L. — Norma, Numâr, Raţionament, Ritm, Simbol.
52.	BONNET CH. — Palingenezie.
53.	BOOLE DE. — Logicâ.
54.	BOSSUET. — Dumnezeu, Lege, Premoţie fizica, Raţiunea, Sen-saţie, Sentiment.
55.	BOUGLF. -- Conştiinţa socialo. Misticism, Politelism, Solidarisnv Transfert.
56.	BOURDON. — Sensaţie.
57.	BOURGEOIS L, — Quasicon-tract, Solidaritate.
58.	BOUTROUX. — Cogito ergo sum, Extaz, Misticism, Religie, Sociologism.
1 59. BRADLEY. — Raţionalism neo-idealist Realism idealist.
60. BR£AL. — Semanticâ.
j 61. BRENTANO. — Filosofie.
62.	BRISSOT. — Socialism.
63.	BROCA. — Antropologie, Lo-calizâri cerebrale.
! 64. BRUHL L. — Moral, Normâ,
i Practic, Prelogicâ, Primitiv.
, 65. BRUNETIERE. — Religie.
66. BRUNO G. — Coincidenţa An-tezelor.
. 67. BRUNSCHWIEG. — Metempsi-
' hozâ> Realism-Idealism.
68.	BUCHNER. — Spiritualism-Ma-terialism.
69.	BUFFON. — Pangenezâ.
Cabanis
17 —
Descartes
70.	CABANIS. — Moral.
71.	CABET. — Utopie.
72.	CAIRD. — Realism-Idealism.
73.	CAMPANELLA. — Comunism, Socialism, Utopie.
74.	CARLYLE. — Munca, Socialism.
75.	CARNAP. — Raţionalism neo-pozitivist, Realism-Fenomenism.
76.	CARNEADE. — Relativism, Scepticism.
77.	CARRIGUET. — Sindicalism.
78.	CARUS. — Monism.
79.	CATTEL. — Test.
80.	CHARCOT. — Letargie.
81.	CHRISMAN. — Pedologie.
82.	CHRISIP. — Stoicism.
83.	CICERONE. — Destin, Logica, Quintesenţâ, Raţiunea, Sensaţie, Sentiment.
84.	CLARKE. — Deism.
85.	CLAUBERG. — Ontologie.
86.	CLEANTHE. — Stoicism.
87.	COHEN. — Raţionalism, Rea-lism-Idealism, Scepticism-Dog-matism raţionalist.
88.	COLLARD. — Spiritualism-Ma-terialism.
89.	COMBARIEU. — Ritm.
90.	COMTE A. — Altruism, Determinism, Dinamica, Drept, Fe-nomenism, Filosofie, Frenologie, Inconsevabil, Individualitate Psihica, Mediu, Optimism, Ordine, Organicism, Pozitiv, Pozitivism,
Progres, Prospectiv, Raţional, Relativ, Religie, Scepticism-Criti-cism, Scepticism-Pozitivism, Se-
■	rie, Simţuri, Societate, Sociocra-
|	ţie, Sociolatrie, Sociologie,. Soli-
:	daritate, Spiritualism pozitivist,
|	Static, Ştiinţă, Teologică Fază,
i	Univers, Universalism, Utopie,
i	Vanitate.
| 91. CONDILLAC. — Afectivitate, Condillacism, Empirism, Eul, Fi-losofie, Nominalism, Pasiune, Principiu, Reminiscenţă, Sensibi-!	litate, Sensualism.
92. CONTA V. — Eul, Fatalism, j	Materialism, Memorie, Visul.
I 93. COPERNIC. — Geocentrism, Heliocentric.
94.	COURNOT. — Ontologie, Pozitive ‘ Ştiinţe, Probabilism, Raţiune, Rezoluţie, Simetrie.
95.	COUSIN V. — Eclectism, Mis-i ticism, Spiritualism-Materialism.
, 96. COUTURAT. — Ordine, Pan-
logism, Psihologicism. i 97. CREŞTINI Filosofi. — Filosofie, i Hilozoism, Hipostază, Lumina Naturală, Metempsihoză, Mister, Monadă, Persoană, Processus. i 98. CROCE B. — Pseudoconcept. 1 99. CRUSIUS. — Noologie. i 100. CUDWORT. — Hilozoism.
: 101. CUVIER. — Instinct.
D
102.	D’ALAMBERT. — Ontologie.
103.	DALTON. — Atom, Daltonism.
104.	DARWIN. — Adaptare, Altruism, Creaţie, Darwinism, Eliminare, Evoluţionism biologic, Ge~ muie, Generaţie spontană, Omul, Pangeneză, Selecţiune, Transfcr-mism.
105.	DASTRE. — Vieaţa.
106.	DECHAMBRE. — Ereditatea.
107.	DECROLY. — Pedotehnie
108.	DEMOCRIT. — Ataraxie, Atom
Hilozoism, Ideea, Realism, Scepticism, Spiritualism-Materialism.
1 109. DESCARTES. — Adventice Idei, Cartesianism, Cauză, Cogito ergo sum, Creaţie, Criteriul adevărului, Dinamism-Mecanism, Dog-tism, Dumnezeu, Durata, Eul, Factice Idei Filosofie, Idealism, Idee, îndoială, îndoiala Metodică, Infinit, înnăscut, Intelectualism, Intuiţia, Judecată, Lumina Naturală, Mecanism, Moral, Ne-
2
Dezeuze
Floureans
cesar, Obiect, Obiectiv, Ontologie, Pasiune, Percepţie, Per-cepţionism, Practic, Raţionalism, Raţiunea, Realism, Scepticism-Dogmatism raţionalist, Scepticism, Sensaţie, Simţuri, Spiritua-lism-Materialism, Suflet.
110.	DEZEUZE. — Reflex.
111.	DIDEROT. — Etica.
112.	DIOGENE. — Scepticism.
113.	DIONISIE AREOPAGITUL. — Sentiment Intuiţionism.
114.	DONTCHEF. — Reflex.
115.	DRIESCH. — Psihoid.
116.	DUBOIS Dr. — Altruism, Neurastenie, Nevroză, Omul.
j 117. DUBOIS REYMOND. — Igno-! rabimus.
118.	DUGAS. — Asceza.
119.	DUHAMEL. — Reducere, Sin-tezâ.
120.	DUMAS. — Psihologie Patologica, Psihoză, Sensaţie.
121.	DURÂND. — Serie.
122.	DURKHEIM. — Abstracţie, Clan, Conştiinţa Socialâ, Gân-
:	direa	Socialâ,	Individualitate Psi-
| hicâ, Moral, Pedagogie, Preno-ţiuni, Regresiune, Religie, Sacru.. Social, Societate, Sociocentrism, Solidaritate, Tabu.
123.	DUUS SCOT. — Eceitate.
124.	DWELSHAUVERS. —Processus
125.	ECLECTICI (Filosofi). — Eclec- | 135. EPICTET. — Stoicism.
tism.	136. EPICUR. — Atom, Dogmatism,
126.	EGGER. — Endofazie.	|	Filosofie, Hilozoism, Plâcere, Re-
127.	EIMAR. — Ortogenezâ.	|	lativism, Scepticism-Dogmatism
128.	EINŞTEIN.	— Relativism,	empiric,	Scolastica,	Sensualism,
Timpul.	!	Spiritualism-Materialism, Suve-
129.	EISLER. —	Specificaţie.	ran, Tip,	Univers, Utilitarism.
130.	EMERSON. —	Transcendenta-	î	137.	ERASMUS.	— Scepticism,
lism.	,	138.	ERDMANN.	— Monadâ, Pan-
131.	EMPEDOCLE. — Hilozoism, ; logism.
Quintesenţâ, Realism, Scepticism, 1 139. ESPINAS. — Organicism, So-Spiritualism-Materialism.	1	cietate.
132.	EMPIRICUS SEXTUS.	—	Em-	j	140.	ESQUIROL.	— Monomanie,
piric, Scepticism.	j	141.	EUCKEN. — Activism, Con-
133.	ENFANTIN.	— Socialism.	templaţie, Monism,	Noologie,
134.	ENGELS. — Colectivism, Co- !	Persoanâ.
munism, Materialism Istoric, Sc- 142. EUCLIDE. — Geometrie, Me-cialism.	,	tageometrie, Postulat.
F
143.	FECHNER. — Legea Fechner-Weber, Legea Weber, Psihofizicâ, Sensaţie, Spiritualismul Substanţei.
144.	FENELON. — Amor Pur, Raţiunea.
145.	FERRERO. — Simbol.
146.	FEURBACH. — Scepticism-Po-zitivism.
147.	FICHTE. — Eul, Filosofie, I-
dealism, Ideaţie, Intuiţie, Mora-ralism, Raţionalism, Raţiunea, Realism, Realism-Idealism, Romantism, Scepticism-Dogmatism raţionalist, Spiritualism, Tezâ.
148.	FILON. — Sentiment. Sentim.-Intuiţionism.
149.	FLAMMARION. — Spiritism.
150.	FLOUREANS. — Darwinism.
Flournoy	—	19	—	Hermes
151.	FLOURNOY. — Panpsihism, Parapsihic, Sinopsie.
152.	FONSEGRIVE. — Amoralism.
153.	FOUILLÉE. — Amoralism, Dialectică, Evoluţionism, Idee, Intensitate, Libertate, Sinergie.
154.	FOURIER. — Atracţiune, Co-
lectivism, Socialism.
155.	FRANK. — Comunism, Raţionalism Neopozitivist, Realism-Fe-j nomenism.
| 156. FREUD. — Altruism, Complex.
Freudism, Libido, Psihanaliza, Re-j fulare, Sublimare.
G
157.	GALILEU. — Geocentrism, Heliocentric, Relativism.
158.	GALL. — Frenologie, Localizări cerebrale.
159.	GALTON. — Grafica Metodă.
160.	GASSENDI. — Moleculă, Spi-ritualism-Materialism.
161.	GAUS. — Grafica Metoda.
162.	GEOFROY St. Hilaire. — Mediu, Ontogeneză, Teratologie.
163.	GIDE M. — Mobilism.
164.	GIOBERTI. — Ontologism.
165.	GNOSTICI (Filosofi). — Demiurg, Pneumatolcgie.
166.	GOBLOT. — Lege, Memoria, Misticism, Raţionalism, Scepti-cism-Dogmatism raţionalist, Speţa.
167.	GOCLENIUS — Critica, Nominalism, Polisilogism, Psihologie, Sorit.
j 168. GODWIN. — Socialism.
' 169. GOETHE. — Supraom.
j 170. GORGIAS. — Scepticism.
| 171. GREEN. — Raţionalism Neo-idealist, Realism-Idealism.
■	172. GUYAU. — Amoral.
H
173.	HADAMARD. — Reciproca.
174.	HAECKEL. —• Arhigonia, Coin-cidenţa Antitezelor, Creaţie, Darwinism, Disteleologie, Generaţie spontana, Monera, Omul, Ontogeneză, Spiritualism-Materialism, Teratologie.
175.	HAMELIN. — Raţionalism pozitivist, Realism-Idealism, Relaţie, Scepticism-Dogmatism raţionalist, Simplu, Sinteza.
176.	HAMILTON. — Cantificarea
Predicatului, Cauza,	Definiţia,
Fenomenologie, Filosofie, Incon-diţionat, Inconsevabil, Logică, Massă, Negativ, Nihilism, Noolo-gie, Parti-Parţiala judecata, Per-cepţionism, Prezentaţionism, Realism, Redintegrare, Secundar.
177.	HARTMAN. — Inconştientul, Realism.
178.	HARVEY. — Ontogeneză.
179. HAŞDEU. — Eul, Spiritism. Spiritologie, Supraom.
180.	HELMHOLTZ. — Energie, Număr.
181.	HELVEŢIUS. — Spiritualism-Materialism.
182.	HEGEL. — Absolut, Dialectica, Dumnezeu, Fenomenologie, Filosofie, Idealism, Ideaţie, Intelectualism, Intuiţie, Logică, Materialism Istoric, Monism, Pan-logism, Raţional, Raţionalism, Raţiunea, Realism, Scepticism-Dogmatism raţionalist, Sindicalism, Sinteză, Socialism, Spiritualism.
183.	HERACLIT. — Hilozoism, Realism, Scepticism, Spiritualism-Materialism.
184.	HERBART. — Apercepţie, Dinamică, Filosofie, Integrare, Intelectualism, Pluralism, Sentiment Spiritualism.
185.	HERDER. — Supraom.
186.	HERMES TRISMEGITUL. — Ermetism.
Herodot	—	20 —	_________Kant
187.	HERODOT. — Filosofie,	Ma-	dicta Publica, Virtute.
gie.	195. HOLBACH. — Panteism, Spiri-
188.	HERSCHEL. — Reziduri Metoda, tualism-Materialism.
Variaţii Concomitente Metodă. 196. HORVICZ. — Sentiment.
189.	HEYMANS. — Temperament. ! 197. HOWISON. — Raţionalism
190.	HILAIRE	Geofroy St. —	Me*	Neoidealist, Realism-Idealism.
diu, Ontogenezâ, Teratoiogie. 198. HUBERT. — Timpul.
191.	HIPOCRAT. — Coleric, Fleg- , 199. HUET. — Scepticism,
matic, Melancolia, Sanguin, Tem- 200. HUME. -- Asociaţia, Impresie, perament.	Pozitivism, Raţionalism metodo-
192.	HITZIG.	Evoluţionism	Bio-	logic, Realism-Fenomenism, Scep-
logic.	ticism, Sensualism, Spiritualism-
193.	HOBBES. — Dreptul, Nomina- Fenomenism.
lism,M Spiritualism-Materialism. 201. HUSSERL. — Filosofie, Rea-
194.	HOFFDING — Misticism, Re- j lism.
dintegrare,	Spaţiu, Utopie,	Vin- ! 202. HUXLEY. — Agnosticism.
I
203. ION EVANGHELISTUL. — Lu- ! 204. IHERING. — Dreptul, mină Nouă, Vieaţa.	|
J
205.	JACOB. — Solidaritate.	!	209. JASPERS. — Filosofie.
206.	JACQUES A. — Sensibilitate. ! 210. JASTROW. — Oniric.
207.	JAMES W. — Dinamogenezâ, j 211. JENNINGS. — Tropism. Memorie, Percepţionism, Plura- | 212. JERUSALEM. — Logica, lism, Pragmatism, Radicalism, j 213. JEVONS. — Logica. Raţionalism Pragmatic, Realism, ; 214. JOEL. — Filosofie. Scepticism-Pragmatism, Spaţiu, j 215. JOUFFROY. — Filosofie, Idee.
208.	JANET P. — Alienaţie, Amne- i Reflexiune, Spiritualism-Materia-zie, Automatic, Automatism, De- | lism.
sagregare Mintala, Despersona- ' 216. JUNG. — Extrovertit, Tempe-lizare, Extaz, Monoideism, Ne- j rament.
vrozâ, Obsesie, Psihic, Remuş- ! 217. JUSTiNIAN. — Justiţie, Obli-
care, Scrupul, Simţuri, Somnam- | gaţiune.
bulism, Sugestivitate.	!	218. JWANOWSKI. — Spaţiul.
K
219.	KANT. — Afirmative Judecaşi, Amfibologie, Analitică Transcendentală, Analogia, Antinomie, Antiteză, Antropologie, Apercepţie, Apodictic, Aposterioric, Aprioric, Asertorică Judecată, Auto-mie, Axiomă, Calitate, Canonum, Cantitate, Caracter, Cauzalitate, !
Cinematica, Cognoscibil, Condiţie, Contradicţie, Principiu, Critica Raţiunii, Criticism, Deism, Dialectică, Dogmatism, Dreptul Dumnezeu, Elementară Logica, Eotonomie, Estetică, Eudemonism, Eul, Extensiv, Fatum, Fenomen, Filodoxie, Filosofie, Formă-Fond,
Kant	—	21	—	Locke
Forţa, Hüozcism, Idealism, Identitate Principiu, Imanent, Imortali-tate, Imperativ, Incondiţionat, Indefinit, Inerent, înnăscut, Intuiţie, Ipotetice Judecaţi, Judecată, Justiţie, Legalitate, Lege, Limitative Judecaţi, Logică, Lucru, Maxima, Memorizare, Metodologie, Mode- , litate, Natural, Neant, Necesi- ' tate, Noologie, Număr, Numen, Obiectiv, Opiniune, Organum, Paralogism, Particular, Pasiune; Patologie, Persoană, Pluralism, Pneumatologie, Posibilitate, Pos-
nea Pura, Realism, Realitatea, Reciprocitatea, Reflexiune, Relativism, Reproducerea, Respect, Rigorism, Scepticism-Dogmatism raţionalist, Scepticism-Criticism, Scepticism-Pozitivism, Schema, Sensibilitate, Sensualism, Sinteză, Solipsism, Spaţiul, Specificaţie, Spiritualism, Subiect, Sublim, Subrepţiune, Suflet, Suveran, Timp, Totalitate, Transcendent, Transcendentalism, Virtute.
220.	KEINES. — Logică.
221.	KRAEPELIN. — Paranoia.
tulat, Practic, Predicabil, Primat. Principiu, Prolegomene, Prope denticâ, Protensiv, Prudenţa, Pur, Quanta, Radical, Raţionalism, Raţiunea, Raţiunea Practica, Raţ.u-
222.	KROPOTKIN. — Bolşe/ism, Ni-! hilism.
223.	KRAUSE Chv. — Panenteism.
224.	KÜLPE. — Logică.
L
225.	LAAS. — Vindincta Publica. !
226.	LABIROLA. — Sindicalism.
227.	LACHELIER. — Logică, Psihologie.	|
228.	LALANDE. — Dis..., Gnoseo- ! logie, Logică, Ontologie, Princi- \ piu, Psihic, Raţionalism, Raţio- j nament, Scepticism Dogmatism raţionalist, Sensaţie, Sinultane -tate, Societate, Spaţiu, Ştiinţă. Vanitate.
229.	LALO. — Pseudoestetică. j
230.	LAMARK. — Darwinism, Ere-ditate, Evoluţionism Biologic, Ge- j neraţie spontană, Lamarkism, O-mul, Transformism, Vieaţa.
231.	LAMBERT. — Organum.
232.	LAMENNAIS. — Scepticism, j
Tradiţionalism.	\
233.	LANGE. — Raţionalism pozi- j
tivist, Realism-Fenomenism.	j
234.	LANKESTER. — Binomie.	j
235.	LAVELEY. — Clan.
236.	LAVOISIER. — Atom, Princi- j
piu.	!
237.	LEIBNITZ. — Anagogic, Aper- | cepţie, Armonie Prestabilită, Ci- \ nematică, Consecutiv, Dinamism- 1 Mecanism, Dogmatism, Dumne- , zeu, Esoterism Fulguraţie, Idea- i
lism, înnăscut, Intelectualism* Intuiţia, Lumină Naturală, Maximă, Mecanism, Microcosmos^, Monadă, Necesitate, Omnipotenţă, Optimism, Ostensiv*, Panlo-gism, Paralelism, Percepţie, Persoană, Pneumatologie, Pozitiv, Practic, Predestinare, Principiile Raţiunii, Psihtacism, Putere, Ra-ţionabil, Raţionalism, Raţiune. Suficientă, Realism-Idealism, Reflexiune, Societate, Spiritualism-Materialism, Suflet, Teodiceea, Timpul, Transcendent, Truism, Universalism.
238.	LENIN. — Bolşevism, Colectivism.
239.	LEROUX. — Socialism.
240.	LEUCIP. — Atom, Hilozoism, Spiritualism-Materialism.
241.	LI ARD. — Definiţie, Logica, Mecanism, Parti-Parţială Judecată, Parti-Totală, Relativ.
242.	LIPPS. — Filosofie, Logică.
243.	LITTRE. — Altruism, Simplism.
244.	LOCKE J. — Asociaţia, Dogmatism, Empirism, Filosofie, I-dee, Maximă, Primară, Raţionalism Parţial, Realism, Reflexiune, Scepticism-Dogmatism empiric,
Loeb	—	22	—	Munsterberg
Semantica, Sensualism, Tabula 249. LOTZE. —* Filosofie, Locali-Rasa.	zâri Cerebrale, Pluralism, Spiri-
245.	LOEE. — Tropism.	tualism.
246.	LOISY A. — Monoteism.	250.	LUCA EVANGHELISTUL. —
247! LOMBROSC. — Criminologie, Vieaţa.
Imbecilitatea, Localizări Cere- 251. LUCRETIUS. — Clinamen, Ra-brale, Spiritism.	ţiunea, Relativism, Religie, Spi-
248. LORENZ. — Generaţie.	ritualism-Materialism, Timpul.
HI
252.	MABLY. — Socialism.
253.	MACH. — Raţionalism pozitivist, Realism-Fenomenism, Seep-ticism-Pozitivism, Spaţiu.
254.	MAINE DE BIRAN. — Obiceiu, Realism, Reminiscenţa, Spiritualism, Vieaţa.
255.	MAIORESCU. — Batolog e Logica, Noţiune, Verbalism.
256.	MALAPERT. - Logica, Pasiune.
257.	MALEBRANCHE. — Antropologie, Dogmatism, Idealism, Infinit, Justificare, Ocazionalism, Panenteism, Polimatie, Premoţie Fizica, Providenţa, Raţionalism, Raţiunea, Realism-Idealism, Scep-ticism-Dogmatism raţionalist, Supranatural, Viziune.
258.	MANICHEUS. — Manicheism.
259.	MARC AURELIU. — Stoicism.
260.	MARILLIER. — Telepatie.
261.	MARINESCU Dr. — Neurologie.
262.	MARTINEZ. — Iluminism.
263.	MARX K. — Bolşevism, Capital, Colectivism, Comunism, I-dealism, Ideologie, Marxism, Materialism Istoric, Sindica’ism, Socialism, Suprastructura.
264.	MATEI EVANGHELISTUL, — Vieaţa.
265.	MATISSE. — Raţionalism dialectic, Realism-Idealism.
266.	MAXWELL. — Psihic.
267.	MECKEL. — Ontogenezâ.
268.	MENDEL. — Ereditatea.
269.	MENTR£ F. — Logica, Reac-tiune.
270.	MENTRE M. — Noologie.
271.	MEYER. — Palingenezie, Per-durabilitate.
272.	MIHĂLCESCU I. — Religie.
: 273. MILHAUD. — Număr.
274.	MILL J. ST. — Asociaţie, Cauză, Coherent, Concomitente Variaţii Metodă, Concordanţă Metodă, Contiguitate, Contra-proba, Denotaţie, Diferenţei Metoda, Dogmatism, Drept, Etolo-gie, Experimentul, Inconsevabil, Inferenţă, Logica, Percepţionism.
; Plăcere, Pozitivism, Psihologie Individuală, Radicalism, Raţionalism pozitivist, Realism-Fenome-
| nism, Relativism, Reziduri Metodă, Scepticism-Pozitivism, Sen
| sualism, Spaţiu, Spiritualism-Fe-nomenism raţionalist, Tabelele lui Bacon, Variaţii Concomit.
275.	MILL ST. — Radicalism, Raţionalism Pozitivist, Realism-Fe-
i nomenism, Utilitarism.
; 276. MONTAIGNE. — Scepticism, Stoicism.
: 277. MONTESQUIEU. — Virtute.
278.	MORELLY. — Socialism.
279.	MORGAN. — Logică, Parcimonie.
1 280. MORUS T. — Comunism, Socialism, Utopie.
! 281. MOTRU R. — Aserţiune, Conştiinţa Socială, Energetism, Gândirea Socială, Inconştientul, Individualitatea Psihică, Misticism, Monism, Personalism energetic, Vocaţie.
282.	MULLER J. — Energie, Sen-saţie.
283.	MULLER M. — Monoteism, Religie.
284.	MUNSTERBERG. — Patopsiho-logie.
Nâgeli	—	23	—	Puffendorf
N
285.	NAGELI. — Vieaţa.	■	289. NIETZSCHE. — Imoralism, Per-
286.	NELSON. — Logica.	spectivism,	Scepticism-Antiinte-
287.	NEOPLATONICIENI (Filosofi). lectualism, Spiritism, Spiritualism,
—	Categorii.	Supraom,	Violenţa.
288.	NEWTON. — Atracţie, Gravi- ; 290. NISSL. — Evoluţionism Ei flotate, Mediu, Relativism, Timpul. I gic, Selacţiune.
O
291.	OBERWEG. — Logică.
292.	OCCAM. — Sensualism.
293.	OSSIP-LOURIÉ. — Verbalism.
294.	OSTWALD. — Energetism, Monism, Prototeză, Psihografie.
295.	OWEN. — Colectivism, Socialism.
P
296.	PARHON Dr. — Neurologie.
297.	PARMENIDE. — Realism.
298.	PARODI, — Ordine.
299.	PASCAL. — Drept, Mister, Neant, Obiect, Pariul lui Pascal, Principiu, Progres, Scepticism.
300.	PASQALIS. — Iluminism.
301.	PASTEUR. — Generaţie spontană.
302.	PATRISTICI (Filosofi). — Filosofie, Processus.
303.	PAVLOV. — Reflex.
304.	PAUL S. — Endofazie, Gnoză.
305.	PAULHAN. — Inhibiţie, Paralelism, Stil,
306.	PAULSEN. — Dumnezeu.
307.	PEIRCE. — Pragmatism.
308.	PELLAT. — Reversibil.
309.	PIERON. — Receptivitate.
310.	PITAGORA. — Armonie, Filosofie, Matematică.
311.	PYRRHEU. — Scepticism.
312.	PYRRHON. — Adiforie.
313.	PLANCK. — Quanta.
314.	PLATON. — Absolut, Academie, Caverna, Comunism, Demiurg, Dialectică, Dogmatism, Dumnezeu, Expiaţie, Filosofie, Gnosticism, Idee, Maiotică, Ma-
tematică, Mitologie, Monadă, Numen, Opinie, Raţionalism, Realism, Realism-Idealism, Reminiscenţă, Scepticism-Dogmatism raţionalist, Scolastica, Sensualism. Socialism, Sofist, Spiritualism, Suflet, Suveran, Temperanţă, Tip, Utopie, Virtute.
315.	PLINIU. — Generaţie spontană.
316.	PLOTIN. — Filosofie, Hipos-tază, Sentiment, Sentiment-Intui-ţionism, Spiritualism, Unitate.
317.	POINCARÉ. — Intuiţie, Logică, Quanta, Recurenţă, Timpul.
318.	PORT-ROYAL (Filosofii). — Logică.
! 319. POSESCU AL. — Realism.
320.	POWEL. — Clan.
321.	PRAT. — Escatologie.
: 322. PREYER. — Catalepsie.
323.	PROTAGORAS. — Scepticism.
324.	PROUDHON. — Anarhie, Sindicalism.
325.	PTOLOMEU. — Geocentric, Heliocentric.
326.	PUFFENDORF. — Dreptul.
Rabelais
— 24 -
Schopenhauer
327.	RABELA1S. — Scepticism.
328.	RABINDRANATH T. — Budism.
329.	RAFFAULT. — Conştiinţa socială.
330.	RAMON Y. CAJAL. — Neurologie.
331.	RAUH F. — Polirealism.
332.	RAUZOLI. — Misticism, Spaţiu.
333.	RAVAISON. — Instinct, Spi-ritualism-Materialism.
334.	REICHENBAUCH. — Raţionalism Neopozitivist, Realism-Idealism.
335.	REID TH. — Filosofie, Spiri-tuaîism-Materialist.
336.	REINACH. — Religie, Scrupul, Tabu.
337.	RENAN C. — Naţiune, Ontologie, Onus Probandi, Piuto-craţie, Pozitivism, Scepticism-Pc-zitivism, Sincretism.
338.	RENOUVIER. — Alternativa. Categorii, Credinţă, Criticism, Escatologic, Fenomenism, Număr Personalism, Pluralism, Raţionalism Fenomenologic, Substanţiali sm.
j 339. REY A. — Mecanism, j 340. RIBOT. — Atenţia, Ereditate. Idiotism Moral Impulsiune, Inconştientul. Justificare, Localizare, Logică, Memoria, Motor, Pasiune, Personalitate, Progres. Regresiune, Sensibilitate, Sentiment, Simbolism, Simpatie, Sinergie, Sublim, Temperament. Transferi.
341. RICARDO. — Socialism.
: 342. RICHET. — Metapsihică, Spiritism.
: 343. ROBIN L. — Simplu.
; 344. ROCHEFOUCAULD.— Altruism, j 345. RODBERTUS. — Socialism.
! 346. ROGUES. — Schizofrenie.
1 347. ROMANES. — Instinct, j 348. ROMBERG. — Ecoulalie. j 349. ROSCELIN. — Sensualism.
! 350. ROSSOLINO. — Profil Psiho-I logic.
351.	ROUSSEAU. — Conştiinţa Socială, Dreptul, Egalitate, Natural, Natural Drept, Religie.
352.	ROY LE. — Miracol, Nominalism, Utopie.
i 353. ROYCE. — Raţionalism Nec-idealist, Realism-Idealism.
S
354.	SAINT-HILAIRE G. — Terato-iogie.
355.	SAKYIA MUNI. — Budism.
356.	SAISSET. — Eclectism, Scepticism.
357.	SCAEFFE. — Organicism.
358.	SCEPTICI (Filosoii). — Ataraxie, Dialelă.
359.	SCHELING. — Coincidenţa Antitezelor, Filosofie, Idealism, I-dentic, Raţionalism, Raţiunea, Realism, Realism-Idealism, Romantism, Scepticism-Dogmatism raţionalist, Spiritualism.
360.	SCHILLER F. C. S. — Scepti-cism-Pragmatism, Umanism.
361.	SCHLEGEL. — Romantism.
362.	SCHLEIERMACHER. — Romar-tism.
363.	SCHLICK. — Realism-Fenome-nism.
364.	SCHOPENHAUER. — Absolut, Abstracţie, Afectivitate, Cauzalitate, Cogito ergo sum Dumnezeu, Filosofie, Idealism, Intuiţie, Lumea ca Voinţă şi Reprezentare, Misticism, Necesar, Nirvana, Obiect, Obiectivare, O-mogen, Panteism, Pantelism, Per-cepţionism. Pesimism, Predicc-bil, Primat, Principiile Raţiunii, Quietiv, Rădăcină, Raţionalism,
Schure Ed.	~	25
Raţiunea, Raţiunea Suficienta, i Realism, Religie, Romantism, Sen- j timent, Spiritualism, Suflet, Su- | veran, Vieaţa, Voinţa, Volun- ' ţarism.	'
365.	SCHURE ED. — Esoterism, '
Teosofie.	!
366.	SCOLASTICĂ. (Filos.)* — Dia- i
lectică, Filosofic, Predicabil, Uni- j versalia.	i
367.	SEAILLES. — Stil	j
368.	SEMON. ~ Mnemo.	j
369.	SENECA. — Beatitudine, S'xi- '
cism.	j
370.	SERRES. — Ontogenezâ.	;
371.	SIMON S. — Idiot, Imbecilitate, Socialism.
372.	SIGWART. — Negativ.
373.	SMITH A. — Altruism, Clan, ! Diviziunea Muncii, Simpatie.
374.	SCCRATE. — Cunoaşterea, Demiurg, Dialectică, Filosofie, Jus-. tiţie, Maioticâ, Omul, Raţionalism, Realism, Scepticism-Dog-matism raţionalist, Sensualism, Spiritualism, Suveran, Virtutea.
375.	SOFIŞTI (Filosofii) — Cazuistică.
376.	SOLLIER. — Autoscopie, Imbecilitate.	j
377.	SOLON. — Gnomica.
378.	SOREL. — Sindicalism, Utc- ' pie, Violenţa,
379.	SPENCER. — Asociaţie. Crea-: ţie, Diferenţiere, Dinamică, Dum- . nezeu, Energie, Evoluţionism, E-
Treviranus
voluţionism Biologic, Fenome-nism, Filosofie, Inconsevabil, Instinct. Integrare, Memorie, Organicism, Percepţionism, Pozitivism, Raţionalism Transfigurat, Reacţiune, Realism, Religie, Scep-ticism-Pozitivism, Scepticism-Agnosticism, Sensaţie, Sensualism, Simbolism, Spiritualism-Agnosti-cism, Transformism-Evoluţionism Univers.
380.	SPINOZA. — Acosmism, Afectivitate, Amor Pur, Beatitudine, Cauza, Dogmatism, Infinit, Intelectualism, Necesar, Optimism, Panenteism, Panteism, Paralelism, Percepţie, Raţionalism, Raţiunea, Scepticism-Dogmatism raţionalist, Spiritualism, SufUt.
331.	ST AH. — Animism.
382.	STALIN. — Bolşevism.
383.	STENDHAL. — Egotism.
384.	STERN W. — Psihognozi?, Psihologie Individuala, Sensaţie, Transducţie.
385.	STEWART. — Filosofie.
386.	STOICI (Filosofii). — Ataraxie, Beatitudine, Categorii, Criteriul Adevărului, Dogmatism, Filosofie, Hilozoism, Idiot Optimism, Palingenezie, Panteism, Persoana, Scepticism-Dogmatism empiric, Sensualism.
387.	STRADA. — Oraanum.
388.	SULLY J. — Transiert.
389.	SWEDENBORG. — Iluminism.
T
390.	TAINE. — Pozitivism, Raţiunea, Reductor, Scepticism-Pozitivism.
391.	TARDE. — Mediu, Mod, Obi-ceiu, Opoziţie, Societate. Tradiţie.
392.	TAYLOR. — Religie.
393.	TECGONIS. — Gnomică.
394.	TERTULIAN. — Absurd, Hilozoism, Spiritualism-Materialism
395.	THALES. — Hilozoism, Spiri-tualism-Materialism.
396.	THOMSON. — Socialism.
397.	THORNDIKE. — Mod.
i	398. TRACY. — Filosofie.
399.	TREVIRANUS. — Biologie.
Vandervelde
— 26 -
V
400.	VANDERVELDE. — Colect:-	rialism.
vism, Evoluţionism.	404.	VOLTAIRE.— Dumnezeu, Seep-
401.	VASCHIDE. — Visul.	ticism.
402.	VIALLETON. — Darwinism. 405. VRIES. — Evoluţio::ism Biolc-
403.	VOGT. — Spiritualism-Mate-	gic, Mutaţionism,	Selecţiune.
406. ZENCN. — Filosofie, Scepti- veran, Tip.
cisrr,-Dogmatism empiric, Scolas- 4Q7 ZIEGLER. — Sentiment.
tică, Sensualism, Stoicism, Su-
408.	XENOCRAT. — Filosofie. ; 410. XENOPOL. — Istoria Popoa-
409.	XENOFAN. — Scepticism.	relor.
w
411.	WAGNER. — Spiritualism-Ma- ( terialism.
412.	WALLACE. — Omul.
413.	WEBER. — Fechner Lege, Psi-hofizicâ, Raţionalism Dialectic, Realism-Idealism, Sensaţie.
414.	WEISMANN. — Ereditate, E- ; voluţionism Biologic. Plasma ger- j minativâ, Preformaţie, Soma. |
415.	WHEWELL. — Reziduri.	!
416.	WOLF. — Dogmatism, Filosc- j fie, Intelectualism, Monism, Piu- !
ralism, Psihologie, Psihologie Raţională, Scepticism-Dogmatism raţionalist.
417.	WUNDT. — Apagogic, Aper-cepţie, Asociaţie, Atenţie, Etolc-gie, Filosofie, Individualitate Psihică, Localizări cerebrale, Lc-gică, Normă, Psihologie Individuală, Raţionalism, Realism, Respect, Sensaţie, Sentiment, Sinteză Creatoare, Spiritualism, Sugestivitate, Voinţa, Voluntarism.
Vandervelde
— 26 -
V
400.	VANDERVELDE. — Colect:-	rialism.
vism, Evolutionism.	404.	VOLTAIRE.— Dumnezeu, Scep-
401.	VASCHIDE. — Visul.	ticism.
402.	VIALLETON. — Darwinism. 405. VRIES. — Evoluţio::ism Biolc-
403.	VOGT. — Spiritualism-Mate-	gic, Mutaţionism,	Selecţiune.
406. ZENCN. — Filosofie, Scepti- veran, Tip.
cisrr,-Dogmatism empiric, Scolas- 4Q7 ZIEGLER. — Sentiment.
ticâ, Sensualism, Stoicism, Su-
408.	XENOCRAT. — Filosofie. ; 410. XENOPOL. — Istoria Popoa-
409.	XENOFAN. — Scepticism.	relor.
w
411.	WAGNER. — Spiritualism-Ma- ( terialism.
412.	WALLACE. — Omul.
413.	WEBER. — Fechner Lege, Psi-hofizicâ, Raţionalism Dialectic, Realism-Idealism, Sensaţie.
414.	WEISMANN. — Ereditate, E- ; voluţionism Biologic. Plasma ger- j minativâ, Preformaţie, Soma. |
415.	WHEWELL. — Reziduri.	!
416.	WOLF. — Dogmatism, Filosc- j fie, Intelectualism, Monism, Piu- !
ralism, Psihologie, Psihologie Raţională, Scepticism-Dogmatism raţionalist.
417.	WUNDT. — Apagogic, Aper-cepţie, Asociaţie, Atenţie, Etolc-gie, Filosofie, Individualitate Psihică, Localizări cerebrale, Lc-gică, Normă, Psihologie Individuală, Raţionalism, Realism, Respect, Sensaţie, Sentiment, Sinteză Creatoare, Spiritualism, Sugestivitate, Voinţa, Voluntarism.
Al treilea I N O I C E aliabetic
cuprinzând 1 ILOSOI II STRĂINI publicaţi în Antologia Filosofică, editata de Casa Şcoalelor, cărora Ie expunem succint răspunsurile (Teoriile) ce au formulat asupra permanentelor întrebări (Probleme Filosofice) despre: Lnivers — Om — Dumnezeu.
TABLOU SINOPTIC AL PROBLEMELOR Şl TEORIILOR FILOSOFICE
I
Prob. COSMOLOGICA
(Universului)
A.	Prob Ontologică (Origina şi Natura)
B.	Prok. Finalistă (Ordinea şi Scopul)
C.	Prob. Creaţionislă
J a. Materialismul Monist w b. Spiritualismul »
| c. Dualismul Psiho-Fizic
J a. Mecanicismul | b, Evoluţionismul
a.	Ateismul
b.	Teismul
Deismul
Panteismul
II
Prob. CUNOAŞTERII
(Epistemologică)
A. Prob. Ontologică (Origina şi Natura)
D. Prob. Valoarei (Adevărului)
a.	Empirismul Monist
b.	Raţionalismul »
c.	Intuiţionismul »
. b. Ouali;ni«l Km|>iro-Kîi|ioiialist
[ a. Realismul Dogmatic b Criticismul Fenomenist c- Pragmatismul
d.	Scepticismul
- 29 —
111
Prob, MORALA
(Binelui)
IV
Prob. RELIGIOASĂ
(Om şi Dumnezeu)
A.	Prob. Ontologică (Origina şi Natura)
B.	Proh. Finalistă (Înfăptuirea ca scop)
C.	Proh. Obiectivului
(Conduitei)
D.	Prob. Valoarei
(Binelui)
a.	Inlelecîua-I Naţionalist
lisiliul jEmpirist
b.	Intuijio- (intelectual nismul ^Afectiv
c.	Revelationismul Mistic
a.	Formalismul Obiectiv >i Imperativ
b.	Utilitarismul! Monism
Subiectiv | Uudaimoniit
c.	Pragmatismul reuţitoi iu u«iţţ
{a. Egoismul
b.	Altruismul
| a. Pozitivismul Realist \ b Optimismul Idealist I c. Pesimismul Sceptic
E. Prob. Responsabilităţi
"{£
a.	Liberul Albitru Determinismul Fatalismul
a.	Ateismul
b.	Teismul
V
Preb. SOCIOLOGICĂ
| a. Individualism | b. Socialism
MEMENTO Vezi în Dicţionarul de faţă toţi aceşti TERMENI, iar în cel de al doilea Indice, vezi Termenii de sub fiecare NUME DE FILOSOF pentru o fi cercetaţi în Dicţionar.
1.	ARISTOTEL Filosof grec (384—322 în. Ch.).
A.	In Prob. Cosmologica. Afirmă că Universul este alcătuit ca Fond, din Materie şi Spirit, cu Forme ierarhizate în vederea realizării unei Ordine finale (teologica). Spiritul este un „act“ al corpului material (entelechie), ierarhizat inferior în vieaţa plantelor, ca suflet vegetativ, apoi în vieaţa animalelor, ca suflet sensorial şi ierarhizat superior în vieaţa omului, ca suflet raţional.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirma ca sufletul este gol de con-
- 30 -
ţinut la naşterea omului (tabula rasa), dar se umple de conţinut prin experienţa trăirii, formându-se astfel „intelectul pasiv“, variabil
—	deosebit de „intelectul activ“, ce este permanent, nemuritor şi comun cu sufletul Zeilor. Cunoaşterea dobândita despre Univers» este reală, fiindcă Realitatea este o stare de fapt, a formelor individuale şi dela aceste forme individuale, gândirea prin Inducţie se ridică la Judecăţi Universale, ca apoi, să se coboare prin Deducţia Silogistică la verificarea adevărului formelor de gândire, la adevărata lor natură. Silogismul este instrumentul ştiinţei. Prin acest metod se cunoaşte Substanţa realităţilor individuale, pentru ca de aci prin Metafizică să se ajungă la studiul Cauzelor prime, ultime şi generale, ale substanţelor individuale, al căror prototip este Dumnezeu, ,,primul motor“, a tot ceea ce există, se mişcă şi gândeşte. Această cunoaştere a formelor substanţei şi a cauzelor ei prime, ca realitate se obţine prin Raţiune şi Simţuri.
C.	In Prob. Morală. Afirmă Intelectualismul empiro-raţionalist prin practicarea Binelui, pentru ajungerea la fericirea participării cu Perfecţiunea Divină.
D.	In Prob. Sociologica. Caracterizează omul ca „fiinţă socială (zoon politikon) şi afirmă ca fundamente ale societăţii: familia şi proprietatea.
2.	AUGUSTIN Sfântul Filosof creştin (354—430),
A.	In Prob. Cosmologica. Afirmă Creaţionismul. Dumnezeu este realitatea primă şi ultimă. El a creat Universul din „nimic“, nu din Fiinţa Sa, care este în eternitate, în afară de timp, permanent şi neschimbător. Universul simte în el o continuă intervenţie a lui Dumnezeu; chiar şi Materia are o urmă de divinitate, fiindcă Totul se desvoltă după ordinea fixată. Cea mai desăvârşită creatură a Lumii este Omul, al cărui Suflet este nemuritor, deşi este legat vremelnic de Corp.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Adevărul se află în Dumnezeu. Raţiunea conţine adevăruri eterne, dar se manifestă la om numai ca „imagini“ ale adevărului absolut, transcendent. In Dumnezeu sunt situate raţiunile tuturor existenţelor şi contemplând, direct şi intuitiv, pe Dumnezeu, putem cunoaşte prin înţelepciune aceste existenţe şi „ceva“ din Dumnezeu. Sufletul este alcătuit din trinitatea: inteligenţă, memorie şi voinţă, după cum Dumnezeu este „summa es-sentia“ dintre: Cunoaştere, Fiinţă şi Iubire. Valoarea cunoştinţei este dogmatică.
- 31 -
C.	In Prob. Morala. Binele este însăşi Ordinea Universului, de natura tot transcendentala. Râul este numai o „lipsa a binelui“, creat de libertatea omului şi nu strica Ordinea şi Armonia lumii, deoarece este pedepsit şi învins de Bine, mai târziu sau mai de vreme, ca o ispăşire. Tocmai trecerea dela Râu la Bine face Frumuseţea Divinâ a omului, prin Graţia lui Dumnezeu. Chiar şi pâ-câtoşii cunosc adevârul moral, deşi nu-1 înfâptuesc şi prin aceasta se face dovada naturii transcendentale a Binelui. — Astfel, se afirmâ Binelui: ca originâ şi naturâ, Revelaţionismul Mistic; ca obiectiv, Altruismul; ca valoare, Optimismul Idealist, iar ca responsabilitate, Liberul Arbitru.
D.	In Probi. Sociologică. Istoria popoarelor reflecteazâ Ordinea Divinâ. Aceiaşi luptâ pentru desâvârşire, între Râu şi Bine: „cetatea terestră“ a râului este rând pe rând biruitâ de „cetatea Divină“.
3.	AUREL1U Marcu Filosoful împârat roman (121—180).
Se preocupâ mai mult de latura practicâ a vieţii; de aceea gândirea sa are un caracter de „filosofie practicâ“ şi mai puţin de ,,moralâ filosoficâ“. Totuşi, se desprinde Creaţionismul, ca teorie Cosmoiogicâ şi Raţionalismul, ca teorie a Originii cunoaşterii: o singurâ realitate, un singur Dumnezeu, o singurâ raţiune.
Filosof englez (1561—1626).
A.	In Prob. Morală. Ideea de bazâ este Libertatea Moralâ, ca derivare a naturii raţionale a gândirii omului, consideratâ „geniu al omului“. Raţiunea indicâ omului Datoria de împlinit, care duce prin ea la seninâtatea de a primi loviturile vieţii — şi chiar moartea — ca ceva firesc şi natural, fârâ sâ fim afectaţi, ci cu indiferenţâ (apatheia). Stoicismul acesta nu este Fatalism, fiindcâ afirmâ principiul activ al Datoriei împlinite.
B.	In Prob. Sociologica. Toţi oamenii având o singurâ raţiune a Demnitâţii, sunt egali. Lumea întreagâ este a tuturora, gu-vernatâ de o singurâ Lege: a solidarităţii, prin ajutorarea celor slabi şi acestui scop trebue dedicatâ Datoria şi Munca (Umanismul).
4.	BACON Francis (Verulam).
Filosof englez (1561—1626;.
Se preocupâ în special de problema Cunoaşterii, după ce sintetizează problemele filosofiei la: Om, Natură şi Dumnezeu, pe care
- 32 -
le rezolva prin Observaţie, Experiment şi Raţionament Induct'.v, fârâ spsculaţiuni metafizice, transcendente.
A. In Prob. Cunoaşterii. — Afirmă Dualismul Empiro-Raţiona-list: cunoştinţa este rezultatul colaborârii Raţiunii (intelectului) cu Simţurile (experienţa), şi-i atribue valoare Dogmatica,. întrucât are încredere nemărginită în cunoaştere (Ştiinţa) divizata în: Filosofie, Istorie şi Poezie, dupâ cele trei facultăţi: Intelectul, Memoria şi Imaginaţia, la care reduce Sufletul. — Fixeazâ cauzele Erorilor înglobate în patru categorii de „fantome şi prejudecăţi“ (idoli) şi are marele merit de a fi formulat Metoda Inductiva pentru descoperirea cauzelor fenomenelor, dând norme în alcătuirea Tabelelor de cercetarea acestor cauze. Prin aceasta, răstoarnă Metoda Silogistica a Logicei lui Aristotel, atrăgând însă atenţia asupra erorilor posibile din generalizări pripite prin inducţie.
5.	BERGSON Henri.
Filosof francez (1859—1941).
A.	In Prob. Cosmologica. Afirmă Spiritualismul ca origina a Universului, creat de Dumnezeu. Vieaţa, este expresia elanului vital ce străbate Materia brută. Vieaţa sufleteasca, este o continuă curgere şi numai discontinuitatea atenţiei face ca ea să apară drept „stări sufleteşti distincte între ele“. Deci, Vieaţa în genere, este durata. Sufletul are şi el durată calitativă (nu cantitativă şi spaţială), conservându-se astfel în Inconştient tot trecutul vieţii sufleteşti, care nu părăseşte pe om niciodată, ci îi influenţează permanent gândul, simţirea şi fapta, cu putere de instinct, ce este mai aproape de esenţa vieţii. Elanul vital străbate evoluţia universală.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Inteligenţa la om s’a constituit pentru a fi utilă vieţii şi acţiunii. Cunoştinţa căpătată prin inteligenţă este numai exterioară, deşi vrea să fie interioara, cunoscând vieaţa în adâncimea ei şi chiar gândirea înseşi. Pentru aceasta, prin efort şi străduinţă, inteligenţa „solidificată“ se vrea „topită“ în fluidul elanului vital, din care a derivat şi în care s’a solidificat. Ea vrea să trăiască „â rebours“ propria-i geneză şi la acest scop ajunge prin puterea de simpatie a instinctului, care crează intuiţia — „ca instinct desinteresat, conştient de el însuşi, capabil de a reflecta asupra obiectului său, pe care să-l extindă indefinit“. Această intuiţie o posedă mai valoros artistul, întrucât prin efortul creaţiei se coboară şi trece dincolo de bariera pusă de spaţiu între el şi model, realizând astfel contactul cu înseşi esenţa vieţii şi a existenţii universale. — Bergson, separă deci Filosofic şi Arta de Ştiinţă.
- 33 -
C.	In Prob. Morala. Afirmă aceiaşi cale a intuiţiei de contact cu vieaţa, cu elanul vital, cu efortul creator, pentru realizarea aspiraţiei câtre umanitate, prin solidaritatea indivizilor izolaţi.
D.	In Prob. Sociologica. Sindicalismul îl consideră ca precursor.
6.	BERKELEY George.
Filosof irlandez (1684—1753).
A.	In Prob. Cosmologică. Afirma existenţa unei Substanţe Spirituale, supreme, infinite, atotputernica, atotştiutoare şi atotbine-voitoare, care este Dumnezeu, creatorul sufletelor individuale ca substanţe derivate, indivizibile şi active. Nu exista substanţa de natură materială, întrucât toate „calităţile“ lucrurilor sunt subiective, produse ale sufletului, fără deosebirea ce se face între calităţi „primare“ (întinderea, mişcarea, soliditate) şi calităţi „secundare“ (culoarea, căldura, sunetul, frigul, etc.). — Prin această teorie, se distruge Materialismul şi Ateismul, duşmanii Religiei.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirma că toate cunoştinţele provin din percepţii (experienţă). Nu există „idei generale abstracte“, ci numai cuvinte cu semnificare generală, deoarece lucrurile sunt individuale şi cuvintele sunt simple Semne (numiri) cu menirea de a reprezenta cunoştinţele, alcătuite de intelect în idei, pentru a îndeplini acest rol de exprimare generală, deşi cunoştinţele sunt individuale. — Prin această teorie Nominalistă, care înlătură afirmarea vreunei substanţe ca substrat al lucrurilor, ce nu poate fi cunoscut, se înlătură Scepticismul, duşmanul Filosofiei şi Ştiinţei.
7.	BOUTROUX	Emile.
Filosof francez (1845—1921).
Face o critică documentată Pozitivismului şi ca atare Necesităţii cauzale şi Determinismului ştiinţific mecanicist, afirmând drepturile concepţiei metafizice şi finaliste asupra Universului şi Omului, creaţiuni a^e lui Dumnezeu.
A.	In	Prob. Cosmologica. Afirmă	Spiritualismul ca	natură	şi
origină a Universului, Finalismul ca ordine şi Creaţionismul Deist. înlănţuirea cauzală dintre existenţe, este o înlănţuire de fapt, empirică şi astfel admite	o Contingenţa.	Experienţa	arată	numai	că
o	existentă	există, nu	însă că trebue	să existe,	absolut necesar.
Apoi, în Univers există permanenţă şi unitate, însă există şi Variaţie şi creaţie; deci şi Determinism şi Indeterminism. Lucrurile nu sunt definit stabilite în constituţia lor şi ca atare Mecanismul afir-
3
- 34 -
mat de Pozitivism este insuficient pentru a explica Ordinea adânca a Creaţiei înseşi din natura şi a Tendinţei ei câtre creaţii superioare de spiritualitate, ca o finalitate a Universului.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă posibilitatea unei Raţiuni mai adânci decât raţiunea ştiinţifica, — raţiunea filosofică, care laşa loc ideii de creaţie şi libertate în structura lumii, pentru morala, religie şi artă — fixând astfel mai integral finalitatea sufletului şi a omului în procesul adânc de creaţie al Universului şi al omului faţă de Dumnezeu, Natură şi de el însuşi. Legile, zise „ştiinţifice“ nu sunt decât abstracţiuni, interpretări nederminate, invenţiuni de explicaţie ale sufletului, care le gândeşte şi elaborează. — Boutroux sintetizează Criticismul Kantian al existenţii în sine, Finalismul Cosmic al lui Leibnitz, Creaţionismul Naturii lui Schelling, Metafizica clasica făcută în jurul Pozitivismului Ştiinţei, preparând astfel Intuiţionismul elanului vital al lui Bergson.
8.	COMTE Auguste.
Filosof francez (1789—1857).
Considerat ,,părintele“ Pozitivismului în Filosofie, Ştiinţă, Artă; Morală şi Religie, deoarece înlătură cercetarea cauzelor ascunse în .substanţa“ existenţelor, întreprinsă de Filosofia Metafizica, preo-cupându-se numai de cercetarea datelor experienţii, ca însuşiri ale fenomenelor: ;,Voii pour prévoir — Prévoir pour prévenir — Savoir c'est Prévoir“; acestea formează scopul Pozitivismului.
A.	In Prob. Ontologica, demonstrează Legea celor trei stadii ale Evoluţionismului spiritului uman: teologica, devenită matafizică şi aceasta devenită pozitiva.
B.	In Prob. Cunoaşterii (epistemologica) alcatueşte o clasificare a ştiinţelor, orânduite după obiectele, legile şi metodele lor proprii, având în vedere condiţia istorica (de timp) a apariţiunii lor şi condiţia dogmatica (de valoare) a adevărurilor lor. Rezultatul obţinut este constatarea „generalităţii şi independenţii lor descres-cânde şi complexităţii lor crescânde“. Iată această orânduire, începând dela cea mai veche, mai dogmatică, mai simplă, mai cuprinzătoare, mai independentă: Logica, Matematica, Astronomia, Fizica, Chimia, Biologia, Psihologia şi ultima, Sociologia.
C.	In Prob, Morala. Afirmă, ca scop ultim al Pozitivismului, progresul umanităţii prin „identitatea fundamentală care există inevitabil între evoluţia individuală şi evoluţia colectivă“. Altruismul, printr’o reforma educativă sufletească, trebue să ia locul Egoismului. Din simpatia pentru Umanitate face obiectul unei Religii noi sociale.
— 35 -
D.	In Prob. Sociologica. Afirma instinctul social ca fundament al vieţii, cars duce la buna stare sociala şi la fericirea individuala, când acest instinct este călăuzit la activitate în folosul sociăl.
9.	CROCE Benedetto.
Filosof italian, contimporan, născut 1866.
Este Spiritualist-evoiuţionist în problema Cosmologică şi Idea-list-intuiţionist în prob. Cunoaşterii, din care face preocuparea de bază a gândirii sale, afirmând Unitatea sufletului, alcătuită din patru forme fundamentale: Frumosul, Adevărul, Utilul şi Binele, distincle una de alta, dar nu opuse. Numai înăuntru fiecăreia din aceste forme se întâlneşte opoziţia, astfel: frumos-urît, adevăr-eroare, util-vatămator, bine-râu, şi în opoziţia aceasta este chiar procesul evoluţiei. De aceea, sunt permanent în formaţie datele Filosofiei, Artei, Logicei, Economiei şi Moralei, ele neputând fi niciodată definitive. — Prin această „dialectică a distinctelor“, Croce aduce o schimbare a ,,dialecticei	opuselor“ (antitezelor)	lui Hegel.
A.	In Prob. Ontologică a Cunoaşterii	afirma ca	Fantazia
(Frumosul ca Intuiţie şi Artă) este primul moment al spiritului şi apoi urmează Adevărul	(Conceptul logic ca	Ştiinţă).
Arta, fiind intuiţie de cunoaştere a individului, face dependentă de ea Adevărul conceptului logic de cunoaştere a generalului, ca şi Utilul şi Binele. Astfel, Arta este autonoma faţă de Ştiinţă, de Economie şi de Morală. Cunoaşterea prin Intuiţie (arta) şi prin Intelect (ştiinţa) alcătueşte aspectul teoretic al processului dialectic al spiritului, după cum aspectul practic îi corespunde „Voliţiunea“ individualului sau utilului (economia) şi a universalului sau binelui (morala). Acest ritm al vieţii spirituale, început prin arta, trecut prin ştiinţă şi economie şi încheiat prin morală, se repetă permanent îatr’o mişcare circulară	închisă, cu realizări	de progres,	înăuntrul
celor patru forme distincte ale sufletului: Frumosul, Adevărul, Utilul, Binele.
10.	DESCARTES René (Carteshis).
Filosoi francez (1596—1650).
Considerat „părintele” filosofiei şi ştiinţei moderne, deoarece a fixai bazele teoretice a culturii ştiinţifice prin principiul metodic al evidenţei raţionale, care duce la explicarea mecanicistă a Universului.
A.	In Prob. Cosmologica. Afirmă existenţa a două Lumi: a
- 36 -
corpurilor şi a spiritelor, deosebite ca substanţă (Dualismul Psiho-Fizic). Corpul (materia) este întindere — spiritul este gândire. Totul în Univers are o ordine determinată şi necesară (Mecanicismul). Dumnezeu este „Lumina Naturala“, existenţa şi perfecţiunea înseşi, care se poate demonstra raţional.
B.	Ih Prob. Cunoaşterii afirmă deplină încredere în Raţiune, deoarece adevărurile ei sunt evidente, aşa cum rezultă din „metoda îndoielii“: mă îndoiesc, deci cuget — cuget deci exist („Dubito, ergo cogit — Cogito, ergo sum“). Să nu se primească drept adevăruri decât cunoştinţele (ideile) clare şi distincte, evidente pentru raţiune, prin analiza şi sinteza lor logică. Intuiţia de observare să fie completată cu Deducţia de raţionare.
C.	In Prob. Morala afirmă acelaşi Intelectualism al Raţiunii, fără ca să excludă utilul şi plăcerile faptei împlinite. Binele, este voinţa de a înfăptui ceea ce raţiunea îţi fixează ca scop clar al vieţii. Aceasta aduce „beatitudinea“ de linişte şi mulţumire interioară, care nu poate veni din fapte exterioare şi întâmplătoare. „Sâ te resemnezi faţa de ceea ce nu este în puterea ta să înfăp-tueşti, spre a nu fi nemulţumit cu soarta4*.
11.	EPICTET.
Filosof latin în sec. I d. Chr.
Reprezentant de seamă al înţelepciunii Stoicismului, a cărei gândire este caracterizată de d. C. Fedeleş, traducătorul operei sale de bază, Manual astfel: „La Epictet, totul este linie dreaptă: o singură mântuire, filosofia; o singură filosofie, a faptei; o singură fericire, libertatea; o singură putere, voinţa; o singură nobleţe, raţiunea; o singură atitudine, demnitatea; o singură direcţie, idealul; o singură metodă, lupta; o singură poziţie, conştiinţa; o singură strategie, retragerea în tine însuţi; un singur model în toate, natura; un singur rău, viţiul; o singură siguranţă, datoria ; o singură armură a personalităţii, caracterul; o singura frumuseţe, gândul bun de fiecare clipă; o singură dorinţă supremă, perfecţiunea şi apropierea de Dumnezeu de care te leagă pururea esenţa ta raţională“.
12.	E PICUR.
Filosof grec (341—270 în. Chr.).
A.	In Prob. Cosmologica. Afirmă Materialismul atomist-meca-nicist. Mişcările mecaniste ale atomilor, le explică în Fizica sa prin „căderile“ lor, datorită greutăţii ce au şi gravităţii universale. Prin
- 37 —
această mişcare de „declinare“ (clinamen) se realizează processul combinării atomilor „care explică „devenirea“ lumii (Mecanicismul).
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă Empirismul ca origină a cunoştinţelor. Totul este cunoscut prin simţuri, iar „ideile generale“ nu sunt decât reziduri ale sensaţiilor anterioare şi reprezentări iluzorii ale fantaziei.
C.	In Prob. Morala. Origina şi natura Binelui este de asemenea Empiric-utilitarist: plăcerea şi durerea sunt mobilele acţiunii. Fericirea, constă în fixarea realizării unei plăceri stabile şi simple, ce poate să aducă contemplarea filosofică de înţelegere a Naturii şi a Lumii. Trebuesc eliminate suferinţele trecutului şi neliniştea viitorului, pentru a realiza liniştea deplină (ataraxia). Plăcerile momentului şi cele vulgare ale simţurilor, duc la agitaţii şi suferinţă; de aceea trebuesc înlăturate, spre a se ajunge la o totală independenţă de lume (apatheia). Frica de moarte trebue înlocuită cu bucuria de a trăi, iar teama de Divinitate să fie alungată din suflet, fiindcă Zeii nu se amestecă în vieaţa oamenilor. Legile statului trebuesc respectate, pentru a nu suferi sancţiunea lor. — In general, morala epicureică fiind individualistă, este prin aceasta şi egoistă.
13.	FICHTE Iohann Gottlieb.
Filosof german (1762—1814).
A.	In Prob. Cosmologica afirmă un Principiu Activ de natură spirituală, ca sinteza a Eului care gândeşte (teza) şi a Non-Eului, despre care se gândeşte (antiteza). Acest principiu activ este Eul pur obiectiv şi nemărginit, care acţionează în fiecare Eu individual, subiectiv şi mărginit.
B.	In Prob. Cunoaşterii afirmă Raţionalismul Idealist: subiectul activ, eul individual, produce lumea din afară de el (non-eul), fără deosebirea deci, de lumea numenală (existentă în sine) şi lumea fenomenelor (existentă în manifestare).
C.	In Prob. Morala. Eul spiritual luptă cu Non-Eul material şi izbândeşte astfel să ajungă la cât mai înaltă perfecţiune prin spiritualizare şi înfrângere a tendinţelor şi instinctelor animalice. Ştiinţa Dreptului intervine şi ea în această luptă, pentru armonizarea intereselor oamenilor.
- 38 —
14.	FOUILLÉE Alfred.
Filosof francez (1838—1912).
A.	In Prob. Cosmologica afirma Spiritualismul, completând Evoluţionismul mecanist (în care forţele materiale ale Naturii determina întreaga evoluţie cosmica, inclusiv a sufletului uman) prin participarea Conştiinţei Voluntare la această evoluţie; însă, deşi afirmă primatul Conştiinţei asupra Materiei, rămâne pe planul experienţei pozitive, fârâ ca să treacă pe acela al spiritualismului ontologic şi transcendent. Afirmă totuşi spiritului caracterul de libertate şi finalitate, fără ca să părăsească necesitatea cauzala a Determinismului. De aceea, gândirea lui Fouillée este Eclectismul, fiindcă în planul experienţei pozitive amestecă şi noţiuni ale planului spiritual transcendent.
B.	In Prob. Cunoaşterii afirma Ideile-Forfe de natură Voluntaristă, care exercită o influenţă covârşitoare asupra cunoştinţelor.
C.	In Prob. Morala. Pe ideea Libertăţii, ca forţă activă, sprijină înfăptuirea idealurilor de Bine şi a tendinţelor sociale, prin practicarea Bunătăţii dezinteresate.
15.	GIORDANO Bruno.
Filosof italian (1548—1600).
A.	Prob. Cosmologica, constitue centrul preocupărilor sale. Afirma Spiritualismul Panteist Finalist: Dumnezeu este pretutindeni în Universul ce i-a creat, este imanent lui şi activ în finalitatea lui de desfăşurare, iar Universul creat este infinit, imobil şi omogen în toate părţile lui alcătuitoare — şi spaţial şi în timp. Sistemul solar este numai unul din nenumăratele sisteme, care se nasc şi dispar neîncetat sub influenţa puterii active a lui Dumnezeu. Mişcarea nu se întâlneşte deci, decât în interiorul Universului, la, diferitele lui părţi. Finalitatea Universului este perfecţiunea divină care îi este şi cauza primă şi scop ultim. Universul în întregul lui este perfect, fiindcă nu-i lipseşte nimic; de aceea este imobil şi identic cu sine, neexistând nici „devenire“, nici moartea — aşa cum este şi puterea activă a lui Dumnezeu. Multiplicitatea existenţelor din Univers este rezultatul contradicţiei de opoziţie dintre aceste părţi interioare ale Universului, care luate însă în totalitatea lor dau armonia universală a Infinitului Mare. Există şi trei infi-nituri mici: punctul, ca principiu al liniei şi spaţiului — atomul, ca principiu al corpurilor şi monada, ca principiu metafizic al substanţelor individuale derivate din Substanţa Infinitului Mare.
- 39 —
B.	In Prob. Cunoaşterii, afirmă Percepţionismul pentru cunoaşterea existenţii finite, a existenţelor multiple din Universul infinit.
C.	In Prob. Morala, afirma Optimismul idealist. — Mulţi gânditori ai filosofiei moderne şi contimporane au fost influenţaţi de Spiritualismul Panteist Finalist şi de Optimismul etic al lui Gor-dano Bruno.
i
16.	GUYAU	Jean-Marie.
Filosof francez	(1854—1888).
Moartea prematură nu ia îngăduit sâ-şi condenseze într’un sistem filosofic preocupările sale de filosofia religiei, eticei, sociologiei, pedagogiei şi esteticei, totuşi scrierile sale sunt adevărate opere.
A.	In	Prob.	Cosmologică, se	manifestă drept	Spiritualist	e-
voluţionist.
B.	In Prob. Cunoaşterii, afirma primatul Intuiţiei afective şi al Voinţei, faţa de Intelectul raţionalist sau empirist.
C.	In Prob. Morala Sociologica, afirmă o constantă încredere
de Optimism în forţele spirituale morale ale omului printr’o calda iubire şi înţelegere a vieţii sociale, în lucrările: Solidaritatea sociala şi Simpatia	universală — Puterea	Vieţii şi a	Acţiunii	—	Fondul
sociologic al Religiei — Emoţia Morală şi Emoţia Artistică.
17.	GENTILE Giovani.
Filosof italian (contimporan, născut 1875).
A.	In Prob. Cosmologică, afirmă un Spiritualism absolut ac-tualist, întrucât reduse întregul	Univers	de natură	spirituală	1g
actul viu (mereu altul) al ideii (creaţiune a spiritului), dincolo de care nimic nu mai există, neadmiţând nimic în Univers, care să nu fie înăuntrul (imanent) conştiinţei, adică nimic în afară (transcendent) spiritului.
B Iu Prob, Cunoaşterii, afirma idealismul intelectualist raţionai al ideii care gândeşte (deosebindu-se prin aceasta de Idealismul dialecticei lui Hegel, care afirmă ca process al spiritului, ideea ce s’a gândit) şi acordă adevărului o valoare data de valoarea spiritualizării omului, astfel: 4,Adevărul este înăuntrul omului, nu în afară de om“. — „Omul	este	om,	întrucât se	face om“	—
„Omul este o eternă făgăduinţă“.
C.	In Prob. Morală prin cele de	mai	sus, afirmă	un Optimism
idealist ca valoare a Binelui.
- 40 -
18.	HEGEL.
Filosof german (1770—1831).
A.	In Prob. Cosmologica elaborează un sistem de o vastă gândire arhitectonică, afirmând un Spiritualism Raţionalist absolut: Toate manifestările Naturii (Fenomenologia) şi ale spiritului (Logica) sunt produse de o Raţiune absolută, care se află pretutindeni (pan-logism). Această „Raţiune“ nu trebue însă identificată cu raţiunea psihologică a actului de gândire, deoarece ea este esenţa (substanţa) Universului întreg, absolută prin ea înseşi, care se aesvă-lueşt.e treptat prin evoluţie, ca etape succesive de devenire către „Providenţă“. Etapele constituirii Spiritului şi Naturii (ca manifestări ale Planului raţional al lui Dumnezeu în lume).
B.	In Prob. Cunoaşterii, fixează Metoda Dialectică, cu scopul de a prinde şi explica concretul însuşi în toate formele lui de manifestări variate şi multiple, pe plan material şi spiritual, întrucât rostul Filosofiei este să înţeleagă şi să explice prin gândire aspectele totale şi parţiale ale Universului, date prin intelect, sentiment şi voinţă, în ştiinţă, artă, religie şi morală.
Gândirea „dialectică“, deşi este abstractă, (fiindcă separă, după Principiul Contradicţiei, ceea ce cunoaşte în Teza — Antiteza
—	Sinteza) urmăreşte totuşi explicarea concretului în raţiunea lui de a fi ca forme ale naturii, ale spiritului şi ale vieţii şi prin aceasta, tot ce este abstract în Dialectică devine abstract şi real, fără ca prin aceasta să dispară şi raţionalitatea existenţelor naturii şi spiritului. Opoziţia acestor existenţe între ele, urmărită dialectic prin Teză şi Antiteză, se contopeşte prin Sinteză, în Realul raţional, fiindcă „ceea ce este raţional este real şi ceea ce este real este raţional“.
C.	In Prob. Morala, afirmă acelaşi Intelectualism idealist în etapele conştiinţei morale, dela aceea subiectivă la aceea obiectivă şi socială. Formele concrete ale Lumii sunt manifestări ale Raţiunii absolute, condusă de Providenţă pentru crearea de noi forme concrete în sufletul individual şi social ca şi în natură, din ce 111 ce mai spiritualizate.
19.	HOBBES Thomas.
Filosof englez (1588—1679).
A.	In Prob. Cosmologica. Afirmă Materialismul, ca origină şi natură a Universului, — Mecanicismul, ca ordine şi manifestare de finalitate şi Forţa oarbă a materiei drept Creaţie (Aleismul). — Tot ceea ce există este corp (materie) şi tot ceea ce se întâmplă este
- 41 -
mişcare. Sufletul este şi el corp „fin“, manifestat prin mişcdri anumite ale corpului.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirma Empirismul, întrucât origina şi natura oricărei cunoştinţe este Sensaţia, care este „process subiectiv determinat de influenţa materiei asupra simţurilor“ (deci, este cu totul altceva decât ceea ce o cauzează). Processele complicate ale cunoaşterii sunt rezultatul prelucrării sensaţiilor în gândire, în mod mecanic. Aşa zisele „forme“ ale gândirii: Spaţiul şi Timpul, nu sunt decât reprezentări ale corpurilor şi mişcărilor lor; iar „adevărurile“, nu sunt decât simple numiri (Nominalismul), semne convenţionale de cuvinte pentru comunicarea cunoştinţelor căpătate prin simţuri.
C.	In Prob. Morala. Afirmă Determinismul la reacţiuni de natură practică, faţă de influenţele exercitate asupra simţurilor de Corpurile din afară. Binele şi Răul, nu sunt noţiuni absolute, ci Plăcere şi Neplăcere de natură concretă, utilitară (Utilitarismul hedonist). Binele este ceea ce foloseşte vieţii în comun, iar Răul este ceea ce este dăunător.
D.	In Prob. Sociologica. Afirmă că Omul este un animal egoist şi individualist, nu altruist şi social. In starea de natură şi în afară de societate, omul luptă violent prin forţă, pentru existenţă şi supremaţie (bellum omnium contra omnes), aflându-se într’un permanent războiu. Insă, din interes (frică şi înţelepciune) oamenii se asociază încheind un Contract social, prin care ei renunţă 1 ti starea de natură (a forţei, a egoismului şi a luptei), obligându-se la supunere faţă de Autorităţile create de ei pentru a-i ocroti pe cei mulţi şi fără putere (forţă), faţă de cei puţini, dar puternici.
20.	HUME David.
Filosof englez (1711—1776).
A.	In Prob. Cosmologica, înlătură noţiunea de „substanţă“, ca existenţă în sine (numen), afirmând numai existenţa de manifestare (Fenomenism).
B.	In Prob. Cunoaşterii de care se preocupă în deosebi, a-firmă Empirismul, întrucât toată cunoştinţa este „Impresie“ (Percepţie), ca origină şi natură. Sub acest nume însă, înţelege sensa-ţiile, emoţiile şi pasiunile, care se impun spiritului ca forţe dinamice şi uneori violente „când apar prima oară“. Ele lasă în spirit urme, ca nişte copii ale lor, pe care le numeşte „Idei“. — Necesitatea cauzală şi Determinismul, nu sunt idei apriorice, existente în suflet la naştere, ci rezultate ale experienţii vieţii şi ale obişnuinţei, considerată „principiul ultim şi baza raţionamentelor din experienţă, cu
— 42 -
putere de credinţa“, pentru aşa zisă necesitate cauzală, că oricărei cauze îi urmează un efect. — Ca metodă de gândire, afirmă Inferenţa, precizând însă că observarea nu a unui singur caz, ci a mai multor cazuri de repetiţie, asociate între ele, duce la concluzia necesităţii cauzale prin inferenţă.
21.	JAMES William.
Filosof american (1842—1910).
A In Prob. Cosmologica. Afirmă existenţa în Univers a unei substanţe unice, care ne apare ca „materie“, sau ca „suflet“ din cauza relaţiilor diferite dintre ele (Relaţionismul), neexistând deci nici numai materie, nici numai suflet, ci amândouă aceste realităţi (Dualismul psihofizic), însă ca sistem de relaţii ale unei aceleiaşi substanţe, a cărei finalitate este Evoluţionistă către ideea de Dumnezeu — ca relaţia cea mai intimă, care face Conştiinţa omenească să aspire către o lume mai bună.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă un Empirism radical, întrucât obiectul lui este vieaţa reală, concretă şi individuală, însă fără a le considera separat, ci totdeauna în relaţii de legaturi, care se cer explicate cauzai, una prin alta. Pluralismul existenţelor din Univers („multiversul4') se integrează în părţi din ce în ce mai unitare, chiar prin relaţiile cUntre eie, fara sa fie nevoe de vreun principiu speculativ, metalizic, prin care teoriile raţionaliste reduc multiplicitatea la unitate. Acest Empirism radical se serveşte de Metoda Pragmatismului, singura ce duce la concret şi la real, deoarece Valoarea cunoştinţei o da reuşita în vieaţă, utilul în producerea de bunuri necesare vieţii materiale şi spirituale. Adevărul îşi capătă această valoare numai dacă în Ştiinţă, Ariă, Religie, Morală, etc. foloseşte omului să se umanizeze (Umanismul).
C.	In Prob. Moralâ. Afirmând un Multivers, o lume pluralista a realităţilor experienţei cu pericole şi riscuri, Empirismul radical are curajul de a înfrunta acest real haotic în manifestarea lui, cu aspecte felurite ale Răului existent şi constant prin experienţa vieţii, întrucât doreşte să învingă Răul, prin relaţii noi evolutive între existenţele realului, care vor avea ca rezultat înlocuirea Răului cu Binele, cu cât mai mult bine în timp. — Prin aceasta, Empirismul radical pragmatic devine optimist umanist.
22.	KANT Immanuel.
Filosof german (1724—1804).
Este considerat mare reformator al gândirii filosofice.
A.	In Prob. Cosmologica. Afirma o existenţa cu dubla realitate: una de manifestare (fenomen) şi alta în sine (numsn). Cea de manifestare se poate cunoaşte valabil, constituind obiectul ştiinţei, prin cele doua forme apriorice ale intuiţiei: interne (Timpul) şi externe (Spaţiul) şi prin alte douâsprezace forme apriorice ale inte* lectului (Categorii), dintre care cea mai importanta este Cauzalitatea.
—	O finalitate evoluţionista este scopul acestui Univers, creat de Dumnezeu.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă Dualismul Empiro-Rcţionalist, întrucât cercetarea critica a originii, naturii şi valoarei cunoştinţei (Criticismul) face evidenta participarea şi a simţurilor şi a raţiunii în actul cunoaşterii, fiindcă cunoaşterea numai prin formele înnăscute, apriorice ale raţiunii este goala de conţinut — iar numai prin datele simţurilor este oarba de înţeles. Existenţa de manifestare se poate cunoaşte valabil ca adevăruri (Dogmatismul), pe când existenţa în sine, nu se poate cunoaşte, nici prin simţuri, nici prin raţiune, decât numai ca „păreri“.
Insă, fiindcă gândirea de totdeauna, cu necesitate doreşte să cunoască şi această existenţă în sine pentru a avea o concepţie unitara despre Existenţă, recurge atunci la „idei“ despre: suflet, lume şi Dumnezeu obţinute prin „raţiunea practica“ (nu prin aceea a „raţiunii pure“) analizată în cpereie: Critica puterii de judecare estetica şi Critica puterii de judecare teleologica.
C.	In Prob. Morala. Afirmă Intelectualismul Raţionalist rigorist, al legii morale ca datorie de imp3rativ categoric, evidentă prin ea înseşi, necesară şi valabilă universal, ca Formalism obiectiv, al cărui obiect este Altruismul, a cărei valoare este Optimismul idealist şi a cărei bază este Libertatea Voinţei de a îndeplini această lege morală a Datoriei.
23.	LEIBNIZ.
Filosof german (1646—1716).
A.	In Prob. Cosmologica. Afirmă Spiritualismul răspândit în orice existenţă (monadă) a Universului. Monada, este substanţa cea mai simplă, care compune toate celelalte substanţe materiaie şi sufleteşti, alcătuite din „agregate“ de monade şi în fiecare monadă se reflectă Universul întreg, deoarece monada este dotată cu „percepţie“ de Dumnezeu (Marea Monadă) pentru a se pune în
- 44 -
legătură cu toate celelalte monade, inferioare şi superioare, aflate toate într’o „armonie prestabilită“. — Prin această finalitate a monadelor se depăşeşte Mecanicismul inferior printr’un Finalism ds Providenţă Divină, către perfecţiune. (Evoluţionismul Finalist).
Dumnezeu, creator al armoniei prestabilite dintre monadele substanţe materiale şi spirituale, constitue fundamentul filosofiei lui Leibniz, întrucât creaţia Universului este făcută după raţiunea suficientă şi nu la întâmplare. Toate monadele sunt create prin „fulguraţii ale Divinităţii“.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă Raţionalismul, considerând ca bază principiile: identităţii, al contradicţiei şi al raţiunii suficiente
—	din care face „marele principiu“ pentru înţelegerea existenţelor şi cauzelor lor fizice sau metafizice, necesare sau contingente, ca existenţe de drept sau de fapt în infinitele combinaţiuni ale lor alcătuind Universul întreg.
C.	In Prob. Morală. Afirmând principiul organizării raţionale a Lumii prin ordinea Divină şi unind Mecanicismul cu Evoluţionismul Finalist (Natura cu Graţia Divină), — postulează ca valoare a Binelui, Optimismul Idealist: „Există pentru cei buni o cetate a lui Dumnezeu, care se cere alcătuită“. Răul existent în Lume, este „un detaliu într’un imens tablou“, care este rând pe rând biruit de Bine. Dreptatea şi Virtutea sunt răsplătite de Ordinea morală a Providenţei Divine, iar Suferinţa ajută Perfecţiunii.
24.	LOCKE John.
Filosof englez (1632—1704).
A.	In Prob. Cunoaşterii constă preocupările gândirii sale şi’n special asupra felului cum Intelectul ajunge la idei, determinând prin aceasta graniţele cunoaşterii şi gradul de valoare al cunoştinţelor. — Afirmă Empirismul, ca origină şi natură a Intelectului: „Nimic nu este în Intelect, care să nu fi fost în simţuri“. Nu există Idei şi Principii „înnăscute, apriorice“, întrucât gândirea (sufletul) la naşterea omului este gol de orice conţinut (tabula rasa). Origina şi Natura cunoştinţelor sunt: 1. Sensaţiile (percepţiile, care ne pun în contact cu Lumea externă) — 2. Reflexiunile (percepţiile, care ne încunoştiinţează de ceea ce se petrece în Intelect, ca 'Lume internă) şi 3. Ideile (elaborări ale reflexiunii din sensaţiuni), care sunt de două feluri: simple (originare) şi complexe (derivate). Ideile simple se împart la rându-le în patru grupe, după cum au la bază un singur Simţ sau mai multe simţuri, şi nu redau toate deopotrivă însuşirile lucrurilor, drept copii ale lor, întrucât unele redau însuşirile intrinseci, reale şi inseparabile: întinderea, figura, mişcarea,
- 45 —
repaosul, impenetrabilitatea şi numărul, care aparţin tuturor lucrurilor (calităţi originare, primare), — iar altele redau însuşiri extrinseci, care nu sunt în lucruri, ci numai în intelect, ca produse ale celor intrinseci (calităţi derivate, secundare) — Combinările diferite ale Ideilor simple dau naştere Ideilor complexe, împărţite în trei grupe: 1. moduri (pure, simple şi amestecate, exprimând calităţile substanţelor) — 2. substanţe (a căror cunoaştere nu este posibilă în exactitatea ei, decât numai ca părere, presupunere, probabilitate) — 3. relaţii (comparări ale ideilor: cauză şi efect, identitate şi opoziţie, timp şi spaţiu, etc., care sunt creaţii libere ale intelectului). — Locke, afirmă trei grade ale cunoaşterii, drept valoare şi metode, anume: 1. Cunoaşterea Sensorialâ, (care n’ajunge niciodată la certitudine) — 2. Cunoaşterea Demonstrativa (în care acordul sau desacordul între idei (judecăţile), nu poate fi stabilit decât numai cu ajutorul altor idei intermediare, mijlocitoare (raţionamentul) şi care cunoaştere poate ajunge la certitudine) — 3. Cunoaşterea Intuitivă, imediată (în care acordul sau desacordul între idei este prins imediat, fără intermediar şi care este cunoaşterea cea mai clară şi mai sigură). Iar, acolo unde nu putem întrebuinţa nici una din aceste căi de cunoaştere şi totuşi vieaţa ne cere să luăm atitudini sufleteşti de cunoaştere, ne rămâne atunci calea ultimă a Revelaţiei (care se sprijină pe mărturii de provenienţă Divină, ce nu pot să ne înşele şi care dă naştere Credinţei).
25.	MALEBRANCHE Nicolas.
Filosof francez (1638—1718).
A.	In Prob. Cosmologică. Afirmă Dualismul Materiei şi Spiritului, considerate existenţe eterogene, fără relaţiuni reciproce între ele, fiind supuse amândouă Cauzalităţii Divine. Cauză, nu poate exista în afară de Dumnezeu, care a creat Universul. Ceea ce se consideră drept „cauză a lucrurilor şi sufletului“, nu este decât ocazia pentru Dumnezeu de a înfăptui ceea ce El voeşte (Oca-zionismul)
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă Intuiţionismul mistic: ideile şi reprezentările despre Lume vin dela Dumnezeu, nu dela Lume şi nici dela Intelect. Ele se găsesc în Dumnezeu şi noi le vedem în El. Siguranţa ce dăm ca valoare dogmatică celor ce cunoaştem, vine dela faptul că Dumnezeu ne garantează existenţa celor ce cunoaştem
C.	In Prob. Morala. Afirmă Revelaţionismul Mistic, ca origină şi natură a Binelui. Moralitatea şi Iubirea binelui provine dela Dumnezeu, care este Binele Suveran. Celelalte feluri de Bine, par-
- 46 -
ţiale şi imperfecte, trebuesc t ierarhizate după, cum sunt „demne a
ii	iubite4 şi raportate la Binele Suveran, care le cuprinde pe toate. Omului 11 este data putinţa prin Liberul Arbitru sâ treacă progresiv la grade optime de Bine (Optimismul idealist).
26.	MILL lohn Stuarc.
Filosof englez (1806—1873).
A.	In Prob. Cosmologica. Afirma Spiritualismul permanent ai Percepţiei, ia care se reduc toate obiectele Lumii externe, ca posibilităţi. Existenţa obiectelor externe este o credinţă, dobândită cu ajutorul percepţiilor asociate.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă Empirismul chiar pentru principiile Logicei şi axiomele Matematicei, întrucât pe toate acestea le derivă din experienţa externă (a simţurilor) şi internă (a reflexiunii inductive), făcând prin aceasta o hotărîtă critică Raţionalismului şi deducţiei Silogismului. Inducţia sa postulează Uniformitatea de succesiune şi simultaneitate a existenţelor (ceea ce este adevărat despre anumite existenţe ale unei clase, este adevărat şi despre toate existenţele acelei clase — şi ceea ce este adevărat uneori, este adevărat întotdeauna în aceleaşi împrejurări). însă recunoaşte a~ cestui fel de cunoaştere o valoare numai probabilă (Probabilismul Fenomenist), valabilă până la proba contrarie, făcută tot prin experienţă. — Fixează Experimentului ca îndreptar, patru Metode: Concordanţa, Diferenţa, Variaţia Concomitentă şi Rezidurile, întro cauzele şi efectele fenomenelor considerate ipotetic probabile, care se cer verifica ie şi dovedite prin experiment.
C.	In Prob. Morală. Afirmă Utilitarismul. însă de natură socială umanitară, întrucât atribue conduitei morale ca obiect, Altruismul şi acordă Binelui o valoare de cald Optimism, în scopul suprem ai moralităţii, care este fericirea tuturor oamenilor (Eudernc-nismul umanistic). Deosebeşte ca forme de f^&ceri: cantitative şi calitative (mult mai preţioase decât primele).
D.	In Prob. Sociologică. Afirmă Socialismul prin culturalizarea educativă a sentimentelor sociale, care va întări solidaritatea.
27.	NIETZSCHE Friederich.
Filosof german (1844—1900).
Profesează o filosofie utopică a Supraomului creator de valon estetice pure, considerate drept singurul criteriu valabil al Culturii.
- 47 —
A.	In Prob. Cosmologica. Afirma Voinţa de putere, ca expresie a Devenirii veşnice şi Universale (cosmice, vegetale, animale şi umane) manifestata prin Lupta continuă, ca singura realitate în Univers. Aceasta este soarta Lumii, pe care omul trebue sa o accepte resemnându-se şi să o iubeascâ (Amor fati). — Nu se preocupa de origina şi natura Universului (materialista sau spiritualista), nici de finalitatea (mecanicista sau evoluţionista), însă afirma Ateismul în problema Creaţiei.
B.	In Prob. Cunoaşterii de asemenea, nu se preocupa nici de empirism, nici de raţionalism, ca origina şi natura a Cunoaşterii, dar contesta Adevărului orice valoare dogmatica, afirmând Cunoaşterii numai posibilitatea unei „perspective schematice“ (Perspec-tivism), care foloseşte uneori omului sa stăpânească ceea ce cunoaşte (Pragmatism).
C.	In Prob. Morala. Afirma ca principiu Duritatea, şi faţa de tine însuţi şi faţă de alţii, pentru a deveni tot ceea ce poţi sa devii, a realiza tot ceea ce poţi să realizezi prin toate posibilităţile tale fundamentale, înlăturând slăbiciunea şi mila din suflet (Supraomul). — O Lume nouă fără Dumnezeu, fără umanitatea milei, fără criteriu moral, fără solidaritatea între oameni — este Lumea supraomului, conceputa de Nietzsche,' în aşa zisul „Optimist Idealist“ al moralei sale, de natura individualista, egoistă.
28.	PASCAL Blasie.
Filosof francez (1623—1662).
Prob. Creştina îi preocupa central toata gândirea şi cu această ocazie, afirmă imensitatea Cosmosului cu Infinitul Mare, faiă de Infinitul mic, între care se situează Omul, — acestea ca teme ale Problemei Cosmologice. In Probi. Cunoaşterii, afirma Intuiţionismul mistic, afectiv, fără să fie un Iraţionalist, fiindcă nu este ostii decât excesului de raţionalism şi orgoliului ştiinţei de a depăşi toată cunoaşterea: „Inima (afectivitatea) are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte“. Ştiinţa, în faţa imensităţii Universului ăpare ca o vanitate deşeartă: „Raţiunea, când este raţionala, vede cât de puţin raţională este“. Perfecţiunea Cunoaşterii stă în Credinţa creştină, care postulează cunoaşterea iui Dumnezeu, pentru a salva pe om din mizeria în care se sbate, ridicându-1 la măreţia către care aspiră: „Oamenii sunt în mirare faţă de cunoaşterea filosofilor, iar filosofii sunt în mirare faţa de cunoaşterea creştinilor“. Fiindcă oamenii nu pot găsi o valoare temeinică pentru cunoştinţele lor, care să-i salveze dela mizerie, ignoranţă şi nef-D-
— 48 -
ricire, se folosesc de divertisment şi distracţie, dar fără folos pen-trucă acestea îi depărtează şi mai mult de adevăr şi fericire.
29.	PLATO N.
Filosof grec (427—347 în. Chr.).
A.	In Prob. Cosmologică. Afirmă Spiritualismul, ca origină şi natură a Universului, întrucât Lumea Ideilor este realitatea, care conţine esenţele, modelele, tuturor existenţelor; iar Lumea Sensibila, a experienţii obişnuite, nu este decât o realizare a ei, o umbră. Ideile dau sensul lucrurilor din experienţă, iar sensul Ideilor este Binele Suveran, metafizic, care este Dumnezeu, creatorul Universului. Lumea întreagă, ideală şi sensibilă, este ca un mare organism' vital, un animal, o fiinţă, care se reflectă în om. Sufletul omului părăseşte definitiv corpul, fiindcă sufletul este simplu şi nemuritor, existent întotdeauna dintr’un început, fără a se confunda cu trupul în care sălăşlueşte vremelnic, pentru a lua parte la devenirea lucrurilor din lu.nea sensibilă şi a se purifica astfel de orice element legat de corp, în regăsirea substanţei Iui originare şi eterne, ca într’o reminiscenţă.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă cunoaşterea esenţelor lucrurilor şi a ideilor printr’o Dialectica ascendenta de Idei, iar cunoa-noaşterea parţială şi completă a devenirii din Lumea sensibilă se face printr’o Dialectica descendentă, care dă numai cunoştinţele obişnuite, utile vieţii, — nu şi pe cele ultime, metafizice, de înţelegerea esenţelor, rezervată exclusiv Dialecticei ascendente, care presupune trei etape: Ordinea — Cunoştinţa logica — Reamintirea prin intuiţie idealistă a sensurilor esenţiale ale lucrurilor.
C.	In Prob. Morală. Afirmă Intelectualismul Idealist şi raţionalist, ca origină şi natură a Binelui, şi Optimismul idealist ca valoare. In sufletul omului există regiuni diferite cărora Ie corespunde înţelepciunea, instinctelor sociale, generoase le corespunde Curajul, iar instinctelor egoiste, legate de plăcerile corpului, le corespunde, Temperanţa. La idealul virtuţilor Binelui se ajunge prin Dragoste desăvârşită, fiindcă prin aceasta ,,ne asemuim cu Zeii“. — Facem remarca faptului, că Binele Suveran din probi. Cosmologică este altul decât Binele Moral.
D.	In Prob. Sociologică. Fundamentează Statul pe ideile de Dreptate şi Justiţie, într’o organizaţie socialistă-comunistă, a cărei conducere să fie încredinţată înţelepciunii (filosofilor), apărarea ei, încredinţată curajului (războinicilor), iar activitatea vieţii economice sociale, atribuită temperanţei (muncitorilor). O asemenea organizaţie socială a încercat să realizeze în practică la Siracuza.
- 49 —
30.	PLOTIN.
Filosof alexandrin (205—270).
A.	In Prob. Cosmologică. Afirmă Spiritualismul, întrucât tema
dominanta este transcendenţa Divina, aflată în afară de Universul creat, cu totul deasupra lui. Este Binele în el însuşi — Unul — perfecţiunea supremă, despre care nu se poate spune altceva, decât că există Este prima hypostoză, din care derivă: Inteligenţa (sediul Ideilor platoniciene, a modelelor tuturor lucrurilor, a esenţelor inteligibile) şi Sufletul (derivare a Inteligenţii, care este vieaţă e-ternă). Iar, Lumea Materială este devenirea corpurilor — existenţa cea mai inferioară la care abia mai poate ajunge lumina Perîec-ţiunii Unului.	•
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă Intuiţionismul de contemplare a Inteligenţii şi a Perfecţiunii Unului, prin degajarea de tot ce este material, de tot ce este sensibil, cu ajutorul Dialecticii ascendente platoniciene, care să ducă la Extazul mistic, religios. — Se face astfel trecerea la Filosofia Creştină, însă rămânând deosebirea esenţială, că Dumnezeul creştin produce (crează) prin Atotputernicie şi Bunătate, nu prin emanaţia Unului, conceput de Plotin, ca fără gândire şi fără voinţă.
31.	SCHELLÎNG.
Filosof german (1775—1856).
A.	In Prob. Cosmologică. Afirmă Spiritualismul, făcând o „istorie a spiritului“, în care toate problemele transcendentale să fie unificate. Natura şi Spiritul se află în corespondenţă, unificându-se în Absolut, care le determină pe amândouă şi este indiferent faţă de „real“ şi „ideal“, întrucât „fundamentul naturii şi al spiritului este identitatea dintre ideal şi real. Absolutul se manifestă în „moduri“ deosebite, în spirit şi natură, în ideal şi real, în realizări infinile şi finite. Acest Absolut este o Raţiune, în perfectă identitate cu sine înseşi, unind în această identitate Natura şi Spiritul, Finitul cu Infinitul, Realul cu Idealul, Momentanul cu Permanentul, etc. Materialismul şi Spiritualismul, Realismul şi Idealismul, nu suni decât aspecte parţiale ale Absolutului, deoarece aceste opoziţii, deşi distincte, sunt totuşi contopite într’o unitate.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă posibilitatea unificării opoziţiilor de mai sus prin Dialectică intuiţionistă intelectuală, care cuprinde în conţinutul ei concret şi Natura şi Spiritul, şi Realul şi Idealul, şi Devenirea aparentă a lucrurilor şi Esenţa lor eternă, ca
4
- 50 -
derivări ale Absolutului. Dialectica aceasta este o revelaţie, deci o concepţie iraţionala a fondului absolut al existenţelor.
C.	In Prob. Morala. Afirmă câ origina Râului vine din Libertatea omului., iii măsura in. care individul se singularizează, deso-lidarizându-se de semeni. Spiritul, adică Binele, tinde să înlăture sin-cularizarea individului, făcând posibilă alegerea între Rău şi Bine, api'OîJ-iindu-se de natura sa ideală, dată de Divinitatea creatoare.
32,	SCHOPENHAUER Arthur.
Filosof german (1788—1860).
A.	In Prob. Cosmologica. Afirmă Spiritualismul, deoarece e-senţa realităţii este Voinţa Universala. „Materia“ nu este decât forma perceptibilă a Voinţei, forţă cosmologică, lucrul în sine, cu o evoluţie treptată dela formele elementare la cele conştiente: acţiunea mecanica (unde este vizibilă imediat legătura dintre cauză şi efect) — forţele speciale, căldură, electricitate, etc. (unde, este mai greu de înţeles legătura cauzală datorită eterogenităţii cauzelor şi efectelor) — lumea organica (unde cauza apare ca excitant, iar efectul depăşeşte cauza) — şi lumea conştientă (unde cauza devine simplu motiv ai efectului). Rezultă de aci, că Voinţa universală este natura ‘intimă a Cauzalităţii (singura categorie formală a gândirii admisă, din cele 12 categorii Kantiene). Unitatea Universului se datoreşte unităţii Voinţei Cosmice, iar diversitatea existenţelor din Univers se datoreşte tendinţei Voinţei de a depăşi orice treaptă de evoluţie ajunsa, căci Voinţa este un permanent efort,
o	veşnică luptă pentru conservare, din care rezultă Suferinţa.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă Scepticismul intelectualist, deoarece numai aparenţa singură poate fi cunoscută, numai lumea fenomenală, nu şi aceea în sine, numerală. Influenţa permanentă a Voinţei Universale de a trăi, face ca să ne iluzionăm că vieaţa este bună, că suntem liberi şi că trebue să o trăim. Din această iluzie putem ieşi prin Contemplaţie estetică, dată în special de Muzicăv
C.	în Prob. Morală. Natura şi origina Binelui fiind deci o iluzie, duce la o valorificare Pesimistă a lui, însă există o cale să ajungem la Bine: renunţarea completă la toate plăcerile vieţii (tentaţii şi curse întinse de voinţa de a trăi), spre a realiza liniştea completă a Nirvanei, la caYe ajung însă complet numai sfinţii şi asceţii.
D.	In Prob. Sociologică. Afirmă conştiinţa identităţii între oameni, care duce la iubire şi milă, drept fundament de morală socială altruistă.
_	_	_	-_51	- _	__________________
33.	SENE CA.
Filosof latin (4—65).
Problema Morala, constitue centrul preocupărilor sale, deoarece elaboreazâ orientări ale vieţii practice, de o înalta înţelepciune şi de puternice îndemnuri către virtute. Filosofia este definită ca „saplentiae amor et affectio“ şi „studiu virtutis“, deci ca o pregătire intelectuală de înţelepciune a iubirii de oameni. (Vezi Stoicismul).
34.	SOC RATE.
Filosof grec (470—399 în.. Chr.).
înţeleptul, care n’a lăsat nicio scriere filosofică, dar a cărui gândire a infuenţat adânc Filosofia.
A.	In Prob. Cosmologică. Pune bazele cercetării Sufletului, a Lumii interne, nepreocupându-se de Lumea externă, fizică, în constituirea elementelor ei de substanţă primă şi ultimă, aşa cum fusese preocuparea de până la el a filosofiei. Pentru el, Omul şi Sufletul sunt mai de valoare ca realităţi, decât Natura şi Materia.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă Dogmatismul adevărului, com-
bătând Scepticismul Sofiştilor, care susţineau că se poate dovedi şi eroarea şi adevărul unei aceleiaşi idei. Maxima celebră rămasă dela Socrate, scrisă pe frontispiciul templului dela Delphi, este: „Cunoaştere pe tine însu(i“. — In cunoaşterea lucrurilor se servea de metoda inductiva, pentru a stabili adevăruri generale, cu o artă specială de a întreba pe cei care voiau să afle dela el adevărurile,	—	artă	numită maiotică.
C.	In	Prob.	Morala. Afirmă	natura şi	origina	Binelui	în	Inte-
lect, fiindcă „a fi virtuos, înseamnă a şti“. Virtutea este ştiinţă. Nimeni nu este rău de bună voe, nimeni nu face rău din altă cauză, decât aceea a ignoranţei, a neştiinţei. Binele se realizează prin ştiinţă şi înţelepciune, şi aceasta duce la fericire (Eudemonism), personală şi socială. Justiţia şi respectarea legilor statului, con-stituesc Datoria morală a omului.
35.	SPENCER Herbert.
Filosof englez (1820—1903).
A.	In	Prob. Cosmologică. Afirmă existenţa	unei Lumi	a	fenomenelor	(care se	poate cunoaşte)	şi a altei	Lumi	a	numenelor	(care
este inconoscibilâ, deşi este o realitate). Legea generală care gu-
4
- 52 -
vernează Universul este Evoluţionismul dela omogen la eterogen, dela nederminat la determinat, dela incoherent la coherent şi duce la progres. Evoluţiei îi urmeazâ o stare de echilibru, care poate fi urmata de regres.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirma Fenomenismul, ca limita şi valoare a cunoaşterii, întrucât numai Lumea fenomenelor este cognoscibila şi numai aceasta formeazâ obiectul de cercetare al diferitelor ştiinţe, ca şi al Filosofiei, căreia îi fixează drept obiect „cunoaşterea cea mai generală şi cea mai unificată despre fenomene“, care dă „principiile universale“, ca sinteză supremă. — Lumea substanţei numenale rămâne permanent incognoscibila, ca un mister absolut, care se adânceşte pe măsură ce progresele ştiinţifice cresc în cantitate şi ^calitate. — Cunoaşterea este deci relativa şi implică ideea ne-relativului, adica a absolutului, care este o realitate ce rămâne necunoscută cunoaşterii.
C.	In Problema Morala. Afirmă Utilitarismul binelui individual şi social, fundat pe evoluţia ideilor morale şi sociale ale umanităţii, deci pe tendinţele Altruismului, cu obiectiv al moralităţii.
D.	In Prob. Sociologică. Afirmă Organicismul, întrucât consideră Societatea ca pe un supraorganism, — un individ generic cu multiple funcţiuni vitale interdependente — al cărei scop este individualizarea progresivă a omului, prin Libertatea dobândită pe calea adaptării morale conştientă. Prin educaţie se va realiza sensul moral al libertăţii progresive, care va aduce o reducere progresivă a constrângerilor autorităţilor statului.
36.	SPINOZA Baruch.
Filosof olandez (1632—1677).
A.	In Prob. Cosmologica. Identifică Universul cu Dumnezeu, creatorul lui, întrucât Totul există în Dumnezeu, şi nimic în afară de El, existent pretutindeni (Panteism), ca o substanţă necesară (causa sui). Lumea este numai modificări ale acestei substanţe (moduri), determinate cauzal ca o natura naturala de către Dumnezeu, natura naturantâ.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă că Dumnezeu este substanţa care gândeşte, iar Sufletul şi Gândirea umană sunt numai „moduri“ ale Gândirii Divine, tot aşa cum Lucrurile sunt moduri ale întinderii Divine. Corpul este o piedică pentru cunoaşterea clară (adecvată) a ideilor sufletului, deoarece este dominat de afecte umane, care duc la cunoştinţe inadecvate. Sunt trei moduri de cunoaştere: Percepţia (pentru cunoştinţe inadecvate), Raţiunea şi Intuiţia afectivă mistică (pentru cunoştinţe adecvate), care duc la confundarea contemplativa cu Dumnezeu.
- 53 -
C.	In Prob. Morala. Afirma ca Binele şi Râul sunt modurile afectelor umane asupra lucrurilor,- întrucât ele sunt utile sau vătămătoare vieţii. Nu existâ o Libertate a voinţei, decât atunci când ideile adecvate, câpâtate prin Raţiune şi Intuiţie contemplativ#, desrobesc omul de Determinismul afectelor sale, care-1 stăpânesc ca o servitute umana» împiedicându-1 şi dela înfăptuirea virtuţii morale şi dela solidaritatea sociala. Idealul moral este înţelegerea perfectă a Naturii, a Omului şi a lui Dumnezeu, ca o supremă beatitudine („îmbătare de Dumnezeu“).
37.	TOM A din AQUINO.
Filosof italian, creştin (1225—1274)
Fixează raţional şi sistematic doctrina Creştinismului prin cele 612 întrebări cu 3.000 articole ale Summei Teologice, împăcând Dogma creştină cu Raţiunea filosofică şi ştiinţifică asupra problemelor despre Natură — Om — Dumnezeu.
A.	In	Prob. Cosmologică. Afirmă Spiritualismul	şi	Teismul,
întrucât Dumnezeu este „primul motor“ şi „cauza primă“ a tot ceea ce există; iar ca finalitate, Universul întreg (Natură şi Om), creat de Dumnezeu, are un început dar n’are sfârşit şi urmăreşte un scop, care este ajungerea la Dumnezeu,
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă un intelect pasiv, care primeşte din afara, prin experienţa vieţii, datele simţurilor şi le prelucrează în imagini („fantasme“), ca şi un intelect activ, care prin abstracţie duce cunoaşterea la noţiuni şi ştiinţă. Mai există şi un intelect angelic,	atribuit numai îngerilor, superior intelectului uman,	pasiv şi
activ,	ca o	cunoaştere contemplativă a lui Dumnezeu.	—	Intelectul
uman	activ	este o „introducere în credinţă“. Adevărul	şi	credinţa,
raţiunea şi dogma religioasă, nu se exclud, ci se completează.
C.	In Prob. Morala. Afirmă că Binele trebue înfăptuit, întrucât legea morală este eternă, creată de Dumnezeu; însă, creatura este totdeauna imperfectă faţă de Creatorul perfect. Răul, este o privaţiune a înţelegerii, o lipsă de raţiune, de intelect activ în alegerea motivelor din actul Libertăţii Voinţii, constituind astfel o piedică ce şi-o pune omul singur în drumul către fericire şi beatitudine (contemplarea lui Dumnezeu).
38.	VIC O Giambattista Filosof italian (1668—1774)
A.	In Prob. Cosmologică. Afirmă Spiritualismul şi Teismul, întrucât Universul este plăsmuirea lui Dumnezeu, cu o finalitate de
- 54 -
evoluţie fixata în voinţa oamenilor spre o vieaţâ din ce In ce mai desăvârşita, prin Graţia Divină. — Materialismul, concepţia fizica a existenţii, nu poate procura explicativ cauzele şi principiul a tot ceea ce exista. Extensiunea (întinderea), nu poate constitui principiul esenţial al substanţei, ci numai un ,,datum“ al ei, o manifestare, o devenire. Tot astfel, Cauzalitatea necesară şi Determinismul ei.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă Raţionalismul Universal, cu înţeles moral, întrucât postulează o „raţiune ideală eternă“, manifestată evolutiv în vieaţa istorică a popoarelor spre culturalizare, în care vieaţă distinge trei epoci: epoca simţului (caracterizată prin forţă şi violenţă), ep3ca fantaziei (ca explicare a tot ceea ce este supranatural, prin autoritatea de sens Divin) şi epoca raţiunii morale (ca explicare de adevăr, dreptate şi umanitate). Prin acestea, afirmă
o	concepţie a Dreptului Dinamic, ca o biruinţă asupra Dreptului Static, întrucât afirmă o necesitate morală în evoluţia vieţii istorice către umanizare. Epocile acestea (ciclurile istorice) sunt în formă circulară sub formă de spirală. — Asupra Valorii Cunoaşterii, afirmă că nu se poate cunoaşte structura reală a Existenţii, pen-trucă aceasta este creaţia lui Dumnezeu şi ca atare, numai Dumnezeu o poate cunoaşte. Se poate cunoaşte însă manifestarea Existenţii, dar nu pe calea raţionamentului deductiv al analizei, ci pe calea invenţiunii, a creaţiunii datum-ului, ca o participare lăuntrică a gândirii cu modul de a fi al Existenţii, ca o iluminare emotiva, ca o gândire poetică (Intuiţionismul estetic).
C.	In Prob. Morala. Afirmă Optimismul Idealist, întrucât atribue Binelui şi Omului o finalitate dată de Providenţa Divină, pentru o vieaţă din ce în ce mai înfăptuitoare de cultură umanitară, prin ideea de Dreptate, obiect al tuturor aspiraţiilor ştiinţei şi vieţii. — Prin acest Iluminism al Dreptului, se aduce un fundament vieţii sociale, concepându-se Istoria ca operă socială, fundată pe raţiunea morală a fiecărui popor de a-şi organiza vieaţa prin voinţă şi înfăptuiri de valoare cultural umanitare.
39.	ZENON.
Filosof grec (347—270 în. Chr.).
Reprezentantul Stoicismului, care pregăteşte adânca umanitate a Creştinismului şi care concepe Filosofia drept Logică, Fizică şi Morală.
A.	In Prob. Cosmologica. Afirmă Materialismul însufleţit (Hi-lozoismul), întrucât face din natura materială a Focului, substanţa eternă. Chiar Dumnezeu, este conceput ca fiind „corpul cel mai curat“, iar Sufletul este un „suflu cald“. Focul ca Substanţă Primă,
__	_	-	55 -	_	_ ___________ 
conţine germenii tuturor existenţelor şi el este Raţiunea, care organizează Universul. O Lege implacabila a Naturii, determina cauzal „soarta“ de devenire a Existenţii, care este însă de ordine raţionala (nu materială) şi în care, Providenţa Divină prin Raţiunea ei, pătrunde şi orândueşte Totul, fiindcă Raţiunea Lumii este chiar Dumnezeu.
B.	In Prob. Cunoaşterii. Afirmă Empirismul, Întrucât Logica (gândirea) se fundează pe datele simţurilor. Cunoaşterea este goală de conţinut (tabula rasa) la naşterea omului şi prin Percepţii şi Reprezentări se alcătuesc Noţiuni, judecăţi şi Raţionamente prin exerciţii logice. Insă, o cunoaştere valabilă de Adevăr, are trebuinţă de consimţirea activâ a spiritului pentru a deveni evidenta.
C.	In Prob. Morală. Afirmă ca natură şi origină a Binelui aceiaşi Raţiune a Naturii, cu care trebue să se identifice fapta omului, prin conformitate desăvârşită. Prin această raţiune se ajunge la fericirea universală (nu la aceea personală, egoistă). Eudemonismul este înălţat deci la Umanitarism. Raţiunea Naturii şi conformismul omului cu aceasta, duce la înfăptuirea Datoriei de a face Binele, faţă de orice fiinţă umană. Din înţelegerea ordinei Naturii rezultă stăpânirea afectelor neliniştitoare: plăcerea şi durerea, sărăcia şi bogăţia, onoarea şi dezonorarea nedreaptă ce ţi-o acordă semenii; chiar vieaţa şi moartea devin indiferente, când se realizează suprema virtute a totalei indiferenţe (Apatia) în urma deplinei guvernări a omului prin raţiunea morală a datoriei împlinite (Autarhia).
40.	WUNDT Wilhelm.
Filosof german (1865).
A.	In Prob. Cosmologică. Afirmă Paralelismul Psihofizic, cu preciziunea că raportul dintre Suflet şi Materie nu poate fi precizat, însă în ultima analiză Realitatea Universală este de natură spirituală, deoarece ea se prezintă ca o Totalitate de unităţi de Voinţă creatoare. Astfel, postulează Principiul Sintezei creatoare şi Legea Creşterii Spirituale, înlăturând noţiunea de „substanţă“ pentru Spirit, fiindcă „deşi este unitar, nu este simplu; el este subiect, întâmplare, activitate, desvoltare — nu substanţă“. — Astfel se afirmă ca finalitate un Evoluţionism Voluntarist Parlicular (nu individual, nici transcendental, nici naturalist).
B.	In Prob. Cunoaşterii. Face deosebire între Intelect (cunoaşterea existenţei empirice) şi Raţiune (cunoaşterea existenţei metafizice, însă nu dogmatic, ci prin „ipoteze permanente“). Astfel, deo-beşte trei grupe de asemenea idei: cosmologice (despre infinitatea: spaţiului, timpului, materiei şi cauzalităţii), psihologice (despre
- 56 ~
unitatea sufletului individual şi social) şi ontologice (despre unitatea materiei şi a sufletului, a Noneului, ca experienţă externă şi a Eului, ca experienţa internă). — Filosofia are rolul sa unifice rezultatele ştiinţelor (care sunt numai parţiale şi uneori contradictorii) intr’uR sistem unitar şi în Psihologie introduce Metoda Experimentului.
C.	In Prob. Morala. Afirmă că Binele, ca natură şi origină, este ,.produsul evoluţiei spirituale universale“ către progresul colectiv, fiindcă „porticul Eticei este Psihologia colectivă, nu acea individuală“, fundată pe simpatie şi respect ca mobile afective ale faptei morale. Motivarea prin raţiune, poate ridica la Liber Arbitru, la conştiinţă şi mobilele instinctive, întrucât Voinţa puternică are afect moral asupra eterogoniei scopurilor urmărite.
3 Funie 1945 Craiova
Al patrulea INDICE
cuprinzând FILOSOFII ROMÂNI arătaţi de către D-nii Nic. Bagdazar şi Tr. Herseni în Istoria Filosofilor Români.
FILOSOFIA PURĂ (LOGICA, EPISTEMOLOGIE, METAFIZICĂ).
1.	DIMITRIE CANTEMIR. — Viaţa şi opera, Divanul lumii cu înţeleptul sau Giudeţul sufletului cu trupul, Sacro sanctae scientiae indepingibile imago (metafizica), Critica lui Aristoteles, Esenţa timpului, Cele patru specii vitale, Liberul arbitru, Logica, Caracterizare.
2.	DELA CANTEMIR LA MAIO-RESCU. — Răspândirea cunoştinţelor filosofice, Autorii greci de manuale, Caiete, Traducerile din prima jumătate a sec. al 19-lea, S. Micu, Gh. Lazăr şi Eufrosin Poteca.
3.	TITU MAIORESCU. — Viaţa şi opera, Influenţele suferite, Obiectul filosofiei, Concepţia despre Dumnezeu, Logica, Estetica, Psihologia, Rolul jucat în cultura română.
4.	VASILE CONTA. — Viaţa şi opera» Concepţia epistemologică, Cunoştinţele provin din simţuri, Categoriile simţurilor, Percepţiile, Ideile abstracte: generale şi particulare, Ideile generale: de lucruri şi de calităţi. Ideile particulare: propriu zise şi legi, Idei abstracte absolute şi relative, Ideea de spaţiu şi timp, Perceperea raporturilor. Judecata, Memoria, Cunoştinţele sunt relative, Sistemul piramidal al cunoştinţelor, Metafizica, Temeiul metafizicei, Principiile existenţii, Teo-
ria ondulaţiei universale, Formele evolutive: unde individuale şi unde pozitive, Origina şi transformarea vieţii, Teoria fatalismului.
5.	C. RĂDULESCU-MOTRU. — Viaţa şi opera, Conceptul de metafizica, Critica conceptului de „conştiinţă în genere“ al lui Kant, Personalitatea, rezultat sintetic al evoluţiei. Eul şi munca, condiţii ale personalităţii, Personalitatea poporului şi a individului, Vocaţia, Timp, Destin, Cc-racterizare generală,
6.	P. P. NEGULESCU. — Viaţa şi opera, Critica apriorismului, Critica empirismului, Ştiinţă şi fi-losofie, Caracterizare generală.
7.	ION PETROVICI. — Viaţa şi c-pera, Teoria cunoştinţei, Temeiul Metafizicei, Metoda în Metafizică, Ideea de Neant, Ideea de Dumnezeu, Problema nemuririi, Rosturile practice ale filosofiei.
8.	ŞTEFAN ZELETIN. — Viaţa şi opera. Critica filosofiei ştiinţifice, Evanghelia Naturii.
9.	LUCIAN BLAGA. — Viaţa şi opera, Sensul metodologic al dogmei, Deosebirea dintre dogme şi paradoxiile metafizice, Gândirea ştiinţifică şi metoda dogmatică, Intelect „enstatic“ şi
--;'5&v—^
„ecstatie“, Obiectul ? cunotfşMto înţelegătoare: misterul, Cunoaşterea paradisiacă şfj^ Iubifettba^ Ă'rtîculdţiiie cunoaşterii lu elf e-rice:	plus-cunoaştere,	zero-cu-
noaştere şi minus-cunoaştere, Momentele cunoaşterii individuale, Marele Anonim şi censura transcendenta.
10.	EUGENIU SPERANŢIA. — Viaţa şi opera, Viaţa ca baza a probleme1 or filosofice, Cunoaşterea^ şi acţiunea, Propoziţiile interogative.
11.	MIRCPÂ FLORIAN- — ViSţâ şi opera, Conceptul de ittbs&fie, „Ivitul cd atare“, ca ^Ur^;'de pledare Ih iilosofie: Reforma rdbn-ceptului de experienţa, Refotriia conceptului de raţionalism.
12.	Di/ D. ROŞCA. — Via$f şi o--p&ţg,—Bazele metafizicei, Expe-:¥ieiiţa obiecti\^^^pe?jienţd^tne-
1°;,.	!r-	'	EST	E
1.	INdEPUfTUfel ŞL CONTRIBUŢII. — Radu Ionescu, Ţ|tu. Maior eseu, C. Dobrogeanu-Gîiârea, P. P. Ne-
.,guJ3sau, A..vC*:Xuza^JB. Gema^ Gi Ib^âileânu, H. Sîiriielievici,] D. TomesOtff LbvMesbu^rp^ul 2a-riîbpol, E. Cdrdcdstea^ MihaitRâ-leci, Eu geniu ŞnpţgnţiţCi, ŞJşfan Ndfiiţescu, Cârmiv PÎ4.re8bi£ ^u-tŞpri Blăgd.; ;	;.	,	.:J
2.	jyiiţîAiL;
Viaţa, şî opera, tjfpuq ‘ orientare in critica, Lumea fizica, Lumea
1.	INCEPUURî/
2.	MIRCEA PJUV^RA., — Viaţg şi
opera, Drept şi filosofie, Funcţia creatoare a g<%$irii. Relaţipriiş-
mul, CunoaşţerşgT şi realitatea juriâicâ, Ierâr^a cunoştinţelor, Drepţ şi morala,; Analţza feno-
ibf&icgi, Dublul	reali-
tăţii, Nelinişte şi desnădejde mp-^tenzida, Pet^e^^|le^filosqfeei.
13.	DAN BĂDĂREU. — Viaţa şi o-pera, Metoda de investigare, Formele gândirii, Rolul1 imaginilor şi raportul dintre voinţa şi imagine, Elementele percepţiei şi ale imaginei, Perspectivele filosofice,
r Ţfpdfnţq. spre uţi mGiuşp? spiritualist/ Cauzalitatea, finalitatea,
i	/Tîeadinţa spre finalism.
14.	VASILE BANCILĂ. — Vi: ţg„ şi opera, Carelcrtil^ fundamentări şi şfihifefoddv Ref&rm6le nei^siate in
^"diferitele - dis6if)tee, Necesitatea
-	itttetdfizic^f, G&rdcterele' filctebfiei
1	Su'mz ioNE^UA Şi -cf Anto-:fcJIADEv;a —?.n.:Vigţai^ljai iNae lo-
-	n$sc,uy -iCgraeterizarea străduinţelor sale, C. Antonia^© şi iluzia realistă, Incognoscibilul.
-OTAM	A.:.V;G 1
TÎCA. ' .	~
\ psihică, Lumea.'jasiho-ţipcii,. §|i-inţa ÎUeraţiirii, Analiza operai jqr-tistice.	..::q
TlîDOfe VIAfttJ,^ Viaţa r şi ro-^ pfia; F&iftdşiiP	^i fruţnO-
s$l arti^jeiJ M6ÎodeJ§ m esţeţijdă, Bunurif şî Valoti^-StruţsfârŞ -• operii der arta Filosof ie ^i^oezre^
4.	LIVJU RUSU. r--Xiaţa şi opera, ■•■95f%^c^’^q^e preiei ; grtisgcş, v J Tipu^J^' creaţiei >grnş-flrsletiq^i poeziei,; lirişe>t -„o
DRE PTUtiJ I,
meniilui juridic, Drept pozitiv.
3.	EUGENIU ^F^i^N^A. — Opera, Dreptul şi viaţa* Apnoriscul în .4^t; Lşfifile, şvpiiuiYev. 4i;eptu-
'ţuîyXrcar^q^ Jşl n^r^ie adve^ve^V^Sţatul.'	^
- 59 -
FIL OS O FIA I S TORI EL
1.	începuturi.
2.	ALEXANDRU HASDEU. — Problema timpului nostru, Obiectul ştiinţei istoriei, Legea polariza-ţiei.
3.	BOGDAN PETRICEICU HASDEU.
—	Vicrţa, Istoria criticâ a Românilor, Elementele constitutive ale naţiunii, Problema progresului.
4.	A. D. XENOPOL. — Viaţa, Natura ştiinţei, Clasificarea ştiinţelor, Valoare, îege şi serie, Inferenţa ca inetodâ în istorie^ Factorii evoluţiei, Caracterul propriu al istoriei ca ştiinţa.
| 5. NICQLAE IORGA. —; yiaţcs Caracterul istoriei ca ştiinţă, ideile ca forţe active în fenomenul istoric.
6.	VASILE PÂRVĂN* — Viaţa, Concepţia .ir»ştaţiz j.qă ,:,a• O-biëçtul istoriei^ A^ercepţic^ islorica şi mâdalitâţile ei, Devenirea şi îl ritmul, Categoriile Q devenirilor istorice, Categoriile ritmului
7.	D. DRĂGHîCESCtJ. — Viaţa şi
opera, Sociologie şi psiholègie, Idealism şi spiritualism şpqiplo-gie, Nouvelle cite de Di^,^ Incheer e.	:	'	v * -V
2.	C. RĂDULESCU-MOT£m— Cui- | tura româna şi politicianismul, ! Cultura şi civilizaţie, Roindhis- !
*	mul, catehisrrmî: iniei houi Spiritualităţi.
3* S. MEHEDINŢI.: — Viaţa şi o- | pera, Caracterul -etnografic al ci- j vilizaţiei şi culturii; Civilizaţia, ; Cultura, Civilizaţie şi cultura.
4.	P. P. NEGULESCU. — Diferite
concepţii ce stau la baza crec-ţiei culturii, Factorii determinanţi ce stau la baza vieţii intelectuale şi active, Factorii adiţio- ; nali, Problema specificului naţional.	j
5.	L PETROVICI. — Conceptul de | cultură şi civilizaţie, Foloasele culturii.
BL AGA. — Trilogia culturii, Criiica concepţiilor mătfoRigice şi psi&cilo^ee din* fft&sofid ctil-turii, Noua ipţerpreţar^ a inconştientului, Problema stilului. Factorii primari şi secundari», Spaţiul mioritic. Catolicismul, protestantismul şi ortodoxismul ca forme de viaţâ, Cultură minoră şi ma^ jora, autonomia lor, Metafora, Cultură şi civilizaţie, Rolul: Marelui Anonim.
7.	TUDOR VIANU. — Definiţia a-nalogică a culturii, Procesul dialectic al culturii, întoarcerea la idealurile morale ale clasicismului.
8.	Alţi gânditori. — Gr. Tâuşan, Mihail Rădulescu, 1. D. Gherea, Ştefan Lupaşcu.
, 9. PERIODICE.
FJ LOSOFIA CULTURII.
1 ! CONTRIBUŢII ŞI, ŢEOWI. ; — M. | 6. L.
Eminescu, C, Stere, D. Guşti, ;
Nae IonşsQU,:	£rgipic. j j
- 60 -
S O C I O
I.	Premergătorii sociologiei roma- ’
neşti.
N. Milescu, D. Cantemir, Budai-Deleanu, D. Golescu, I. Codru-Drâguşanu şi Anton Pann.
II.	începuturile sociologiei româneşti în ideologiile politice.
A.	Sociologia paşoptistă şi liberala.
I. Eliade Rădulescu, N. Bălaescu,
I. Ghica, I. C. Brătianu, Şt. Ze-letin.
B.	Sociologia conservatoristă.
P. P. Carp, Titu Maiorescu, C. ; Rădulescu-Motru.
C.	Sociologia socialistă.
Th. Diamant, C. Dobrogeanu- ! Gherea.	;
i
D.	Sociologia poporanista şi ţâ- ; rănistă.
I.	Ionescu dela Brad, C. G. Stere, ; R. Rosetti, V. N. Madgearu.
E.	Sociologia naţionalistă.
M. Kogălniceanu, B. P. Hasdeu, M. Eminescu, A. C. Popovici, A
C.	Popovici, A. C. Cuza.
III.	Sociologia de specialitate.
A.	Primele încercări.	j
V. Conta, A. D. Xenopol. D. Dră- ; ghicescu, Spiru Haret. — (C. Di- ;
L O G I A.
mitrescu-Iaşi, G. D. Scraba, H Fundăţeanu etc.).
B.	Primul sistem de sociologie.
D.	Guşti.
C.	Sociologia de catedră.
Universitatea din Bucureşti.
(D. Guşti, G. Viădescu-Răcoasa, M. Vulcănescu, H. H. Stahl, T. Herseni, A. Golopenţia, N. Pe-trescu).
Universitatea din Iaşi.
(P. Andrei, V. Harea. I. Lupu, Moisuc), M. D. Ralea, Al. Ciau-dian.
Universitatea din Cluj şi Cernăuţi.
(E. Sperantia, C. Sudeţeanu, G. Marica, T. Brăileanu, L. Ţopa, V. I. Bărbat, P. Andrei, T. Brăileanu, E. Sperantia).
D.	Cea dintâi şcoală sociologică românească.
Institutul Social Român.
Şcoala sociologică dela Bucureşti.
(M. Vulcănescu, D. C. Georgescu,
A.	Golopenţia etc.), a. H. H. Stahl. b. T. Herseni.
A
A.— In Logică. Literă cu care se simbolizează exprimarea judecăţii universal-ofirmative. (însuşiri de ale predicatului se găsesc la întreg subiectul gândirii ca rezultat al comparaţiei).
A... şi AX... — Prefixe, adăogate unor termeni, pentru a arăta lipsa însuşirilor termenilor cărora li se adaogă. (Astfel: A-bulic, -\n-normal etc).
A = A. — In Logică. Formulă cu care se exprimă Principiul Identităţii: O Xoţiune este egală cu înţelesul ei de: calitate, cantitate, relaţie şi modalitate. (Vezi: Noţiunea şi Princip. Identităţii).
ABERAŢIE. A . — In Gândirea logică: Eroare. Greşeală.
B.	în Fiziologie, se atribue diferitelor funcţiuni fiziologice şi sufleteşti împiedecate să-şi îndeplinească scopul din diferite cauze. (Astfel:	Aberaţia vederii
—	Aberaţia judecăţii, etc).
ABNEGAŢIE. — /« Morală. Renunţare voluntară la interesele personale în favoarea altuia: merge până la sacrificiul de sine.
ABULIE. — In Psiho Patologie. Fără Voinţă. Lipsa hotărîrii de a executa acţiuni, din cauza lipsei: fie a intenţiunii, fie a efortului
de atenţiune necesar executării unei acţiuni.
1.	Abulicul execută numai acţiuni vechi, care au devenit automate prin repetare — neputând executa acţiuni noi, fiindcă (‘fortul cerut de asemenea acţiuni îi cauzează suferinţă. Abulia este o boală a sufletului şi are forine deosebite în alienaţia mintală.
2.	Voinţa normală este alcătuită din: a), /menţiunea intelectuală;
b). Deliberarea între: intenţiuneu iniţială şi altele noi care pot apărea posterior, adesea protiv-nice acelei iniţiale şi c). Hotâ-rîrea, asupra executării uneia din intenţiunile deliberate. (Este lămurită aci, Voinţa Deliberativă Superioară — nu Voinţa Instinctivă, nici Voinţa Reflexă şi nici Voinţa Spontană. Vezi. Voinţa).
VBSOLLT.— In Filosofie. Ceea ce este fără: dependenţă, limită, condiţie, relaţie, schimbare. — Este. existenţa în sine, care n’are nevoie de nici o altă existenţă, dar care poate avea relaţiuni cu alte existenţe. — în care caz a-cestora le este Cauză primă.
1.	Filosof ia Religiei atribue lui Dumnezeu. Divinitate absoluta. Platon afirmă existenţa ideilor absolute:	Ade\ărul absolut —
Frumosul absolut — Binele absolut, suveran. IIegel, afirmă Spiritul absolut. Schopenhauer defineşte absolutul astfel: ,.Este tot ce există, durează şi a survenit. EL nu trebue căutat în sfere imaginare, căci este limpede că ira-
1
Absolutism
- 2 —
Abstracţiunea
teria satisface pe deplin aceste exigenţe”.
ABSOLUTISM. —A. In Filosofie. Metafizica Absolutului.
B.	In Logică. Puterea exclusivă, fără reserve, a Principiilor raţiunii pentru a afla adevărul.
C.	In Politică. Conducerea Statului după voinţa exclusivă a Şefului Statului fără a se acorda libertăţi poporului. (Vezi: Despotism — Tiranie).
ABSTINENŢA. - In Morală. Renunţare voluntară la satisfacerea unei trebuinţe, sau a unei dorinţe.
ABSTRACT. — /« Logică. Tot ceea ce se înţelege cu ajutorul numai al raţiunii, fără să aibă existenţă materiala. — Opus este Concret. Astfel, sufletul este abstract, materia este concretă. (Vezi: Suflet
—	Materie — Concret).
ABSTRACŢIUNEA. — /« Psihologie. Operaţia gândirii, prin care se înlătură deosebirile dintre diferitele unităţi de cunoştinţă (Intuiţii — Noţiuni), care s’au comparat.
1.	Prin Abstracţiune gândirea desface cunoştinţele (E>isocierea), iar prin Generalizare opreşte numai asemănările cunoştinţelor care s’au comparat (Asocierea).
2.	Abstracţiunea trebue deosebită de Generalizare, deoarece prima izolează o însuşire de alte însuşiri aflate în fenomen, fără a ţine seamă de faptul că însuşirea izolată se va găsi şi la alte fenomene — pe când Generalizarea uneşte fenomenele care au însuşiri comune, fără a ţine seama de celelalte însuşiri deosebitoare de cele comune.
3.	Abstracţiunea este logică numai când nu se amestecă, confundându-se asemănările cu deosebirile. (Considerându-se asemenea ceea ce este deosebit şi deosebit ceea ce este asemenea).
—	Numai gândind astfel se determină şi se fixează înţelesul de calitate şi cantitate al fenomenelor, care va fi apoi exprimat prin cuvânt. Fiecare cunoştinţă, cu înţelesul ei precis fixat în definiţia ce urmează a i se da ca noţiune, satisface astfel principiul de bază al raţiunii, care e Identitatea (Vezi).
4.	Odată fixate asemenea înţelesuri cunoştinţelor, gândirea le sistematizează, ordonându-Ie în noţiuni cu înţelesuri din ce în ce mai goale de însuşiri, deci mai generale, mai pure, mai abstracte, trecând şi ridicându-se dela speţe la genuri, fiecare cu diferenţa specifică fixată, spre a constitui unităţi de gândire valabile oricăror operaţii raţionale.
5.	Procedând astfel, gândirea poate studia infinita şi variata fenomenalitate, reducând-o la unităţi din ce în ce mai generale exprimate în cuvinte. Ştiinţa se face posibilă prin reducerea varietăţii la unitate, aflându-se cauze şi explicări valabile (sau cel puţin suficiente) tuturor fenomenelor Universului.
6.	Ştiinţa porneşte dela abstracţiuni şi ajunge tot la abstracţiuni, din ce în ce mai generale. Un fenomen oarecare devine o-biect de cercetare ştiinţifică, numai dacă poate fi grupat cu altele de acelaşi fel într’o clasă. Aceste clase pot fi grupate apoi într’o clasă mai generală şi tot aşa mai departe merge drumul abstracţiunii, care dă posibilitate omului să înţeleagă gândirea semenilor săi, gândire comună cu a lui şi a tuturora din grup, dobândită din Comparaţie şi redată apoi prin cuvinte, semne
Abstracţiunea
— 3 —
Abstracto
şi simboluri. Fără gândirea prin abstracţie nu se pot concepe re-laţiuni sociale, deoarece fiecare ar avea un limbaj propriu al său, colorat de afectivitatea şi interesele lui.	|
7.	Gândirea fără abstracţie gân- j deşte fenomenele prin însuşirile lor concrete, pe când acea prin abstracţie le gândeşte prin însuşirile abstracte, esenţiale şi astfel fenomenele, din reale şi concrete cum sunt, devin ideale şi abstracte în gândire.
8.	Precizăm însă că, gândirea prin abstracţie nu este cu totul lipsită de gândire fără abstracţie. Rămâne în seama Educaţiei şi a Culturii fiecăruia posibilitatea de a se putea depărta treptat de afectivitatea şi interesele lui, spre a ajunge la înţelesuri abstracte, pure, ideale, pentru fenomenele concrete şi reale.
9.	La primitivi, la copii şi a-desea la femei, se constată gândirea fără abstracţie, deoarece aceştia gândesc concret, prin Intuiţie (nu prin Noţiuni) colorate de dorinţele actuale momentului gândirii. De aici lipsa de stabilitate a înţelesurilor ce aceştia dau fenomenelor şi cuvintelor prin care îşi exprimă gândirea. Ei n’au încă structuralizate în gândire necesitatea Cauzalităţii şi a Determinismului Universal fiindcă la ei intervin factori de: mister, basm, spirite, etc., pe lângă afectivitate şi interes propriu. Copilul în deosebi, îşi începe abstracţia prin deosebiri (nu prin asemănări), fiindcă el vede în fenomene numai ceea ce îi place să vadă şi să facă cu acele fenomene. Apoi, lui nu-i apar distincte unul de altul fenomenele din juru-i, ci în generalităţi. El spune: casă — masa
—	cal, etc.
Numai către 6 ani, copilul începe să individualizeze fenomenele din jurul lui, fiecare prin însuşirile pe care le are, înce-
pând prin aceasta Intuiţiile şi odată cu ele Comparaţia, fie a fenomenului cu el însuşi în diferite ocaziuni, fie cu alt fenomen sau cu altele. Din comparaţie rezultă asemănări şi deosebiri şi astfel începe gândirea prin abstracţie.
10.	Durkeim afirmă:	gândi-
rea prin abstracţie a individului este determinată de gândirea socială; că înţelesurile noţiunilor sunt fixate de societate şi concretizate în cuvinte ca mod de gândire general şi impersonal; că individul primeşte prin cuvintele învăţate şi înţelesurile lor. Astfel, limbajul este fixat de societate. Dicţionarul unei limbi cuprinde chiar înţelesurile noţiunilor şi astfel constitue un adevărat îndreptar pentru folosirea exactă a acestor înţelesuri
—	punct de plecare pentru Comparaţia prin abstracţie, care duce la făurirea Judecăţilor şi Raţionamentelor.
11.	Schopenhauer defineşte abstracţiunea: „O aruncare de bagaj nefolositor care se poate lăsa la o parte, spre a se putea mânui mai cu uşurinţă cunoştinţele ce sunt de comparat. Acest bagaj nefolositor este format din însuşirile numeroase întâmplătoare, neesenţiale, ale lucrurilor reale”.
12.	Spiritualiştii afirmă că abstracţiunea este funcţiunea principală a sufletului prin care se şi afirmă ca o entitate.
13.	Materialiştii afirma că abstracţiunea este o necesitate a unei legi fatale, îndată ce omul se află în faţa fenomenelor (independentă deci de voinţa şi sufletul său).
ABSTRACTO. (In). — In Logică. Gândirea care deduce concluziuni din premise conţinând adevăruri fie chiar numai presupuse — deoarece nu se preocupă dacă a-
Absurd
Acţiune
ceste concluziuni sunt sau nu râalităţi care să se verifice (— cum este cazul în gândirea numită în concreto bazată pe fapte reale ale experienţii controlate şi verificate).
ABSURD. — A. In Psihologie: Gândirea care nu numai că nesocoteşte principiile şi regulele raţiunii (fiindcă în acest caz ar fi, eroare, greşeală), dar întrece limitele eroarei, fiind gândire fără
. sens»
B.	in Matematică. înţeles special de metodă — aspect al Demonstraţiei— prin care se admite falsitatea unui adevăr drept adevăr, pentru ca apoi să se dovedească indirect adevărul de demonstrat.
C.	In Filosofia lui Tertulian, expresiunea „Credo, quia absurdum est” are înţeles de admiterea lui Dumnezeu prin revelaţia credinţii, întrucât prin raţiune nu se poate cunoaşte şi nici admite existenţa lui Dumnezeu.
ACADEMIE. — A. La origină. Şcoală înfiinţată de Platon pentru învăţarea filosofiei, în grădinile numite Akademos.
B. înţelesul actual. Instituţie de cultură superioară.
ACCIDENT. - A. In Filosofie. Acele însuşiri ale fenomenului care pot să se schimbe şi chiar pot lipsi, fără ca prin aceasta fenomenul să se schimbe sau să dispară (spre deosebire de alte însuşiri ale aceluiaşi fenomen, care sunt necesare înseşi existenţei fenomenului, numite esenţiale
sau specifice). Accident este sinonim cu Contingent.
B. înţeles comun. Ceea ce se întâmplă pe neaşteptate (accid.it), dar fără ca să poată produce schimbare totală acolo unde se produce.
ACROMATOPSIE. — In Psihopatologie. Boală vizuală, moştenită sau dobândită, din cauza căreia bolnavul nu distinge culorile — fie că boala este generală, pentru orice fel de culoare — fie ca este parţială, redusă la neputinţa de a apercepe numai una din culori (Vezi Daltonismul).
A CONTRARIO. — In Logică. Gândire care demonstrează înţelesul nestabilit al unei noţiuni prin asemănarea cu o altă noţiune cu înţeles stabilit.
Mai poartă denumirea de A Pari. Expresiunea are aplicaţiune în materie juridică.
ACOSM1SM. — In Filosofia Cosmologică. Teorie care neagă existenţa cosmosului (Universului) ca realitate, independentă de Dumnezeu, creatorul lui. (Spi-noza).
ACROMATIC. — In Metodologie. Ceea ce se ascultă. — Denumire data metodei de expunere a teoriilor filosofice în şcoalele greceşti — numită azi metoda Ex-positivă.
ACTIV. — Ceea ce este capabil de acţiune. — Opus este Pasiv.
ACŢIUNE. — Influenţa exercitata de o existenţă asupra altei existenţe.
Activism
1.	M. Blondei precizează astfel înjelesul filosofic al termenului acţiune: Cuprinde două probleme: 1) Studiul raporturilor gândirii cu acţiunea, în scopul de a constitui o critică a vieţii şi o ştiinţă a practicii, împăcând astfel teoriile: Intelectualismul cu Pragmatismul (Vezi) şi 2) Studiul raporturilor: Ştiinţa cu Credinţa şi Filosof ia cu Religia — în scopul de a le împăca şi a găsi drepturile Religiei în sufletele tuturor.
ACTIVISM. — Teorie filosofică fixată de Eucken, prin care se afirmă că:	Adevărul este Vieaţă şi
acţiune, nu simplu Intelect, cunoaştere abstractă — cum nu este nici ceea ce este numai util.
ACTUALIZARE. - Trecerea dela posibilitatea unei acţiuni (potenţialitate) la înseşi desfăşurarea acţiunii.
ACUITATEA Simţurilor. — In Psi-ho Fiziologie. 1. Posibilitatea simţurilor de a prinde vibraţiuni din ce în ce mai slabe ca intensitate şi 2. Fineţea de a distinge două vibraţii, mai mult sau mai puţin depărtate, în privinţa calităţii sau gradelor lor de intensitate. (Termeni: Acuitate vizuală, auditivă, etc).
ACUSTICA. — Ştiinţă, speţă a Fizicii, al cărei obiect este sunetul (vibraţii sonore ale energiei fizice).
ADAPTARE. — In Filos. Biologiei: Modificarea unei funcţiuni a vieţii
—	sau numai a unui organ vital pentru a se pune în acord cu |
Adevăr
mediul, intern sau extern — al vieţuitorului (Vezi Darwinism).
Sinonim cu Acomodare — însă uneori i se restrânge înţelesul acestuia numai la modificările impuse fiziologiei vieţuitorului în timpul vieţii sale proprii, — nu şi acelor moştenite cum este înţelesul adaptării.
ADECUAT. — Calitatea unei cunoştinţe de a corespunde complet înţelesului său, pe care trebue să-l cuprindă. Este deci sinonim cu Adevărat.
ADEVĂR. — A. înţeles general. Valoarea unei cunoştinţe de a fi admisă de cât mai mulţi în timp şi în spaţiu, fie că este admisă: pe calea simţurilor (Empirismul), pe calea raţiunii (Raţionalismul), pe amândouă aceste căi (Empiro-Raţionalisinul), pe calea intuiţiunii (Intuiţionismul intelectual sau afectiv), fie pe calea revelaţiei divine (Misticismul).
B. In Logică. Adevăr este numai acela obţinut exclusiv prin raţiune din materialul concret oferit simţurilor de Univers şi adus raţiunii, spre a-i da înţeles şi valoare de adevăr. Astfel, Logica este ştinţa adevărului raţional. — Opus este Eroarea. (Vezi).
1.	Se admite o ierarchie de valori, drept grade ale adevărului, astfel: Principiul — Axioma
—	Postulatul şi Legea (Vezi).
2.	Adevărul este opera oamenilor geniali oferită celorlalţi muritori pentru civilizarea şi culturalizarea lor. Prin îndelungate străduinţe s’au făcut propagarea şi adaptarea lor de către cei
„Ad Hominem*________________________—
mulţi. Atunci, când adeziunea la ele a devenit cât mai generala, au căpătat denumirea de Adevăr.
3.	Insă adevărurile jau sunt permanente, nu sunt definitiv şi pentru totdeauna fixate, nu sunt dogme. Ele progresează şi în calitate şi în cantitate. Istoria culturii înregistrează acest efort permanent pentru cât mai adevărat şi pentru cât mai mult adevăr. Universul devine din ce în ce mai cunoscut, ca o dovadă a biruinţii gândirii şi omul se spiritualizează prin cultură, care-1 face să se prosterneze în faţa Creaţiunii Divine.
„AD HOMINEM”. — Argument cu valoare de adevăr numai faţă de persoana căreia i se face demonstraţiunea — fie că argumentul se sprijină pe o eroare, fie că se sprijină pe o concesie făcută adversarului în discuţiune.
ADIFORIE. — In Filosofia Moralei. Fără emotivitate. Stare sufletească lipsită de emoţiile ce trebue să rezulte din deosebirile dintre judecăţile de valoare, care se fac asupra existenţelor. Pentru Pyrrhon este Binele Suveran spre care trebue să tindă înţelepciunea.
ADJECTO. (In). — In Logică. Formă de gândire care cuprinde comparaţia între un subiect şi un predicat, care predicat este chiar negaţia subiectului. (Ex: Surzii aud; Orbii văd; etc).
Orice contradicţie poate fi o contradicţie în adiecto formală — fiindcă o contradicţie a doi termeni (fiecare cu înţelesul lui) este în fond o contradicţie între două judecăţi şi una dintre aceste judecăţi presupune un principiu
> —_____________________Afecte prime
sau o consecinţă, care este contradictorie celeilalte judecăţi. (Vezi, Contradicţia).
ADMINISTRATIV. (Drept). — Speţă a ştiinţii Dreptului Public având ca obiect fixarea legilor privitoare la Datoriile şi Drepturile acelei Puteri ale Statului, care are funcţiunea să facă astfel ca legile să fie executate de populaţie. Puterea aceasta se numeşte Administrativa sau Executivă şi este încredinţată: Capului Statului, Miniştrilor şi Funcţionarilor Statului.
ADVENTICE. (Idei). — In Filosofia Cunoaşterii. Cunoştinţele căpătate prin simţuri.
Termen întrebuinţat de Descar-tes în opera Meditaţiuni, în care formulează trei feluri de idei cu care se poate cunoaşte Universul — şi anume: 1) adventice,
2)	factice (formate de gândire din cele adventice) şi 3) înnăscute, care sunt: universale şi necesare şi aparţin gândirii în sine (nu gândirii individuale cum a-parţin cele adventice şi factice).
AFAZIE. — In Psiho-Patologie. Sindrom de boală nervoasă> care se manifestă prin imposibilitatea de a vorbi, fie parţial pentru anumite cuvinte, fie total. Organele vorbirii: laringele, coardele vocale, limba, nu pot executa mişcările vorbirii, deşi nu există vreo paralizie a lor. Sinonim cu: Alalie şi Afenie.
AFECTE PRIME. — In Psihologie. Afectele (plăceri şi neplăceri) din care îşi trag origina toate celelalte afecte. Ele sunt trei: Frica — Mânia şi Simpatia.
Afectivitate
AFECTIVITATE. — In Psihologie. Una din cele trei însuşiri de orientare ale sufletului, prin care individul simte plăceri şi neplăceri privitoare la ceea ce ştie despre Univers (Intelect) şi la ceea ce făptueşte el, cu voie sau fără voie (Voinţă). — Mai poartă denumirea de: Ton afectiv al intelectului şi voinţei, sau Colorit afectiv. (Vezi Sensaţie şi Sentiment).
1.	Sunt cuprinse în afecte: Înclinaţiile — Emoţiile — Sentimentele inferioare (sensoriale) ca şi cele superioare (artistice, morale, patriotice, ştiinţifice şi religioase) — Sentimentele primare (frica, mânia, simpatia), — Pasiunile — Patimile şi Fobiile.
2.	Afectele, împreună cu Intelectul şi Voinţa, alcătuesc finalitatea de orientare a sufletului, existente alături una de alta şi toate trei Ia un loc, legate de Totul sufletesc (Bloc — Configuraţie — Eu) în mod ireductibil şi inseparabil.
3.	Afectivitatea mai are şi înţelesul de modificare a Eului. Spinoza consideră afectele ca „excitaţiuni ale corpului’'. Con-dillac afirmă că Afectul este o sensaţie, care nu se poate concepe fără un Eu — ca Subiect. — Astfel, a fost considerată drept cunoştinţă (Intelect), întrebuin-ţându-se termenul de Intuiţie pentru cunoştinţa cea mai simplă şi termenul de Sensaţie pentru plăcerea şi neplăcerea (Afectivitatea) cea mai simplă. Intuiţia a fost considerată inerentă existenţii (ca obiect de cunoaştere), iar Sensaţia inerentă Sufletului (ca subiect de cunoaştere).
In acest înţeles l s’au atribuit Afectivităţii două moduri de a fi: 1) modul pasiv (sensaţii de plăceri şi dureri) şi modul activ (tendinţe, înclinaţiuni şi dorinţe
—___________________________Afirmative
de mişcare). Schopenhauer afirmă că puterea afectelor este aşa de mare încât întrece funcţiunile cunoaşterii. Bergson de asemenea (Vezi Intuiţionism).
AFERENT. — In Psiho Fiziologie. Numire dată funcţiunii acelor nervi care transmit vibraţiile prinse din energia existenţii centrilor nervoşi, care le vor prelucra în fenomene sufleteşti cu însuşiri de: intelect, afect şi voinţă.
Termenul este sinonim cu Centripet al şi este opus celui de E-ferent sau Centrifugal, atribuit altor nervi care au funcţiunea să transmită ordinele (îndemnurile) către mişcare, date de centrii nervoşi organelor respective (muşchi, tendoane, oase), care vor executa mişcarea ordonată.
AFINITATE. — Legătură sau a-tracţiune rezultată din asemănare fizică sau sufletească (analoagă cu atracţiunea moleculară dm combinaţiile chimice).
AFIRMAŢIUNE. — In Logică. Actul prin care se gândeşte ca adevărat un raport între Subiectul şi Predicatul unei Judecăţi (fie că se afirmă, fie că se neagă Subiectul prin Predicat).
AFIRMATIVE. (Judecăţi). — In Logică. Acele Judecăţi care au proprietatea formală a ' categoriei Calitate (Kant) prin care gândirea constată şi atribue Subiectului însuşiri de ale Predicatului (Vezi Categorie ).
1.	Gândirea de comparaţie între
S.	şi P. nu trebue făcută numai privitor la însuşirile lor (calităţile, conţinutul lor), ci şi privitor la cuprinsul lor (cantitate, extin-
Aforism
— 8 -
Algebra
dere, sfera). — Astfel că Afirmaţia (ca şi Negaţia) are două forme: 1) Universală, când Predicatul afirmă (sau neagă) întreg Subiectul:	2) Particulară,
când P. afirmă (sau neagă) numai o parte diri S. Kant afirmă şi o a treia formă: Singulară, când P. afirmă (sau neagă) numai despre un exemplar al Subiectului.
2.	Afirmaţiunea nu trebue confundată cu Aserţiunea, deoarece aceasta este una dintre cele trei modalităţi ale Judecăţii (apodictice — problematice — a-sertorice) şi apoi, afirmaţiunea este opusă negaţiunii, pe când aserţiunea poate fi şi afirmativă şi negativă.
3.	Afirmaţiunea poate fi — după relaţia dintre S. şi P. — sau categorică, sau condiţională.
4.	Judecata Afirmativă — Universală este simbolizată în Logică prin litera A, iar cea Afirmativă
—	Particulară prin litera I.
AFORISM. — Exprimarea: scurtă, concisă, profundă şi complexă — fie a unei întregi Teorii, fie a unui Principiu general şi fundamental cuprinzător de fenomene multiple şi variate.
Este mai cuprinzătoare decât o Definiţie, deşi poate fi mai scurtă ca exprimare.
A FORTIORI. — In Logică. Formă de Raţionament in care trebue mai întâi stabilit adevărul din premise, pentru a Ii valabil a-devărul din concluzie.
AGNOZIE. — In Psiho-Patologie. Fără cunoaştere. — Boală sufletească, care face cu neputinţă recunoaşterea şi cunoaşterea fenomenelor prezente simţurilor, deşi organizarea şi funcţia sim-
ţurilor este normală. — Este un Sindrom. (Vezi).
1.	Agnozie vizuală sau Cecitate psihică, totală sau parţială, cu forma ei particulară de Cecitate verbală.
2.	Agnozie tactilă sau Aste-reognozie kinestetică.
3.	Agnozie auditivă sau Surditate psihică, totală sau parţială, cu forma ei particulară de Surditate verbală — (Vezi acestea).
AGNOSTICISM. — In Filosof ia Cunoaşterii. Denumire dată teoriilor asupra Valorii cunoaşterii, care afirmă imposibilitatea cunoaşterii pentru existenţa în sine a Universului, deşi asemenea existenţă ca fiinţă şi ordine universală se impune cu necesitate gândirii.— Cuvântul este inventat de Hux-ley. (Vezi şi lămuririle de sub Scepticism şi pe cele de sub Spiritualism).
AGRAFIE. — In Psiho-Patologie. Fără scriere. — Boală sufletească care pune pe bolnav în imposibilitate să scrie, deşi organele respective scrisului (mâna, degetele, articulaţiile) sunt sănătoase. Este un Sindrom (Vezi).
AGROFOBIE. — In Psiho-Patologie. Teama de câmp. — Sindrom de boală nervoasă care se mani-festă prin teama de a traversa spaţii goale, cum de exemplu o piaţă sau un loc viran.
ALGEBRA. — Ştiinţă Matematică, ca speţă, care are drept obiect cantitatea pură de orice calitate a fenomenelor cantificate, la care se aplică.
Algorism
— 9 —
Ambiguitate
Elementele ei sunt Simbolurile (numere, cantităţi, nedeterminate) şi de aceea Algebra este considerată ca o prelungire a Aritmeticii — (Vezi).
ALGORISM (Algoritm). — Sistem de notare simbolică prin semne convenţionale a cifrelor arabe şi a feluritelor procedee de calcul. (Ex: notarea zecimală, algebrică, etc).
ALIENAŢIE. — A. Ca termen general medical. Boala sufletească. Fiindcă nu i se poate fixa limita, unde sfârşeşte sănătatea mintală şi unde * începe boala, este întrebuinţat din ce în ce mai rar în Psihiatrie (Ştiinţa bolilor sufleteşti).
B. înţelesul etimologic. Alienat este „acela care nu-şi mai a-parţine“. P. Janet pornind dela acest înţeles spune că alienatul nu este responsabil de pericolul ce-1 săvârşeşte fie altora, fie lui însuşi.
ALEGORIE. — Simbolizarea în întregime, concretă, a ceea ce se urmăreşte: povestire, tablou, etc. Se deosebeşte de Simbol, întru cât acesta este numai parţial.
ALTERNATIVA. - A. In Logică, j Sistem de Judecăţi în care numai una este adevărată. Renou-vier numeşte Principiul Terţiului Exclus, Principiul Alternativei. (Vezi Dijunctive Jud).
B. In înţeles comun. Posibilitatea sau necesitatea de a alege între mai multe hotărîri de luat (Vezi, Princ. Terţiului Exclus).
ALTRUISM. — In Filosofia Moralei. Teorie caTe afirmă că fapta omului este determinata de ideea de a face Bine altuia, putând merge până la nesocotirea şi sacrificarea binelui personal.
Bjnele altuia, ca Sentiment, este o/evoluare a sentimentului primar, originar, al Simpatiei.
1.	Altruismul este teoria afirmată de A. Comte pentru a o opune teoriei Egoismului, ca şi Edonismului, Individualismului şl chiar Utilitarismului, în ceea ce priveşte exclusivitatea afirmativă a interesului personal. — (Vezi aceste Teorii).
2.'	Teoria Utilitarismului (A. Smith) consideră altruismul ca o derivaţie a egoismului afirmând că „iubirea de aproapele este iubirea de sine”. — Dr. Dubois spune: „Altruismul nu-i decât un egoism deghizat”. Tot astfel, La Rochefoucauld şi Freud.
3.	Teoria Pozitivismului (A. Comte) consideră şi Egoismul şi Altruismul ca sentimente deopotrivă de originare, nederivate unul din altul, afirmând că „iubirea pentru aproapele este pentru a-proapele” (nu pentru sine).
4.	Teoria Naturalismului (Lit-tre3 Darwin, etc.) consideră că amândouă derivă din cele două funcţiuni necesare vieţii, astfel: Egoismul din nutriţie, ca instinct al conservării individuale; iar Altruismul din reproducţie, ca instinct al perpetuării speciei.
5.	Teoria Voluntarismului con-sideră şi ea Altruismul ca o formă ae Voinţă instinctivă (nu ca Sentiment al Ideei de Bine).
6.	Teoria Intelectualismului îl consideră ca pe o normă determinată de Ideea pur intelectuală a binelui altuia — deosebită de Ideea binelui personal.
AMBIGUITATE. — înţeles general.
Ametropie
- 10 -
Amnezie
Echivoc. Posibilitatea de a exprima şi a înfelege un acelaş cuvânt prin înţelesuri aparţinând la noţiuni diferite (două sau mai multe). Astfel, cuvântul „capră” are înţeles de: animal, de uneltă pe care se taie lemnele cu fie-restrăul, şi de loc în trăsură unde este aşezat conducătorul trăsurii. De asemenea, sare, înţelesul de verb şi de mineral, etc. Opusul echivocului este Univoc (Vezi^.
1.	Prin asemenea echivocuri se fac posibile erorile de raţionament, fie a acelor voite (Sofisme), fie a celor fără voie (Pa-ralogisme). (Vezi aceasta).
2.	Nu trebue confundat Echivocul cu Amfibologia (Vezi).
AMETROPIE. — In Pshio-Patolo-gie. Fără măsura vederii. Boală a vederii, cuprinzând miopia şi hipermetropia. Razele de lumină se concentrează, fie înaintea retinei (Miopia), fie dincolo (Hipermetropia), din cauza curburei anormale a cristalinului. Mai are denumirea de Emetropie.
1.	Nu trebue confundată cu Presbiţia, — deoarece această boală provine din cauza slăbirii putinţii de acomodare a muşchilor care acţionează cristalinul. — Este un Sindrom.
AMFIBOLOGIE. — In Psihologie. înţelegerea dublă, în două înţelesuri deosebite, a unui raport între Subiectul şi Predicatul unei Judecăţi.
1.	Să nu se confunde cu Echivocul, prin care se atribue unui acelaşi cuvânt înţelesuri dubla sau mai multe.
2.	Kant, în Critica Raţiunii Pure, întrebuinţează termenul Amfibologie când, în Cunoaştere, întrebuinţează Metoda Transcendentală (Vezi) în locul Metodei Observaţiei (Empirice, Experimentale, prin simţuri).
AMNEZIE. — In Psiho-Patologie. Fără memorie. — Boală sufletească, ca Sindrom (Vezi), care se manifestă prin pierderea sau slăbirea memoriei, deşi celelalte funcţiuni sufleteşti sunt normale.
1.	Amnezia poate fi: totală sau parţială. P. Janet întrebuinţează termenul de Amnezie Sistematică pentru Anestezie (Vezi).
2.	Memoria este posibilitatea sufletului de a recunoaşte că stări sufleteşti actuale în lumina Conştiinţei nu sunt formate atunci ca noi (primare), ci sunt din cele vechi (secundare), formate în trecut, în anume spaţiu şi timp localizate. De aci, definiţia Memoriei: „putinţa localizării în timp şi spaţiu a fenomenelor sufleteşti”.
3.	Trebue ştiut că Memoria este o operaţie complexă, întrucât presupune existenţa a altor două o-peraţiuni: 1) păstrarea şi 2) revenirea din Subconştient în Conştient a stărilor sufleteşti păstrate.
4.	De aceea, Amnezia este de mai multe feluri: a păstrării, a revenirii şi a recunoaşterii. Prin feluritele amnezii se uită: nume proprii: personale, geografice, tehnice, etc. — sau tot ce se raportă la o persoană, sau la un anumit fapt al vieţii sale (Amnezie sistematică), sau o limbă străină, sau înţelesul cuvintelor auzite (Surditate verbală), sau al cuvintelor scrise (Cecitate verbală, Alexie), sau mişcările care tre-buesc făcute pentru a pronunţa cuvintele (Afazia), sau pentru a scrie (Agrafia), amnezii numite motrice.
5.	Tot felul de amnezii şl para-
Amor	—	11	—	Anagogic
amnezii devin bruşte, când sunt datorite unor leziuni organice respective accidentale; iar cele datoritei vârstei (leziuni organice în evoluţie) se numesc progresive, după cum regresive sunt numite acele recâştiguri ale memoriei, când amintirile revin de obiceiu în sens invers de cum s’au pierdut.
AMOR. (Iubire). — In Psihologie. Formă evoluată a sentimentului primar al Simpatiei cuprinzând, nu o singură dorinţă, ci o serie de dorinţe prelungite şi iradiate dela persoana care simtea la aceea ce îi determină simţirea (persoană sau obiect).
AMORAL'. — In Morala- Fără morală. Lipsa, ideilor de Bine şi Rău, ca direcţii de făptuire în vieaţă. Termen inventat de Guyau.
ţ. Sărim se confunde cu Imoral, deoarece acesta are ca direcţie în faptele sale ideea de Rău, după cum Moralul are pe aceea de Bine.
AMORALISM. - A. In Filosofie. Teorie care nu admite în Filo-sofia Cunoaşterii decât judecăţi de existenţă — negând judecăţile de valoare. (Fouillée).
B. Teorie care n’admite în Fi-losofia Moralei existenţa ideii de Bine, decât ca pe o credinţă fără bază logică (Ponsegrive).
AMOR PROPRIU. — In Morală Iubirea de sine, egoismul. Sentiment complex simţit în urma aprecierii de către semeni a valorii 'individuale. De aci, dorinţa
de a face Binele pentru a câştiga această apreciere.
AMOR PUR. — In Filosof ia Religiei. Iubirea de Dumnezeu (Şpi-noza şi Fenelon) iubirea în ea însăşi, fără teamă şi speranţă, făurită din cunoaşterea Universului, care ne dă bucuria cea mare faţă de Creaţiune şi de Dumnezeu.
AMORF. — Fără formă. Formă neorganizată, deoarece nu există nimic, în mod logic, fără formă. (Vezi Formă şi Fond).
A1V1PRENTOLOGIE Digitală. — In Metodologie. Ştiinţă şi metodă nouă, ca speţă a Psihologiei şi a Metodei Observaţiei Externe Psihologice, al cărui obiect îl formează studierea încreţiturilor pielii dela vârful degetelor, considerate specifice pentru identificarea indivizilor, ba chiar şi pentru caracterizarea lor sufletească temperamentală şi de caracter.
1.	Are din ce în ce mai mare aplicaţiune în Anchetele Judiciare pentru descoperirea infractorilor.
2.	Alte metode ale Observaţiei Externe Psihologice, vezi: Chiro-inanda — Fiziognomia — Localizările Cerebrale — Grafologia— Biografia — Ancheta — Chestionarul.
AMUZIE. — In Psihologie. Fără muzicalitate. Corespunde Afaziei şi Amneziei (Vezi).
ANAGOGIC. — In Filosofia Cunoaşterii. Ceea ce duce la Cauza Suprema. (Leibnitz) ca formă a
Analgezic
— 12 -
Analogia
raţionamentului prin Inducţie (Vezi).
ANALGEZIE. — In Psiho-Patolo-gie. Fără durere. Boală sufletească ca Sindrom (Vezi) prin care se pierd sensaţiile de durere, deşi aparatul sensorial respectiv (nervi şi celule) este nevătămat şi’n stare de funcţiune. Se mai numeşte Analgie. (Vezi Anestezie).
ANALITICA TRANSCENDENTALA. — Partea Logicei al cărui obiect este „descompunerea facultăţii totale de cunoaştere a-priorică în noţiuni (concepte) de Cunoştinţă Pură” (Kant).
1. Analitica este deosebită de Dialectică şi împreună alcătuesc Logica Transcendentală. (Vezi Transcendent.
ANALIZA. — In Metodologie. Speţă a operaţiei generale generale de gândire logică numită Disocierea Cunoştinţelor, care formează metoda dela general la particular şi singular, concretizată în metodele: Determinarea — Diviziunea — Deducţia ■— Demonstraţia. (Vezi). !
1.	Prin Analiză se disociază j părţile componente ale unui în- j treg, fie că asemenea părţi sunt j unităţi simple şi ultime care nu ; se mai pot descompune (disocia), j cum este în Analiza Elementară, I fie că părţile sunt la rândul lor f întregi care de asemenea se pot descompune în părţi şi tot aşa mai departe cum este în Analiza Imediată,
2.	Analiza constitue metoda ge-
nerală de cercetare în orice domeniu, dar are aplicaţie specială în domeniul experimental al Fi- ! zicei şi Chimiei.	|
3.	In domeniul abstract al Logicei, prin analiză se urmăreşte a se dovedi derivarea tuturor Judecăţilor şi Raţionamentelor din Principiile Raţiunii: Identitatea Contrarietatea — Terţiul Exclus
—	Raţiunea Suficientă şi Valorificarea.
4.	In Psihologie. Tipul Analitic de gândire este acela care urmăreşte să afle calităţile de a-raănunt şi de exactitate ale fenomenelor, iar un aspect al A-nalizei este Psihanaliza (Vezi).
5.	In Logică. Judecata Analitică este aceea în care Predicatul gândirii este chiar însuşirea conţinută .de Subiect în momentul comparării subiectului cu predicatul. Gândirea nu face decât să descompună S., arătându-i însuşirile deja ştiute.
6.	Alte feluri de analiză: calitativă, când se mărgineşte să afle însuşirile părţilor întregului* cantitativă, pentru numărul părţilor întregului; reală sau concretă, pentru fenomenele materiale care alcătuesc întregul; ideală sau abstractă, pentru cele sufleteşti: gramaticală, pentru elementele Limbii, etc.
7.	Opus Analizei este Sinteza;
—	Tipului analitic este Tipul Sintetic; — Jud. Analitice este Jud. Sintetică. (Vezi acestea).
ANALOGIA. — In Metodologie. Metodă bazată pe asemănarea fenomenelor universale şi anume: gândind asupra înţelesului (de calitate şi cantitate, relaţie şi modalitate) al unui Subiect faţă de un Predicat. Stabilind cât din
S.	este sau nu este P. prin judecata rezultată, vom face aceiaşi judecată cu Predicatul acesta, ori de câte ori vom constata alte fenomene cu acelaşi înţeles ca al Subiectului iniţial de gândire. Tot
Anarhie
- 13 -
Aneantizare
astfel, când vom constata acelaşi înjeles cu P. iniţial de gândire vom face aceiaşi judecata cu S. existent.
1.	Analogia serveşte Metodei Inducţiei bazata pe Ipoteze. Ea conduce gândirea la Generalizare, însă concluziile sunt numai ipotetic adevărate până ce vor fi
-	verificate experimental. Numai în acest caz concluziile Generalizării prin analogie şi inducţie pot să devină adevăruri, legi şi postulate ştiinţifice.
2.	Kant, prin expresiunea Ana-logiile Experienţii, cuprinde trei principii ale Universului în privinţa ordinii cosmice, anume: 1) Princ. Permanenţii cantităţii Substanţei, oricare ar fi schimbările ce ar surveni, 2) Princ. Succesiunii fenomenelor, în cauzele şi efectele lor, şi 3) Princ. Simultaneităţii de influenţare reciprocă între fenomene.
Prin aceste Principii scoase din experienţă (deosebite deci de Principiile Raţiunii, care sunt a-priorice) se face posibilă Analogia.
3.	La Greci, Analogia era în-
trebuinţată numai în relaţiile de proporţii matematice, cantitative, şi târziu	s’a	întrebuinţat	şi	în
relaţiile calitative de însuşiri ale fenomenelor.
4.	Precizare. Analogia să fie
logică, trebue ca deosebirile dintre fenomenele comparate să fie mai mici	ca	asemănările	şi	de
mai mică importanţă ca valoare.
ANARHIE. — A. înţeles general. fără conducere organizată. Lipsa de autorităţi, concrete sau abstracte, personale sau instituţionale, care	să organizeze	şi
sa conducă funcţionarea părţilor componente ale unui întreg, — indiferent	de	ce natură.
De aceea, poate fi: fizică, fiziologică şi sufletească-socială: cultură, politică, economică sau juridică.
B. In Politică este Teoria, cu felurite aspecte, care înlătură orice organizaţie a Statului cu Puteri de conducere impuse individului. (Termenul este inventat de socialistul Proudhon şi reluat de Bakounin).
ANATOMIE. — Ştiinţă, aparţinând Ştiinţelor Naturale, care are ca obiect analiza alcătuirii corpurilor vieţuitoarelor.
Anatomia Microscopică este sinonim cu Histologia (Vezi).
ANCHETA. — In Metodologie. Metodă de Observaţie Externă Psihologică, care constă în întrebări sistematizate cu pricepere ştiinţifică la care se cer răspunsuri dela cel cercetat sufleteşte.
1.	O altă speţă este Metoda Chestionar, deosebită de Anchetă prin sistematizarea întrebărilor şi prin valorificarea răspunsurilor raportate la un etalon de valorificare, ca valorimetru sufletesc.
2.	Metoda Testului, cu drept cuvânt socotită metodă ştiinţifică experimentală, are asemănări cu Ancheta şi Chestionarul (Vezi).
3.	Alte speţe ale aceleiaşi metode generale de Observaţie Externă Psihologică sunt enumă-rate sub termenul Amprentolo-gie (Vezi).
ANEANTIZARE. - In Pilosofia Moralei. Fără neant, fără fiinţă.
—	Trecerea dela fiinţă la nefiinţă, afirmată în teoriile Mistice. — Opus este termenul Neantizare.
Anestezie
— 14 —
Antecedent
ANESTEZIE. — In Psihopatologie. Fără sensibilitate. Boala organelor necesare formarii sensa-ţiilor, anume: 1) fie a organului de simt, care sa prindă vibraţiile existente în Univers; 2) fie a nervilor care conduc acele vibraţii prinse, devenite excitaţii, la centrii nervoşi; 3) fie chiar a centrilor nervoşi, care prelucrează aceste excitaţii în Sen-saţii.
1.	Anestezia nu este redusă numai la lipsa sensibilităţii tactile, cum impropriu i se reduce înţelesul, deoarece ea poate fi referitoare la orice fel de Sensaţii: vizuale, auditive, motrice, etc.
Să nu se confunde de asemenea cu Analgesia, care este boală a sufletului, nu a corpului cum este Anestezia. (Vezi Analgesie).
ANIMISM. — A. In Filosofie. Teorie în problema Onto-Cosmo-logică, care afirmă că Sufletul este Existenţa primă, Principiu al vieţii şi al gândirii, din care derivă orice altă existenţă.
B. In Religie şi Sociologie. — Fel de Religie primitivă a societăţilor neevoluate spiritual, care au credinţa că în toate corpurile organice şi neorganice, să-lăşluesc Spirite.
1.	Ca teorii filosofice asemănătoare Animismului sunt toate teoriile Spirituale, Idealiste, etc. (Vezi acestea şi Vitalismul). In mod special, Animismul este teoria lui Stahl,
2.	Ca formă religioasă, Animismul este o speţa a teorii Naturalismului, — sau Naturismului,
ANOMALIE. — înţeles general. Fără regulă. — însuşirile care
lipsesc sau care se adaugă unui fenomen în mod nefiresc, anormal, fie că este vorba de un fenomen fizic, fiziologic, sau sufletesc.
A.	Anomalia este o excepţie dela regulă, dela lege, care este un raport constant, fără excepţie» In caz de anomalie, sau este falsă legea, sau este aparentă numai anomalia.
B.	In Psiho-Fiziologie. Anomaliile sunt boli, fie că sunt moştenite, fie că sunt dobândite în timpul vieţii individului. Insă, nu toate anomaliile sunt boli, deoarece numai când o anomalie organică sau sufletească aduce după sine şi o funcţionare organică, sau sufletească rea, neregulată, anormală, numai în acest caz există boală — numită atunci Anomalie Patologică.
ANOREXIE. — In Psiho Patologie, Fără simţirea foamei. Sindrom de boală sufletească datorită căreia bolnavul are lipsa nevoii şi dorinţii de a mânca.
Este o formă a Analgenei (Vezi).
ANOSMIE. — Iti Psiho Patologie. Fără sensibilitatea mirosului. — Boală organică, formă a Anesteziei (Vezi), din care cauză nu se pot: prinde, transmite şl prelucra vibraţiile de miros, fiind bolnave organele respective.
ANTECEDENT. — înţeles general înainte, a ceea ce urmează. — Unul din termenii unui sistem de două elemente şi anume cel dinainte, anterior celuilalt, fie logic, în gândire.
Astfel, Antecedentul este mai
Antinomie	—	15	—	Antiteza
puţin decât Cauza, deoarece a-ccasta faţă de efect este şi antecedent cronologic şi logic. (Vezi Condiţia ).
A.	In Logică. In Judecata Ipotetică, care este formata din două propoziţiuni, se numeşte Antecedent acea propoziţiune care exprima condiţia sau ipoteza celeilalte, iar această propoziţiune condiţionată ca o concluzie a celeilalte este numită Consecvent.
B.	In Psihologie şi Biologie. Se numesc Antecedente orice întâmplări sau însuşiri, moştenite sau dobândite de un individ, care pot să explice ceea ce se voieşte explicat din vieaţa organică sau sufletească a acelui individ.
ANTINOMIE. — In Filosofia Logicei. Putinţa de a găsi argumente valabile pentru a susţine, sau una sau alta, din două afirmări logice opuse, numită una Teză iar cealaltă Antiteză.
A.	Kant afirmă existenţa a patru Antinomii: 1) Lumea are un început în Timp şi este mărginită în Spaţiu (Teza) şi Lumea n’are început în Timp şi nu este mărginită în Spaţiu (Antiteza). A-mândouă aceste afirmări sunt valabile, fiindcă sunt posibile argumente valabile şi pentru Teză şi pentru Antiteză. 2) Există — şi nu există — Cauzalitate şi Determinism Universal. 3) Există
—	şi nu există — corpuri simple ca părţi ale întregului Substanţei. 4) Există — şi nu există — o Fiinţă necesară existenţii celorlalte existenţe.
Aceste patru Antinomii formează Antinomia Raţiunii Pure, considerate contradicţii ale Principiilor Raţiunii, în special ale Princ. Identităţii (Vezi). Conflictul Raţiunei cu sine însuşi, duce însă tocmai la însemnătatea şi valoarea Gândirii, astfel: a)
O valoare practică, constatată de oricare minte, anume: că Lumea are un început (Teza primei Antinomii), că Eul cugetător este liber în acţiunile sale voluntare şi deci nu este determinat cauzal (Teza celei de a doua antinomii), că Eul cugetător este existenţă simplă (Teza a treia), şi că Ordinea Universală derivă dintr’o Fiinţă unică şi necesară existenţii (Teza celei de a patra antinomii). Toate aceste Teze constituiesc a-devăruri câştigate de ştiinţele practice, în special de Religie şi Morală.
b)	Valoarea teoretică a Antinomiilor este dată de Antiteze, făcându-se posibile adevărurile a-firmate în ele prin Principiile Raţiunii Pure Transcendentale.
c)	însemnătatea pentru mulţime a Antinomiilor este şi ea evidentă, fiindcă are posibilitatea să admită ideea unei Fiinţe necesare existenţii tuturor existenţelor. Mulţimea nu merge cu gândirea până la Principii şi Cauze Prime, ci se mulţumeşte să constate consecinţele, efectele a-cestora, pentru ca să-şi poată conduce vieaţa după norme sigure şi neschimbătoare.
B. In Drept. Antinomia este contradicţia între două legi juridice în ceea ce priveşte aplicarea lor la un anumit caz particular.
ANTROPOCENTRIC. - In Piloso-fie. Omul ca centru. — Teorie care face din Om centrul existenţii universale, căruia trebue să i se subordoneze tot ceea ce există şi consideră Binele omenirii ca singur scop al tuturor scopuri*or existente în Univers.
ANTITEZA. — In Filos. Logicei. Contra Tezei. — Opoziţia de înţelesuri între două noţiuni sau
Antropologie t_____________________— 16
două gândiri — mai cu deosebire j opoziţia de contrarietate decât ! cea de contradicţie,	|
1.	Antiteza este o urmare fi- ; rească a Principiului Raţiunii, numit impropriu al Contra-dicţiunii” (Vezi).
2.	Două Teze (afirmaţiuni de- i
rnonstrate) opuse formează deci j o Antiteză, şi când opoziţia poate 1 să fie înlăturată prin admiterea 1 în parte a valabilităţii fiecăreia din cele două teze, atunci ' se ajunge la o Sinteză, care serveşte de concluzie celor două ; teze opuse. (Vezi Coincidenţa An- j titezelor).	i
3.	O speţă de Antiteză în Fi- !
losofie este Antinomia (Vezi), a- ; firmată de Kant.	j
ANTROPOLOGIE. — Ştiinţă gene- j rală care are ca obiect vieaţa j omului sub toate aspectele. !
1.	Este mai mult o monografie a omului studiat şi din punct de vedere corporal (anatomic, fiziologic, neurologic, patologic, etc), şi din punct de vedere sufletesc (psihologic, logic, moral, estetic, sociologic, religios, etc. etc).
2.	Kant distinge: a) Antropolo- 1 gie Teoretică, pentru studiul omu- j lui în general; b) Antrop. Morală, pentru studiul cunoştinţei omeneşti aplicată la conduita în vieaţă, şi c) Antrop. Pragmatică, pentru cunoştinţele practice care fac pe om să obţină cât mai mare folos din raportul cu existenţa fenomenală, prin diferite arte şi j tehnici.
3.	Malebranche îi atribue un : înţeles teologic de „Artă de a : vorbi omeneşte despre lucrurile divine”.
4.	Broca, o consideră ca j „Zoologie a Speţei umane în raporturile cu restul Naturii”.
ANTROPOMORFISM. - A. In Fi- ,
—________________________Apercepţie
losofie. Teorie care concepe pe Dumnezeu având însuşirile cele mai perfecte ale omului, Fiindcă gândirea nu-1 poate reprezenta altfel, nici ca forma (corp), nici ca fond (suflet).
B. înţeles general. Se atribue Antropomorfismul oriunde gândirea aplică însuşiri de ale omului pentru a explica ceea ce nu este omenesc, (de ex.: în fenomenele fizice, în vieaţa biologică a plantelor şi animalelor, etc).
APAGOGIC, — A. In Metodologie. Reducere la absurd. „Demonstraţia unei teze (afirmaţiuni) prin înlăturarea tuturor celorlalte teze alternative, posibile”. (Wundt). Termenul este inventat de A-ristotel.
B. In Logică. Raţionamentul a-pagogic este un Raţionament Disjunctiv. Ex.: Sau A, sau B, sau C.... este adevărat, sau nici
A,	nici B nu e adevărat şi atunci urmează ca să fie adevărat C.
APATIE. — In Psihologie. Fără afecţiune. Insensibilitate. Stare sufletească lipsită de sentimente, în special de Emoţiuni, care să aducă tulburări organice şi sufleteşti.
1. Nu trebue confundată cu Ataraxia din filosofia antică, ca ideal moral al înţelepciunii, fiindcă Ataraxia este o stare afectivă de pură ideaţie cerebrală, fără nici o tulburare, o completă linişte sufletească.
APERCEPŢIE. — In Psihologie. Funcţiune a Cunoaşterii prin care se asimilează cunoştinţele noui de către cele vechi asemănătoare,
Apodictic___________________________- 17 -______________________Arbitra Liber
chemate, readuse din Subconştient în Conştient pentru acest scop. Prin această asimilare, cunoştinţele noi pot să fie înţelese; însă, pentru ca să fie posibilă asimilarea, trebue să existe legături asociative între cunoştinţele noi şi vechi (Fondul aperceptiv).
1. Leibnitz. Apercepţia este „Grad de Percepţie superioară.
—	Cunoştinţa reflectată a stării interioare”. Kant. „Raportarea Reprezentărilor la Conştiinţa în sine”, iar Apercepţia Pură este „Conştiinţa de sine”. Herbart. „Percepţie raportată la Stările anterioare acumulate în Eu”. Wundt. „Sinteza Percepţiilor noui asimilate de cele vechi”.
APODICTIC. — In Logică. Ceea ce se demonstrează prin Raţiune şi ca atare este necesar. Judecată Apodictică este aceea în care Subiectul unei gândiri este cu necesitate Predicat — este deci o Judecată Afirmativă, universală sau particulară.
1.	Kant stabileşte că Apodicticul (Necesarul) este una din cele trei aspecte ale categoriei Modalitate, împreună cu: Asertoricul (Reahil) şi Problematicul (Posibilul). Vezi aceasta, care nu trebue confundate între ele.
APOMETRIA. - (Vezi, Hidrologia).
A POSTERI. — In Fiîosofia Cunoaşterii. însuşirea acelor cunoştinţe (idei) de a fi formate, după naşterea persoanei care le are* din materialul adus de simţuri dela experienţa vieţii proprii. (Kant). Opusul este A Priori (Vezi).
APOSTERIORISM. - In Filos. Cunoaşterii. Teorie care la întrebarea: Când şi cum se alcătuesc cunoştinţele?, răspunde: Cunoştinţele se formează în timpul vieţii individului, după naşterea sa (a posteriori), fiindcă la naştere Intelectul său n’are nici o cunoştinţă, este gol de conţinut, ca o foaie albă pe care nu este încă scris nimic (Tabula rasa).
A PRIORI. — In Fiîosofia Cunoaşterii. însuşirea acelor cunoştinţe (Idei) de a fi formate înainte de naşterea persoanei care le are, din Raţiunea însuşi. Ele sunt deci înnăscute. (Kant). O-pusul este A Posteriori (Vezi),
APRIORISM. — In Fiîosofia Cunoaşterii. Teorie opusă Aposte-riorismului (Vezi), deoarece la a-ceiaşi întrebare răspunde: Intelectul este înnăscut; ideile sale sunt anterioare (apriorice) şi faptelor şi persoanelor care le are, întrucât ele deriva din Raţiune — nu din Experienţă. (Vezi: Criticismul — Ineismul — Raţionalismul).
APROXIMATIV. - (Vezi, Precizare ).
ARBITRU Liber. — In Fiîosofia Moralei. Teorie numită Pr. Libertăţii Voinţii, care afirmă sufletului individual deplina libertate de a hotărî, ca singur arbitru, asupra a tot ceea ce voieşte să înfăptuiască, fără nici o constrângere sau determinare, străină lui. Acelaşi înţeles se mai atribue şi termenilor: Libertate
Argumentare
- 18 -
Arte frumoase
Morală şi Responsabilitate Morală (Vezi). Opusă acestei teorii este aceea a Determinismului (Vezi) cu diferite aspecte: Determinism: Cosmic — Biologie — Economic — Istoric, etc., ca şi aceea a Fatalismului (Vezi).
ARGUMENTARE. — In Psihologie. Operaţiunile de gândire care se fac de cineva pentru a dovedi afirmaţiunea ce face. (Vezi Demonstraţie).
ARGUMENT AD HOMINEM. — In Psihologie. Argumentarea valabilă numai pentru persoana (ad ho-minem) căjreia i se face afirmarea.
ARHIGONIA. — In Filosofia Biologiei. Denumire dată explica-ţiunilor Monerelor concepute de Haeckel ca primele fiinţe formate din plasmă, din care au derivat toate celelalte fiinţe prin Generaţie spontanee (Vezi).
ARISTOCRAŢIE. — A. In Sociologia Politică. Formă de guvernământ prin care statul se conduce prin puterea câtorva, comstituţi în castă, cu pretenţiunea de a fi superioară restului poporului, fie prin ereditate de nobleţe, fie prin însuşiri de valoare intelectuală.
B.	In Sociologia Generală. Clasă socială restrânsă considerată superioară celorlalte clase sociale prin însuşirile arătate mai sus
ARITMETICA. — In Metodologie. Speţă a Ştiinţelor Matematice, al cărui obiect este cantitatea pură definită a numerelor, (spre deosebire de Algebră, care are ca o-
biect cantitatea pură nedefinită a simbolurilor).
ARMONIE. — In Filosofia lui Pi-tagora. Numărul este considerat ca Prim Principiu al Universului şi se afirmă că se găseşte în orice sistem cosmic, concret şi sufletesc, seria numerelor: 6, 8,
9,	12, — numită Armonie şi considerată „Principiul Vieţii şi al Gândirii”.
ARMONIE PRESTABILITĂ. - In Filosofia lui Leibnitz. Se afirmă existenţa Monadelor (Vezi) considerate Prim Principiu al Universului, astfel legate între ele şi în alcătuirea lor internă, încât formează o armonie prestabilită de Principiul Creator Absolut, care este Dumnezeu.
ARTA. — In Tehnologie. Aplicarea adevărurilor teoretice, fie ale ştiinţelor Pure, fie ale celor Aplicate, (Vezi aceasta) cu scopul de a se produce Bunuri, care să satisfacă, atât trebuinţele uti-litoare — practice (însumate în Civilizaţie), cât şi pe cele ideale
—	abstracte (însumate în Cultură).
1.	Artele sunt numeroase cât şi Ştiinţele, deoarece fiecărei Ştiinţe îi corespunde Arta sa (după cum îi corespunde şi Filosofia sa).
2.	Cu acest înţeles, Arta este Tehnică (serie de operaţiuni manuale), deosebită de Metodă (serie de operaţiuni mintale, logice).
ARTE FRUMOASE. — In Estetică. Arte care produc Frumosul, în special pe cel plastic: Pictura, Sculptura, Gravura, Arhitectura,
Arte liberale
— 19 -
Asociaţia
Arta Decorativă, Dansul — spre deosebire de Arta Poetică (Literatura) şi Arta Muzicală, instrumentală şi vocală, al căror obiect este Frumosul ideativ.
ARTE LIBERALE. — In Pedagogie. Cele şapte obiecte de învăţământ ale Culturei educative Scolastice în Evul Mediu divizate în două cicluri de învăţământ: 1) Trium cu 3 obiecte: Gramatica — Retorica — Logica, şi 2) Quadrivium cu 4 obiecte: Aritmetica (care îngloba şi Fizica) — Geomatria — Astronomia (care îngloba şi Optica) — Muzica (care îngloba şi Acustica).
Adăogăm faptul, că Teologia era obiectul care domina toate Artele Liberale.
ASCETISM. — In Filosofia Morală. Teorie şi Metodă de vieaţăi pentru realizarea moralităţii în faptă şi revelaţia în gândire prin: meditaţia solitară, singuratică, asupra Divinităţii şi vieaţa austeră de renunţare la cât mai multe trebuinţe fizice şi psiKice.
ASCEZA. — In Morală. „Eforul eroic de Voinţă impus sie însuşi pentru a dobândi energia morala, forţa şi fermitatea de Caracter" (Dugas).
ASENTIMENT. — înţeleg general Admiterea, fie a gândirii exprimată de un altul, fie a conduitei sale, în total sau în parte, chiar ca simplă opiniune, dacă nu ca o convingere.
ASERŢIUNE. — A. înţeles general.
Adevăr impus de fapte, de experienţa vieţii.
B.	In Logică. Aserţiunea este un al patrulea element necesar oricărei judecăţi logice, pe lângă: 1) Subiect — 2) Predicat şi 3) Copulă —fără de care nu poate exista judecata şi anume: „atitudinea care o ia întreg sufletul, pentru a garanta realitatea raportului, afirmat sau negat, între subiectul şi predicatul judecăţii, când gândirea compară înţelesurile lor” (R.-Motru).
ASERTORICĂ Judecată. — In Filosofia Logicei. Judecată a realităţii de fapt, în care afirmaţia sau negaţia subiectului de către predicatul gândirii se face independent de ideea necesităţii (ca la Jud. Apodictică), sau de aceea a posibilităţii (ca la Jud. Problematică).
1.	Kant stabileşte că Asertori-cul (Realitatea de fapt) este una din cele trei aspecte ale categoriei Modalitate, împreună cu: Apodicticul (Necesarul) şi Problematicul (Posibilul). (Vezi aceşti termeni şi Antinomia).
ASOCIAŢIA. — A. In Psihologie. Legătura fenomenelor sufleteşti, cu scopul de a se păstra temeinic în Subconştient, ca să revină în Conştient.
B.	In Sociologie. Legătura de tovărăşie a indivizilor pentru vieaţa în comun, cu scopul de a realiza idealurile ce-şi propun.
1.	Asociaţia sufletească făcân-du-se între diferitele fenomene sufleteşti este firesc să se facă între toate cele trei însuşiri finale (de orientare): Intelect — Afect
Asociaţia
- 20 -
Asociaţia
—	Voinţă, care se găsesc cu ne- I cesitate In oricare fenom. sufletesc, dar cu grade de intensitate | deosebite, ceea ce face să se de- | numească un fenom. sufletesc ; oarecare numai cu numele însuşirii celei mai intense (Ex.: Fenomen Intelectual — Afectiv sau Voluntar) Astfel fiind, sunt improprii termenii „Asociaţie de idei”, sau „Asociaţia fenom. de Cunoştinţă”, sau „Ţesătura de idei”, termeni care stăruesc în manualele de Psihologie.
2.	Fenom. Sufleteşti: a) se formează şi se înţeleg prin: Atenţie, Apercepţie şi Elemente ale Gândirii: Sensaţii, Percepţii, Intuiţii, Noţiuni, Judecăţi şi Raţionanemte;
b)	se păstrează legate între ele prin Asociaţie; c) se reproduc,
—	fie cum s’au format, fie combinate cu altele ca în Imaginaţie şi Fantazie; d) se recunosc când şi cum s’au format, localizându-se în timp şi’n spaţiu prin Memorie.
3.	Formarea fenom. sufleteşti se realizează în special prin: Observaţie, Comparaţie şi Abstracţie, cu Atenţie şi Voinţă.
4.	înţelegerea se realizează! prin: Asocierea şi Disocierea (Sinteza şi Analiza) fenom. sufleteşti pentru a rezulta Sinteze creatoare (Apercepţia), între acelea care sunt formate mai de mult şi se Păstrează în Subconştient şi acelea formate actual, aflate în punctul luminos al Conştiinţei.
5.	Păstrarea. Prin chiar însuşirea naturii lor, fenom. sufleteşti fiind succesive, ele trec din Conştient în Subconştient şi cu timpul în Inconştient, unde se leagă (Asociaţia) cu cele deja aflate aci în diferite asocieri cu scopul de a fi păstrate cât mai temeinic, pentru a reveni în Conştient, fie spontan, fie chemate de Voinţă şi a le combina cu alte fenomene noi (Apercepţia), sau tot cu altele vechi (Imaginaţia şi Fantazia).
6.	Reproducerea este chiar sco-
pul păstrării arătat mai sus şi se realizează prin: Imagini, Reprezentări, Imaginaţie şi Fantazie.
—	Reproducerea mai poarta numele de Reversibilitate.
7.	Recunoaşterea este putinţa de a^ le localiza în timp şi’n spaţiu, când şi unde s’au format cele care au revenit în Conştient din Subconştient, unde s’au păstrat. (Memoria ).
8.	Legea Contiguităţii în Timp şi Spaţiu care explică Asociaţia fen. sufleteşti are ca înţeles etimologic atingerea împreună (contiguitatea) fenom. sufleteşti formate succesiv (unul după altul în timp) şi simultan (din acelaşi spaţiu). Psihologia actuală fixează contiguităţii trei fapte constante:
a)	revenirea deasă din Subconştientul în care se păstrează în Conştient (Legea Frequenţei);
b)	legarea mai repede a fenomenelor mai contigue cu cele vechi (Legea Achiziţiei recente);
c)	Puterea (intensitatea) fenomenelor noi face sa aducă pe cele vechi contigue (Legea Vivacităţii).
Alte fapte care condiţionează Asociaţia simt: vârsta, sexul, profesia, cultura, preocupările, aten-tia voinţa, etc.
9- Feluri de Asociaţii: Omogene — Eterogene; Individuale — Generale» Mecanice — Voluntare* Normale — Patologice (Fobii. Idiosincrazii, etc).
10.	Teorii Filosofice: a) Teoria Asociaţionistă (Locke, Hume, Mill, Spencer), bazată pe axioma „Totul este egal cu suma Părţilor lui” consideră Sufletul ca un Tot format din asocierea părţilor sale constitutive, b) Teoria Sintezei Creatoare (Wundt) afirmă că Totul — Sufletesc este mai mult decât o sumă de părţi, deoarece cuprinde un plus dat de spontaneitatea Conştiinţei prezenta oricând — numită sinteza creatoare
—	care dă înţeles părţilor numai când sunt asociate Totului Sufletesc. c) Teoria Schematismului
Asociaţionism
— 21 —
Ateism
Abstract (Bergson), care afirmă existenţa în suflet a unor tendinţe, datorită cărora se fac asocierile prin trecerea dela abstract la concret, adică prin chemarea din Subconştient a fenomenelor j vechi, spre a înţelege pe cele noi, i cu care apoi se vor asocia şi i combina. Aceste tendinţe formează j un Schematism şi prin ele se înţelege Abstractul din Conştient, ! făcându-1 astfel Concret si tre- j cându-1 în Subconştient la păs- j trare.
ASOCIAŢIONISM. - In Filosofia Cunoaşterii. Teorie care reduce Cunoaşterea în totalitatea ei (ca şi Sufletul întreg) la asocierea cunoştinţelor căpătate prin simţuri (Sensaţii), deci după naşterea fiecăruia din noi (aposte- ; rioric) şi numai din contactul cu fenomenele întâlnite în vieaţa personală (experienţa proprie).
De aceea, Asociaţionismul mai poartă denumirile: Aposteriorism
—	Sensualism — Empirism — Ex-perimentalism. Toate aceste teorii afirmă că la naşterea individului Sufletul său este gol de orice conţinut (cunoştinţe, afecte, voinţă), este Tabula rasa şi neagă existenţa sufletului înnăscut (a-prioric).
ASTROLATRIE. — In Filosofia Religiei. Formă primitivă de Credinţă religioasă — ca speţă a Naturalismului — care adoră ca Divinităţi astrele Cerului, dând naştere cultului Soarelui şi Lunii ca şi cititului în stele (Astrologia), din care a derivat Astronomia, după cum din Astrolatrie a derivat Mitologia. Astrolatria şi Zoolatria (Credinţa în animale) sunt anterioare Idolatriei.
ASTRONOMIE. — Ştiinţa a astre-lor, considerată speţă a Şt. Matematice din cauza calculelor numerice care se fac asupra astre-' lor — deşi acestea prin natura lor fac parte din materia Naturii şi ca atare din Şt. Naturale. Origina ei este Astrologia (Arta cititului în stele) care, la rândul ei, este urmarea Astrolatriei (V ezi).
ATARAXIE. — In Filosofia Moralei. Liniştea sufletească, calmul, stăpânirea de sine, dată de măsura în plăceri şi armonia vieţii, netulburată de: plăceri, dorinţe, pasiuni şi îndoieli. Termenul se găseşte în Filosofia greacă la: De-mocrit, Sceptici şi Stoici.
ATAVISM. — In Psiho-Biologie. Moştenirea organică şi sufletească dela ascendenţi mai îndepărtaţi decât un singur grad. Să nu se confunde cu Ereditatea (care este moştenirea dela părinţi — aceea de un singur grad).
1.	Atavismul poate merge la grade foarte îndepărtate: la om, la speţa animală şi’n general la regnul vital, conform principiului „Ontogenia repetă Filogenia”. (Vezi). In Embriologia medicală se constată numeroase cazuri de embrioni umani cu: solzi de peşte pe corp, capete de viţei, de broască şi alţi asemenea monştri de care se ocupă Teratologia (Vezi).
2.	Explicări ale diferitelor boli sociale (criminalitatea, alcoolismul, sifilisul, etc. de care se ocnpft Eugenia) se fac prin atavism. (Vezi, Survivanţă şi Ereditate).
ATEISM. — In Filosofia Cosmolo-gicâ-Creaţionistă. Fără Dumnezeu.
Atenţiune__________________	—	22	—
Teorie care afirmă că Universul n’are creator, este „fără Dumnezeu“, deoarece s’a creiat din sine însuşi. Opuse simt teoriile: Teis-mul — Deismul — Panteismul.
ATENŢIUNE. — In Psihologie. încordarea sufletului şi a corpului (pşiho-fizică) voită sau nevoită, conştientă sau inconştientă, cu scopul multiplu:	a) să prindă
vibraţiile energiei, care se vor transmite prin nervii sensitivi Centrilor nervoşi pentru prelucrarea lor în fenomene sufleteşti;
b)	să înlăture vibraţiile opuse celor care trebuesc prinse; c) să reţină în eentţul luminos conştient cât mai mult şi după voie fenomenele sufleteşti (intelectuale, afective şi voluntare) elaborate de centrii nervoşi; d) să aducă din Subconştient (unde fenomenele trec să se păstreze) în Conştient pe acelea necesare înţelegerii fenomenelor sufleteşti noi formate (Apercepţia); e) să ajute gândirii în Comparaţiile pe care aceasta le face între cunoştinţe (Noţiuni, Judecăţi şi Raţionamente); f) să adapteze cunoştinţele (Intelectul) cu sentimentele (Afectivitatea) şi cu îndemnurile către mişcare (Voinţa); g) să facă posibilă trecerea dela gândirea subiectivă . (psihologica) la aceea obiectivă (logică).
1.	Atenţia se bazează pe: 1) Interesul (apropiat sau depărtat, intelectual, afectiv sau voluntar, concret sau abstract) faţă de O-biectul (fizic sau psihic) către care este îndreptată ea. 2) Nou-tatea. Atunci când obiectul a-tenţiei este deja cunoscut, energia
Atenţiune
atenţiei scade până la dispariţie şi odată cu ea scade şi gândirea şi voinţa de comparaţie a cunoştinţelor (Judecata şi Raţionamentul).
2.	Atenţia se îndreaptă, către:
a)	fenomene fizice pentru a le prinde vibraţiile şi poarta numirile :	Concretă — Naturală — Pri-
mitivă — Spontană — Involuntară
—	Sensorială— sau b) către fenomenele psihice şi poarta numirile : Abstractă — Derivată — Evoluată — Deliberată — Voluntară — Intelectuală.
3.	Alte feluri de Atenţie: Concentrată sau Distributivă, Fixă sau Variabilă, Analitică sau Sintetică, Rapidă sau Lentă, Perseverentă sau Intermitentă, Adaptabilă sau Rigidă, etc.
4.	Bolile Atenţiei: Surmenajul provenit din prelungirea excesivă a încordării care duce normal numai la Oboseală, când încordarea nu e excesivă; Atrofia şi Hipertrofia provenite din: surmenaj, intoxicări (cu alcool şi narcotice), leziuni organice, etc., pre-zentându-se în diferite aspecte patologice: Ideea fixă — Obsesia — Mania — Extazul mistic, etc.
5.	Educaţia Atenţiei se face prin voinţa de a transforma pe aceea Spontană şi Concretă în aceea Voluntară şi Abstractă cu ajutorul Interesului pentru creaţie şi adaptare 1a mediu. Sunt fixate metodele: Exemplificări concrete şi intuitive făcute simţurilor — Repetiţii— Deprinderi — înlăturarea -obstacolelor de orice fel care ar putea-o duce la neatenţie — Igiena şi un Ritm favorabil de activitate şi repaos, care să ducă la plăcerea de muncă şi de creaţie proprie.
6.	Teorii Filosofice: Ribot afirmă Teoria Fiziologică, prin care atenţia este considerată, ca efectul mior cauze fizice şi fiziologice, numite tendinţe, aflate în muşchi. Oprirea (Inhibiţia) acestor ten-
Atom
-23-
Atribuit
dinţe produce suprimarea atenţiei, deoarece dispare energia care să dea putinţă încordării. — Binet afirmă Teoria Intelectualistă, prin care Atenţia este considerată centrul Conştiinţei, strâns legată de Intelect. (Gândirea cunoştinţelor).
—	Wundt afirmă Teoria Voluntaristă, prin care atenţia provine tot din cauze sufleteşti, dar nu de natură intelectuală, ci voluntară, deoarece Voinţa face posibilă înţelegerea cunoştinţelor şi sentimentelor, prin asimilarea a ceea ce este nou cu ceea ce este vechiu (Sinteze creatoare aperceptive). V oinţa înglobează cunoştinţele însuşirilor fenomenelor (Sensaţiile) în cunoştinţe despre un fenomen întreg (Percepţii *ţi Intuiţii) şi tot aşa mai departe făureşte şi cunoştinţa grupelor de fenomene (Noţiunile) ca şi raporturile dintre ele (Judecăţi şi Raţionamente). In general, Voinţa recheamă din Subconştient, uunde se păstrează fenomenele sufleteşti de orice fel, pe acelea asemănătoare fenomenului perceput actual, pentru ca să se asimileze împreuna, făcând prin aceasta posibilă înţelegerea şi întreaga gândire, care se reduce astfel la Sinteze Creatoare Aperceptive.
ATOM. — Fără diviziune. Ceea ce nu poate fi tăiat, împărţit, fiind unitatea cea mai simplă.
A.	In Filosof ia Greacă (Leucip, Democrit, Epicur) — atomii sunt consideraţi Prima Existenţă din care derivă toate celelalte. Ei sunt de natură materială, indivizibili, invariabili, omogeni între ei, nediferiţi (decât prm: formă poziţie şi mişcare) şi eterni.
—	Afirmarea aceasta constitue Teoria Materialistă-Atomică.
B.	In Filosofia Modernă, prin analogie cu Atomul Material, se afirmă existenţa Atomului Sufletesc, din grupările cărora se for-
mează toate fenomenele sufleteşti (Teoria Spiritualistă-Atomică.
C.	In Chimie există Teoria A-tomică (Dalton — Lavoisier), care afirmă existenţa atomilor chimici materiali, identici calitativ într’un acelaşi corp şi care se menţin în orice reacţiune chimică. Aceste însuşiri însă nu exclud posibilitatea diviziunii atomului. întrucât ştiinţa modernă afirmă existenţa atomului electric (Electronul), a atomului energetic, sau de acţiune (Quanta), cum poate afirma şi existenţa altora.
ATOMIST. — In Filosofia Cunoaşterii, Denumire generală dată teoriilor care afirmă existenţa a-tomului, material sau sufletesc, ca Primă existenţă.
Prin analogie este întrebuinţat şi termenul de Atomism Matematic (Pitagorician) pentru materia punctelor fără întindere, considerate ca Centrele Forţei.
ATRACŢIUNE. — Forţă care a-propie una de alta orice existenţă.
1.	In Filosofia Cosmologică: termenul de Atracţiune Universală; In Fizico Chimie: Atracţiunea Fizică, Atomică, Electronică; In Psihologie: A tracţiunea Fenomenelor Sufleteşti (Fourier).
ATRIBUIT. — A. In Filosofie. însuşirea esenţială a Substanţei Prime din care derivă toate celelalte existenţe, fără de care însuşire, Substanţa nu poate exista.
B.	In - Logică. Denumire care se mai dă Predicatului oricărei Judecăţi considerat atribut al Subiectului, deoarece determină: ce este, cum este şi ce face Subiectul. (Vezi Predipat).
C.	In Psihologie. însuşirea e-
Auditive
— 24 -
Automatism
senţială a oricărui fenomen sufletesc.
D.	înţelesul general Însuşire e-senţială oricărei existenţe, materiale sau sufleteşti, de manifestare (fenomen) sau în sine (numen).
AUDITIVE. Sensajii. — A. In Psihologie. Cunoştinţe despre însuşirile sonore ale fenomenelor care cad sub simţuri.
1.	Aceste sensaţii au ca însuşiri speciale numai lor: 1) Tonul (re- j zultatul vibraţiilor sonore regu- j late) deosebit de Sgomot (rezul- j tatu! vibraţiilor sonore neregu-late). 2) Timbrul (sinteza mai multor feluri de vibraţii). 3) înălţimea (suma vibraţiilor de acelaşi fel). 4) Amplitudinea (intensitatea vibraţiilor de acelaşi fel).
2.	Vibraţiile sonore sunt prinse de aparatul sonsorial al Urechii, al cărui element principal pentru auz este Vestibulul (Labirintul sau Melcul), deoarece aci se găsesc terminaţiile nervului auditiv, care vor conduce vibraţiile sonore (devenite excitaţii) la centrul nervos pentru a le transforma în sensaţia respectivă (cunoştinţa sonorităţii).
AUTO... — Sine însuşi, propriu.— Prefix în formarea cuvintelor cu acest înţeles.
AUTOBIOGRAFIA. - In Metodologie. Metodă a Psihologiei, speţă
. a Metod. Observaţiei Interne (In-trospecţiunea), prin care se pot cerceta propriile stări sufleteşti, genetic, evolutiv şi cauzal, siste-matizându-le apoi analitic şi sintetic, prin: descrieri, diviziuni, clasificări şi definiţii.
1- Educativ, asemenea cercetări pot fi concretizate scriindu-se în Carnetul Psihologic întocmit me-
todic în acest scop. Prin aceasta, Carnetul Psihologic devine aneză a Metodei Autobiografia. (Vezi Introspecţiunea şi Psihanaliza).
AUTODIDACT. — însuşirea acelui individ care se instrueşte el însuşi, fără ajutorul Profesorului şi al Şcoalei (Instituţii didactice de instrucţiune şi Cultură).
AUTOMATIC. - A. In Filozofie. Mişcare a cărei cauză este interioară existenţei care se mişcă, considerată izolată de alte existenţe şi independentă de ele.
B.	înţelesul general. însuşire a fenomenelor cu o regularitate' determinată în mişcările lor.
1.	Dacă am dat înţelesul Automaticului de mişcări de sine1 înseşi, repetate constat şi dependente numai de ele, nu urmează de aci că am dat înţelesul „mişcării per* petue”, care nu există.
2.	In Psihologia Voinţei se consideră automate trei aspecte ale îndemnurilor către mişcare (Voinţei) şi anume: Spontanul — Reflexul — Instinctul, deosebite de Voinţa superioară cu: intenţie, deliberare şi hotărîre, singura Voinţă neautomată. — P. Janet întrebuinţează termenul Automatis-me Psinologice cuprinzând în a-cest înţeles „formele cele mai simple ale activităţii conştiinţei”, adică acelea provocate de vibraţiile externe, care se numesc reflexe. Ele sunt totdeauna aceleaşi, fără variaţii, ca supusă unui riguros determinism.
3.	In Ştiinţa în genere. Automatismul este oricare sistem de fenomene care se desfăşoară după legi fixe şi au o independenţă relativă, fără intervenţia vreunei cauze din afara, dar actuale, fizice sau sufleteşti (ca Voinţă).
AUTOMATISM. — In Psihologie.
'V^SRţ-.V
Autonomie_________________________— 25
Limită a repetării fenomenelor ; sufleteşti, care a tot micşorat i Conştiinţa până la desfiinţare şi a înlocuit-o cu spontaneitatea j crescută pe măsură ce a scăzut j Conştiinţa. In asemenea înpreju- ! rare receptivitatea (prinderea materialului pe care are să-l prelucreze Conştiinţa) devine inexistentă. (Vezi Obişnuinţă şi Deprindere).
1. Termenul Automatisme Psihologice întrebuinţat de P. Janet, cuprinde numai automatismele voluntare (Vezi Automatic).
AUTONOMIE. — A. înţeles gene- ( ral. Independenţa. Conducere de sine.
B.	In Morală. Spunere la legile i morale proprii, elaborate de Conştiinţa însuşi, liberă, fără constrân- j gere externă (Kant).— Opusul , Autonomiei este Eteronomia (Su- j punerea prin constrângerea externă, a altora nu a ta proprie, j Ia legi morale făcute de alţii. '
C.	In Politică. Independenţa \ Statului de a-şi face şi a-şi ein- 1 pune el însuşi reguli juridice prin j autorităţile respective. — Un alt ş termen cu acelaşi înţeles este veranitate, iar termen opus este : Suzeranitate. (Supunere Ia alte j State).
AUTORITATE. — Termen sinonim ' Auto-arhie (putere proprie). j
A.	In Psihologie. Superioritate . de valoare sufletească: intelec- 1 tuală — estetică — morală — ştiin- : ţifica— filosofică, etc., în virtutea | căreia se obţine putere asupra \ altora, drept de a decide, a fi i crezut, respectat, etc.	I
-____________________________Avuţie
B.	In Politică. Putere de conducerea populaţiei Statului, asumată sau încredinţată unora din persoane, cărora li se datorează ascultare şi executare a tot ceea ce ei hotărăsc. — In evoluţia ei, ei, Autoritatea din personală cum este la început devine instituţională, abstractă, independentă de însuşirile persoanelor care o reprezintă, deoarece sunt suficiente însuşirile abstracte ce Instituţia are, pentru ca să fie ascultată şi respectată.
C.	In Religie şi Morală. Revelaţia Creştină formulată în Sfânta Scriptură de către Apostolii inspiraţi chiar de Dumnezeu, ca aleşi pentru aceasta.
D.	In Filosofia Gândirii. Autoritatea ce are Raţiunea prin Principiile ei de: Indentitate — Contrarietate — Terţiul exclus — Raţiunea Suficientă şi Valorificarea.
AUTOSCOPIE. — In Psihopatologie. „Halucinaţia de a se vedea el însuşi înaintea sa proprie”. (Sollier).
AUTOSUGESTIE. — In Psihologie. Influenţa exercitată de o idee proprie, de un sentiment sau dorinţă proprie asupra întregel noastre manifestări sufleteşti, de a gândi, de a făptui sau simţi într’un anumit fel. (Vezi Sugestie).
AVERSIUNE. — In Psihologie. Stare afectivă de neplăcere faţă de lucru, fiinţă, gând sau faptă care ne îndeamnă să ne depărtăm de cauza neplăcerii. Opus este Dorinţa — Plăcerea.
AVUŢIE. — A. înţeles général. Suma bunurilor materiale şi sufleteşti pe care Ie arc* o persoană.
B.	In Economia Politică. Avuţia
Axîl	—	26	—	Beatitudine
constitue obiectul său, însă ter- j menui este înţeles numai referitor j Ia bunurile materiale, acelea carc satisfac trebuinţele materiale.
i
i
AXIL (Cilindru). — In Psiho-Fizio- | logie. Element al Materiei Nervoase care alcătueşte Fibra Nervoasă împreună cu alte două elemente: Teaca lui Schwann şi ; Mielina.
1. Fibra Nervoasă este o prelungire a Celulei Nervoase, alcătuită şi ea din: membrană, pro-toplasmă şi nucleu.
Mai multe fibre Ia un loc în- ! velite într’o membrană (perinerv) j alcătuesc nervii, care fac legătura între centrii nervoşi şi organele j de simţ.
AXIOLOGIE. — „Ştiinţă a Valorii55. (C, Boehrn ).
1.	Observare. In Logică, res- j pectiv în gândire, nu trebue să fie numai Judecăţi de existenţă (calitate, cantitate), ci şi Judecăţi de valoare (relaţie şi modalitate), deoarece este structuralizat în suflet ca un Principiu al Raţiunii i şi Necesitatea Valorificării Gân- |
dirii, al comparaţilor de valoare între un subiect şi un predicat, tot aşa cum sunt structuralizate şi: Identitatea — Contrarietatea — Terţiul exclus şi Raţiunea Suficientă în comparaţiile de existenţă calitativă şi cantitativă între un subiect şi predicat. — (Vezi, Principiile Raţiunii).
AXIOMA. — In Logică, Adevăr care nu trebue demonstrat, deoarece este evident prin el însuşi. Astfel, Axioma este un grad al adevărului alături de: Postulate
—	Teoreme şi Legi, toate forme ale gândirii derivate din formele prime, Principiile Prime ale Raţiunii: Identitatea — Contrarietatea
—	Terţiul exclus — Raţiunea Suficientă şi Valorificarea. — (Vezi acestea).
1.	Axiomele se întrebuinţează ca termen în Şt. Matematice sub forma Judecăţilor Universal Cantitative.
2.	Kant întrebuinţează termenul de Axiome ale Intuiţiei pentru Ideile de Timp şi Spaţiu* necesare înţelegerii datelor simţurilor ca şi Principiile Raţiunii.
B
BARBARISME. — In Linguistică. Cuvinte străine întrebuinţate într’o limbă anume, fără ca ele să fie încetăţenite (cu drept de a se întrebuinţa) în acea limbă, cum sunt Neologismele.
BATOLOGIE. — Cuvinte inutil întrebuinţate, fie că se repetă, fie că repetă aceiaşi idee fără să fie necesară înţelegerii întrebuinţarea j aceasta de mai multe cuvinte. 1
(„Beţia de cuvinte”. T. Maior eseu ).
BEATITUDINE. — In Filosofia Do-ralei. Fericirea continuă, completă şi invariabilă cantitativ şi calitativ, căreia nimic nu-i lipseşte.
1.	AristoteU Stoicii, Seneca, Spi-noza3 etc. Contemplare a ceea ce este etern.
2.	In Filosofia Creştină. Ideea unei alte lumi, revelată celor aleşi, prin contemplarea lui Dumnezeu.
Biblia
— 27 —
Bolşevism
3.	In Psihologia Patologică. Indiferenţă totală la tot ce este în jurul bolnavului, ca o euforie permanentă.
BIBLIA. — „Cartea Cărţilor” cuprinzând înţelepciunea de totdeauna şi de pretutindeni, relevată de Dumnezeu. Este alcătuită din: 1) Vechiul Testament (cărţile sfinte ale Evreilor) şi 2) Noul Testament (cărţile sfinte ale Creştinilor, dintre care cele mai însemnate sunt Evangheliile scrise de: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, aleşii lui Dumnezeu, cărora li s’au relevat cuvintele Mântuitorului Isus, trimis pe pământ de însuşi Tatăl Său Ceresc — Dumnezeu — între oameni, ca sa-i mântuiască de Rău.
BINELE. — A. înţeles general Ideea şi Fapta omului, care-i perfectează demnitatea, făcându-1 să se apropie cât mai mult de spiritualitatea ideală, ca scop al vieţii. Binele este obiectul Filosof iei — Eticei — Moralei ca şi al Religiei, deoarece aceasta este ne-tdespărţită de celelalte şi în special de Morală.
B.	In Filosof ie. Binele, fiind Idee şi Voinţă, Gândire şi Acţiune, Scop şi Mijloc, Vieaţă şi Omenesc, va fi cercetat în: natura, origina, obiectul şi valoarea lui (cele patru probleme ale Binelui).
C.	In Etică se vor cerceta răs-
C şurile date problemelor Bine-
, fie istoric (succesiv în timp), fie enciclopedic (pe felul problemelor indiferent de timpul când s’au emis), fie numai pe anumite epoci.
D.	In Morală se va cerceta a-plicâţiunea practică a teoriilor abstracte asupra Binelui, în vieaţa
individuală şi socială —cu alte cuvinte înţelesul de faptă a Binelui, nu înţelesul de idee.
E.	In Religie (nedespărţită de Morală), Binele are înţeles de Virtute necesară apropierii de Dumnezeu. Religiunile de totdeauna au fost preocupate de lupta între Bine şi Rău, de izbăvirea de Rău ca o mântuire revelată de Divinitate.
BIOGRAFIA. — In Metodologie. O Metodă de Observaţie Externă Psihologică pentru cunoaşterea sufletului, care constă în cercetarea evenimentelor importante ale vieţii din punct de vedere al influenţelor:	biologice	(ereditate,
naştere, creştere, sănătate, etc.), cosmologie (pământul locuit, climă, faună, floră, etc.) şi sociale (economice, juridice, politice şi cultural-educative).
1.	Aceste influente sunt considerate neîndoios ca elemente constitutive ale sufletului, împreună cu experienţa trăirii proprii.
BIOLOGIE. — Ştiinţa vie fii în genere cuprinzând ca obiect: Botanica şi Zoologia, iar ca probleme: Morfologia şi Fiziologia cu toate subdiviziunile lor. Cuvântul este inventat de Treviranus şi întrebuinţat apoi de Lamarck.
BIONOMIE. — In Biologie, Ştiinţa raporturilor dintre organisme şi dintre acestea şi mediurile lor de trăire. Cuvântul este inventat de Lankester şi adoptat de biologii actuali.
BOLŞEVISM. — In Pilosofla Sociologiei. Teorie Economico-Poli-tică, (devenită sistem politic de
Botanica
— 28 -
Budhism
guvernare în statul U. R. S. S.) prin care se afirmă ca ideal al vieţii sociale (economice, politice, juridice şi culturale) comunicarea în mare a tuturor bunurilor (de producţie, circulaţie şi de consumaţie) şi organizarea vieţii sociale în Soviete* (Vezi Sindicalismul).
1.	Bolşevismul este un aspect al Teoriei Comuniste sau Colectiviste. Un alt aspect este Teoria Mincevista (Comunizarea în mic, parţială, a bunurilor proprietăţii individuale).
La Congresul Internaţional Muncitoresc din 1908, Comuniştii integrali au fost majoritari (bol-kevici) şi de aci termenul de Bolşevism, iar Comuniştii parţiali au fost minoritari (minkevici).
2.	Reprezentanţii consacraţi ai Bolşevismului sunt: Bakunin, Kro-potkin, Lenin, Stalin, cu Karl Marx, teoreticianul Comunizării.
—	(Vezi, Marxism — Comunism — Socialism — Colectivism — Sindicalism).
BOTANICA. — Ştiinţa vieţii plan-telor, speţă a Biologiei, care a-parţine la rându-i Ştiinţelor Naturale.
1. Botanica are două însemnate probleme: Morfologia (structura, alcătuirea) şi Fiziologia (vieaţa, activitatea) plantelor.
BRAHICEFAL. — In Psihologia Experimentală. Forma rotundă a craniului omenesc cu indice ce-falic mai mare de 85. (Vezi, Indice Ce falie).
1. Rasele umane s’au împărţit din puncte de vedere deosebite: 1) aşezarea pe Continentele globului: rasă Europeană, Asiatică, etc. 2) pigmentarea de dorit a pielii:	rasă albă, neagră, etc.
3) componenţa sanguinară — care
este în curs de cercetare, şi 4) indicele cefalic, rezultat din măsurătorile dimensiunilor craniului, care determină trei tipuri: bra-hicefal, mezocefal şi dolicefal.
BRAHMANISM. — A. In Filosofic. Teorie care afirmă că Brahma reprezintă Totul Unic, origina tuturor existenţelor, Cauza tuturor cauzelor, este Absolut, dincolo de realul Universului, ca un Suflet Universal, ca o „Lumină a luminilor”, în care sufletul individual vine să se contopească (Athman).
B.	In Religie. Credinţa Indiană în care Brahma este Zeul Suprem ce a creiat Universul, fără scop şi fără voinţă, despărţind Lumina de întuneric. Din această credinţă. Indienii şi-au format o concepţie pesimistă şi fatalistă pentru vieaţa morală, considerând Universul ca o iluzie, structuralizan-du-se în sufletul lor o lipsă de energie vitală caracteristică.
BjUCURIE. — In Psihologie. Stare afectivă de plăcere care întovărăşeşte unele cunoştinţe, voinţe şi fapte (conform legii ireductibilităţii însuşirilor de Intelect — A-fect — Voinţă, ale oricărui fenomen sufletesc.
1.	Bucuria, considerată biologic, favorizează desvoltarea energiei vitale (este stenică) — iar opusul ei, Durerea, neplăcerea, scade şi chiar distruge energia vitaljă (este astenică).
BUDHISM. — In Religie. Credinţă aparţinând la o treime din populaţia pământului, relevată credincioşilor de Sakya Munii, de-
Bulb rahidian
Cabaliştii
numit Budha (Înţeleptul), ca o reacţiune în contra Brahma-nismului aristocrate, fără legături de simţire cu massa poporului*
Budismul este o religiune democratică, adresându-se tuturora celor care suferă şi învăţându-i să scape de durere şi suferinţă prin Nirvana, la care se ajunge numai suprimând dorinţele din suflet — cauză a tuturor durerilor şi suferinţelor.
1.	Durerile şi suferinţele îşî trag obârşia nu numai din vieaţa ! actuală a omului, ci şi\din vieaţa I anterioară (Karma). Prin aceasta Budiştii cred în Metempsihoză şi nu cred într’o Fiinţă Supranaturală, într’un Dumnezeu, dincolo de Univers, care sa lumineze | sufletul omului pentru legătura cu EI.
2.	Budismul cere credinciosului să găsească în chiar sufletul lui calea pentru îndreptare şi mântuirea de suferinţă, care se realizează prin * înţelepciunea lepădării j de sine şi de vieaţa pământească, j trecând în Nirvana, socotită de | Budism ca adevărată existenţă.
3.	Sakya Munii, după legendă, |
C
CABALA. — Ceea ce este primit, i
—	Termen dat scrierilor mistice, ! tradiţionale, cu conţinut filosofic, j ale poporului evreu, cu autor şi dată necunoscută, în care se in- ; terpretează Biblia prin ideile fi- : losofice Neoplatoniciene.
CABAL1SM. — In Filosofie. Teorie conţinută în Cabală (Vezi), de \ natură esoterică, deoarece este ; destinată numai acelor iniţiaţi în j
a fost un prinţ din familia Guata-ma, stăpână în Kapilavastu, şi se numea Siddartha, înainte de a fi iluminat de înţelepciune, fapt care i-a dat numele de Sakya Mnnii sau Budha. Se crede că, a trăit cu 6000 ani înainte de Christos.
4. Gânditorul indian contemporan, Rabindranath Tagore afirmă în scrierile sale superioritatea Budismului, respectiv a Nirvanci, pentru spiritualizarea omului.
BULB RAHIDIAN. — In Psiho-Fi-ziologie. Prelungirea materiei nervoase din Centrul Cerebral (creierul) socotit şi el ca centru nervos, care face legătura cu Centrul Spinal (măduva spinărij), ba chiar şi cu Centrul Ganglionar (marele simpatic, toracic, vegetativ).
BUNURI. — Orice, (material sau sufletesc), satisface o trebuinţă a omului (fizică sau psihică). Astfel sunt bunuri: materiale (mobile — imobile) şi sufleteşti.
Bunurile materiale constituesc obiectul Economiei Politice şi suma bunurilor avute de cineva poartă numele de Avuţie.
mistica secretă a problemelor respective.
1. Cabalismul cuprinde un sistem de simboluri numerice şi de cuvinte prin care — se pretinde în Cabală — se poate înţelege: a) adevăratul sens al celor cuprinse în Biblie; b) manifestările Iui Dumnezeu prin emanaţiuni succesive, considerate grade ale Substanţei Sale; c) existenţa spiritelor cereşti, care. conduc fiecare în parte câte ceva din Univers, putându-se prin simbolurile Ca-
Calitate
Cantitate
balei să se obţină dela ele posibilitatea de a stăpâni forjele Naturii.— Prin însuşirile de mai sus Cabalismul are înrudiri cu Magia (Vezi).
CALITATE. — A. înţeles general: însuşire.
B.	In Filosofia Logicei. Formă a gândirii, care împreună cu: Cantitatea — Relaţia — Modalitatea, alcătuesc cele patru principale Categorii fixate de Kant, după care se fac comparaţiile subiectului şi predicatului în orice gândire (Vezi Categorie).
Prin categoria Calitate gândirea stabileşte dacă se găsesc sau nu însuşiri de ale predicatului în subiect în comparaţia (Judecata) ce se face între aceşti termeni.
Judecăţile rezultate sunt: 1) A-firmative sau Negative (Vezi).
C.	In Logică. Judecăţile au calitatea de a fi Afirmative sau Negative. Noţiunile au fiecare o calitate, numită Conţinut şi q cantitate, numărul fenomenelor cu^ prinse în ele, numită Sferă, sau întindere, extensiune. Când se compară o noţiune cu altă noţiune în privinţa Calităţii lor se constată: 1) sau că însuşiri de ale uneia se găsesc şi în cealaltă— şi acest raport se numeşte Concordanţă, sau 2) nu se găseşte nici o însuşire dela una la cealaltă şi raportul se numeşte de Opoziţie, posibilă a fi de două feluri: a) opoziţie contrară şi b) opoziţie contradictorie (Vezi).
CALORICE Sensaţiuni. — In Psihologie. Cunoştinţe despre însuşirea căldurii sau răcelii fenomenelor. Se mai numesc şi T ermice.
1.	Organele de simţ care prind vibraţiile acestor însuşiri se gă-
sesc răspândite sub piele în formă de corpuscule de celule, în legătură cu nervii speciali (calorici), care duc vibraţiile căldurii sau răcelii (devenite acum excitaţii) la centrii nervoşi, pentru a fi transformate în sensaţia Calorică (cunoştinţa temperaturii).
CANONUM. — Regulă, normă. — (Vezi Ştiinţe Normative, care dau reguli practice).
1.	Canonum este denumirea data cărţilor de Logică ale lui Aris-totel, sinonim cu Organonum.
2.	Kant însă, dă înţelesul de „Logică a fiecărei ştiinţe” termenului Organum şi înţelesul de „Logică formală a tuturor Ştiinţelor”, termenului Canonum. Rezultă de mai sus, că aceşti doi termeni au mai mult însuşirea de Metodă, decât de Ştiinţă a Logicei.
CANONIC Drept. — Drept bisericesc Catolic cuprinzând în special reguli de disciplină pentru clerici, decise de Concilii şi Papi.
CANTITATE. — A. înţeles general. Număr, mărime.
B.	In Filosofia Logicei. Formă) a Raţiunii, care împreună cu: Calitatea — Relaţia — Modalitatea, alcătuesc cele patru principale Categorii fixate de Kant, după care trebuesc făcute Comparaţiile subiectului şi predicatului în orice gândire logică (Vezi, Categorie).
Prin categoria Cantitate, gândirea stabileşte „cât” din subiect este afirmat sau negat de către predicat, în comparaţia (Judecata) ce face între aceşti termeni.
C.	In Logică. Judecăţile după cantitate sunt Universale (afirmative sau negative) şi Particulare (afirmative sau negative). Kant,
Cantificarea
— 31 —
Capitalism
adaogă şi Judecăţi Singulare, când predicatul afirm^ sau neagă numai de un singur exemplar din tot numărul subiectului.
Noţiunile după Cantitate numită Sferă, întindere, extensiune, (numărul de fenomene pe care-1 cuprinde) sunt:	Ordonate	—	în-
crucişate — Exclusive — Identice (Vezi).
CANTIFICAREA Predicatului. — In Filosofia Logicei. Determinarea ; „cât” din Predicat afirmă sau neagă, în total sau în parte subiectul, nu o poate face gândirea când compară subiectul cu predicatul. Aceasta constitue un defect congenital al gândirii, însă gândirea şi-l corectează făcând schimbarea funcţiunii predicatului cu funcţiunea subiectului care se poate cantifica (Hamilton) — A-ceastă operaţiune logică se numeşte Inversiune sau Conversiune (Vezi). — Foarte numeroase Erori provin din cauza neputinţii can-tificării directe a predicatului (Vezi Erori congenitale).
CAPITAL. — In Economia Politică. Bun, care serveşte la producţia altui Bun. (Vezi, Bunuri).
1.	Capitalul esie unul din cei cinci factori de producţie a Bunurilor (Natura — Munca — Capitalul — Antreprenorul — Statul) şi nu este numai moneda, banul, cum impropriu i se restrânge înţelesul, Natura şi felurile Capitalului sunt determinate de natura şi felurile bunurilor producătoare: materiale (mobile şi imobile) şi sufleteşti.
2.	In Economia Politică se studiază numai Bunurile materiale
şi astfel numai Capitalurile materiale.
3.	Unii Economişti au fixat Teoria de Filosofie Economică
I	Mercantilismul, care afirmă că cel
mai însemnat factor de producţia avuţiei este Capitalul monedă aur.
4.	Karl Marx, în lucrarea intitulată Capitalul (Das Kapital) afirmă că cel mai important factor de producţie este munca lucrătorului şi totuşi este speculată a-ceastă muncă de către patroni
i (deveniţi Capitalişti) deţinători fără drept ai bunurilor acumulate din munca lucrătorilor (deveniţi săraci, proletari). Patronii deveniţi capitaliştii oraşelor (burghezi) tre-bue să fie deposedaţi de proprietăţile individuale asupra bunurilor capitalizate, acestea trecând în proprietatea comună (Comunismul)* Documentarea acestei afirmaţiuni formează Teoria Marxistă (Vezi).
CAPITALISM. — A. In Filosofia Sociologiei. Formă de organizare So-cial-economică în care capitalurile (bunurile care servesc laţ producerea altor bunuri) sunt deţinute de o clasă, ca o profesie capitalistă, şi nu de acei care fac ca bunurile să producă alte bunuri prin munca lor, care sunt lucrătorii din întreprinderile, mari şi mici, de producţiune. — Profesiunea capitalistă este şi ea o muncă — pretinde Capitalismul — mai însemnată în producţia economică decât munca manuală a lucrătorului, cum pretinde Socialismul. Capitalismul, ca teorie, mai afirmă că organizarea socială bazată pe Capital este mai superioară celei susţinută de Socialism şi Comunism, din toate
Caracter	—	32	—	Catalepsie
punctele de vedere: esonomic — juridic —politic şi cultural.
CARACTER. — A. Înţeles etimologie: Însuşirea unei existente de a se deosebi de o alta existentă.
B.	In Logică. însuşiri esenţiale, comune, caracteristice, specifice, (conţinut) cu ajutorul cărora gândirea făureşte Noţiuni — elementele (formele) tuturor Judecăţilor şi Raţionamentelor.
C.	In Psihologie. Structură a Sufletului integral (intelect — a-fect — voinţă) făurită zi de zi, cu truda, ca o biruinţă personală din ce în ce mai calitativă, prin instrucţie, educaţie şi cultura din: ereditate, mediu şi experienţa vieţii proprii.
D.	In Morală are înţelesul laudativ, de valoare, de voinţă puternică de a înfăpui binele, 'dirijată de legile morale pe care şi le făureşte singură, ca suflet autonom (Vezi Autonomie şi Responsabilitate ).
1.	In Caracter se plasează deci (ele mai mari valori ale spiritualităţii : Credinţa — Binele — A-devărul — Frumosul — Patria, care creiază la rându-le valorile de totdeauna ale culturii: religioase, morale, ştiinţifice, artistice şi naţionale,
2.	Caracterul se influenţează reciproc cu o altă mare structură a Sufletului: Temperamentul, cu care nu trebue confundat, cum se obişnueşte. (Temperamentul este rezultatul individualităţii organice, iar Caracterul al individualităţii psihice). Pe amândouă se clădeşte ca o „suprastructură”. Personalitatea (Vezi acestea).
3.	Kant spune despre Caracter: „Nu e vorba aci de ceea ce face
natura din om, ci de ceea ce face omul din el însuşi”.
CARNET PSIHOLOGIC. - In Metodologie. O Metodă a Observaţiei Interne Psihologice, ca rezultat al Autobiografiei (Vezi).
CARTEZIANISM. — Filosof ia lui Réné Descartes (numit şi Car-tesius) ca şi a continuatorilor săi, prin care se afirmă: Teoria Spiritualistă în Probi. Onto-Cosmologică şi Teoria Raţiona-listă-Empirică în Probi. Cunoaşterii fundată pe îndoială (Dubito) şi pe cugetare (Cogito) — Considerate ca metode de bază pentru aflarea adevărului. — £)u-bito, ergo cogit — Cogito, ergo sum” (Vezi aceste Teorii).
CASTĂ. — A. înţelesul etimologic: neamestecat, de rasa pură.
B.	In Sociologie. Unitate socială închisă (pentru a intra în ea indivizi ai altei unităţi sociale), formată prin ereditate şi adopţiune, având existenţă legală în Stat şi privilegii fixate prin legi juridice scrise sau nescrise.
—	Casta nu trebue confundată cu Clasa socială.
1.	In Religia popoarelor, membrii Castei aveau funcţiuni religioase. (Ex. Brahmanismul în India).
CATALEPSIE. — In Psiho-Patolo-gie. Starea de dispariţie a elasticităţii muşchiulare la un număr mai mare sau mai mic de muşchi, concomitentă cu diferite simptone mintale: dispariţia voinţei, lipsa ideilor din Conştient, sugestibili-tate chiar prin simple sensaţiuni,
Cataplexie
— 33 —
Categorici
nu prin idei impuse gândirii ca la Somnambulismui provocat.
1.	Catalepsia nu trebue confundata cu Letargia, care este starea imobilităţii generale a tuturor muşchilor.
CATAPLEXIE. — In Psihologie. Starea de dispariţie a oricărei mişcări din cauza spaimei şi fricii. — Termenul este inventat de Preyer.
CATARACTĂ Oculară. — In Psiho-Fiziologie. Boală vizuală datorită opacităţii parţiale sau totale a Cristalinului ochiului, care nu mai poate deci să-şi îndeplinească funcţiunea de a primi razele de lumină şi a le refracta pe retină.
CATEGORII. — In Pilosofia Logicei. Aristotel. Posibilităţi ale predicatului de» a determina subiectul unei gândiri logice. Numărul a-cesto* posibilităţi sau clase îl fixează la zece.
1.	Stoicii şi Neoplatonienii mă-
resc acest număr, iar Kant îl reduce la patru: Calitate, Cantitate, Relaţie şi Modalitate însă cu câte trei aspecte pentru fiecare, ceeace revine la douăsprezece şi le numeşte Forme apriorice ale Raţiunii Pure derivate din Formele Prime:	Identitatea	—	Contrarieta-
tea — Terţiul exclus — Raţiunea Suficientă — Valorificarea, numite Principii ale Raţiunii Pure.
—	(Vezi acestea).
2.	Renouvier face o altă enu-mărare a Categoriilor pe care le delfineşte „Legile prime şi ireductibile ale Cunoaşterii, deoarece îi determină forma şi-i conduce activitatea de gândire”.
3.	Tabloul categoriilor Kantiene, cu posibilităţile Judecăţilor:
I. CALITATEA.
1.	Afirmaţia = Jud. Afirmative: S este P.
2. Negaţia	=»	„	Negative: S nu
3. Limita	=	„	Nedefinite: S
e Non P.
II.	CANTITATEA.
1.	Totalitatea = Jud. Universale: Toţi S=P.
2.	Pluralitatea = Particulare: Unii S=P.
3.	Unitatea = Singulare: Acest S=P.
III.	RELAŢIA.
1.	Substanţa == jud. Categorice: S=P.
2.	Cauzalitatea = „ Ipotetice: Dacă S=M este şi P.
3.	Reciprocitatea a« Jud. Disjunctive: S=M, sau S=P.
IV.	MODALITATEA
1.	Necesitatea = Jud. Apodictice: S e necesar P.
2.	Realitatea =	„ Asertorice:
S este P.
3.	Posibilitatea =	„	Problema-
tice: S poate fi P.
4.	Observare. Toate comparaţiile între aceste însuşiri (posibilităţi
—	Categorii), prin care predicatul determină subiectul, se fac prin: afirmarea sau negarea, în total sau în parte, a subiectului de către predicat, ceea oe revine la următoarele patru feluri de judecăţi:	1)	Afirmaţi	ve-Universale,
(A); 2) Afirmative-Particulara (I); 3) Negative-Universale (E) şi 4) Negative-Particulare (O).
CATEGORICĂ Judecată. — In Logică. Fel de judecată după categoria Relaţiei dintre S. şi P., adică determinarea: Ce este, cum este, ce face S. de către P. este posibilă în trei moduri: 1) determinare Categorică (S. este P.); 2)
3
Categoric
— 34 —
Cauză
determ. Condiţională-Ipotetică (S. este P., numai dacă S. este M.);
3)	determ. Condiţională-Disjuncti-vă-Altemativă (Sau, ori, S. este P. sau este M.).
Relaţia categorică dintre S. şi P. poate fi: Afirmativă sau Negativă, Universala sau Particulară, dar fără sa cuprindă nici condi-ţiune, nici alternativă.
CATEGORIC Silogism. — In Logică. Silogismul alcătuit numai din Judecăţi Categorice (premisele şi concluzia să, nu cuprindă nici con-diţiune, nici alternativă în relaţia predicatului cu subiectul).
CATEHETICĂ. — In Metodologie. Speţă a ştiinţei Teologiei, al cărui obiect este metoda învăţării populare a religiei creştine prin întrebări şi răspunsuri dinnainte fixate. Să nu se confunde cu metoda Socratică, care este un dialog între cel care întreabă şi cel care răspunde, numită şi Maiotică, E-uristică, Intuitivă, însă deosebită de Dialectică (Vezi).
CAUZĂ. — A. înţeles general: Existenţa (fizică sau psihică) din care derivă altă existenţă, numită Efect. Cauza poate fi considerată şi ca existenţă în sine (Numen) şi ca existenţă de manifestare (Fenomen). jTot astfel şi Ca existenţă Primă (din cart derivă toate celelalte existenţe, ea nederivând din nici una alta) şi
•	ea existenţă derivată.
1). înţelesul primitiv al raportului dintre cauză şi efect pare să fie acela dintre gândire şi
actul care-1 voeşte. Gândirea este cauza, actul este efectul şi prin urmare, persoana care a gândit este responsabilă de actele făptuite. — A. Comte afirmă că înţelesul acesta este rezultatul concepţiei Antropomorfismului-A-nimist, care afirmă ca orice existenţă este efectul Voinţei spiritului care se află în acea existenţă şi că, pe măsură ce Antropomorfismul dispare din gândire, Cauza capătă înţeles de existenţă a naturii despre care se gândeşte, iar Efectul devine identic cu Cauza (adică tot de existenţă a Naturii), deosebin-du-se numai prin faptul că la rându-i poate deveni element al unui alt act de gândire. (Ha-milton ).
2.	înţelesul comun al raportului de succesiune între Cauză şi Efect este greşit, deoarece E-fectul poate fi coexistent în timp cu Cauza. Impropriu deci, se consideră Cauza sinonimă cu Antecedentul şi Efectul sinonim cu Consequentul. Cauzalitatea este mai mult decât o succesiune. Tot aşa de greşit este şi înţelesul cu totul nedeterminat că „fenomenele dintr’un grup unitar, unele sunt cauze şi altele efecte” — deoarece aceiaşi Cauză poate produce Efecte diferite şi un acelaşi Efect poate deriva din Cauze diferite Mill).
3.	Descartes şi Spinoza atribue ' Cauzei un înţeles exclusiv de Logică, astfel: „Adevărurile din premise sunt cauzele adevărurilor din concluzie”.
4.	Aristotel fixează patru feluri de Cauze: materiale (de fond)
—	formale (de formă) — eficiente (derivate şi în ele înşile) — finale (de scop).
5.	In afară de înţelesurile punctelor de vedere arătate mai sus, mai sunt: a) Cauze imediate (care n’au nici un intermediar între cauză şi efect) şi Cauze mediate (depărtate); b) Cauze ne-
Cauzalitatea
— 35 —
Cazuistica
cesare şi Cauze ocazionale; c) Cauze intrinseci (materiale şi formale) şi Cauze extrinseci (finale şi eficiente).
6.	Pentru noi, înţelesul valabil logic care să fie cuprinzător al tuturor punctelor de vedere sub care a fost privită Cauza, este dublu: Cauze de Existenţa (fizică sau psihică, numenală sau fenomenală, de formă sau de fond, derivate sau nederivate, imediate sau mediate, eficace sau ocazionale^ etc.) — şi Cauze de Finalitate (scop), deoarece nimic din Univers nu poate să n’aibă o existenţă şi o finalitate.
CAUZALITATEA. — In Filosofia Logicei. Fundament al gândirii exprimat astfel: „Nimic nu este fără Cauză”.
1.	Expresiunea: „Orice efect are o Cauză” este improprie, deoarece este o tautologie (neaducând nici un înţeles Cauzei).
2.	Cauzalitatea este considerată de Kant ca o „Formăj apriorică de Cunoaştere a categoriei Relaţia (Vezi Categorii) şi mai poartă denumirea de Necesitatea Cauzală, deoarece este cu neputinţă ca un fenomen să nu existe ca efect, atunci când există unul sau mai multe fenomene care-1 determină ca fiind Cauze — chiar dacă nu s’au putut încăi afla acele cauze până în momentul când mintea gândeşte despre acel fenomen. Schopenhauer consideră Cauzalitatea ca o categorie a Vo-J inţei, alături de Spaţiu şi Timp,
3.	Pe acest fundament al gândirii, care implică şi Determinismul, se construeşte ştiinţa de totdeauna, din ce în ce mai calitativă şi cantitativă în adevărurile ce le descoperă despre fenomenele Universului. Gândirea crede necesar în Cauzalitate şi Determinism, <pum crede în puterea Raţiunii sale Suficiente, ca va reuşi sa afle toate înţelesurile
pe deplin ale oricărui fenomen, deci şi înţelesul de Cauzalitate şi Determinism.
4.	Le numim pe acestea Funda-mente ale gândirii fiind impuse ca necesităţi de fapt, spre a le deosebi de Principiile Raţiunii (Identitatea — Contrarietatea — Terţiul exclus — Raţiunea Suficientă şi Valorificarea), care sunt necesare de drept oricărei gândiri logice. — (Vezi Principiile Raţiunii).
CAVERNA lui Platon. — Platon în opera, Republica, pentru a concretiza înţelesul lumii ideilor, care trebue câştigată de gândire trecând din Lumea sensibilă a cunoştinţelor date de simţuri, face următoarea alegorie: Compară sufletul legat de corp (al Lumii sensibile) cu un prizonier ţintuit într’o peşteră, cu faţa întoarsă dela lumina Soarelui (Lumea Ideilor), astfel ca să nu vadă decât umbrele existenţelor din a-fara peşterii proectate pe peretele întunecat din faţa lui.
1. Bacon (prin analogie cu a-legoria Cavernei lui Platon) denumeşte unele Erori congenitale de gândire (Vezi) cu numele de Idoli (erori) ai Cavernei, sau I-dola Specus (Vezi).
CAZUISTICA. — In Morală, Cercetarea cazurilor de conştiinţă morală (conflict între datorii), când sufletul este pus în situaţia de a se hotărî pentru executarea uneia din două datorii contra-dictatorii şi ca natură şi ca rezultate.
1. Cazuistica are şi un friţeles peiorativ (de ironie), când se a-tribue operaţiunilor de gândire care urmăresc să justifice oricum
Cecitate
- 36 —
Cerc vlţios
o anumită chestiune, prin artificii de logica (Vezi Sofişti).
CECITATE. — In Psiho-Fixiologie. Boală a aparatului vizual (retină, cristalin, nervi, etc.) care atrage după sine lipsa de sensibilitate (Anestezia) pentru prinderea, transmiterea şi prelucrarea vibraţiilor de lumină în sensaţiile respective.
1.	Cecitatea poate fi: parţială pentru unele culori (Vezi: Daltonism, DiScromatopsie), sau chiar totală (Acromatopsie).
Cecitatea verbală. Bolnavul nu poate citi ceea ce vede din cauza boalei muşchilor aparatului limbajului. Este o Amnezie vizual-verbală (Vezi) şi nu o Cecitate, deoarece aparatul vizual nu este bolnav. — (Vezi şi Analgesie cu care nu trebue confundată nici un fel de Anestezie, cum este şi Cecitatea — Amnezia etc).
CEFALIC. — (Vezi, Indice Cefalic).
CELULA. — A. In Biologie ca problemă Morfologică-Fiziologică a materiei nervoase. — Celula este unul din elementele materiei nervoase, alcătuită din: membrană
—	protoplasma — nucleu, având forme diferite şi prezentând prelungiri (dendrite) dintre care una devine fibra nervoasă alcătuită şi ea din: membrană (Teaca lui Schwann) — mielină — cilindru axil. Reunite mai multe fibre în-tr’o membrană (perinerv) formează nervul.
Masse de celule formează Centrii Nervoşi (cerebral — spinal — ganglionar).
B.	In Sociologia Biologică. Teoria Organicistă, întrebuinţează
termenul de Celulă socială pentru elementele sociale: individ, familie, etc.
CENESTEZIE. — A. In Psîho-Fi-ziologie. Ştirea despre funcţiunea organelor interne (viscerale: stomac, inimă, plămâni, rinichi, etc), dată de cooperarea tuturor Sen-saţiilor organice.
1.	Cenestezia este definită de Gh. Rechet: „Sensaţia existenţei proprii, deoarece ea dă cunoştinţa unităţii fiinţei ca un tot, ca un individ aparte, deosebit de tot ce nu este el.
2.	Cenestezia nu trebue confundată cu Sensaţiile Cenestetice (Vezi).
CENTRI NERVOŞI. - In Psiho-Fiziologie. îngrămădiri (masse) de celule nervoase, învelite în oase tari, în permanentă legătură:
a)	pe deoparte, cu nervii care aduc vibraţiile ce au prins dela fenomenele cu care au venit în contact şi care vor fi prelucrate de centrii nervoşi în stări sufleteşti (nervi sensitivi, sau afectivi, sau centripetali).
b)	pe dealtă parte cu nervii care transmit organelor de mişcare (muşchi, tendoane, oase) ordine şi îndemnuri de mişcare — Voinţa — (Nervi motori, eferenţi, centrifugali).
Se consideră în general patru centri nervoşi, anume: Cerebral
—	Bulbul Rachidian — Spinal şi Ganglionar (Marele Simpatic, Vegetativ).
CENTRI — FUGALI — PETALI Nervi. — (Vezi Centri nervoşi).
CERC VIŢIOS. — In Logică. Gre-
Cerebru
— 37 -
Chestiona*
şeală de gândire, când o Judecata A. se sprijină pe o alta B. care la rându-i se bazează tocmai pe A. ca să fie valabilă.
1.	Astfel, termenul Cerc are înţeles de Deducţie şi trebue precizat că nu orice Cerc este viţios, deoarece Deducţiile sunt operaţiuni logice.
CEREBRU. — In Psiho-Fiziologie.
Massa de celule nervoase aflată
•	în cutia craniană (ţeasta), formând cel mai important centru nervos pentru făurirea sufletului şi în special a însuşirilor sale de Intelect şi Voinţă. Cerebru este simonim cu Creerul (mare, mijlociu, mic).
Termenii Cerebral şi Cerebralitate au înţelesul de valoare intelectuală şi chiar de Cultură, atribuţi ca însuşire laudativă unei persoane.
2.	Termenul Circonvoluţiuni Cerebrale are înţelesul de încreţituri de adâncime în materia nervoasă cenuşie a Creerului (Cerebrului). Acestea cresc în cantitate şi în calitate (adâncime) în raport cu creşterea cantităţii creerului, după cum acesta creşte cantitativ şi calitativ în raport cu bogăţia sufletească, fapt considerat constant şi enunţat sub formă de „legea raportului dintre materia nervoasă şi suflet” (Cunoştinţe — Afecte — Voinţă), afirmată de Teoria Paralelismului Psihofizic.
CERTITUDINEA. — In Logică. Valoare de adevăr dată cunoştinţelor alcătuite conform Principiilor Raţiunii (Vezi) şi admise ca o necesitate de drept cât mai mult în timp şi de cât mai mulţi în spaţiu.
1.	Certitudinea este sinonimă cu Evidenţa, deoarece afirmările e- |
vidente sunt făcute fără nici o rezervă, condiţie sau probabilitate.
Opusul lor este îndoiala•
2.	Certitudinea în înţeles restrâns este adevăr evident şi necesar prin el însuşi, care nu mai cere nici o demonstraţie (cum este Axioma).
3.	Se întrebuinţează, însă impropriu, şi termenul de „Certitudine Subiectivă”, cu înţeles de adeziune sufletească! la un adevăr, ca o necesitate de fapt — nu de drept, cum are Certitudinea O-biectivă.
Asemenea „Certitudine” este în realitate o credinţă de natură a-fectivă, o Convingere, însă nu poate fi confundată cu evidenţa logică de natură raţională.
4.	Astfel, sunt deosebiţi termenii: Certitudine şi Convingere, Evidenţă şi Credinţă, deoarece deosebite sunt Raţiunea de Sentiment.
CHESTIONAR Psihologic. - In Metodologie. Speţă a metodei mixte: de Observaţie Externă şi de Experiment Psihologic prin care se cercetează Sufletul după răspunsurile date de cel cercetat, la anumite întrebări formulate în scris cu pricepere şi metodă de către Laboratoarele de Psihologie Experimentală consacrate în asemenea cercetări.
1.	Asemenea Chestionare pot fi alcătuite cu răspunsurile formulate la întrebările puse, urmând că persoana supusă cercetării să noteze printr’un semn convenţional numai, care este răspunsul ce dă ea întrebării ^respective. Valorificarea răspunsurilor tuturor întrebărilor din Chestionar este făcută după un valorimetru special întocmit, numit Etalon, sau Barem. In acest caz chestionarul devine Test, alt metod de cerce-
Chimia
- 38 -*
Civil
tare experimentala psihologică, (Vezi Test).
CHIMIA. — Ştiinţa care are ca o-biect alcătuirea internă (moleculară) a fenomenelor organice şi
neorganice.
De aci diviziunea ei în: Chimie Organică şi Chimie Anoroganică.
CHIROMANCIA. — Mai mult o Practică, decât o Metodă, având o valoare empirica, subiectivă, care pretinde* posibilitatea cunoaşterii sufletului prin configuraţia palmelor, considerată de Chiromancie ca fiind caracterologică pentru sufletul fiecăruia — cu deosebire pentru Temperament şi Caracter!? (cele mai greu de cunoscut, chiar prin metode consacrate ştiinţific ca valabile). Chi-romancia are astfel pretenţia de a fi considerata Metoda a Observaţiei Externe Psihologice (Vezi).
CINEMATICA. — Ştiinţă derivată din Mecanica Raţională) al cărui obiect este numai mişcarea, deoarece nu se ocupa şi de forţele care determină mişcarea — obiect al Dinamicei (Vezi).
Cuvântul a fost inventat de Ampère, iar Leibnitz şi Kant au întrebuinţat termenul Proronomie.
CINESTETICE Sensaţiuni. — In Psihologie. Cunoştinţe despre însuşirea de contracţiune a muşchilor şi articulaţiilor. Au foarte mare rol în Educaţia Deprinderilor şi la făurirea cunoştinţelor (Intuiţiilor) de timp şi spaţiu. Se mai numesc sensaţiuni Kinestetice, sau Sens. de Mişcare.
CINETICA. — In Mecanică. Energia actuală manifestată prin mişcare
—	spre deosebire de energia potenţială.
CINISM. — A. In Pilosofia Moralei. Teoria care afirmă ca regula morală. de vieaţă libertatea deplină, străină de orice convenţiuni sociale, prejudecăţi, obiceiuri, credinţe şi chiar legi morale prestabilite. — Fondatorii Teoriei sunt: Antistene, Diogene şi Crates, care profesau filosofia lor în şcoala numită cu acest nume. De aci Şcoala Cinică în Filosofie.
B.	In Filosofia Cosmologică. A-firmă prioritatea Naturii căreia trebue sa i se conformez» şl vieaţa omului.
C.	Iri Filosofia Politică. Exclude şi valoarea legilor juridice, (ca şi a celor morale) ba chiar şi a Statului cu autorităţile constrângătoare la supunere, deoarece a-cestea sunt contrare naturii de libertate umană.
D.	In Morala Practică. Pretinde reducerea trebuinţelor vieţii la minimum posibil (austeritate).
E.	Înţelesul Pejorativ'. Dispreţ faţa de bunele moravuri, ordinea publiCjă şi chiar de civilizaţie şi bunurile culturii.
CIRENAICA. — In Filosofia Moralei. Şcoală fundată de Aristipp în localitatea Cirena afirmând ca teorie morală Plăcerea, considerată singură virtute a Binelui. (Vezi Hedonismul).
CIVIL Drept. — Speţă a Ştiinţei Dreptului Privat, al cărui obiect
Civilizaţie
- 39 -
Clasificarea
îl constitue fixarea şi aplicarea legilor juridice despre: Datoriile şi Drepturile Persoanelor particulare una faţă de alta de a face Contracte asupra Bunurilor.
înţelesul acesta cuprinde alcătuirea Dreptului Civil din trei părţi:	Persoane — Bunuri — Con-
tracte (Obligaţiuni).
CIVILIZAŢIE. — Ansamblul bunurilor materiale — pentru satisfacerea trebuinţelor materiale ale o-mului — rezultate din aplicarea tehnica a cunoştinţelor teoretice ale Culturii.
1. Nu trebue confundata Civilizaţia cu Cultura, deoarece aceasta are înţelesul de ansamblul bunurilor spirituale rezultate d\n cunoştinţele teoretice asupra: a-devărului (Ştiinţa) — frumosului (Arta) — binelui (Morala) — credinţei (Religia) — patriei (Naţionalismul), încununate de ansamblul lor de înţeles unitar dat de Filosofic.
2.	Menţionăm însă faptul că .pentru unii gânditori, termenii Civilizaţie şi Cultură sunt sinonimi, având acelaşi înţeles, iar terminologia franceză întrebuinţează termenul de Civilizaţie, pe când acea germană pe cel de Cultură.
CLAN. — In Sociologie. Formă Socială primitivă* inferioară tribului, ale cărei elemente sunt: a) religios, toţi componenţii au acelaşi Totem (Vezi); b) economic, au proprietate comună asupra întreg teritoriului locuit; c) juridic, au solidaritate în privinţa răsbunării ca pedeapsă dată celor străini, care au săvârşit omor asupra vreunui membru al clanului — fiind însă oprită răsbunarea între
membrii, chiar în caz de omor;
d)	matrimonial, au interzicerea căsătoriei între ei (exogamie, căsătoria în afara clanului); e) mi-litar-politic, au constituirea în unităţi răsboinice pentru cucerirea clanurilor vecine.
1.	Cuvântul Clan este de origină Celtică — împrumutat sistemului familial din Irlanda şi a-doptat de sociologii: Durkeim, Powel, Smith, Laveleye, etc.
CLASĂ. — A. In Logică. Grup de fenomene (indiferent cantitatea, mărimea, întinderea) care corespunde cunoştinţei, numită: noţiune, idee sau concept. — Astfel, o clasa este speţă a alteia, numită Gen şi poate ea însăşi fi gen al altor dase.
B.	în Biologie. Clasa este intermediară între Ordin şi Sub-împărţire (Incrângătură, ramificaţie).
C.	In Sociologie. Clasa sociala, grup de indivizi plasaţi la un a-celaşi nivel economic, juridic, politic şi cultural prin legi juridice sau opiniunea publică. De aci expresiunea „lupta de clasă între lucrători şi patroni”, de exemplu.
CLASIFICAREA. — In Metodologie. Metodă specială de sistematizarea cunoştinţelor prin care elementele gândirii formale (Noţiunea — Judecata— Raţionamentul) se întrebuinţează în aşa fel ca să se obţină orânduirea cunoştinţelor dela: cele mai puţin generale la din ce în ce mai generale. (Dela Speţe la Gen, dela particular la general, dela simplu la compus, dela concret la abstract, etc).
Claustrofobie
1.	Logica Metodologică fixează regulele Clasificării, care sunt necesare când ea se vrea metodă ştiinţifică şi nu empirică — după voia fiecăruia.
2.	Se numeşte Clasificare artificială, când orânduirea se face după însuşiri arbitrar alese şi naturală, după însuşiri esenţiale.
3.	Clasificarea se serveşte de raţionamentul inductiv; iar opusul ei ca metodă — Diviziunea — de cel deductiv.
CLAUSTROFOBIE. — In Psihopatologie. Boală sufletească de teamă, de a nu mai putea ieşi dintr’o anumită încăpere, sau de a nu mai putea respira în anumite împrejurări. Este întovărăşită uneori chiar de fenomene impulsive.
CLEPTOMANIE. — In Psihopatologie. Boală sufletească de a fura (de a însuşi bunul altuia) fără ca Sjă servească lucrul furat la ceva bolnavului.
CLINAMEN. — Pentru Lucreţiu este principiul Liberului Arbitru (Vezi, Arbitru ).
„COGITO, ergo sum”. — „Gândesc şi prin urmare exist” (ca substanţă, sufletească). Parte din expresia: „Dubito, ergo cogit — Cogito, ergo sum”.
1. Expresie fixată de Descartes, pentru a dovedi existenţa sufletului din însuşi faptul existenţii gândirei, care s’a îndoit: „Dubito, ergo cogit”.
Schopenhauer completează astfel expresia: „Cogito, ergo sum et est”; iar Boutroux, o întrebuin-* ţează pentru dovedirea existenţii din afară de suflet: „Cogito, ergo res sunt”.
Colectiv
COGNOSCIBIL. — In Filosofia Kantiană. însuşirea de a putea fi cunoscut, atribuită existenţei de manifestare (Fenomenelor).
1. Opus este Incognoscibil, a-tribuită existenţii în sine (Numenul), deoarece nu poate fi cunoscut nici prin Raţiunea pură,
COHERENT. — In Logică. Calitatea gândirii, când Ideile, Judecăţile şi Raţionamentele se acordă logic între ele, fără contradicţii şi fără goluri între ele.
1. St. Mill întrebuinţează termenul de Teorie a Coherenţil pentru Ştiinţa gândirii (care este Logică).
COINCIDENŢIA ANTITEZELOR —
A.	In Filosofia Cunoaşterii. Ridicarea la cea mai mare Sinteză dintre Teză şi Antiteză, care se întâmplă în Dumnezeu. (Schel-ling, Giordano Bruno.
B.	Iar Haeckel spune despre Coincidenţa Antitezelor, astfel: „Intr’o cugetare logică absolută, cu aplicaţia riguroasă a celor mai înalte principii de raţiune, se apropie până la atingere (contopire) antitezele Teismului şi Panteismului, Mecanicismului şi Vitalismului, ca şi toate celelalte antiteze ale Cosmosului”. (Vezi, Teză — Antiteză — Antinomie).
COLECTIV Suflet. — In Psihologia Socială. Sufletul alcătuit din însuşirile comune tuturor sufletelor individuale ale indivizilor unui grup social oarecare.
1.	In fiecare individ se află, pe lângă sufletul său individual, şi manifestări comune tuturor indivizilor din grup, de: gândire,
— 40 -
Colectivism
— 41 —
Comercial
simţire şi voinţă, care sunt de multe ori opuse celor proprii individuale, şi care este deci suflet colectiv, obiect al Psihologiei Colective.
2.	Grupul social care formează Naţiunea are o aşa de evidentă Solidaritate, ca însuşire de suflet naţional colectiv, încât indivizii ar pieri chiar, dacă n’ar gândi, n’ar simţi şi n’ar voi ca suflet colectiv. Iar, când aceştia capătă şi conştiinţa precisa a acestei Solidarităţi, dându-şi seama că fiecare din ei compune o parte a Totului naţional, atunci s’a făurit sufletul colectiv de valoare, numit Personalitate Colectivă.
3.	In Psihologia Experimentală se întrebuinţează termenul de Colectiv pentru grupul de persoane supus unei aceleiaşi experienţe psihologie.
COLECTIVISM. - In Filosofia Socială. Teorie, speţă a Socialismului, cu înţelesurile: a) politic, a-firmă principiul democratic (Statul condus prin reprezentanţii a-leşi de popor, — singura putere dela care emană toate puterile autorităţilor Statului); b) economic, afirmă comunizarea proprietăţilor bunurilor de Producţia avuţiilor economice, numai în favoarea grupului colectiv al Comunelor urbane şi rurale, depo-sedându-se astfel Capitaliştii de proprietatea individuală, treptat, prin legi, nu revoluţionar.
1.	Cu înţelesul de mai sus a fost creiat termenul de Colectivism, în urma Congresului Muncitoresc în 1869 la Bâle, ca o reacţiune contra Socialismului de Stat reprezentat prin Marxişti, care afirmau comunizarea proprietăţilor individuale în favoarea Statului Comunist, centralizator al tuturor bunurilor economice,
chiar prin revoluţie, dintr’o data, prin lupta de clasă: a lucrătorilor contra patronilor, a muncitorilor proletari contra capitaliştilor burghezi (K. Marx, Engels, Fourier, Owen, Vandervelde, Le-nin, etc).
COLERIC. — In Psihologie. Temperamentul cu iritabilitate repede şi cu reacţiune intensă şi durabilă, determinat de secreţiunea abudentă a firei, după Hipocrat•
1.	In Psihologia Temperamentului există unele puncte de vedere ca însuşiri esenţiale, după care se fixează împărţirea Temperamentelor în tipuri. Termenul de Coleric aparţine tipului fixat de Hipocrat după secreţiunea abundentă a uneia dintre cele patru humori: fierea (pentru Coleric), apa (pentru Flegmatic); bila neagră (pentru Melancolie) şi sângele (pentru Sangunic) — humori existente în orice corp uman.
2.	Psihologia contemporană pas-trează denumirea tipurilor fixate de Hipocrat, însă din punct de vedere al iritabilităţii şi reacţiuni.
COMENSURABIL. — Ceea ce se poate măsura împreună cu aceiaşi unitate de măsură. (Este necesar deci, existenţa a cel puţin două mărimi).
1.	incomensurabile sunt două mărimi, atunci când există o a treia mărime, care să fie cuprinsă în fiecare din ele, de un număr întreg de ori.
COMERCIAL Drept. — Speţă a Ştiinţei Dreptului Privat, al cărui obiect este fixarea şi aplicarea legilor juridice despre: Datoriile şi Drepturile Persoanelor Comerciale (care exercită ca o profesie
Comparaţia
- 42 —
Comunism
Comerţul) una faţă de alta de a face Contracte Comerciale asupra Bunurilor Comerciale.
1« Comerţul este o profesiune economică de a pune la dispoziţia consumatorului bunurile producţiei economice.
2.	Faptele comerciale se studiază şi în capitolul Economiei Politice, denumit Circulaţia bunurilor şi cele mai importante sunt: Vânzarea — Schimbul — Cumpărarea —r Creditul — Moneda — O-peraţiile Băncilor — Transportul
—	Depozitarea.
3.	Profesiunea aceasta de intermediar între Producător şi Consumator se vrea micşorată, dacă nu desfiinţată de Teoria Coope-ra ti vişinul ui, pentru ca preţul bunurilor cumpărate de consumator să fie ieftinit cu ceea loe ia .drept câştig (speculă) comerciantul.
COMPARAŢIA. - A. In Logică. Este însăşi Gândirea, o vastă activitate care slujeşte operaţiunilor de: asociere (Sinteză — Inducţie) şi disociere (Analiză — Deducţie), abstracţie şi generalizare a Cunoştinţelor.
1,	Orice Comparaţie are un Subiect care se compară (se gândeşte) şi un Predicat, cu care se compară Subiectul, stabilindu-se astfel: că este, cum este şi ce face subiectul. Operaţia este numită Judecată pentru orice fel de elemente de cunoştinţă care se compară: Sensaţii — Intuiţii — Noţiuni.
Astfel, Gândirea este Comparaţie şi Comparaţia este Judecată, bază a tuturor Operaţiilor de | gândire, din care rezultă uni- | tăţile de cunoştinţă: Percepţiile, ! Intuiţiile, Noţiunile şi Raţiona- j mentele.
2.	Comparaţia ca să fie logică trebue să fie completă, asupra iuturor părţilor componente ale |
unităţilor de cunoştinţă care se compară.
3.	Din Comparaţie rezultă asemănări şi deosebiri şi prin acestea se formează unităţile de cunoştinţă: Noţiunile — Judecăţile — Raţionamentele considerate Forme ale oricărei gândiri logice, reduse, cum s’a arătat mai sus, la Judecăţi.
COMUN Simţ. — Gândirea care nu excelează prin uşurinţa de a se orienta în vieaţă şi a deosebi a-devărul de eroare.
1. Pentru şcoala filosofică Eclectică francezq. (V. Cousin) simţul comun este Consimţământul Universal, considerat drept criteriu pentru judecarea teoriilor filosofice contradictorii.
COMUNISM. - In Filosofi Sociologiei. Teorie socială economico-politică care afirmă organizarea socială pe bază de proprietate comună asupra tuturor bunurilor şi de producţie şi de circulaţie şi de consumaţie, desfiinţându-se astfel proprietatea individuală a-supra acestora şi trecându-se a-supra Statului Comunist.
1.	Este o speţă a teoriei Socialiste, ca şi Colectivismul (Vezi), cu deosebirea că afirmă Comu-nizarea în favoarea Statului Central, (nu în favoarea Comunelor urbane şi rurale). Iar în privinţa realizării comunizării, afirmă mijlocul politic al luptei de clasă, spore a ajunge la conducerea Statului, situaţie care să poată îngădui realizarea bruscă, dintr’o data, prin revoluţiune, a comunizării bunurilor, ca şi a inter-venţiunii în vieaţa indivizilor, prin legiferări conforme acestui scop.
2.	In înţeles restrâns economic, ca teorie asupra factorilor de producţie, Comunismul afirmă că
Complex
- 43 —
Conceptualism
cel mai important factor de pro-ducţiune a bunurilor este Munca fizică, iar Capitalul este cauza tuturor relelor sociale. (De aci lupta necesară între lucrători şi patroni, muncitori-proletari şi ca-pitalişti-burghezi).
3.	Manifestul Comunist redactat de K. Marx şi Engels <la 1847 are următoarele idei principale: desfiinţarea proprietăţii funciale individuale ; desfiinţarea dreptului de moştenire; socializarea mijloacelor de transport şi de pro-ducţiune; educaţia publică în sens comunist.; organizarea Creditului prin instituţiile Statului; reglementarea consumaţiei după tichetul de muncă şi după trebuinţele fixate de Stat.
4.	Franck deosebeşte Comunismul de Falansterism (Vezi), care cere desfiinţarea familiei — deoarece cel dintaiu cere desfiinţarea numai a proprietăţii. Platon descrie în Republica organizarea sociala comunistă în abstract. Co-munizarea în genere a fost considerata ca o utopie. Socialiştii utopici au întitulat scrierile lor cu asemenea organizări sociale experimentate abstract, astfel: „Cetatea Soarelui” (Campanella); „Utopia” (T. Morus) etc.
5.	Statul Rus actual U. R. S. >S. a realizat în concret organizarea socială (economică — politică — juridică şi culturala) pe baza Comunismului, sub numele de Bolşevism (Vezi), devenit sistem politic de guvernământ, aplicand Teoria abstracta în reguli juridice concrete şi obligatorii.
(Vezi Socialismul şi Marxismul).
COMPLEX. — A. In Logică. Termenul unei gândiri (Subiectul sau Predicatul) alcătuit din mai multe noţiuni ca atribute şi complemente care să le determine mai precis înţelesul.
B.	In Psihologia Psihanalitică
(Vezi). Fenomene sufleteşti încătuşate în Inconştient (refulate, îndesate) care pot izbucni în Conştient sub forme deosebite de boli sufleteşti (psihonevroze). Termenul este întrebuinţat de Freud.
COMPORTAMENT. — In Psiho-Fiziologie. Suma reacţiunilor organismului la excitaţiile simţurilor în urma vibraţiilor prinse.
1.	Claparede face deosebirea între: a) reacţiunile ca individ sau ca speţă, care sunt aceleaşi, uniforme (stereotipe) şi numai pe acestea le înţelege sub termenul de Comportament; b) şi reacţiunile nestereotipe, ale spetei, atri-buindu-le termenul de Conduită. Problema Comportamentului este însăşi problema Temperamentului (Vezi).
CONCEPT. — In Logică. Altă denumire dată Noţiunii sau Ideii (Vezi aceasta).
CONCEPTIONISM. — In Filosofia Cosmologică. Termen general a-tribuit tuturor teoriilor filosofice care consideră Universul ca rezultat al unei concepţiuni personale.
CONCEPTUALISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Teorie fundată pe a-firmarea existenţii Conceptelor (I-deilor) generale, de natură formală şi reală deoarece, deşi sunt tipare, forme ale cunoaşterii, ele au şi un conţinut de fond, din realitatea primită din afara de gândirea proprie. (Abklard).
1.	Conceptualismul este deci o !	altă numire dată Criticismului
|	Kantian, însă cu deosebire ca
Concilianta	—	44	—	.	Concomitente
acesta din urmă limitează posibilitatea de cunoaştere la realitatea de manifestare (fenomene).
2.	O altă teorie, Realismul admite posibilitatea cunoaşterii în genere, ca şi Conceptualismul, însă fără ca să-i atribue o e-xistenţă pur formală, ca aceasta.
3.	Toate aceste teorii sunt opuse teoriei Nominaliste, care afirmă că Noţiunile (ideile, ‘ conceptele) ce avem drept cunoştinţe, nu sunt decât simple numiri, şi în consecinţă cunoştinţele n’au nici un corespondent real în afară şi n’au nici o valoare, neputându-se cunoaşte nici existenţa în sine (numenul) nici acea de manifestare (fenomenul).
CONCILIANTĂ Teorie. - In Filosof ie. Uneşte două Teorii opuse, demonstrând că amândouă sunt valabile, dar fiecare priveşte numai un aspect al existenţii din două cu adevărat reale şi’n consecinţă face concilierea, împăcarea, opoziţiei dintre ele, afirmând o teorie care le cuprinde pe a-mândouă, din care cauză poartă şi denumirea de teorie Dualistă.
(Vezi, Antinomie — Teză — Antiteză).
CONCLUZIE. — In Logică. Judecata al cărui adevăr este rezultat (fie prin Inducţie, fie prin Deducţie) din adevărul altor judecăţi numite premise, în aşa fel ca premisele nu pot fi adevărate, fără să fie adevărată şi concluzia.
—	Concluzia şi premisele sunt judecăţi care alcătuesc Raţionamentul şl Poli-Raţionamentul, inductiv şi deductiv. (Vezi acestea).
CONCOMITENT. — Simultan, în acelaşi timp. însuşirea a două
fapte care prezintă un raport regulat de simultaneitate în apariţia lor. — Nu trebue confundat cu Concomitenţă (Vezi).
CONCOMITENŢĂ. — Variaţia regulată a două fenomene: a unuia faţă de a celuilalt şi a amân-dorura împreună. — Nu trebue confundat cu Concomitent (Vezi).
CONCOMITENTE Metoda VARIAŢIILOR. — In Metodologie. Una din cele patru metode Experimentale stabilite de St. Mill, care se aplică numai fenomenelor ale căror împrejurări de producere le putem schimba (varia) cantitativ.
1.	Pentru a se înţelege Metoda, precizăm următoarele: a) Prin Experiment se urmăreşte a-flarea cauzelor şi efectelor fenomenelor. b) Orice Experiment porneşte dela Ipoteza, valabilă în toate cercetările experimentale, că orice fenomen are cauza şi efectul său. a) Gândirea în experiment are ca obiect două fenomene: unul cunoscut şi celălalt este necunoscutul căruia i se cercetează cauza şi efectul său, prin chiar experimentul care se face, bă-nuindu-se că există o legătură cauzală între acestea.
2.	Şi acum procedeul: Facem să varieze cantitativ împrejurările care conţin fenomenul cunoscut şi dacă se constată că variază şi celălalt fenomen necunoscut cu aceleaşi grade de creştere «au descreştere cantitativă, atunci am descoperit, că ipoteza dela care am plecaţi (că fenomenul cunoscut este cauză şi efect al celui necunoscut) este întemeiată. Variaţia regulată (concomitenţă) acestor două fenomene odată constatată
rin experiment, atunci legătura intre ele este dovedită şi explicarea necunoscutului făcută.
Concordant
Concret
Observare. Termenul „Variaţii Concomitente” este un pleonasm, deoarece Concomitenţa este tocmai variaţia regulata a fenomenelor. Fiindcă nu orice variaţie este regulată, termenul propriu de dat acestei metode este Variaţia Regulată, sau numai Concomitenţa.
3.	Celelalte trei metode Experimentale stabilite de St. Mill sunt Concordanţa — Diferenţa — Rezidurile. (Vezi aceşti termeni).
4.	Vezi Tablele lui Bacon, pentru deosebire.
CONCORDANT. — In Logică. Noţiuni Concordante în privinţa calităţii înţelesurilor lor, atunci când însuşiri dela o noţiune se găsesc şi la cealaltă noţiune cu care s’a comparat.
1.	Comparaţia între înţelesurile noţiunilor este Judecata; de a-ceea când se constată că înţelesurile a doua noţiuni sunt concordante, Judecata rezultată este o Judecată Afirmativă (Vezi).
2.	Opusul Concordanţei este O-poziţia de două feluri: Contrară şi Contradictorie; iar Judecata rezultată este Judecata •Negativa (Vezi).
CONCORDANŢEI Metoda. — In Metodologie. Una din cele patru metode Experimentale stabilite de St. Mill, prin care se compară cât mai numeroase şi diferite cazuri în care se situează prin experiment fenomenul, pentru ca să se constate existenţa concordanţei (a însuşirilor lor comune). Odată constatată însuşirea comună, unică, prin care toate cazurile sunt asemenea (concordante) atunci aceasta este sau cauza sau efectul fenomenului cercetat. Tot astfel, dacă din comparaţia făcută nu constatăm a-
ceastă însuşire comună unică decât la o parte din cazuri, aceste cazuri sunt concordante prin însuşirea comună aflată — iar cealaltă parte de cazuri şi ele sunt tot concordante tocmai prin lipsa însuşirii comune unice, deşi între aceste două părţi (grupe) de fenomene nu este concordanţă;
—	considerate însă; fiecare separat, constatăm că, între fenomenele (cazurile) care le cuprind fiecare, există concordanţă* De aceea, tragem conchizia că însuşirea Comună prin care diferă aceste două grupe este: sau cauză, sau efect, sau numai o parte necesară a cauzei fenomenului cercetat. (Vezi metoda Diferenţei).
1.	Concordanţa este verificată prin Metoda Diferenţei, şi reciproc.
2.	Celelalte metode fixate de St. Mill pentru experiment sunt: Concomitenţa — Rămăşiţele (Rezidurile) şi acestea împreună cu cele două de mai sus: Concordanţa sunt considerate prelucrări ale Tablelor Experimenta e fixate de Bacon, anume: 1) Tabela de Prezenţă, 2) Tabela de Absenţă şi 3) Tabela Comparaţiei. (Vezi Tabelele lui Bacon).
3.	Vezi Metoda Concomitenţei; observare valabilă şi pentru Concordanţă.
CONCORDISM. — In Filosoful Religiei. Teorie Teologică care a-firmă că Ştiinţa şi Credinţa (Religia) sunt amândouă divine, deşi din puncte de vedere deosebite; prin urmare trebue să se concilieze (Bellot).
CONCRET. — Existenţa materială care poate fi cunoscută prin Sim-
Condillacism
- 46 -
Conotativ
Juri. (Vezi, Materie). — Opus este Abstract.
CONDILLACISM. — In Filosofie. Sistemul filosofic aparţinând lui Condillac afirmând următoarele:
a)	Sufletul este o substanţă simplă, modificabilă cu ocazia excitaţiilor primite dela simţurile care prind vibraţiile substanţe; b) Toate fenomenele sufleteşti rezulta din sensaţii; a) Sensafiile sunt şi afectivitate (simţire) şi intelect (cunoştinţe); d) Realitatea din afara de suflet este un simplu nume; e) Ştiinţele sunt simple expresiuni verbale de limbaj; f) Analiza interioară e singura metodă de cercetare.
(Vezi Sensualism — Empirism — 'Nominalism ).
CONDIŢIE. — In Filosofia Cosmologică. Existenţa fără de care o altă existenţă nu poate fi. (Vezi Antecedent şi Cauză).
1.	Expresiunea latină „Condi-tio, sine qua non” defineşte prin „sine qua non” termenul Condiţie.
2.	Totalitatea Condiţiunilor unui Fenomen este Cauza acelui fenomen.
3.	Un înţeles restrâns este de Forţă care determină o mişcare,
o	acţiune; — iar un înţeles larg este de Putere care produce un efect.
4.	Kant întrebuinţează termenul Condiţia Experienţei, cu înţelesul de condiţionare a înţelegerii fenomenelor existenţii adunate de simţuri de către formele raţiunii (ideile apriorice). Această înţelegere se face numai datorită ideilor de Timp şi Spaţiu, denumite Intuiţii de Kant, concepute ca deosebite faţă de ideile înnăscute (apriorice).
CONFIGURAŢIE. - In Psihologie Forţa care atrage, grupează şi dă înţeles fenomenelor sufleteşti disparate şi variabile, înferpre-tându-le şi valorificându-le ca elemente constitutive ale individualităţii sufleteşti în care se contopesc, înlănţuindu-se de Totul Sufletesc, de Eu, ca întrun Bloc (Gesthalt).
1.	Termenii: Individualitate Sufleteasca — Eu — Configuraţie — Totul Sufletesc — Bloc — Gesthalt
—	sunt sinonimi în înţelesul lor esenţial.
2.	Teoria Asociaţionistă afirmă că sufletul este format din asocierea fenomenelor sufleteşti, fa-cându-1 astfel dependent de a-ceste fenomene părţi — iar teoria Configuraţionistă afirmă că părţile, fenomenele sufleteşti disparate, sunt dependente de Totul Sufletesc, singurul care Ie poate da înţeles şi valorificare.
CONGENITAL. — Ceea ce se moşteneşte, organic şi sufletesc, manifestat imediat; sau mai târziu, prin naştere (aprioric). — Opus este Dobândit, câştigat (aposte-rioric ).
CONOTATIV. —• însuşirea unor cuvinte de a exprima o clasă întreagă de fenomene prin însuşirile comune tuturor fenomenelor din clasă.
1.	Asemenea cuvinte sunt ceea în gramatică se numesc Nume comune însă nearticulate, deoarece în acest caz nu mai exprimă clasa întreagă, ci determină fie anumite fenomene din clasă, fie unul sinşur.
2.	In Logică, asemenea cuvinte conotative exprimă; cunoştinţa clasei de fenomene, numită Noţiune (idee, concept).
Consecinţa
— 47 —
Conştiinţa
3.	Conotativ este mai mult de-
i	cât Denotativ, deoarece pe lângă faptul căi se denumesc fenomenele grupate în clasa, li se arată, implica (conotează) şi însuşirile lor comune — (Vezi Denotativ).
CONSECINŢĂ. — In Logică. Relaţia logică care uneşte Principiile Raţiunii cu Judecăţile logice deduse din ele. — Efectul unei gândiri conforme regulelor raţiunii. — In Raţionament, Concluzia unor premise. — In general, Efectul cauzei.
CONSECUTIV. — Succesiune imediată.
1.	Leibnitz, întrebuinţează termenul Consecuţie, pentru deprinderile empirice ale Intelectului şi, Voinţei.
2.	In Psihologie. Imagine Consecutivă, are înţelesul de altă Imagine sau altă Sensaţie, atunci când persistă în Conştient cunoştinţa însuşirilor unui fenomen, deşi vibraţiile care le-au dat naştere nu mai sunt în contact cu simţurile. — Nu trebue confundata cu Reprezentarea, sau cu Imaginea, care necesită revenirea din Subconştient în Conştient a cunoştinţelor păstrate acolo.
CONŞTIENT. — A. In Psihologie. Ca adjectiv. însuşirea atribuită numai acelor fenomene sufleteşti, care pot să fie explicate: când şi cum s’au format. De aci rezultă ca nu toate fenomenele de conştiinţă (sufleteşti) sunt şi conştiente.
B.	Ca Substantiv. Conştientul este ,Jtmul din cele trei straturi ale sufletului; considerându-se, din nevoi didactice pentru înţelegere, o stratificare a sufletului alcătuit din:	Conştient	—	Sub-
conştient— Inconştient (Vezi). In acest înţeles, Conştientul este stratul sau regiunea. Conştiinţei în care se formează actual fenomenele sufleteşti (Centrul luminos)
—	şi unde revin din Subconştient acelea care sunt păstrate acolo.
C.	Termenul: Conştient de Sine are înţelesul de sub A.
1. Nu trebuesc confundaţi termenii: Conştiinţă—Conştient şi Cunoştinţă, — deoarece înţelesurile sunt deosebite: Conştiinţa cuprinde totalitatea fenomenelor su-jfleteşti, deci sinonim cu suflet; Conştientul cuprinde o parte numai din Conştiinţă; iar Cunoştinţa cuprinde însuşirea tuturor fenomenelor sufleteşti de a da ştiri şi este sinonim cu Intelect.
CONŞTIINŢA. — In Psihologie. A. înţeles larg. Suflet în genere, la toate vieţuitoarele; la plante se numeşte Tropism; — la animale Instinct — la om Conştiinţă propriu zisă.
B. înţeles restrâns. Sufletul o-menesc cu cele trei însuşiri de orientare ca scop: cunoaşterea (Intelectul) — simţirea (Afectivitatea) — îndemnurile către mişcare (Voinţa); toate trei inseparabile şi ireductibile, necesar existente în orice fenomen sufletesc şi dependente de Totul Sufletesc, numit:	Eu, Configuraţie, Bloc,
Gesthalt.
1.	In acest înţeles, Conştiinja are toate însuşirile sufletului (Vezi). Termenul de: Fenomene de Conştiinţă este sinonim cu Fenomene Sufleteşti.
2.	Conştiinţa (sufletul) se manifestă în succesiune (fenomen după fenomen) şi nu dispar după ce s’au format, ci rămân păstrate
Conştiinţa socială
— 48 -
Conştiinţa morală
pentru a reveni, fără să mai fie nevoie de cauza dela început datorita căreia s’au format. Astfel fiind se consideră o stratificare a Conştiinjei cu trei straturi sau regiuni: Conştientul, regiunea în care se formează actual fenomenele sufleteşti şi unde ele pot apoi să revină din regiunea Subconştient unde se păstrează, iar a treia regiune, Inconştientul, stratul cel mai de adâncime al Conştiinţei unde se depozitează fenomenele sufleteşti ale întregei speţe umane şi chiar a întregului regn de vieţuitoare, în înţelesul Conştiinţei de suflet în genere, dat mai sus, sub A, deoarece „nimic nu se pierde” din ceea ce s’a format. — Din Inconştient fenomenele sufleteşti nu mai revin în Conştient — aşa cum revin acelea din Subconştient— j însă, de acolo ele exercită in- j fluenţe hotărîtoare asupra celorlalte două regiuni: Subconştientul şi Conştientul.
3.	Fenomenele Conştiinţei sunt în privinţa clarităţii lor, a posibilităţii de a fi înţelese (când şi cum s’au format, s’au păstrat şi au revenit) de trei grade: Conştiente — Subconştiente — Inconştiente.
4.	In privinţa originii de for-
maţiune, fenomenele de Conştiinţă sunt de trei provenienţe:	a)
moştenite (ereditare); b) dobândite din influenţa mediului cosmic şi social; c) dobândite din experienţa trăirii propriei vieţi.
5.	înţelesurile ae mai sus, date Conştiinţei ca Existenţă de manifestare (Fenomene) sunt rezultate ale Psihologiei ca Ştiinţă — şi nu pot fi deosebite de înţelesurile date Conştiinţei ca Existentă în sine (Numen) de către teoriile de Filosof ie Psihologie.
CONŞTIINŢA SOCIALĂ. — In Psihosociologie* Conştiinţa alcătuită din însuşirile comune tuturor
Conştiinţelor individuale ale acelora care compun un grup social oarecare.
1.	Conştiinţa Individuală (Vezi) este strâns legată de Conştiinţa Socială a diferitelor unităţi (grupe) în care individul este în legătură: familie, profesie, regiune, stat, patrie, rasă, etc.
2.	R. Motru: „Conştiinţa individuală se prelungeşte în jos, spre vieaţa corporală, prin Subconştient şi Inconştient — în sus spre vieaţa culturală, prin Conştiinţa Socială”.
Tar de: „Conştiinţa Socială este un process de imitaţie”;
Durkheim şi Bougle „O constrângere socială”;
Rousseau şi Raffault: .„Expresia unei Voinţe libere contractuale”.
3.	Conştiinţa socială este sinteza Conştiinţelor individuale: 1) născută din trecutul vieţii de tovărăşie a unui individ cu alţi indivizi, 2) crescută din prezentul activităţii lor comune şi 3) proectată în viitor ca un ideal de convieţuire cărei să armonizeze relaţiile dintre problemele materiale şi spirituale ale vieţii pentru a realiza valori culturale şi pentru individ ş\ pentru naţiune şi pentru umanitate — (Vezi şi termenul Colectiv ).
CONŞTIINŢA MORALĂ. - A. In Morală. Putinţa conştiinţei de a deosebi Binele de Rău în faptele vieţii proprii sau ale altora, trecute şi viitoare, făcând Judecăţi de valoare morală asupra lor.
B. In înţeles comun are rolul unui „judecător interior”, însă independent, care dă omu!ui, fie satisfacţiunea bucuriei, fie re-muşcări turburătoare ((recompense şi pedepse).
1.	Conştiinţa Morală este de-
Constituţional
— 49 —
Contiguitate
pendentă fie de: a) gândirea raţională, care-i fixează reguli de purtare imperative (Imperativul Categoric, Vezi); b) de tendinţe instinctive, spontane, fără gândire; c) de revelaţii interioare;
d)	deprinderi câştigate sub influenţa Educaţiei şi Culturii; e) influenţe ereditare şi de mediu social; f) impulsiuni de natură afectivă şi reflexivă naturale.
CONSTITUŢIONAL Drept- - Speţă a ştiinţei Dreptului Public, al cărui obiect este fixarea şi aplicarea legilor juridice asupra elementelor constitutive ale Statului, care sunt: Teritoriul — Populaţia — Autorităţile.
1.	Dreptul Constituţional cuprinde numai principii de organizare urmând ca acestea să fie desvoltate în toate celelalte ramuri de Drept Naţional al statului respectiv, fie ramuri de drept public (Dr. Administrativ
—	Dr. Procedural — Dr. Penal — Dr. Internaţional), fie ramuri de drept privat (Dr. Civil — Dr. Comercial — Dr. Industrial — Dr. Muncitoresc, etc).
2.	Dr. Constituţional al unui Stat este sinonim cu termenul Constituţie. — Este alcătuit felurit:
a)	de poporul însăşi, direct (prin hotărîrea fiecărui cetăţean al Statului), sau indirect (prin reprezentanţi ai cetăţenilor), numite Constituţie Democratică. b) de Conducătorul Statului (Inpărat, Rege, Preşedinte, etc.), numită C. Octroiată. a) de participarea mixtă şi a poporuiui şi a Conducătorului, numită C. Statut, (hotărîrea Conducătorului este supusă aprobării poporului, fie direct prin votare individuală a fiecărui cetăţean (plebiscit), fie indirect prin votarea în Parlament a reprezentanţilor poporului.
Adăogăm şi d) alcătuirea
Constituţiei de un alt Stat considerat suveran, stăpân al Statului considerat suzeran, vasal, stăpâni, care primeşte silit acea Constituţie, numită deci C. Străină.
CONTEMPLAŢIE. — Înţeles gene-ral. Starea sufletească specială, de cel mai puternic şi mai înalt grad intelectual, afectiv şi volitiv, care duce la contopirea fiinţei proprii întregi în obiectul contemplat.
Acelaşi înţeles îl are şi Intuiţia Revelatoare.
1.	Contemplaţia sau Intuiţia Revelatoare sunt considerate în Problema Filosof iei Cunoaşterii drept
o	a treia cale pentru a cunoaşte, pe lângă celelalte două Raţiunea şi Simţurile. — Teoriile a-supra existenţei în sine a Contemplaţiei o consideră aştfel: a) sau ca cel mai înalt grad intelectual:	Intuiţia Intelectuală
„Deasupra Cugetării şi Meditaţiei”. (R. Eucken); b) sau ca cel mai înalt grad afectiv; Extazul Intuiţia Mistică cu speţa de a-fectivitate religioasă: Intuiţia Mistică Religioasă numită şi Revelaţie Religioasa (Divină); c) sau ca cel mai înalt grad de Voinţă: Intuiţia Voluntaristă — Budistă — Nirvana.
CONTIGUITATE. — In Psihologie. Însuşirea fenomenelor sufleteşti de a se atinge când sunt succesiv formate (unul după altul) şi când sunt simultane (din acelaşi spaţiu primite cauzele care le-au dat naştere).
Acest fapt fiind constant, ia înţelesul de Lege a Contiguităţii în Timp şi Spaţiu, fixată de A-ristotel şi întrebuinţată de St. Mill ca Lege a Asociaţiunii fenomenelor sufleteşti. (Vezi Aso-ciaţiune ).
4
Contingent	______— 50 —_______________________Contradicţiei
CONTINGENT. — întâmplător. Ceea ce poate sau nu poate să fie, deoarece nu este necesar existenţii, nici pentru gândire, nici pentru fenomene (Vezi Acc'dent).
CONTIGUITĂŢII Universale Legea.
—	In Filosofia	Cosmologică.
Faptul constant de a exista stări intermediare de schimbări între două anumite momente, luate oricum, pe linia schimbării (mişcării) universale.
1.	Fundamentul acestei legi este principiul: „Totul se mişcă, totul se schimbă”, pe care se clădesc teoriile: Evoluţionismul şi Mecanicismul (Vezi).
2.	Legea a fost formulată de Leibnitz sub expresia: „Lex continui in Natura et Natura non facit saltus”.
3.	In Mecanică. Legea existenţii unei infinităţi de puncte Intre două puncte oarecare ale Spaţiului parcurs de mişcare — după cum exista o infinitate de momente oarecare ale Timpului scurs.
4.	In Biologie datorită acestei legi se restabileşte continuitatea între Speţele de. vieţuitoare care păreau că n’au speţe intermediare între ele.
5.	Legea are aplicaţiunea vastă, în toate domeniile Universului.
CONTRADICŢIE. - In Logică. Situaţia în care se afla gândirea când admite, sau i se cere să admită, două înţelesuri opuse, unui aceluiaşi termen, deoarece Raţiunea cu Principiile ei îi impune să atribue unui termen, în mod necesar, numai un singur înţeles — (Vezi Principiul Identităţii).
1.	Contradicţia este una dintre cele două posibilităţi ale Opo-
ziţiei dintre înţelesurile de calitate (conţinut) ale noţiunilor când se compară între ele — şi este formată totdeauna din noţiuni perechi. Ex.: Simplu — Compus; organic — neorganic; omogen — eterogen; etc.
Cealaltă posibilitate a opoziţiei (negaţiei) este Contrarieta-tea (Vezi), unde opoziţia este mai mult decât între doua noţiuni. Ex.: roş, galben, verde, albastru, indigo, violet şi etc.; mare, mijlociu, mic, etc.
2.	Felurile Contradicţiei: a) C. Formal exprimată. Ex.: Planta este organică şi Planta este neorganică;— b) C. Implicit exprimată, când numai una din cele două Judecăţi opuse este exprimată formal însă, ca o cotnseeinfa a aceleia neexprimate, socotită ca adevăr general pentru jud. exprimata; —
c)	C. In adjecto, când se atribue subiectului gândirii un predicat al cărui înţeles este contradictoriu cu acel al subiectului. Ex.: Surzii sunt cei care aud. (Vezi In Adjecto).
3.	Contradicţia există între: Ju-
decăţile A fată de O şi E faţă de I, având bine înţeles acelaşi subiect şi predicat (Vezi Patru1 a-terul Boeţius şi literele:	A,
E. /. O.).
CONTRADICŢIEI Principiul. — In Logică. „Ceva nu poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp”. Gândirea este oprita de acest principiu să afirme şi să nege acelaş înţeles unei existente oarecare şi’n consecinţă, când compară un S. şi un P. care sunt cu înţelesuri opuse unul faţă de celălalt, nu face în mod necesar logic decât Judecata negativă. Predicatul va nega însuşirile (înţelesul) Subiectului său, fie în total, pentru toate fenomenele cuprinse ca număr în subiect (Jud. Negativă Universală),
Contradicţiei
- 51 -
Contrare
—	fie numai în parte pentru unele din fenomenele subiectului (Jud. Negativă Particulară), fie chiar şi numai pentru un singur fenomen dintre ale subiectului (Jud. Negativă Singulară).
(Vezi Categoria Cantitate).
Observare. Acest Principiu nu poate să determine gândirea să fixeze „Ceea ce este” (cum poate Princ. Identităţii. Vezi), — deoarece gândirea fixează prin el, nu-mai „Ceea ce nu este şi nu poate fi” stabilind numai Judecăţi Negative între înţelesul unui subiect comparat cu al unui predicat, fiindcă ele sunt opuse. In această opoziţie stabilită însă, nu este necesar un raport de Contradicţie întotdeauna când se face o Judecată Negativă (aşa cum cere înţelesul termenului Contradicţie. (Vezi).aflat ca denumire a acestui Principiu). — Contradicţia este numai m opoziţia de noţiuni perechi şi de aceea în mod necesar se afirmă un înţeles termenului în chestiune (subiectului despre care se gândeşte), dacă i se neagă celălalt înţeles; — după cum, i se neagă un înţeles, dacă
i	s’a afirmat celălalt.
Principiul denumit al Contradicţiei nu are însă această funcţiune pentru gândire şi ca atare n’are nici acest înţeles, ci numai acela arătat mai sus, de a determina gândirea să fixeze „ceea ce nu este şi nu poate fi”.
—	Insă, acest înţeles aparţine termenului Contrarietate şi deaceea trebue să se schimbe denumirea principiului dată impropriu şi menţinută în! manualele de Logică prin termenul propriu înţelesului său, anume de Pr. Contrarietăţii, ca opus Pr. Identităţii.
1. Raţiunea' care determină gândirea logică este alcătuită din forme (structuri, tipare, denumite Principii ale Raţiunii Pure de Kant) fixate la un număr de
cinci: Identitatea — Contrarietatea
—	Terţiul Exclus — Raţiunea Suficientă şi Valorificarea (Vezi) din care derivă toate elementele şi operaţiunile de gândire, considerate şi ele tot ca forme şi studiate în Logica Formală. (Vezi, natura şi însuşirile acestor Principii sub termenul respectiv: Principiile Raţiunii).
CONTRADICTORII Judecăţi. - In Logică. (Vezi, Contradicţie — Două Judecăţi contradictorii: A faţă de O şi E faţă de I, nu pot fi niciodată nici amândouă adevărate, nici amândouă false. (Vezi Noţiuni Contradictorii).
CONTRADICTORII Noţiuni. — In Logică. Noţiuni opuse numai perechi, ale căror înţelesuri de calitate nu se găsesc, cele ale unei noţiuni la cealaltă din perechea sa. Nici o însuşire dela una nu se află la cealaltă. — Ex.: organic — neorganic; siiiplu — compus; etc.
1. Ele alcătuesc Judecăţile Negative ca şi Noţiunile Contrare, deoarece şi Contradicţia şi Contrarietatea sunt două speţe ale opoziţiei de însuşiri (conţinut) între Noţiuni.
CONTRARIETATE. — (Vezi Contradicţie, undte i s’a dat înţelesul).
CONTRARE Judecăţi. — In Logică. Jud. Universal afirmativă (A) faţă de Jud. Universal negativă (E). Ele nu pot fi amândouă adevărate, dar pot fi amândouă false (spre deosebire de Jud. Contradictorii, care nu pot fi niciodată amândouă adevărate, nici amândouă false).
Contrare
- 52 -
Conţinutul
1. O afirmaţie făcută poate fi înlăturată, dacă se face proba falsităţii unei alte afirmaţiuni contrare.
CONTRARE Noţiuni. — In Logică. Noţiuni opuse între ele mai multe decât două, ca perechi (cum sunt noţiunile contradictorii). Ex.: roşu — galben — verde — portocaliu, etc.
1. Ele alcătuesc împreună cu Noţ. Contradictorii Judecăţile Negative, deoarece şi Contrarietatea şi Contradicţia sunt doua speţe ale Opoziţiei de însuşiri (Conţinut) între noţiuni.
CONTRAPOZIŢIE. - In Logică. Schimbarea subiectului prin predicat într’o Judecată Afirmativă Universală (A) negând raportul lor calitativ, fără ca înţelesul lor de fond să se schimbe. Ex.: „Toţi
S.	sunt P.”, prin Contrapozitie se capătă Judecata Universal Negativă: „Nici un Non P. nu este
S.”— Tot astfel în Judecata Ipotetică: „Dacă A este adevărat şi B este adevărat” — prin Contrapo-ziţie devine: „Dacă B. este fals şi A este fals”.
CONTRAST. — Opozifia (însuşiri deosebite) la speţele aceluiaşi gen.
1.	Speţele unui gen 'sunt asociate împreună prin însuşiri comune, însă în afară de acestea, speţele mai au şi alte însuşiri care se deosebesc, şi care consti-tae Diferenţa Specifică a fiecărei speţe.
CONTRAPROBĂ. — Operaţiuni de gândire invers (opuse) celor făcute deja, cu scopul de a verifica rezultatele obţinute.
In Metodologie. Aplicaţiune a Metodei Diferenţei în cercetările
experimentale pentru a verifica rezultatele pbţinute prin Metoda Prezenţei. — (Vezi Metode Experimentale St. Mill şi Tablele lui Bacon ).
CONŢINUTUL Noţiunii. — In Logică. Calitatea — însuşirile unei noţiuni, care sunt comune tuturor fenomenelor cuprinse de acea noţiune, — abstrase (scoase prin Abstracţie) din toate însuşirile fenomenelor care au fost comparate şi atribuite, prin Generalizare, oricărui fenomen al clasei noţiunii, (fie că este intrat deja în acea clasă, fie că va face parte în viitor din acea clasă).
1.	Fenomenele din clasă reprezintă un număr oarecare, o Cantitate, numită Sfera noţiunii, astfel că o noţiune este necesar alcătuita dintr’un conţinut şi* o sferă, între acestea fiind un raport invers proporţional: la sferă mare corespunde un conţinut mic şi invers.
2.	O Noţiune capătă înţeles numai prin Conţinutul şi Sfera ei, (calitatea şi cantitatea, la care se mai adaogă relaţia şi modalitatea).
3.	Gândirea nu face altceva decât compară Noţiunile între ele, adică înţelesurile lor, şi din aceste Comparaţii rezultă Judecăţi — singura operaţie a gândirii care cuprinde şi Noţiunea şi Raţionamentul, deoarece acestea sunt rezultate ale Judecăţii.
4.	Noţiunile comparate în privinţa înţelesului lor de Conţinut (calitate) pot fi de două feluri: sau concordante, sau opuse9 iar opoziţia şi ea poate fi sau contrară, sau contradictorie (Vezi a-ceşti termeni).
Observare. Când Noţiunile au conţinuturi concordante, sferele lor pot să fie de trei feluri: „iidentice” — ordonate — incruci-
Conversiunea
— 53 —
C6pttla
şate (Vezi), însă numai unul din acestea este cel care trebue dat raportului de conţinut concordant fixat. Rămâne în sarcina gândirii să fixeze care anume este cel necesar.
Dacă gândirea nu procedează logic, respectând regulele stabilite de Logică, se comit erori din aceasta cauză, care sunt şi cele mai numeroase, atribuindu-se alt raport decât cel necesar.
5.	Când noţiunile au conţinuturi opuse, sferele lor sunt numai de un singur, fel, anume exclusive (Vezi).
Conţinutul noţiunilor determină Conţinutul judecăţilor, numit Calitate (Vezi).
CONVERSIUNEA Logică. — Sinonim cu Inversiune (Vezi).
CONVINGEREA. — In Psihologia Gândirii. Admiterea unei cunoştinţe ca adevăr dintr’o necesitate bazată pe fapte — spre deosebire de Certitudine, care este o necesitate de drept, bazată pe Principiile Raţiunii şi Legile logice (Vezi).
1.	Convingerea este mai mult
o	credinţă, o adeziune, o Aserţiune (Vezi), amestec de sentimente şi raţiune. Ea nu trebue confundată cu Persuasiunea, care este admiterea ca adevăr a unei cunoştinţe pe calea unei constrângeri de natură, afectivă, impusă din afară.
2.	Blondei dă Convingerii înţelesul de „aspect intelectual al unei credinţe puternice, fără îndoială, chiar dacă n’are o justificare raţională”.
COPULA. — In Logică. Posibilitatea de exprimare a funcţiunii de are predicatul oricărei gândiri de a determina subiectul, afir-
mându-1 sau negându-1, în total sau în parte. Copula este deci înseşi Aserţiunea, înseşi Judecata, deoarece ea este aceea care face posibila relaţia dintre înţelesurile subiectului şi predicatului rezultată din comparaţia lor.
1.	Verbul exprimă relaţiile dintre subiect şi predicat fixate de gândirea de comparaţie prin flexiunile sale de moduri şi timpuri, ca şi prin adverbele şi complimentele lui, fixând dacă relaţia: se face în prezent, s’a făcut în trecut, sau se va face în viitor, în total sau în parte, Categoric sau Condiţionat, dacă este necesară (apodictică), sau întâmplătoare (problematică), sau numai admisă de fapt (asertorică).
2.	Câte verbe sunt atâtea Copule pot să fie, însă pentru uşurinţa constatării şi exprimării relaţiei toate verbele se pot reduce la unitatea de exprimare prin flexionarea lor în verbul a fi, al cărui mod indicativ are putinţa să exprime în toate limbile orice relaţie (Copulă) între S. şi P. oricărei gândiri (judecăţi), fie ca nume predicativ (cu un atribut sau adjectiv) fie singur. De ex.: „Sufletul este”, — nemai având nevoie să fie urmat şi de numele „existenţă”.
3.	Funcţiunea Copulei „este” pentru exprimarea relaţiei dintre
S.	şi P. devine evidentă uşor când predicatul este substantiv, fiindcă! îi dăi forma verbială. Ex.: „Acesta este un peisaj”. Predicatul, înde-plinindu-şi funcţiunea de a determina pe subiect (Acesta), în mod necesar Copula „este” face din substantivul (peisagiu) un predicat („este peisagiu”).
4.	Uneori, Copula „este” se întrebuinţează contrar înţelesului ei „existenţă”, — atribut al subiectului. Ex.: „nevinovăţia invocată este este o invenţie”. — (Subiectul „ne-
Copulativa
- 54 -
Corpuscul
vinovăţie” se află negat cu: „este
o	invenţie”. —)•
5.	Foarte adesea, cu deosebire în limbajul copiilor, Copula „este” I nu se exprimă. Ex.: „cal frumos,
—	om bun”, etc. totuşi Copula există, dovedindu-se că nu exprimarea concretă articulată prin limbaj este înţelesul Copulei, ci funcţia de gândire, care mijloceşte predicatului posibilitatea de a determina pe subiect în relaţiile ce lare cu el.
Astfel, Copula — Subiectul şi Predicatul alcătuesc necesar Judecata.
COPULATIVĂ Judecată. — In Logică. Judecată care are mai mult decât un S. şi un P., putându-se descompune în atâtea Judecăţi câte S. sau P. are.
1.	Să nu se confunde cu Pro-poziţiunea complexă în care S. sau P. este alcătuit din mai multe noţiuni — deoarece subiectul logic al unei Judecăţi nu este acelaşi lucru cu subiectul gramatical al unei Propoziţiuni. (yezi Logică şi Gramatică).
COPULATIV Silogism. — In Logică. Raţionament Deductiv a cărui premisă majoră (Vezi) este o Judecată Copulativă (Vezi) totdeauna negativă — iar conclima deasemenea neputând fi niciodată afirmativă când şi premisa minoră e negativă, deoarece nu se poate trage o concluzie din premise negative.
Ex: 1) Premisă Majoră = S. nu este nici P. nici M.
Premisă Minoră = S. este P. j
Concluzia = S. nu este M. |
Ex: 2) Premisa Majoră = S. nu este nici P. nici M.
Premisă Minoră=S. nu este M.
Concluzia nu se poate deduce. |
COROLAR. —. înţeles general. Concluzia directa a unei Teoreme (Adevăr general), care n’are ne-voe să fie demonstrată, deoarece adevărul cuprins în Teoremă este deja demonstrat.
1. Să nu se confunde cu Concluzia unui raţionament, deoarece aceasta este concluzie indirectă (cu ajutorul premiselor).
CORP (ORAL). — Existenţa extinsă în spaţiu determinat, emanând vibraţii care pot fi prinse de Simţuri, pentru; a fi transmise şi prelucrate de Centrii nervoşi în ştiri despre ele. înţeles restrâns, de Corp omenesc, sinonim cu Soma (Vezi) cu derivările lui.
Corporal, sinonim Material. (Vezi Materie).
CORPORATIVISM. - In Sociologie. Organizare sociala pe profesii, organizate la rândul lor în asocierea membrilor aparţinând aceleaşi profesii pentru realizarea scopului propus (economic, sanitare, cultural, etc.).
CORPUSCUL. — In Filosof ia Cosmologică. Grup de mici elemente corporale (atomi, molecule, co-lule, etc). — Termen întrebuinţat în Fiziologia materiei nervoase. Ex.: Corpusculele Tactile,. Calorice, etc).
1.	Filosofia Corpusculară este Teoria explicării fenomenelor fizice prin gruparea de particule invizibile (corpuscule) în diferite poziţiuni — care alcătuesc Materia.
2.	Corpusculul este deci o altă denumire dată Atomului. (Vezi Atomismul).
Cosmogonie
- 55
Creaţie
COSMOGONIE. — Explicaţiuni a-supra: Originii, Naturii, şi Scopului Universului (Cosmos) date pe cale subiectivă de cunoştinţe empirice —şi care explicaţiuni a-parţin legendei. — Să nu se confunde cu Cosmologia (Vezi).
COSMOLOGIE. — Termen general atribuit tuturor Ştiinţelor care au ca obiect existenţa de manifestare (fenomenele) a materiei anorganice în special şi a celei organice în‘ particular, (adică fără preocupare de manifestările fiziologice şi sufleteşti). — Să nu se confunde cu Problema Cosmologică (Vezi).
COSMOLOGICĂ Problema. — In Filosof ie. întrebare (problemă) a-supra Existenţii în Sine (Numenul) a: Originii, Naturii şi Scopului Universului (Cosmos) la care s’au dat răspunsuri documentate metodic ca ipoteze de explicare (Teorii).
1.	întrebarea^ asupra Naturii (alcătuirea) Universului a fost prima preocupare a gândirii, şi ea s’a impus minţii cu mult mai înainte de alcătuirea Filosof iei propriu zise, (Vezi Cosmogonie), deoarece Universul prezentându-se simţurilor şi observaţiei în mod concret este mai uşor a se răspunde la aceasta întrebare, decât la întrebările asupra Originii (privitoare la trecutul îndepărtat şi asupra Scopului (privitoare la viitorul nedefinit).
Astfel, din Problema Cosmologică s’a constituit separat şi independent o alta, numită Problema Ontologică asupra alcătuirii (structurii, naturii) Universului prin întrebare: Ce există în Univers?
Răspunsul dat de Aristotel a-cestei Probleme este cunoscut sub’ termenul Metafizica Aristotelică.
3.	In general, Teoriile care s’au formulat asupra Problemei Cosmologice sunt: Materialismul — Spiritualismul — Dualismul Material şi Spiritual — Fenomenalismul — Idealismul — Agnosticismul — Pozitivismul — Realismul — Mecanicismul — Finalismul şi Evoluţio-nismul. — (Vezi toţi aceşti termeni).
COSMOSPOLITISM. - In Sociologia Culturii. Teorie care acordă valoare Ştiinţei (Adevărului), Moralei (Binelui), Artei (Frumosului) şi Religieţ (Credinţei) numai dacă au valoare universală, (adresân-du-se Umanităţii întregi, nu numai unei singure Naţiuni) — Opus este termenul Naţionalism.
COSMOS. — Univers, Lume, Existenţă.— Pentru antici, în special pentru Greci, Cosmosul avea înţeles de Natură. — (Vezi, Cosmogonie, Cosmologie şi Problema Cosmologică).
CRANIOLOGIE. — înţelesul termenului Localizări Cerebrale (Vezi).
CREAŢIE. — A. înţeles general. Combinare de elemente vechi din care rezultă ceva nou. înţeles sinonim cu Imaginaţia (Vezi) pentru creaţiile sufleteşti, fie de ordin practic, fie teoretic. Aci se plasează şi Invenţia în Tehnică şi Imaginaţia Creatoare în Artele Frumoase (plastică, poetică şi muzică) în Ştiinţă, în Filosof ie, în Morală şi’n Religie.
B.	înţeles Teologic. începutul existenţii diit nimic, al cărui autor
Credinţă
— 56 -
Criminologie
(creator) este Dumnezeu (creare ex nihilo), aşa cum arată Biblia.
C.	Descartes dă un înţeles filosofic: „Actul Creaţiei este continuu şi permanent. Este raţiunea începutului şi raţiunea existenţii de a fi fost creat, este deci o Creaţie continuă”.
1.	Teoria Teologică afirmând „creaţia ex nihilo”, datorită căreia Speţele de* vieţuitoare au fost dela început create de o putere Divină, respinge Teoriile Evoluţioniste şi Deterministe în e-voluţia Speciilor (Darwin, Haeckel
—	Spencer). — (Vezi: Geneza — Deismul — Teismul — Panteismul).
CREDINŢĂ. — In Psihologie. Adeziune afectivă pe care sufletul întreg o acordă unei cunoştinţe spre a o susţine ca adevărată.— Renouvier: „Nicio afirmaţie nu poate fi fără motive afective şi voluntare”.
1.	Credinţă Religioasă. încredere absolută în Dumnezeu Atotputernic, Atoate Ştiutor, Atoate Făcător, Bun şi Milostiv.
2.	înţelesuri obiective: a) In Drept. Buna Credinţă este sinceritatea, fidelitatea executării unei obligaţiuni din proprie voinţă. b) In Psihologie. Profesiunea de Credinţă este mărturisirea, a-firmarea, adeziunea în public a unei Credinţe fie într’o persoană, fie într’o idee. c) In Relig e. Rugăciunea este exprimarea verbală a Credinţii în Dumnezeu.
3.	înţelesurile: Credinţă, Convingere şi Certitudine, care foarte adesea se consideră ca fiind a-celeaşi, sunt logic deosebite: Convingerea este determinată de Credinţă, iar Certitudinea este Convingerea dată de Raţiune şi legile ei.
CREŞTINISM. — Cea mai perfectă
formă de Credinţă Religioasă Monoteistă, deoarece este împărtăşită lumii întregi, fără nici o deosebire, de către Fiul lui Dumnezeu însuşi, care a Sfinţit această Credinţă prin jertfirea pe Cruce a Fiinţei Sale după Voia Tatălui Ceresc.
CRIMĂ. — In Sociologia Juridică. Infracţiunea (Vătămarea) cea mai gravă făcută: corpului, onoarei sau averii vreunei persoane fizice sau Statului, pedepsită cu cea mai aspră pedeapsă. Asemenea vătămări putând fi de grade deosebite şi pedepsele crimei sunt de grade deosebite — iar cercetarea, judecarea şi pedepsirea lor se face de Stat, independent de Voinţa şi interesele celor vătămaţi, când aceştia sunt persoane particulare.
1.	Celelalte două categorii de infracţiuni mai puţin grave sunt în ordine: Delictele şi Contraven-ţiunile.
2.	Crima este socotită azi ca
o	boalâ, socială, cercetată ca atare de Ştiinţa Eugeniei (Vezi) şi nu numai o boală psiho-patologică-morală individuală.
CRIMINOLOGIE. — Ştiinţă socială juridică al cărui obiect este Crima şi Criminalitatea, cercetându-se în raport cu influenţele exercitate asupra criminalului — om de către: ereditate, atavism şi mediul cosmic şi social (economic, juridic, politic şi cultural).
1.	„Criminalul înnăscut”, afirmat de Lombroso, prezintă stigmatele degenerescenţii cu predispoziţii către crimă, aşteptând numai împrejurări favorabile pentru deslăn-ţuire — spre deosebire de „Criminalul de ocazie”, determinat la
Criteriologie
Cult religios
crimă de împrejurări externe biologiei lui ereditare.
2.	Speţele crimei sunt determinate de aşa numitele „Circumstanţe” — uşurătoare sau agravate— în care s’a petrecut crima, anume: Legitimă Apărare — Provocarea — Caz Fortuit — Ordinul Legii — Bătrâneţea — Minoritatea — Rudenia — Sănătatea — Intenţia — Premeditarea — Complicitatea — Recidiva — etc.
CRITERIOLOGIE. — Speţă a Lo- , gicei al cărei obiect este măsura valorii adevărului dată de anume | criterii, care permit şi deosebirea adevărului de eroare.	I
CRITERIU. — A. Semn, însuşire j a unei existenţe, prin care se j deosebeşte de o alta recu-noscând-o ca atare, şi care consti-tue punctul de vedere din care | este gândită şi apreciata ca va- | loare.
B.	Criteriul Adevărului (Descar-tes şi Stoicii) este Semnul sau însuşirea prin care se deosebeşte în gândire adevărul de eroare.
CRITICA MĂRTURIEI. — înţelesul dat sub termenul Observaţie (Vezi).
CRITICĂ. — Valorificarea unei cercetări proprii, sau cercetarea urmată de o valorificare.
1.	Valorificarea poate fi nega-gativă, defavorabilă sau pozitivă, favorabilă — şi nu numai negativă, cum impropriu se înţelege termenul Critică.
2.	Spirit Critic dovedeşte acela care nu acceptă o afirmaţiune nedovedită ca atare.
3.	Critică, în înţelesul dat de Goclenius, este „partea Logicei care are ca obiect Judecata”.
CRITICA RAŢIUNII. - Este făcută documentat de Kant în teoria sa, denumită Criticismul Kantian sau Kantism, în patru opere: 1) Critica Raţiunii Pure, 2) Critica Raţiunii Practice, 3) Critica Facultăţii de a Raţiona şi 4) Reli-giunea în marginele Raţiunii.
CRITICISM. — A. înţeles larg. Denumirea dată tuturor teoriilor filosofice în Problema Cunoaşterii, care afirmă existenţa formelor Raţiunii, (Categorii sau Principii), înnăscute, apriorice, cu care se poate cunoaşte adevărul existenţii de manifestare (fenomenele), dar nu se poate cunoaşte adevărul existenţii în sine (numenul).
B.	înţeles particular. Teoria lui Kant asupra problemei de mai sus.
C.	Neo-Criticism. Teorie filosofică formulată: de Renouvier, completează examenul Criticii Raţiunii Practice Kantiene, în sensul că face din Morală baza adevă-
J rului (Ştiinţei) şi oricărei cunoştinţe. (Vezi şi lămuririle de sub Raţionalism şi pe acelea de sub Scepticism).
CRUCIAL. — In Metodologie. Orice experienţă decisivă între Ipoteze posibile, datorită ivirii unei împrejurări noi, care are darul să admită numai o singură ipoteză ca valabilă. — Termen întrebuinţat de Bacon, după semnele indicatoare dela răscruci de drumuri.
CULT RELIGIOS. — Formă de practicare a credinţei religioase (rugăciuni, post, ritual, etc.), care se cer respectate întocmai pentru
Cultul morţilor
- 58 -
Cunoaşterii
a se obţine milostivirea (graţia) I Divinităţii.	[
1.	Idolatrii au credinţa că prin j rugăciunile însoţite de anumite ; practici, Idolul (Divinitatea) le acordă ceea ce ei cer. Dacă j nu se realizează cererea făcută, I cauza este că formele cultului n’au fost respectate cum trebue.
2.	Vrăjitorii, vracii şi magii (chiar şi preoţii la origine) iau fiinţă ca tehnicieni ai cultului.
CULTUL MORŢILOR. — Cinstirea, I venerarea, adorarea până la idolatrie a celor plecaţi din lumea aceasta, mai cu seamă a celor care au făcut parte din familie şi s’au bucurat de prestigiu în vieaţa pământeasca. — Este o derivare a Credinţei în Nemurirea \ Sufletului (Vezi).
CULTURĂ. — Totalitatea cunoştinţelor care dau: a) pe deoparte, înţelegerea raţională (Ştiinţifică), etică (Morala), estetică (Artistică) naţională şi religioasă a Universului, iar b) pe dealtă parte, trăirea vieţii potrivit acestei înţelegeri.
1.	Cultura se capătă prin E-ducaţie integrală (a corpului şi a sufletului: intelectuală, estetică şi morală) şi din ea rezultă Bunuri Spirituale, spre deosebire de Civilizaţie din care rezultă Bunuri Materiale pentru satisfacerea trebuinţelor materiale, rezultate din aplicarea tehnica a cunoştinţelor teoretice ale Culturii: invenţii, descoperiri concrete şi de legi ale Naturii.
2.	Cultura este pregătită şi a-
jutată, dacă nu chiar determinată, de către buna stare economică, ' ca rezultat al Civilizaţiei.	!
3.	Cultura creiaza Tehnica 1
(ştiinţa aplicată) şi prin Tehnică 1 se ajunge la Civilizaţie.	j
4.	Pentru unii gânditori, termenii de Cultură şi Civilizaţie sunt sinonimi. In terminologia franceză se întrebuinţează termenul Civilizaţiei, iar in acea germană, cel de Cultură.
CUNOAŞTERE. — In Psihologie. însuşirea de scop a sufletului, în orientarea sa de a forma individului ştiri despre: ce este, cum este şi de ce este existenţa, în parte şi în total.
1.	Este denumită Intelect şi este iseparabilă de celelalte două însuşiri de scop ale sufletului: A-fectivitatea (plăceri şi neplăceri) şi Voinţa (îndemnuri către mişcare).
2.	Sunt cuprinse în Intelect numeroase fapte şi operaţiuni: Observaţia — Atenţia — Sensaţia
—	Reprezentarea — Asociaţia — Comparaţia — Percepţia — Intuiţia — Memoria — Apercepţia — Imaginaţia — Abstracţia -r- Generalizarea — JVoţiunea — Judecata
—	Raţionamentul — Adevărul şi E-roarea.
3.	Toate acestea produc Cunoştinţa, cu care nu trebue confundată Cunoaşterea, (care este cauza Cunoştinţii)? nici Inteligenţa (care este posibilitatea de orientare a individului ca valoare, folosind sufletul său întreg: Cunoaştere (Intelect), Simţire (A-fectivitate) şi Voinţă.
CUNOAŞTERII Problema. — In Filosof ie. întrebare (problemă) asupra: Originii, Naturii, Obiectului şi Valorii Cunoaşterii (Intelectului), la care s’au dat răspunsuri documentate metodic, ca Ipoteze de explicare (Teorii).
A.	Pr. Cunoaşterii s’a impus meditaţiei filosofice după Pr. Cosmologică (Vezi), începând cu Socrate prin aforismul „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Cunoştinţă
- 59 -
Curba Gaus
Asupra primei părţi a Pr. Cu- ;
. noaşterii, — origina şi natura Cu- i noaşterii — s’au formu’atf următoa- i rele Teorii ca răspunsuri: Raţionalismul— Empirismul — Dualismul empiro-raţionalist (Criticismul) şi Intuiţionismul (intelectual* afectiv, sau mistic revelator divin) (Vezi).
Şi, asupra celei de a treia părţi,
—	Valoarea Cunoaşterii — s’au formulat Teoriile: Dogmatismul
—	Relativismul — Pozitivismul — Agnosticismul — Pragmatismul — Scepticismul şi Antiintelectualismul (Vezi).
B.	Observare. Prob'. Cunoaşterii este impropriu numita; „Teoria Cunoştinţei” deoarece: 1) înţelesul termenului Teorie este de răspuns la problemă, nu problema însăşi şi 2) înţelesul termenului Cunoştinţă este de rezultat, efect al Cunoaşterii, nu însăşi Cunoaşterea, care este cauză a Cunoştinţei,
C.	Alt termen sinonim Pr. Cunoaşterii este Pr. Epistemologică şi mai puţin întrebuinţat, Pr. Gnozeologică, dat de Baumgarten.
CUNOŞTINŢĂ. - In Psihologie. Efect al Cunoaşterii, fără de care nu poate exista. Are înţelesul de obiect al Cunoaşterii, adică ceea ce se poate cunoaşte, aşa cum răspund la această întrebare diferitele Teorii formulate în Pro-blemş Obiectului Cunoaşterii: Realismul — Idealismul — Feno-menalismul şt Nomenalismul (Vezi aceşti termeni) şi care răspunsuri sunt grupate în doua concepţiuni, anume: 1) Cunoştinţa are ca o-biect existenţa din afară de suflet (Non-Eu) pe care o poate cunoaşte şi 2) Cunoştinţa are ca obiect existenţa ei însăşi (Eul), deoarece tot ce se pretinde că
sunt cunoştinţe, nu sunt decât Modificări ale Eului în raport cu existenţa întreagă.
CURBA GAUS. — In Psihologia Experimentală. Sistem în Metoda Experimentală Psihologică, prin care se valorifică însuşirile biologice şi sufleteşti, constatate experimental, cu ajutorul variaţiei de creştere şi descreştere, prezentate de o curbă faţă de ordonată (axa verticală) şi abscisă (axa orizontală). Pe abscisă se înscriu punctele bune (Cota) pe care subiectul cercetat experimental le-a obţinut din rezolvarea corectă a probei (testului) la care a fost supus; — iar pe ordonată se înscrie numărul indivizilor (fre-quenţa) din grupul colectiv supus aceluiaşi experiment care a obţinut acelaşi număr de puncte bune (cote). — La stânga pe abscisă sunt înscrise cotele mai mici (rezultatele cele mai rele) şi mergând spre dreapta se înscriu succesiv, cotele mai mari, iar fre-quenţele se înscriu în dreptul cotei respective, obţinându-se astfel o serie de cote cuprinsă între două extreme: cote rele şi cote bune. Intre aceste extreme se plasează cotele cu răspunsuri normale. (mediane între extreme), întinderea seriei se poate împărţi vîn o sută. de unităţi (centile), în zece (decile), în patru (Quartile), etc. — Curba lui Gaus este) o curbă de frequenţă deosebită de o curbă de mărime. (Vezi, Testul).
Daltonism
- 60 —
Deducţie
D
DALTONISM. — In Psihologia^Patologică. Boală a vederii, de a nu putea deosebi culorile complimentare (acelea care nu dau culoarea albă când se combină).
1.	Culorile complimentare sunt: roşul cu verdele albăstrui — galbenul cu indigo — verdele cu purpuriu — portocaliul cu albastrul deschis — galben, verde cu violet — etc.
2.	Boala a fost studiată de Dalton; de aci şi numele ei, care se întrebuinţează mai mult pentru nedeosebirea verde*ui de roşu.
3.	Daltonismul este o speţă a Acromatopsiei şi mai poartă numele de Discromatopsie.
DARWINISM. — In Pilosofia Biologiei. Teorie formulată de Dar-win. Afirmă că speciile vieţuitoarelor se transformă; fiecare specie derivând dintr’una anterioară ei, fie chiar dispărută în timp. — O-pusă ei este Creaţionismul (speţele sunt fixe dintr’un început, dela creaţia lor),
1.	Darwinismul explică Transfor-mismul prin adaptarea la mediu, determinată necesar de: a) Concurenţa Vitală (lupta pentru viaţă) şi b) Selecţiunea Naturală. (Natura selectează speţele tari, aeoarece speţele slabe dispar în lupta vieţii şi ele dau naştere speţelor următoare, care din nou vor fi selectate de Natură — şi tot aşa mai departe, o speţă derivă altă speţă, astfel că speţa umană derivă din cea animală). Darwinismul nu face însă nici o afirmare asupra Problemei Originii şi Scopului vieţii, ca finalitate ultimă.
2.	Selecţiunea Naturală (altă
denumire a Darwinismului) este considerată de Darwin ca determinant important; însă nu exclusiv, deoarece admite şi Concurenţa Vitală, (spre deosebire de Lamarkism, care afirmă că a-daptarea sd face numai prin Exerciţiu şi Ereditate).
3.	Prin gemule, considerate forţe ale Universului existente în
Elasa germinativă a individului, darwinismul explică naşterea indivizilor variaţi, ca speţe noi. Dacă aceste variaţii rezistă mediului (Concurenţei vitale) atunci se adaptează la mediu (ca o se-lecţiune a Naturii) şi transmite ereditar, mai departe, aceste gemule, care devin astfel variaţii ale speţei (filogenetice) — din variaţii ale individului (ontogene-tice), cum au fost la început.
4.	Darwinismul este o speţă a Evoluţionismului şi a fost mult combătut de acei care susţineau Creaţionismul Biblic şi de natu-ralişti ca Agassiz, Ploureans şi Vialleton; însă a fost continuată teoria de Lamark şi Haeckel, rămânând deplin câştigate pentru ştiinţă afirmaţiile din opera lui Darwin: Origina Speciilor, publicată la 1859.
DECIZIUNE. — In Psihologia Voinţei Deliberative este terminarea deliberării, prin admiterea executării numai a uneia din inten-ţiunile care s’au deliberat. (Vezi Voinţa).
DEDUBLARE. — (Vezi Individualitate Patologică).
DEDUCŢIE. — A. In Psihologie. Operaţia de gândire prin care se trece dela una sau mai multe judecăţi (indiferent dacă sunt sau nu afirmări sau negări logice)
Definiţia
— 61 -
Definiţia
la o altja judecată, care este con-sencinţa necesară impusă de gândire.
B.	In Logica Metodologică. Metoda care se serveşte de Raţionamentul Deductiv (Silogism), pentru ca să extragă, să disocieze, jin adevăr particular şi simplu dintr’un adevăr generai şi compus, fără ca prin aceasta să se iden- | tifice cu Silogismul.
C.	Iti Filosof ia Kantiană. Ter- j
menul „Deducţie Transcendenta- 1 lă” are înţelesul restrâns de De- ! ducţie din Principiile Pure ale j raţiunii înseşi — deosebita de „Deducţia Empirică”, care se face asupra cunoştinţelor date de sim-ţuri.	!
1.	Deducţia nu este identică, cu j Silogismul, deoarece, nu este ne- | ce sar ca .adevărul din Concluzie , să fie deja existent, inclus, implicit, în adevărul din Premisa Universală — aşa cum se consideră că este un silogism, (din care cauză se contestă valoare logică silogismului).
Dacă premisa universală dela care se porneşte este o Judecată Sintetică (vezi), atunci concluzia Deducţiei aduce Subiectului său un Predicat nou, fie oricum: de calitate, cantitate, relaţie sau modalitate, care n’a putut fi cuprins implicit în premisa cu adevărul judecăţii sintetice, dela care a pornit Deducţia — aşa cum s’ar fi întâmplat, dacă judecata din premisa universală ar fi fost Analitică (Vezi).
2.	Opusă Deducţiei este Inducţia. (Vezi).
3.	Deducţia se mai numeşte şi Epistematică.
DEFINIŢIA. — In Logica Metodologică. Metodă pentru stabilirea şi
exprimarea înţelesului unei Noţiuni, fără de care înţeles ea nu poate exista.
1.	Definiţia se exprimă printr’o Judecată Afirmativă Universală, al cărui Predicat este chiar înţelesul. (Definiţia) Subiectului de definit.
2.	Şi la Definiţie — ca pretutindeni în operaţiile gândirii logice— baza este tot Comparaţia, deoarece prin ea se realizează însuşirile de: calitate, cantitate, relaţie şi modalitate, existente în fenomene, care le alcătuesc înţelesul. Se compară fenomenele (respectiv cunoştinţele lor) şi se stabilesc astfel asemănări şi deosebiri. Asemănările alcătuesc esenţialul fenomenelor şi se atribue prin Generalizare tuturor fenomenelor din care s’au extras prin Abstracţie, formându-se astfel Noţiunea. (Cunoştinţa clasei de fenomene comparate). Fiecare noţiune are înţelesul ei deosebit de al altei noţiuni — specific şi identic cu noţiunea — conform Pr. I-dentităţii. (Vezi).
3.	Prin Definiţie se fixează înţelesul noţiunilor în judecăţi logice şi se exprimă apoi printr’o Propoziţiune, al cărei subiect este noţiunea de definit, iar predicat este însuşi înţelesul de: calitate, cantitate, relaţie şi modalitate al noţiunii de definit. Acest predicat trebue să exprime genul proxim şi diferenţa specifică — considerate elementele oricărei Definiţiuni — astfel: a) Noţiunea care urmează să fie definită, trebue înglobată în Genul cel mai apropiat din care face parte ca Speţa împreuna cu alte noţiuni comune acelui gen. b) Noţiunii de definit, trebue să
i	se arate înţelesul specific numai ei, prin care se diferenţiază de înţelesurile celorlalte noţiuni — speţe.
4.	Metoda Definiţiei încoronează opera logică de sistematizare a cunoştinţelor, realizată cu alte
Degenerc scenţâ
- 62 -
Delir
două metode: Clasificarea şi Diviziunea (vezi), prin care se o-rânduesc — crescând şi descres-când — noţiunile după. înţelesurile lor de cantitate (sfera) şi calitate (conţinut).
5.	Definiţiile sunt greu de formulat; deoarece, nu trebue să cuprindă nimic mai mult şi nimic mai puţin decât înţelesul logic arătat mai sus si totdeauna exprimat afirmativ (nu negativ) prin cuvinte explicite. De aceea, Definiţiile sunt scurte, dar complete, lapidare* purtând numele de Definiţii Reale (logice), spre deosebire de acelea care nu se conformează regulelor logice arătate mai sus, numite Definiţii Nominale, (empirice).
6.	Hamilton deosebeşte trei feluri de Definiţii: nominale, reale şi genetice (care arată, cum iau naştere noţiunile de definit).
7.	Liard întrebuinţează termenii de Definiţii Geometrice, pentru acelea cu care începe o ştiinţa oarecare şi Definiţii empirice — inductive, pentru acelea cu care sfârşeşte ştiinţa. Cele geometrice pot fi denumite şi formale, sintetice, prin generaţiune; iar cele inductive mai pot fi numite materiale, analitice, prin compozi-tiune.
DEGENERESCENTĂ. - In Psihologică. Denumire generală dată inferiorităţilor — fie biologice, fie sufleteşti.
DEISM. — A. In înţeles larg. Denumire dată tuturor teoriilor a-supra lui Dumnezeu. (Clarke).
B.	Kant deosebeşte Deismul (Fiinţă Primă, transcendentală, care poate fi cunoscută, dar nu
i	se poate determina atributele) şi Teismul (Fiinţă Primă, căreia
i	se poate determina atributele,
prin analogie cu Natura şi însuşirile ei).
C.	Enciclopedia Filosofici atri-bue Deismului înţelesul de teorie
—	răspuns la Problema Creafiei Universului — prin care se afirmă Creafia Universului de către Dumnezeu, aflat în Univers pentru a-1 conduce. — Opus acestui înţeles este Teismul, care afirmă că Dumnezeu a dat Universului legi de conducere de când l-a creat, astfel că nu mai este amestecat în Univers, ci stă deasupra, înafară de el).
DELIBERARE. — In Psihologie. Faza cea mai importantă, din actul Voinţei Conştiente, fiindcă aici intră în luptă motivele şi mobilele, intelectuale şi afective, care duc la hotărîrea de executare în faptă, a ceea ce s’a intenţionat.
1.	Cu cât vor fi mai temeinic structuralizate în suflet motive şi mobile de valoare intelectuala şi afectivă, căpătate prin: ereditate, influenţe ale mediului cosmic şi social, educaţie şi cultură — cu a-tât vor putea învinge în această luptă a deliberării, motivele şi mobilele rele, potrivnice lor.
2.	Deliberarea explică teoriile Libertăţii şi Responsabilităţii Morale şi Juridice (Vezi).
3.	Deliberarea constitue şi criteriu pentru valorificarea Temperamentelor şi Caracterelor. (Vezi).
4.	In Deliberare se găsesc şl explicările bolilor sufleteşti ale Voinţei. (Vezi).
DELIR. — In Psiho-Patologie. Stare sufletească anormală, cu durată intermitentă, manifestată prin Auzii şi Halucinaţii cu efecte chiar
Demenţă
— 63 -
Democraţie
de acte violente. (Vezi / luzie-Ha-lucinaţie ).
DEMENŢĂ. — In Psiho-Patologie. Starea de desordine şi slăbiciune sufletească a unui alienat, după ce a suferit de tulburări mintale, caracterizate de Patologie (vezi).
1. Demenţa este considerată nevindecabilă (incurabilă), când se constată distrugeri organice definitive ale materiei nervoase şi glandelor endocrine (vezi); de-aceea este foarte greu de stabilit natura şi gradul ei. Patologia întrebuinţează deseori termenii: Demenţă Precoce-Demenţă Senilă.
DEMIURG. — In Filosofia Cosmologică. Fabricator al Universului, înţeles dat de Platon lui Dumnezeu, în scrierea: Timeu.
1.	înainte de Platon, şi Socrate a întrebuinţat termenul cu înţeles de: fabricaţiune a sufletului o-menesc.
2.	Demiurgul lui Platon este fabricatorul suprem al sufletului Lumii întregi şi al Zeilor, cu misiunea de a fabrica la rândul lor fiinţele, toate câte sunt.
3.	Pentru Filosofii Gnostici, Demiurgul Lumii este deosebit de Dumnezeu, ba chiar multe din cele ce fabrică Demiurgul sunt contrare Voiei lui Dumnezeu. (Vezi şi Deismul-Teismul).
DEMOCRAŢIE. - A. In Filosofia Social-Politică. Teorie asupra problemei întâietăţii Individului sau Statului, care afirmă întâietatea Individului, căruia Statul trebue să-i servească ca mijloc desvol-tării şi realizării idealurilor de vieaţă socială ce-şi propune. — O-pusă este teoria Etatistă — Socialistă. — Etimologic: stăpânire a porului.
B.	In înţeles Juridico-Politic este forma de guvernământ, care a-firmă şi realizează prin legi juridice conducerea Statului prin Voinţa poporului întreg, fără deosebire de clase sociale bazate pe: avere, capacitate şi naştere: „Toate Puterile (autorităţile de conducere) emană dela naţiune”, iar principiile juridice de bază ale alcătuirii legilor sunt: Libertatea şi Egalitatea.
(Vezi: Individualism — Totalitarism —■ Despotism — Plutocratism
—	Aristocratism — Socialism).
DEMONSTRAŢIE. — In Logică. Metodă prin care se arată argumentele pe care se bazează o concluzie ca adevărată, dedusă din alte judecăţi (premise) presupuse ca adevărate.
1.	Demonstraţia se serveşte de metoda Deducţiei şi ca atare de Silogism, însă nu trebue confundată cu acestea, deoarece ele caută adevărul bazându-se pe legile gândirii logice deductive şi silogistice în virtutea cărora este posibilă aflarea adevărului; pe când Demonstraţia arată numai adevărul, indiferent cum s’a căutat şi aflat. De aceea, Demonstraţia se mai numeşte şi Argumentare şi serveşte pentru a se obţine Convingerea. Ştiinţelor Matematice, Demonstraţia le serveşte drept metodă specială. *
2.	In! general, Demonstraţia este analitică, când se face argumentarea concluziunilor particulare dintr’un principiu general; şi este sintetică, când se face argumentarea Principiului din Concluzii. Se mai întrebuinţează termenul Demonstraţie Experimentală (deşi pare un paradox, deoarece Experimentul se bazează pe Inducţie,
Denotaţie
- 64 —
Despotism
nu pe Deducţie) cu înţelesul de probarea unui adevăr, care se pretinde ascultătorul să şi-l însuşească pe simpla demonstraţie făcută de vorbitor.
DENOTAŢIE. — In Logica lui St MiU, are înţelesul de: cantitate, număr sau întindere, numită Sferă în Logica actuală, existentă ca element constitutiv al oricărei noţiuni, a’ături de Conţinut, numit de St. Mill „Conotaţie”.
DEONTOLOGIE. — In Morală. Cunoaşterea îndatoriilor cerute de oricare situaţie socială şi profesională.— Ex: Deontologie Medicală.
1. Termenul este inventat de Bentham în teoria sa de Morală Utiiitaristă (vezi) cu înţelesul de: cantificare a plăcerilor şi neplăcerilor drept criteriu al Datoriei Morale”, din care cauză teoria aceasta mai are denumirea de Aritmetică Morală.
DEPRINDERE. - In Psihologie. îndemnuri către activitate, care au fost în trecut conştiente, dar care — prin repetiţie — tind sa devină automate.
1.	Ele se dobândesc şi în mod I conştient, educativ, cu scopul de | a economisi şi energia psihofizică, | deoarece omul are nevoe de reacţiuni imediate şi sigure la excitaţiile mediului în care trăeşte
—	cum are nevoe şi de rezistenţă la tendinţe care-1 determină la acte nefolositoare, ba şi vătămătoare organismului şi sufletului.
2.	Astfel sunt Deprinderi: fizice şi sufleteşti (intelectuale, a-fective), de natură individuală şi socială şi, impuse chiar de me-
diul: cosmic, organic şi sufletesc.
3.	Deprinderile se bazează pe sensaţiile Cinestetice (de mişcare) şi constituesc la rându-le baza Educaţiei, în special a Educaţiei morale.. (Vezi Automatism).
DESAGREGARE Mintală. - In Psi-ho-Patologie. Termen inventat de P. Janet pentru a explica Anesteziile — Analgiile — Amneziile — Paraliziile — şi Personalitatea Multiplă a Isteriei, deoarece a-ceste boli sufleteşti constituiesc desagregări (desfaceri) ale Blocului Conştiinţei Individuale.
DESCRIERE. — In Logică. Metodă specială în St. Naturale, care constă în arătarea (exprimarea) tuturor însuşirilor esenţiale şi accidentale ale fenomenelor care se cercetează prin Analiză. (Vezi).
1.	Descrierea, se bazează pe Metoda Observaţiei Externe, cu a-tenţie şi aparate tehnice. (Vezi).
DESPERSONALIZARE. — In Psi-ho-Patologie. „Iluzie suigeneris, datorită căreia bolnavul percepe propriile cuvinte şi fapte ca străine Eu-lui său, fiind deosebită de bolile: Dedublarea Personalităţii şi Paramnezia”. (P. Janet).
DESPOTISM. — In Sociologia Politică. Sistem de guvernământ care afirmă şi realizează guvernarea poporului (Statului) printr’un singur conducător (Despot sau Monarh) deţinător al tuturor Puterilor de conducere ale Statului: legislativă, administrativă şi judecătorească, în mod nelimitat, absolut; de aici vine şi termenul
Destin
— 65 —
Determinism
Absolutism dat acestui fel de guvernare, care nu da socoteală poporului, socotindu-se fără responsabilitate.
DESTIN. — A. înţeles general. Concepţie care admite existenţa unui viitor dinainte stabilit (predestinat, prestabilit) ca finalitate a vieţii, pentru fiecare individ sau popor.
B.	Filosofia Spiritualistă rezolvă chestiunea Destinului, argumentând din studiul naturii omului, că acesta este destinat prin creaţie divină să cucerească fericirea şi vieaţa eternă prin virtute.
C.	Filosofid Teologiei are teoria Predestinării prin care afirmă că există Destin şi pentru Viciu (păcat) ca şi pentru Virtute (bine). Faptele bune duc pe om în împărăţia cerului (rai-eden-paradis), iar cele rele (păcatul) îl duc la condamnarea ispăşirii executată în iad, infern. Atotştiutorul şi A-totputemicul Dumnezeu previne pe om de ceea ce este virtute (bine) şi de ceea ce este rău (păcat), înainte ca omul să le săvârşească în fapte.
Predestinarea admite judecata de apoi la trecerea omului din vieaţa pământească în cealaltă vieaţă, de dincolo de moarte, ca o consecinţă a teoriei Nemuririi Sufletului. (Vezi Fatalismul).
1.	Destinul este sinonim Soartei şi Ursitei. Concepţia populară materializează Destinul în fiinţe supranaturale, care se pot îndupleca prin anumite practici de Vrăjitorie şi Magie. (Vezi).
2.	In concepţia ştiinţifică, De-
stinul a devenit Determinism şi Cauzalitate.
3.	Cicerone — în scrierile: Di-vinatione şi De Fato — dă Destinului înţeleg de „rânduiala a cauzelor care produc efecte, mai puternică decât puterea Zeilor, întrucât şi Zeii trebue să se supună Destinului”.
DETERMINARE. — A. Precizarea însuşirilor unui fenomen, fie ale tuturora (esenţialei şi accidentale), fie numai ale celor esenţiale, prin care se deosebeşte fenomenul de un altul asemenea lui.
B.	In Logică este fixarea înţelesului de: calitate, cantitate, relaţie şi modalitate a noţiunilor limitâfidu-le Sfera şi Conţinutul, spre a le- face identice cu ele înşile, deosebindu-le astfel de alte noţiuni.
DETERMINISM. — In Filosof a Ştiinţei. Postulat al Gândirii ştiinţifice, derivat din celălalt postulat de bază, numit Necesitatea Cauzală şi înţeles astfel: Totul în Univers este silit să se petreacă ca efecte ale unor cauze. Nimic fără cauză determinată şi cu-noscibilă, chiar dacă gândirea actuală nu poate preciza cauza tuturor fenomenelor, dar o va putea face în viitor; deoarece, Universul este Ordine şi Exactitate (nu desordine, întâmplare sau miracol), ceea ce face ca fenomenele să se lege între ele cauzal, după legi universal valabile. (Vezi Cauzalitatea — Finalismul — Destin — Fatalism).
1.	Ordinea Universală—afirmată, de Determinism — este chiar în Univers ^imanentă)
5
Dialectică
— 66 -
Dialectica
—	nu transcendentală, cum a- , firmă teoriile Fatalismul şi Pre- ! destinarea, că este venită dela ; Destin sau Divinitate.
2.	Adevărurile cuprinse în De- 1
terminism şi Cauzalitatea Necesară sunt valorizate numai ca fundamente ale Gândirii Ştiinţifice, ca Postulate (Vezi), deoarece j acest^ adevăruri se impun numai ca o necesitate de fapte constată concret în Universul sensibil — şi nu ca o necesitate de drept, cum se impun categoric Gândirii însăşi ce’e cinci adevăruri formale, | ale raţiunii: Identitatea — Contra- j rietatea — Terţiul Exclus — Ra- i ţiunea Suficientă şi Valorificarea, ' numite Principii pure, axiomatice, : ale raţiunii.	j
3.	Necesitatea de fapt însă este j suficientă, ca adevărurile Deter- ; minismului şi Cauzalităţii să devină cât mai universal valabile; , deoarece, au însuşirea prevederii fenomenelor, care este însăşi baza ştiinţei de totdeauna, lapidar exprimată de A. Comte prin: „Sa-voir, c’est prevoir”.
Cauzele aflate numai unora dintre fenomene vor fi atribuite la un număr din ce în ce mai mare j de fenomene, prin Inducţie şi A- j nalogie.	j
4.	In Problema Voinţei (Facem ce voim?), Determinismul are ca opusă teoria Liberului Arbitru. (Vezi).
5.	Speţe ale Determinismului sunt: D. Psihologic denumit şi Idei-Forţe; D. Economic sau Marxism, care afirmă desfiinţarea pro-■ prietăf ii individuale ca o necesitate cauzală de fapt, de natură social-economică; D. Biologic —
D.	Rasial — D. Cultural — D. Juridic— D. Istoric, etc., şi D. Moral, al cărei înţeles este redat sub termenul Responsabilitate Morală. (Vezi).
DIALECTICĂ. —- In Logică. Metodă pentru ţpvăţământ şi înţelegere, sau Artă a Discuţiunii şi Ar-
gumentării. Are înţelesuri felurite; aşa încât este necesar să fie precizat în discuţiune, care este înţelesul cei i se dă.
înţelesul general este de Artă de a divide: genurile în speţe, întregul în părţi, pentru a le putea examina şi apoi discuta a-supra lor.
1.	Socrate întrebuinţează această metodă (numită de aceea şi Metodă Socratică) pentru a scoate adevărul chiar dela ascultători prin răspunsurile ce el cere întrebărilor puse acestora; — din a-cest motiv metoda se mai numeşte şi Af. Maiotică (asemuind-o cu practica moşitului). Socrate, se ştie, n’a scris nimic din filosof ia sa; deoarece era convins că adevărul nu se poate comunica, ci fiecare îl descoperă în sine însuşi, dacă ştie să-l caute. De aceea, Socrate nu concepea adevărul decât realizat pe calea dialogului. Pentru înţelesul Metodei Socratice, dialogul nu este orice fel de discuţiune, ci numai aceea în care se reuşeşte să se stabilească prin Definiţie (vezi) o idee generală pentru fiecare Gen de fenomene, cărora urmează să li se fixeze înţelesurile de Speţe. Astfel, Metoda Socratică se serveşte de metode1 e: Diviziunea: Diviziunea — Clasificarea — Definiţia, deoarece prin ele se pot fixa şi exprima cunoştinţele sistematizate cu diferenţele şi raporturile dintre ele, cu ordinea şi u-nitatea lor. Ideea generală (Genul) cuprinde sinteza Speţelor pe care le depăşeşte, deoarece este mai bogată decât fiecare din ele.
2.	Platon, în teoria: Lumii I-deilor, atribue Dialecticii înţelesul de Metoda Inductivă, deoarece gândirea se ridică la noţiuni din ce în ce mai generale din judecată în judecată, până la idei e cele mai generale ale Principiilor Prime. (Dela senzaţii la
Dlalelă
- 67 -
Diferenţei
Idei, dela frumosul concret la Frumosul abstract, dela scopuri individuale la Justiţia Universală). Această operaţie triplă este numită de Fouillée Dialectică Intelectuală — Afectivă şi Voluntară”.
Genul este considerat de Platon mai real decât speţele, ca în» săşi raţiunea lor de a ti — iar Genul aupreirt este realitatea care conţine şi explică toate speţele.
3.	Aristot deosebeşte Dialectica de Analitică. Analitica este Deducţia unor concluzii din adevărurile premiselor; iar Dialectica este Raţionarea asupra unor a-devămri probabile ca fond („artă intermediară între Retorică şi A-nalitică”^), cu înţeles de Logică numai Formală.
4.	Filosofia Scolastică a Evului Mediu atribue Dialecticii înţelesul de Logică Formală — opusă Retoricii şi Gramaticii — cu care formează împreună ciclul de învăţământ numit: Trivium.
5.	Kant i-a dat înţelesul de: Logică Aparentă, deoarece majoritatea filosofilor căzuse „în i-luzia raţionamentelor dogmatice”, afirmate fără contradicţie, imperativ şi făcute asupra posibilităţii cunoaşterii întregii existenţe (şi a existenţii în sine — numenul). De aceea, în Dialectica Transcendentală Kant face critica acestei iluziuni. (Vezi Criticism).
6.	Hegel înţelege prin Dialectică: „gândirea conformă legilor ei”, prin care se recunoaşte ne-separabi itatea contradicţiilor (Antiteze) şi principiul unirii lor în-tr’o idee generală de sinteză (Antinomie) (Vezi acestea).
D1ALELÄ. — In Logică. Eroare de raţionament. Cerc viţios. Denumire dată de către Filosofii Sceptici Metodei Dogmatice, care pretinde să demonstreze valoarea
infailibilă a raţiunii pentru orice fel de cunoaştere a existenţei*
DIDACTICĂ. — Speţă a ştiinţei Pedagogiei, al cărei obiect este fixarea regulelor, cerute de fiecare obiect de învăţământ pentru predarea lor. Este o Metodologie Pedagogică — Educativă.
DIOTOMIE. — In Logică. Diviziunea unui Gen numai în două Speţe. Este posibilă numai când
o	aceeaşi singură însuşire esenţială este prezentă la o speţă şi este absentă la cealaltă.
DIETETIC. — Regim medical care conservă sau redă sănătatea.
DIFERENŢA. — In Logică. însuşire prin care o speţă se deosebeşte de alta, sau altele, ale aceluiaşi gen; sau în general: ceea ce deosebeşte o existenţă de altă e-xistenţă. Logica Scolastică o denumea „differentia 6pecif[ica”, considerata ca element constitutiv al Definiţiunii logice împreună cu celălalt element „genus pro-ximum” (Vezi Definiţia).
DIFERENŢEI Metoda. — In Logică. înlăturarea (prin Experiment) a împrejurării care face să concorde cazurile ce cuprind fenomenul de explicat prin cauza sau efectul său. Astfel că dispărând fenomenul de explicat prin înlăturarea de mai sus, atunci s’a verificat că, acea împrejurare înlăturată este chiar cauza căutată prin experiment.
Baza metodei este tot gândirea de comparaţie a acelor două ca-
Diferenţial	_____ ________--j
zuri (sau mai multe) care se cer însă cât mai asemenea, iar unul Sjă prezinte împrejurarea comună cazurilor şi celălalt să nu prezinte.
1.	Metoda Diferenţei verifică Metoda Concordanţei, precizân-du-se că amândouă sunt aplicabile numai fenomenelor cărora li se poate schimba după voe împrejurările în care se produc.
2.	Diferenţa — Concordanţa — Variaţiile Concomitente şi Rezi-durile sunt cele patru metode Experimentale stabilite de St. Mill (asemănătoare ce or stabilite de Bacon şi denumite Tabele de: Prezenţă — Absenţă şi Comparaţie) prin care se urmăreşte a-flarea cauzelor şi efectelor fenomenelor, bazate toate pe Ipoteză şi Analogie. (Vezi acestea şi Tabelele Iui Bacon pentru deosebire).
DIFERENŢIAL Calcul. — In Logica Matematicii. Admiterea; şi introducerea în calculul funcţiunilor a unor cantităţi infinit de mici pentru stabilirea variaţiilor funcţiunii,
1. Alături de Calculul Diferenţial se introduce şi Calculul Integral şi împreună dau Calculul Infinitesimal.
Prin Calculul Integral se înlătură (elimină) cantităţile infinit de mici introduse de Calculul Diferenţial, pentru a reveni la Calculul numai de cantităţi finite, că să poată fi aplicate ecuaţiile fixate.
DIFERENŢIERE. — In Filosofie. „Trecerea dela starea omogenă, nedefinită şi incoberentă la starea eterogenă, definită şi coherentă”. (Spencer). Transformarea elementelor asemănătoare în elemente deosebite — şi a elementelor mai
68 — _____	________Dijunctivă
puţin deosebite în elemente mai mult deosebite.
Diferenţierea morfologică este asupra structurii, organizării — iar aceea funcţională este asupra activităţii, funcţiunii. (Vezi: Evoluţio-" nism — Transformism).
DIJUNCŢIE. — In Logică. Diviziune, despărţire a unui întreg în părţile componente, astfel ca părţile să se excludă una pe alta fără altă posibilitate, decât sau..., sau....; ori una, ori alta. — Se mai numeşte Alternativă.
DIJUNCTIVĂ Judecată. — In Logică. Judecată cu Predicatul alcătuit din noţiuni opuse, fie numai două contradictorii (sau A, sau B) fie mai multe contrare (sau A, sau B, sau C, etc..). (Vezi Contradicţia şi Contrarietatea), iar Subiectul va fi determinat numai prin una din posibilităţile opoziţiei dintre noţiunile care alcă-tuesc Predicatul.
1.	Precizare. Dijuncţia este logică numai când Predicatul conţine toate noţiunile contrare, sau pe amândouă noţiunile contradictorii, după regula compunerii unui întreg (gen) din toate părţile componente .(speţele). Astfel, când voiu face J. Dijunctivă: „Plantele (subiect) sunt sau vieţuitoare, sau....” mă voiu gândi să completez Predicatul cu noţiunea contradictorie (a doua) faţă de vieţuitor şi voiu găsi noţiunea nevieţuitoare, care va completa Predicatul Subiectului ce-1 gândesc, ca să pot gândi astfel: „Plantele sunt vieţuitoare sau nevieţuitoare”. Tot astfel pentru J. Dijunctivă cu Predicat alcătuit din noţiuni opuse contrarii, de exemplu speţele rasei umane după cu-
Dijunctiv	-	69	-	Dinamici
loarea pielei, voiu alcătui toate Predicatele subiectului judecăţii următoare:	„Românii (subiect)
sunt sau de rasă albă, sau de rasă, galbenă, sau de rasă neagră, sau de rasă măslinie”.
2.	Judecata Dijunctivă — fixând Subiectului numai una din speţele Predicatului — este alcătuită din J. Particulară, (ca şi J. potetică, pentru aceeaşi explicaţiune).
3.	Judecata Dijunctivă poate lua forma unei J. Ipotetice. Ex: S. este sau P, sau M, sau N, — poate deveni: S este P, dacă S nu este nici M, nici N.
4.	Judecata Dijunctivă este una
din cele trei speţe ale posibilităţii înţelesului de Relaţie între S şi P, anume:	a) Substanţă,
care dă J. Categorică (S este P); b) Cauzalitate, care dă J. Ipotetică (S este P, dacă P este M); şi c) Alternativă (reciprocitatea), care dă ,J. Dijunctivă.
Celelalte posibilităţi ale înţelesului unui S faţă de P sunt: Calitatea, Cantitatea şi Modalitatea, — toate patru cu Relaţia, sunt denumite Categorii. (Vezi).
DUUNCTIV Silogism. — In Logică. Raţionament Deductiv a cărui Premisă majoră este o J. Dijunctivă. — (Vezi).
1.	Dijuncţia (alternativă) din Premisa Majoră poate fi alcătuită numai din două noţiuni opuse, când opoziţia este de Contradicţie,— şi din mai multe noţiuni când opoziţia este de Contra-rietate. (Vezi Precizarea de sub J. Dijunctive).
2.	Deoarece Judecata Dijunctivă poate lua forma unei J. Ipotetice şi invers, — Silogismul format mai poartă denumirea de Silogism Ipotetic — Dijunctiv.
3.	Elementele Sil. Ipotetic — Dijunctiv sunt: a) Premisa Majoră ipotetică dijunctivă, ^contradictorie sau contrară: b) Premisa Minoră este necesar o judecată catego-
rică — fie negativă, fie afirmativă; c) Concluzia este negativă când minora e .afirmativă şi este afirmativă când minora e negativă. Ex: 1) Sau A e adevărat sau B. — Insă A este adevărat. Deci B nu este adevărat.
4.	Când opoziţia dijuncţiei din Premisa Majoră, fie contradictorie (S este sau P, sau M), fie contrară (S este sau P, sau M, sau N, etc.), este rând pe rând afirmată sau negată în judecăţi singulare drept Premise Minore — în care intră un termen mijlocitor sau mai mulţi, pentru a trage Concluzia că oricare din aceste alternative ipotetice sau dijunctive duce la aceeaşi Concluzie, — atunci raţionarea se numeşte Dilenuk (când Alternativa Majorei este din două contradictorii), Trilemă din trei, etc. Ex:
1)	A sau B este adevărat. — Dacă A este adevărat atunci este adevărat C. — Dacă B este adevărat, este adevărat şi C. — Deci C este adevărat. — 2) A sau B, sau C, sau D, etc. este adevărat. Dacă A este adevărat, atunci şi P este adevărat, — Dacă B este adevărat este şi P. Dacă este adevărat, este şi P. — Dacă D e adevărat, este şi P — Deci P este adevărat, oricare ar fi premisa minoră,— întrucât toate duc la aceeaşi Concluzie. — Dăm şi un exemplu când Premisa Majoră este J. Ipotetică, explicând denumirea mixtă de: Silogism Ipotetic — Dijunctiv: — Dacă A este adevărat, atunci sau B sau C este adevărat. — Dacă B este adevărat, atunci este adevărat şi P. — Dacă C este adevărat, este adevărat şi P. — Deci şi dacă A este adevărat, este adevărat P.
DILEMĂ. (Vezi Silogism Dijunctiv).
DINAMICĂ. — A. Speţă a ştiinţei. Mecanica Raţională (opusă Cinematicei) al cărei obiect este Forţa care produce mişcare (nu forţa în ea înseşi — care este obiectul Cine-
Dinamism
- 70 —
Piscromatopsie
maticei). Dinamica stabileşte ecua-ţiunile mişcării şi este opusă, din acest punct de vedere Staticei, care stabileşte ecuaţiile de echilibru, — însă Dinamica cuprinde şi Statica când introduce noţiunea de Forţa) în studiul Mişcării, — rămânând însă opusă Cinematicei.
B.4	In Sociologie. Dinamica So-
cială — opusă Staticei Sociale — are ca obiect activităţile societăţii: economice — juridice — politice
—	culturale, după cum Statica Socială are ca obiect structura de alcătuire, morfologia, cadrele societăţii:	cosmic — biologic — psi-
hic — istoric.
Ambele dau înţelesul Societăţii. (A. Comte şi Spencer).
C.	In psihologie deasemenea: Dinamică Psihică, are ca obiect funcţiunile sufletului — opusă Staticei Psihice, care are ca obiect structura sufletului. — (Herhart).
DINAMISM.-MECANISM. — A. In Filosof ia Cosmologică. Dinamismul este opus Mecanismului, deşi a-mândouă sunt Teorii Cosmologice, care explică Universul prin Mişcare şi Forţă; însă Dinamismul identifică înţelesul de forţă cu cel de fiinţă, iar Mecanismul le separa — deoarece afirmă că „fiinţa este inertă”, incapabilă să se mişte şi să-şi modifice actele sale şi pe sine înseşi, fără intervenţia Forţei* care este deci Principiul Prim al Universului, din care derivă Fiinţa şi toate existenţele.
B.	In Psihologie se întrebuinţează: Mecanismul Memoriei — A-tenţiei — Gândirii, etc. cu înţele-
sul de neparticipare a Conştiinţei (Voinţei, Raţiunii) în aceste operaţiuni, considerate numai ca Forţe.
C.	In Biologie. Mecanismul Vital— nu neagă existenţa fenomenelor sufleteşti, dar le derivă din Materie, reducându-le la fenomene fizico-chimice, ca funcţiuni ale Vieţii organice, sau ca „etape ale progresului Materiei”.
D.	In Filosofia Fizicei. Teorie asupra materiei, afirmată de Leib-nitz numită: Dinamism Fizic; iar aceea afirmată de Descartes: Mecanism Cartesian.
DINAMOGENEZĂ. — A. înţeles General Trecerea energiei (forţei) dela starea latentă la starea de mişcare actuală.
B.	In Psihologie. „Realizarea în mişcări interne organice şi externe fizice, a fenomenelor sufleteşti: intelectuale şi afective”. (W. James şi Baldwin).
DIPLOPIE. — In Psiho-Patologie. Dublă imagine; vizuală a unui singur obiect prezent organului o-chiului. — Boala poate fi numai la un singur ochi, (monoculară) sau la amândoi (binoculară).
DIS.... — Prefix, de origine greacă, alăturat cuvintelor1 pentru a arăta înţelesul de „defectuozitate, lipsă, dificultate, lipsă dela regulă, dela normă”. (Lalande).
DISCROMATOPSIE. — In Psiho-Patologie. Defectuozitate a vederii, de a nu putea distinge culorile, fie total fie parţial. (Vezi Acromatopsie şi Daltonism).
Discursivă
— 71 -
Diviziune
DISCURSIVA Gândire. — In Psihologie,. Gândirea care are calitatea de a putea urmări şi prinde înţelesul seriei întregi de efecte posibile ale unei singure cauze, ca prevedere — ca şi calitatea de a reuni efectele la cauză, adevărurile particulare la cel general şi speţele felurite la genul din care fac parte. Gândirea Discursivă are deci înţeles de Analiză făcute cu uşurinţă şi repede, ceea ce constitue o speţă a inteligenţei (Vezi).
Dacă aici prefixul „Dis” n’are înţelesul lui (vezi) este pentrucă, prin gândirea care nu este discursivă se urmăreşte cauzalitatea fenomenelor, concret, analitic, parţial şi se prinde anevoios înţelesurile lor — şi aceasta este gândirea obişnuită pentru cei mulţi, considerată „normala”; iar aceea discursivă este deci o lipsă,
o	dificultate, o defectuozitate dela normă; dar acestea sunt tocmai calităţi pentru gândire: de a urmări şi prinde — nu greoiu, concret, analitic şi parţial cauzalitatea — ci repede, abstract, sintetic şi general.
DISTELEOLOGIE. — In Filosofia Biologiei. Defectuozitate a finalităţii (ordinei fireşti ca scop) în alcătuirea şi funcţionarea organismelor vieţuitoarelor:	organe
inutile, avortări, monştri, etc. (Vezi Teratologie). Termenul este inventat de Haeckel în scrierea: Morfologia Generală.
DISTRACŢIE. — In Psihologie. Lipsa Atenţiei concentrate pentru prinderea vibraţiilor energiei fenomenelor sau a înţelesului cunoştinţelor. (Vezi Atenţie).
DIVERS. — In Logică. „Ceea ce nu este identic sau esenţial” (Aristotel).
DIVINITATE. — In Religie. însuşirea a ceea ce este Divin, Dumne-zeesc, fie în înţeles păgân de Zeităţi: animiste, politeiste, dualiste, antropomorfiste, etc. fie în înţeles de Dumnezeu Unic (monoteist): mozaic, creştin, mahomedan, budist, etc. (Vezi Dumnezeu).
DIVIZIUNE. - In Logică. O metodă de sistematizarea cunoştinţelor (înţelesurilor noţiunilor) a-lături de Clasificare şi Defini-ţiune, considerate toate ca metode speciale St. Naturale (deşi apli-caţiunea lor este generală) — şi anume acea metodă prin care gândirea descompune:	Întregul în
Părţile componente, Genul în Speţele lui, Generalul în Particularele lui.
1.	Logica impune Diviziunii următoarele reguli: a) Să descompună Totul de divizat, b) Părţile descompuse să constitue noţiuni opuse între ele, fiecare cu înţeles propriu (diferenţa specifică) c) nici una din părţi să nu figureze decât într’o singură porte a Diviziunii făcute, d) Diviziunea să se facă numai dintr’un anumit punct de vedere dinainte stabilit»
2.	Diviziune Diotomică este când sunt numai două speţe (părţi) ale Genului (întregului) divizat, ca noţiuni opuse contradictorii (Vezi).
3.	Diviziune Triotomică, Quatro-tomică, etc., când rezultă un număr de trei, patru, etc., speţe, părţi, diviziuni ale Totului împărţit, şi sunt între ele noţiuni opuse contrare (Vezi).
Diviziunea muncii
— 72 —
Dogmatism
4.	In Judecata logică, Speţele Diviziunii alcătuesc predicatele subiectului despre care se gândeşte sub forma dijunctivă (S este sau P, sau M, sau N, etc.).
5.	In Diviziune intervine gândirea Deductivă şi opusul ei este Clasificarea, unde intervine g. Inductivă. (Vezi toţi aceşti termeni).
DIVIZIUNEA MUNCII. — In Sociologia Economică, fixată de A. Smith, are înţelesul de descompunere în părţi (numite parcele) a operaţiunilor ce trebuesc făcute pentru a se produce un Bun economic în întregul lui, realizân-du-se prin aceasta idealul producţiei economice, care este „maximum de randament cu minumuni de efort”.
Prin analogie se întrebuinţează termenul: Diviziunea Muncii Fiziologice, cu înţelesul de specializarea funcţiunilor între diferite organe ale corpului.
DOGMĂ. — înţelesul general. Valoare de adevăr atribuită unei afirmări, fie, de o autoritate externă, fie de convingere proprie, ca o autoritate internă, care afirmare trebue (sau este) acceptată fără împotrivire.
A.	înţelesul primitiv al cuvântului, de origine greacă, era de: hotărîre politică a conducerii statului (Lege Juridică), pentru cei conduşi.
B.	In Filosof ie. Adevăruri indiscutabile, atribuite teoriilpr afirmate şi profesate în Şcolile vechi, de Filosofie adepţilor şi discipolilor — şcoli care avea adesea un caracter de sectă religioasă.
C.	In Religie. Afirmări indiscutabile făcute de autorităţile clericale creştine asupra lui Dumne-
zeu, Christos şi Biserica Lui, care trebuesc acceptate din convingerea Credinţei proprii.
D.	Dogmatica Religiunii Creşti-ne Ortodoxe cuprinde: Revelaţia Divină — Sfânta Scriptură şi Tradiţia, — Atributele lui Dumnezeu
—	Sfânta Treime — Crearea Universului şi în special a Omului — Providenţa Divină — Păcatul Originar — întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru posibilitatea mântuirii omului, prin cele trei ipostase (profet, arhiereu şi împărat) — Biserica (casă* a Iui Isus)
—	Sfintele Taine (Botezul şi Ungerea cu Mir, Pocăinţa, împărtăşania, Nunta, Maslul şi Preoţia) — Moartea şi judecarea de apoi — Nemurirea Sufletului ca stare de veci şi a celor Buni şi a celor Răi — Criteriile Revelaţiunii (minunile şi profeţiile) — Dumnezeirea Creştinismului — Biblia, cartea Cărţilor.
DOGMATISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Teorie care afirmă cunoştinţei valoarea de adevăr real, de certitudine, (Dogmă) ca şi posibilitatea cunoaşterii pentru o-rice existenţă — fie de manifestare (fenomen), fie în sine (numen)
—	deoarece cunoaşterea este înseşi existenţa realităţii Realismul). Dogmatismul este Raţionalist (adevărul pe calea raţiunii) şi Empirist — adevărul pe calea simţurilor. (Vezi şi lămuririle de sub Scepticism).
1.	Dogmatismului (Realismului)
i	se opune Scepticismul şi Criticismul (Fenomenalismul), alcătuind cele trei teorii ca răspunsuri posibile date Problemei Valoarei Cunoaşterii. Teorii intermediare sunt: Pozitivismul — Agnosticismul
—	Pragmatismul — Antiintelectualismul. (Vezi acestea).
2.	Dogmatism Moral. Explică
Dolorice	—	73
certitudinea prin acţiunea voită a gândirii de a căuta adevărul în Univers — spre deosebire de Dogmatismul Intelectual, pasiv şi iluzoriu, „care-şi afirmă numai certitudinea, fără să o şi dobândească activ”. (Blondei).
3.	Kant9 în Critica Raţiunii Pure, spune ca Dogmatica, raţiunii* lipsită de critică, nu duce la ştiinţă şi adevăr, ci numai la a-firmări de adevăr nejustificate, cărora li se poate opune altele la fel, conducând în acest mod gândirea la Scepticism,
4.	Reprezentanţii Dogmatismului
Raţionalist:	Socrate,	Platon,	A-
ristotel, Descartes, Spinoza, Male-branche, Leibnitz şi Wolf — iar ai Dogmatismului Empirist sunt: Epi-curienii, Stoicii, Bacon, Locke, Berkeley şi I. S. MUL
DOLORICE Sensaţiuni. — In Psihologie. Cunoştinţe despre însuşirea de durere ce o suferă corpul dela fenomenele cu care vine în j contact. (Arsură, înţepătură, stri- j vire, etc).
Organul de simţ respectiv este j alcătuit din corpuscule de celule ' nervoase răspândite în organele corpului şi sunt în legătură cu nervii respectivi, care prinzând excitaţiile de arsură, înţepătură, etc., le conduc la centrii nervoşi unde se vor transforma în sen-saţia respectivă (cunoştinţa de durere).
DOLICOCEFAL. — In Sociologia Biologică. Conformaţia lunguiaţă a craniului cu indicele eefalic cel mai mic. (Maximum 80).
Indicele cefalic (Vezi) împreună cu conformaţia craniană servesc la divizarea raselor omeneşti în trei grupe: Brahicefal — Mezoce-fal —- Dolicocefal. (Vezi).
DREPTUL. — înţeles general. Ceea ce este îngăduit să se facă şi ceea
Dreptul
ce nu este îngăduit — fixat ca reguli precise.
A.	Ştiinţa Dreptului este o ştiinţă normativă, stabilind reguli de purtare (norme) între oameni, componenţi ai diferitelor unităţi sociale organizate chiar pe aceste reguli, denumite legi juridice (de Drept); cuprinde drepturi şi datorii obligatorii la executare prin autorităţile sociale care le-au fixat. Dreptul are şi Arta sa, de a aplica aceste? legi şi Filosofia sa (ca orice ştiinţă). Noţiunile: Drept şi Datorie se presupun una pe alta, deoarece Drept este libertatea de a face orice fără a vătăma pe altul, iar Datoria este chiar obligaţia de a nu vătăma pe un altul, cuprinsă în înţelesul libertăţii Dreptului. (Vezi Justiţie).
1.	Diviziunea Ştiinţei Dreptului se face din diferite puncte de vedere).
I)	Drept Ideal cuprinde regulile de purtare, nelegiferate încă în legi juridice, formulate de: Morala, Doctrina Juridică; şi Jurispru-denţă. — Mai poartă denumirea de Drept Natural, însă cu înţelesuri deosebite după cum este înţeleasă noţiunea de natură a dreptului.
II)	Drept Real-Pozitiv cuprinde legiferarea regulelor de purtare în legi juridice obligatorii Ia executare prin autorităţile sociale care le-au fixat. El se divide astfel: a) Dr. Public (Datorii şi Drepturi obligatorii pentru toţi componenţii unităţii sociale respective faţă de unitatea socială înseşi); b) Dr. Privat (Datorii şi Drepturi între componenţii unităţii sociale respective, socotiţi ca particulari). — Dr. Public se devide la rându-i în: Dr, Constituţional, Dr. Administrativ, Dr. Penal, Dr.
Dreptul	__________________~ 74 —
Procedural, Dr. International; — I Dreptul Privat se divide în: Dr. I Civil, Dr. Comercial, Dr. Industri- j al — Muncitoresc, Dr. Maritim, etc. (Vezi toti aceşti termeni).	!
2.	Intr’un înţeles larg, Dr. Po- ; zitiv-Real cuprinde şi legile ju- i ridice nescrise, nelegiferate de autoritatea conducătoare politică, dar constrângătoare la executare de opinia publică, numite obiceiuri ale pământului.
3.	Dr. Internaţional Public şi Privat, care cuprinde Datoriile şi Drepturile Statelor între ele şi ale persoanelor aparţinând la state diferite, derivă (după Puf-fendorf) din Jus Gentium al Romanilor, aplicabil străinilor de statul Romei şi este fundat pe echitate, fiind astfel Dr. Natural, cu înţeles de Dr. Moral.
4.	Dreptul şi Morala trebue să aibă înţelesurile lor de calitate (însuşiri) concordante şi când aceste înţelesuri sunt opuse, când Legile Juridice sunt în desacord cu cele morale simţite de opinia j publică a populaţiei Statului, a-tunci autoritatea legiuitoare este constrânsă de această opinie la legiferarea legilor morale.
Se spune: „Dreptul este un minimum de Morală” şi se constată că Dreptul, născut din Morală şi subordonat ei ca întindere (sferă) îşi tot măreşte treptat întinderea în sfera Moralei.
5.	Filosof ia Dreptului. Ideea de Drept la origine, în societăţile primitive religioase, era de natură religioasă, divină, teologică. Dumnezeu acordă legile pentru oameni. (Tablele lui Moise, de ex.) — Sft. Augustin spune: „Voinţa lui Dumnezeu este eterna lege”, afirmând prin aceasta înţelesul metafizic al ideii de drept.
—	Hobbes, Ihering şi Rousseau a-firmă ideii de drept înţelesul de forţa („Forţa primează Dreptul”).
—	Pascal conciliază Dreptul cu Forţa astfel: „Tot ce este Drept, să fie puternic şi tot ce este pu-
Dualism
ternic, să; fie drept” — Kant afirmă ideii de Drept o natură înnăscută, apriorică, cu înţelesul de acord între Voinţă şi Libertatea Morală de a urma sau nu această idee, deşi este înnăscută şi are caracter de: imperativ categoric, Dreptul este ceea ce trebue să fie conform cu legile morale”.
—	Bentham şl St. Mill afirmă ideii de Drept o natură egoista de utilitate, individuală şi socială, iar A. Comte, şi cu el întreaga Teorie Pozitivistă, nu se mai o-cupă de natura în sine a ideii de drept, ci îi dă înţelesul de funcţie socială. (Vezi Justiţie).
DUALISM. — In Filosof ie. înţeles general. Orice teorie ca răspuns, indiferent la ce problemă, care afirmă existenţa a două realităţi deosebite ireductibil şi nesubordonat, deoarece aceste existenţe au însuşiri opuse contradictoriu.
—	Dualismul împacă Teoriile Moniste. (Vezi Monismul).
1.	Dualismul Cosmologic afirmă alcătuirea Universului din Materie şi Suflet, împăcând teoriile: Monismul Materialist şi Monismul Spiritualist, care afirma fiecare în parte o singură existenţă (Materia sau Sufletul) în alcătuirea Universului. — Mai poartă denumirea de Teoria Psiho-Fizică sau Paralelismul Psiho-Fizic.
2.	Dualismul Cognoscibil, asupra naturii cunoaşterii, afirmă, Cunoaşterea şi prin Raţiune şi prin Simţuri, împăcând teoriile: Monismul Raţionalist (Idealist — A-priorist — Conceptualist) cu Monismul Sensualist (Empirist — A-posteriorist — Experimentalist). — Mai poartă denumirea de Teoria Empiro-Raţionalism, sau Criticism. Tot în D. Cognoscibil plasăm şi Teoria Fenomenalistă şi Criticismul Kantian asupra valorii Cunoaşterii, deoarece acestea afirma posibilitatea cunoaşterii pentru e-
Dumnezeu
— 75 —
Dumnezeu
xistenţa de manifestare (fenomenul), însă o neagă pentru existenta în sine (numenul), împăcând astfel teoriile: Scepticismul (care neaga posibilitatea cunoaşterii şi pentru fenomen şi pentru numen) cu Dogmatismul — Realismul (care afirmă această posibilitate).
3.	Dualismul Moral afirmă existenta şi a Binelui şi a Răului, în luptă continuă unul faţă de altul.
—	Mai poarta denumirea de: Ma-nicheism.
4.	Dualismul Logic afirmă existenţa şi a adevărurilor abstracte, deductive şi a celor concrete, inductive. — Mai poartă denumirea de: Eclectism. (Vezi toţi aceşti termeni).
DUMNEZEU. — Câteva înţelesuri date de Filosof ia de totdeauna, care a căutat să ştie Substanţa de alcătuire a Universului, Origina şi Cauza lui Primă (de creaţie sau formaţie), ca şi scopul (finalitatea) acestui Univers, fixând prin aceste preocupări raportul dintre Om şi Univers.
Toate înţelesurile formulate a-supra lui Dumnezeu sunt de două naturi: 1) unele dominate de logică şi raţiune; 2) celelalte dominate de afecţiune, voinţă şi acţiune.
A.	înţeles Onto-Cosmologic. Dumnezeu este principiul Suprem al existenţii şi activităţii universale, fie ca Substanţă Imanentă pentru orice existenţă, fie ca o Cauză Transcendentă! care a creat Universul existent în afară de El, fie ca o Finalitate a Universului întreg către Perfecţiune.— Aceste trei aspecte ale înţelesului ontocosmologic simt reunite în înţelesul: „Dumnezeu este E-
xistenţa existenţelor * Cauza cauzelor, Scopul scopurilor”.
B.	înţeles Logic. Dumnezeu este
Principiul Suprem:	al Ordinei
Universale, al Raţiunii Umane şi
• al Corespondenţei între Gândire şi Existenţă — adică Dumnezeu este însuşi Adevărul.
C.	înţeles Activ Material. Fiinţă personală, supremă tuturor Fiinţelor, cărora le ordonă şi Căreia
i	se adresează rugăciuni — considerată ca aliată şi protectoare a grupurilor sociale: clan, familie, cetate, stat, naţiune, Căreia j se datorează şi organizează cult.
—	Grupul social cel mai cuprinzător este Biserica. (Bossuet: „Biserica este totalitatea fiilor lui Dumnezeu, regatul şi templul Său”).
D.	înţeles Moral Activ. Fiinţă personală, Principiu Suprem şi garanţie a, Binelui prin Atotştiinţa şi Atotvoinţa Sa.
Platon. „Perfecţiunea Supremă în putere, ştiinţă, frumos şi iubire”. Aristotel. ,fapta ca act pur, necondiţionat, neschimbător, perfect şi nemişcat, primul motor al mişcării universale”. Descartes. „Fiinţă desăvârşită care are toate perfecţiunile ce se pot concepe”. Spinoza. „Substanţa imanentă a oricărei existenţe, Cauza a cauzelor a tot ce este în lume, material şi sufletesc”. — Leibnitz. »Substanţa imanentă a monadelor, din care a, derivat întreaga existenţă”*
—	Kant. „Fiinţă supranaturală necondiţionată, concepută de gândire ca o necesitate”. — Hegel. „Raţiunea şi Spiritul Absolut”.
—	Schopenhauer. „Putem crede un Dumnezeu, dar nu-I putem cugeta”. — Voltaire „Infinitul neconceput de gândire”. Paulsen., a-
Durată
- 76 -
Eclectism
firmă că ideea de Dumnezeu a trecut evolutiv prin trei faze: Fetişismul— Politeismul şi Monoteismul. (Vezi acestea).
DURATĂ. — Parte determinată a Timpului, considerat în întregimea lui.
Descartes îi atribue un înţeles contrariu, anume: Timpul este o parte a Duratei în care un fenomen se întâmplă. Durata este infinită deci faţă de Timp, care este finit, determinat cantitativ. Apoi, Durata există prin ea înseşi, fiind obiectivă, pe când Timpul există numai în mintea celui care măsoară durata fenomenelor, este obiectiv.
Bergson, deasemenea afirmă că Durata este înseşi succesiunea, aşa cum o percepe sufletul, ca durată pură, concretă, trăită real — pe când Timpul este o idee ma-
tematică, pe care o traducem în imagini spaţiale, necesa ă raţionamentelor noastre şi comunicării cu semenii noştri.
DURERE. — In Psihologie. Una din cele două mari despărţăminte ale Afectivităţii (al cărui înţeles pentru noi este de Plăcere şi Durere, care întovărăşesc orice cunoştinţă (Intelect) şi îndemn către mişcare (Voinţă). Intelectul, Afectivitatea şi Voinţa sunt cele trei însuşiri de scop ale oricărui fenomen sufletesc, toate trei inseparabil şi ireductibil legate între ele şi toate raportate la Totul sufletesc. (Vezi Afectivitate). Durerea, ca înţeles de sine stătător nu se poate fixa decât ca înţeles de afectivitate.
E.	— In Logică. Simbol al Judecăţii Negativ Universale (Vezi).
ECEITATE. — In Psihologia Caracterologică. însuşirea esenţială a unu! individ prin care se deosebeşte de ceilalţi. — Termenul este inventat de Duus Scot.
ECHILIBRU (de Sensaţiuni). (Vezi Stereognostic).
ECHIVOC. — In Gândirea Subiectivă. Cunoştinţă căreia i se atribue înţelesuri deosebite, săvârşin-du-se astfel o eroare, deoarece principiul fundamental al Raţiunii (care este Identitatea) cere în mod necesar gândirii să fixeze şi să atribue numai un singur înţeles cunoştinţei de care se serveşte ca Termen în operaţiile sale.
Acest singur înţeles se numeşte Univoc. Faptul că poate să .fie exprimat prin mai multe cuvinte (numite sinonime) nu trebue confundat (înţelesul) cu exprimarea lui (cuvintele). De aici rezultă eroarea existentă în manualele de Logică, care afirmă existenţa noţiunilor identice — ca şi cum ar putea exista mai multe noţiuni, decât una singură, care să aibă înţelesuri identice. Numai o noţiune este identică cu înţelesul său; însă pot exista mai multe cuvinte pentru acelaşi înţeles.
ECLECTISM. — A. In Filosofie. înţeles general. Metodă de a împăca Teoriile opuse contradictorii în acelaşi sistem filosofic. (Vezi:
Ecoulalie
77 - *
Educaţie
Dualismul — Teza — Antiteza — Antinomia).
B.	Înţeles restrâns. Teorie afirmată de Şcoala Alexandrină filosofică şi Şcoala Franceză E-clectică, stabilită de V. Cousin, care afirmă că teoriile filosofice moniste sunt falşe, deoarece sunt unilaterale. Adevărul pentru ele este acela pe care-1 afirmă ele şi Eroarea este ceea ce neagă ele. De aceea, V. Cousin recomandă metoda Simţului Comun — consimţământul universal — drept criteriu pentru împăcarea teoriilor opuse contradictoriu. „Adevărul filosofic este în fiecare din noi sub formă latentă, rămâne numai să fie pus în acţiune de gândire”. (V. Cousin).
„Eclectismul constă în culegerea marilor idei ale tuturor teoriilor, pentru a le uni şi sintetiza într’o singură idee (Saisset).
(Vezi Sincretism)>
ECOULALIE. - In Psihopatologie. Repetarea — ca un ecou — în mod automatic, fără conştiinţă, a cuvintelor auzite, de către unii bolnavi mintali. Termenul este inventat de Romherg.
ECONOMIE POLITICĂ. — Ştiinţă normativă al cărui obiect îl formează Bunurile' materiale, asupra cărora fixează patru probleme: 1) Cum se produc? (Producţie înseamnă a face ca un bun să capete d şi mai mare valoare prin J participarea a cinci factori: Munca — Natura Fizică — Capitalul — Antreprenorul — Statul); 2) Cum se împartă? (Distribuţia bunului produs între factorii care au participat la producerea lui, dân-du-se Rentă naturii, Salariu muncii fizice, Dobândă, Arendă, Chi-
rie capitalului, Profit Antreprenorului şi Impozit statului); 3) Cum să circule? (Circulaţia bunurilor dela producător la consumator prin: Schimb, Vânzare, Transport, Depozitare, Credit, etc.); 4) Cum să se consume bunurile? (Consumaţia înseamnă Echilibru între producţie şi consumaţie, Balanţă economică —. financiară — comercială — industrială, Şomaj, Crize, etc...).
Termenul: Economie Politică se cere înlocuit cu cel de: Economie Socială, sau cu cel de Economie Naţională, — pentru fiecare stat în parte, sau chiar cu Economie, în înţelesul de Ştiinţă Economică.
EDONISM. — In Filosofia Moralei. Teoria care identifică Binele (O-biectul Moralei) cu Plăcerea — spre deosebire de Eudemonism} care-1 identifică cu Fericirea. (Vezi şi Utilitarism).
EDUCAŢIE. — In Metodologie. Influenţele, conştient şi priceput întrebuinţate, asupra omului, pentru a i se forma corpul şi sufletul conform idealului propus de e-ducaţie. Este deci o Artă, o tehnică de aplicarea adevărurilor teoretice ale Ştiinţei Pedagogiei,
1.	Educaţia fiind artă, îşi are şi Ştiinta ca şi Filosofia sa. Ea se fundamentează pe Pedagogie, după cum aceasta îşi stabileşte adevărurile sale pe cele ale Fiziologiei, Psihologiei şi Moralei în special, —ca şi pe ale celorlalte ştiinţe sociale în general.
2.	Speţe ale Educaţiei: Fizică
—	Intelectuală — Logică — a Sentimentelor — Artistică — Morală
—	a Voinţei — a Simţurilor — a A-tenţiei — a Memoriei, etc... — In-
Eferent
- 78 -
Elementari
fantilia (Pedologia) — Profesională cu toate aspectele profesiilor* etc...
3.	Numai omul se poate educa. („Omul este o fiinţă educabilă”), iar animalul se poate dresa, deoarece dresaj se numesc influenţele exercitate conştient asupra formării animalului.
4.	Filosofia Educaţiei cuprinde Problema Posibilităţii Educaţiei, ale cărei răspunsuri formează teoriile: a) Educaţia nu e posibilă (Scepticismul — Pesimismul — Fatalismul); b) Nu numai că este posibilă dar poate schimba total valoarea corpului şi a sufletului. (Optimismul — Dogmatismul — Realist), c) Este posibilă numai în parte, anume pentru însuşirile latente existente ui corp şi suflet. (Pozitivismul Ştiinţific) Vezi şi Didactica Pedagogică.
EFERENT. — Opusul lui Aferent. (Vezi).
EFECT. — Opusul lui Cauză.
EFICIENTA Cauză— (Vezi Cauza). (Vezi).
EFORT. — In Psihologie, Activitatea Sufletului pentru a învinge şi înlătura o rezistenţă dela un obstacol interior sau exterior.
EGALITATE. — A. In Logică. Însuşirea unor înţelesuri de a putea fi exprimate prin mai multe cuvinte, între ele sinonime, întrucât se raportă la acelaşi Conţinut şi aceeaşi Sferă. —Este impropriu a se spune că sunt „noţiuni egale” sau „identice”. (Vezi Echivoc).
B.	In Politica Socială fi Drept. Principiu de organizare politică şi juridică pe neexistenţa claselor sociale şi a privilegiilor de drepturi acordate legal pentru: naştere, avere, origină etnică, re-
ligiune, etc... Aceleaşi datorii şi aceleaşi drepturi pentru toţi cetăţenii Statului.
(Vezi Drept şi Justiţie).
C.	In Filosofia Dreptului, J. J, Rousseau afirmă egalitatea dela Natură a oamenilor.
EGOISM. — A. In Filosof ie. Teorie care afirmă ca reală numai e-xistenţa proprie, personală — şi neagă sau se îndoeşte de existenţa altora (Vezi Solipsism).
B.	In Psihologie. Sentiment şi Voinţă. Iubire de sine şi tendinţă naturală de a se apăra, a se menţine şi a se desvolta înaintea altora.
C.	In Filosofia Moralei. Teorie care afirmă iubirea exclusivă sau excesivă de sine însuşi şi care subordonează: interesul altora interesului său propriu, plăcerea altora plăcerilor Iui proprii, bucuria şi fericirea altora bucuriei şi fericirii lui personale,— făcând din această concepţie conduita vieţii sale morale şi înţelesul ideii de Bine. — Opus este termenul Altruism. (Vezi).
EGOTISM. — Autobiografia unui scriitor detailată asupra corpului şi sufletului său. Termenul este inventat de Stendhal.
înţelesul actual este: preocupare exclusivă pentru cultura Eului.
(Vezi Eu).
ELEMENTARA Logică. — Are ca obiect: Noţiunea — Judecata — Raţionamentul, considerate numai în forma lor; (indiferent de conţinutul lor de fond) de aceea se mai numeşte şi Logica Formală.
Elenghi
- 79 —
Embrionologie
Adevărul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor — considerate elemente sau forme ale raţiunii — sunt derivate din Primele elemente sau Forme ale raţiunii, denumite de Kant Principiile sau Categoriile Raţiunii Pure, şi care sunt: Identitatea-Contrarie ta tqa-Terţiul exclus-Raţiunea Suficientă şi Valorificarea. — (Vezi Logica).
ELENCHI Ignoratio. — Determina- ' rea altui Subiect decât cel propus iniţial gândirii, care astfel s’a ignorat (nesocotit).
1.	In Logică e o speţă a erorilor de raţionament, fie intenţionate (Sofisme), fie neintenţionate (Pa-ralogisme), împreună cu Error Fundamentalis — Error Accidenta-lis şi Error Petitio Principii, toate patru considerate erori materiale (de fond) alături de celelalte erori numite de formă, provenite din nerespectarea regulelor gândirii.
2.	Observare. Din analiza eroa-rei: ignoratio elenchi, se constată că ea provine din nerespectarea regulii de bază a raţionamentului, anume: Orice Noţiune ca termen al gândirii (subiect, predicat şi mijlocitor) trebue să fie identică cu înţelesul ei, fiind cu neputinţă ca acest înţeles să a-parţină şi unei alte noţiuni. Gândirea are totdeauna un subiect care se cere să fie determinat de un predicat. Această determinare se face prin comparaţia înţelesurilor lor, fie că este posibila direct, fără mijlocire — şi a-tunci rezultă Judecata — fie că este posibilă indirect prin mijlocirea unor alte înţelesuri (Noţiuni) — şi atunci rezultă Raţionamentul. Oricum deci, Gândirea are un subiect care trebue menţinut, dacă Gândirea voeşte să-i determine înţelesul prin înţelesul predicatului, ajungând astfel la o Concluzie.
Concluzia cuprinde un alt su-
biect decât cel propus iniţial să fie determinat de predicatul gândirii, de aceea s’a săvârşit o ne-respectare a legii gândirii prin raţionament, care cere menţinerea aceloraşi termeni: Subiect — Predicat— Mijlocitor, fiecare cu înţelesul lor identic, care să nu fie schimbat.
Eroarea este deci de formă a gândirii, şi nu de fond, cum socotim că este impropriu a se spune. (Vezi şi celelalte Erori formale).
ELIMINARE. — A. In Metodologie. Negaţia şi îndepărtarea tuturor ipotezelor neadmise de gândire şi neverificate de experiment. (Vezi Tabelele lui Bacon, T. Absenţei).
B.	In Biologia Selecţiunii Naturale (Darwinism) are înţelesul de disparaţie a vieţuitoarelor neadaptate la mediul prin lupta pentru vieaţă.
C.	/tis Algebră. Metodă prin care se înlătură una sau mai multe necunoscute dintr’un prim sistem de ecuaţii, care se transformă astfel într’un alt sistem echivalent.
EMANATISM. — A. In Pilosofia Cosmologică. Teoria care afirmă că toate existenţele derivă dintr’un Principiu Prim (Substanţă, Cauză, Fiinţă, etc.), fără nici o întrerupere în timp.
B. Emanatism Divin. Înţeles restrâns al teoriei Creaţionismu-lui: Deist, Teist, Panteist. (Vezi).
EMBRIONOLOGIE. — In Fiziologia Comparativă. Speţă a acestei ştiinţe, al cărei obiect este transformarea noului născut în
Emetropie
- 80 -
Empirism
organismul animal şi uman al mamei, prin cercetarea fazelor prin care trece (embrionul) dela concepţia lui şi până la naştere. (Vezi Atavism — Teratologie).
EMETROPIE. — Sinonim cu Ametropie. (Vezi).
EMIPLEGIE. — In Psihopatologie. Paralizie parţială (neputinţa mişcării datorită leziunilor materiei nervoase din centrii nervoşi, care numai dau ordine muşchilor şi tendoanelor pentru mişcare).
Emiplegie încrucişată, când leziunea este a emisferului stâng cerebral şi aduce paralizia părţii drepte a: feţei, trunchiului, mâinii, piciorului, etc. — Tot astfel şi invers.
EMOŢIA. — In Psihologie. Plăcere sau Neplăcere cu durată scurtă, dar cu putere (intensitate) mare, manifestându-se prin sguduiri ale fiinţei întregi — corp şi suflet — prin atitudini de comportament: mimică, fiziognomie (mişcările feţei), pantomimică (mişcări’e corpului), mişcări bruşte ale organelor interne: inima, rinichi, plămân, etc. şi a’e glandelor în se-creţiunile lor. (Vezi Afectivitate
1.	Emoţiile împreună cu înclinaţiile şi Pasiunile (Vezi) alcă-tuesc înţelesul general al Afectivităţii ca însuşire de plăcere şi neplăcere întovăroşind însuşirile de cunoaştere (Intelect) şi de mişcare (Voinţă) —toate trei însuşiri de Orientare ale oricărui fenomen sufletesc, inseparabile şi ireductibile, legate de fotul sufletesc.
2.	Emoţiile sunt strâns legate de Temperament (Vezi).
3.	Teoria James — Lange, ca răspuns la problema: dacă emoţia este efectul mişcării — afirmă că Intelectul dă ordin Voinţei şi a-ceasta deslănţue emoţia. — Teoria Intelectualistă este opusă acestei teorii, deoarece afirmă că Intelectul determină emoţia şi aceasta determină mişcarea (Voinţa). A-ceste teorii simt aspecte ale Problemei Pilosofiei Ontologice, care caută să reducă la una cele trei
' însuşiri de finalitate ale sufletului: Intelectul — Afectul — Voinţa.
EMPIRIC. — In Filosofia Cunoaşterii. însuşirea cunoştinţei căpătată imediat prin experienţa dată de Simţuri, nesistematizată ca dedusă din legi, adevăruri generale sau forme ale raţiunii, impusă din afară de Suflet, ca o necesitate de fapt (opusă Raţionalului, care este impusă de chiar Raţiunea înseşi, prin formele ei, ca o necesitate de drept). — Termenul este întrebuinţat de Sextus Em-piricus, care a fixat Teoria Em-piristă (Vezi).
EMPIRISM. — A. In Psihologie. Teorie care afirmă formarea Pre-cepţiunilor de formă (Spaţiu) şi de distanţă (Timp) ca fiind rezultate ale cunoştinţelor vizuale, (opusă Raţionalismului, care le consideră Idei rezultate din Raţiune, în care ele sunt înnăscute).
B. In Filosofia Cunoaşterii. Denumire generală dată tuturor teoriilor care afirmă, că numai prin Simţuri se formează Cunoştinţele de orice fel. J. Locke. „Nimic nu este în Intelect, care să nu fi trecut prin Simţuri”.
Endocrinologie
- 81 -
Energie
—	Opusul ei este Raţionalismul. (Apriorismul, Formalismul Categoric, Conceptualismul, Idealismul, Inneismul) şi numai In parte Teoria Empiro-RaţionaTistă (Criti-cismul-Fenomenalismul). Vezi lămuririle de sub Sensualism.
1.	Empirismul lui Locke afirmă şi Reflecţiunea, ca „experienţă internă”, asupra cunoştinţelor formate prin simţuri, ca experienţă externă.
2.	Sensualismul lui Condillac înlătură distincţia făcută de Locke, afirmând un singur isvor al cunoaşterni simţurile, deoarece toată gândirea cu Operaţiile ei: atenţia — memoria — etc., ca şi reflecţiunea cu: ideile — judecăţile
—	raţionamentele) rezultă din asocieri de sensaţii. (Teoria Aso-ciaţionistă).
3.	Nativismul este altă denumire dată Empirismului, sau Asociaţio-nismu'.ui sau Sensualismului, deoarece se afirmă că întreaga cunoaştere se naşte din cunoaşterea prin simţuri.
4.	Aposteriorismul este alta denumire, deoarece se afirmă că toate cunoştinţele se capătă după naşterea omului, întrucât sufletul întreg la naşterea omului este fără nici un conţinut, este gol ca foaia de hârtie nescrisă („ta-bula rasa”). (Vezi şi lămuririle de sub Raţionalism).
ENDOCRINOLOGIE. — In Psiho-Fiziologie. Ştiinţă al cărei obiect este cercetarea glandelor cu se-creţiune internă (endocrine), care influenţează în mare măsură alcătuirea individualităţii organice şi sufleteşti ca şi dependenţa lor, tot aşa cum influenţează şi materia nervoasă. (Vezi, Individualitatea ).
1. Glandele endocrine sunt: Ti-
roida — Suprarenalele — Sexualele — Hipofiza — Epifiza.
ENDOFAZIE. — In Psiho-Patolo-gie. BbaLă sufletească prin care se exteriorizează cu vorbe şi mişcări corespondentul lor sufletesc, aşa cum se succed în gândire. — Se mai numeşte Limbajul interior sau Vorbirea interioară (Egger — S. Paul).
ENERGETISM. - In Filosofia Cosmologică. Teorie care afirmă că Substanţa unică a Universului nu este materia — ci energia (Ost-wald). Vezi Energie.
1.	Termenul forţă este înlocuit cu energie, făcând să ia naştere denumirea îrf Mecanică, de: Energetică, întrebuinţată chiar şi în cercetările sufletului. — Vezi Personalismul Energetic (R-Motru).
ENERGIE. — A. înţeles general. Forţă la care se reduce întreaga existenţă şi- care emană vibraţii în manifestarea ei de 'natură sufletească şi fizică (electrică, mecanică, calorică, etc.) definite fiecare prin posibilitatea de a transforma o cantitate anumită a uneia din ele într’alta.
B.	In Psihologie. Posibilitatea de a face o sforţare ceruta de Intelect, Afect şi Voinţă. — Energia specifică a simţurilor consti-tue teoria fixată de J. Muller, care afirmă specializarea pentru fiecare simţ (ochiu, ureche, etc.) să prindă prin nervii săi respectivi numai un fel de vibraţii ale energiei, cu condiţia ca tăria a-cestora să nu treacă de „pragul de sus”, sau „pragul de jos”, fixat pentru fiecare simţ.
6
Entelehie
- 82 -
Epistematicâ
C.	In Filosofia Fizicei. Principiul Conservării Energiei afirmă că un sistem de corpuri nu se modifică decât prin mişcările şi acţiunile părţilor uneia asupra alteia, conservând o cantitate de energie constantă. Mai poartă şi denumirea de Principiul Conservării Forţei (Helmholtz) sau al Persistenţei Forţei (Spencer).
ENTELEHIE. — In Filosofia Moralei. Leibnitz: „Perfecţiunea, spre care tinde Fiinţa”. Aristotel: „Perfecţiunea de a fi complet în sine însuşi”.
ENTIMEMA. — In Logică. Formă de exprimare prescurtată a gândirii prin raţionament, lipsind exprimarea, fie a unei premise din două, fie a mai multora, când este vorba de un poliraţiona-ment, fie chiar a concluziei (Boethius). Vezi Epicherema.
1.	Premisa care se subînţelege este de obicei majora (conţinând adevărul general în Raţionamentul deductiv) şi este exteriorizată prin expresiunile gramaticale: , „fiindcă — aşadar — deoarece”. — Entimema în general, începe cu concluzia. (Ex. „Acum plouă, fiindcă sunt nori”..Premisa: „Norii cauzează ploaia” — se subînte-lege).
2.	Entimema avea înţelesul de silogism fundat pe analogii dialectice pentru Aristotel. Numai dela Boethius are înţelesul de exprimare prescurtată a unui silogism şi nu de silogism însuşi prescurtat, deoarece silogismul prin natura lui formală este alcătuit necesar din două premise şi o concluzie.
ENTITATE. — In Filosof ie. Existenţă distinctă şi independentă
de oricare altă existenţă, care n’are nici unitate materială, nici identitate. — Sinonim cu Existenţa în sine (Numen).
EOTONOMIE. — In Filosofia Kantiană. Impunerea proprie, (constrângerea de sine) a posibilităţii cunoaşterii Universului, ca o lege necesară a raţiunii. (Vezi, Raţiunea Suficientă).
EPAGOGICA Metoda. — In Metodologie. Gândire dela concret la abstract, dela particular la general, dela fapte la legi. — Sinonimă este Metoda Inducţiei Formale A-ristotelice. (Vezi). — Opusă este Metoda Epistematicâ (Vezi).
EPICHEREMA. — In Logică. Formă de exprimare prescurtată a gândirii prin Poliraţionamente (En-timeme legate succesiv între ele). Vezi Entimema.
1.	Fiecare premisă a gândirii este o entimemă ca o concluzie motivată a unui raţionament.
2.	Aristotel îi da înţelesul de formă a argumentării în Dialectică (Vezi), de aceea numea Epicheremă şi Silogismul Dialectic şi Entimema.
EPIFENOMEN. — In Filosojia Cosmologică. înţeles dat conştiinţei de către Teoria Materialismului, care consideră Sufletul ca pe un fenomen derivat din Materie.
EPISTEMATICÂ Metodă. — In Metodologie. Gândirea dela General la particular, dela abstract la concret, dela legi la fapte. — Sinonimă este Deducţia. — Opusă este Metoda Epagogică. — Termenul este întrebuinţat de Aristotel.
Epistemologie
- 83 -
Ergograf
EPISTEMOLOGIE. — înţeles general. Filosofie a tuturor ştiinţelor al cărui obiect este studiul critic al Principiilor şi Ipotezelor dela care porneşte fiecare ştiinţă — al rezultatelor la care ajunge, cu scopul de a determina originea logică, valoarea lor ca adevăr şi raportul dintre ele.
1. Epistemologia nu este sinonimă cu Problema Filosofiei Cunoaşterii (Vezi) şi nici cu Metodologia (Vezi) pentru faptul că analizează critic fiecărei ştiinţe cele patru elemente constitutive; obiectul — metoda — legile — scopul.
EPISILOGISM. — In Logică. Gândire complexă, fiind alcătuită din mai multe silogisme (raţionamente deductive) legate astfel între ele ca fiecare concluzie a silogismului anterior să servească drept premisă majoră silogismului următor şi tot aşa mai departe în toată Deducţia care se face, până la stabilirea concluziei ultime care s’a urmărit în gândire, pentru a se determina subiectul gândit cu înţelesul predicatului iniţial.
ERARHIE. — înţeles general. Organizarea în serie, astfel ca un element al seriei să depindă succesiv de elementele dinaintea lui şi în acelaşi timp să determine la dependenţă pe cele din urma lui, existente în serie.
1.	In Biologie. — Erarhia Speţelor Vieţuitoarelor.
2.	In Metodologie. — Erarhia Ştiinţelor.
3.	In Morală. — Erarhia Datoriilor.
4.	In Politică. — Erarhia Puterilor — Autorităţilor etc.
EREDITATE. — In Psiho-Biologie. Transmiterea însuşirilor organice şi sufleteşti numai dela ascendenţii de un singur grad (părinţii) descendenţilor direct (copiii). Dela părinţi înainte, în sus* transmiterea se numeşte Atavism. (Vezi).
1.	Ereditatea se constată în întreg regnul vital: plante, a-nimale şi om.
2.	Se consideră diferite forme de ereditate; anatomică — fiziologică — psihologică — psihopatologică — fiziopatologică, etc. E-xistă Problema Eredităţii însuşirilor câştigate (nu a celor moştenite), iar Dechambre şi Baldwin afirmă existenţa Eredităţii Sociale cu înţelesul de: perfecţiune intelectuală şi morală a unei generaţii sociale întregi, obţinută prin educaţia generaţiei anterioare.
3.	Cercetării consacraţi ai Eredităţii sunt:	Lamark, Mendel,
Weisman şi Ribot (pentru Ereditatea Psihologică).
4.	Constatările constante asupra Eredităţii au devenit următoarele legi ştiinţifice: a) Legea Prepon-deranţei (unul din părţi are mai mare putere decât celălalt în transmiterea însuşirilor sale urmaşilor), b) Legea Apariţiei Corespunzătoare (apariţia însuşirilor moştenite de copil la aceiaşi vârstă la care au apărut şi la părinţi), c) Legea Virtualităţii (însuşirile moştenite au numai o putere virtuală de a se manifesta— nu au putere actuală).
5.	Ereditatea Sufletească consti-tue unul din cele trei straturi în structura sufletului pe lângă: mediul cosmic — cultural şi experienţa vieţii proprii. (Vezi Suflet).
ERGOGRAF. — in Psiho-Tehnicâ. Aparat cu care se măsoară e-
Eroarea
— 84 —
Erori congenitale
nergia de contracţiune a unui oarecare sistem de muşchiu pân& la epuizarea ei prin oboseală.
1. Oboseala este un factor însemnat în studiul Psihologiei, cu aplicaţiuni în Educaţie.
EROAREA. — înţeles general Cunoştinţa opusă Adevărului — provenită fie din gândirea psihologică (legata şi determinată de Totul Sufletesc al celui care gândeşte), fie din gândire logică (determinată de Principiile şi Legile Raţiunii, pure de orice subiectivism).
1.	Din Gândirea Psihologică isvoresc în primul rând erorile de interpretarea materialului adus de Simţuri ca vibraţii ale existenţei şi anume: Iluziile — Halucinaţiile — Visele şi Nebunia, numite şi cunoştinţe nenormale (patologice). Acestea nu pot fi rectificate în Adevăruri, deoarece cauza lor se află în chiar organizarea simţurilor sau a materiei nervoase, a centrilor nervoşi. Ele se produc chiar şi după ce li s’a constatat şi explicat cauza.
2.	Din Gândirea Logică isvorăsc erori în stabilirea celor trei elemente ale gândirii: Noţiunea, Judecata şi Raţionamentul reduse la Erori de Comparaţie între înţelesurile unui Subiect şi Predicat provenite din cauza nerespectării Principiilor şi Legilor Raţiunii fixate de Logică. Aceste erori sunt numite Paralogisme, ţând se fac fără voe şi Sofisme, când se fac cu bună ştiinţă; însă ele se pot rectifica m Adevăruri, dacă se respectă regulile raţiunii (deosebindu-se şi prin aceasta de erorile gândirii psihologice arătate mai sus).
3.	Erorile provin din toate cele trei însuşiri finale ale sufletului: Intelect — Afect — Voinţă. a) din Intelect: din simţuri
şi din interpretarea datelor lor (Observare — Comparare — Asociere — Abstracte — Generalizare, neconforme regulelor fixate de Logică), b) din Afectivitate: Simpatie, ură şi frică, cu toate aspectele lor. — c) din Voinţă personală, egoistă, slabă, interesată, —» prejudecăţi — obiceiuri — modă — tradiţie (acestea ca voinţă colectivă impusă tiranic voinţei personale). — Şi din cele de mai sus se face dovadă că Intelectul — Afectul — Voinţa sunt inseparabile, ireductibile şi legate de Totul Sufletesc.
4.	Bacon considera erorile fantome sau idoli ai gândirii adevărului, fixându-le cauzele următoare: a) In defecta organizare a speţei umane de a generaliza.
—	b) In defecta organizare a individualităţii organice (Temperament) şi c) In influenţele mediului social: educaţie, limbă, credinţă, obiceiuri, etc., care alcătuesc individualitatea sufletească (Caracterul).
ERORI CONGENITALE. — Noi fixăm Erorile gândirii logice ca provenind din Insuficienţe Congenitale ale gândirii, care o împiedica să fie, să devină şi să ajungă la gândirea ideală, pură de orice subiectivism.
Aceste insuficiente congenitale sunt:
1.	Gândirea este indisolubil legată de individualitatea organică şi sufletească, de corp şi suflet întreg, rezultate din: a) ereditate, b) influenţele mediului cosmic şi cultural şi c) experienţa vieţ i proprii.
2.	Gândirea nu cuprinde dintr’o dată întregul de cunoscut, ci îl fragmentează în părţi şi apoi se străduieşte să-l înţeleagă din înţelesul părţilor, reducând prin a-ceasta multiplicitatea şi varietatea la unitate. Universul deşi este
Efori congenitale
- 85 -
Eroare fundamentală
unul singur, sunt atâtea şi atâtea şi tot mai multe ştiinţe care-i cercetează părţile constitutive. Logica şi Filosof ia îşi iau greaua sarcină să facă unificarea tuturor ştiinţelor într’un Tot Sistematizat.
3.	Gândirea nu poate cantifica decât subiectul, nu şi predicatul în vasta ei operaţie de Comparaţie între înţelesurile acestora. Astfel, gândirea fixează numai cât din subiect (Tot-Parte sau Unul) este sau nu este, predicat. Va trebui să facă gândirea o înlocuire a predicatului prin subiect (Conversia sau Inversiunea), ca să poată ajunge şi la canti-ficarea fostului predicat, devenind acum subiectul.
4.	Gândirea, deşi cantifica numai subiectul, nu poate preciza nici care este acea parte când îl cantifică parţial, fie că-1 a-firmă, fie că-1 neagă.
5.	Gândirea, în raportul de însuşiri concordante fixat între înţelesurile subiectului şi predicatului, nu poate preciza şi care este raportul de Sferă (număr de fenomene cuprins în noţiunile care se compară), deoarece sunt trei raporturi posibile: a) identitate (tot atâtea fenomene în ambele noţiuni concordante), b) ordonare (într’una mai multe decât în cealaltă), a) încrucişare (o parte din numărul de fenomene al uneia, într’o altă parte a fenomenelor din cealaltă). In raportul de însuşiri opuse fixat între înţelesurile noţiunilor comparate se poate fixa şi raportul de sferă, fiind numai imul singur, cel de exclusivitate (nici un fenomen din noţiunea comparată nu se află în aceea cu care s’a comparat).
6.	Concluzie. Erorile gândirii logice sunt naturale, fireşti alcătuirii imperfecte a gândirii u-mane, numai că foarte multe dintre erori se pot rectifica în adevăruri, dacă se desdplinează gândirea cu voinţă tare în luptă
contra cauzelor lor. Adevărul este o cucerire, o izbândă, care se obţine prin cunoaşterea temeinică a regulilor gândirii raţionale puse la dispoziţia oricui de ştiinţa Logicei.
7.	Menţionăm însă şi acele zone indefiniziJbile în organizarea unor suflete, care derivă prin gândire acea Intuiţie Creatoare din A-fectivitate, acel Presentiment şi Inconştient din Intelect şi din Voinţă, acele Instincte, care sunt tot aşa de temeinice călăuze ale gândirii spre adevăr, ca şi Principiile şi Legile formale ale Raţiunii.
EROARE ACCIDENTALĂ Sofism,
—	In Logică. .„Error Accidenta-lis”. — Un accident este o însuşire atribuită în plus sau în minus înţelesurile celor trei termeni ai silogismului (Subiect-Pre-dicat-Mijlocitor), ceea ce face ca să se schimbe înţelesul şi ca atare să intervină în gândire un nou termen, un al patrulea. Astfel fiind, este înfrântă regula silogismului, care cere existenţa numai a trei termeni şi se săvârşeşte o eroare de formă considerată impropriu ca „eroare de fond” cu denumirea de: Sofism material, alături de celelalte trei: Error Fundamentalis-Error Igno-ratio Elenchi-Error Petitio Prin-cii. (Vezi termenii aceştia).
EROARE FUNDAMENTALĂ Sofism. — In Logică. „Error Fun-damentalis”. — Premisa universală care alcătuieşte majora (dela care porneşte gândirea şi pe care se fundează cealaltă premisă şi concluzia derivată) este eronată, deoarece nu respectă regulile de
Ermetism
- 86 —
Estetică
Conţinut şi Sferă în Comparaţia ce gândirea face între înţelesurile fixate de ştiinţă pentru subiectul şi predicatul acelei premise majore.
1.	Conţinutul (înţelesul de calitate, de însuşiri) şi sferă (înţelesul de număr, întindere), alcătuiesc fondul noţiunilor, de aceea Eroarea Fundamentală este considerată Sofism Material, în concepţia că Logica are să se preocupe numai de forma adevărului, nu şi de fondul lui. Pentru noi însă, Logica nu este numai formală, deoarece obiectul ei este să se preocupe şi de înţelesul (fondul) cunoştinţelor fixat de ştiinţă, — nu numai de raporturile ce aceste cunoştinţe au ca forme ale gândirii. Astfel, oricare Eroare este întâiu de fond şi numai după aceea devine de formă. (Vezi Elenchi ignoraţio).
ERMETISM. — Tradiţii ştiinţifice, sau pseudo-ştiinţifice, provenite din scrierile lui Hermes Trisme-gistul şi ale gânditorilor din şcoala sa, numită: Şcoala Ermetică, întrucât aceste tradiţii, erau secrete (ermitice, esoterice Vezi).
ESCATOLOGIE. — In Filosofia Finalistă. Denumire generală dată tuturor teoriilor privitoare la destinul omului, extins şi asupra naturii. (Renouvier ţi Prat).
ESENŢIAL. — Ceea ce este indispensabil pentru o existenţă (Vezi, Propriu). — Opus este Accidentul (Vezi).
ESOTERISM. — Teorie secreta, învăluită în mister, indiferent a-supra cărei probleme, împărtăşită numai elevilor adepţi iniţiaţi pen-
tru a o înţelege. — Opus este Exo-terismul.
1. Esoteric are înţelesul etimologic de interior — înăuntru şi termenul era întrebuinţat în şcolile filosofice din Grecia, în special în şcolile de magie şi de revelaţii divine ale diferitelor Re-ligiuni. — Ed. Schure spune: ,Marile religiuni au o istorie exterioară şi alta interioară. înţeleg prin istorie anterioară (esoterică) acea Ştiinţa adâncă, secretă, o-culată, a marilor iniţiaţi, profeţi sau reformatori, care au creiat, susţinut şi propagat aceste religiuni, cu aspect de mister, fiindcă se petrec în taina tem-pelelor, iar marile drame se desfăşoară în sufletele lor, fără să fie cunoscute ori şi cui divinele lor extaze şi nici încredinţate pergamentelor supremele lor crize
de revelaţie............Esoterismul
Creştin ţâşneşte ca un isvor din Evanghelii şi Parabolele lui Cristos, suflet adânc, incomparabil şi aderat Dumnezeesc”. Leibnitz consideră esoterismul ca o filosofic nepieritoare care face legătura între Ştiinţă şi Religie.
ESTETICA. — Ştiinţa normativă al cărui obiect este Frumosul produs de om, în natură şi artă. Termenul este inventat de Baum-garten.
1.	Estetica Teoretică (Generală) are ca obiect condiţiunile Frumosului în genere, ca emoţie estetică; iar Estetica Practică (Particulară) are ca obiect condiţiunile Frumosului într’o anumită formă de artă, sau operă de artă, luate individual. E«te denumită şi Critică de Artă.
2.	Estetica Transcendentă este termenul întrebuinţat de Kant în Critica Raţiunii Pure pentru studiul cunoştinţelor apriorice ale sensibilităţii: Timpul şi Spaţiul,
Esteziometru
- 87 -
Etnologia
însă în Critica Judecăţii da acestui termen şi înţelesul de judecata de valoare în aprecierea frumosului.
3.	Estetism Filosofic (Filodoxic) are înţelesul pejorativ, dat în ironie, acelor teorii filosofice, care sunt mai mult frumoase decât adevărate.
4.	Estetism Moral, teorii morale care sunt mai mult frumoase decât critice-morale, ca idee a Binelui în origina, natura şi scopul lui.
ESTEZIOMETRU. — In Psiho-Tehnică. Aparat pentru măsurarea sensibilităţii tactile a pielii.
1.	Este bazat pe aparatul: Compasul lui Weber, ale cărui braţe se apropie sau se depărtează, până ce ambele înţepături ale vârfurilor braţelor făcute pe piele nu se mai disting decât ca una singură.
ETERNITATE. — Durată în timp nedefinită; ceea ce revine a avea înţelesul de: ceea ce este în afară de timp.
ETEROGEN. — Genuri diferite, sau calităţi diferite, sau naturi diferite. — Opus este Omogen.
ETERONOMIE. — Vezi, Autonomie.
ETICA. — Ştiinţă normativă al cărui obiect este Binele Teoretic studiat în: natura — origina — o-biectul şi valoarea lui, — aşa cum a fost conceput de gânditori ca răspunsuri la Problemele Morale alcătuite din cele de mai sus.
1.	Binele Teoretic se studiază fie pe epoci, fie cronologic, fie enciclopedic (pe natura Problemelor morale indiferent de timpul când au fost concepute şi de gânditorul care le-au formulat).	!
2.	Astfel Etica — concepută ca istorie a Binelui Teoretic — are alt înţeleşi decât Morala, care este o aplicare! a Binelui, sam a Eticei; deci o artă de a înfăptui binele concretizat în viaţa omului şi a popoarelor.
3.	Etica Politică este termenul întrebuinţat de Diderot pentru instituţiile de cultură.
4.	Telesiologie numeşte Ampère Ştiinţa moravurilor, în înţeles de Etică.
5.	Etologie sau Etografie, alte denumiri ale Eticei.
ETIMOLOGIE. — Speţă a ştiinţei Limbii (Linguistica) al cărui o-biect este:	natura,	origina	şi
transformările în timp ale cuvintelor.
ETIOLOGIE. — Ştiinţa cauzelor unui grup anumit de efecte.
1.	In Biologie. Studiul originii (genezii) organelor şi funcţiunilor lor.
2.	In Medică. Studiul cauzelor diferitelor boli.
3.	In Istorie. Studiul cauzelor diferitelor evenimente din trecutul popoarelor. — Etc.
ETNOGRAFIE. — Ştiinţă socială al cărui obiect este cercetarea Raselor şi Popoarelor, din punct de vedere al aşezărilor lor în spaţiul geografic şi în timp, cu felul lor de viaţă şi instituţiile lor sociale, însă numai descriptiv
—	nu şi explicativ cum face Etnologia.
ETNOLOGIA. — Ştiinţa socială explicativă a fenomenelor descrise de Etnografie. — (Vezi: Antropologia — Paleetnologia — Preistoria — Istoria)*
Biografie	_____________- 88 -______________________________Evidenţă
ETOGRAFIE. — Ştiinţă Socială descriptivă a obiceiurilor popoarelor. — Sinonimă pentru Morală sau pentru Antropologie. (Vezi Etica ).
ETOLOGIE. — Ştiinţă Socială explicativă a obiceiurilor popoarelor descrise de Etografie.
1.	St. Mill a inventat termenul cu înţelesul de: ştiinţă deductivă a legilor caracterului. Este de foarte mare importanţă în Educaţie.
2.	Wundt o numeşte „Filosofie Istorică a Ştiinţei Limbilor şi Mitologiei”. (Vezi şi Etica).
EUDEMONISM. — InFilosofia Moralei. Teorie care identifică Binele — ca obiect al Moralei — cu Fericirea (spre deosebire de Edo-nism, care identifică Binele cu Plăcerea).
1.	Aristotel îi atribuia înţelesul de Judecată de apreciere implicând valoarea moralş, a Fericirii ca virtute teoretică (nu ca apreciere a unui fapt concret).
2.	Kant îi atribuia înţelesul restrâns pentru denumirea teoriilor morale, care au ca scop fericirea numai personală.
EUFORIE. — In Psihologie. Sentiment general de bucurie şi veselie fără cauză externă, sau în disproporţie de exagerare a bucuriei şi veseliei normal cauzată de o anumită împrejurare externă.
1.	Termenul este întrebuinţat şi în Psihologia Patologică, ca un simptom al unor boli sufleteşti: mania, analgia, etc.
EUL.— A. In Psihologie. Faptul de a fi conştient de sufletul personal, propriu, ca fiind deosebit
de restul existenţei (Non-Eul), datorită căruia se gândeşte, se simte şi se voieşte personal. (Vezi Configuraţie şi Individualitate).
B.	In Filosofie. Condillac îi a-tribuie înţelesul de:	„Realitate
permanentă şi invariabilă ca substrat fix al Eu-lui-empiric”.
—	Descartes îl consideră ca Primul Principiu al întregei sale filosofii, fiindcă Eu-1 i-a dat siguranţa de nesdruncinat a lui „Cogito, ergo sum”. — Kant îl numeşte „Eu Transcedental” alcătuit din formele înnăscute ale raţiunii, cu ajutorul cărora se poate cunoaşte. — Flchte îl numeşte „Eu Absolut”, act originar al gândirii cu autonomie absolută faţă de orice altă existenţă. — V. Conta îl numeşte „Conştiinţa de sine”, formată fatal prin evoluţie la fiinţele superioare. — Haşdeu spune: „Eul nu se poate nimici, se conservă prin memorie, deoarece prin aceasta află omul că este unul şi acelaşi într’un lung şir de momente”.
EV. — In Istorie. împărţire a timpului istoric sub aspectul căruia se studiază trecutul universal al popoarelor, sau al unui popor. (Vezi Istoric ev).
EVIDENŢĂ. — In Logică. Calitatea adevărului obţinut, sau garantat, prin întrebuinţarea strictă a re-gulelor gândirii raţionale fixate de Logică.
1.	Termen sinonim este Certitudinea, sau Certitudinea obiectivă, pentru acei care afirmă şi o certitudine „subiectivă”, fundată pe factori sufleteşti personali: interese, înclinaţii, etc.
2.	Evidenţa nu trebuie confundată cu Convingerea. (Vezi: Certitudinea —Convingerea — Credinţa).
Evoluţie	—	89	—	Evolutionism	biologic
EVOLUŢIE. — In Filosof ia Ştiinţei. Fapt constant, devenit lege, al transformărilor succesive ale existenţei universale de desfăşurare şi diferenţiere, întovărăşită de integrare, în virtutea căreia s’a format: sistemul solar, speţele chimice,* speţele plantelor şi animalelor, însuşirile sufleteşti ale o-mului şi instituţiile sociale (economice, juridice, politice şi culturale).
1. Evoluţia nu se confundă cu Progresul, fiindcă acesta nu este necesar şi constant ca evoluţia — şi nici cu Transformismul, care este un Evoluţionism redus la fenomenele vieţii, la Biologie.
EVOLUŢIONISM. - In Filosofia Cosmologică. Teorie generală, cu tot mai vastă aplicaţiune în Ştiinţe, care afirmă Evoluţia în-tregei existenţe. — Să nu se confunde cu Transformismul. Teorii opuse: Finalism, Creaţionism, Mecanism. (Vezi şi lămuririle de sub Finalism şi Transformism).
1.	Evoluţionismul răstoarnă Teoria Creaţionismului, care a-firma că Universul (fizic, organic şi psihic) a rămas neschimbat dela creaţie, înlocuind-o cu afirmaţia: „Totul se schimbă, nimic nu se crează”.
2.	Spencer spune: „Evoluţia este
o	integrare a materiei şi o disociere al ei concomitentă mişcării, datorită cărora materia ţreoe dela omogenitate nedefinită şi incohe-rentă la o eterogenitate finită şi coherentă — iar Disoluţia este o desintegrare şi o absorbire a mişcării concomitentă materiei”.
3.	Fouillei o defineşte^ „Transformarea lentă şi gradată a Universului” şi adaogă Vandervelde: „indiferent de progres sau regres”.
EVOLUŢIONISM. BIOLOGIC. — „Transformarea unei speţe de vieţuitoare într’o altă speţă” (H. Spencer). Varietatea speţelor de vieţuitoare este explicată astfel: Darwin, prin Gemue. (Vezi Dar-vinism).
Lamark, prin Adaptarea prin exerciţiu (Vezi Lam rk'sm).
Weismann, prin Plasma germinativă înseşi.
Vries şi Nissl, prin existenţa în vieaţa a unor „perioade” de proliferare succesive, un fel de vârtej de vieaţă sexuală între feluritele speţe de vieţuitoare. Urmaşii acestor încrucişări, dacă reuşesc să se adapteze la mediu, dau naştere la speţe noi (Teoria Mutaţiei).
Hitzig şi Von Baer, prin Forţele vitale existente în orice celulă embrionară cuprinzând forţele vitale ale tuturor speţelor de vieţuitoare, persistente şi după naştere până la o anumită epocă, când se fixează individualitatea organică. La om aceste forţe vitale durează până la circa şapte ani, după care urmează evoluţia liniştită, fără salturi, ale fazelor: copilăria — pubertatea — adolescenţa — maturitatea şi bătrâneţea. Pe existenţa acestor forţe vitale se fixează legea biologică „Ontogenia repetă Filogenia”, cu înţelesul că individul trece îb perioada embrionară prin aceleaşi faze prin care a trecut şi speţa din care face parte şi tot aşa speţa din gen, până la începutul vieţii. — Alte denumiri: Transformism şi Transmutationism (Vezi).
Evolutionism psihologic	—	90	—__________________ Experienţa
EVOLUŢIONISM PSIHOLOGIC. -Mai anevoie de explicat ca Ev. Biologic. (Vezi Individualitatea Psihică).
EXCITAŢIE. — In Psiho-Fiziolo-gie. Denumire dată oricărei vibraţii a energiei din momentul când a fost prinsă de nervii respectivi ai aparatelor organice de simţ, care au fost prin aceasta, excitaţi> spre a le conduce centrilor nervoşi pentru prelucrare în fenomene sufleteşti: intelectuale, afective şi vo’untare. — Este deci un act fiziologic. Mai poartă denumirea de Stimul.
1. In Psiho-Patologie. Excitaţie nervoasă are înţelesul restrâns de activitate anormală mintală produsă din cauze deosebite: emo-ţiuni puternice, intoxicări, obsesii, etc.
EXCLUSIVE Noţiuni. — In logică. Raportul în care se găsesc noţiunile ale căror înţelesuri de calitate (însuşiri, conţinut) sunt o-puse, iar acelea de cantitate (număr, întindere, sferă) sunt astfel că nici unul din fenomenele cuprinse în noţiunea comparată nu se află în numărul fenomenelor noţiunii cu care s’a comparat.
1. In Logica judecăţilor, când raportul între subiectul şi predicatul gândirii este opus ca însuşiri. Judecata este negativă iar ca număr poate fi de trei feluri:
a)	neg. universală, b) neg. particulară şi c) neg. singulară.
EXEGEZA. — înţeles general. Interpretarea unui text (scriere), în special din punct de vedere filologic (al originii şi transformă-
rilor înţelesurilor cuvintelor) şi doctrinal (al teoriilor explicative asupra acelui jtext ca învăţământ).
1. Termenul se întrebuinţează în special pentru interpretarea Bibliei, însă are aplicaţiune şi în ştiinţa juridică, de ex: Exegeza Codului Penal. (Vezi pentru Exegeza Bibliei şi termenul Cabală).
EXISTENŢA — înţeles general. Cuprinde şi Materia şi Sufletul, fie ca manifestare, fie în sine-Fenomen sau Numen-Substanţă sau Principiu.— Sinonim cu: Univers, Cosmos9 Lume.
1.	Filosof ia Scolastică dădea înţelesuri deosebite Existenţei şi Esenţei: a) existenţa este concepută ca aparţinând esenţei deoarece ea este în actualitate — pe când b) esenţa este în devenire, ca putere de a fi.
EXISTENŢIALE Judecăţi. - In Logică. Altă denumire dată Judecăţilor Afirmative sau Negative, U-niversale, Particulare sau Singulare, în care predicatul afirmă sau neagă, în total, în parte sau singular, existenţa înţelesurilor de calitate şi cantitate subiectului pe care-1 determină.
EXOGAMIA. — In Sociologie. Căsătoria între un bărbat şi o fe-mee care nu aparţin aceluiaşi clan, Trib sau Familie, — ca forme sociale primitive.
EXPERIENŢĂ. — A. înţeles general. Orientarea personală, proprie, în trăirea vieţii.
B.	In Psihologie. Cunoştinţa imediată prin simţuri.
C.	In Logică Metodologică. Me-
Experimentul
- 91 —
Explicare
toda de a produce artificial (după voie) fenomenele, pentru a fi observate»şi explicate în cauzalitatea lor. Acestui înţeles i se atribuie termenul Experiment.
înţelesul B este dat şi termenului sinonim Empiric sau Sen- j sibil.
EXPERIMENTUL. — In Metodo- j logie. Metodă pentru aflarea j cauzelor şi efectelor prin anticiparea lor, aplicabilă numai a-celor fenomene care se pot produce la voia experimentatorului. j Experimentul se bazează pe postu- j latul uniformităţii de succesiune i şi simultaneitate universală prin ' Cauzalitate şi Determinism şi de aceea are ca metode ajutătoare: j Analogia şi Ipoteza. (Vezi: Cauzalitate şi Determinism).
1.	Bacon a fixat Experimentu-
lui trei procedee, pentru aflarea cauzei, formale a fenomenelor denumite Tabelele de:	Prezenţă,	i
Absenţă şi Comparaţie, pe care I St. Mill le-a transformat în patru, j pentru aflarea cauzelor eficiente, ! explicative denumite Metode de: Concordanţă, Diferenţă, Variaţii Concomitente şi Reziduri. (Vezi acestea şi Tabelele).
2.	In toate aceste Tabele sau metode, gândirea întrebuinţează tot vasta ei operaţie: Comparaţia fenomenului cunoscut (dela care porneşte experimentul) cu un alt fenomen necunoscut, presupus cauză sau efect celui dintâi).
3.	Fiecare are o funcţiune specială, astfel: a) Met. concordantei, pornind dela Analogie şi Ipoteză, verifică ipoteza făcută pe baza analogiei de însuşiri între fenomenele comparate, reducând analogiile (concordanţele) numeroase şi variate la unităţi din ce în ce mai esenţiale, mai cuprin-
zătoare, care vor deveni legi prin constanţa lor. — b) Met. Diferenţei— şi ea compară critic ca să verifice definitiv ipotezele de plecare şi analogiile făcute şi obţinute prin met. concordanţei. — c) Met. Variaţiilor Concomitente dovedeşte legătura constantă (ca relaţie cauzală necesară) între fenomene, iar d) Met. Rezidurilor descoperă excepţiile dela lege, neverificate până atunci, pentruca să le înglobeze şi pe ele la lege, încetând prin aceasta a mai fi considerate ca excepţii dela Fundamentul Uniformităţii Universale.
3.	Experimentul este considerat metodul special al ştiinţelor Fi-zico-Chimice, însă tot mai necesar se constată a fi şi pentru celelalte ştiinţe, în deosebi pentru Psihologie.
4.	Experimentul Psihologic are următoarele metode ca speţe: Ancheta — Chestionarul — Testul
—	Psihometria cu aparate tehnice (Psihotehnica) şi Psihanaliza. (Vezi aceşti termeni).
EXPIAŢIE. — In Morală. Suferinţă fizica sau sufletească, impusă propriu sau acceptată, ca urmare a unei greşeli; deoarece este considerata ca o metodă pentru „purificarea către Spiritualitatea i-deală”. (Platon).
EXPLICARE. — A. înţeles general. A face să se înţeleagă ceea ce se crede că nu este înţeles, fiind necunoscut înţelesul, sau nedeterminat precis.
B.	In Psihologie. A dovedi că ceea ce se cere explicat este cuprins implicit în adevăruri deja admise, fie chiar şi numai ipotetic.
C.	In Ştiinţă. A determina legături cauzele între fenomene şi
Explicit
- 92 —
Exteriorizare
fapte, dovedindu-le posibilitatea şi necesitatea fiinţării lor.
D.	In Filosofie.— A nu fi supranatural şi deci ceva posibil ca natural.
EXPLICIT. — Exprimarea vădită, neîndoioasă, pe faţă, a unei cunoştinţe, afect sau voinţă. — O-pus este Implicit (subînţeles, neexprimat).
EXPOZITIVA Metodă. — In Didactica Pedagogică. Metodă de predarea unor cunoştinţe auditoriului fără întrebări şi răspunsuri, cerute acestui auditor, — aşa cum este metoda activă (Socratică, Dialectică). Mai poartă denumirea de Met. Discursivă.
EXTAZ. — In Psihologie. Starea psiho-fiziologică manifestată: fizic, prin imobilitatea aproape completă; fiziologic, prin o scădere a tuturor funcţiunilor de relaţie în special a respiraţiei şi a circulaţiei; iar sufleteşte: prin
o	separare intelectuală de lumea sensibilă, (de cunoaşterea ei prin simţuri şi raţiune) — prin o bucurie şi iubire profundă de a-dorare şi revelaţie — prin detaşarea yoluntară de Eu-1 propriu (ieşirea din tine însuţi) — prin despersonalizarea pentru identificarea cu: Adevărul Suveran, Binele Suveran, Frumosul Suveran, cu Dumnezeu. (Janet şi Boutroux).
EXTENSIV. — însuşirea de întindere, de mărime, atribuită materiei.— Opusul este Intensiv, însuşirea de forţă, putere, intensitate, atribuită sufletului.
1.	Protensiv: însuşirea de mărime în timp.
2.	Cantitate Extensivă: însuşirea de întindere ca durată (Kant).
EXTENSIUNE. — In Logica Noţiunii. Sinonim cu Sferă (Vezi).
EXTERN. — înţeles general. împreună cu Intern, constituesc termenii opuşi contradictorii ai relaţiunii spaţiale intuitive. Sinonimi cu: în afară şi înăuntru.
A.	Itq Filosof ie. Lume Externă — fenomene cunoscute prin simţuri (lume sensibilă), ca obiect al cunoaşterii, numite percepţiuni externe. — Opusă: Lume internă — fenomene sufleteşti proprii cunoscute prin simţul intern (In-trospecţiunea) ca subiect al cunoaşterii, numite percepţiuni interne.
B.	In Psihologie. Lumea externă este Non Eu-1, iar lumea internă este Eu-1.
C.	In Fiziologie. Simţuri externe— sunt acelea ale căror nervi au terminaţiunile în afara corpului pentru a prinde vibraţiile lumei externe — iar simţuri interne, acelea ale căror nervi au terminaţiile înăuntru corpului (în profunzimea ţesuturilor) pentru a prinde vibraţiile inimei, plămânilor, stomacului, etc.
D.	In. Metodologie. Metoda de observare externă, observare cu simţurile. — Opusă met. de obs. internă, observarea de sine însuşi prin Introspecţiune. (auto-obser-vaţie).
E.	In Metafizică. Existenţă externă (de manifestare-Fenomen).
—	Opusă Existenţă internă (în sine-Numen).
EXTERIORIZARE. — In Psihologie şi Logică. Manifestarea în mod concret prin: vorbă, gesturi, mimică, pantomimică şi fapte în
Extrem
- 93 -
Facultate
genere a stărilor sufleteşti de cunoaştere, afecţiune şi voinţă care sunt interne).
EXTREM. — In Logică. Noţiunile ale căror însuşiri (conţinut) sunt opuse contradictoriu (Vezi). Deasemenea în raţionament, subiectul şi predicatul concluziei sunt consideraţi termeni extremi, faţă de termenul mijlocitor.
EXTRINSEC. — In Logică. însuşiri întâmplătoare, accidentale, neînsemnate ale fenomenelor, pentru a constitui înţelesul esenţial de -conţinut (intrinsec) al unei no- • ţiuni. — In Judecăţile de valoare, termenul: Valoarea extrinsecă are înţelesul de valoare dată de o , altă valoare, socotită ca unitate ' de valorizare (valorimetru) — o-pus termenului Valoare intrinsecă (valoare prin ea însăşi, fără! mijlocirea altei valori).
EXTROVERTIT. — In Psihologia Temperamentului şi Caracterului, Jung fixează două tipuri:	1)
Extrovertit, acela cu preocupări psihofiziologice de tot ce este în afară de Eu-1 său propriu (de lumea din afară, externă, Non-Eu) determinat prin acestea la acţiune, la faptă şi vorbă multă,
! indiferent dacă sunt şi de valoare—2) Introvertit, acela cu preocupări psihofiziologice de tot ce este în Eu-1 său propriu, fiind prin aceasta un om de refle-xiune, de meditare, greoiu la faptă şi închis la vorbă, puţin comunicativ şi sociabil.
1. Metoda Experimentului Psihologic, prin Testul Chestionar Jung poate determina cunoaşterea acestor două tipuri caracterologice, după răspunsurile date de cel examinat la cele 50 întrebări câte are testul acesta.
F
FACTICE. — A. înţeles general. Ceea ce este: artificial, construit, fabricat.
B.	In Filosojia .Cunoaşterii. Idei (cunoştinţe) construite de gândire. Termen întrebuinţat de Descartes, împreună cu opusul lui Adventice (Vezi) şi cu un al treilea termen — înnăscute (idei) (Vezi).
FACULTATE. — A. înţeles general. Puterea sau libertatea de a face ceva.
B.	In Filosofia Psihologiei. Teoria Facultăţilor Sufletului, consideră cele trei însuşiri de
orientare (intelectul-afectul şi voinţa) că sunt deosebite una de alta, fiecare fiind o „facultate” (o putere specială de a cunoaşte, de a simţi şi de a vorbi). — Teoria aceasta este cu totul părăsită în Psihologia actuală, care consideră Intelectul, Afectul şi Voinţa ca: inseparabile, ireductibile şi legate de Totul Sufletesc.
C.	In Sociologia Culturală-Edu-cativă are înţelesul de: diviziune a celei mai superioare instituţii de învăţământ public, care este Universitatea. Cele patru facultăţi tradiţionale simt: Teologia-Dreptul-
Fapt
- 94 -
Fatalism
Medicina-Filosofia şi Artele (divizată în Litere şi Ştiinţe).
FAPT. — Ceea ce există şi poate exista ca realitate cunoscută, ca manifestare (fenomen). — Opus este existenţa în sine (numenul).
1. Necesitatea de Fapt este determinată de realitatea concretă a faptelor aşa cum sunt ele cunoscute de ştiinţe — iar Necesitatea de Drept este determinată de Principiile Raţiunii, ca forme ale gândirii fondului dat de fapte — (Vezi Formă şi Fond).
FALACIA. — In Logică. Eroare de gândire, voită sau nu. La origină era sinonim cu Sofism (eroare voită).
FANATISM. — înţeles general însuşirea oricărui fel de credinţă-în special religioasa, de a fi: susţinută, apărată şi propagată altora cu toate puterile, cu sacrificii fizice şi sufleteşti şi dbuar cu violenţă contra celor care se opun, sau n’o primesc.
1.	La origină, termenul este întrebuinţat pentru preoţii divinităţilor diferitelor religii poli-teiste, care în oficiarea cultului erau într’o stare de delir sufletesc, manifestat prin flagelări până la sânge şi auto-răniri violente.
FANTAZIA. — In Psihologie. Combinarea cunoştinţelor aflate în Subconştient, despre fenomene reale, ca să se obţină fenomene ireale, care contrazic legile Cauzalităţii.
î. Prin Fantazie se alcătuiesc Basmele şi Legendele.
2.	Fantasia este o speţă a Imaginaţiei. (Vezi).
FATALISM. — In Filosofia Cosmologică. Teorie care afirmă, că ceea ce se va întâmpla în viitor se va întâmpla inevitabil (fatal). Gândirea şi Voinţa omului nu pot împiedeca desfăşurarea fatală a vieţii, dinainte fixată de o Putere Superioară, fie de natură Divină, fie de natură determi-nistă prin Cauzalitatea Universală. — Totuşi Fatalismul admite
o	Libertate a Voinţei (Vezi).
1.	Fatalismul Teologic afirmă că nimic nu se poate întâmpla fără voia lui Dumnezeu.
2.	Fatalismul Cauzalităţii este sinonim cu Determinismul (Vezi), ca o consecinţă a Necesităţii Cauzele Universale, ale cărei forţe sunt superioare — afirmă Fatalismul Antic —chiar voinţei zeilor deoarece şi aceştia se supun destinului (Fatum).
3.	V. Conta în: Teoria Fatalismului, n’are nimic comun cu Fatalismul Teologic, deoarece nu Dumnezeu este Principiul afirmat, ci Materia: „In lume nu există nimic altceva decât materie, care se mişcă şi se metamorfozează până la infinit în spaţiu şi în timp, ascultând de legile fatale. Sufletul este numai o proprietate a creierului, o metamorfoză a materiei, conform legii Ondulaţiei universale, care ne face să înţelegem, prin fatalitatea ei, armonia perfectă între lumea fizică, intelectuală şi morală”.— Astfel, Fatalismul afirmat de V. Conta este Determinismul Material.
4.	Fatalismul admite o Libertate a voinţei şi prin aceasta nu este identic cu Determinismul ca şi prin faptul că Necesitatea cauzală afirmată de Determinism este existentă în chiar fenomenele Universului (nu în afară de Univers, într’o Puterr Forţă, Destin sau Dumnezeu cum
Fatum
Fericirea
afirmă Fatalismul, care devine prin aceasta teorie metafizică, nu cum este Determinismul).
FATUM. — înţelesul etimologic: Ceea ce este spus; prin analogie: Ceea ce este scris.
1. Kant afirmă că Fatum este
o	Lege a priori, ca o necesitate oarbă, independent de cauze.
FAUNĂ. — Regn animal.— Opus Flora (regn vegetal).
FECHNER-WEBER Legea. — In Psihologia-Fiziologică. Privitoare la raportul dintre Sensaţie şi Excitaţie (vibraţia prinsă de a-paratele de simţ) este: Intensitatea sensaţiei creşte cu logaritmul excitaţiei, sau: ta o creştere a puterii excitaţiei, de valoarea unei progresiuni geometrice (1-2-4-16-etc.) abia corespunde o creştere a puterii sensaţiei de valoarea unei progresiuni aritmetice (1-2-3-4-5 etc.).
FENOMEN. — Existenţa de manifestare a Universului, singura care se poate cunoaşte valabil de către gândirea (Kant) — Opus este Numenul, existenţa în sine a Universului (Vezi).
1. Fenomenele constituesc o-biectul tuturor Ştiinţelor, şi a-cestea se străduiesc să le cunoască tot mai temeinic. formând despre ele Adevăruri; iar Numenul formează obiectul Filoso-fiei, care emite numai Teorii, (Vezi, Adevâr-Teorie).
FENOMENALISM. — In Filosof a Cunoaşterii. Teorie a Obiectului şi Valorii Cunoaşterii, care afirmă că nu se poate cunoaşte decât
existenţa de manifestare a Universului, (fenomenele). — Opuse sunt Teoriile: Idealismul — Realismul — Dogmatismul — Scepticismul. (Vezi termenii).
1. Fenomenalismul în genere nici nu admite, nici nu neagă existenţa în sine (Numenul). — Criticismul Kantian însă afirmă existenţa Numenului, dar neagă posibilitatea de a fi cunoscut prin Raţiune, aşa cum poate fi cunoscut Fenomenul. — (Vezi Pozitivismul lui A. Comte, Evolu-ţionismul lui H. Spencer şi Feno-menismul lui Renouvier).
FENOMENISM. — In Filosofia Cosmologică. Teorie care afirmă existenţa numai a fenomenelor, singura realitate a Universului. (Numenul nefiind decât un nume Vezi Nominalism). Adesea este considerat sinonim cu Fenomenalismul. (Vezi şi lămuririle de sub Realism, de sub’ Scepticism şi de sub Spiritualism).
FENOMENOLOGIE. — Ştiinţă descriptivă a Fenomenelor (manifestărilor Universului), fără a le cerceta legile teoretice explicative, fără a le considera ca dependente de Numen, şi fără a Ie stabili şi valoarea sau legitimitatea.
1. Fenomenologia Spiritului este termenul întrebuinţat de Hegel cu înfelesul de: istorie a fenomenelor sufleteşti succesive, prin care se ajunge dela senzaţie individuala la raţiunea Universală
—	iar Hamilton întrebuinţează a-cest termen ca sinonim cu Psihologia.
FERICIREA. — In Filosofia Moralei. Plăcerea unică, durabilă şi
Fetişism
Figuri silogiste
continuă, alcătuită din o succesiune de plăceri felurite calitativ şi cantitativ, considerata ideal moral de Teoria Eudzmonistă (Vezi).
1. Beatitudinea este superlativul plăcerii, fericirea unică şi constantă, fără variaţiuni de: intensitate, calitate sau cantitate.
—	Pentru Creştinism, beatitudinea celor aleşi a vedea pe Dumnezeu, este numită Extazul mistic. Pentru ! mulţi gânditori, beatitudinea este j Contemplaţia existenţii externe j prin Extaz. (Vezi).	i
FETIŞISM. — In Religie. Formă primitivă de credinţă religioasă, ca speţă a Naturismului care a-dora ca Divinităţi obiecte materiale, fie naturale: os, piatră, arbori, etc., fie artificiale: săgeată, brăţară, cercel, etc. (Vezi Naturismul).
1. Asemenea obiecte se numesc fetişi; se purtau ca talismane, amulete şi Ii se atribuiau puteri magice, întrucât în ele se aflau Divinităţile în care S3 credea.
FIBRA NERVOASĂ. — (Vezi: Celulă, Axil, Neuron-Materia Nervoasă).
FIDEISM. — Termen de origine Teologică, întrebuinţat şi în Fi-losofie cu înţelesul de: denumire dată teoriilor, care admit „adevăruri ale Credinţei”, cărora le atribuie valoarea cel puţin egală, dacă nu superioară, adevărurilor ştiinţifice, raţionale.
FIGURI SILOGISTE. — In Logică. Forme ale raţionamentului deductiv (Silogism), determinate de funcţia de Subiect sau Predicat care se dă Termenului mijlocitor
în comparaţiile ce se fac între el şi Termenul mare într’o premisă şi între el şi Termenul mic în cealaltă premisă. Ele sunt în număr de trei (dacă se inversează termenii în Figura I se capătă şi a patra figură) — fiecare având o funcţiune bine determinată în gândire.
FIGURA I. Termenul mijlocitor are funcţia de S. într’o premisă şi de P. în cealaltă. Astfel: S=M, M=P. Când gândirea de comparaţie între înţelesurile celor trei termeni arată concordanţa însuşirilor, atunci în concluzie se a-firmă subiectului (term. mic) de către predicat (term. mare) însuşiri de ale sale, deoarece se cuprind ca părţi ale t. mijlocitor în care şi subiectul este cuprins.
—	b) Când din comparaţie rezultă opoziţia însuşirilor, atunci în concluzie se neagă subiectului de către predicat însuşiri de ale sale, deoarece ele nu se cuprind nici în t. mijlocitor care-1 conţine pe subiect.
Funcţiunea acestei figuri în gândirea raţională este dublă: 1) de a aplica un adevăr general la un caz particular şi 2) de a îngloBa un adevăr particular în-tr’unul general. Modurile Figurii I-a sunt cele patru forme ale silogismului respectiv determinate de calitatea afirmativă sau negativă şi de cantitatea universală sau particulară a Judecăţilor din premisele alcătuite din cei trei termeni: S, P şi Mijlocitorul cu funcţia lui respectivă (de subiect în prima premisă şi de predicat în a doua).
Modul 1»
Term. Mijlocitor este:
a)	Calitativ = Concordant şi cu S şi cu P.
b)	Cantitativ = Sttpiraordanat lui
S,	subordonat lui P.
Figuri sllogiste
- 97 -
Figuri sllogiste
Exprimarea acestui mod prin propoziţiuni şi grafic:
Jud. A = Toţi S sunt M.
„ A = „ M „ P.
„ A = Deci Toţi S sunt P.
Jud. I = Unii S sunt M.
„ E = Niciun M nu e P.
Jud. O = Deci unii S nu-s P.
Are două exprimări grafice:
1	şi II.
M
Modul ?.
Term. Mijlocitor este:	!
a)	Calitativ = lui S, opus lui P.
b)	Cantitativ = Supraordonat lui
S,	exclusiv lui P.	;
Jud. A = Toţi S sunt M.
„ E = Niciun M nu e P.__________________
,, E = Deci niciun S nu e P.
M
1
Modul 3.
Term. Mijlocitor este:
a)	Calitativ = Concordant cu şi P.
b)	Cantitat v = încrucişat cu identic cu P.
Jud. I = Unii S sunt M.
„A = Toţi M „____________P._________
S,
Jud. I = Deci unii S sunt P.
p=	=M	
	~ -	S
		
Modul 4.
Term. Mijlocitor este:
a)	Calitativ = Concordant cu opus lui P.
b)	Cantitativ = încrucişat cu S, exclusiv lui P.
S,
C ofi cl uz iu ni: a) Predicatul afirmă tot subiectul în Modul 1 şi în parte numai în Modul 3; îl neagă tot în Modul 3 şi numai în parte în Modul 4.
b)	Premisa majoră este necesar Universala (Afirmativă sau Negativă).
c)	Premisa minoră este necesar Afirmativă (Universală sau Particulară).
d)	Calitatea Concluziei (de a fi Afirmativă sau Negativă) o determină premisa majoră.
e)	Cantitatea Concluziei (de a fi Universală sau particulară) o determină premisa minoră.
FIGURA II. Termenul mijlocitor are funcţiunea de Predicat în ambele premise. Funcţiunea a-cestei figuri este de a arăta deosebirile (opoziţia) dintre înţelesurile celor trei termeni: S — P — M, pentru a împiedeca eventuale confuziuni.
Modurile Figurii II sunt de asemenea cele patru forme a'e silogismului respectiv, determinate de calitatea şi cantitatea judecăţilor din premise.
Figuri gilogiste
- 98 -
Figuri silogiste
Modul 1.
Term. Mijlocitor este:
a)	Calitativ = Opus lui S, concordant lui P.
b)	Cantitativ = Exclusiv lui S, i-dentic sau supraordonat lui P.
Jud. E = Nici un S nu e M.
„ A = Toţi P sunt M._____________________
Jud. E = Deci Niciun S nu e P.
Are două exprimări grafice.:
I	şi II.
io
M	
	P
Modul 2.
Term. Mijlocitor este:
a)	Calitativ = Concordant lui S, opus lui P.
b)	Cantitativ = Supraordonat lui
S,	exclusiv lui P.
Jud. A = Toţi S sunt M.
„ E = Nici iui P nu este M.
Jud. E = Deci Nici un S nu este P.
M	
	S
Modul 3.
Term. Mijlocitor este:
a)	Calitativ = Concordant lui S şi lui P.
b)	Cantitativ == încrucişat cu S identic sau supraordonat lui P.
Jud. O = Unii S nu-s M. A = Toţi P sunt M.
Jud. O — Deci Unii S du-s P.
Are două exprimări grafice:
1	şi II.
P=	=M	
		=—_
		
		~
		
ii)
M		
		
	r 1	==
	^ —		
Modul 4.
Term. Mijlocitor este:
a)	Calitativ = Concordant cu opus lui P.
b)	Cantitativ — încrucişat cu exclusiv P.
Jud. I = Unii S sunt M.
„ E = Niciun P nu e M. Jud. O = Deci unii S nu-s P. Are două exprimări grafic?
I	şi II.
S,
S,
i)
M
II)
P			M	
		s	■	
				
Figuri silogiste
- 99 -
Figuri silogiste
C oncluziuni: a) Predicatul neagă tot S în Modul 1 şi 2 şi numai în parte în modul 3 şi 4.
b)	Ambele premise nu pot fi afirmative: Pr. maioră este ne-nesar Universală (Afirmativă sau -Negativă); iar Pr. minoră, necesar Negativă (Universală sau Particulară) când premisa majoră e afirmativă şi necesar afirmativă când pr. majoră e negativă.
c)	Concluzia e necesară negativă şi de aceiaşi calitate (Universală sau Particulară) cu pr. minoră.
FIGURA III. Termenul mijlocitor are funcţiunea de Subiect în ambele premise şi în majoră şi în minoră — astfel ca S şi P concluziei sunt atribute (însuşiri) ale lui M, având calitatea dq concordanţă. Funcţiunea acestei figuri este de a scoate în evidenţă excepţiile dela regulă. De aceea, are două moduri afirmative prin care se contrazice regula şi două moduri negative prin care se întăreşte regula — adică afirmări particulare la negaţiuni generale şi negaţiuni particulare la afirmări generale. Modurile Figurii a III, de asemenea sunt cele patru forme ale silogismului respectiv determinate de calitatea şi cantitatea judecăţilor din premise.
Modul 1. Afirmativ.
Term. Mijlocitor este:
a)	Calitativ — Concordant şi cu S şi cu P.
b)	Cantitativ = Subordonat lui S şi lui P.
Jud. A= Toţi M sunt S.
„ A = Toţi M „ P. ____________________
Jud. I = Deci, unii S sunt P.
F	)	
		S
	M	
		
Modul 2. Afirmativ.
Term. Mijlocitor este:
a)	Calitativ = Concordant şi cu S şi cu P.
b)	Cantitativ = Subordonat lui S şi lui P.
Jud. A = Toţi M sunt S.
„ A = Toţi M „ P.________________________
Jud. I = Deci, unii S sunt P.
	P		
	M		
			
			S
Modul 3. Negativ.
Term. Mijlocitor este:
a)	Calitativ = Concordant lui S, opus lui P.
b)	Cantitativ = Subordonat lui S, exclusiv lui P.
Jud. A = Toţi M sunt S.
„ E = Niciun M nu e P.
Jud. O = Deci, unii S nu-s P.
s
—=			
M	_		P
			
Figuri sllogiste
- 100 -
Filogenia
Modul 4. Negativ.
Tenn. Mijlocitor este:
a)	Calitativ = Concordant şi lui S şi lui P.
b)	Cantitativ = Subordonat lui S, Încrucişat cu P.
Jud. A = Toţi M sunt S.
„ O = Uni Mjiu-s P,____________________
jud. O = Unii M nu-s P.
O a		
S		
1- '	M	
		P
C oncluziuni: a) predicatul afirmă numai în parte subiectul în Mod. 1 şi 2, afirmative şi-l neagă tot numai în parte în Mod. 3 şi 4, negative.
b)	Premisa majoră este nece-cesar Afirmativă Universală în Modurile Afirmative şi Negative
—	fie Universal, fie Particular în Modurile Negative.
c)	Pr. minoră e Afirmativă (Universal sau Particular) în toate Modurile.
d)	Concluzia este Particulară în toate Modurile, urmând în calitate Pr. majoră (afirmativă în modurile afirmative şi negative). Dacă un subiect (M) are două predicate (S şi P), unul într’o judecată şi celălalt în cealaltă, atunci ele nu aparţin unul altuia. Ele sunt cantitativ (ca sferă) încrucişate şi ca atare dau Jud. Particulare Negative sau Afirmative).
Observare. 1. Este eronată afirmarea că toate cele trei Fi-
fri Silogişte se reduc la Figura (din moment ce prin inversiunea lui S cu P se capătă numai această figură) — deoarece fiecare Figură are o anumită funcţiune în gândire, cum s’a arătat, care nu pot fi şi ele inversate ca fond,
aşa cum se pot inversa ca formă judecăţile.
2.	Tot eronată este şi afirmarea
că Termenul Mijlocitor (mediu, cum	i se spune) are	sfera mai
mică decît t. major (predicatul) şi mai mare decât subiectul (t. minor) Afirmarea nu este ade-
| vărată decât pentru Figura I, Mo-i	dul	1. — (Vezi Term.	Mediu).
3.	Modurile figurilor sunt mult
1	mai	numeroase decât	acestea 12
fixate pentru primele	trei figuri.
Ele se pot memora uşor, dacă celor trei judecăţi, care alcătuesc un silogism (două premize şi o concluzie), ale fiecărui Mod, li se atribue câte un nume propriu sau comun, care să cuprindă cele trei vocale respective judecăţilor acestora din cele patru A. E. I. O. cu care se simbolizează Judecăţile după calitatea şi cantitatea lor.
—	Aşa se proceda în Logica Scolastica care a fixat asemenea termeni ca: Barbara pentru Fig. I Mod. 1, deoarece toate cele trei Judecăţi respective sunt Afirmative Universale simbolizate cu litera A şi: Barbari — Baroco — Bo-cardo — Calentes — Camestres — Celantes — Celarent — Cesare — Dabitis — Darapti — Darii — Datisi — Dibatis — Disamis — Fapesmo — Felapton — Ferio — jVerison — Fespamo — Festino şi alţi asemenea termeni.
FILO.... — Iubitor de.... — Se întrebuinţează ca prefix multor termeni (Ex: Filo-sofie).
FILODOXIE. — Iubire de argumentarea unui adevăr — nu de aflarea adevărului, sau înţelepciu-nei, cum este Filosofia. Cuvântul este inventat de Kant cu înţeles pejorativ.
FILOGENIA. — In Filosofia Biologiei. Naşterea vieţuitoarelor speţă din speţă (succesiv), cu-
Filologie
- 101 -
Filosofie
prinzând chiar speţe'e dispărute din care au rămas numai urme (fosile paleontologice). Astfel, Fi-logenia est$ evoluţia sp?ţelor, pe când Ontogenia este a ind vidului dintr’o speţă. — Haeckel a fixat legea: „Ontogenia reproduce fazele Filogeniei”. (Vezi: Evoluţie — Ereditate — Transformista).
FILOLOGIE. — Ştiinţă Socială, j speţă a Linguisticei, al cărui o-biect este: origina, formarea şi transformarea cuvintelor unei limbi, ca şi studiul comparativ al acestor cuvinte:	etimologic,	j
genetic şi istoric. (Vezi Grama- • tica ).
FILOSOFIE. — înţeles etimologic, j Iubirea de înţelepciune. Are ca j obiect de cercetare numai Exis- | tenţa în sine — primele şi ultimele Principii ale tuturor existenţelor — deci Universul întreg, care este unul, cu toată complexitatea existentelor lui. De aceea | şi Filosofia este una singură. A- j supra acestui obiect nu s’au putut | fixa cunoştinţe valabile cât mai j Universal, (adevăruri), ci s’au emis numai ipoteze neverificate (teorii). Adevăruri s’au putut fixa ; numai asupra Existenţei de ma- | nife stare a universului (fenomenele), care sunt variate şi infinit de numeroase, deşi Universul este unul singur. Aceasta fenomeno-Togie a trebuit să fie studiată parte cu parte, fiecare parte al- ; cătuind obiectul ştiinţelor din ce ! în ce mai numeroase; iar filo-sofiei i-a rămas sarcina să gă-
sească explicaţia Existenţii în sine a fenomenelor. Fiecare Ştiinţă are Filosofia sa, cum are şi Arta sa (aplicarea adevărurilor ştiinţelor) — şi reciproc. Astfel înţeleasa, Filosofia este încoronarea tuturor ştiinţelor şi artelor. Diferitele teorii filosofice sunt tot atâtea raporturi cu: ştiinţele, artele şi viaţa, deoarece fiecare teorie construeşte un sistem de gândire, care se acordă cu toate faptele şi fenomenele cunoscute şi cunoştibile ale Universului şi prin aceasta construeşte norme, reguli de viaţă morală. Scopul Filosof iei în fond este chiar a-cesta: de a fixa semnificaţia şi preţul vieţii, determinând omului rolul ced. are de a se spiritualiza şi în acelaşi timp, de a spiritualiza şi Natura în care vie-ţueşte. Filosofia se întemeiază pe necesitatea gândirii de a explica
—	prin cauze raţionale şi naturale — alcătuirea, origina şi scopul Universului, Cunoaşterii şi Vieţii omului — altfel de cât explicarea prin imagini, simboluri şi revelaţii mistice, dată de Religiile tuturor timpurilor.
înţelesurile diferite date filoso-fiei n’au oprit gândirea de totdeauna să-şi pună întrebările asupra a) alcătuirii, originii şi scopului Universului (Probi. Cosmologică); b) alcătuirii, ori-ginei şi valorii Cunoaşterii acestui, univers (Prob!. Cunoaşterii); în acelaşi timp cu c) întrebările a-supra condiţiei umane pentru a-flarea mijloacelor şi scopului în realizarea idealului moral (Probi.
Fliosofie
- 102 -
Filosofie
Morală) — ca şi cu d) întrebările asupra raportului dintre om şi Dumnezeu (Probi. Creaţiunii).— Indiferent dacă gândirea şi-a pus parţial sau integral aceste probleme, rolul Filosofiei a fost totdeauna acela de a cunoaşte explicativ, total şi unitar, universul, analizând critic adevărurile de | plecare ale tuturor ştiinţelor şi j sintetizând într’o concepţie unitară toate adevărurile la care ajung ele. Cu acest înţeles, Fi- ■ losofia este o necesitate a gân- i dirii, structuralizată adânc în ! organizarea psihofizică a omului şi nu cum se crede îndeobşte, J că ar fi alcătuită din creaţiuni j artificiale, numai ale gândirii u-nora, fără legătură cu vieaţa, elaborate din divertisment sau snobism, ca o pierdere inutilă de vreme şi pentru ei, ca şi pentru acei care le cercetează scrierile. Filosof ia trebue privită în înţelesurile termenilor cu care se exprimă teoriile date ca răspunsuri problemelor ei — şi nu numai în exprimarea acestor termeni. Explicate, aceste înţelesuri sunt uşor accesibile înţelegerii oricărei j minţi normale, chiar şi acelora ; care n’au o pregătire iniţială în | terminologia filosofiei. Fiecare şti- i inţă, artă şi profesie, îşi au ter- j menii lor speciali şi necesari, fără | ca prin aceasta valoarea lor să j fie desconsiderată, dacă nu contestată. Recunoaştem însă greutatea înţelegerii unor termeni ai Filosofiei, qum recunoaştem, mai cu deosebire, obscuritatea şi „grandilocvenţa” căutată inten-
ţionat a termenilor din scrierile unor „filosofi de profesie”, fără ca prin aceasta să ne contrazicem afirmarea, că nu Filosof ia este greu de înţeles, ci termenii folosiţi de unii filosofi.
A.	Diferite înţelesuri atribuite Filosofiei:
1.	Cuvântul e de origine greacă, inventat se pare de He-rodot, deoarece se găseşte în dialogul lui Cresus cu Solon, din Istorie când îi spune: „Tu ai vizitat, filozofând, mare parte a
pământului pentru a observa.........”
—	Insă, tradiţia atribue lui Pi-tagora inventarea şi întrebuinţarea primă a termenului de: filosof, ca înlocuitor al termenului: înţelept; deoarece Pitagori-cienii afirmau că „nimeni în a-fară de Zeus nu este înţelept, iar filosof este acela care se stră-dueşte să atingă înţelepciunea” (divinitatea). — Sigur este că, filosofii greci dinaintea lui Socrate erau numiţi: înţelepţi—sofişti — fizicieni, dar nu filosofi.
2.	Socrate, se numea el însuşi filosof, cu înţelesul de: iubitor de înţelepciune în sens moral.
3.	Platon conturează Filosofiei
obiectul de cercetare la: „ceea ce este real şi etern în lucruri, ca existenţă ideală şi absolută” — denumite Idei, derivate din Ideea Supremă a Binelui şi Frumosului Absolut. Astfel, Filosofia este — pe lângă teorie a înţelepciunii şi practică — Artă de a vieţui — armonia gândirii cu viaţa — ştiinţa generală a realităţii ultime — cultură a spiritului. — Filosoful este:	înţelept,	moralizator, le-
gislator şi om politic totdeodată.
4.	Xenocrat împarte Filosofia în trei: Logica — Etica — Fizica; cu acest înţeles rămâne pentru Zenon şi Şcoala Stoică, a cărei preocupare principală era Morala.
5.	Epicur atribue Filosofiei un înţeles practic — acela de „,Artă
Filosofie
- 103 -
Filosofie
de a deveni fericit prin raţiune”.
6.	Filosofii Creştini — Părinţii Bisericii, a căror filosofie este denumită Patristică, încearcă să împace şi să unească Dogmatica Creştină cu Filosofia Greacă de după P'aton, reducând înţelesul j Filosof iei la acela de a demonstra raţional credinţa creştină şi a o întări; deoarece, se afirmă că raţiunea fără Credinţă este in- : capabilă să descopere adevărurile. Astfel, Filosofia devine „slujitoarea Teologiei” (Ancilia Teologie).
7.	Filosofia Scolastică a Evului Mediu are înţeles deosebit de al Patristicei Teologice, deoarece singura ei preocupare era raţiunea, prin ale cărei forme numai, se putea cunoaşte Universul, i Astfel, Filosofia avea înţelesul de: Ştiinţă generală formală a tot ceea ce există — (înţeles menţinut şi în Evul Modern la care adaogăm şi înţelesul de: Alchi- i mie. — (Vezi).
8.	Fr. Bacon precizează înţelesul i
de Ştiinţă generală, în mod deosebit: de preocupare tot despre i Dumnezeu — Natură — Om, însă i în „cauzalitatea primă şi ultimă”, nu în aceea de cauzalitate materială, concretă, lăsată pe seama i Ştiinţei propriu zise.	1
9.	Descartes atribue Filosofiei a-celaşi înţeles de: Ştiinţă gene- ; raia. Arborele este Metafizica filosofia), triunchiul Fizica, iar j ramurile celelalte ştiinţe, reduse la trei principale: Medicina — Me- : canica şi Morala. — Filosofia, ca şi’n înţelesul lui Bacon, cercetează „cauzalitatea primă şi ultimă”.
10.	Condillac şi Hamilton reduc obiectul Filosofiei numai la: „A-naliza Sensaţiilor, considerate Primele Principii ale Cunoaşterii”.
11.	Wolf lărgeşte iarăşi înţelesul la: „Cunoaşterea raţională” a lucrurilor în general, privitor la origina şi natura lor.
12.	Kant lărgeşte şi mai mult ; înţelesul, asupra Problemei Mo- j
rale, deosebind: o Filosofie Teoretică Transcedentală în cunoaşterea existenţii de o Filosofie Practică a conduitei omeneşti — fixând Criticismul şi Imperativele Categorice morale.
După Kant, Filosofia îşi menţine înţelesul de: Ştiinţă generală fundată pe raţiune.
13.	Fichte îi precizează şi rolul de: Metodologie, de verificare, atât a cuprinsului de fond logic cât şi a metodei formale, existente în oricare ştiinţă. — Filosofia devine o „Doctrină a ştiinţei, privitoare la metoda de cunoaştere a Primelor Principii” — însă, prin aceasta se reduce la subiectivismul filosofului cercetător; de aceea,
14.	Schelling şi Hegel îi extinde iarăşi înţelesul şi dincolo de Eul subiectiv, la „Fizica Speculativă” contopindu-i existenţa cu „Raţiunea absolută jtranscedentală”. Astfel, revine la înţelesul de Ştiinţă generală, însă speculativă, având ca obiect: gândirea raţională (Logica), natura Universului (Fizica Speculativă) şi sufletul (Psihologia Eului Transcendental).
15.	Herbart adaugă acestor o-biecte şi Etica şi Estetica, orân-duindu-le însă cu denumirea de: Metafizică, pentru Fizica Speculativă şi Eul Transcendental: deoarece, atribue Filosofiei un caracter realist de .„Critică a conceptelor raţiunii asupra: Gândirii
—	Naturii şi Sufletului”.
16.	Schopenhauer îi precizează şi mai mult caracterul realist de: „Cunoaştere explicativă a existenţei în general, cercetată în conţinutul ei constatat de experienţă: deoarece, Filosofia nu poate cunoaşte nici Origina, nici Scopul Universului, ci numai Existenţa (natura) lui” astfel Filosofia devine o cunoaştere intermediară între Ştiinţă şi Artă.
17.	A. Comte îi pozitivează şi mai mult înţelesul, deoarece consideră Filosofia ca o „Fază în
Filosof ie	— 104 —	Filosof	ie
evoluţia gândirii”, începută cu Faza teologică, trecută apoi în Faza metafizică şi devenită acum Faza pozitivă.
Filosofia rămasă la faza metafizică nu mai prezintă nici un interes, fa|ă de valoarea cunoştinţelor date de faza pozitivă; de aceea, înţelesul real şi de valoare atribuit ei este de: „Sistem general al cunoştinţelor omeneşti, cu rolul de a descoperi relaţiile dintre Ştiinţe şi a le coordona rezultatele şi principiile”.
18.	Spencer îi atribue acelaşi înţeles de: „Cunoaştere total unificată”.
19.	Lotze deosebeşte înţelesul Filosofiei de al Metafizicei astfel: „Filosofia este dependentă de Ştiinţe, deoarece caută o explicare generală şi unitară a Universului servindu-se de rezultatele Ştiinţelor — pe Când Metafizica cercetează cauza internă a fenomenelor Universului şi necesitatea Cauzalităţii lor”.
20.	Wundt de asemenea, îi atribue înţelesul de:	„Sinteză a
Cunoştinţelor date de Ştiinţe”, cu scopul de a fixa o concepţie unitară despre Lume şi Vieaţă, care să satisfacă şi cerinţele raţiunii şi pe cele ale sufletului întreg.
21.	Filosofia Subiectivistă (Psi-
hologistă) preconizată de J. Locke şi reprezentată prin:	Tracy —
Jouffroy — Hamilton — Brentano
—	Bencke — Reid — Stewart — Lipps — JoeL etc., limitează înţelesul Filosofiei la: „Analiza subiectivă a sufletului”, din care face punctul de plecare al Cunoaşterii explicative a Universului.
22.	Filosofia Intuiţionistă — în care se integrează şi Bergson, pentru care Filosofia este Cunoaşterea Absolutului, deosebită de Ştiinţă care-i cunoaşterea Re-lati>âilui — nu mai admite nici unul din înţelesurile date până acum Filosofiei (Iubire de înţe-
lepciune, Ştiinţă a Ştiinţelor, Ansamblu, Sistem, Sinteză, Explicarea raţională, speculativă, reală, experimentală, Analiză a Spiritului, Ştiinţă a Primelor şi Ultimelor Principii, etc.), deoarece îi atribue înţelesul de: Trăire a ceea ce nu cade nici sub cunoaşterea raţiunii, nici a simţurilor şi care este înseşi realitatea ultimă a existenţei cunostibilă numai prin Intuiţia intelectuală şi afectivă, ca iubire a Universului Absolut. (Bergson — Jaspers — Berdiaeff şi precursorul antic. Plotin ).
23.	Filosofia Fenomenistă, reprezentată prin Husserl, are înţelesul de: „Descriere a ceea ce se constată prin Intuiţie despre esenţele existente în domeniul neutru al trăirii”.
24.	Filosofia Existenţială are înţelesul de: Cercetare a originii existenţelor prin Intui{ie.
B.	Concluziune. înţelesurile diferite date Filosofiei n’au oprit şi nu pot opri gândirea să-şi pună întrebări asupra Universului, asupra Omului şi asupra lui Dumnezeu, fixate de Filosofie în problemele:	Cosmologică	—	Cu-
noaşterii— Morală şi a Creaţiunii. (Vezi aceşti termeni). Teoriile filosofice, ca răspunsuri acestor probleme, puse parţial sau integral, au toate rolul de: a cunoaşte explicativ total şi unitar Universul, analizând critic pe-deoparte cunoştinţele de plecare ale tuturor Ştiinţelor şi sintetizând pe de altă parte într’o concepţie unitară toate cunoştinţele la care ajung ele. Deşi Metafizica şi-a menţinut acelaşi o-biect (cunoaşterea Existenţii în sine), totuşi preocuparea de bază a gândirii filosofice a fost şi rămâne Problema Cunoaşterii. Astfel, s’a ajuns să se lege cunoştinţele ştiinţifice de cele filosofice şi religioase, împăcându-se Ştiinţa cu Filosofia şi Religia, fiecare mentinându-şi calea, ca
Finală	-	105	—	Fizic
metod de cunoaştere şi cercetare a aceluiaşi obiect: Universul — O-mul şi Dumnezeu.
FINALĂ Cauză. — In Filosof ia Cunoaşterii. Explicarea unei existenţe prin scopul	ei (Vezi,
Cauză ).
FINALISM. — In Filosofia Cosmologică. Teorie care explică Universul prin Cauze finale. (Vezi, Cauză). Teorii opuse: Evoluţio-nism — Transformism — Determinism — Creaţionism — Mecanism.
1.	Finalismul nu trebue confundat cu Determinismul, deoarece acesta este un principiu universal: „Totul, (orice), are o cauză”; pe când Finalismul este numai o serie de cauze şi efecte, închisă între un punct initial şi altul final (de scop) — astfel că are înţelesul de: Determinism parţial.— (Vezi: Finalitate şi Determinism).
FINALITATE. - In Filosofia Generală. însuşirea de scop. — Serie de cauze şi efecte, între un termen iniţial şi un altul final legaţi între ei, printr’o serie de cauze şi efecte care alcătuiesc termenul intermediar. întreaga dificultate a Finalităţii este fixarea termenului initial (cauza dela care începe seria) — care nu trebue confundat cu termenul final — (efectul ultim, scopul). Facem şi preciziunea că termenul iniţial nu este Cauza primă, ci
o	serie de cauze, astfel că numai relativ este „iniţial”. Aceiaşi pre-ciziune şi pentru termenul final. Deci seria reală a cauzalităţii (bază a Determinismului) este
nedeterminată la ambele capete, fie cauză, fie efect.
1.	In domeniul vieţii sufleteşti
umane, Finalitatea ia numele de: Cauzalitatea Ideii, sau Cunoştinţă;
—	în domeniul vieţii sufleteşti la animale, ia numele de: Instinct; iar la plante, unde nu există decât reacţiuni fizico-chimice, ia numele de: Tropism. Termenul general este de: Orientare, sau Adaptare; iar termenii de: Finalitate Intelectuală sau Afectivă, sau Voluntară, se întrebuinţează după cum termenul final al seriei activităţii sufleteşti (scopul) este:	Intelectul, Afectul, sau
Voinţa.
2.	Finalitatea Externă are ca scop o altă existenţă decât aceea care este mijlocul realizării a-cestui scop. — (Ex: omul şi alimentaţia).
3.	Finalitate Internă are ca scop înseşi existenţa, a e cărei părţi sunt considerate ca mijloace (Ex: organismul animal).
4.	Finalitate Imanentă rezultă din natura şi desfăşurarea existenţii înseşi care prezintă această finalitate. (Ex: Adaptarea fiinţei la mediu).
5.	Finalitatea Transcendentă este realizată prin acţiunea exercitată de o altă existenţă în vederea scopului considerat. (Ex: Selecţiunea artificială).
6.	Finalitatea Morală. (Vezi En-telechie ).
FIŞA PSIHOLOGICĂ. — In Metodologie. Speţă a metodei Observaţiei Externe Psihologice prin care se analizează descriptiv corpul şi sufletul individual, din punct de vedere: ereditar — al influenţelor mediului cosmic şi social— şi al experienţii proprii.
1.	Fişa Psihologică alcă'uită ştiinţific cuprinde mai cu deosebire rezultatele cercetărilor experimen-
Fizic	—	106	—	Flegmatic
tale prin metodele: Testelor, A-paratelor tehnice ale Psihotehni-cei, Anchetelor şi Chestionarelor.
FIZIC. — Sinonim cu Material şi Concret.
Opus este Psihic — Sufletesc — Abstract — Metafizic — Moral — Psihologic — chiar Matematic şi Chimic.
1. Fizicul şi Psihicul — Materia şi Sufletul — alcătuesc cele două elemente ale Universului, fiecare studiate din două puncte de vedere ca realităţi: a) una de manifestare (fenomene fizice şi psihice); b) alta în sine (numene fizice şi psihice).
FIZICA. — Ştiinţă generală a Materiei, studiată în manifestările ei de: Sunet (obiect special pentru şt. Acusticei) — Lumină (Optica) — Forţa şi Mişcarea (Mecanica), — Electricitatea (Electro Dinamica) — întinderea, Presiunea, Greutatea, etc.
1.	Fizica studiază raporturile exterioare ale fenomenelor materiale între ele; spre deosebire de Chimie, care studiază alcătuirea internă, moleculară, a acestor fenomene.
2.	Fizica şi Chimia împreună alcătuesc înţelesul Ştiinţelor Fizice — deosebit de înţelesul Şt. Biologice sau Naturale.
3.	Fizica, în vechime avea înţelesul general de Ştiinţă a Cosmosului, cuprinzând şi materia fără vieaţă (Fizica cu speţele ei) şi materia cu vieaţă (Biologia cu speţele ei: Botanica, pentru plante, Zoologia pentru animale şi Antropologia, pentru oameni); — iar cărţile de Fizică din sec. XVII şi XVIII, cuprindeau şi Fizica corpului omenesc, devenită apoi Fiziologie.
FIZICOTEOLOGIE. — Ştiinţă sau Metodă de argumentarea existenţii lui Dumnezeu prin:	or-
dinea, finalitatea şi unitatea alcătuirii Universului, care nu pot fi însuşiri ale întâmplării.
FIZIOGNOMIE. — O Metodă de observaţie Externă Psihologică, mai mult empirică decât ştiinţifică, care are pretenţiunea să cunoască Sufletul după: trăsăturile feţii, conformitatea obrajilor, nasului, ochilor, gurii, etc.
1. Face parte ca speţă, alături de Metodele: Localizării Cerebrale — Chiromancie — Ampren-tologie — Grafologie — Biografie — Anchetă — Chestionar — (Vezi aceşti termeni) — din Metoda Observaţiei Externă Psihologică.
FIZIOLOGIE. — Speţă a Fizicei (materiei) cu vieaţă — Biologia — al cărui obiect este: fizica corpului omenesc în alcătuirea şi funcţiunile lui.
FLEGMATIC. — In Ps.hologia Temperamentului.— Unul din jtipurile temperamentale a cărui humoare preponderantă în secreţiune este apa şi a cărui iritabilitate este înceată, iar reacţiunea este intensă durabilă.
1.	Hipocrat a fixat patru tipuri temperamentale după pre-ponderanţa uneia din cele patru secreţiuni (humori) existente în corpul omenesc, astfel: 1) Colericul (fierea) — Flegmaticul (apa)
—	Melancolicul (bila neagră) şi Sanguinul (sângele), — tipuri care au servit ca bază pentru împărţirea Temperamentelor după iritabilitate şi reacţiune, făcută de Psihologia Contimporană.
Floră
— 107 -
FormA-fond
FLORĂ. — Regnul vegetal — opus I termenului Faună, care are înţe- j Ies de regn animal.	j
FOBIE. — In Psiho-Patologie. Teamă nejustificată faţă de anumite obiecte sau acţiuni. — Se întrebuinţează şi ca Sufix. (Ex: A-gora-fobie).	j
FONETICA. — A. In Linguistică. j Speţă a Ştiinţei Gramatica, al j cărui obiect este sonorizarea cu- ! vintelor unei limbi în exprimarea lor gramaticală.
B. In Fizică este denumită Acustică şi obiectul ei este Sunetul (vibraţiile sonore, auditive).
FOR INTERIOR. - A. In Morală. Judecată a conştiinţei morale. j
B. Etimologic. Tribunal — auto- j ritate de judecată, interioară su- I fletului.
FORMĂ — FOND. - A. In Geometrie. Figură — conturul unui : corp — independentă de materia ! (fondul) din care este făcut acel i corp.	j
B.	In Logică. Regula după care se gândeşte; iar Fond este înţe- ; leşul ce-1 are ceea ce sq gândeşte.
C.	In Filosofia Cosmosului. A-
ristotel deosebeşte în orice exis- j tenţă o Cauză formală şi o Cauză materială, de fond.	j
D.	In Filosofia Cunoaşterii. j Kant deosebeşte Formele raţiunii şi ale cunoaşterii, care stabilesc ! raporturi de aşa natură între j Fondul cunoaşterii adus de sim- ; ţuri, încât acest material capătă ; sens şi înţelegere prin ajutorul ! celor dintâi două Forme apriorice
ale sensibilităţii: Spaţiul şi Timpul. Celelalte Forme sunt Principiile Raţiunii Pure: Identitatea
—	Contrarietatea — Terţiul Exclus
—	Raţiunea suficientă şi Valorificarea.
E.	In Filosofia Moralei. Forma Moralităţii este alcătuită din legi morale apriorice şi imperativ categorice ca şi din Judecăţi de valoare în aprecierea Fondului conduitei de fapte ale omului.
F.	In Drept. Forma Dreptului este legea juridică în genere şi’n special cele de Procedură — iar Fondul este faptul raportat la lege (speţa conflictului între Părţi).
G.	In Pedagogie. Educaţia Formală este aceea care are ca o-biect regulile pentru formarea sufletului în mod general, în special prin mijlocul studiilor clasice, care dau Cultura Formală — Generală.
1.	Logica Formală are ca o-biect numai Formele gândirii raţionale Judecata — Noţiunea — Raţionamentul, care se formulează conform Principiilor Raţiunii, — fără nici o preocupare de Fondul cunoştinţelor ale căror înţelesuri sunt fixate de Ştiinţă.
2.	In Logica Judecăţilor, Contradicţie Formală între Subiect şi Predicat este atunci când a-mândouă Judecăţile Contradictorii au fost formulate — deosebindu-se astfel de Contradicţia Implicită. când numai o Judecată din cele două este formulată, iar ceală-laltă este subînţeleasă. (Vezi şi Entimema).
3.	Formalul mai are ca termen opus pe Tacit; astfel, când se primeşte o confidenţă, un secret, deşi nu s’a pretins formal a nu
Formalism
- 108 -
Freudism
divulga secretul, totuşi se subînţelege angajamentul luat tacit de a nu-1 divulga.
A.	In Drept, se întrebuinţează
deasemenea termenii de:	Con-
tracte formale şi Contracte tacite.
FORMALISM. — Denumire generală dată teoriilor care afirmă că adevărurile Ştiinţelor, în special Matematice, sunt numai simple forme bazate pe convenţiuni, 1 simboluri sau definiţiuni — fără nici o preocupare de fondul cunoştinţelor sau faptelor.
FORMULĂ. — Exprimare precisă şi scurtă, cuprinzând un adevăr general cc este considerat regulă pentru metoda Deducţiei şi Demonstraţiei, sau în genere pentru Argumentare.
FORŢĂ. — A. înţeles general. Putere, intensitate, vigoare.
B.	In Filosofic. Principii de acţiune. — Kant consideră forţa ca o Existenţă în sine, independentă de orice cauză şi o numeşte „Forţa Fundamentală”.
C.	In Mecanica Raţională (cu , cele două speţe ale ei: Cinematica j şi Dinamica). Forţă, este orice ! cauză capabilă să producă mişcare; iar Forţă Mecanică, este posibilitatea condiţională a unei mişcări determinate.
D.	In Fizică. Forţele nu sunt considerate numai ca posibilităţi» ci drept cauze reale producătoare de efecte mecanice ca agenţi, cum sunt: lumina — căldura — e-lectricitatea, etc.
E.	In Ştiinţele Sufleteşti. Idei
—	Forţe, sunt ideile întovăroşite de sentimente puternice, care de-
termină fapta, voluntară sau involuntară; iar termenul de Forţe Morale, are înţelesul de forţe sufleteşti ale căror efecte, intelectuale, afective şi voluntare, nu pot fi concepute ca mişcări.
FORTIORI A. — înţeles gene al. Ceea ce este necesar. (Ex: Deducerea particularului din general se face în mod necesar).
1 FOTISM. — In Psiho-Patologie.
Boala sufletească de halucinaţie ! limitată la sensaţiile vederii, (lumină). Vezi, Halucinaţie.
FOTOTROPISM. - In Biologi?. Însuşirea unor vegetale de a se orienta prin reacţiuni fizico-chi-mice, care au loc în organizarea lor, sub acţiunea luminii.
Fototropism pozitiv când se îndrepta către lumină şi negativ când se depărtează.
FRENOLOGIE. — Termen inventat de Gali cu scopul de a face o Ştiinţă, speţă a Fizio-Psiholo-giei, al cărui obiect să fie localizările cerebrale (Vezi), iar ca scop, să poată fi o Metodăj pentru cunoaşterea Sufletului din cercetarea conformaţiei craniene. Volumul şi pretuberanţele cutiei craniene — se afirmă că — indică localizările cerebrale ale diferitelor fenomene şi stări sufleteşti.
A. Comte o denumeşte: Fiziologie Frenologică.
FREUDISM. — In Filosofia Psihologiei. Teorie fixată de Freud. care afirmă existenţa în structura de adâncime a sufletului (Inconştient) a tuturor fenomenelor su-
Frica
- 109 -
Fundament
fleteşti gonite (refulate) din | Conştient şi care au posibilitatea, ! prin deosebita intensitate ce o posedă, să determine activitatea fenomenelor din Subconştient şi Conştient, fără ştirea şi voia subiectului.
1. Asemenea refulări pot deveni cauze de diferite boli su- j fleteşti, întrebuinţându-se în îngrijirea lor (Terapeutică), cu mult succes, Metoda Psihanalizei (Vezi).
FRICA. — In Psihologie. Unul din cele trei afecte originare, prime, împreună cu Mânia şi Simpatia, din care se nasc toate celelalte afecte. Din Frică derivă: Teama
—	Spaima — Groaza, etc.
FRUMOSUL. — înţeles general. Realitate aflată şi produsă (creată) şi de Natură şi de Om.
1.	Frumosul produs de Om formează obiectul Ştiinţei numită Estetică, care se strădueşte să-i determine condiţiunile de manifestare, lăsând în preocuparea Filosof iei Esteticei cercetarea Fru- j moşului ca existenţă în s'ne. \
2.	Frumosul ca manifestare este 1 considerat în condiţiunile de: a) Formă (ordinea — proporţia — simetria — ritmul — rima — coloritul — sonoritatea — linia, etc.) şi b) Fond (reprezentare de idei şi sentimente superioare).
3.	Frumosul în sine este conceput de teoriile Filosof iei Estetice în trei feluri: 1) existent exclusiv în Eu, în Suflet. (Teoria Frumosului Subiectiv). 2) existent în Non-Eu, în afară, în re-litatea Naturii. (T. Frumosului Obiectiv, Real, Natural) şi 3) existent şi subiectiv şi obiectiv, j (Teoria Dualismului Estetic). i
4.	Frumosul este şi el o cu- : noaştere. de aceea teoriile asupra i
naturii, originii şi valorii lui sunt în dependenţă de teoriile asupra naturii, originii şi valorii Cunoaşterii date în Problema Filosofici Cunoaşterii.
FULGURAŢIE. — Creaţie (emanaţie) din Dumnezeu a primelor existenţe, numite „monade” de Leibnitz în opera intitulată: Monadologie. (Vezi, Monade).
FUNCŢIUNE. — Activitatea proprie a unui element, ca parte al unui întreg aparat (mecanic, fiziologic, sufletesc sau social) însă în dependenţă de funcţiunile celorlalte elemente ale aparat uIuL
FUNDAMENT. — înţeles general. Bază a gândirii, care justifică o afirmaţie teoretică sau practică
—	prin analogie cu baza arhitectonică a unei construcţiuni. (Se spune: „o afirmare fondată sau
nefondată”)*
B. In Filosofia Logicei. Baza gândirii raţionale, alcătuită din Principiile:	Identitatea	—	Contra-
rietatea — Terţiul Exclus — Raţiunea Suficientă şi Valorificarea
—	considerate Forme ale raţiunii, care derivă toate celelalte forme ale raţiunii, din care se alcătuesc celelalte forme logice de: Judecăţi, Noţiuni şi Raţionamente, prin care se dă înţeles şi v aloare tuturor cunoştinţelor. — Tot bază a gândirii sunt considerate şi cele doua mari Postulate ale Ştiinţei şi anume: Necesitatea Cauzală şi Determinismul. — (Vezi aceşti termeni şi Gândirea. Fundamente).
1.	Se mai întrebuinţează termenii:	Fundamentul Moralei —
Fundam. Metafizicei — Fundam. Inducţiei — Fundam. Gândirii, etc.
GÂNDIREA. — Comparaţia înţelesurilor unui Subiect şi Predicat din care rezultă Judecăţi şi Raţionamente, cu precizarea ca orice Judecată este Concluzia unui Raţionament şi astfel Gândirea se prezintă ca blocuri de raţionamente, ca argumentări globale. Numai prin analiză — prin disocierea acestor blocuri — aflăm i compunerea lor din Judecăţi şi a acestora din Noţiuni, iar mai departe a Noţiunilor din Intuiţii şi a acestora din Sensaţii.
Motive didactice — de înţelege- , rea întregului prin părţile lui • componente — ne silesc să stu- ; diem rând pe rând elementele şi i operaţiile alcătuitoare ale Gân- j dirii, această vastă operaţie intelectuală de Comparaţie.
1.	Gândirea are: ca Fundament (Vezi), principiile raţiunii şi postulatele ştiinţei, ca Operaţiuni, judecăţile şi raţionamentele, iar ca Instrument sau vehicul, are noţiunea.
2.	Sufletul observă şi analizează fiecare fenomen în compunerea lui, disociindu-i însuşirile, ca apoi — cu ajutorul Comparaţiei între cunoştinţele căpătate — să determine, prin abstracţie, fiecărui fenomen însuşirile comune şi deosebite ce are cu celelalte fenomene, ca la urmă să generalizeze — tuturor fenomenelor comparate, asociate într’o clasă sau grup—aceste însuşiri comune, ca înţeles atribuit clasei întregi de fenomene.
3.	Gândirea (Comparaţia) —
fiind o vastă activitate generică
—	slujeşte:	asocierii (Inducţiei),
disocieri (Deducţiei), Abstracţiei şi Generalizării astfel: a) Com-
pară cunoştinţele despre fenomene (Percepţii, Intuiţii, şi Reprezentări ale acestora) privitoare la însuşirile lor (Sensaţii) cu scopul de a forma Cunoştinţe despre întreaga clasă de fenomene asemenea (Noţiuni); — b) Compară înţelesurile noţiunilor între ele, în mod direct — fără mijlocitor — cu scopul de a fixa raporturile de: calitate, cantitate, relaţie şi modalitate între ele (Judecăţi); — şi c) Compară Judecăţile între ele, respectiv tot înţelesurile noţiunilor însă indirect — cu mijlocitor — pentru a ne putea explica fenomenele în derivaţia lor cauzală (Raţionamente).
Cu aceste procedee de Comparaţie, gândirea fixează înţelesuri fenomenelor grupate în clase şi tot aşa mai departe, comparând clasele între ele, ajunge să fixeze ceea ce este esenţial în Univers ca înţeles — reducând multiplicitatea la unitate şi constatând uniformitatea de succesiune şi si-multanitate a fenomenelor — prin aflarea cauzelor şi efectelor lor. (Vezi, Abstracţiunea).
4.	Gândirea face necontenit Comparaţii între înţelesurile noi cucerite de ştiinţă — ca fond al gândirii — derivând prin Inducţie şi Deducţie din Judecăţi vechi (premise), judecăţi noi drept concluzii ale Raţionamentelor Inductive şi Deductive (forme ale gândirii alcătuite pe baza Principiilor raţiunii şi Postulatelor Ştiinţelor). Fondul gândirii (înţelesurile care se atribue existenţelor din Univers), realizat prin formele gândirii, nu este fixat definitiv, ca adevăruri dogmatice imutabile, deoarece progresează şi’n cantitate şi’n calitate. Istoria gândirii înregistrează acest permanent efort al ei: de a stabili cât mai numeroase cunoştinţe despre Univers şi cât mai ade-
Gândirea ideală
- 111 -
Gândirea ştiinţifică
vârâte, ca o dovadă a biruinţii omului, din ce în ce mai aproape de ştiinţa adevărată, care-1 face să se prosterneze în faţa Creaţi-unii. Adevărul este relativ, însă devine din ce în ce mai puţin relativ, pe măsură ce este produs de cât mai curată Gândire Ideală spre care năzueşte omenirea, ca
o	chemare şi o misiune divină
—	îndepărtându-se astfel de Gândirea Reală, care duce mai mult la Eroare decât la Adevăr.
GÂNDIREA IDEALĂ. — In Filosof ia Logicei. Formă a Gândirii, pură de orice subiectivism şi abstractă de orice fond material, legată şi determinată numai de principiile ei: Identitatea — Con-trarietatea — Terţiul Exclus — Raţiunea Suficientă şi Valorificarea. (Vezi aceşti termeni).
O	asemenea gândire nu se poate afla la om, deoarece omul este împiedecat să ajungă la ea de gândirea sa reală, însă se poate servi de ea ca un îndreptar al gândirii reale, ca o călăuză pe drumul gândirii obiective cu valoare universală, ca un valo-rimetru al cunoştinţelor sale, mai mult sau mai puţin subiective, prin natura lor.
GÂNDIREA REALĂ. — In Psihologie. Gândirea individuală, legată şi determinată: de Totul sufletesc al celui care gândeşte, de corpul în care sălăşlueşte, în special de materia nervoasă şi glandele endocrine, de Temperament şi Caracter, de Ereditate şi Mediul cosmic şi social, de Simţuri, de Afecte, de Interese, Prejudecăţi, Tradiţie, Obiceiuri, etc.
Gândirea Reală duce la adevărul relativ şi la Eroare. (Vezi).
GÂNDIREA SOCIALĂ. — în Psihologie. Este gândirea individuală reală când începe operaţia Abstracţiunii, fără de care nu se pot concepe relaţiuni sociale; deoarece, fiecare individ ar avea
o	gândire proprie şi un limbaj propriu al său, colorate de a-fectivitate şi dorinţele lui. (Vezi Abstracţiunea).
1.	Durkheim. „Gândirea este de natură socială”.
2.	R.-Motru. „Abstracţia dă posibilitatea omului să înţeleagă gândirea semenilor lui, comună cu a lui şi a tuturor clin grupul social respectiv, dobândită din comparaţia intuiţiilor şi redată prin cuvinte, semne şi simboluri, ridicându-se astfel dela gândirea sa proprie subiectivă la gândirea socială obiectivă faţă de a lui”.
3.	înţelesurile ce fiecare individ dă existenţelor Universului, după teoria Gândirii Sociale — sunt determinate de societate şi fixate apoi în cuvinte, ca mod de gândire generai şi impersonal. Limbajul este opera colectivă a societăţii şi Dicţionarul fiecărei limbi cuprinde chiar înţelesurile cuvintelor fixate de societate.
GÂNDIREA ŞTIINŢIFICĂ. — In Logică. Calităţile gândirii reale personale (subiective, psihologice, empirice), care vrea să devină gândire ideală (obiectivă, logică, raţională) ducând mai departe spiritualizarea prin Ştiinţă a Omului şi a Naturii.
1. Aceste calităţi sunt:	a)
Respectarea regulilor impuse gândirii de: principiile raţiunii, postulatele şi legile ştiinţei ca şi cele ale metodologiei şi aparatelor
Oemule
Generalizarea
tehnice de cercetare. — b) Considerarea Universului ca o un -tate, căutând ordinea universală de succesiunea şi simultaneitatea fenomenelor cu credinţa că poate să fie aflată. — c) Valorificarea justă a constatărilor aflate cu sinceritate, fără acceptarea necontrolată a adevărurilor şi fără afirmarea ca dogme a adevărurilor constatate. — d) Independenţa în cercetări, eliminând afectivitatea şi interesul personal, dar realizând cercetările cu tărie, perseverenţă şi curaj.
GEMULE. — Existenţe vitale, concepute de Da w n pentru explicarea variaţiei speţelor de vieţuitoare. — (Vezi, Evoluţia Biologică şi Darwinism).
GEN. — A. înţeles general. Grupare ideală a fenomenelor, cu număr nedeterminat, fiecare fenomen având însuşiri comune cu toate fenomenele grupului. — Sinonim este Clasă.
B.	In Gândire. Genul este rezultatul abstracţiunii şi mai poartă denumirile de: Nojiune, Idee sau Concept.
1.	însuşirile comune — fiindcă sunt esenţiale, caracteristice, specifice— poartă numele de Calitate sau Conţinut al Genului sau Clasei, Noţiunii, Ideii sau Conceptului; iar numărul fenomenelor— care au făcut, fac sau vor face parte din gen — poartă numele de Cantitate sau Sferă.
Genurile, ale căror conţinuturi sunt concordante, (însuşiri de la un gen se găsesc şi în celelalte genuri cu care s’a comparat) sunt orânduite mintal după Sferele lor, (numărul fenomenelor cuprinse în gen), fie dela genuri mari la genuri mici, fie invers. Genurile mici sunt speţe ale genurilor mari.
2.	Genul suprem este termenul întrebuinţat în filosofie pentru genul din care derivă toate genurile existente, purtind denumirile : Principiu Prim — Substanţă
—	Unitate — Înţelepciune, etc., după sensul în care se face generalizarea.
3.	In Biologie. Gen este intermediar între Speţă şi Familie (încrângătură).
4.	In Estetica Literară: Gen Liric — Gen Epic — Gen Dramatic şi Gen Didactic, în sistematizarea genurilor literare.
GEN PROXIM. — Genul imediat apropiat genului în care este cuprinsă o speţă, sau un exemplar al genului.
1. Genul Proxim, împreună cu Diferenţa Specifică, alcătuesc elementele Definiţiunii Logice (Vezi).
GENERAL. — Ceea ce aparţine ca înţeles unui gen şi astfel poate fi atribuit tuturor speţelor acelui gen. — Opusul lui este Singular, sau Individual, sau Special.
1. General nu trebue confundat cu Universal, al cărui opus este Particular. Cu termenii: general şi singular se denumesc Noţiunile, iar cu: universal şi particular se denumesc Judecăţile. — (Vezi Judecăţi Universale şi Particulare).
GENERALIZAREA. — Operaţie a Gândirii, prin care se formează cunoştinţe generale din cunoştinţe singulare, atribuind însuşirile a-flate prin Abstracţiune ca fiind comune fenomenelor dintr’un gen, oricărui fenomen care a făcut, face, sau va face parte din acel gen. — (Vezi Abstracţia).
1.	Generalizarea este Operaţia asocierii cunoştinţelor şi se con-
Generaţie	—	113	—	Genetic
diţionează cu Abstracţia (operaţia disocierii).
2. Generalizarea este	logică, numai când nu se introduc în gen fenomene străine, aparţinând altui gen.
3.	Generalizarea dela singular la general se întinde: dela mai puţin general la mai mult general, aela genuri cu sferă mică şi conţinut bogat la genuri cu sferă mare şi conţinut sărac. (Vezi Conţinut şi Sferă).
GENERAŢIE. — A. In Psihologie şi Logică. Definiţia prin Generaţie, este aceea prin care se evidenţiază naşterea fenomenelor sufleteşti şi a elementelor gândirii , logice.
B.	In Sociologia Familiei şi în \
Ştiinţa Juridică, la stabilirea fi- i liaţiunii şi a rudeniei persoanelor | fizice. Grad de naştere succesivă ; din acelaş autor comun. Rudeniei j de sânge directă, din tată în fiu, ■ i se stabilesc gradele prin nu-mărul generaţiilor succesive, fie ! ascendente, fie descendente; iar ! rudeniei indirecte i se stabilesc gradele prin numărul genera- ; ţiunilor ascendente (dela per- j soana căreia i se caută gradul rudeniei la autorul comun ei şi celorlalte persoane cu care se i caută rudenia), adăogat la numă- 1 ral generaţiilor descendente (dela autorul comun la persoanele cu care se caută rudenia).	j
C.	In Psihologia Diferenţială. Totalitatea indivizilor care au cam aceeaşi vârstă. — Durata medie a unei generaţiuni este socotită deobiceiu treizeci de ani.
D.	In Sociologia Filosofică. „Teoria Generaţiunilor”, elabor-
rată de Lorenz, afirmă că activităţile sociale (juridice, politice, economice şi culturale), concretizate în instituţiile lor respective, durează atât cât durează o generaţie, scbimbându-se apoi cu generaţiile succesive.
GENERAŢIE SPONTANĂ. - In Filosof ia Biologică. Teorie care afirmă naşterea în mod spontan a celor mai simple speţe de vieţuitoare din materia organică şi neorganică — considerate identice în alcătuirea lor de bază — care speţe, prin evoluţie, s’au transformat în numeroase alte speţe dispărute şi actuale. — (Vezi E-voluţionism Biologic).
1.	încă din antichitate (Aristo-tel şi Pliniu) s’a afirmat generaţia spontană a vieţuitoarelor din materia neorganică, considerată însă de mulţi ca o „generaţie echivocă”. Pasteur la 1862 a descoperit microbii, fapt care a servit lui Haeckel să elaboreze Teoria Generaţiei Spontane la 1866 — sprijinită în special pe Teoria Transformismului, elaborată de Lamark şi pe Teoria Descendenţii Speciilor, elaborată de Darwin. (Vezi aceşti termeni).
GENERIC. — înţelesul de însuşiri comune ale unui gen, aparţinând tuturor fenomenelor din acel gen.
—	Opusul Genericului este Specific. (Vezi).
GENETIC. — Ceea ce se referă la producerea (naşterea) unei serii de forme succesive, prezentate de
o	existenţă oarecare:	materială
sau sufletească. — (Vezi Geneză).
1.	Logica Genetică. aceea care ce'tetează elementele gândirii
8
Geneza
- 114 -
Geografia
(noţiunile, judecăţile, şi raţionamentele) cum se produc şi se manifestă.
2.	Psihologia Genetică cercetează fenomenele sufleteşti (intelectuale afective şi voluntare) în desfăşurarea producerii lor succesive.
3.	Clasificarea Genetică orân-dueşte cunoştinjele dela cele mai puţin generale la cele mai generale după ordinea producerii lor — sau după cauzele explicative ale producerii lor, când se face o Clasificare genetică explicativă.
4.	Metoda Genetică In Metodologia clasificării ştiinţelor: O-rânduirea ştiinţelor după ordinea naşterii obiectelor lor. In Pedagogie: Tratarea obiectelor de învăţământ şi a cuprinsului lor după ordinea în care natura le-a produs şi după ordinea în care gândirea le-a cercetat şi explicat. Metoda genetică poate fi şi descriptivă şi explicativă
GENEZĂ. — A. Producere sau Devenire — în înţelesul dat de Aristotel.
B.	Creaţiune a tot ce există, ca voinţă a lui Dumnezeu — în înţelesul dat de Biblie ţi Filo-sofia Creştină.
C.	înţeles general. Seria de forme succesive ce prezintă o existenţă oarecare, materială sau psihică, considerate în raportul lor cu împrejurările care le-au dat naştere.
1.	Geneza nu trebue confundată cu Origina; deoarece, geneza ca serie presupune existenţa unui punct de plecare al seriei, care este chiar Origina.
2.	Deasemenea, geneza nu implică şi explicaţia cauzală a formelor succesive ale seriei; de aceea, se deosebeşte Geneza descriptivă de acea explicativă.
GENIU. — A. înţeles antic. „Genius” — divinitate care prezidează naşterea oamenilor.
B. In Psihologie. Cel mai înalt grad de Inteligenţă, (Vezi) capabilă de creaţiuni originale excepţionale, calitativ şi cantitativ, în toate domeniile Culturii. — Talentul este inferior Geniului, deoarece are mai mult valoare de receptivitate decât de originalitate şi manifestarea lui este întrHin singur domeniu al Culturii.
1. Termenul a fost şi este licenţios întrebuinţat în felurite înţelesuri, astfel: Geniul războiului — Geniul afacerilor — Geniul limbii latine, etc., ba chiar se întrebuinţează negativ de valoare, ex: Geniul răului, Geniul minciunii, etc.
GEOCENTRISM. — In Astronomie. Teoria lui Ptolomeu, care afirmă că pământul (Geo) este fixat imobil în centrul Universului — iar toate celelalte astre se învârtesc împrejurul lui.
A fost înlocuită prin Teoria Heliocentrică (Vezi) fixată de Copemic şi Galileu.
GEODEZIA. — In Matematică. A-plicarea la măsurătorile Pământului a calculelor de cantităţi
| determinate (aritmetice) sau nedeterminate (algebrice). Vezi Matematica.
GEOGRAFIA. — Ştiinţă fizică şi socială, al cărui obiect îl formează regiunile suprafeţei Pământului la epoci determinate, cercetate în multiple manifestări:
Geografie cerească
- 115 -
Gnosticism
fizic (relief-ape), atmosferic, climateric, biologic (botanic — zoologic) şi sociologic (economic — juridic — politic — cultural).
GEOGRAFIE CEREASCĂ. — Speţă a Astronomiei, al cărui obiect este determinarea poziţiunilor stelelor fixe.
GEOLOGIE. — Ştiinţă fizică, al cărui obiect este pământul9 cercetate numai în structura scoarţei lui, genetic, în natura, origina şi transformările suferite în timp sub influenţa agenţilor fizico-chi-mici — indiferent dacă şi fiinţele au avut rolul lor în aceste transformări.
GEOMETRIE. — Ştiinţă abstractă şi demonstrativă, speţă a ştiinţelor Matematice, al cărui obiect îl formează: figurile (linia şi punctul), mărimile şi poziţiunile lor în spaţiu. Feluri: Geometrie Plană şi Geometrie în Spaţiu, numită şi Stereometrie, care este o aplicare a Geometriei Plane.
GEOTROPISM. — In Biologie. însuşirea unor organisme vegetale de a se orienta şi desvolta după direcţia gravitaţiei pământului.— (Vezi, Tropism).
1. Getropism pozitiv este des-voltarea în privinţa rădăcinilor pivotate (înfipte ca un ţăruş, în pământ), fasciculate, tuberculate; iar cele cu rădăcini ieşite din pământ (adventate) şi .cu tulpini desvoltate în sus, în sens opus gravitaţiei, au însuşirea de Geo-tropism negat:v.
GLANDE ENDOCRINE. — (Vezi, Endocrine ).
GNOMICĂ. — Exprimarea înţelepciunii antice în reguli de conduită morală (Sentinţe morale) chiar şi’n versuri. (Ex: Poezia Gnomică: Solon — Teogonis, etc).
—	Termenul a fost întrebuinţat la origină ca denumire pentru învăţăturile celor şapte înţelepţi ai Greciei.
GNOSĂ. — Cunoştinţă bazată pe raţiune (ştiinţă). Termenul se găseşte în Noul Testament, întrebuinţat de Sft. Paul, cu înţelesul de calitate a creştinului de a-şi de seama de superioritatea credinţei lui fată de acea a păgânilor.
GNOSEOLOGIE. — Altă denumire dată de Baumgarten Problemei Cunoaşterii (Vezi).
A.	O altă denumire este şi Epistemologie, căreia Baldwin îi atribue înţelesul general de „cercetarea originii, naturii şi limitii cunoaşterii” — deosebind-o de Gnoseologie, care are ca obiect „analiza sistematică a conceptelor întrebuinţate de gândire pentru a interpreta Universul”.
B.	Pentru Lalande, Epistemologia are ca obiect „studiul ştiinţelor considerate ca realităţi, care se: observă, descrie şi analizează”. Deci, un studiu aposterioric al: conceptelor, principiilor şi ipotezelor ştiinţelor, ca o Fiiosofie a Ştiinţelor. — Gneseologia, din contră, are ca obiect „analiza raţională a Cunoaşterii înseşi, studiată aprioric în sensul criticismului Kantian, ca posibilă numai pentru existenţa de manifestare (fenomene) — nu şi pentru existenţa în sine (numen)”.
GNOSTICISM. — Metodă, întrebuinţată de unii Filosofi Creştini
Grafica
- 116 -
Gramatica şi logica
din primele două secole ai Creştinismului, pentru a împăca toate religiunile şi a explica marele taine: Incarnarea — Naşterea — Restignirea — învierea — Sfânta Treime, etc., prin mijlocul raţionalismului Ideilor lui Platon şi Aristotel, ca şi prin cunoştinţe secrete (esoterice), necunoscute decât de iniţiaţi. (Vezi şi Cabală).
GRAFICĂ Metoda. — Metodă demonstrativă Experimentală şi de Observaţie Externă, prin care se arată vizual rezultatele unor cercetări orânduite metodic; de o-biceiu, într un sistem de coordonate dreptunghiulare (abscisă şi ordonată) cu: puncte, linii, curbe, litere sau numere şi figuri.
1.	In Psihologia Experimentală. rezultatele cercetărilor făcute a-supra fenomenelor sufleteşti diferite se arată vizual prin grafice speciale, numite: Curba lui Gaus şi Ogiva lui Galton. (Vezi).
GRAFOLOGIE. — Ştiinţă şi metodă, care se vrea ştiinţifică, al cărui obiect este scrisul personal în alcătuirea lui: forma literilor cu liniile şi unghiurile lor, grosimea, poziţia, legătura între litere, spaţiul dintre ele, etc. A-ceste însuşiri ale scrisului sunt caracterologice pentru o persoană şi sunt considerate ca exteriorizări ale Temperamentului şi Caracterului individual.
GRAMATICĂ. — Ştiinţă socială, speţa a Lingvisticei, al cărei o-biect îl formează legătura com-porativă a cuvintelor pentru a formula o vorbire corectă.
Gramatica este forma Limbii —
şi nu trebue confundată cu fondul ei, care este însăşi Vocabularul, vorbirea, cuvintele.
Gramatica cuprinde ca speţe: Fonetica — Morfologia — Sintaxa şi Lexicul (Vocabularul).
1.	Gramatica Comparată. Studiul comparativ al Limbilor — nu al cuvintelor — din punct de vedere gramatical.
2.	Filologia. Studiul comparativ al cuvintelor: etimologic (genetic) şi istoric.
3.	Etimologia. Studiul originii şi transformărilor cuvintelor în timp.
4.	Fonetica. Studiul sunetelor cuvintelor.
5.	Sintaxa şi Ortografia. Studiul alcătuirii gândirii exprimate.
6.	Morfologia. Studiul alcătuirii şi flexiunii cuvintelor.
7.	Gramatica Generală. Studiul regulilor gramaticale în genere, cărora orice Limbă trebue să se supună, deoarece ele sunt însăşi regulele gândirii. — De aci, strânsa legătură între Psiho.ogie, Logică şi Gramatică. (Vezi mai jos).
8.	Toate cele de mai sus şi Lexicul (vocabularul) sunt speţe ale Linguisticei.
GRAMATICA şi LOGICA. — Gramatica este exprimarea, gândirii logice şi psihologice — iar gândirea nu este exprimare.
1.	Limbajul este determinat de nevoile psihologice — sociale ale celui care se exprimă şi ale a-celuia căruia i se adresează — nu numai de regulele gândirii logice.
Logică însă, are între alte scopuri şi pe acela de a cerceta exprimarea verbală a gândirii, ca ea să se facă cât mai corect, cât mai identic cu gândirea raţională — fără ca prin aceasta să se confunde Gramatica, care este exprimare, de natura concretă,
Gramatica şi logica	—	117	—__________________________Graţie
materială, cu Logica care este gândire, de natura abstracta, sufletească.
2.	Logica — nu este Gramatica, iar elementele Logicei: Noţiunile
—	nu sunt cuvenite, Judecăţile — nu sunt propoziţiuni şi Raţionamentele — nu sunt fraze.
3.	Noţiunile sunt înţelesuri ale grupelor de fenomene, pe când Cuvintele exprimă şi un singur fenomen sau o singură însuşire a unui fenomen.
4.	Judecăţile au necesar Subiect şi Predicat, pe când Pro-poziţiunile pot fi fără S. şi P.
5.	Raţionamentele au necesar trei Judecăţi (două premise şi concluzie), pe când exprimarea lor se face în genere numai prin două propoziţiuni (o premisă şi concluzia = Entimema).
6.	O Judecată Condiţională ipotetică dijunctivă — deşi are un singur Subiect şi un singur Predicat între care se urmăreşte a se face legătura înţelesurilor lor
—	se exprimă totuşi prin două propoziţiuni, fiecare cu S şi P s£u.
7.	Judecăţi Categorice se exprimă prin două propoziţiuni Problematice.
8.	Judecăţi Afirmative se exprimă prin prop. Negative şi invers— ca şi prin propoziţiuni cu dublă negaţie.
9.	Jud. Negative se exprimă prin prop. Afirmative cu predicat negativ şi invers.
10.	Subiectele ţi Predicatele Judecăţilor nu corespund celor cile propoziţiunilor.
11.	Verbul de legătură între S şi P. judecăţii (Copula) nu este acelaşi cu cel al propoziţiunii.
12.	Sunt Judecăţi care se exprimă prin propoz. Desvoltate, în care sunt substantive urmate de adjective şi verbe urmate de adverbe — însă, din punct de vedere logic, există tot numai un singur subiect şi predicat şi ca atare o singură judecată. Noţiunile care întovăroşesc S. şi
P. judecăţii servesc numai a preciza, prin determinare, înţelesul acestora.
13.	Verbul ajutător „a fi”, la indicativ „este” — în Judecată,
i	formează şi singur predicatul lo-
|	gic. (Ex: Nevinovăţia invocată
!	este o invenţie). Subiectul (ne-
vinovăţie) este negat cu predicatul (este o invenţie). — Alteori, cu deosebire în limbajul copiilor, judecăţile lor nici nu exprimă pe „este”. (Ex: Cal frumos. Om
l	bun, etc).
14.	Prin aşa numite „verbe impersonale” se exprimă judecăţi logice cu S. şi r. logic. (Ex:
|	Ninge!).
j	15. Sunt Judecăţi care se ex-
j	primă chiar printr’un	sngur
substantiv. (Ex: Hoţii! Foc!), sau numai interjecţii, semne, simboluri, gesturi, etc. — deoarece Ju-|	decata este spiritualitatea	de gân-
I	dire — nu materialitatea	expri-
mării.
1	16. Aşa numitele „propoziţiuni
i	ordinative, imperative” (Ex: Du-te!
!	Vino!), sau „apelative” (Ex: Fe-
reşte-te!) sau „optative” (Ex: Dă-mi!) şi mai cu deosebire a-celea „interogative” (Ex: Ce faci? Unde eşti?), acelea care au ne-!	voe de Subiect pentru predicatul
!	dat, sau viceversa (Ex:	Ce este
|	sufletul?) şi acelea care	cer nu-
j	mai răspunsul monosilabic:	da
!	sau nu — toate aceste feluri de
|	Propoziţiuni nu sunt Judecăţi
deoarece sunt lipsite de ade-|	ziunea gândirii, numită Aserţiune
j	— care este element indispensa-
bil Judecăţii ca şi Subiectul, Predicatul şi Copula. — (Vezi aceşti |	termeni).
GRAŢIE. — A. In Teologie. Favoare acordată de Dumnezeu O-mului, pentru a se ridica pana la spiritualitatea de esenţă divină, până a deveni chiar „fiu al Tatălui Ceresc”, cu toată căderea lui în păcatul originar.
Gustative
- 118 —
Hidrologie
B.	In Drept. Ertare, în totul sau în parte, a unei pedepse. Acest drept îl are numai Şeful Statului ca o prerogativă în Puterea Judecătorească.
C.	In Estetică. însuşiri de forme
şi atitudini ale mişcării corpului omenesc — în special:	ritm şi
proporţii armonioase — ca expre-siuni ale Frumosului. Bergson; „In faţa Graţiei simţim un fel de abandon, ca o condescendenţă”.
GUSTATIVE Sensaţiuni. — In Psi-
hologie. Cunoştinţe de însuşiri de gust: dulce, acru, sărat, ardeiat, piperat, amar, etc., ale fenomenelor.
1.	Aparatul sensorial respectiv este alcătuit din corpuscule de celule nervoase, numite papile, răspândite pe suprafaţa limbii şi’n legătură cu nervii respectivi
—	care vor duce vibraţiile de gust. prinse de papile, la centrii nervoşi — unde se vor transforma în sensaţiuni respective (cunoş-. tinţe de dulce, acru, etc).
2.	Sens. Gustative sunt succesive sau simultane cu Sens. Olfactive. (Vezi).
H
HALUCINAŢIE. — In Psihologie. Cunoştinţă falşă despre obiecte
—	deoarece exteriorizându-se, se constată că nu există nici obiectul nici însuşirile sale considerate existente.
Halucinaţia împreună cu: Iluzia — Visul — Nebunia sunt denumite cunoştinţe anormale (patologice), deoarece este anormală interpretarea vibraţiilor fenomenelor prinse de simţuri şi aduse centrilor nervoşi pentru prelucrare în cunoştinţe.
Cunoaşterea acestor vibraţii este normală, numai când cunoştinţele rezultate corespund naturii şi însuşirilor fenomenelor existente în afara sufletului dela care pornesc vibraţiile.
Cunoştinţele anormale nu pot fi rectificate în normale de către gândirea celui care le are — chiar dacă li s’a constatat şi explicat cauza, deoarece această cauză se află în chiar organizarea simţurilor a materiei nervoase sau a glandelor endocrine.
(Vezi: Iluzie — Vise — Nebunie
—	Eroare).
HELIOCENTRIC. — In Astronomie. Teorie fixată de Copernic şi Ga-lileu, prin care se afirmă că Soarele (Helios) este centrul sistemului planetar — iar Pământul (Gea) nu este decât o planetă (corp desprins din soare), care se învârteşte şi’mprejurul lui însăşi (mişcare de rotaţie) şi’mprejurul soarelui din care s’a desprins (mişcare de revoluţie).
Heliocentrismul răstoarnă Geo-centrismul afirmat de Ptolomeu. (Vezi Geocentric).
HIBRID. — In Biologie. Vieţuitor, animal sau plantă, născut din împreunarea sexuală a indivizilor de speţe diferite*
Hibrizii sunt deobiceiu sterili, neproductivi — spre deosebire de Metişi (născuţii din indivizi de rase diferite).
HIDROLOGIE. — Ştiinţă fizică, al cărei obiect este apa, cu toate
Hilozolsm
-119 -
Hipo
manifestările ei. — O speţă a ei este Apometria (Vezi).
HILOZOISM. — In Filosof ia Cosmologica. Teorie care afirmă, că Universul este alcătuit numai din materie cu vieaţă— fie că materia are vieajă prin ea înseşi, fie că are vieaţă prin faptul că participă la acţiunea unui suflet al Universului.
1.	La începutul Filosofiei Antice se afirma un Materialism neclar — deoarece se concepeau ca având vieaţă primele elemente materiale, la care se reducea tot Universul: apa (Thales), aerul (Anaximene), focul (Heraclit), toate acestea la un loc (Etnpe-docle), atomul (Leucip — Demo-crit — Epicur).
2.	Iar primii Filosofi Creştini afirmau un Spiritualism de asemenea neclar — deoarece era conceput Sufletul ca o materie mai subtilă, ca un suflu care a-nimă corpul omului. (Tertulian).
3.	Chiar Filosofia Materialistă din evul mediu, care-şi întemeiază explicarea Universului pe evoluţie (transformări lente ale materiei), nu admitea nici ea existenţa independentă a sufletului de corp, deoarece consideră sufletul ca o derivaţie (epifenomen ) al materiei nervoase.
4.	Astfel, Hilozoismul este mai mult o Teorie Dualistă Cosmologică— deoarece admite şi existenţa materiei şi a sufletului.
5.	Termenul de Hilozoism este întrebuinţat de Kant; însă prima oară s’a întrebuinţat de Cudworth ca denumire Fizicei, cum fusese concepută de Filosofii Stoici.
HIPER.... — Prefix — pentru compunerea multor termeni în filosofia contimporană şi mai cu deosebire în Psihologia Patologică
—	cu înţelesurile: a) ceea ce este
deasupra normalei (Hiperstezie — Hipermnezie) sau b) ceea ce este dincolo sau în afară de anumită formă păstrând însă aceleaşi însuşiri importante ale acelei forme. (Hiperspaţiu — Hiperorganic — Hipergeometric), sau c) în sens prejorativ, pentru a evidenţia un exces (Hipercritică — Hipertrofia Eului).
HIPERACUZIE. — In Psihopatologie. Hiperstezia văzului— (Vezi Hiper şi Anestezie).
HIPERHEMIE. — In Biologia Patologică. Acumularea unei foarte mari cantităţi de sânge într’un organ. — Opus este Hipohemie.
HIPERESTEZIE. — In Psihologie. Sensibilitatea anormal de mare a unui organ, privitor la intensitatea organelor de simţ în prinderea vibraţiilor.
HIPEROSMIE. — In Psihologie. Hi-perestezia mirosului (Vezi: Hiper şi Anestezie).
HIPERSPAŢIU. — (Vezi: Metageo-metrism şi Parametrie).
HIPERTENSIUNE. — In Biologia Patologică. Circulaţia sângelui şi mişcările inimii anormal de repezi.— Opus Hipotensiune.
HIPNOTISM. — (Vezi: Sugestie şi Somnambulism ).
HIPO.... — Prefix — pentru compunerea multor termeni în Filosofia Contimporană şi mai cu deosebire în Psihologia Patologică — cu înţelesul de ceeace este
Htpocondrie
Idealism
sub normal. — Opus este Hiper. (Vezi).
HIPOCONDRIE. — In Psihopatologie. Boală sufletească manifestată prin depresiune morală şi manii diferite, însă fără delir.
H1POSTAZĂ. — A. Termen întrebuinţat de Plotin şi Filosofii Creştini cu înţelesul de substanţă divină. — „Christos, Fiul lui Dumnezeu este hipostaza Tatălui”.
B.	In Filosof ia Generală. Substanţă ca realitate şi Principiu
I.	— In Logică. Simbol al Judecăţii Afirmative Particulare (Predicatul afirmă numai o parte din Subiect). Ex: Numai o parte din vieţuitoare sunt animale.
IDEAL. — A. înţeles general. Ceea ce este perfect ca satisfacţie intelectuală, afectivă sau morală
—	model şi scop pentru:	gân-
dire, afecţiune şi faptă.
B.	In Filosofia Cunoaşterii. A-
devăr existent în idee — indiferent de realitatea concretă — de natură abstractă deci, concept al gândirii.	^
C.	In Morală. înţeles de En-telehie (vezi). Este perfecţiunea scopului. Când acesta nu se poate realiza în întregime niciodată, a-tunci Ideal are înţelesul de limită de sus a realizării lui.
IDEALISM. — Termen cu întrebuinţare foarte felurită în teoriile care fac din Idee fundamentul lor. Ideea este conce-
prim al oricărei Existenţe.
C.	In înţeles general are sensul prejorativ de Abstracţiune falşă şi totuşi considerată realitate şi adevăr.
HISTOLOGIE. — Speţă a Şfiinţei Fiziologia, al cărui obiect este structura ţesuturilor vii. O altă denumire este Anatomia Microscopică.
HUMANISM. — Sau Umanism. (Vezi, Pragmatism).
pută ca: Suflet — Conştiinţă — Subiectul care gândeşte — Eu — Raţiune — Abstracţiune — Absolut — Noţiune — Conceput, etc.; într’un cuvânt general, Gândire şi aceasta este existenţa din care derivă toate existenţele Universului. Opusă este Teoria Realismului. (Vezi)^
1.	In Problema Cunoaşterii. Idealismul afirmă: gândirea cu toate cunoştinţele ei posibile nu se cunoaşte decât pe sine înseşi.
—	Descartes — Malebranche — Leibnitz afirmă că existenţa realităţilor corespunzătoare cunoştinţelor este garantată fie de Raţiunea Divină, fie de Armonia Prestabilită.
2.	Idealismul este opus Realismului, cu remarca ce facem că Teoria Ideilor (Platon) este considerată realism (nu idealism), deoarece se afirmă că singura realitate este Ideea.
3.	Idealismul Subiectiv afirmă Că înseşi Principiile Raţiunii Pure ale Cunoaşterii, prin care se poate cunoaşte existenţa de manifestare
Idealism
— 121 -
Idee
a Universului (fenomenele) — nu sunt decât „forme” ale sufletului, care nu depind de realitatea fenomenelor cunoscute, întrucât a-cestea nu sunt altceva decât propria noastră gândire. (Kant).
4.	Idealismul Metafizic fixat de Berkeley, numit Solipsism, afirmă că realitatea existenţii U-niversului stă în faptul de a putea fi gândită; deoarece singura realitate ca Substanţă primă ontologică este numai Gândirea.
5.	Idealismul Absolut din Teoriile Postkantiene (Pielite— Schell ng — Hegel) — deşi nu admite o existenţă în sine alături de o existenţă de manifestare —
—	totuşi afirmă deosebirea dintre: ideal şi real — subiect şi obiect
—	eu şi non-eu — absolut şi relativ, însă mai afirmă că aceste contradicţii (Antinomii — vezi) sunt contopite în unitatea aceleaşi substanţe, care este Ab-solutul — gândire deasupra gândirii individuale, ca o gândire supraomenească, care face să existe Universul.
6.	Idealismul Critic nu neagă cu totul realitatea Universului, ci numai o face dependentă de formele de cunoaştere ale gândirii. (Schopenhauer).
7.	Idealismul Istoric-Economic afirmă că cea mai ideală activitate economică (producţia — distribuţia — circulaţia şi consumaţia bunurilor) se realizează prin culturalizarea socială, ca o educaţie integrală a sufletului (Hegel). — Opus este Teoria Determinismului Material Economic. (Karl Marx).
8.	Idealismul Estetic afirmă că scopul artei este să creeze o realitate fictivă care satisface mai mult ideea de frumos cerută de suflet, decât o artă care imită sau copiază realitatea.
9.	In general, Idealismul este teoria care reduce obiectul Cunoaşterii la subiectul cunoaşterii: Universul nu este alt-
ceva decât propria gândire a celui care-1 cunoaşte. (Vezi şi lămuririle de sub Realism şi Spiritualism).
IDEAŢIE. — Funcţiunea naturală a gândirii de a produce Idei şi legături între ele.
IDEE. — A. In Psihologie. Cunoştinţa despre o clasă de fenomene comune, care au aceleaşi însuşiri caracteristice, formată din: a) Observarea fenomenelor din clasă, spre a le cunoaşte însuşirile alcătuitoare;
b)	Comparaţia cunoştinţelor însuşirilor constatate prin Observaţie; c) Abstracţia însuşirilor necomune aflate prin Comparaţie şi d) Generalizarea, atribuirea însuşirilor comune (aflate prin Comparaţie) tuturor fenomenelor din clasă, ca înţeles de calitate (Conţinut), care va fi deci raportat la tot numărul de fenomene cuprins în acea clasă (Sferă).
B.	In Logică. Formă, sau element al Gândirii raţionale, constituind Subiectul sau Predicatul oricărei gândiri din comparaţia cărora rezulta Judecăţi şi Raţionamente făcute conform Formelor Prime ale Raţiunii, numite Principii şi anume: Identitatea — Contrar ietatea — Ter-ţiul Exclus — Raţiunea Suficientă şi Valorificarea. — Ideea se mai numeşte Noţiune sau Concept.
C.	In vorbirea curentă. Idee are înţelesul de Proect urmărit a se realiza. (Ex: Am o idee.); ca şi înţelesul de Opiniune (Ex: Ideea mea este....)*
idee
— 122 —
Identităţii
D.	In Teoriile Filosofice are înţelesuri felurite.
1.	Teoria Idealistă Platoni-ciană atribue Ideilor, (scrise totdeauna cu litera iniţială mare), înţelesul de existenţe spirituale, inteligibile, eterne, perfecte- forme şi modele după care sunt făcute toate existenţele sensibile, cor- \ porale trecătoare şi imperfecte. !
—	De aci, existenţa a două Lumi: Lumea Ideilor şi Lumea Sensibilă, în care Ideile sunt orânduite dela cele mai puţin generale la cât mai generale, care cuprind în alcătuirea lor unitară pe cele subordonate — astfel că Ideea Supremă este plină de înţelesurile tuturor Ideilor pe care le cuprinde— este înseşi Perfecţiunea.
2.	Teoria Empirista a lui Locke I întrebuinţează termenul de Idei sensibile, formate din sensaţii (Percepţii) şi termenul de laei de re flexiune formate prin intervenţia gândirei comparative.
3.	Teoria Criticismului Kantian întrebuinţează termenul de Idei pure, transcendentale, apriorice, înnăscute.
4.	Idei — Fixe, cu înţelesul de
idei care stăruesc să rămână în conştient permanentizându-se şi dând naştere la felurite boli sufleteşti :	manii — obsesii — haluci-
naţii— delir etc.
5.	Idei — Forţe, termen întrebuinţat de Fouillée, cu înţelesul de idei care au influenţă puternică asupra altora, denumite Idei reflecte (umbre), deoarece acestea n’au influenţa, asupra altor idei.
6.	Idei — Imagine, concepute de Democrit ca fiind alcătuite din emanaţiunile de: culoare, sunet şi miros ale corpurilor prinse de simţuri. Această Concepţiune stă la baza Teoriei Emisiunii Luminii, a lui Newton şi azi Ia baza Teoriei Vibraţiilor, valabilă pentru toate însuşirile fenomenelor energiei.
7.	Idei — Reprezentative, cărora
Descartes le dă înţelesul de idei mijlocitoare între spiritul care cunoaşte şi obiectul cunoscut, având şi însuşiri de ale spiritului şi de ale obiectului prin reprezentările lui.
8.	Idei Adventice, Factice, înnăscute, Adecuate (Vezi aceşti termeni).
9.	In general, se poate spune că s’au dat în Filosof ie termenului Idee înţelesurile de: Sen-saţie — Percepţie — Reprezentare
—	Noţiune — Judecată — de Intelect în genere şi de Voinţă, iar Jouffroy afirmă că „Ideile sunt fantome, care nasc în noi ca urmări a Percepţiilor”. (Vezi Idoli).
IDENTITĂŢII Principiul. — In Logică. Unul din cele cinci principii ale raţiunii, care se exprimă astfel: „Ceea ce este, este
—	şi ceea ce nu este, nu este. A = A”. Fără acest principiu nu există posibilitatea de a stabili Adevărul şi de a-1 deosebi de Eroare, deoarece nu există nici o Judecata logică posibilă, nici Raţionament, nici o Gândire logica. — (Vezi Adevăr şi Eroare).
1.	Orice cunoştinţă are un înţeles propriu numai ei, identic cu înseşi cunoştinţă şi fiXat, în măsura în care este posibilă cunoştinţa. Dacă, odată cu progresul calitativ şi cantitativ al cercetărilor în timp, se modifică înţelesul unei cunoştinţe şi se fixează ca atare, atunci acest înţeles trebue întrebuinţat identic în toate actele de comparaţie ale gândirii cu alte asemenea înţelesuri ale altor cunoştinţe.
2.	înţelesul unei cunoştinţe despre ceva este rezultatul gândirii comparative dintre o cunoştinţă şi o altă cunoştinţă, dintre un înţeles şi un alt înţeles.
—	Kant a fixat patru însuşiri ale înţelesului cunoştinţei asupra
Identic
- 123 -
Ideologie
fenomenelor: calitatea — relaţia — | modalitatea şi cantitatea numite Categorii (vezi). Acestea al-cătuesc cele două elemente ale Noţiunii (Ideii sau Conceptului): Conţinutul şi Sfera (vezi), necesar existente ca înţeles al orcărei \ noţiuni, acelaşi şi identic pentru . toji câţi întrebuinţează noţiunea | respectivă. Numai astfel comparaţiile, care se vor stabili direct j şi indirect între noţiunile Subiect şi Predicat ale gândirii, vor fi valabile logic sub denumirea de: Judecăţi şi Raţionamente. Ştiinţa îşi construeşte edificiul său pe Noţiuni, porneşte dela ele şi ajunge la ele; de aceea, înţelesurile de Conţinut şi Sferă ale noţiunilor trebue să fie identice în întrebuinţarea care li se dă.
3.	Princip. Identităţii dirijează gândirea logică dintre înţelesurile cunoştinţelor fixând în special Judecăţi Afirmative (vezi), deoarece împreună cu celelalte Principii ale Raţiunii sunt numai forme ale raţiunii aplicabile oricărui înţeles ca material, ca fond al gândirii. Dacă acest fond se poate schimba în timp, forma raţiunii (alcătuită din principiile: Identitatea — Contrarietatea — Terţiul Exclus — Raţiunea Suficientă şi Valorificarea) nu se poate schimba, deoarece principiile ei sunt: ideale — perfecte — necesare — pure — apriorice — universale şi normative (Vezi a-ceşti termeni).
IDENTIC. — A. însuşirea unei existenţe de a rămâne aceiaşi, oricare modificări l s’ar aduce. (Identitatea Sufletului — Identitatea Existenţei, etc.).
B. Două existenţe sunt identice, când au aceiaşi existenţă în sine ca substanţă, cu toată deosebirea dintre însuşirile lor de manifestare. (Vezi Idealismul Absolut post Kantian: Hegel —
Schelling — Fichte). De aci rezultă, că în existenţa de manifestare între fenomene nu există identitate (conform Princip. Identităţii Vezi).
1. In Matematică. Identitatea este o egalitate, fie că îi sunt exprimaţi termenii (ex: 2+2=4), fie că valoarea lor este neexprimată (ex: n (a+b) = an+bn); mai cu deosebire în ecuaţia algebrică, unde cei doui termeni ai ei nu sunt egali decât pentru o anumită valoare exprimată, care se atribue simbolurilor cantităţilor de valoare.
„IDENTICE” Noţiuni. — A. Nu sunt posibile în gândirea logică, conform Pr. Identităţii (Vezi), care nu îngăduie atribuirea unui înţeles de conţinut şi sferă decât numai unei singure noţiuni.
B. Manualele de Logică consideră „noţiuni identice ca sferă” pe acelea .al căror număr de fenomene cuprins într’o noţiune este identic cu numărul de fenomene existent în cealălaltă; — fapt imposibil logic, deoarece o sferă (ca şi conţinutul respectiv fără de care nu poate exista) nu poate fi atribuită decât numai unei singure noţiuni, conform Pr. Identităţii.
Cuvintele întrebuinţate pentru a exprima un acelaşi înţeles de conţinut şi sferă sunt considerate eronat „noţiuni identice” — când în realitate cuvintele sunt identice, numite gramatical: Sinonime.
IDEOLOGIE. — A. Speţă a Psihologiei, al cărui obiect este: Studiul originii şi legilor formării ideilor.
Ideomotor
- 124 -
Idolatrie
B. Sociologie Ideologică. aoeea care face analiza ideilor din activităţile sociale, nu pe aceea a faptelor materiale. — Termenul se i află întrebuinţat de K. Marx, ca j opus faptelor economice mate- 1 riale, în teoria sa cunoscută sub numele de: Materialismul E-conomic. (Vezi).
IDEOMOTOR. — Termen sinonim cu Idei — Forţe (Vezi).
IDIOPATICĂ. — In Patologie Stare anormală a organelor într’o boală oarecare; stare care prin ea înseşi constitue o boală deosebită de aceea cu care se manifestă împreună.
IDIOSINCRAZIE. — A. înţeles e-timolpgic. Totalitatea însuşirilor sufleteşti care alcătuesc Temperamentul şi Caracterul.
B. In Psiho-Patologie. Repulsie afectivă neplăcută şi chiar dureroasa pentru anumite vibraţii , prinse de simţuri: vizuale, audi.i- : ve, olfactive, etc.; — un fel de Sensaţii iluzionate, neconforme vi- 1 braţiilor. — Idiosincrazia poate fi 1 şi pentru anumite obiecte şi cunoaşterea lor, ca Percepţii iluzionate.
!
IDIOT. — A. Filosof ia Stoică nu- j mea astfel pe acei care nu erau i iubitori de înţelepciune (filosofi). I B. Psihologia, în special aceea Medicală, consideră idioţenia ca pe o boală şi organică şi sufletească: a) Organic, oprirea desvoltării normale a corpului în genere: capul mic (microcefal);
cantitatea şi calitatea materiei nervoase cerebrale în special şi secreţiunile glandelor endocrine reduse; apoi, diferite infirmităţi: vizuale (cecitate — strabism, etc), auditive (surditate), bâlbâială, guşă, paralizie (hemiplegie), etc.
—	b) Sufleteşte9 în special ca însuşiri intelectuale: lipsit de a-tenţie şi de înţelegerea fenomenelor, chiar acelora materiale ce li se prezintă simţurilor, — ceea ce face pe jSinet şi Simon să asemene pe idioţi cu animalele, cu intelectualitatea copilului de
2	ani. Ei nu pot comunica cu oamenii normali. Ca afectivitate sunt ataşabili, recunoscători, miloşi, deci emotivi; iar ca voinţă sunt sedentari, fără reacţiune şi timizi.
IDIOTISME. — In Linguistică. însuşirea cuvintelor care n’au nici
o	explicaţie valabilă pentru a fi admise în Limba în care au a-părut.
IDIOTISM MORAL. — In Psihologie. Absenţa totală (Atrofie) a sentimentelor a’truiste, considerate ca necesar existente în sufletele normale. Şi, fiindcă termenul Moral este uneori luat şi cu înţelesul de Social-sufleteşte în genere, idiotismul moral are şi înţelesul de Atrofie a sentimentelor sociale — culturale: estetice, religioase, morale, ştiinţifice şi naţionale. — Ribot denumeşte această stare: Cecitate morală.
IDOLATRIE. — In Religie Formă primitivă de credinţă religioasă — ca
Idoli
- 125 -
Ignorabimus
speţă a Naturismului — care adoră ca Divinităţi existenţe concrete naturale, lucruri sau fiinţe. (Vezi Naturism).
1. Idolul este adesea o figură sau corp, de om sau de animal, făcut din pământ, lemn, os sau piatră. Numărul idolilor este mai mic decât al astrelor, lucrurilor şi fiinţelor din Univers; de aceea, în evoluţia formelor religioase, ; Idolatria constitue o fază mai 1 restrânsă a numărului Divinită-ilor decât Animismul şi Astro- ; atria, — iar după ea vor urma fazele: Politeismul — Triteismul
—	Duoteismul — Monoteismul.
IDOLI. — In Psihologia Gândirii. Umbre sau Fantome ale gândirii care duc la Eroare (vezi), împiedecând aflarea adevărului. — Denumirea este dată de Bacon, fixând şi patru feluri de erori-idoli: Idola Pori—Idola Specus
—	Idola Theatri — Idola Ttibus (Vezi).
IDOLA FORI. — In Psihologia Gândirii. Eroare provenită din ■ limbajul vulgar al pieţii (fori) adoptat mai cu uşurinţă decât limbajul cu înţeles logic, ştiinţi- : fie. (Bacon).
IDOLA SPECUS. — In Psihologia \ Gândirii. Eroare provenită din cavernele (specus) sufletului individual, structuralizată ca efect al: temperamentului, prejudecăţilor, tradiţiei, obiceiurilor, mediului, educaţiei, etc., care sunt contrare gândirii raţionale. (Bacon).
IDOLA THEATRI. — In Psihologia j Gândirii. Eroare provenită din diversitatea teoriilor filosofice ;
grăbite ca piesele de teatru, deoarece asemenea cunoştinţe ^filosofice” sunt fictive, deşi se fac eforturi ca ele să fie crezute a-devărate.
Bacon nu cuprinde în acest fel de eroare Teoriile filosofice documentate, cu metode raţionale, pe bază de fapte şi realităţi.
IDOLA TRIBUS. — In Psihologia Gândirii. Eroare înnăscută, provenită din chiar natura sufletului omenesc (congenitală), deoarec e:
a)	Sufletul, prin gândirea subiectivă ce are, amestecă natura sa proprie cu natura fenomenelor din afară de el, pe care le alterează deformându-le; b) presupune în Univers mai multă ordine şi simetrie decât poate constata; c) admite că fenomenele au legi generale şi fixe, în producerea lor şi de aceea nu mai dă atenţie fenomenelor care înlătură valabilitatea generală a acestor legi. De aci isvo-răsc superstiţiile pentru cei care înlătură orice valabilitate cercetărilor fenomenelor; d) admite cu uşurinţă ceea ce îl impresionează numai, depărtându-se astfel de gândirea ştiinţifică; e) caută mai mult „absolutul”, re-definitul, etc. în loc să caute realul fenomenelor legate între ele prin cauzalitate definită.
„IGNORABIMUS“. — Aforism filosofic, exprimat plastic de Dubois-Reymondy prin care fixează întreaga sa teorie asupra Problemei Cunoaşterii Naturii, afirmând că .,nu vom putea cunoaşte” — că
Ignoratio elenchl
- 126 -
Imanent
vom ignora totdeauna natura Materiei şi a Forţei, ca şi raportul lor cu Gândirea.
IGNORATIO ELENCHI. — (Vezi, Elenchi ignoratio).
ILUMINAT. — A. Acela care primeşte — sau crede că primeşte — inspiraţii directe dela Divinitate în activitatea sa.
B. In înţeles pejorativ. Acela care-şi imaginează numai asemenea „inspiraţii divine”.
ILUMINISM. — Teorie care afirmă existenţa inspiraţiilor directe dela Divinitate, indiferent natura lor: intelectuală, raţională afectivă, religioasă, etc. (Swedenborg — Mar-tinez — Pasqualis). — Vezi şi In-tuiţinism — Misticism.
ILUZIE. — In Psihologia Gândirii. Eroare. Cunoştinţa anormală despre fenomene, deoarece li se atribue însuşiri care nu le au, prin greşita interpretare a vibraţiilor lor prinse de simţuri şi duse la centrii nervoşi pentru prelucrare şi interpretare.
1.	Cauza Iluziei este aflată în organizarea şi funcţionarea defectă a: simţurilor, materiei nervoase sau a glande’or endocrine; de aceea, asemenea erori nu se pot îndrepta în cunoştinţe valabile, chiar dacă li se ştie cauza, deosebindu-se astfel de erorile gândirii logice. — (Vezi Eroare şi Halucinaţie).
IMAGINE. — In Psihologie. Reproducerea fidelă pe cât este posibil, fie a unei singure însuşiri, fie a tuturor însuşirilor unui fenomen, când acesta nu mai este
în contact cu simţurile spre a-i prinde vibraţiile, ca să le transmită apoi centrilor nervoşi pentru prelucrarea în Sensaţii şi Percepţii.
1.	Imagina este o stare secundară de cunoştinţă izolată a unor fenomene, care a fost primară în Conştient, a trecut în Subconştient la păstrare şi a fost adusă de acolo (reprodusă) din nou în Conştient, fără să mai fie prezente simţurilor vibraţiile fenomenului, care a ocazionat-o la formarea ei, ca stare primară.
2.	Să nu se confunde Imagina cu Reprezentarea, care este reproducerea înţelesului unui fenomen, a însuşirilor lui comune cu ale altor fenomene, cu care se găseşte grupat într’o clasă sau gen.
3.	De asemenea, să nu se confunde nici cu Imaginaţia, care este reproducerea cunoştinţelor în combinări noi unele cu altele, fără ca rezultatele acestor combinări să contrazică legile naturii; fiindcă în acest caz, combinările se numesc Fantazie.
IMAGINAŢIE. — Imaginaţia Re-prezentativă este termenul pentru Imag ne şi Reprezentare; iar Imaginaţie Creatoare este Imaginaţia propriu zisă şi Fantazia, cărora se datoresc toate descoperirile şi invenţiunile de totdeauna ale civilizaţiei şi culturii. (Vezi Imagine).
Feluri. Imaginaţie:	Practică —
Teoretică — Artistică — Literară
—	Muzicală, etc. — Ştiinţifică. (Vezi: Civilizaţie — Cultură).
IMANENT. — Ceea ce se cuprinde în chiar existenţa căreia i se atribue — nerezultând din nici o altă acţiune exterioară acelei
I materialism
- 127 —
Imediat
existente. Opus este Transcen-dent şi Transitiv.
1.	In Filosofia Creaţiunii Universului. Teoria Panteistă afirmă că Dumnezeu — creator al existenţii — este imanent creaţiunii sale, confundându-se cu ea, fiind pretutindeni Dumnezeu (pan-the-os); iar Teoria Deistă afirmă că Dumnezeu — desi creator al existenţii (Demiurg) — este însă transcendent, dincolo, în afară, necuprins în existenţă pe care a creat-o, fixându-i ordinea şi legile de manifestare.
2.	In Filosofia Cosmologică Teoria Dinamică-Energetică afirmă că forţa este imanentă existenţii cu care se confundă: — iar Teoria Mecanistă afirmă că forţa este transitivă, trecătoare dela o existenţă la alta.
3.	In Filosofia Cunoaşterii. Teoria Criticismului afirmă că sunt imanente Principiile Raţiunii Pure, iar întrebuinţarea acestor Principii în cunoaşterea Universului se face prin Dialectica Transcendentală (Kant).
4.	Justiţie Imanentă — Sancţiune Imanentă, — sunt acelea care rezultă din cursul natural al lucrurilor, fără intervenţia artificială a nimănuia.
IMATERIALISM. — In Filosofia Cosmologică. Teorie care afirmă Spiritul ca singura realitate a Universului, iar Materia nu are existenţă reală decât ca Percepţie a Spiritului şi această percepţie are drept cauză directă Voinţa lui Dumnezeu. — Termenul este inventat de Berkeley, iar teoria ce a afirmat este opusă contradictoriu, ca o antitiză, teoriei Materialismului (Vezi).
IMBECILITATEA. — In Psihologia Patologică. Boală şi organică
şi sufletească, a) Organic: des-voltarea înceată, anormală, a corpului în genere, în special a cantităţii şi calităţii materiei nervoase cerebrale şi a secreţiunilor glandelor endocrine, capul mic (microcefal) şi alte diferite infirmităţi: paralizie, guşă, bâlbâială, strabism, surditate, etc. 1>) Psihic de asemenea, desvoltări încete calitative, însă cu vădite însuşiri rele sub aspectul moral. Inteligenţa în desvoltarea ei înceată este corespunzătoare vârstei dela 2 la 6 ani, după cercetările întreprinse de Binet şi Simon. Atenţia nestabilă, Asociaţii repezi, Imaginaţie fantazistă, înţelegerea cu oamenii normali numai prin vorbire, deoarece imbecilii nu gândesc prin abstracţie ca să poată face posibilă şi comunicare prin scris.
Ca Afectivitate sunt: insensibili la durere, fără sentimente sociale, răsbunători şi răi; iar ca Moralitate sunt: mincinoşi, încăpăţânaţi, leneşi, urăsc munca, cer numai drepturi, gata pentru orice infracţiune disciplinară sau penală, din care cauză sunt socotiţi antisociali (Sollier) şi criminali înnăscuţi (Lombroso).
Imbecilitatea nu trebue confundată cu Idioţenia (Vezi).
IMEDIAT. — înţeles general Fără mijlocire, nemijlocit. — Opus este Mediat, cu mijlocitor, intermediar.
A.	Fără intermediar, între Subiectul cunoscător şi Obiectul cunoscut (Gândire imediată),^ ca şi între două obiecte ale gândirii între care se face legătura de
Imoral	________— 128 —
Judecaţi,— un obiect al gândirii cu funcţiunea de Subiect şi celalalt cu aceea de Predicat.
B.	Cu intermediar, între Subiect şi Predicat, rezultă Raţionamentul, care este astfel o Gândire mediată.
1.	Conştiinţa este imediată — iar Percepţia este mediată, deoarece ! se formează prin mijlocirea Sen-saţiilor, care la rându-le sunt şi ele mediate fiind provenite prin mijlocirea vibraţiilor prinse aela fenomene şi transmise centrilor nervoşi pentru prelucrare în sensaţii.
2.	O Judecată este imediată, când valabilitatea ei nu depinde , de altă judecată— ar Concluzia unui Raţionament este mediată. deoarece depinde de Premisele din care s’a derivat.
IMORAL. — Gând — fapt — om — contrar Moralei, ale cărei reguli sunt cunoscute şi cu toate acestea nu se respectă.
Să nu se confunde cu Amoral. (Vezi).
IMORALISM. — In Filosofia Moralei. Teoria lui Nietzsche asupra Valorii Judecăţilor morale, pe care le contestă şi prin a-ceasta neagă chiar Morala înseşi.
Imoralismul este şi denumirea dată tuturor teoriilor morale care înlocuesc Judecăţile de valoare în aprecierea conduitei umane prin Judecăţi de fapt, înlocuind astfel Conştiinţa Morală prin realitatea vieţii sociale.
IMORTABILITATE. — In Filosofia Religiei. Teoria Nemuririi Sufletului, care afirmă „permanenţa substanţei spirituale” — bază a religiilor de totdeauna.
1. Pentru Kant, Imortalitatea este un postulat al raţiunii practice— ca posibilitate pentru reali-
Imperativ
zarea perfecţiunii morale până la sfinţenie şi ca progres nedefinite al fiinţei omeneşti f i-n i te.
IMPENETRABILITATE. — In F-losofia Fizicei. însuşirea materiei datorită căreia două corpuri nu pot ocupa acelaşi spaţiu în acelaşi timp.
1. Legea Impenetrabilităţii materiei, consideră materia în existenţa ei de manifestare a cărei esenţială însuşire este întinderea (nu în existenţa în sine . Astfel, fenomenele materiale coexistă în spaţiu, deosebindu-se de fenomenele sufleteşti care au însuşirea de durată potrivit Legii Succesiunii în timp (un fenomen după alt fenomen).
IMPERATIV. — A. Ceea ce se comandă să se execute fără condiţii.
B.	In Psihologie. însuşirea unei Gândirii, care conţine o hotărîre a Voinţei, exprimată fie prin exptresiunea gramaticală trebue. fie prin modul imperativ al verbului care arată hotărîrea voinţei. (Ex: Mergi! Vino!).
1.	Kant a fixat două feluri de imperative ale gândirii morale: ipotetice şi categorice, după cele două feluri ale comandamentelor raţiunii. — a) Cele ipotetice sunt comandamente subordonate unei condiţiuni de interes. (Ex: Să faci aşa, fiindcă aceasta e condiţia să realizezi scopul ce ai!) Acest fel de imperative aparţin Moralei Relative. — b) Imperativele Categorice sunt comandamente nesubordonate nici unei condiţiuni de interes — sunt alte raţiunii înseşi — deci cu valoare intrinsecă, în sine. (Ex: Să faci aşa, ca fapta ta să fie lege morală, la care să te supui fără nici o constrângere exterioară!
Implicit
- 129 -
înclinaţii
Acest fel de imperative aparţin Moralei Absolute bazată pe voinţa liberă, raţională, dreaptă şi buna. Asemenea Morală Formalistă poartă numele de rigorism, deoarece se face abstracţie de afectivitatea sufletului, care este un element hotărîtor al voinţei, pe lângă cel al raţiunii.
IMPLICIT. — A. Un Obiect al cunoaşterii este implicit în altul, când acest „altul” este rezultatul celui dintâi, având aceiaşi valoare şi aceleaşi condiţiuni.
B.	O idee este implicită în altă idee, când prima nu poate fi gândită fără cea de a doua.
C.	Un fapt, un fenomen9 sau
o	însuşire sunt implicite în altele, când experienţa arată că cele de al doilea sunt legate de cele dintâi. — Opus este Explicit (Vezi).
IMPRESIE. — A. înţeles general. Orice produs sufletesc cu însuşire afectivă dominantă de plăcere sau neplăcere — rezultată din contactul simţurilor cu fenomenele existenţii, fără participarea gândirii raţionale.
B.	In Filosofia Cunoaşterii. Teoria Empirista şi în special
D.	Hume consideră Impresia, ca formarea de prima oară în Conştient a cunoştinţelor, înainte de trecerea lor în Subconştient,
—	deosebind astfel Impresia de Idee, care este revenirea, reproducerea din Subconştient în Conştient a cunoştinţelor trecute acolo şi păstrate ca ştiri secundare după ce s’au format ca stări primare. (Vezi, Imagine).
C.	In Psihologia Contimporană. Impresia este excitarea organelor de simţ prin acţiunea vibraţiilor fenomenelor, care se transmit apoi
prin nervi centrilor nervoşi, pentru a le prelucra în fenomene sufleteşti.
IMPULSIUNE. — A. In Psihologia Voinţei. îndemn către mişcare, fără reflexiune (deliberare) — provenit din structura de iritabi-litate repede a Temperamentului în primul rând şi apoi din cauza excitantului extern care-1 provoacă. Ribot consideră impul-siunea drept cauză explicativă a boalei Voinţei numită Abulie (Vezi).
IMPULSIV. — In Psihologie. însuşire caracterologică defavorabilă, atribuită acelora care nu reflectează (deliberează) în deajuns pentru a stăpâni impul-siunile către acţiuni reprobabile.
IMPUTABILITATE. — In Morală
—	Drept. Responsabilitate derivată din intenţiunea săvârşirii unui act oprit de legea morală sau juridică.
IMUABIL. — A. In Filosofia Cosmologică. Ceea ce nu se schimbă în timp, fiind în afară de el. (Spaţiul şi Timpul sunt cele două existenţe în care se găseşte tot Universul).
B. In Filosofia Creaţiunii. I-rauabil este unul din atributele lui Dumnezeu — Creatorul Universului— considerat Imens în Spaţiu, Etern şi Imuabil în timp.
IN ADJECTO. — Vezi, Adjecto In.
ÎNCLINAŢII. — In Psihologie. Stări sufleteşti cu însuşiri dominante de afectivitate (plăceri — neplăce-
9
lnclusiune
- 130 -
Inconştientul
ri) şi voinţă (îndemnuri către mişcare), cu intensitate mică dar cu durată lungă şi care sunt considerate structuri temperamentale.
1.	Ca Afectivitate9 se deosebesc de Emoţii, (care au intensitate puternică, sguduitoare, dar durată scurtă) şi de Pasiuni sau Patimi (care au şi intensitate puternica şi durată lungă, rupând prin aceasta echilibrul care există normal între Inclinaţiuni).
2.	Ca Voinţă, se deosebesc de Instincte, deoarece înclinaţiile au un scop mai mult sau mai puţin determinat, conştient — chiar dacă nu sunt conştiente şi mijloacele cu care se va realiza scopul propus.
3.	Sunt fixate trei clase de
înclinaţiuni:	egoiste (personale,
individuale, altruiste (sociale) şi superioare (ştiinţifice, estetice morale, religioase şi filosofice).
INCLUSIUNE. — In Logică. Noţiunile cu sferă mică dar cu conţinut bogat sunt cuprinse (incluse) ca speţe în noţiuni cu sferă mare dar cu conţinut sărac, ca gen.
INCONDIŢIONAT. - Absolut. -Termen întrebuinţat de Kant: Filosofia Incondiţionatului, căruia Hamilton îi opune: Filosofia Con-diţionatului (relativului).
INCONESABIL. — In Filosofia Cunoaşterii. Ceea ce nu poate fi cunoscut, deşi are existenţă reală neîndoelnică.
1.	Termenul este întrebuinţat de Spencer în opera:	Primele
Principii — însă prin el se denumeşte şi Filosofia Agnostică: Criticismul Kantian — Pozitivismul lui Comte — Evoluţionismul lui Spencer. (Vezi aceşti termeni).
INCONSEVABIL. — In Filosofia Cunoaşterii. Ceea ce este de necrezut, fiind o imposibilitate contradictorie.
1.	Hamilton întrebuinţează termenul inconsevabil pentru două ipoteze contradictorii, deoarece dacă una din ele este necesar adevărată, atunci cealălaltă este necesar falşă.
2.	Mill întrebuinţând şi el acest termen nu admite Teoria Tezei
—	Antitezei şi Antinomiei (Vezi aceşti termeni).
INCONŞTIENTUL4. — In Filosofia Psihologiei. O Problemă contimporană de cea mai mare importanţă, deoarece prin Inconştient se explică multe fenomene sufleteşti, mai cu seamă cele anormale, patologice. — Este considerat bază a structurii întregului suflet, ca un fond moştenit cu puteri latente, dar puternice, ca posibilităţi structura Iizate adânc în chiar organizarea materiei nervoase. Scopul Inconştientului (finalitatea) este să facă posibil Conştientul numai prin efectele lui, deoarece „el nu apare niciodată în zona conştientă” (R. Motru).
B.	înţeles general. Însuşirea unor fenomene sufleteşti de a nu putea fi înţelese, ştiute, explicate, nici cum şi nici când şi unde s’au format în sufletul individual. Alte fenomene sufleteşti au această însuşire a explicaţiunii şi ele se numesc Conştiente. Con-cepând astfel alcătuirea sufletului în privinţa clarităţii fenomenelor sale, se distinge şi o a treia zonă, Subconştientul, in-
Inconştientul
— 131 —
Indice cefalic
termediară între Conştient şi Inconştient. Datorită însuşirii de existenţă, pe care o au fenomenele sufleteşti de a se succede unul după altul în timp, ele trec din Conştient în Subconştient şi de aci în Inconştient unde se structuralizează în individualitatea organică şi sufletească, atât a individului cât şi a speţei, prin ereditate. Datorită altei însuşiri a fen. sufleteşti — aceea de a reveni, de a se reproduce devenind din stări trecute (secundare) iarăşi stări actuale — facem pre-ciziunea, că numai acelea păstrate în Subconştient se pot reproduce, pe când cele structura-lizate în Inconştient nu se mai reproduc în Conştient, însă ele influenţează puternic şi formarea fen. sufleteşti noi în Conştient şi reproducerea celor din Subconştient în Conştient.
C.	In Filosofia Cosmologică. Hartman consideră Inconştientul ca Principiu intelectual şi de voinţă, care se manifestă pretutindeni în Univers, ca materie şi gândire. Pentru noi care-1 gândim este inconştient, însă el este în sine supraconştient.— Tot astfel, Bergson şi Ribot fac din Inconştient tendinţă a existenţii în sine, forţă din care derivă toate fenomenele Conştiinţei (sufletului).
D.	Pentru unii Psihologi. Sufletul în structura lui nu are decât două zone: Conştientul şi Inconştientul, iar pentru alţii: Conştientul şi Subconştientul, i-
dentificând şi unii şi alţii Inconştientul şi Subconştientul.
1.	Hartman spune: „Inconştientul este legătura care uneşte organismul şi conştiinţa într’o individualitate unitară organico-psi-hică — isvorul cel plin de viaţă de unde curge legalitatea făptuirii materiale şi spirituală conştient, într’o armonie veşnic reînnoită — fiinţa care se manifestă în ambele laturi ale fenomenului”.
2.	Diferite înţelesuri, a) Existenţă fără conştiinţă. (Ex: Atomul în filosofia materialistă), b) Acela care n’are conştiinţă de ceea ce se petrece în el, fie faţă, de fenomenele externe lui, fie faţă de propriile lui fenomene interne, c) Fenomene sociale (religioase, politice, economice, juridice, etc.) care nu pot fi explicate în apariţia lor şi astfel sunt considerate ca realităţi permanente şi distincte de manifestarea lor. d) Fenomene sufleteşti fără fixarea atenţiunii asupra lor, care devin conştiente în măsura în care se concentrează asupra lor atenţiunea voluntară. Astfel se consideră că sunt: sugestiile — amneziile — anesteziile — dedublările personalităţii, etc.
INDEFINIT. — A. înţeles general. Mărime care poate creşte continuu.— Opus este şi Infinitul şi Finitul (Vezi).
B. In Filosofia Cunoaşterii. Kant consideră Indefinitul ca o categorie a Posibilităţii. Judecăţilor cu Predicat negativ. (Vezi).
INDETERMINAT. - A. înţeles general. Posibilitatea de determinări multiple şi felurite indefinit.
B.	In Matematică. Problemă in-determinată, ale cărei date sunt insuficient determinate, făcând
Indeterminism
- 132 -
Individualitatea psihică
astfel posibile soluţiuni felurite şi infinite ca număr.
C.	In Psihologie. Stare sufletească indeterminată ca voinţă, care poate să ia mai multe ho-tărîri.
INDETERMINISM. — In Filosofia Voinţei. Teorie care afirmă că voinţa nu este efectul unei deter- j minări, deoarece este o cauză în ■ ea înseşi — Cauză primară — şi ea determină faptele omului. (Vezi: Liberul Arbitru şi Determinismul).
INDICE CEFALIC. — In Psihologia Experimentală Formulă matematică, cu care se determină cele trei tipuri rasiale, prin măsurătoarea lăţimii şi lungimii maxime a craniului. Această formulă este: se înmulţeşte cu 100 lăţimea maxima şi se împarte rezultatul cu lungimea maximă, câtul rezultat este indicele cefalic. S’a constatat că este până la 80 pentru tipul rasial Dolicocefal, între 80 şi 85 pentru Mezocefal şi peste 85 pentru Brahicefal.
INDIVIDUALITATE. - In Biologie. Fiinţă, care nu poate fi divizată fără a face să-i piară chiar existenţa.— Părţile divizate nu mai poartă acelaşi nume cu al fiinţei din care ele s’au divizat.
1.	Termenul se întrebuinţează numai pentru fiinţe şi după cum acestea sunt mai evoluate cantitativ şi calitativ în privinţa organelor şi funcţiunilor lor cu atât şi individualitatea lor este mai evoluată. Materia nervoasă şi glandele endocrine, fixează în special valoarea individualităţii organice şi sufleteşti, prin care individul se detaşează prin evo-
luţie din grupul speţei (fără ca să se desprindă definitiv), pentru ca să ajungă la independenţă faţă de acel grup.
INDIVIDUALITATEA ORGANICĂ.
—	In Psiho-Biologie. Unitatea corporală a unei fiinţe, determinată de moştenirea ei biologică
—	care îi alcătueşte şi sufletul temperamental, când este vorba de om. (Vezi Evoluţia Organică).
INDIVIDUALITATEA PSIHICĂ. — In Psihologie. Unitatea sufletească a fiinţei-om determinată de forţele spirituale ale mediului cosmic şi social (economic, juridic, politic, cultural), ca şi de experienţa vieţii ca trăire proprie. — Selec-ţiunea şi Lupta pentru existenţă, spaţiu, supremaţie, constituesc Legea variaţiilor individualităţilor sufleteşti, ca şi a acelor organice. (Vezi Evoluţia Biologică).
1.	Legea universală a Evoluţiei face, ca din Sufletul întreg şi Unitar, să se desprindă individualităţi sufleteşti, la fel cum din Existenţa Universală se desprind treptat individualităţi organice. Asemănarea aceasta nu merge până la identitatea celor două individualităţi: deoarece, Sufletul are o însuşire proprie — aceea de a avea o finalitate de valoare (scop) în existenţa lui — pe care nu o are Materia organică, sau neorganică. Această finalitate determină sufletului încordări de voinţă susţinută, pentru a se spiritualiza tot mai mult prin Cultură, ne mai fiind în cauză aici un determinism fatal, cum este acela care stăpâneşte individualitatea organică. Cu cât vieaţa este mai evoluată, mai variată — cu atât individul îşi a-firmă o formă proprie de trăire,
Individualitatea psihică
- 133 -
Individualism
un stil personal de vieaţă, o unitate sufletească, o individualitate psihică, aparte şi deosebită de unitatea socială din care face parte. Marile individualităţi psihice, (Creatorii în: Religie — Morală — Artă — Ştiinţă — Filosof ie), au misiunea să înalte vieata socială, prin transformarea forţelor sufleteşti latente în om spiritualizându-l din ce în ce mai cantitativ şi calitativ şi prin a-ceasta spiritualizând şi Universul în care vieţueşte. Asemenea individualităţi sunt Personalităţi e-nergetice creatoare (R. Motru), care îşi închină gândirea, simţirea şi fapta lor întreagă, pentru perfecţionarea sufletului omului. Ele depăşesc motivele şi scopurile conduitei personale, fiindcă m sufletul lor individual este sufletul social, conştiinţa solidarităţii — în timp, cu generaţiile următoare şi în spaţiu, cu grupuri sociale din ce în ce mai mari, până la Umanitatea întreagă şi până la Tot ce există în Univers.
2.	Fiecare Individualitate psihică este necesar cuprinsă în Evoluţia Universală, cu înţelesul că: existenţa individuală este trecătoare, însă existenţa Totului Sufletesc — în care ea este încorporată ca unitate — rămâne statornică şi nepieritoare (Wundt
—	Durkheim — A. Comte).
3.	Precizare. Individualitatea psihică făureşte Caracterul (vezi), după cum individualitatea organică determină Temperamentul (vezi); iar amândouă contribue la făurirea Personalităţii energetice (vezi), creatoare de progres şi spiritualizare. Amândouă individualităţile sunt dependente şi între ele şi faţă de mediul cosmic şi social — pe când Personalitatea se poate ridica deasupra acestor individualităţi, ca o supra structuralizare a lor — şi poate schimba mediul, organizân-du-1 şi chiar cârmuindu-1, făurind prin această Cultura (vezi) şi
Civilizaţia (vezi), conform idealului ce-şi propune să înfăptuiască.
4.	Patologia Individualităţii organice şi psihice se explică prin necompleta lor organizare şi prin desorganizare. Tendinţele vitale psiho-fizioe, sunt aşa de puternice uneori faţă de unitatea de identitate a acestor individualităţi încât o sparg, o desfac, o desorga-nizează, producând diferite boli sufleteşti (Psiho-nevroze) şi chiar nebunia totală (Demenţa). Alte ori, desorganizarea este de aşa fel, că se produc mai multe individualităţi, manifestate fie una după alta (succesiv), fie împreună (concomitent) — numite impropriu „Personalitate multiplă” (dublă, triplă, etc.). — Psiho patologia Medicală admite şi Diso-luţiuni (desfaceri) ale individualităţii unitare.
INDIVIDUAL. — Ceea ce aparţine, nu numai unui individ ca fiinţă, ci oricărui exemplar unic dintr’un grup de fenomene, chiar materiale.
1.	Psihologia Individuală. Studiul deosebirilor sufleteşti între indivizi.
2.	Individualul se opune Colectivului şi Socialului.
INDIVIDUALISM. — A. In Psihologie. Tipul sufletesc, cu tendinţa de a trece peste obligaţiile solidarităţii sociale, fără ca prin aceasta să fie necesar un egoist, în ceea ce urmăreşte să realizeze.
B.	In Sociologia Generală. Teorie care afirmă, că scopul vieţii în comun a oamenilor este desvoltarea Individului, căruia Societatea trebue să-i servească ca mijloc. — Opusă este teoria care afirmă, că Societatea este scopul vieţii, iar Individul este mijloc.
îndoială
- 134 —
Inducţie
C.	In Sociologia Politică. Sisteme de guvernământ — numite liberale sau democratice — bazate pe legi juridice, prin care se a-cordă cât mai numeroase libertăţi individuale tuturor conduşilor, reducându-se astfel în cât mai largă măsură Autorităţile Statului, constrângătoare pentru individ.
D.	In Filosofia Valorii. Teorie care afirmă superioritatea valorilor individuale faţă de cele sociale; deoarece, toate asemenea valori sociale (economice, juri- | dice, politice şi culturale de tot | felul), sunt efectul activităţii in- j dividualitătilor sufleteşti ridicate I
la Personalităţi Creatoare (vezi). |
i
Opusul Individualismului este Socialismul (Etatismul) cu felurite aspecte: Colectivism — Totalitarism — Corporativism — Sindicalism — Comunism — Bolşevism, etc.
ÎNDOIALĂ. — In Psihologie. Gândirea de comparaţie a înţelesurilor subiectului şi predicatului, fără ca să se termine printr’o Judecată afirmativă sau negativă.
1.	înţelesul etimologic: A se reţine, a se opri.
2.	Descartes a demonstrat că îndoiala (Dubito) trebue să fie punctul de plecare al filosofiei în căutarea adevărului El a formulat aforismul: „Dubito, ergo cogit; cogito, ergo sum99 (mă în-doesc, deci cuget; cuget, deci exist).
ÎNDOIALA METODICĂ. - In Metodologie. Principiu de bază al Metodei Ştiinţifice de cercetare, fixat de Descartes. Cere, să nu se
admită nici o afirmare făcută fără o critică raţională, deoarece numai aceasta duce la evidenţa afirmării. (,£)ubito, ergo cogit99).
1.	Îndoiala Metodică să nu se confunde cu Scepticismul (Vezi).
2.	Descartes fixează această metodă ştiinţifică în lucrarea: Dis-cours de la Methode, care cuprinde şase capitole: 1) Consi-deraţiuni asupra Ştiinţelor. 2) Re-
li principale ale metodei. 3) orisme scoase din această metodă. 4) Bazele metafizice. 5) Scurtă privire asupra Fizicei şi asupra unor probleme de Medicină, cu deosebirea între sufletul animal şi cel omenesc. 6) Motivele fixării acestei metode spunând: „După ce am studiat mai mulţi ani în cartea lumii şi am ajuns să adun câteva experienţe, m’am hotărît într’o bună zi să mă cercetez pe mine însumi şi să întrebuinţez toate forţele spiritului, ca să găsesc căile care trebuesc urmate pentru a-flarea adevărului”.
INDUCŢIE. — A. In Psihologie. Operaţia gândirii prin care se urcă dela adevăruri generale (particulare sau singulare, numite inductoare) la adevăruri mai generale şi prin aceasta mai puţin numeroase (numite induse)5 indiferent dacă sunt afirmări sau negări logice.
B. In Logica. Metodă raţională care se serveşte de Raţionamentul Inductiv, datorită căruia se alcătueşte o Concluzie cu adevăr general, din premise cu adevăruri particulare sau singulare. Prin Inducţie, se reduce multiplicitatea şi felurimea fenomenelor din Univers la înţelesuri din ce în ce mai generale, îngăduind
Inducţie
- 135 —
Inducţia baconiană
gândirii să-şi reprezinte Unitatea şi Ordinea universală.
1.	Gândirea se îmbogăţeşte neîncetat cu noţiuni noui, prin a-ceeaşi vastă operaţie a ei, .care este Comparaţia (vezi). Orice fenomen poate fi înţeles, situându-1 ca parte al unei grupe de fenomene asemenea, al cărui înţeles îl avem deja fixat.
2.	Gândirea însă, face şi verificarea acestor înţelesuri fixate de ştiinţa de până acum, dacă ele mai corespund sau nu ştiinţei de acum. Astfel, se modifică înţelesurile fenomenelor în raport cu progresele ştiinţei, prin Metoda Deducţiei (vezi), care este opusă Inducţiei. — Ştiinţa oferă gândirii material de înţelesuri din ce în ce mai generale, sub formă de Judecăţi Universale, care vor servi drept mijloc (premise) la stabilirea comparaţiilor dintre un Subiect şi Predicat, ce nu se pot lega într’o concluzie decât prin acest mijloc. Asemenea Judecăţi Universale, care sunt chiar Legile ştiinţifice, au putut fi fixate târziu în evoluţia gândirii; de a-ceea şi gândirea deductiva se face după aceea inductivă în istoria gândirii. Insă, gândirea deductivă apare cu pronunţat caracter de preponderanţă faţă de cea inductivă, odată cu progresul ştiinţelor.
3.	Gândirea Inductivă rămâne forma primă a gândirii, când nu sunt încă fixate în intelect judecăţi universale. Ex: Gândirea la copil şi primitiv (Vezi).
4.	Concluzia în gândirea inductivă poate fi contrazisă de fapte; însă, nu poate fi în cea deductivă, deoarece nu se poate concepe să nu fie adevărat şi pentru parte, ceea ce este adevărat pentru întreg. (Dictum de omni, dictum de nullo).
5.	Gândirea inductivă este dependentă de fapte fond al cunoştinţelor; pe când cea deductivă
este determinată de forma raţiunii prin principiile: Identitatea
—	Contrarietatea — Terţiul Exclus
—	Raţiunea Suficientă şi Valorificarea (vezi). Insă nu trebue să se uite, că adevărurile din Judecăţile Universale, dela care porneşte Deducţia, au putut fi fixate numai prin Inducţie. (Vezi Inducţia Aristotelică şi Deducţia).
INDUCŢIA ARISTOTELICĂ (Formală. — Metodă, fixată de A-ristotel, prin care se totalizează într’un înţeles general, exprimat uşor, toate adevărurile particulare din premisele dela care porneşte gândirea, fără ca să adauge nimic cantitativ adevărului realizat (aşa cum reuşeşte să obţină Inducţia Baconiană — Ştiinţifică). Această metodă este limitată numai la numărul adevărurilor particulare, care urmează să fie totalizate într’un adevăr general, iar Metoda Baconiană se aplică unui număr nelimitat de adevăruri particulare.
Concluzia, în Inducţia Aristotelică, însumează numai adevărurile particulare din premise — pe când în Inducţia Baconiană se depăşesc aceste adevăruri.
Baza Inducţiei Aristotelice este chiar Principiile Raţiunii, ca forme ale gândirii, indiferent de fondul cunoştinţelor ei — pe când baza Inducţiei Baconiene este chiar fondul cunoştinţelor gândirii, fixat prin admiterea credinţei în Cauzalitatea şi Determinismul fenomenelor.
INDUCŢIA BACONIANĂ (Ştiinţifică). — Metodă, fixată de Bacon, prin care gândirea se ridică dela
Inducţia matematică
- 136 -
Inferenţă
adevăruri mai puţin cuprinzătoare la adevăruri mai generale, care depăşesc numărul adevărurilor dela care porneşte gândirea; deoarece ele rămân deschise, gata să cuprindă şi alte adevăruri particulare.
Concluzia Inducţiei Baconiană capătă valoare numai pe baza credinţei în Uniformitatea fenomenelor, în Cauzalitatea şi Determinismul lor; astfel, că a-devarurile din asemenea conclu-ziuni anticipatoare, se impun numai ca necesitate de fapt şi numai când ele sunt verificate prin experiment — pe când adevărurile din Concluziunile Inducţiei A-ristotelice simt adevăruri necesare de drept, ele fiind derivate din formele raţiunii, nu din faptele experienţii.
Astfel — strict logic — Inducţia Baconiană nu este o metodă logică alcătuită din raţionamente logice, care se cer necesar formate conform formelor raţiunii; totuşi are indiscutabilă valoare ştiinţifica, deoarece anticipea-
2	ă adevărurile făcând prin a-ceasta dovada spiritualităţii gândirii umane. (Vezi Inducţia A-ristotelicâ).
1.	Inducţia Baconiană constitue obiectul aşa numitei „Problema Fundamentului Inducţiei”, cu întrebările: a) In care cazuri şi condiţiuni se poate considera verificată concluzia unei asemenea inducţiuni? b) Se poate alcătui o regulă logica precisă a unei asemenea inducţiuni? (Vezi şi Fundament).
INDUCŢIA MATEMATICĂ. — Speţă a Inducţiei Aristotelice
(vezi), prin care se aplică o relaţie stabilită pentru unul din termenii unei egalităţi de clasă la toţi ceilalţi termeni ai clasei, fie că au număr finit, fie infinit. (Ex: O teoremă fiind stabilită pentru relaţia n = i, dacă se dovedeşte că e adevărată de n — i, atunci va fi adevărată şi pentru n număr de ori. Proba de verificare, deşi nu este anterior făcută pentru fiecare din termeni, totuşi este admisă neîndoielnic).
INERENT. — A. In Filosofia Cosmologică Kantiană. Raportul dela Existenţa de manifestare (fenomen) la Existenţa în sine (numen), deoarece fenomenul există prin numen.
B. In Logică. Raportul dela Predicat la Subiectul judecăţns deoarece Subiectul există numai prin Predicat.
INERŢIE. —■ A. înţeles generaL Lipsă de iniţiativă — mişcare.
B. In Fizică. însuşirea corpurilor de a rezista într’un oarecare fel la mişcare; trebuind să se întrebuinţeze forţă, pentru a le determina mişcarea.
INFANTILISM. — Degenerescenţă
—	Oprirea desvoltării individualităţii organice şi sufleteşti a oamenilor maturi la aceea a copilului (infans). (Vezi Individualitate Organică — Psihică).
INFERENŢĂ. — In Psihologie. O-peraţie generală a gândirii, prin care se admite o judecata, al cărui adevăr nu este verificat direct în
Infinit
- 137 -
Înnăscut
virtutea unei legături a ei cu alte judecăţi considerate adevărate.
1.	Inferenţa Mediată (mijlocită)
sau Raţionament (inductiv sau deductiv), când stabilirea rapor- j tului între înţelesurile subiectului şi predicatului gândirii se poate face numai prin mijlocirea altui termen de comparaţie <— spre deosebire de Inferenţă Imediată (sau Judecată), când nu este ne-voe de un mijlocitor pentru a fixa raportul de înţeles între j S şi P.	|
2.	Inferenţa dela Particular la j Particular, afirmată de John S. \ Mill, (sau dela singular la singular) este gândirea prin Analogie (vezi) dela un adevăr particular (singular) la un altul tot asemenea.
INFINIT. — Ceea ce n’are limită în nicio direcţiune. — Mărimea mai mare decât orice mărime.— Nu trebue confundat cu Indefinitul. (Vezi).
1.	„Infinit este numai Dumnezeu”. (Descartes)—„Dumnezeu, are însuşiri infinite şi fiecare însuşire este infinită”. (Spinoza) — „Infinit de infinit este Dumnezeu”.
(Malebranche).
2.	Infinitul Mare. Termenul se întrebuinţează numai pentru mărimile variabile, care cresc nedefinit — nu infinit. Tot asemenea, Infinitul Mic pentru mărimile variabile în descreştere până la zero. Termenul este întrebuinţat impropriu însă pentru fiinţele microscopice.
INFINITIZIMAL Calcul. — (Vezi Diferenţial Calcul).
INHIBIŢIE. — A. In Psihologie. Legea inhibiţiei sistematice: „O-ricare fenomen sufletesc, tinde
să oprească a se produce şi a se manifesta (făcând chiar sa dispară) acele fenomene sufleteşti care-i sunt protivnice, în sensul că nu se pot asocia pentru un scop comun”. (Paulhan).
B. In Fiziologie. Acţiunea exercitată de un centru nervos a-supra altuia, având ca rezultat slăbirea şi chiar suprimarea e-fectelor ce ar putea produce centrul nervos influenţat.
1.	In Voinţa Deliberativă, în care se găsesc mobile şi inten-ţiuni protivnice, vor învinge a-celea care au mai mare putere inhibitorie, ca să oprească pe celelalte de a determina voinţa Ia hotărîre — urmând ca acest scop să-l realizeze ele. Voinţele tari au deci inhibiţie puternică,
2.	In Psihopatologia Fiziologică. Puterea inhibitorie a unor fenomene sufleteşti slăbeşte Vitalitatea, fiind considerate astenice. (De ex: unele sensaţiuni de miros, de timbru auditiv, etc.. sau sentimente de frică, tristeţe, etc., sau idei fixe).
ÎNNĂSCUT. — A. înţeles general. Ceea ce aparţine naturii unei fiinţe dela naşterea sa —înainte de orice contact cu lumea înconjurătoare.
B. In Filosofia Cunoaşterii. Se afirmă existenţa ideilor înnăscute (apriorice) de către Raţionalism şi a celor dobândite (aposteriori-ce) de către Empirism.
1.	Termenul este întrebuinţat de Toma din Aquino în expre-siunea „Scientia innata”.
2.	Descartes admite numai câteva idei înnăscute imediat, între care Perfecţiunea; — însă admite şi altele înnăscute mediat (Vezi Adventice).
hmeism
3.	Leibnitz consideră toate Principiile Primare ale Cunoaşterii ca înnăscute.
4.	Kant deasemenea; însă le consideră numai ca forme ale cunoaşterii (goale de orice conţinut material ca fond), care vor da înţelegere şi valoare cunoştinţelor aduse de simţuri şi experienţă.
INNEISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Teorie care afirmă existenţa ideilor înnăscute. — Alte denumiri sunt: Nativism, Apriorism, Criticism, Idealism, Raţionalism, Conceptualism, cu aspecte felurite.
INSTABILITATE MINTALA. - In Psiho-Patologie. Boală de a trece cu repeziciune dela o stare sufletească la alta, chiar cu totul o-pusă. (Ex. dela veselie la tristeţe, dela linişte la furie, etc.).
INSTINCT. — A. In Psihologie. îndemnuri către mişcări anumite pornite din adâncul alcătuirii organice şi sufleteşti, pentru realizarea de scopuri inconştiente. — Instinc- I tele sunt comune tuturor fiinţelor j din aceeaşi specie, constituind pen- | tru sufletul animalelor importanta lor însuşire de orientare. Ele se prelungesc pe scara animală şi la om, însă sufletul acestuia are pentru orientare pe lângă instincte şi Conştiinţa (vezi), manifestată prin: Intelect — Afectivitate şi Vo- j inţă (din care face parte şi in- ; stinctul, ca formă de voinţă, pe ! lângă celelalte trei forme: Voinţă Spontană — Voinţă Reflexă şi Voinţă Deliberativă).
B.	In Filosof ie. Originea instinctului este afirmată în teorii felu-
Instinct
rite. fiind determinată de concepţia asupra problemelor generale de filosofie, ce are cel care-şi pune probi, originii instinctului.
1. Teoria Finalismului, ca răspuns Probi. Scopului Universului (neorganic, organic, sufletesc) cuprinde şi Probi. Originii Instinctului. — începând din filo-sofia greacă şi până în sec XVIII prin a) Finalismul Creaţionist transcendent şi imanent, instinctul era explicat sumar ca având originea în Divinitatea creatoare a Universului. — b) Finalismul Naturalism, reprezentat prin Cuvier, afirmă că instinctul îşi are originea în organismul vieţuitorului, care îi şi determină manifestările. — c) Finalismul Sufletesc Conştient, reprezentant prin Ravaison, afirmă existenţa Instinctului alături de a Voinţei, amândouă forţe, deopotrivă de conştiente asupra scopului ce-1 urmăresc. — Romanes admite pe lângă instincte primare, rezultate direct din structura organică supusă selecţiunii naturale (cum afirmă Finalismul Naturalist) şi instincte secundare, câştigate prin • adaptarea conştientă la mediu. — d) Finalismul Sufletesc Inconştient. H. Spencer consideră originea instinctelor în memoria organizată, care — prin deasă repetiţie — se transformă din memorie conştientă în inconştientă. „Instinctul este o acţiune reflexă compusă, restrâns la aparatul nervos-muşchiular, care este agentul special al vieţii sufleteşti”. — Bergson şi mai categoric face din instinct un mijloc de orientare al sufletului mai puternic chiar decât raţiunea. El porneşte din Elanul vital, care este motorul vieţii, în ceea ce are ea mai profund. înseşi Intuiţia creatoare (mijloc de cunoaştere superior raţiunii) derivă în mare măsură tot din Instinct. — Ribot spune: „Instinc-
- 138 -
Instrucţie
- 139 -
Intelectualism
tul apare ca rezultatul şi al unei activităţi sufleteşti şi al unui automatism perfect inconştient, datorat deprinderilor e-reditare”.
INSTRUCŢIE. - In Educaţie. îmbogăţirea cunoştinţelor (Intelectului) prin învăţământ şi studiu, fără preocupare de celelalte însuşiri sufleteşti: Afectivitatea şi Voinţa.
1. Pedagogia stărueşte tot mai mult, ca educaţia să nu fie numai intelectuală, sau numai a-fectivă (estetică), sau numai a voinţei (morală), fixând ca ideal: educaţia integrală (a tuturor a-cestor însuşiri sufleteşti) şi armonică.
INTEGRAL. — In Matematică. Calculul integral este partea doua a Calculului Infinitizimal (partea întâia fiind Calcul Diferenţial) prin care se elimină cantităţile infinit de mici din calculul Infinitizimal pentru a ajunge la ecuaţii de cantităţi finite (determinate) dela e-cuaţiile diferenţiale nedetenninate.
INTEGRARE. — A. înţeles larg. Incoporarea (intrarea) unei părţi în întreg, sau constituirea unui tot sistematic.
B.	In Psihologie. Herbart îi dă înţeles de Apercepţie — încorporarea unui fenomen sufletesc nou în cele vechi — şi-i dă mare importanţă în metodica educaţiei intelectuale, considerând-o „treaptă formală a gândirii de înţelegere".
C.	In Filosofia Cosmologică. Spencer îi atribue triplu înţeles
'de: a) trecerea dela o stare difuză, imperceptibilă, b) creşterea materiei într’un sistem dat şi c)
scăderea mişcării interioare, din-tr’un sistem mecanic alcătuit din mai multe corpuri.
D.	In Biologie. Stabilirea unei interdependenţe strânse între organele vieţii.
E.	In Sociologie. Interdependenţă strânsă între membrii feluritelor grupe sociale: familie, comună,
I	stat, etc.
INTELECT. — In Psihologie. însuşirea de orientare a sufletului uman de a căpăta cunoştinţe (ştiri despre existenţă).
1.	Sinonim: Cunoştinţă, (vezi).
—	Nu trebue confundat cu Inteligenţa (vezi), cum impropriu este întrebuinţat în unele manuale de Psihologie.
INTELECTUALISM. - A. In Filo-sofia Cosmologică. Teoria care reduce întregul Univers la intelect; în înţeles general de gândire. — Sinonim cu Idealism. (Descartes
—	Spinoza — Leibnitz — Wolf — Hegel, etc.).
B.	In Filosofia Cunoaşterii. Teorie care reduce Cunoaşterea fie la elementul: sensaţiuni (Empirism
—	Sensualism — Asociaţionism — Aposteriorism), fie la elementul: idei, noţiuni, concepte (Idealism
—	Naţionalism — Conceptualism — Apriorism — Raţionalism — Nati-vism), fie la amândouă elementele sensaţiuni şi idei (Empiro — Raţionalism — Criticism). — Astfel, Intelectualismul înlătură participarea Afectelor şi a Voinţei în alcătuirea Cunoaşterii.1
C.	In Filosofia Structurii Sufle-tului. Intelectualismul reduce la intelect celelalte două însuşiri de
Inteligenţa
— 140 —
Interes
orientare ale sufletului: Afectivitatea şi Voinţa, deoarece le consideră ca derivări ale Intelectului. (Herbart), sau cu valoare secundară faţă de valoarea intelectului şi prin urmare trebue să fie subordonate acestuia. (Toma din A-quirto). — Astfel Intelectualismul se opune Intuiţionismului. — Voluntarismului şi Pragmatismului (deoarece această teorie admite şi Voinţa alături de Intelect cu care se confundă chiar. — Adesea se întrebuinţează ca termen opus: Antiintelectualismul. (Vezi şi lămuririle de sub Scepticism).
INTELIGENŢA. — In Psihologie. Posibilitatea de orientare în viaţă, ca o putere de valoare individuală, folosind toate însuşirile sufletului: cunoaşterea şi cunoştinţele — simţirea şi efectele — voinţa şi realizările ei. — Să nu se confunde cu Intelectul.
1.	Gradele inteligenţii deasupra normalului merg până la Geniu şi dedesubt, succesiv se înşirue: Prostia — Debilitatea mintala — Imbecilitatea şi Idioţenia, ca limită ultimă.
2.	Timpurile inteligenţii normale: practic-teoretic, subiectiv-obiectiv anaHtic-sintetic, spontan-receptiv, etc.
INTELIGIBIL. — însuşirea unui fenomen de a putea fi explicat în cauza şi efectul lui, înglobându-1 într’o lege cauzală, ca efect al Cauzalităţii Universale.
1.	Principiul Inteligibilităţii este Principiul Raţiunii Suficiente şi Postulatele gândirii: Necesitatea Cauzală şi Determinismul. (Vezi aceşti termeni).	|
INTENSITATE. — In Psihologie. Însuşire de putere (tărie) a oricărui fenomen, sau stare sufletească: intelectuală, afectivă şi voluntară (Fouillée).
INTENSIV. — Ceea ce are intensitate (putere). — Cantitate Intensivă, calitatea unei existenţe căreia
i	se pot deosebi grade de intensitate în variaţia ei.
INTENŢIUNE. - A. In Psihologia Voinţei. Scopul urmărit conştient, de intelect sau afect, ca mobile şi motive pentru realizarea unei fapte, indiferent de mijloacele de realizare şi de efectele materiale realizate.
B.	In Filosof ia Moralei. Morala formală este aceea care acordă Valoare Binelui, respectiv faptei, numai după intenţiunea săvârşi-rei ei.
C.	In Dreptul Penal. Responsabilitatea şi pedeapsa este în legătură cu intenţiunea săvârşirii faptei penale (infracţiunii) şi poartă numele „animus deliqu-endi“.
INTERDEPENDENŢĂ. - Dependenţa reciprocă între părţile unul tot: între însuşirile intelectuale — afective şi voluntare ale oricărui fenomen şi stare sufletească; între cele trei puteri de conducere ale statului democrat: legislativă
—	executivă şi judecătorească; etc.
INTERES. — A. In Psihologie. Ceea ce determină cuiva stări sufleteşti dorite de el, (interes subiectiv).
—	Se studiază la capitolul Voinţă,
Internaţional
— 141 -
Intuiţia
deşi în natura lui intră însuşirea Afectivă, ca preponderentă.
B.	In Pedagogie. Regulă metodică educativă: a determina interes pentru ceea ce se cere ştiut şi înfăptuit de cel educat
C.	In Filosofia Moralei. Morala Utilitaristă (a interesului) acordă valoare Binelui (respectiv faptei) după valoarea efectelor ce are fapta: de a fi (trebuincioasă) şi de i a produce plăcere, bucurie, fericire. (Vezi) Morala Edonista şi Eudemonistă.
1.	Interesul, constitue una din bazele fundamentale ale Studiului activităţii omeneşti şi a judecăţilor de valoare, acordate a-cestora.
2.	Interes General. Suma intereselor comune indivizilor unui grup social. Interes Public şi Interes Privat, termeni întrebuinţaţi în activitatea Juridico-Poli-tică, în special în Legislaţie (Ex: Legi de interes public sau privat).
3.	Interesul faţă de persoane este sinonim cu Simpatie.
4.	însuşirea principală în natura interesului este Afectivitatea, (plăcerea, bucuria, fericirea). Vezi Edonism şi Eudemonism.
INTERNAŢIONAL Drept. - In Metodologia Ştiinţei Dreptului. Speţă a Dr. Public, care cuprinde drepturile şi datoriile statelor între ele (Dr. Internaţional Public) şi ale cetăţenilor unui stat faţă de alt stat (Dr. Internaţional Privat). — Sinonim cu Dreptul Ginţilor.
INTRINSEC. — (Vezi opusul: Extrinsec).
INTROSPECŢIUNEA. — In metodologia Psihologiei. Observarea in-
terioară, subiectivă, directă — opusa observaţiei externe, obiective, indirecte — fie că se urmăreşte cunoaşterea sufletului individual în el însuşi, fie ca suflet omenesc în genere. — Speţele ei sunt Autobiografia şi Carnetul Psihologic (vezi).
1.	Condiţiunile ei: a) să se facă imediat apariţiunii fenomenelor de introspectat, b) să se
| repete, pentru a obţine o cunoaştere mai exactă, c) să se complecteze cu alte metode de cercetare psihologică.
2.	Desavantajul ei este:	nu
pot avea valoare obiectivă rezultatele ei, deoarece o persoană nu poate fi în acelaşi timp şi subiect observator şi obiect de observat.
INTUIŢIA. — A. In Psihologie. Cunoştinţa completă (cu toate simţurile, ajutate pe cât posibil de aparate tehnice), a tuturor însuşirilor _ unui fenomen prezent simţurilor. — Ca operaţie de Cunoaştere este: sinteza sensaţiilor obţinute din contactul cu fenomenul prezent.
B. In Filosofia Cunoaşterii
1.	Kant întrebuinţează termenii: Intuiţia Spaţiului şi Intuiţia Timpului, cu înţelesul de idei (noţiuni, concepte), alcătuite din materialul adus de simţuri (experimental, aposterioric, empiric). Cu ajutorul acestora Raţiunea — cu formele ei de idei înnăscute (raţionale, apriorice, native, pure)
—	dă înţelesuri de: calitate, cantitate, relaţie şi modalitate, tuturor fenomenelor cunoscibile.
2.	Descartes consideră Intuiţia ca fiind 5,Cunoaşterea adevărului evident — principiu şi bază a raţionamentului discursiv”.
3.	Leibnitz: „Cunoaşterea în
Intuiţionism
- 142 -
Inversiunea
care se poate gândi dintr’o dată toate noţiunile alcătuitoare ale obiectului gândit”.
4.	Hamilton: „Cunoaşterea individului”.
5.	Kant, întrebuinţează şi termenul: Intuiţie Intelectuală, cu înţelesul de „realitate transcendentală care aparţine numai Fiinţei Supreme”.
6.	Fichte şi Hegel, admit posibilitatea Intuiţiei intelectuale pentru gândirea umană.
7.	Schopenhauer, consideră Intuiţia ca o cunoaştere dintr’o dată a raporturilor dintre existenţe (nu a naturilor), fără a-jutorul ideilor raţiunii. Forma ei perfectă este în Contemplaţia estetică.
8.	Bergson, o consideră ca o cunoaştere sui generis, asemănătoare instinctului şi simţului artistic, prin care se află ceea ce existenţele au în ele înşile: „Intuiţia este o speţă a simpatiei intelectuale, prin care se intră în interiorul obiectului, pentru a se contopi cu ceea ce există unic şi neexprimat în el”,
9.	Poincare, explică învenţiunea în matematică prin intuiţie — considerată: „siguranţă şi repeziciune a judecăţii, ca divinaţie instinctivă — sentimentală, ptrin care se înţeleg armoniile şi relaţiile ascunse dintre cantităţi”.
INTUIŢIONISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Teoria care afirmă posibilitatea cunoaşterii realităţii direct »prin o stare afectivă specială numită Intuiţie — ca o altă cale, decât aceea a simţurilor (Empirism), sau a raţiunii (Raţionalism), sau a simţurilor şi a raţiunii (Empirism — Raţionalism sau Criticism). Vezi lămuririle de sub Sentiment.
ÎNŢELEPCIUNEA. - In Filosofia
Moralei Antice. Virtutea Binelui.
—	Sinonimă cu Prudenţa (vezi).
INVENŢIA.----------A. In Psihologie.
Combinarea fenomenelor sufleteşti vechi, pentru a realiza altele noi
—	Sinonism cu Imaginaţia (vezi).
B. In Tehnologie are înţeles
restrâns de: concretizări materiale, unelte şi maşini, ca aplica-ţiuni ale cunoştinţelor ştiinţifice tehnice.
Invenţia nu trebue confundată cu Descoperirea, deoarece aceasta n’are însuşirea noutăţii, cum are Invenţia.
INVERSIUNEA. — A. In Logică. înlocuirea subiectului unei Judecăţi prin predicat şi vice versa, cu scopul de a realiza şi canti-f ic a rea predicatului, devenit subiect. — Astfel, se corectează e-roarea congenitală a gândirii: de a nu se putea cantifica decât subiectul judecăţii prin determinarea făcută de predicat.— Sinonim este Conversiunea.
B.	In Psiho-Patologie. Boală a instinctului sexual invertit: al femeii cu al bărbatului şi vice versa.
1.	Inversiunile Judecăţilor, a) Judecata A rămâne tot A când subiectul şi predicatul sunt alcătuite din cuvinte sinonime, considerate impropriu în manualele de logică ca fiind „noţiuni identice” (vezi); b) A devine I, când sfera subiectului este subordonată sferei predicatului (numărul fenomenelor cuprinse în S este mai mic decât al predicatului c) / rămâne tot I, când sferele sunt încrucişate (o parte din S există într’o parte a predicatului); d) devine A, când sfera S e subordonata lui
Inversiunea contra-poziţie________— 143 —
Ipotetice Silogisme
P. ;e) E rămâne E; f) judecata
O	nu se poate inversa.
2.	In Inversiune se schimbă numai înţelesul de cantitate (universal — particular) — nu şi cel de calitate (afirmaţie-negaţie).
3.	Inversiunea să nu se confunde cu Reciproca (vezi).
INVERSIUNEA CONTRA-POZIŢIE.
—	In Logică. Schimbarea ca formă gramaticală, a unei Judecăţi logice în Propoziţiune, prin schimbarea şi a calităţii S şi P; nu numai schimbarea Cantităţii, ca la Inversiune (vezi). Fondul logic rămâne însă acelaşi. (Ex: „Unele corpuri sunt organice“, poate fi exprimată afirmativ, ca formă gramaticală: „Unele corpuri sunt neorganice“).
IPOTEZA. — In Metodologie. Metodă a ştiinţelor Experimentale, în special Fizico-Chimice, prin care se anticipează cauzele şi e-fectele fenomenelor. — Se bazează pe Analogie (vezi) şi amândouă se bazează pe Inducţie (vezi). — Anticipările (bănuelile), ce fac a-ceste metode, sunt numai probabilităţi de adevăr, până ce ele vor fi verificate prin Experienţă (vezi).
1.	Fără anticiparea (ipoteza) cauzelor şi efectelor fenomenelor, n’ar putea fi posibilă nicio cercetare ştiinţifică. Gândirea aceasta
—	ca o credinţă — are drept fundamente postulatele: Cauzalitatea şi Determinismul (vezi).
2.	Analogia, pe care se bazează Ipoteza, este atribuirea înţelesurilor cauzale, ale unor fenomene cunoscute, tuturor fenomenelor analoage (asemenea), chiar dacă ele n’au fost cercetate şi deci stabilite înţelesurile lor.
3.	Teluri de Ipoteze: A) Permanente, care nu se pot verifica experimental, din cauza naturii obiectului lor; B) Verificabile. Numite unele: a) speciale — verificabile direct prin experiment, iar celelalte b) generale sau teorii — verificabile indirect, în timp, prin orice mijloc, deoarece obiectul lor este să sintetizeze tot ce s’a putut cunoaşte, fie in domeniul unei singure ştiinţe, fie în general, făcând legătura tuturor adevărurilor, pentru a reduce la o concepţie unitară, universalitatea cantitativă şi calitativă a existenţelor.
4.	Reguli: a) Pentru Ipotezele speciale: să fie necesare ştiinţific
—	să fie sprijinite pe Analogie
—	să fie verificabile direct prin Experiment, b) Pentru Teorii: să fie sinteza ştiinţifică a tuturor adevărurilor timpului, când ele se emit sau se admit şi să servească progresului culturii.
IPOTETICE Judecăţi. — In Logică. Orice afirmare care are ne-
I	voe de admiterea unei condiţiuni.
|	(Ex: S este Ps numai dacă S
este M.').
1.	Judecata Ipotetică este exprimată prin două propoziţiuni, legate prin expresiunea: „dacă’' şi poate lua forma dijunctivă prin expresiunea: „sau”. (Ex: S este sau P, sau M).
2.	Jud. Ipotetice şi Dijunctive se întemeiază pe Judecăţi particulare— şi când servesc ca premise unui raţionament deductiv, acesta se numeşte atunci: Silogism Ipotetic, sau Dijunctiv.
3.	Kanty le-a fixat funcţia categoriei de Relaţie, între subiect şi predicatul gândirii. (Vezi Categorii ).
IPOTETICE. Silogisme. — In Logică. Raţionamentele Deductive, dela adevăruri generale condiţio-
Istorie generală
- 144 -
Istoria popoarelor
nate la adevăruri particulare, drept consecinţe ale condiţiunilor. (Ex: Dacă este adevărat că S este M fiindcă M este P, atunci S este P. Tot astfel, dacă este adevărat că S nu este M fiindcă este P, atunci S nu este P. — „Dacă se înţelege o teorie, (condiţia), atunci ea nu ; se uită“, (consecinţa). — Aceasta este Judecata Ipotetică, dela care porneşte gândirea ca adevăr general, (premisă majoră), a raţionamentului deductiv din care va deduce un adevăr particular, drept concluzie —astfel: „Acei care au citit teoria, au înţeles-o. — A-ceasta este judecata de legătură, cu aceea de sus şi cu aceea care va urma drept concluzie. Este numită: premisă minoră a raţionam, j deductiv şi este totdeauna o Ju- j decată Categorică, fie afirmativă ca aceea din exemplul de mai sus, fie negativă, astfel: „Acei care au citit teoria, nu au înţeles-o“.
—	Concluzia gândirii va fi determinată, de afirmarea sau negarea condiţiei din premisa majoră, dela care a pomit gândirea şi care s’a făcut în premisa minoră. —Astfel, în cazul afirmării condiţiei, se va afirma şi consecinţe, conchi-zând: „Deci, acei nu vor uita teoria"; iar în cazul negării condiţiei, se va nega şi consecinţa: „Deci, acei vor uita teoria“.
1.	Felurile de mai sus poarta numele de: Silogism Ipotetic Mo-dus Ponens (cel cu afirmarea j condiţiei) şi Sil. Ip. Modus Toi- i lens (cel cu negarea condiţiei adevărului, dela care a pomit gândirea).
ISTORIE GENERALĂ. -v In Me-
todologie. Ştiinţă, al cărei obiect este cercetarea tuturor fazelor succesive, în timp, prin care irece Universul în parte sau în total, dela origină până la faza actuală cercetării. Ex: Istoria Gândirii — Istoria Culturii — Ist. Artei — Ist. Popoarelor — Ist. Românilor — Ist. Chimiei, etc. — Din aceste cercetări rezultă: a) Cunoaşterea a ceea ce a fost în trecut; b) înţelegerea a ceea ce este în prezent şi c) Prevederea a ceea ce va fi în viitor; acestea condiţionate de stabilirea „Seriilor“ continui de faze, care să fie cercetate în continuare, în originea lor şi în cauzalitatea lor.
ISTORIA POPOARELOR. - In Metodologie. Ştiinţă Socială, al cărui obiect îl formează Seriile de fapte cronologice din viaţa popoarelor, explicate în originea şi cauzalitatea lor. Prezentul explicat prin Trecut şi proiectat în Viitor ca o
^necesitate cauzală. Faptele apar astfel ca efecte şi se vor repeta, ori de câte ori vor reveni cauzele determinate, deoarece faptele istorice sunt reversibile (pot să revină). — Faptele istorice, deşi simt unice, însă prin comparaţia lor, se pot detaşa reguli generale, prin abstracţie. — Tendinţa Istoriei este să devină o Istorie a Culturii, păstrându-şi însuşirea ei principală: de a avea ca obiect trecutul de iapte sociale, asupra cărora să facă Judecăţi de valoare. Prin aceasta se şi deosebeşte de Sociologie, care face numai Judecăţi de constatare asupra faptelor sociale.
Istoria cronologica
— 145 —
Istoric
1.	Metodele Istoriei. Xenopol a -firma, ca Istoria este o ştiinţă de serii, deoarece faptele istorice nu se repetă decât cel mult sub forme asemănătoare şi în acest caz nu-şi are loc în cercetarea istorica, nici gândirea deductivă, nici cea inductivă, ci numai aceea dela particular la particular (Inferenţa). — Insă) Metodologia Istoriei are următoarele reguli ştiinţifice de critică: a) Analiza is-voarelor şi documentelor, ca vestigii istorice (monumente, e-dificii, morminte, cronici, anale, biografii, hărţi, tratate politice, acte publice şi private, etc).
b)	Critica mărturiilor scrise sau orale, transmise prin tradiţie, care se vor compara şi confrunta, a) Sinteza, pentru a stabili judecăţi de valoare asupra materialului adunat şi analizat.
2.	Ştiinţele auxiliare Istoriei sunt: Arheologia, (studiul monumentelor), Heraldica (st. armelor), Numismatica (st. monedelor şi a medaliilor), Epigrafia (şt. inscripţiilor) — Paleografia (studiul manuscriselor) şi Ceramo-grafia (studiul vaselor).
ISTORIA CRONOLOGICĂ. - Constată numai, fără ca să şi explice cauzal* Obiectul este redus la faptele unice, ca serii continui ale individualităţilor, considerate subiectiv, că „ele creiază istoria“. De aceea, asemenea istorii sunt mai mult Biografii şi chiar Autobiografii, scrise prin slujitori personali, pentru a întări autoritatea Stăpânitorului în educaţia colectivă a poporului respectiv.
ISTORIA NAŢIONALĂ - IDEALĂ,
—	Să aibă ca obiect: solidarizarea fiecărui cetăţean naţional şi în special a tineretului, cu Statul şi Naţiunea, cu Instituţiile ei sociale
prezente (economice-juridice-poli-tice-culturale), considerate efecte necesare ale unei desvoltări succesive, care trebuesc cercetate în trecut până la naşterea lor, pentru a se făuri viitorul fiecăruia şi al Naţiunii, prin muncă ştiinţifică de vocaţii şi merite personale. Istoria Universală a Popoarelor, să fie mijloc de înţelegere a Istoriei Naţionale, în special a structurii instituţiilor şi nevoilor prezentului, ca apoi să se fixeze idealul istoric social al Naţiunii.
ISTORIC DETERMINISM. (VeziAfa-terialism Istoric şi Determinism).
ISTORIC (Ev). — Perioadă de timp, în istoria universală sau naţională, cuprinsă între evenimente aşia de însemnate, că au putut schimba cu totul vieaţa socială.
1.	Astfel, Evul Antic (Popoarele vechi), durează dela 5000 în. Ch. până ce pe ruinele imperiului roman cuceritor al tuturor popoarelor contimporane lui, vin şi se aşează străinii îndepărtaţi („barbarii”), care se amestecă cu Romanii, formând Popoare noi şi apoi State no .
2.	Evul Mediu (Popoarele noi), durează dela 476 d. Ch. — căderea Romei — până ce, descoperirile geografice şi invenţiile: praful de puşcă şi tiparul, modernizează vieaţa politică a statelor mici (feude) în state mari, conduse de împăraţi şi Regi, care silesc prin forţă pe Papi, să renunţe la pretenţiile de stăpânire teritorială politică. Se modernizează şi vieaţa economică-juridică, prin bogăţiile aduse de descoperirile geografice; dar mai ales, se modernizează vieaţa culturală, prin tipăriturile puse la îndemâna câtor mai mulţi.
10
Istorism
- 146 —
Judecata
3.	Evul Modera început la 1453 — căderea Constantinopolului
—	durează pană când ideile de Libertate şi Egalitate, profesate de umanitariştii gânditori ai sec. XVIII, prind a se înfăptui prin revoluţiile succesive ale tuturor popoarelor, care înlocuesc forma de guvernământ a Absolutismului (Despotismul) cu Democratismul desfiinţând clasele sociale cu pri-velegiile aristocraţiei şi numai datoriile poporului (clasă de jos).
4.	Evenimentele actuale au şi ele aspectul sfârşitului Evului Contimporan, început cu revo-
J
JUDECATA. — A. In Psihologie. Sinonim cu Gândirea (vezi). Vastă operaţie de comparaţie asupra cunoştinţelor, elaborate din materialul adus de simţuri în contactul lor cu existenţa, la care participă sufletul întreg. — In înţeles restrâns, este cunoştinţa raportului în care se află un subiect cu predicatul cu care se compară.
B.	In Drept. Hotărîrea instanţelor judecătoreşti ale Statului, după cercetarea probelor, prin care se pretinde un drept vătămat.
C.	In logică. Adevărul formal, realizat din comparaţia directă, fără mijlocitor, a înţelesurilor fixate de ştiinţă, noţiunilor subiect şi predicat (fără să se intereseze, în momentul comparaţiei, de adevărul fondului material atribuit de ştiinţă, acestor înţelesuri). Astfel, Judecata este o formă a gândirii raţionale, bază a celorlalte forme: Noţiunea şi Raţionamentul, derivată din formele prime ale raţiunii, considerate Principii
. luţia franceză din 1789, pentru a marca un Ev nou istoric.
ISTORISM. — In Filosofia Socială. Teorie, care afirmă, că o unitate socială oarecare este determinată în activităţile ei: economice — juridice— politice — culturale, în primul rând de condiţia ei istorică şi apoi de celelalte condiţii: cosmologică — biologică — psihică.
ISTORIE Pre. — Sinonim cu Vale etnologie. (Vezi).
Fundamentale ale gândirii logice şi anume: Identitatea — Contrarie-tatea — Terţiul Exclus — Raţiunea Suficientă — Valorificarea. (Vezi acestea).
1.	Prin Judecată Logică, se obţine adevărul asupra raporturilor de: calitate — cantitate — relaţie şi modalitate, în care se găsesc înţelesurile noţiunilor subiect şi predicat comparate.
2.	Gândirea Logică începe cu Judecata, nu cu Noţiunea (deoarece acestea fiind rezultate din comparaţia însuşirilor fenomenelor grupate în aceiaşi clasă, sunt astfel tot elaborări ale Judecăţii. Gândirea elaborează Noţiuni, numai pentru ca ele să devină subiecte şi predicate, cărora să le compare înţelesurile, stabilind astfel Judecăţi şi Raţionamente. Noţiunile izolate în gândire, nu sunt nici adevărate nici falşe; numai când le comparăm înţelesurile lor (judecăm), stabilim adevărul sau eroarea lor.
3.	Elementele Judecăţii sunt patru: Subiectul — Predicatul — Copula — Aserţiunea. (Vezi).
4.	Felurile Judecăţii sunt denumite de Kant Proprietăţi formale
Justiţie
147 —
Justificare
şi Categorii (vezi) de: calitate — cantitate — relaţie — modalitate, fiecare cu câte trei aspecte. Insă, toate comparaţiile posibile, pentru a se determina Subiectul gândirii de către predicat, se fac totdeauna prin afirmarea sau negarea, în totali sau în parte, a subiectului — rezultând astfel patru feluri de Judecăţi: A, E,
I,	O. (Vezi).
5.	Kant fixează şi Judecăţi: a-nalitice (demonstrative, apriorice) şi sintetice (generalizatoare).
6.	Descartes. „Nici imaginaţia şi nici simţurile, nu sunt în stare să ne asigure că un lucru e adevărat, dacă n’ar veni în ajutor judecata”.
7.	Aristotel. „Judecata este o propoziţiune, care afirmă sau neagă, ceva despre ceva”.
8.	Precizare. Judecata nu trebue confundată cu Propoziţiunea, nici subiectul — predicatul şi copula judecăţii logice, cu cele ale pro-poziţiunii gramaticale. (Vezi Gramatica — Logica).
JUSTIŢIE. — A. In Sociologie Juri-dico-Politică. Instanţele Judecătoreşti (autorităţi publice), fixate de organizarea politică a Statului.
B.	In Drept. Sinonim cu Dreptatea. Justinian o defineşte astfel: „Voinţa constantă şi continuă de a da fiecăruia dreptul oei i se cuvine“. Este fixată în legi juridice cuprinzătoare de Drepturi şi Datorii.
C.	In Morală. Una din cele patru virtuţi cardinale, fixate de filoso-fia morală greacă, despre care So-
crate spune că este: „Cea mai frumoasă dintre virtuţi, deoarece procură cea mai mare utilitate“.
D.	In Pilosofie. Conformitatea voinţei la legea morală, concepută ca fiind de origină divină şi cuprinzând în special ideea de libertate.— Kant spune: „Orice acţiune este justă, când nu devine o piedică, pentru acordul libertăţii fiecăruia cu libertatea tuturor“. — Justiţia este înseşi Morala, sau cel puţin un minim de morală, în sensul de Dreptate, nu de Legalitate. (Vezi, Dreptul — Morala).
1.	Termeni uzuali:	Gândire
justă (adevărată) — Constatare
—	Descriere justă (exactă, precisă, corectă, riguroasă) — Judecată de apreciere justă (obiectivă, nu subiectivă după interese, a-fecte, etc).
2.	Ideea Milei nu se opune Justiţiei, cum se opune Legalităţi.
JUSTIFICARE. — A. Dovedirea netemeiniciei unei învinuiri, prin dovedirea dreptăţii de a fi gândit ceea ce a gândit, de a fi spus ceea ce a spus, sau de a fi făcut ceea ce a făcut.
B.	In Filosofia Cunoaşterii.— Malebranche afirmă existenţa Judecăţilor şi Raţionamentelor de Justificare, prin care se dovedeşte raţiunea sentimentelor. — Ribot de asemenea, afirmă justificarea Raţionamentelor Afective.
Kabalä
— 148 -
Lege
K
KABALĂ. — (Vezi Cabală).
KALEIDOSCOPIC. — In Filosofia Biologică. Denumire, dată schimbărilor coordonate din transformarea speciilor vieţuitoarelor, asemănătoare schimburilor de culoare şi figuri din aparatul Kaleidosco-pului.
KINESTETICE Sensaţiuni. — In Psihologie. Cunoştinţe despre însuşi-
L
LAMARKISM. — In Filosofia Bio. ] logică. Teorie a: Transformismu-lui, Descendenţii, Transmutaţiunii sau Evoluţiei biologice, prin care Lamark, în opera: Filosofia Zoologică (1809) spune: „Speciile vieţuitoarelor nu sunt toate din acelaş timp. Ele s’au coborît unele din altele şi stabilitatea lor este relativă şi vremelnică. (Vezi şi Evoluţia Biologică şi Generaţia Spontană).
LEGALITATE. — In drept. Conformitatea cu legea juridică fixată în Dreptul pozitiv, — O faptă poate fi legală, fără a fi şi morală.
In Morală. Conformitatea cu legea morală (Moralitatea). — O faptă morală, nu este totdeauna şi legală.
1.	Kant nu consideră faptă morală pe aceea conformă numai exterior cu legea morală (determinată de cauze externe), deoarece moralitatea pretinde determinări interioare, ca Imperative categorice (Vezi).
rea de încordare (relaxare) a muşchilor şi tendoanelor, care execută sau nu o mişcare. De aceea, se mai numesc Sensaţiuni de Mişcare. (Vezi).
1. Există nesiguranţa asupra faptului, dacă aceste sensaţiuni dau sau nu cunoştinţa şi a forţei de încordare (inervaţia). Cu a-cest înţeles a fost inventat termenul, de către Bastion.
LEGE — A. înţeles general. Regula, cuprinzând o cunoştinţă valabilă, ca adevăr de anumit grad, despre existenţa: fizică, fiziologică şi sufletească, exprimând raporturi constante — regulă, căreia trebue să se conformeze existenţa, pentru a se putea realiza.
B.	In Filosofie. Legi Naturale, Divine sau Morale, a căror origine este căutată în Divinitate, sau în Substanţe Prime, de natură materială sau sufletească.
C.	In Filosofia logicei. Legile Gândirii Raţionale, din care derivă adevărul. Ele simt: Identitatea — Contrarietatea —"Terţiul Exclus — Raţiunea Suficientă — Valorificarea.
D.	In Psihologie. Legi, după care se manifestă fenomenele sufleteşti dela naşterea lor — legi genetice şi legi de raporturi, fie între ele, fie cu fenomenele fiziologice ale corpului în care ele sălăşluesc. (Ex.
Lege
— 149 —
Liberalism
Legea Asociaţiei — Legea lui Fech-ner-Weber, etc.).
E.	In Drept şi Morală. Reguli de conduită.
F.	In Sociologie: economică, juridică, politică, culturală sunt legi: economice, juridice, estetice, etc.
G.	In general. Legile constituesc unul din cele patru elemente ale existenţei oricărei ştiinţe: obiect — metodă — legi — prevedere. Ele conţin sintetizarea adevărurilor obţinute despre fenomene, fie sub aceiaşi constatare, fie sub aceiaşi explicare cauzală; deoarece, principala preocupare a ştiinţei este să reducă multiplicitatea la unitate ca, apoi să prevadă cauzele şi efectele fenomenelor, pe care sa le verifice şi în urmă să le generalizeze, prin gândirea inductivă bazată pe uniformitatea de cauzalitate şi determinismul universal.
1.	Am atribuit Legii, înţelesul de adevăr de un anumit grad. Gradele adevărului sunt: Axioma
—	Postulatul — Teorema sau Legea.— toate derivate din Principiile Raţiunii: Identitatea Con-trarietatea — Terţiul Exclus — Raţiunea Suficientă — Valorificarea şi Fundamentele Gândirii ştiinţifice: Cauzalitatea şi Determinismul. (Vezi acestea).
2.	Legile Ştiinţifice sunt:	a)
globale (constată în bloc şi general numai manifestarea fenomenelor), b) explicative analitice (fenomen cu fenomen), explicative sintetice (grape din ce în ce mai cuprinzătoare şi exprimate în formule cantitative, numite de aceea şi legi cantitative). Acestea sunt legile cele mai de valoare, constituind idealul orcă-rei ştiinţe, de a-şi formula astfel adevărurile obţinute. — Legile explicative sunt cele mai complete.
deoarece ele au în vedere toate cele patru însuşiri ale înţelesului fenomenelor: calitate — cantitate
—	relaţie — modalitate.
3.	Kant întrebuinţează, câ sinonim Legii morale individuale, termenul de Precept sau Maximă, rezervând termenul de Lege morală pentru faptele asemănătoare tuturor oamenilor, în raport cu ideea de Bine.
4.	Bossuet întrebuinţează termenii: Legea Veche şi Legea nouă, pentru Vechiul şi Noul Testament, considerându-le ca exprimând Voinţa lui Dumnezeu.
LEGEA lui WEBER. — In Psiho-Fiziologie. (Vezi Fechner).
LETARGIE. — In Psiho-Patologie. Sinonim: Catalepsie (vezi). Char-cot o consideră deosebită, fiindcă din amândouă şi Somnambulism face cele trei speţe ale Hipnozei (vezi).
LIBER ARBITRU. - In Filosofia Voinţei♦ Teorie care afirma libertatea Voinţei şi Responsabilitate deplină. — Opuse ei sunt teoriile: Determinismul şi Fatalismul. (Vezi Arbitru Liber).
LIBER EXAMEN. — In Morală. Sinonim cu Autonomie (vezi).
LIBERALISM. — A. In Sociologia Economică. — Teorie care afirmă ca ideal economic Libertatea activităţilor: de producţie, distribuţie, circulaţie şi consumaţie ale bunurilor, fără ca Statul să intervină prin legi în relaţiile economice şi mai ales fără ca Statul să aibă monopoluri şi nici chiar întreprinderi economice de niciun fel.
—	Opusă este teoria Socialismu-
Libertate
- 150 -
Limită
lui (Etatismului), cu feluritele ei aspecte: Intervenţionism — Corporatism — Comunism, etc. (Vezi Socialism).
B.	In Sociologia Politică. Teorie care afirmă reducerea puterii executive (autorităţilor constrângătoare) la minimul, faţă de celelalte două puteri de guvernământ (p. legislativă şi p. judecătorească), care să fie independente de p. executivă.
C.	In Sociologia Juridică. Teorie care afirmă ca ideal juridic: acordarea de garanţii suficiente, prin legi date conduşilor, contra posibilităţii arbitrarului conducătorilor.
LIBERTATE. — A. înţeles general Lipsa oricărui obstacol care să. împiedice o acţiune.
B.	In Sociologia Politică. Lipsa oricărei constrângeri în afară de lege, impusă conduşilor de autorităţile Statului. Asemenea libertate politică, limitează puterea conducătorilor.
C.	In Drept. Libertatea este dreptul: de a face orice nu este oprit de legea juridică şi de a refuza executarea a ceea ce legea nu obligă a se face, sau a se da.
D.	In Filosofia Dreptului. Libertatea este dreptul natural al omului, alături de Egalitate (vezi), fundamente ale tuturor Libertăţilor publice.
E.	In Psihologie. Libertatea sufletească, are înţelesul de Conştient— în special, de Voinţă liberă — opusă Inconştientului, Im-pulsiunilor, Instinctelor şi tuturor
Influenţelor mediului social: tradiţie, obiceiuri, modă, prejudecăţi, etc. Fouillé: „Libertatea este maximum de independenţă a Voinţei“.
F.	In Filosofia Voinţei. Liberul Arbitru este opus Determinismului. (Vezi).
C.	In Filosofia Cunoaşterii. Kant afirmă existenţa Libertăţii Transcendentale (inteligibile — numenale), care nu depinde de fenomene.
LIBIDIO. — In Filosofia Sufletului. Freud derivă, toate însuşirile sufletului de manifestare afectivă şi voluntară, din iubirea şi instinctul sexual, exprimate de el prin termenul „libidio“.
•
LIMITATIVE Judecăţi. — In Logică. Judecăţi, care nu sunt socotite de Kant, nici afirmative (S este P), nici negative (S nu este P\ ci nedefinite (S este Non P = Sufletul e nemuritor). — Toate aceste feluri de judecăţi alcătuesc posibilitatea (categoria) comporaţiei logice între înţelesurile de Calitate al subiectului şi predicatului unei gândiri. (Vezi Categorii).
LIMITĂ. — A. In Filosofia Cunoaşterii. Limita Cunoaşterii, este determinarea întinderii posibilităţii ei numai pentru existenţa de manifestare (fenomene), deoarece dincolo de limita fenomenelor — în existenţa în sine — Cunoaşterea n’are nici o posibilitate.
B.	In Matematică. Limita Mări-rimii, este însuşirea unei mărimi finite (determinate) de care se poate apropia o altă mărime va-
Lîngulsţicâ
- 151 —
Logica
riabilă la infinit, fără ca să o poată întrece.
LINGUISTICA. — In Metodologie. Ştiinţă generală a limbii, care cuprinde ca speţe: Etimologia — Filologia şi Gramatica alcătuită şi ea din: Morfologie — Sintaxă — Ortografie — Lexic — Fonetică, şi alături de Gramatica Comparată şi Gramatica Generală. (Vezi toate acestea).
LOCALIZARE. — In Psihologic. Putinţa de a recunoaşte fenomenele sufleteşti vechi, venite din Subconştient în Conştient, spre a nu fi considerate că sunt noui, formate în Conştient şi netrecute încă în Subconştient. — Această posibilitate este chiar Memoria, care se defineşte prin putinţa de localizare: în timp, când s’a format fen. sufleteşti memorate — şi în spaţiu, unde s’au format, şi în care împrejurare spaţială. (Ribot).
LOCALIZĂRI CEREBRALE. - In Psiho-Fiziologie. Teorie şi Metodă de Observaţie Externă Psihologică, care afirmă existenţa unor regiuni (locuri) bine determinabile în centrii nervoşi — în special în creer (cerebru), pentru fenomenele şi stările sufleteşti importante: atenţie, memorie, voinţă, limbaj, emoţii, etc. Aceste regiuni au corespondentul lor pe cutia craniană, într’o anumită conformaţie cu felurite protuberanţe (umflături), după care se poate cunoaşte metodic stările şi fenomenele sufleteşti
„localizate. — Sinonom cu Freno-logie (vezi). — Asemenea localizări au fost afirmate de: Broca —
Gali — Wundt — Lotze — Lom-broso — etc.
LOGIC. — însuşirea cunoştinţelor dc a putea fi adevărate, când sunt alcătuite conform gândirii raţionale.
LOGICA. — A. înţeles general. Ştiinţa aflării şi explicării adevărului, realizat în toate obiectele gândirii. înţelesul ei, ca al oricărei Ştiinţe, se determină prin arătarea celor patru elemente constituente ale ştinţei: Obiect — Metodă — Legi — Scop. — 1) Obiectul, este Raţiunea numai în manifestările ei, ca fenomen (nu ca numen, existenţă în sine, de care se preocupă Filosofia Logicei) — 2) Metoda, este Comparaţia Raţională prin Generalizare şi Determinare, baze ale Inducţiei şi Deducţiei. —
3)	Legile, sunt: Identitatea — Con-trarietatea — Terţiul Exclus — Raţiunea Suficientă — Valorificarea
—	considerate Principii ale Raţiunii — şi Cauzalitatea, Determinismul — considerate Fundamente ale Gândirii Ştiinţifice.—
4)	Scopul, este multiplu: a) să afle, să explice şi să prevadă adevărul cel mai pur de subiectivitate ;
b)	să fixeze adevărul în forme de: noţiuni — judecăţi — raţionamente; c) să facă legături sintetice între numeroasele şi feluritele adevăruri parţiale, reducând astfel multiplicitatea Ia unitate; d) să verifice, dacă adevărurile fixate de ştiinţe, sunt făcute cu respectarea legilor raţiunii; e) să facă astfel ca adevărul fixat, să fie admis şi de cei care nu l-au creat; f) să
Logica
- 152 -
Logica
exprime adevărul, cât mai complet, clar şi simplu, posibil.
B.	Logica este una, deoarece şi gândirea raţională este una şi i-dentică cu ea înseşi. Ei îi revine misiunea: să unifice adevărurile diferitelor ştiinţe despre existenţa fenomenală (de manifestare) — aşa cum, Filosofiei îi revine acelaşi j rol, pentru existenţa numenală (în \ sine). Insă, se atribue formelor I gândirii raţionale, întrebuinţate în ! fiecare ştiinţă, denumirea ştiinţei respective, astfel: Logica Istorică
—	Log. Matematică, etc.
C.	Logica cuprinde: 1) Logica Generală (teoretică, elementară, formală, deductivă-inductivă) şi 2) Logica Specială (aplicată — metodologică).
D.	Termenul, se găseşte întrebuinţat prima oară de Cicero.
1.	Logica Formală, denumită „pură”, de Kant are ca obiect formele raţiunii, în manifestarea lor de gândire, indiferent de fondul gândirii, unde se vor aplica ele. (Vezi: Formă — Fond). Este denumită şi Log. Elementară, deoarece aceste forme sunt chiar elementele raţiunii, în derivarea lor de: noţiuni — judecăţi — raţionamente, care vor constitui cele trei capitole, ale Logicei Formale (Elementare) pe care noi am denumit-o Log. Generală, deoarece cuprindem aid şi studiul asupra Principiilor Raţiunii: (Identitatea — Contrarie-tatea — Terţiul Exclus — Raţiunea Suficientă — Valorificarea şi studiul asupra Fundamentelor Gândirii Ştinţifice: Cauzalitatea şi Determinismul, ca şi vasta operaţie a gândirii logice, care este: Comparaţia prin Abstracţie şi Determinare, bază a Inducţiei şi Deducţiei, deci a oricărui adevăr
şi a oricărei metode, pentru a-flarea lui.
2.	Logica Metodologică, denumită „aplicată”, de Kant, are ca obiect: regulele, după care noţiunile — judecăţile — raţionamentele se aplică şi se organizează, de către gândirea raţională, pentru a fixa Metodele tuturor ştiinţelor în parte şi înţelesul complet al adevărului: aflarea — verificarea — adoptarea
—	fixarea — unificarea şi exprimarea lui). Prin această însuşire practică de aplicare, Metodologia este considerată şi Artă; deşi, o Metodă este alcătuită din o serie de operaţiuni mintale, teoretice (deci este Ştiinţă), spre deosebire de Artă, care presupune o serie de operaţiuni fizice — manuale. Logicei îi revine misiunea, să raţioneze asupra procedeelor întrebuinţate de fiecare ştiinţă, pentru a le valorifica sistematizân-du-le, ca Metode logice, înţeleasă astfel Metodologia — ca parte a-plicată a Logicei — va* căuta, să descopere lipsurile şi erorile cercetărilor, spre a le orienta activitatea cu reguli metodice raţionale. Prin aceasta, va căpăta consideraţiunea de „Ştiinţă a ştiinţelor”. (Vezi Metoda şi Metodologie).
3.	Logica Educativă. Logica înbogăţeşte calitativ gândirea. învaţă: cum se ajunge la adevăr, cum se deosebeşte el de eroare, cum se impune, celor care-1 cercetează şi celor ce li se comunică; sau, cel puţin învaţă^ să se folosească adevărul, aplicându-1 în vieaţă — îndepărtând astfel gândirea de cauzele erorilor. (J. S. Mill: „In educaţia modernă, nimic nu contribue mai mult la formarea cugetătorilor exacţi, pătrunşi de adevăratul înţeles al cuvintelor şi propoziţiunilor. Logica este studiul cel mai eficace pentru începutul educaţiei elevilor în filosofie”).
4.	Obiecţiuni Logicei:	Princi-
Logica
— 153 —
Logica
piile şi regulele raţiunii, fiind necesare, se pot respecta de gândirea justă şi fără ca ele să fie în prealabil cunoscute prin studiul logicei. Savanţii — în munca lor creatoare de adevăr — au ela- j borat regulile gândirii lor proprii, j fără să n studiat mai întâi Logica j şi Metodologia. Nu se inventează i metode, gândind în abstract. Numai făcându-se ştiinţă în concret. se pot stabili: mijloacele, care convin cercetărilor, dificultăţile de învins şi procedeele, cu care se pot învinge ele. — Obiecţiunea cea mai importantă este faptul, că Inconştientul — Instinctul — Sentimentul — Intuiţia Creatoare — Inspiraţia, etc. j au foarte mare rol în descope- | rirea celor mai multe adevăruri. | (Bergson, Ribot, Poincare, CI. Ber-nard, Goblot, Malapert, etc).
5.	Felurite denumiri şi înţelesuri. Aristotel a denumit-o „Or- I ganon”, cu înţelesul: Judecăţi de ! Apreciere, pentru deosebirea A-devărului de Eroare. — Bacon de Verulam a denumit-o „Novum Organum” cu înţelesul: Ştiinţă j a Inducţiei (nu a Deducţiei silogistice, cum a fost înţeleasă de ! Aristotel). — h S. Mill, îi atribue înţelesul: Deducţie specială de verificare, prin Inducţie. — Kant: Ştiinţă pură a legilor raţiunii, ca forme apriorice, necesare cunoaşterii fenomenelor, ca fond.
—	Wundt: Ştiinţa legilor gândi-
rii, care fac posibilă cunoştinţa de sinteze	ştiinţifice. — Kulpe:
Ştiinţa principiilor formale ale gândirii. Lipps: Ştiinţa, prin care se desprinde Cunoaşterea a ceea ce este aprioric din aposterioric.
—	Oberweg: Ştiinţa legilor nor-
mative ale Cunoaşterii. — Jerusa-lem:	Teoria formelor gândirii
juste. — Keynes:	Ştiinţa opera-
ţiunilor intelectuale prin care se poate cunoaşte, care cunoştinţe sunt valide şi care nu sunt (în cunoaşterea adevărului), pentru a avea dreptul a trece, dela ju-
decăţi date la alte judecăţi, drept consecinţe. — Hegel: Ştiinţa Ideii în elementul abstract al gândirii.
—	Hamilton: Logica are ca obiect, nu numai formele gândirii opuse fondului, ci toate formele necesare orcărei gândiri, prin care se determină experienţa şi se stabilesc legile fundamentale ale realităţii. — Logicienii şcoalei Port-Royal, o consideră: Arta de a conduce raţiunea în cunoaşterea lucrurilor, atât pentru instruirea personală cât şi a altora. — Ai-kius: Rolul Logicei este, a ne ajuta să gândim clar şi obiectiv, a ne exprima exact, a valorifica just afirmările altuia şi argumentele de susţinerea acelei afirmări.
—	Nelson: Ştiinţa raporturilor cele mai generale. — Morgan: Examenul acelei părţi a raţionamentului, care formează deduceri. Ea nu se ocupă de adevărul de fapte, opiniuni sau presumţiuni, din care este dedus adevărul; deoarece-preocuparea ei este numai sa constate adevărul concluziei, dacă sunt adevărate premisele. — Ribot, îi atribue înţelesul: Logică — a raţiunii şi a sentimentului — aşa cum se exercită în fapt gândirea*
—	Baldwin: Logică Genetică, pen-
tru studiul originii Cunoaşterii raţionale considerată ca o funcţiune sufletească, care cuprinde ca diviziune a ei:	Logica Reală,
al cărui obiect este explicarea ideii de realitate şi cunoaşterea realului. — Lalande admite denumirea de „Logică Pură”, întrebuinţată în itrei înţelesuri:	1)
Logică formală, 2) Logica o-biectivă, opusă gândirii psihologice, subiective, 3) Logică a-priorică Kantiană, fundată pe principiile pure ale raţiunii, independentă de orice cunoaştere prin simţuri. — Lachelier întrebuinţează denumirile: 1) Logica Obiectivă, ştiinţă a adevărului obiectiv existent în lucruri, deci transcendent gândirii. 2) Logica Subiectivă, ştiinţă a adevărului
Logicism
- 154 -
Lumea ca voinţa
subiectiv- alcătuit de propria gândire, care trebue să se conformeze lucrurilor, pentru a le cunoaşte. 3) Logica Silogistică, ştiinţă a adevărului ipotetic cerut necesar de gândire, atunci când presupunându-se adevărate premisele, trebue să fie şi concluzia lor. — Blondei: Logică Generală, ca ştiinţă a gândirii şi a vieţii, cu diferite denumiri: Logica Socială — Log. Morală — Log. Juridică, etc. — M entré îi atribue denumirea ,.Tehnică Generală” tehnica tehnicelor intelectuale: deoarece studiază prooedeurile generale, prin care gândirea deosebeşte adevărul de eroare. — levons consideră Logica, ca o speţă a Matematicii; iar De Boole face din Matematică, ramură a Logicei. — T. Maiorescu o defineşte:	Ştiinţă a argumentării,
după legile raţiunii.
LOGICISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Denumire dată teoriilor, care fac din Logică baza oricărei cunoaşteri.— Termenul este întrebuinţat în înţeles de Raţionalism (vezi).
LOGISTICĂ. — Denumire dată Logicei, care întrebuinţează algoritme felurite: simboluri, numere, litere, semne. (Vezi Algoritm).
LUCRU. — A. înţeles general Tot ceea ce poate fi gândit, presupus> afirmat sau negat — de o existenţă permanentă sau trecătoare, reală sau aparentă, cunoscută sau necunoscută.
B. In Filosofia Cunoaşterii. Sinonim cu Obiect. Tot ceea ce poate fi perceput prin simţuri, fie ca fenomene cu însuşiri, fie ca raporturi între fenomene. Vezi teo-
ria Empirismului. — Lucrul în sine, termen întrebuinţat de Kant este Existenţa în sine, fără să aibe nevoe de nici o însuşire şi de niciun determinant sau cauză, ca să existe. Vezi teoria Apriorismului. Sinonim cu: Numen — Substanţă — Principiu, etc.
LUME. —^Sinonime: Cosmos — Existenţă — Univers. (Vezi).
LUMEA CA VOINŢĂ ŞI REPREZENTARE. — Expresie, care sintetizează întreg sistemul filosofic al lui Schdpenhauer, astfel:
A.	In Problema Cunoaşterii afirmă întâietatea^ şi superioritatea Voinţei, faţă de Intelect şi Afectivitate. Voinţa este element primar, cauza primară, lucru în sine, numen: iar intelectul este element derivat, efect al Voinţei, fenomen. Voinţa este neschimbătoare; permanentă, perfectă; iar Intelectul este schimbător, în devenire, supus perfecţiunii şi în dependenţă de corpul în care sălăşlueşte, ca o funcţiune a lui; pe când faţă de Voinţă, corpul este dependent de ea, ca o funcţiune a ei. — Numai Intelectul Geniului este pe deasupra Voinţei. — Formele cunoaşterii simt: Cauzalitatea — Spaţiul — Timpul, deoarece numai prin ele se poate cunoaşte. Ele însă sunt făurite de Voinţă.
B.	In Problema Cosmologică a-firmă: Lumea este reprezentarea mea. S’ar părea că există o lume obiectivă şi fără o fiinţă care să o cunoască. Aceasta însă numai în abstract; deoarece în concret, în fapt, se întâmplă tocmai con-
Lumina naturală
- 155 -
Magie
trariul anume: lumea este numai o reprezentare a sufletului fiinţei. Ceea ce prind Simţurile din lume nu sunt nimic, până ce nu in-tervin formele cugetării (Cauzalitatea — Spaţiul — Timpul), care să le prelucreze şi să le dea înţeles şi valoare. Acestea însă funcţionează ca derivări ale Voinţei — Principiul unic şi fundamental al întregului Univers.
LUMINA NATURALĂ. — In Filoso. fie. Sinonim cu Raţiunea, ca sumă
de adevăruri imediate şi evidente.
—	Descartes: Facultatea dată de Dumnezeu, prin care nu se cunoaşte decât ceea ce este adevărat, ceea ce este clar şi direct — fără ajutorul religiei şi nici al filoso-fiei. — Expresiunea este întrebuinţată de Filosofii Creştini, ca şi de Descartes şi Leibnitz; iar originea se găseşte în Evanghelia lui loan cu înţelesul: Lumină adevărată — „Verbul“ — care spiritualizează omul.
M
MACROCOSMOS. — In Filosofia Cosmologică. Sinonim cu Universul întreg. Sunt teorii care afirmă
o	corespondenţă, între fiecare din părţile alcătuitoare ale corpului omenesc (Microcosmos) şi părţile alcătuitoare ale Universului (Ma-crocosmos).
MAGIE. — A. înţeles General. Ştiinţa şi Arta Magilor, de a produce efecte extraordinare prin procedee oculte, misterioase. — Magia Cere_ monialâ. Sistem de practică în forme rituale; la început cu înţeles religios, pentru a îndupleca Divinităţile de care era plin Universul, în concepţia mult răspândită a Naturismului (vezi). — Magia Naturală. Sistem de experienţe asupra naturii fizice, pentru producerea a felurite fenomene a căror cauză nu era cunoscută. (Ex: piatra filosofală — elixirul tinereţii, al vieţii, etc.).
B. In Sociologia Culturală. Se afirmă, că prin Magie a intrat o-
mul în raport de sentimente şi acţiune directă cu Universul şi Divinitatea. Ea a contribuit la alcătuirea Ştiinţei — Artei — Tehnologiei, printre primele fiind: Medicina — Astronomia — Filozofia — Morala — Dreptul. — Ceea ce are Magia ca spiritualitate este, că Universul este condus de forţe, că efectele fenomenelor sunt asemănătoare cauzelor care le produc şi că fenomenele Universului se pot influenţa reciproc, odată ce ele au fost în contact unul cu altul, chiar şi când contactul nu mai este actual. — Magia a putut fi productivă pe terenul Cultural, « numai după ce preoţimea cu adevărat înţeleaptă a celor dintâi religii, a dat naştere marilor inven-ţiuni ştiinţifice ale omenirii primitive, prin împiedecarea şi împuţinarea numeroaselor tabu- uri (de care nu se putea nimeni atinge), existente în Religiile naturis-
Magie
- 156 -
Maiotică
te-totemiste (V ezi Totem — Religie
—	Ştiinţă — Tehnologie).
1.	Magia este opusă Religiei, deşi există asemănări între ritualele lor, însă acţiunea şi scopul acestora este deosebit deoarece: a) Magia afirmă priceperea intelectuală asupra stăpânirii forţelor Naturii, fiindu-i indiferentă credinţa celui care face apel la ajutorul ei şi care-i plăteşte priceperea şi ajutorul cerut; pe când Religia, afirmă tocmai credinţa în Divinitate, din motive spirituale, b) Ca scop, Magia urmăreşte materializarea, particularul, concretul, practica pozitivă, tehnica şi obţinerea de foloase personale, ea fiind o profesie; — pe când Religia, tinde la apropierea de Divinitate prin: spiritualizare, abstracţiune, metafizică mistică, ajutorul preotimei, care este un har, o taină divină
—	nu o profesie, c) Prin Magie se constrânge Divinitatea, prin forte oculte, să dea ceea oe i se; reclamă — pe când prin Religie se roagă Divinitatea, să acordc ceea oe i se imploră.
2.	Prin Magie şi Religie, omul a reuşit să se depăşească pe sine, căpătând încredere în puterile lui către spiritualizare. La început, omul ignorant şi slab, în fata Naturii plină de forte necunoscute (oculte) care-1 în-fricau, a fost determinat să ceară milă, îndurare, ajutor Divinităţilor închipuite de el. De aci, a luat naştere o tehnică anumită a rugăciunii, un ritual executat numai de aceia care au
g'iceperea să tălmăcească voinţa ivinităţilor, existente în Natură, acolo unde nu putea şti orişicine locul. — Astfel a luat naştere profesiunea Magilor şi cu ea şi Magia. Magii apăreau câ binefăcători ai semenilor lor; nu numai îngăduiţi de Zei, ci aleşi, pentru a pune în legătură pe oameni cu toate Zeităţile, bune
şi rele. — Recunoşteau însă, că puterea lor ascunsă nu le poate fi de folos lor înşile, ci numai altora. — Magia, joacă rol important chiar şi ,după apariţia castei preoţeşti, atâta vreme cât aceasta se ţine departe de mulţime, în sferele abstracte ale înţelepciunii, ale spiritualităţii şi ale credinţei, lăsând pe om — setos de legătura cu Divinitatea — pe seama magilor profesionişti. — Şi astăzi, chiar în societatea zisă cultă, persistă practice ale Magiei sub ielurite aspecte.
3.	Termenul Magie vine dela denumirea unui trib al Mezilor. (Herodot), din care se recrutau preoţii din casta sacerdotală a Mezilor şi Perşilor. Romanii îl întrebuinţau, pentru a denumi puterea de a produce fapte supra naturale prin vrăjitorie.
MAGNETISM. - In Filosofia Cosmologică. Teorie, care afirmă ec-sistenţa unui fluid magnetic, de natură animală, emanând din materia nervoasă a unor persoane şi’n anumite condiţiuni, capabil să influenţeze: gândul — simţirea — fapta altor persoane, ba chiar şi corpurile neînsufleţite.
MAHOMEDANISM. — In Religia Monoteistă. Credinţa într’un singur Dumnezeu (Alah) propovăduită de Mahomed — Profetul lui Alah —ale cărui învăţături alcă-tuesc Coranul, Cartea Sfântă a mahomedanilor.
MAIOTICA. — In Pedagogie. Metodă de învăţământ, fixată de So-erate care afirmă: adevărul se află în noi înşine, însă trebue scos la iveală prin întrebări logice, care să aducă ca răspuns Judecăţi şi Raţionamente inductive (dela par-
Major
- 157 -
Mărime
tîcular la general) şi deductive (dela general la particular). Vezi Dialectica, cu care nu trebue confundată.
1. Termenul are înţeles etimo- j logic de „artă a moşitului”.— | Platon, în scrierea Menon cu numeroase dialoguri, evidenţiază j valoarea acestei metode, fixată cu | competenţă de magistrul său So- \ erate, care era fiu de moaşă.
MAJOR Termen. — In Logică. A-cea premisă — din cele două ale silogismului categoric — care are funcţiunea de Predicat în Conclu-ziune, (nu acela dintre cei trei termeni ai Silogismului, care are mărimea (Sfera) cea mai mare, cuprinzând deci şi termenul mijlocitor şi pe cel mic, cum este cazul numai în figura I silogistică — (vezi). — Sinonim cu Termenul Mare. — Este numit astfel de Aris-totel.
MAJORĂ Premisă. — In Logică. Acea premisă — din cele două ale Silogismului categoric — care cuprinde Termenul Major (vezi), fie ca subiect, fie ca predicat, comparat cu Term. Mijlocitor (vezi).— In Silogismul Ipotetic, sau în cel Dijunctiv, premisa majoră cuprinde judecata ipotetică, sau pe cea di-junctivă (alternativă). Vezi acestea.
MÂNIA. — In Psihologie. Afectivitate de neplăcere, considerată sentiment primar — originar (împreună cu Simpatia şi Frica), din care isvoresc numeroase alte sentimente secundare — derivate; duşmănia, ura, răzbunarea, etc.
MANICHEISM. — In Filosof ia Moralei* Teoria care afirmă existenţa a două puteri contradictorii: Binele Şi Răul, permanent în luptă* prin care se explică, nu numai conduita omenească, dar şi întregul Univers.
1.	Numirea vine dela Manicheus, preot persan, care a încercat să asemene Dualismul religios: Or-muzd — Binele şi' Ahriman — Răul, din religia lui Zoroastru — cu îngerul şi Diavolul, din religia Creştină.
MANIE. — In Psiho - Patologie. Orice formă de boală sufletească cu manifestări impulsive şi violente în faptă, iar în gând cu preocupări bizare, gusturi anormale şi idei obsedante. — Uneori mania este limitată, la o anumită faptă sau la un anumit gând, gust, etc. (Ex: vezi Cleptomanie).
MĂRIME. — A. In Matematică. Cantitatea întinderii spaţiale, geometrice, deosebită de cantitatea aritmetică, care comportă raporturile de: mai mare — mai mic — egal* Astfel, Cantitatea, este posibilitatea mai multului — mai puţinului, a ceea ce poate fi mărit sau micşorat.
B.	In Logică. Sfera (întinderea) nu trebue confundată cu cantitatea (numărul), deoarece numai Noţiunile au Sferă şi, comparate una cu alta, sunt în această privinţă: exclusive — „identice“ (?) — ordonate— încrucişate; pe când Judecăţile au cantitate, putând fi universale sau particulare. — Noţiunea, considerată singură este: generală — parţială — singulară şi
Marxism
- 158 -
Massa
niciodată: universală sau particulară— acestea fiind calităţi exclusive ale Judecăţii; tot astfel, o judecată nu poate fi generală — parţială — singulară, — acestea fiind calităţi exclusive ale Noţiunii.
MARXISM. — In Filosofia Sociologiei Economice. — Denumire dată teoriilor care afirmă, că activitatea economica a unei societăţi (numită „infrastructura socială“ de Karl Marx), determină pe toate celelalte activităţi sociale: juridice
—	politice — culturale, considerate ca „supra-structură socială“, derivate din infrastructura economică.
1.	Marxismul afirmând această întâietate a economicului, a cărei natură este materială, este deci o teorie materialistă; iar pentru faptul, ca afirmă determinarea celorlalte activităţi sociale din aceea economică, este
0	teorie deterministă — şi în sfârşit, fiindcă afirmă Şi evoluţia istorică a societăţii spre desfiinţarea Capitalismului, este şi o teorie istorică. — Pentru toate a-cestea, Marxismul mai poartă denumirea de Materialism Determinist Istoric — opus Idealismului Istoric, afirmat de Hegel. (Vezi).
2.	Marxismul este un aspect al Socialismului denumit Socialism ştiinţific, deoarece se sprijină pe o bogată observaţie de fapte ca material, din care induce adevăruri cu caracter de generalitate. — Evoluţionismul Istoric Determinist pe care-1 afirmă, este „Sforţarea conştientă şi totdeauna contrariată a oamenilor, de a ieşi din condiţiunile sociale în care se găsesc”. — Capitalului
1	se atribue înţelesul: acumulare de bunuri din partea patronilor întreprinderilor economice, prin „plusvaloare”. Astfel, bunurile se produc prin muncă, cel mai im-
portant factor de producţie faţa ae natură şi capital şi totuşi, munca este salariată de patroni cu o valoare, un preţ mult mai ieftin decât preţul (valoarea) bunurilor produse. Diferenţa aceasta, constitue plusvaloarea şi ea este reţinută de patron, frustând astfel lucrătorul de cea mai mare parte a muncii lui. Acest fapt, de spoliere a muncii, este organizat chiar de legile economice ale Statului, deoarece se admite existenţa patronilor în întreprinderile economice. Soluţia reclamată de o cât mai ideală dreptate socială este: o altă bază juridică de legi economice, care să organizeze astfel întreprinderile de producţie, ca lucrătorii să fie proprii lor patroni, spre a se împărţi între ei plus-valoarea muncii lor. Pentru aceasta frisă, lucrătorii trebue să’ se organizeze în „lupta de clasă”, lupta politică, care să le aducă guvernarea Statului, prin care vor suprima existenţa claselor sociale, prin desfiinţarea întreprinderilor particulare de producţie economică deţinută de clasa Capitaliştilor, în dauna clasei Proletarilor muncitori. — „Lupta la care asistăm azi este de un interes tragic, căci ea va fi cea din urmă. Sfârşitul comediei capitaliste va veni sub' forma diferitelor crize economice, care vor sili pe capitalişti să capituleze şi aceasta, atunci când s’ar crede capitalismul la maximum de desvoltare, fiindcă atunci el va sfârşi prin autodistrugere, sau prin sinucidere”. (K. Marx).
I	MASSA. — In Fizică şi Mecanica Raţională. Teoria asupra Materiei, afirmă că massa este cantitatea de materie aflată într’un corp — indiferent de mărimea lui — care rămâne constantă, oricare ar fi transformările prin care ar trece
Matematica
- 159 -
Materia
materia; deoarece, ea nici nu se micşorează, fără ca să se adauge sau să se scadă ceva materiei.— Hamilton consideră massa şi rezistenţa (vezi) drept calităţi se-cundo-primare ale materiei.
MATEMATICA. — Ştiinţă generală, al cărei obiect este alcătuit din: 1) Cantitatea pură, a) determinată, finită (Aritmetica) şi b) nedeterminată (Algebra). 2) Spaţiul, care delimitează figurile, linia şi punctul — mărimile şi poziţiile lor (Geometria). 3) Mişcarea, forţa şi viteza (Mecanica cu Cinematica şi Dinamica).
1.	Matematica Aplicată: Geodezia — Geometria în Spaţiu — Tri-gonometria — Astronomia (vezi a-cestea), în calculele cărora intră cantităţile, spaţiul şi mişcarea cu i forţă şi viteză.
2.	Istoric. PitagOTa şi discipolii săi, înţelegeau prin Matematică: Aritmetica — Geometria — Astronomia şi Armonica, ca ştiinţe ale finalităţii existenţelor : Universului. — Platon, care în j Filosof ia Cosmologica afirmă exis- ! tenţa a două lumi: Lumea Sen- I sibilă şi Lumea Ideilor, face din ! obiectul matematicei (cantitatea, j spaţiul şi mişcarea), existenţa ! intermediară între aceste două Lumi, astfel: a) prin însuşirile multiplicităţii şi divizibilităţii a-cestor obiecte ale ei, matematica face parte din Lumea sensibilă.; iar b) prin însuşirile omogenităţii, unităţii şi identităţii lor, face parte din lumea Ideilor. — Aristotel consideră Matematicele ca ştiinţe abstracte, pure, ale cantităţii, măsurii, spaţiului şi mişcării şi, tot astfel rămân considerate şi azi, ca ştiinţe formale, independente de realitatea materială a existenţelor la care se aplică.
MATERIA. — înţeles general. Realitatea Universului, cu dubla existenţă: în sine (numen) şi în manifestare (fenomen). Existenţa în sine, constitue preocupări ale Fi-losofiei şi asupra ei s’au emis diferite Teorii — iar existenţa de manifestare, formează obiectul diferitelor Ştiinţe, zise materiale, concrete, fizice şi asupra lor s’au fixat cunoştinţe valabile, numite A-devăruri ştiinţifice. — Opusă Materiei este Sufletul — altă realitate a Universului, de asemenea cu dublă existenţă cai mai sus. — însuşirile de manifestare ale Materiei sunt: exterioritatea în spaţiu, întinderea, forma, impenetrabilitatea, greutatea, coexistenţa în aceiaşi durată de timp şi cunoaşterea lor prin simţuri, ajutate de aparate tehnice; iar ale Sufletului sunt: interioritatea într’un corp cu vieaţă, intensitatea, durata, succesiunea in timp, finalitatea de orientarea vieţuitorului şi cunoaşterea lor prin observaţia internă. Materia nu se poate reduce la Corpuri, Figuri sau întindere.
1.	In Filosdfia Cosmologică. Materia este considerată de Teoria Materialismului, ca Principiu unic al Universului şi ca Primă cauză şi natură a tot ceea ce există.
2.	In Filosof ia Cunoaşterii. Începând dela Aristotel, Materia are înţeles de fond (conţinut, material, însuşiri, real, etc.) al cunoaşterii — opus formei cunoaşterii. — Astfel, termenii opuşi: fond şi formă, sunt întrebuinţaţi, nu numai la corpurile materiale, ci Ia orice obiect al gândirii. Materia cunoaşterii o formează ceea ce se cunoaşte — iar forma Cunoaşterii este felul, metoda, mijlocul
Materia
- 160 -
Materialism
prin care se obţine cunoaşterea — raportul, pe care gândirea îl stabileşte între subiectul şi predicatul gândirii (ca termeni materiali).
3.	In Filosof ia Moralei. Materia unei fapte, o formează, ceea ce se făptueşte — iar Forma unei fapte, este felul în care este determinată executarea faptei.
4.	Observare. Materia, trebue deosebită de: a) corpuri — de- j oarece materia este posibilitatea , nedefinită a însuşirilor corpuri- ! lor; b) de figură, deoarece j aceasta este numai una din multiplele însuşiri ale corpurilor (deci ale materiei); c) de întindere, deoarece aceasta este posibilitatea nedefinită a figurilor.
MATERIA Nervoasă. — In Psiho-Fiziologie. Considerată bază a legăturii dintre corp şi suflet — împreună cu glandele endocrine. E-lementul ei fundamental este Neuronul, alcătuit din celulă şi fibră axilă. Organizarea celulelor în masse, formează Centrii Nervoşi
—	iar a fibrelor, formează Nervii. Centrii nervoşi sunt în general trei: creerul (cerebru) — măduva spinării (spinal) — ganglionii (gan-glionar). fiecare în legătură cu nervii respectivi: sensitivi — mo-tori — asociatori. Legăturile dintre centri şi nervi, alcătuesc sistemele nervoase: cerebral — spinal — ganglionar, care legate între ele dau Sistemul general nervos: cerebro-spinal-ganglionar.
MATERIALISM. — A. In Filosof ia Cosmologică. Teorie care afirmă, că Prima existenţă a Universului este materia — originea şi cauza tuturor existenţelor — Substanţa şi Principiul Prim. — V. Conta: „Nu există în Univers altă substanţă
decât materia, care este Forţă, mişcare continuă şi veşnică, formând legea Ondulaţiei universale“.— Sunt diferite forme de Materialism : unele care exclud existenţa Sufletului — altele care o admit, însă ca o derivare (epifenomen) a materiei nervoase. O-puse sunt teoriile: Spiritualism, Pozitivism, Idealism, Fenomenism, Agnosticism. (Vezi şi lămuririle de sub Spiritualism).
B.	In Filosof ia Cunoaşterii. Teorie, care afirmă existenţa materiei ca o realitate obiectivă, independentă de sufletul-subiect, care o cunoaşte (Realismul). — Cunoaşterea este rezultatul, pe de o parte al organizării materiei nervoase, iar jpe de altă parte al materialului adus de simţuri, din Universul din afară şi independent în suflet. (Empirismul).
C.	In Filosofia Moralei. Teorie, care afirmă criteriul şi valoarea Binelui după efectele materiale ale faptei (Utilitarismul).
D.	In Filosofia Sociologiei. Vezi Materialismul Istoric.
MATERIALISM Istoric. — In Filosofia Sociologiei. Teorie care a-firmă, că Activitatea Socială Economică (Producţia bunurilor prin: natură, muncă, capital, antreprenor, stat; împărţirea bunurilor între factorii care l-au produs; Circulaţia dela producător la consumator a bunurilor şi Consumaţia lor) — este activitatea determinată a tuturor celorlalte activităţi sociale (juridice — politice — culturale). — Teoria este socotită
Materhiarhat
- 161 -
Mecanism
materialistă, deoarece condiţiunile şi activităţile unei unităţi oarecare sociale sunt de două naturi: materiale şi spirituale. Activitatea Economică şi condiţia cosmică care o secundează, sunt prin natura lor materiale. — Termenul este inventat de Engels, pentru a denumi Teoria Determinismului Economic a lui K. Marx. (Vezi Marxismul). — Opusă este Teoria Idealismului Istoric (He-gel).
MATERIARHAT. — In Sociologie. Formă de vieaţă familiară în evoluţia societăţii primitive, în care autoritatea în familie este exercitată de către femeea-mamă, considerată şi stăpâna exclusiva a a-verii familiare. De aci, moştenirea bunurilor se făcea în linie fe-menină maternă: dela mamă la fiică. Funcţiunile religioase, juridice şi chiar militare în familie şi trib, le exercita femeea. — Opusă este forma Paterhiarhatului (Autoritatea tatălui).
MAXIMALISM. — (Vezi: Comunism
—	Bolşevism).
MAXIMĂ. — Exprimarea scurtă, dar cuprinzătoare, a unei întregi gândiri rezumată într’un principiu: de logică, de morală, de drept, etc.
1.	Termenul este des întrebuinţat de Locke, cu înţelesul de „judecăţi admise fără probă, rezultate din convenţiuni tacite, care pot conţine şi erori”.— Leibnitz, îi atribue înţelesul de axiomă — adevăr evident prin el însuşi.— Kant, îi restrânge înţelesul la: „regulă de conduită morală, considerată valabilă prin
voinţa proprie a celui care o adoptă”.
MECANICĂ. — Ştiinţă Fizică-Mate-matică, al cărei obiect este mişcarea în ea înseşi, cercetată şi în Timp şi în Spaţiu.
1.	Ampère o divide în: a) Cinematica (mişcarea proprietăţilor geometrice, în raport cu Timpul — fără considerarea massei şi a forţei); b) Statică (forţa, în stare de echilibru — fără considerarea mişcării); c) Dinamică (mişcarea, producătoare de forţă-viteză).
2.	Feluri: A. Mecanica Teore-
tică (abstractă — raţională), al cărei obiect este teoria legilor mişcării şi forţei, rezumate de Appell în două probleme:	a)
Care este mişcarea unui sistem de corpuri sub acţiunea unor forţe date? şi b) Care sunt forţele capabile să determine o mişcare dată unui sistem de corpuri? — B. Mecanica Aplicată (concretă), al cărei obiect este construcţia uneltelor şi maşinilor, întreţinerea şi întrebuinţarea lor.
MECANISM. — In Filosofia Cosmologică. Teoria care afirmă Mişcarea, ca Principiu al Universului, la care se reduce toate existenţele (fizice — fiziologice — sufleteşti). Existenţa este deosebită de Forţă şi de Mişcare, deoarece ea este inertă, imobilă, statică, incapabilă de vreo modificare proprie — Opusă este teoria Dinamismului, care identifică Existenţa cu Forţa, considerată: mobilă, dinamică şi capabilă de toate modificările proprii. Tot opuse sunt şi Teoriile: Evoluţionismul şi Fi-nalismul.
B. înţeles general. Serie de faze subordonate şi dependente una de
u
Mediat
- 162 -
Mediu
alta — sau sistem de forţe în mişcare. (Vezi şi lămuririle de sub Finalism).
1.	Mecanism Fizic (forţe fizice, materiale — în mişcare).
2.	Mecanism Vital (forţe biologice — fiziologice şi fizico-chi-mice, la care sunt reduse toate fenomenele vieţii).
3.	Mecanism Psihic, (forţe ale Conştiinţei, care dacă sunt considerate ca derivări ale forţelor vitale — în special ale funcţiunilor materiei nervoase ■— se a-junge la Mecanismul Fizic — Materialist).
4.	Când Mecanismul exclude Forţa — ca element constitutiv al lui — atunci se opune, nu numai Dinamismului ci şi Energetismului. (A. Rey. Energetica şi Mecanismul Cunoaşterii”).
4.	Liard: „Orice fenomen este mecanic, când este determinat de condiţiuni antecedente invariabile” — excluzându-se deci orice putere ocultă, orice finalitate internă sau imanentă.
6.	Descartes şi Leibnitz identifică mecanismul cu întinderea şi Mişcarea, deosebind prin a-ceasta Sufletul de Materie, deoarece sufletul n’are nici întindere, nici mişcare.
7.	In Metodologie. Explicaţia mecanistă este opusă explicaţiunii relaţiunilor funcţionale între fenomene. (Ex: Mecanismul Atenţiei — Sensaţiei — Silogismului, etc).
MEDIAT. — A. Ceea ce este dependent — condiţionat — dei o altă, e-xistenţă.
B.	In Logică. Comparaţia între înţelesurile subiectului şi predicatului gândirii este mediată, când se face printr’un termen mijlocitor (intermediar), căpătând forma Raţionamentului. — Opus este Ime-
diat (fără intermediar). Vezi Judecata.
MEDIU. — A. înţeles general. Ceea ce este de mărime mijlocie între două mărimi extreme: mare şi mică. — Sau, poziţia de egală distantă între două extreme. — (Aris-tot el consideră Virtutea ca medie
—	mijlocie — între abstinenţă şi exces).
B.	înţeles logic. Ceea ce este intermediar (mijlocitor) ca funcţiune. — Newton întrebuinţează termenul de „mediu interstelar” cu înţelesul de mijlocitor între astre.
—	Logica consideră Termenul Mediu ca mijlocitor, pentru a se putea compara înţelesul unui subiect cu al unui predicat. De asemenea, termenul Principiul Mediului exclus (Terţiului exclus): „Din două judecăţi opuse contradictoriu una este adevărată, dacă cealaltă este falşă“; sau „Dacă două judecăţi sunt opuse contradictoriu, atunci adevărul — sau falsitatea — uneia implică respectiv falsitatea — sau adevărul — celeilalte“.
C.	In Fizică. Ceea ce este interpus între două (sau mai multe) corpuri, transmiţând o acţiune fizică dela unul la celălalt.
D.	In Biologie. Mediu ambiant• Ceea ce condiţionează vieaţa unei fiinţe. Mediul interior al organismului este determinat de raportul lui cu celule alcătuitoare. (Geo-ffroy Saint Hilaire).
E.	In Ştiinţele Sociale. Termenii: mediu psihic, mediu intelectual, mediu social, mediu moral, etc. sunt foarte întrebuinţate dela A.
Mediu Termen
- 163 -
Memoria
Comte şi Tarde, cu acelaş înţeles de mijlocire, de condiţionare. — Balzac, în: Comedia Umană, aseamănă societatea cu Natura şi individualităţile omului cu Speţele a-nimalelor, fiecare fiind condiţionate de mediul în care vieţuesc.
MEDIU Termen. — In Logică. Termenul — noţiunea sau noţiunile — care mijlocesc comparaţia dintre S şi P gândirii, urmărită drept concluzie a Raţionamentului care se face. — Sinonim cu Termenul Mijlocitor (vezi).
MELANCOLIC. — In Psihologia Temperamentului. Tipul, cu secre-ţiunea abundentă a „hum oarei“ bila neagră şi cu excitabilitate înceată, dar cu reacţia intensă, durabilă.
1.	Hipocrat a fixat patru tipuri temperamentale, după pre-ponderanţa uneia din cele patru feluri de humori (secreţiuni) existente în corpul uman: a) apa — tipul Flegmatic; b) sângele — tipul Sanguin; c) fierea — tipul Coleric; d) bila neagră — tipul Melancolic.
2.	Psihologia Contimporană menţine tipurile fixate de Hipocrat, însă le caracterizează după excitabilitate şi reacţie.
MELANCOLIE. — In Psihopatologie. Tristeţe permanentă şi anormală, deoarece este produsă de imaginaţia bolnavă — nu de, natura împrejurărilor externe. — Are forme numeroase. Baldwin deosebeşte şase tipuri.
MEGALOMANIE. — In Psihopatologie. Sinonim cu Nebunia gran-doarii. Bolnavul — datorită unei i-
maginaţii fantaziste — manifestă a-ti tu dini de personagii puternice, bogate, a tot ştiutoare, etc. cre-zându-se chiar şi Dumnezeu.
MELIORISM. — In Filosofia Moralei. Teorie optimistă, care afirmă posibilitatea unei lumi şi unei vieţuiri personale mai bune (melior), prin înţelegerea şi eforturile omului de a preţui vieaţa, având mai mult Bine decât neantul, nefiinţa, moartea — cum afirmă Pesimismul, sau Scepticismul.
MEMORIA. — In Psihologie. Recunoaşterea fenomenelor sufleteşti vechi ca atare, ştiindu-se când şi unde s’au format ca fenomene noui. (Localizare în timp şi spaţiu).
1.	Memoria este o „Judecata de anterioritate” (Goblot), deoarece deosebeşte ceea ce este nou, de vechiu — păstrat în Subconştient şi revenit în Conştient. Deci, Memoria nu este nici Păstrarea fenom. sufleteşti asociate— nici Reproducerea lor (I-magine sau Reprezentare). A-cestea sunt numai condiţiuni ale ei.
2.	Memoria, este retrăirea (re-viviscenţa) fenom. sufleteşti vechi (secundare) ca noi (primare), dar ştiindu-se că sunt vechi. Prin aceasta se face posibilă învăţarea. Baza ei de plecare este Asocierea fenomenelor sufleteşti şi de aceea se numeşte Memorie Asociativă
—	deosebită de memoria animalelor, bazată numai pe retentivi-tatea (plasticitatea) materiei nervoase, numită Memorie Organică, care face numai recunoaşteri globale — nu individuale conştiente
—	ca memoria omului.
3.	Factorii Memoriei sunt: a) de natură psihică (libertatea
Memoria
~ 164 -
Meta.«
conştiinţei de alte preocupări — odihnă — interes — voinţă — repetare — înţelegerea a ceea ce se cere memorat — atenţie voluntară) — şi b) de natură organică (alcătuire şi funcţionare fiziologică sănătoasă — vârstă — sex — bune condiţiuni de alimentare — higenă), la care a-dăogăm şi c) factori de natură cosmică (temperatură — timpul zilei, dimineaţa, seara — etc).
4.	Feluri: a) după însuşirile de orientare ale sufletului (memorie intelectuală cu speţele: vizuală, auditivă, olfactică, tactilă, etc.) — memorie afectivă (retrăiri de plăceri şi neplăceri provocate de amintirea faptelor şi gândurilor, cu care au fost întovă-roşite la prima lor trăire) — memorie Voluntară; — b) după calitatea recunoaşterii (fidelă, rapidă, concentrată, distributivă, de cuvinte, de numere, de propo-ziţiimi, etc.) — c) după cantitatea recunoaşterii (globala: mecanică, inferioară, animală — şi individuală: asociativă, superioară conştient umană).
5.	Boala memoriei este Amnezia cu diferite aspecte: generală
—	parţială — hipermnezie — a-fazia.
6.	Teorii: Ribot: „Memoria este în primul rând fapt material biologic şi apoi sufletesc”. — W. James de asemenea, numind-o „coeficientul fiziologic de păstrare”. (Unele spirite sunt ca ceara: tot ce le isbeşte se gravează în ele şi nu se şterge; altele ca gelatina, care nu păstrează urme întipărite în ea). — Spencer: („Memoria poate fi considerată ca un instinct care naşte, deoarece instinctul este o memorie organizată”. Bergson, consideră „două feluri de memorii teoretice Independente”: (una mecanistă, care face recunoaşterea prin deprinderea rezultată din repetiţie — alta conştientă, care face recunoaşterea în experienfă imediată
a trecutului, recunoscut de conştiinţă ca atare). — Claparede, consideră memoria întovăroşită şi chiar determinată de sentimente (Memoria Afectivă). — V. Conta
—	ca şi filosof ia materialistă — afirmă că este „o metamorfozare a materiei”.
7.	Menţionăm şi înţelesul dat memoriei ca amintire, în expre-siunile: „omagiu memoriei unui personalităţi — sau unui eveniment oarecare”.
8.	Claparede, inventează termenul Memorabilitate, în Psihologia Mărturiei — atribuindu-1, ca însuşire a unor împrejurări de fapte, care se reţin de martori şi se reproduc mai exact decât altele.
MEMORIZARE. — In Didactica Pedagogica.. Diferite procedeuri tehnice pentru „învăţarea pe dinafară“.— Termenul este întrebuinţat de Kanty iar Claparede o consideră „metodă“ a memoriei.
MENTALITAE. — In Psihologie. Spiritualitatea intelectuală, afectivă şi morală a unei persoane — considerată în general drept credinţe şi obicinuinţe fundamentale caracteristice. — Deseori, se întrebuinţează cu înţeles pejorativ, de valorificarea inferioară a spiritualităţii cuiva.
META... — Prefix, întrebuinţat în compunerea unor termeni filosofici Şi ştiinţifici^ având înţelesul de: pesjte — deasupra — dincolo
—	superior normei. (Ex: Metafizică —‘ Metamorală — Metalogică — Metageometrie — Meta-psihică — Metaempirică — Meta-raţionelă). — Un alt termen este
Metaempiric
- 165 -
Metodă
METAEMPIRIC. — In Filosofia Cu. noaş terii. Ceea ce este: peste — dincolo — după — deasupra, cunoaşterii prin simţuri şi aparate tehnice (experienţe sensoriale, empirice).
METAFIZICĂ. — A. înţeles etimologic. Ceea ce este peste — dincolo — după — deasupra, existenţii fizice de manifestare — fie a existenţelor de dincolo de cunoaştere (Probi. Cosmologică), fie a modului special de cunoaştere, sau gândire. (Probi. Epistemologică, a Cunoaşterii).
B. înţeles general. Sinonim cu Filosofia; deci, ceea ce esie „existenţă în sine“.
1.	Termenul este întrebuinţat prima oară, ca titlu dat studiilor lui Aristotel, despre tot ce nu avea ca obiect Materia (fizicul)
—	de către discipolul său An-dronic din Rhodos, care-i adunase într’un singur volum omagial toate studiile. Partea întâia a operei, purta titlul de: Fizică
—	iar a doua, pe cel de: Metafizică, fiindcă urma „după Fizică”.
2.	Preocupări metafizice a avut însă gândirea, ca o necesitate, dela chiar începutul gândirii. Ele au luat cu timpul forma Teoriilor Filosofice şi cele dintâiu, au fost privitoare la existenţa întreaga, la Univers, la Cosmos — alcătuind răspunsuri la Problema Cosmologică, care cuprinde întrebări asupra: naturii, originii şi scopului Universului. — Apoi, au fost formulate şi celelalte probleme: Problema Cunoaşterii, Pr. Morală şi Pr. Creaţiunii. —
—	(Vezi toate acestea sub termenul Filosof ie).
METAGEOMETRIE. - In Filosofia Matematicei. Teorie care afirmă
posibilitatea unui număr n de dimensiuni — şi prin aceasta fiind: peste, dincolo, deasupra, Geometriei lui Euclide, care a fixat trei dimensiuni formelor spaţiale (înălţime, lăţime şi adâncime). — Sinonimi sunt termenii: Hiperspaţiu şi Parametrie.
METAPSIHICĂ. — In Psihopatologie, Stări sufleteşti anormale, considerate ca derivări ale unor stări necunoscute precis în existenţa lor. Ex: Telepatia — Transfertul Conştiinţei — Divinaţia, etc.). — Sinonim cu Parăpsihicâ. — Termenul este întrebuinţat ca titlul unei lucrări importante: „Tratat de Me-tapsihică“, a lui Ch. Richet.
METEMPSIHICĂ. — In Filosofia Psihologiei. Teorie, care afirmă încorporarea sufletului unei persoane— după moarte — în corpul altei vieţuitoare (umane, animale, vegetale) şi tot aşa mai departe, deoarece sufletul are vieaţă „fără de sfârşit“.
1.	Filosofia Pitagoreică explica Nemurirea Sufletului prin Metempsihoză. — Mai poartă denumirea de Transmigraţiunea Sufletului etern. — Termenii sunt des întrebuinţaţi în Filosofia Creştină.
—	Brunschwieg admite, ca Trans-migraţia sufletului să ia sfârşit, prin absorbirea într’o realitate spirituală în care să-şi piardă individualitatea.
METODĂ. — In Logică. Combinarea elementelor gândirii logice (Noţiuni — Judecăţi — Raţionamente), cu scopul de a servi drept mijloc, pentru aflarea adevărului în feluritele grupe de existenţe a-
Metodă
- 166 -
Metodologie
semenea aflate în Univers. Fixarea lor o face Metodologia (vezi).— Metoda, nu trebue considerată sinonimă cu Tehnica, deoarece ea este alcătuită din o serie de operaţii logice (mintale) — pe când Tehnica, este alcătuită din o serie de operaţiuni manuale.
1.	Metodele sunt numeroase fiindcă numeroase sunt şi grupele asemenea de existenţe a-flate în Univers, care alcătuesc obiectele de cercetare ale numeroaselor Ştiinţe. Astfel, fiecare Ştiinţă are, necesar: pe lângă un Obiect propriu şi o Metodă specială — potrivită obiectului său — pentru aflarea şi fixarea adevărurilor, care sunt realizate în: Legi, Teoreme, Postulate, Axiome, Principii.
2.	Metodele, deşi sunt nume
roase şi variate, totuşi se reduc la două:	Inducţia	(Sinteza) şi
Deducţia (Analiza) — deoarece şi elementele gândirii logice se reduc la două felurLde, raţiona-mentej„inductiye şi deductive.
3.	Inducţia şi Deducţia se reduc şi ele la vasta operaţie a gândirii, care este Comparaţia cu Observaţia rezultatelor ei — considerate ca Metode de sistematizarea adevărurilor aflate.
4.	Metoda generală: Observaţia, are ca speţe: a) Observaţia in- | temă (Introspecţiunea) cu for- | mele: Autobiografia şi Carnetul Psihologic; b) Observaţia externă cu formele: Biografia — Fişa Psihologică — Grafologia — Chiro-mancia — FiziognomijU. — Am-prentologia.^— Statistica — Graficul — Monografia — Descrierea
—	Psihanaliza.	!
5.	Met. generală: Inducţia, are
ca forme:	Inducţia Aristotelică
şi Baconiană — Clasificarea — Definiţia — Asocierea — Abstracţia
—	Generalizarea — Sinteza.
6.	Met. generală: Deducţia, are formele: Demonstraţia — Divizi-
unea — Dialectica — Maiotica Socratică — Disocierea — Analiza.
7.	O metodă specială analitică şi sintetică, bazată pe Analogie şi Ipoteză, este Experimentul cu formele: Ancheta — Chestionarul.
8.	Observare. — Metoda In-tuiţionistă (intelectuală, afectivă, instinctivă) şi Metoda Revelaţiei Divine — sunt metode care nu aparţin metodelor logice, deoarece nu sunt bazate pe Raţiune, ca obiect al Logicei. — (Vezi toate aceste Metode).
METODOLOGIE. — Ştiinţă, care are drept obiect procedeurile (metodele) de cercetarea Universului pentru: aflarea adevărului, verificarea, adaptarea, fixarea, unificarea şi exprimarea lui — deose-bindu-1 de Eroare (vezi).
1.	Metodologia urmăreşte: să descopere lipsurile procedeurilor întrebuinţate de cercetătorii Universului, să le orienteze activitatea şi să le fixeze regului precise de cercetare (metode). — Este deci indispensabilă: Filoso-fiei, Ştiinţei, Artei, Moralei şi Religiei, constituind chiar baza Problemei Cunoaşterii şi a E-pistemologiei (vezi).
2.	Kant — în Critica Raţiunii Pure — deosebeşte Logica elementară Transcendentală, de Metodologia Transcendentală, căreia îi atribue drept obiect alegerea acelor procedeuri raţionale în cercetarea fenomenelor Universului, care satisfac mai bine nevoile intelectuale.
3.	Metodologia este Logică A-plicată, deoarece metodele fixate de ea sunt chiar aplicarea Noţiunilor — Judecăţilor şi Raţionamentelor, studiate de Logica Teoretică (Elementară — Formală) care le consideră ca Elemente şi Forme ale raţiunii. — Prin aceasta, Metodologia este şi Artă; însă precizăm, că nu-şi
Mozocefal
- 167 -
Milenarism
pierde însuşirea esenţiala de a fi Ştiinţă, deoarece oricare Metodă fixată de ea este alcătuită din o serie de operaţiuni mintale (abstracte, teoretice) — pe când Arta, aşa cum îi statorniceşte Tehnologia înţelesul, este alcătuită din o serie de operaţiuni manuale (concrete, fizice), sen-gurele care sunt aplicaţiuni practice ale ştiinţei teoretice abstracte. — (Vezi Metodele).
MEZOCEFAL. — In Bio-Psiholo-gia Experimentală. Denumirea u-neia din cele trei tipuri de rase umane, fixate prin Indicele cefa-lic (vezi).
MICROCEFAL. — In Bio-Psihologia Experimentală. împreună cu Ma-crocefal şi Mezocefal alcătuesc cele trei tipuri de rase umane, fixate prin Indicele Ce falie (vezi).
MICROCOSMOS. — In Filosof ia Cosmologică. Existenţa individuală complexă, considerată un „mic Univers“, în care se reflectă „U-niversul mare" (Macrocosmos).
1.	Leibnitz, numeşte astfel Existenţele prime şi ultime (Monadele), din care afirmă, că este alcătuit Macrocosmosul.
MIJLOCITOR Termen. — In Logică. Denumire dată Noţiunii (sau noţiunilor) de care se serveşte gândirea, pentru a putea să stabilească legătura (raportul de Comparaţie) între înţelesul subiectului şi predicatului gândirii. Această „mijlocire“ fiindu-i funcţiunea lui în gândire, este propriu să fie numit: Termen Mijlocitor (nu Termen Mijlociu sau Mediu,
cum stărueşte a fi numit în manualele de Logică).
1.	Gândirea de Comparaţia înţelesurilor subiectului şi predicatului, făcută indirect (prin mijlocitor),^ se numeşte Raţionament, căruia i se atribue în alcătuirea lui trei termeni: Mare (maj[or)
—	Mijlociu (mediu — Mic (minor). Termenii „mare” şi „mic” se dau noţiunilor subiect şi predicat, între care se urmăreşte fixarea unui raport de comparaţie, drept Concluzie a raţionamentului. Denumirile acestea de: mare-mijlociu-mic, nu tre-buesc considerate ca mărimi (Sferă) a noţiunilor care alcătuesc termenii — ci ca funcţiuni, ca rol în gândire, indiferent de mărimea (sfera) unuia faţă de a celuilalt. In Raţionamentul deductiv (Silogism), termenul mare are funcţiunea de predicat al gândirii (concluziei)
—	iar în raţionamentul inductiv, pe aceea de subiect. Tot astfel, termenul mic are funcţiunea de subiect, în concluzia raţionamentului deductiv şi aceea de predicat, în raţionamentul inductiv.
2.	Funcţiunea Termenului Mijlocitor este îndeplinită, numai când se poate lega (compara) odată cu subiectul gândirii şi odata cu predicatul — legături numite: Premisele raţionamentului, ca funcţiuni — în natura lor ele fiind Judecaţi logice. In a-ceste premise, term. mijlocitor poate să aibă şi funcţiunea de subiect şi pe aceea de predicat, fie a subiectului gândirii iniţiale— fie a predicatului. (Vezi, Figurile Silogismului).
3.	Când pentru legătura dintre S. şi P-, gândirea are nevoe de mai mulţi termeni mijlocitori decât unul, atunci rezultă Poli raţiona mente.
MILENARISM. — In Filosofia Religiei şi Moralei. Teorie care afirmă
Mimetism
- 168 -
Miracol
venirea unei epoci de o mie de ani (mileniu) — prezisă în Apocalips— când triumful Binelui a-supra Răului, va fi înfăptuit.
MIMETISM. — A. înţeles general. Imitaţie, asemănare.
B. In Biologie. Schimbările produse în fiinţa unei plante sau u-nui animal, pentru conservare sau apărare, permanente sau întâmplătoare, imitând sau asemuindu-se cu mediul în care vieţueşte. — Baldwin deosebeşte mimetismul („schimbări de adaptare la mediu, automate sau conştiente voluntar“, extinzându-1 prin aceasta şi la om) de animetismul automat, redus numai la schimbările automate, mecanice, ca rezultat al asemănării şi repetijiei (Vezi Instinct).
M1NIMALISM. — In Filosofia Sociala. Teorie, care revendică un minim de socializare a proprietăţii individuale — spre deosebire dc Maximalism, care afirmă Comuni-zarea maximă a acesteia.
MINOR Termen. — In Logică. Denumire dată Noţiunii (sau noţiunilor), care are funcţiunea de Subiect în concluzia raţionamentului deductiv (silogism) şi pe a-ceea de Predicat în concluzia raţionamentului inductiv. El se găseşte şi într’una din Premisele raţionamentului, comparat cu termenul mijlocitor, fie cu funcţia de subiect, fie cu aceea de predicat.
MINORĂ Premisă. — In Logică. Premisă dintr’un raţionament, alcătuită din termenul minor (Vezi)
legat cu termenul mijlocitor
(Vezi).
MINTAL. — A. înţeles general. Sufletesc psihologic, spiritual.
B.	In Psiho-Patologie. Boală mintală (Alienaţie mintală), este tur-burarea permanentă în funcţiunile sufleteşti (intelectuale, afective şi volitive).
MINTALĂ Rezervă. — Exprimarea necompletă a unei gândiri — re-zervându-se exprimarea circumstanţei rămasă în gândire, numai când va fi descoperită falsitatea exprimării iniţiale jiecomplete. — Ea constitue un mijloc neloial de comunicarea gândirii întregi, făcută cu scopul de „a înşela fără a minţi“.
MIOPIE. — In Psiho-Patologie. Boală vizuală, cauzată de Convergenţa peste normal a Cristalinului, care face ca razele de lumină, venite dela o depărtare mai mare de 15 m., să se concentreze înaintea retinei — nu pe retină, cum este normal. — Opusă ei este Hipermetropia. Ambele simt speţe ale Ametropiei (Vezi).
MIRACOL. — A. In Filosofia Religiei. Manifestare a Divinităţii, înţeleasă de oricine, făcută cu scopul de a determina şi a întări Credinţa. Le Roy „Miracolul nu comportă explicaţiuni cauzale fizice, fiind inseparabil de credinţă. Din credinţă derivă, credinţei se adresează şi prin credinţă se înţelege”. — Bergson: „Miracolul este actul spiritual (individual sau
Mis Miso..*
- 169 -
Misticism
colectiv), acţionând neobişnuit de superior calitativ, prin bogăţiile şi resursele profunde ale spiritului, ca o exaltare produsă, ca o lumină, prin graţia lui Dumnezeu“.
B. înţeles restrâns. Ceea ce este de admirat. Astfel, se spune: „Un miracol de frumuseţe, de înţelepciune, de perfecţiune, etc.“.
MIS... MISO.., — In Linguistică, Prefixe, cu funcţiunea de a exprima aversiunea faţă de înţelesul cuvântului la care se alătură. Ex.: Misantrop — aversiunea faţă de oameni; Misoghin — faţă de femeie; Misolog — faţă de raţiune; Misoneism — faţă de ceea ce este nou; etc.).
MISTER. — A. In Religiile antice. Practicele, ritualele şi doctrinele, deşi erau publice şi legale, a-veau înţelesuri secrete rezervate numai iniţiaţilor.
B.	In Teologia Creştină. Ceea ce credinciosul trebue să creadă, deşi nu poate fi înţeles ceea ce se crede.
C.	In Filosofie. Ceea ce este ascuns sub un simbol. Pascal: „Orice existenţă ascunde un mister, ca un voal al lui Dumnezeu“.
D.	înţeles comun. Ceea ce este inexplicabil.
MISTICĂ. — A. înţeles general. Credinţa în forţe, în influenţe şi în acţiuni necunoscute, nici prin simţuri nici prin acţiune şi totuşi existente ca realităţi.
B. înţeles restrâns numai în Filosof ia Religiei, conform sensului etimologic: stare sufletească com-
plexă (intelectuală — afectivă — volitivă), prin care se rupe orice legătură cu lumea externă — sufletul rămânând liber, pentru legătura cu Dumnezeu. (Vezi Extaz),
MISTICISM. — In Filosof ia Cunoaşterii. Teorie, care afirmă posibilitatea cunoaşterii prin Sentiment (Intuiţia intelectuală — a-fectivă — instinctivă), cu valoare superioară simţurilor şi raţiunii, deoarece astfel se poate cunoaşte şi existenţa în sine a fenomenelor, prin contactul direct şi imediat al sufletului (fără simţuri şi raţiune) cu realitatea însăşi.
B.	In Filosofia Moralei. Misticismul este conduita vieţii cu aspi-raţiunea către absolut, prin purificarea voită şi ascetism, pentru realizarea unei vieţi individuale şi sociale mai perfecte.
1.	Câteva înţelesuri date de filosofi. Schopenhauer: „Quietis-mul, adică părăsirea voinţii, Ascetismul, adică distrugerea intenţionată a voinţii şi Misticismul, adică Conştiinţa identităţii fiinţei sale însăşi cu întregul Univers — au aşa de intime legături între ele, încât acela care se socoteşte partizan al unuia din aceste sisteme este determinat să le primească şi pe celelalte”. — Hoffding:	„Prin
Misticism se realizează q nimicire a Conştiinţei proprii, urmată de absorbirea cu entuziasm în gândirea unică a Divinităţii — unica existenţă absolută, permanentă şi neschimbătoare”. — Bou-troux: „Misticismul este extazul, prin care se comunică cu Fiinţa infinită, care este Dumnezeu”. — V. Cousin: „Jleacţiune contra Scepticismului, caracterizată prin înlocuirea raţiunii prin
Mitologia
- 170 -
Mobil
Sentiment şi Imaginaţie”. — R. Motru: „Amestecul sentimentului în actele Cunoaşterii”. (Vezi: Intuiţionismul, Bergson).
2.	In înţeles comun, are nuanţă pejorativă dată teoriilor cunoaşterii, care neglijează metoda observaţiei prin simţuri, sau pe aceea raţională (Goblot) — ca şi teoriilor cosmologice, care neglijează realitatea externă, afirmând numai o realitate internă (Bougle).
3.	Termenii: misticism ştiinţific
—	filosofic, — etc., simt improprii, urmând a se întrebuinţa termenii: iraţionalism — intuiţionism, etc. (Rauzoli).
MITOLOGIA. — Cuprinde povestiri legendare, fabuloase, simbolice, cu personaje şi întâmplări plasate în împrejurări de timp şi spaţiu nedeterminate istoric şi nici concret. Ele reprezintă idei abstracte (deşi origina lor este populară şi anonimă), care la acea epocă nu puteau să fie nici elaborate astfel, nici înţelese astfel. Cele mai obişnuite idei sunt acelea privitoare la forţele naturii, reprezentate prin fiinţe omeneşti, ale căror fapte au înţelesuri simbolice.
1.	Mitul, constitue o forma inferioară de gândire şi exprimare, a ceea ce mai mult se simte afectiv, decât se gândeşte intelectual. Origina lor se află în aceiaşi necesitate a omului, de a-şi explica total sau parţial Universul, în fundamentalele întrebări despre: Natură — Om — Dumnezeu, care vor stărui apoi în gândire ca Probleme ale Fi-losofiei. Şi aşa de necesare sufletului sunt răspunsurile acestor întrebări, că asemenea mituri au constituit o adevărată Credinţă — ca şi teoriile filosofice elaborate după ele.
2.	Platon, a fost el însuşi silit, să inventeze „mitul Cavernei”,
pentru exprimarea şi înţelegerea Teoriei Ideilor sale, pe care nu a putut să o formuleze mai precis şi mai inteligibil, prin dialectica demonstraţiei raţionale de care se servea obişnuit.
MNEMO. — A. In Fiziologie. Posibilitatea fiinţei, de a păstra în organismul său urmele excitaţiunii lumei externe. — Termenul este propus de Semon şi aparţine Mitologiei antice, deoarece Mnemo-sina era zeiţa Memoriei — zeiţa tuturor Artelor.
B. In Psihologia Didactică. Termenul de Mnemotehnică, are înţelesul de procedeu (metodă), fixat de tehnica asociaţiei fenomenelor sufleteşti, pentru uşurarea memoriei, prin stabilirea unor legături anumite între fonomenele, care trebuesc: temeinic păstrate, repede reproduse şi uşor recunoscute. (Vezi Memoria).
MOBIL. — A. In Fizică. însuşirea Corpurilor de a se mişca.
B.	In Filosofia Cosmologică. A-ristotel deosebeşte Mobil (ceea ce se mişcă) de: Motor (ceea ce determină mişcarea, schimbarea). Primul mobil este Cerul superior, motor a tot ceea ce există.
C.	In Psihologia Voinţii. Elementul intelectual sau afectiv, care tinde să producă un act voluntar. Faza Intenţiunii, în Voinţa Deliberativă, este alcătuită din: obişnuinţe, deprinderi, instincte, stări afective — spre deosebire de Motivarea intenţiunii, cane e alcătuită din stări intelectuale: intuiţii şi idei.
B.	In Sociologia Economico-ju-
Mobilism
- 171 -
Modalitate
ridică. Bunuri corporale, care pot fi mutate dintr’un loc într’altul, fără a le strica structura şi funcţiunea.	j
MOBILISM_________în Fiîosofia Cosmolo- I
logică. Denumire dată de M. Gide ] teoriilor care afirmă, că fondul j existenţelor din Univers este numai mişcare, numai transformare j continuă, fără legi fixe şi astfel, ! fără putinţa de a le organiza ra- j ţional.
MOD. — A. înţeles comun. Fel de a fi — însuşire — calitate.
B.	în Psihometrie. Valoarea în- j tâlnită des în cursul unei serii de măsurători, făcute asupra aceluiaş obiect (Claparede) — iar seria cu mai multe asemenea valori, este numita de Thorndike: Seria mulţi-modală. Când se măsoară însuşiri biologice (înălţime, greutate, etc.), se spune: Moduri biometrice — iar pentru însuşiri sufleteşti, se spune: Moduri psihometrice.
C.	în Psihologia Diferenţială. , Modul este Obişnuinţa, după Tar-de, caracterizat prin imitaţia contimporanilor — iar opus este Obiceiul, care este imitaţia generaţiilor trecute.
D.	In Fiîosofia Cunoaşterii. Ori-
ce determinare (predicat) atribuită unui subiect.	i
E.	în Logică. Modul Figurii u- j nui Silogism, este forma pe care j
o	ia silogismul, determinată de i calitatea şi cantitatea judecăţilor din premise. (Vezi Figuri silogistice).
1. Cele patru feluri de judecăţi: A. E. I. O. (vezi), aran-
jate în grupe de câte trei (două premise şi o concluzie), determină 64 forme (moduri) silogistice, care se reduc la 12 — câte
gatru pentru fiecare din cele trei guri silogistice. Spre a se uşura memorizarea lor, fiecare mod are un nume convenţional, ale cărui vocale determină calitatea şi cantitatea (A. E. I. O.) celor trei judecăţi, din care este alcătuit silogismul obţinut. (Ex.: Modul
1	figura I, este silogismul cu premisa majoră A, premisa minoră A şi concluzia tot A. Numele convenţional al modului este „Barbara”, fiindcă are în cuprinsul lui pe toate cele trei vocale
A,	simbol al judecăţilor afirmative universale din care e format silogismul obţinut).
MODALITATE. — in Logică. Unul din cele patru puncte de vedere (calitatea — cantitatea — relaţia
—	modalitatea), după care gândirea construeşte Judecăţi între subiectul şi predicatul gândirii — şi anume acela din care rezultă judecăţile: 1. Asertorice (Ex: Este adevărat în fapt, că S este P) 2. Problematice (Este posibil, ca S să fie P) 3. Apodictice (Ex: Este necesar, ca S să fie P). (Vezi Categorii).
1. Modalitatea pentru Aristotel, este interpretată obiectiv, ca o proprietate a legăturii între înţelesurile subiectului şi predicatului— pe când pentru Kant, este interpretată subiectiv, ca o atitudine a sufletului faţă de a-ceastă legătură între S şi P; a-ceea, de a o declara adevărata, falsă, posibilă sau necesară. A-ceste forme ale modalităţii sunt considerate drept „postulate ale gândirii empirice” astfel: a) este posibil, ceea ce se acorda cu condiţiunile formale ale expe-rienţii; b) este real, ceea ce se
Moleculă
- 172 -
Monism
acordă cu condiţiunile materiale ale experienţii şi c) este necesar, ca fenomenele Universului să se lege unul de altul în mod continuu. — Acestea sunt modalităţile în care sufletul poate gândi asupra datelor simţurilor.
MOLECULĂ. — In Filosofia Cosmologică. Cea mai mică massa materială izolabilă, la care se poate ajunge împărţind un corp omogen, fără sa i se altereze natura lui chimică. — Molecula este alcătuită din Atomi, însă ea nu se poate împărţi, deoarece s’ar descompune în atomi, care au alte însuşiri decât ale moleculei, care sunt: întindere, mişcare, forţă, viteză, pe care se bazează Teoria Mecanicistă. (Vezi: Atomicismul — Mecanismul — Monadismul).
1. Gassendi a fixat deosebirea dintre moleculă şi atom. — iar întrebuinţarea lor în Chimie a fost făcută de Avogardo, care deosebeşte Moleculă integrantă (molecula propriu zisă) şi Moleculă elementară, iar Ampère numeşte Particulă — molecula şi Moleculă — atomul.
MONADĂ. — In Filosofia Cosmologică. Monada este o substanţă simplă, nedivizibilă şi indestructibilă, veritabil atom al Naturii, element alcătuitor al tuturor existenţelor, având însuşirile spirituale ale Percepţiei, la care se reduce tot Universul, reflectat în Monadă ca într’un microcosmos (Leibnitz).
1.	Termenul este vechiu, de origină pitagoriciană, întrebuinţat de Platon şi de Filosofii creştini, cu înţelesiu etimologic de Unitate, de Fiinţă absolut simplă, de Dumnezeu. — Leibnitz şi-a fun-
dat sistemul filosofic (Monadismul) pe monade în opera Monadologie, intitulată astfel de discipolul său Erdmann.
2.	Monada nu are întindere, cum are atomul, de aceea nu are nici însuşirile mecanice ale mişcării. Monadismul este astfel opus Mecanismului Atomist — principiul monadelor fiind de natură spirituală şi intern lor — este deci
o	teorie dinamică spirituală, idealistă. (Vezi Dinamismul şi teoriile opuse: Atomismul — Mecanismul — Materialismul).
MONERA. — In Filosofia Biologiei. Cele mai simple fiinţe, alcătuite numai din plasmă, având forme variabile. Haeckel Ie-a afirmat existenţa şi a coinstruit Teoria Generaţiunii Spontanee (Vezi).
MONISM. — In Filosofia Ontologică. Denumire dată teoriilor, care afirmă o singură Substanţă la origina Universului, din care derivă toate existenţele. (Materialismul, afirmă materia ca substanţă primă şi ultimă — iar Spiritualismul, a-firmă sufletul). — Tot asemenea, la origina Cunoaşterii Empirismul afirmă elaborările din datele simţurilor (sensaţiile) — iar Raţionalismul, pe cele ale raţiunii. — Termenul este inventat de Cr. Wolf.
—	Opus Monismului este Dualismul (Vezi).
1.	Termenul are înţelesuri numeroase, de aceea trebue întrebuinţat cu prudenţă. — Haeckel îi atribue înţelesul de „filosofie a unităţii materiei” (Monism Materialist), iar Hegel, pe cel de „filosofie a unităţii sufletului” (Monism Idealist). — Eucken împarte teoriile moniste în: materialiste şi idealiste — iar pe a-cestea în: egoiste şi pluraliste.
Monogeneză
- 173 -
Monoteism
—	Ostwald îi atribue înţelesul de teorie fizică, care afirmă E-nergia ca singură realitate, având ca moduri: materia, gravitaţia, căldura, electricitatea şi gândirea. (Vezi Personalismul Energetic).— Carus îl lărgeşte înţelesul, afirmând că asupra oricărei probleme, există un singur adevăr independent de acţiunea individuală— că toate adevărurile se reduc la unitate şi Credinţa religioasă se poate concilia cu Ştiinţa, fără nicio pierdere pentru ele. — Redăm şi înţelesul restrâns la un domeniu limitat (Monism moral — estetic, etc.), însă cu acelaşi înţeles general, de reducere a multiplicităţii şi varietăţii la unitate.
MONOGENEZĂ. — înţeles general. Unitatea originii privitoare la existenţe asemenea: ştiinţe, religii, instituţii juridice, speţe de vieţuitoare, etc. — Opus este Poligeneză.
MONOGRAFIE. — In Metodologie. Metodă specială Sociologiei pentru studierea unităţilor sociale: familia — satul — oraşul, etc., prin Descrierea celor observate metodic, asupra existenţii lor statice (cosmice — biologice — psihice — istorice) şi asupra activităţii lor dinamice (economice — juridice — politice — culturale).
MONOIDEISM. — A. In Psihologia Atenţiei. Concentrarea conştiinţei asupra unei singure idei (fenomen sufletesc). — Intre însuşirile de manifestare ale sufletului este şi aceea a succesiunii fenomenelor lui, — unul câte unul — trecând din Conştientul, în care se formează, în Subconştientul, în care se păstrează.
B.	In Psihopatologie. Permanentizarea în Conştiinţă a unul singur fenomen sufletesc (idee, sentiment, voinţă), dând naştere la diferite boli sufleteşti de hipnoză (Janet).
MONOMANIE. — In Psiho-Patolo-gie. Boală sufletească cronică şi sistemat limitata la un singur ordin de idei, ca preocupări de gând şi faptă, păstrând celelalte funcţiuni sufleteşti normale (Es-quirol).
MONOTEISM. — In Filosofia Religiei. Teorie care afirmă existenţa unui singur Dumnezeu creator al Universului — opusă Duoteismu-lui — Triteismului — Politeismu-lui. (Vezi Deism — Teism — Panteism).
1.	M. Muller deosebeşte Monoteismul, ca teorie afirmând un singur Dumnezeu, de Henoteism
—	denumire dată religiilor, care nu admit decât cultul miei singure Divinităţi, fără ca prin a-ceasta să nege existenţa şi a altora. — A. Loisy propune pentru acest înţeles termenul de Mo-nolatrie.
2.	Monoteismul este ultima fază a formelor de credinţă religioasă. Omului credincios, I se pretinde acum să se înalţe la concepţia, că îi stă în putere lui să învingă Răul (afirmat în credinţele Duo-teiste şi Triteiste). Zeul Răului este desfiinţat, iar cel al Binelui rămâne singura Divinitate căreia
i	se închină, concepută ca unică substanţă şi origină a tot ceea ce există, perfecta, desăvârşită, absolută.
3.	Mozaismul, după numele lui Moise alesul lui Jehova, la evrei
—	Creştinismul, după numele lui Christos Fiul lui Dumnezeu, la
Moral	-	174	-	Moralism
creştini şi Mahomedanismul, după numele lui Mahomed profetul lui Alah — sunt cele trei religii monoteiste. (Vezi Budismul).
MORAL. — A. In Psihologia Caracterului. însuşire de valoare, dată faptelor omeneşti şi persoanelor care urmăresc şi realizează Binele — obiect al Ştiinţei Moralei şi Eticei. — Opus este Imoral*
B.	înţeles general. Ceea ce este privitor Ia obiceiuri, ca reguli de conduită, admise la o epocă şi o societate determinata. (Durkheim
—	L. Bruhl).
C.	In Filosofie. Cercetarea problemelor Binelui şi Răului în natura, origina, scopul şi valoarea lor.
D.	In Metodologie. Ştiinţe Morale, sinonim cu Ştiinţe sufleteşti, noologice, sociale, normative, abstracte, etc. — Cahanis: Totalitatea fenomenelor sufleteşti, opuse celor corporale. — Descartes: Ceea ce este privitor la faptă (voinţă) şi sentiment — opus, la ceea ce este logic (intelect) şi metafizic.
MORALĂ. — Ştiinţă normativă, al cărei obiect este Binele Practic, spre deosebire de Etică (Binele Teoretic). Astfel, Morala este o aplicare a Eticei — artă de a înfăptui binele, concretizat în viaţa unui om, popor, a unei familii, profesii epoci, etc., — fără ca prin aceasta să-şi piardă însuşirile de Ştiinţă, care sunt: obiect propriu legi (norme), metodă şi scop.
1.	Obiectul său (Binele practic), este concretizat în datoriile individuale şi sociale:	familiale,
profesionale, naţionale, umanitare:
—	Legile sale, sunt principiile morale ale Dreptăţii, Libertăţii, Responsabilităţii şi Solidarităţii;
—	Scopul său, este înfăptuirea progresului moral prin desăvârşirea omului, care să-l ducă la Personalitatea creatoare de valori culturale din realizările concrete ale vieţii; — Metodele sale, sunt Observaţia, Inducţia prin Analogie şi Evidenţa raţională a ideii de Bine.
2.	Sistemele de Morală sunt numeroase şi variate,— tot astfel sunt şi înţelesurile date obiectului său, totuşi se pot grupa în trei sisteme: a) Morala Datoriei Formale (Imperativul categoric), după care Binele este numai ceea ce se conformează formelor categorice ale Legii Morale; b) Morala Binelui personal, conceput fie ca utilitate (interes), fie ca plăcere, fie ca fericire; c) Morala Binelui Social, conceput ca un produs al societăţii, care determină conduita personală prin sancţiunile de recompensă şi pedeapsă — obiecte ale aprobării, sau desaprobării sociale.
3.	Deosebirea dintre Morala (Morală specială) şi Etica (Morală Generală) se mai face evidentă şi prin cuprinsul lor — deoarece, în Morala se concretizează numai unul din răspunsurile numeroase şi variate date problemelor Binelui (fie teoretic, de cel care a elaborat răspunsul, fie practic, de acei care înfăp-tuesc practic normele de vieaţă, fixate teoretic de gânditor) — pe când în Etică sunt cuprinse toate răspunsurile Ia toate problemele Binelui, devenind prin aceasta o Ştiinţă a Moralelor, o istorie, sau o enciclopedie, a sistemelor morale.— Astfel se spune: Morala lui Kant, sau: a unei epoci, familii, profesii, om, etc. — şi nu se spune Etica acestora. (Vezi Etica).
MORALISM. — Denumire dată de Fichte propriei sale teorii morale
Morfologie
- 175 -
Munca
(Reiner Moralismus)s din care face principiul suprem al filosofiei pentru înfăptuirea legi morale.
MORFOLOGIE. — înţeles general. Studiul formelor alcătuirii unui întreg din formele componente.
—	Are din ce în ce mai întinsă întrebuinţare în ştiinţă. Ex. în: Biologie — Fiziologie — Linguis-tică — Geologie — Sociologie, etc.
MOTIV. — In Psihologia Voinţei. Cauză de natură sufletească care produce, sau tinde să producă, un îndemn către mişcare (Voinţă). — înţeles restrâns, este numai de cauză intelectuală, spre a se deosebi de Mobil (cauze afective, instinctive, interese).
MOTOR. — A. In Filosofia Cosmologică. Primul motor — Dumnezeu
—	cauza tuturor schimbărilor U-niversului, fără ca el sa se schimbe. (ÂTistotel).
B.	In Psiho-Fiziologie. Nervi motori — acei care transmit muşchilor, tendoanelor şi oaselor, îndemnurile către mişcare, date de centrii nervoşi. — Se mai numesc Nervii centrifugali.
C.	In Psihologie. ,.Nu există fenomen de conştiinţă care să nu aibă într’un grad oarecare elemente motoare” (Ribot). (Vezi, Idei Forţe, Motoare). — Tipul Motor, este acela la care apar dominante Reprezentările cunoştinţelor privitoare la mişcări de orice fel — spre deosebire de tipurile: vizual şi auditiv, la care predomină cele vizuale şi auditive.
MOTRICITATE - In Psiho-Fizio-logie. Funcţiunea motrică (de mişcare, de reacţiune) — opusă Funcţiunii receptive (prin care se dobândesc cunoştinţe — sensaţii, din datele — vibraţiile, prinse de simţuri).
MULTIPLICITATE. — Ceea ce esţe numeros şi felurit, fără ca să fie necesar, ca numărul şi varietatea să fie determinate. întrebuinţare obişnuită: Multiplicitatea fenomenelor Universului, a fenomenelor sufleteşti şi a celor materiale.
MUNCA. — In Filosofia Socială. Sforţarea conştientă a omului, pentru a produce Bunuri materiale şi sufleteşti.
1.	Munca trebue să constitue o problema de Filosofie Socială, pe care să se fundamenteze temeinic o nouă concepţie pentru preţuirea vieţii individuale şi sociale, în realizarea unei mai active spiritualizări a omului. Să nu mai fie munca un „blestem al păcatului originar făptuit de Adam”, o umilinţă şi o inferioritate— ci o virtute şi o înălţare a omului, un imn şi o rugăciune (Carlyle). Pentru aceasta, se cere ca ea să fie ştiinţifică. Nu orice muncă este creatoare de valori, fie chiar numai materiale: şi nu orice om poate îndeplini orice muncă, orice profesiune. Ştiinţa vremii cere o Orientare şi o Selecţiune profesională. Psihologia Experimentală, se strădueşte în Laboratoarele de Psihotecnică, să afle aptitudinele şi vocaţiunile sufleteşti, căutându-Ie prin metode ştiinţifice în structura de adâncime a sufletului, ca ele să fie cât mai reale şi temeinice. Pe aceste aptitudini şi vocaţiuni se întemeiază Orientarea şi Selecţi-unea profesională, care se fac
Musculare
- 176 -
Natura
prin aparate tehnice de Psiho-metrice (Vezi). — Tehnologia şi Metodologia intervin şi ele în Problema Muncii, pentru a fixa metodele de aplicat în realizarea muncii creatoare în orice profesie, prin adaptarea, pe de o parte a aptitudinilor omului la feluritele unelte şi maşini — iar pe de altă parte, a acestora la aptitudinele omului, realizându-se astfel principiul:	maximum de
randament, cu minimum de efort.
2.	Economia Politică face din muncă factor de producţiunea a-vuţiilor, (bunurilor) alături de: natură — capital — antreprenor
—	Stat.
3.	Sociologia face din muncă scopul societăţii, ca activitate producătoare de bunuri: economice
—	juridice — politice — culturale.
4.	La sfârşit de ev istoric — cum ne afirmăm credinţa că ne aflăm
—	munca va da un nou înţeles şi o valabilă preţuire vieţii individuale şi sociale, drept caracteristică a noului ev istoric care va începe.
MUSCULARE. (Sensaţiuni). — In Psihologie. Cunoştinţe despre însuşirea de contractare a muşchilor, când execută o mişcare.
1.	Mişcarea se execută nu numai de muşchi, ci şl de articu-laţiuni — de aceea, denumirea de Sens. Muşchiulare se cere înlocuită prin Sensaţiuni Cinestetice, sau Kinestetice.
2.	Organul sensorial le este ălcătuit din corpuscule de celule nervoase aflate în muşchi şi articulaţiuni, în legătură cu nervii respectivi, care vor conduce vibraţiile de contractare ale muşchilor şi articulaţiilor la centrii nervoşi, spre a fi transformate în sensaţiuni — cunoştinţe ale acestor contractări.
MUTAŢIONISM. — In Filosofia Biologiei. Teorie, care afirmă transformări bruşte (mutaţiuni), dela o speţă de vieţuitoare la altele, prin sexualizarea reciprocă între speţe, dând naştere prin ereditate la speţe noi, variate.
1.	Teoria afirmă existenţa aşa numitelor „perioade de proliferare”, când vieţuitoarele se a-runcă în vârtejul vieţii sexuale, rezultând de aici descendenţi de speţe noi, dacă reuşesc să se adapteze la mediu (De Vries).
—	Vezi Evoluţionismul.
IM
NAT1VISM. — A. In Filosofia Cunoaşterii. Teoria, care afirmă existenţa ideilor înnăscute în Conştiinţă. — Sinonim cu Ineism.
B.	înţeles generaL Denumire dată teoriilor, care afirmă exis- | tenţa înnăscută (congenitală) a j diferitelor funcţiuni sau elemente \ sufleteşti: atenţie, memorie, raţiune, vocaţiuni artistice, etc.
NATURA. — Felurite înţelesuri: 1.
Tot ce există în sine şi ca manifestare. Sinonim cu Univers. 2. Tot ce face parte din existenţa înseşi fără nimic care să fie produsul unor cauze externe ei. 3. Tot ce prezintă o ordine necesară fenomenologică, fixată în legi explicative. 4. Principiu activ* voinţă manifestată prin ordine şi regularitate. 5. Tot ce Dumnezeu a creiat. 6. Tot ce se produce în Univers şi om, fără calcul şi re-
Naturalism
- 177 -
Naturism
flexiune. 7. Tot ce se mişcă prin cauze mecanice. 8. Tot ce nu are suflet. 9. Tot ce este obişnuit să fie şi să se întâmple. 10. Principiu al judecăţilor de apreciere (valoare).
NATURALISM. — A. In Filosofia Cosmologică. Teorie, care afirmă că nu există nimic în afară de Natură, cu înţelesul de existenfe, care se mişcă prin cauze mecanice, cunoscute prin propria experienţă, în mod natural.
B.	In Filosofia Moralei. Teorie, care afirmă că vieaţa morală este prelungirea vieţii biologice — iar idealul moral este satisfacerea nevoilor şi instinctelor naturale voinţei de a trăi.
C.	In Filosofia Esteticei. Teorie, care afirmă existenţa Frumosului aşa cum se prezintă el în natură
—	fără „înfrumuseţarea“ şi fără idealizarea lui de către artist.
NATURAL. — Are tot aşa de numeroase înţelesuri ca şi Natura — având ca termeni opuşi: Artificial — Afectat — Convenţional — Dobândit — Omenesc — Gândit — Sufletesc — Divin' — Revelat — Supranatural — Monstruos — Legitim — Legal — Pozitiv.
1.	Kant deosebeşte, în individualitatea psihofizică a unei persoane, trei aspecte: a) Naturalul (dispoziţia de moment) — Temperamentul (firea permanentă, de a fi sanguin, melancolic, flegmatic, coleric) — c) Caracterul (actul de voinţă, prin care persoana îşi propune norme de conduită morală).
2.	Rousseau întrebuinţează termenul de „Stare de natură”, a-
tribuit omului sau societăţii — cu înţeles opus stării de civilizaţie»
NATURAL Drept. — Cuprinde norme (reguli) juridice, legiferate sau nu, scrise sau nescrise, a căror executare este impusă de înseşi ordinea naturală, firească, a legăturilor dintre oameni. — Prin a-ceasta, ele au caracterul de norme morale. Rousseau şi Revoluţia Franceză le-a numit Drepturile Omului.— Opus este Dr. Pozitiv. (Vezi).
NATURALĂ Istorie. — In Metodologie. Ştiinţă care are ca obiect oercetarea existenţelor organice şi neorganice, privitor la repartizarea lor în spaţiu şi evoluţia lor în timp.
NATURALE Ştiinţe. — In Metodologie. Denumire dată ca gen tuturor ştiinţelor, care au ca obiect materia în general: fizică — chimică — biologică. Mai poartă denumirile de Ştiinţe Cosmologice şi Ştiinţe Concrete. — Opusul lor sunt Ştiinţele Sufleteşti (Noolo-gice — Morale — Sociale — Abstracte — Normative).
1.	Din Ştiinţele Naturale fac parte ca speţe: Fizica — Geologia —Higrologia — Chimia — Biologia — Anatomia — Neurologia — Endocrionologia — Botanica — Zoologia — Antropologia — Paleontologia — Paleetnologia — Preistoria — Entologia — Etnografia — Ontogenia — Geografia. (Vezi aceasta). — In înţeles restrâns, Şt. Naturale nu cuprind Fizica şi Chimia.
NATURISM. - A. In Filosofia Religiei. Teorie, care afirmă că isvo-
12
Naţiune___________________________- 178 -____________________________Necesar
rul religiunilor a fost personificarea şi adoraţia existenţelor şi forţelor Naturii Concrete — în care se credea că sălăşluesc spirite bune şi rele. — Speţele Naturismului sunt: Animismul — Astro-latria — Zoolatria — Idolatria — Fetişismul — Totemismul. (Vezi acestea).
B.	In Filosofia Moralei. Teorie, care afirmă ca ideal moral individual şi social „întoarcerea la natură“.
NAŢIUNE. — In Sociologie. Totalitatea oamenilor care au: 1) aceiaşi origină biologică; 2) aceiaşi conştiinţă proprie, manifestată e-conomic — juridic — politic — Cultural; 3) acelaşi sol propriu, pe care s’a fixat temeinic şi 4) a-celaşi trecut istoric, actualizat în prezent şi proiectat In viitorul comun de aspiraţii naţionale.
1.	In Filosofia Sociologiei. Privitor la formarea (origina) naţiunii sunt: A. Teoriile Voluntariste (franceze), care afirmă prioritatea factorului sufletesc al Voinţei, de afirmare a Conştiinţei de naţiune, faţă de ceilalţi factori sociali: cosmic — biologic — istoric. — B. Teorii Mecaniciste: istorice — biologice — cosmice (germane), care afirmă fie prioritatea trecutului istoric, fie a biologicului de rasă (Nazism), fie a cadrului cosmic: sol, subsol, climă, etc., faţă de factorul social al Conştiinţei, în alcătuirea Naţiunii. — C. Renan afirmă Teoria Dinastiilor, după care Naţiunile îşi datorează existenţa lor conducătorilor lor dinastici: eroi, împăraţi, regi, etc.
2.	Naţiunea este deosebită de Naţionalitate; deoarece, aceasta este numai poporul naţional al
unui Stat, care stăpâneşte politic un teritoriu fix şi determinat. Astfel, Naţiunea poate fi extinsă într’unul sau mai multe State, cum poate chiar să nu formeze un Stat (Evreii). — Statele sunt omogene, naţionale, când majoritatea covârşitoare a populaţiei este de o singură naţionalitate — spre deosebire de Statele eterogene. O Naţiune ajunge Stat, numai când se organizează politic, sub diferite autorităţi de conducere, pe un teritoriu fix determinat.
3.	Naţionalitatea este o stare de naştere, de origină; astfel, ea nu se poate nici pierde, nici dobândi. Este impropriu a o considera sinonimă cu Cetăţenia, care este o stare de drepturi în Stat, ce se poate câştiga (dobândi) sau pierde. — însuşi legiuitorul comite această inconsequenţă intitulând astfel „Legea pentru dobândirea şi pierderea naţionalităţii române?!”
NEANT. — Ceea ce nu există — fie absolut, fie limitat la o existenţă determinată.
Pascal: „Sufletul creştin consideră ca neant tot ceea ce durează ^ mai puţin decât sufletul, fiind în acelaşi timp şi fără putinţă de a îndeplini dorinţa sufletului. Astfel, neant este cerul, pământul, părinţii, amicii, duşmanii, avuţia, sărăcia, etc”.
2.	Kant, consideră Neantul ca o categorie, sinonimă cu Nimic»
NECESAR. — înţeles general. Ceea ce nu poate fi altfel de cum este
—	indiferent dacă se aplică la re-laţiuni, la judecăţi, la fapte, sau la existenţe considerate izolat.
1.	Este necesară înlănţuirea cauzelor şi efectelor într’un sistem dat. — Este necesar raportul dintre mijloc şi scop, dintre condiţie şi condiţionat, dacă acest
Necesitate
_ 179 -
Negativ
scop nu poate fi realizat decât prin acel mijloc, sau dacă acest condiţionat nu poate fi atins decât prin acea condiţie. — Este necesară dependenţa judecăţii, derivată din sistemul de judecăţi care o implică (Schopenhauer).
—	Este necesară judecata, a cărei contradictorie implică contradicţie
—	ca şi judecata, a cărei contradictorie este cunoscută ca falsă a priori. — Este necesar (prin raport la un scop) mijlocul unic al realizării acelui scop. — Este necesară existenţa, care nu depinde— pentru a exista — de nici o altă existenţă, cauză sau condiţie (Dumnezeu, pentru Descartes şi Substanţa, pentru Spinoza).
2.	Adevăr Necesar este acela care n’admite contradicţie — deoarece atunci ar fi absurd sau fals. Adevărurile necesare sunt Principiile Raţiunii: Identitatea — Contrarietatea — Terţiul exclus
—	Raţiunea suficientă — Valorificarea şi consecinţele acestora, numite Postulate ale gândirii ştiinţifice: Cauzalitatea — Determinismul — cu toate adevărurile de axiome, teoreme şi legi derivate.
NECESITATE. - In Logică. Calitate a ceea ce este necesar (Vezi), considerată de Kant ca una din cele trei speţe ale categoriei Modalitate (realitatea — posibilitatea
—	necesitatea), după care subiectul gândirii unei judecăţi este determinat de predicat, din acest punct de vedere.
1.	Necesitatea este absolută sau categorică, dacă este considerată ca valabilă în orice caz — este ipotetică, dacă este subordonată la o cauză sau condiţie.
2.	Necesitate Cauzală (Vezi Cauzalitate).
3.	Necesitate Empirică. Acea care face imposibil să nu existe
un fenomen, atunci când sunt existente cauzele care-1 determină.
—	Se mai numeşte şi Necesitate de fapt, ca o speţă a Necesităţii imanente. Postulatele gândirii: Cauzalitatea şi Determinismul, care fac posibile ştiinţele, sunt consecinţele acestei necesităţi empirice (de fapt). Vezi Cauzalitate şi Determinism.
4.	Necesitatea Imanentă. Aceea care provine din înseşi natura existenţii fenomenelor — cuprinzând şi Necesitatea Logică (de drept), cu principiile raţiunii necesare (Vezi) şi Necesitatea Empirică (de fapt).
5.	Necesitatea Logică este impusă gândirii în special de principiul Contrarietăţii şi se exprimă prin judecăţi apodictice (Vezi).
6.	Necesitatea Transcendentala. Aceea care ar trebui să fie (ideală); se exprimă prin judecăţi imperative categorice şi ipotetice (Vezi).
7.	Necesitatea Morală. Aceea prin care se alege cea mai bună regulă de conduită morală. Leibnitz o deosebeşte de Necesitatea metafizică (absolută).
8.	Necesitate Fatală, inevitabilă. (Vezi Fatalism).
9.	înţeles concret. Ceea ce este necesar ca mijloc pentru un scop. (Ex: Diviziunea gândirii în elementele ei sunt necesară înţelegerii ei ca tot).
NEGATIV. — A.In Linguistică. Cuvinte Negative, sunt acelea formate din prefixele: a (anorganic)
—	ne (nedivizat) — in (invizibil), prin care se arată lipsa însuşirii înţelesului cuvântului căruia i se adaogă.
B.	In Matematică. Mărimi Negative, arătate prin semnul minus, sau ceea ce poate fi numărat invers unei direcţii date.
C.	In Logică. Termenul Negativ
Nemurirea
- 180- —
Nihilism
este opus celui Pozitiv şi Judecata Negativă este opusă celei Afirmative (Vezi).
D.	înţeles general. Atitudinea spirituală, de a se opune unei teorii, credinţe sau afirmaţiuni, fără a pune nimic în locul a ceea ce se neagă.
1. In Filosof ie nu se admite existenţa termenilor negativi, deoarece ei nu corespund nici unei realităţi. Ideea Negativă nu poate fi definită, nici prin prezenţa unor însuşiri — fiindcă ar deveni pozitivă— nici prin absenţa acestora. Siqwart şi Hamilton spun, ca nu se poate concepe o ne-gaţiune fără ideea concomitentă afirmaţiei ei — deoarece nu se poate nega existenţa unui lucru, fără ca mai întâiu să se gândească acea existenţă care se neagă.
NEMURIREA Sufletului. — In Fi-losofia Vieţii. Teorie care afirmă sufletului o vieaţă în afară de Timp, — care nu are nici început cu vieaţa corpului, nici Sfârşit cu moartea corpului. Toate re-ligiunile se bazează pe nemurirea sufletului. (Vezi Metempsihoză).
NEO... — A. In Filosofia. Prefix, adăogându-se unei teorii, sistem sau şcoli filosofice anterioare, pentru a se reda astfel înţelesul unei teorii noi, care continuă pe acea veche. (Ex: Neoplatonism — Neo-criticism — Neoscolastică — Neo-lamarkism — Ne o vitalism, etc.).
B.	In înţeles general se extinde înţelesul şi în alte domenii. (Ex: în Linguistică: Neologism).
NEOLOGISM. — In Linguistică. Cuvânt de origină străină, intro-
dus într’o limbă, în care prin deasă întrebuinţare s’a încetăţenit, ca un cuvânt nou, cu raţiunea lui de a fi necesar.
NEURASTENIE. — In Psihopatologie. Etimologic este Slăbiciune nervoasă. — Dr. Dubois o numeşte Psihoastenie, deoarece îi a-tribue înţelesul de Slăbiciune sufletească. — Are felurite aspecte. Cel mai frequent este Instabilitatea.
NEUROLOGIE. — In Şt. Naturale. Speţă a Biologiei, al cărui obiect este Neuronul — element de bază al materiei nervoase. — Termenii de Neuron şi Neurologie au fost inventaţi de Ramon T. Cajal, dela care a rămas statornicit, că celula şi fibrele (din care e alcătuit neuronul) nu sunt elemente separate şi distincte — cum se afirma de cercetătorii anteriori.
—	La noi cităm pe: /. Marinescu şi Parhon, consacraţi în asemenea cercetări.
NEVROZA. — In Psiho-Patologie. „Nevrozele sunt turburări sau o-priri în desvoltarea funcţiunilor nervoase“. (P. Janet). Ele sunt: idei fixe — obsesiuni — amnezii — fobii — ticuri — anestezii — turburări ale limbajului articulat — ale instinctelor, etc. Sunt deosebite, deoarece aspectele acesteia sunt considerate ca „deteriorări ale funcţiunilor nervoase vechi“ (Dr. Dubois).
NIHILISM. — A. In Filosofia Cunoaşterii. Teoria care afirmă, că
Nirvana
- 181 -
Noologie
nu se poate cunoaşte nimic (ni-hil) în afară de Eul celui care gândeşte. Obiectul cunoaşterii fiind Eul propriu, Nihilismul apare ca un aspect al Idealismului — o-pus Realismului, care afirmă cunoaşterii ca obiect, o realitate de „substanţă externă Eului“ (Ha-milion).
B.	înţeles general. Teorie, care n’admite existenţa a nimic Absolut.
C.	In Filosofia Moralei. Teorie, care neagă existenţa adevărului moral şi a ierarhiilor de valori.
D.	In Sociologia Politică. Teorie care afirmă ca ideal social, Statul fără nici o autoritate constrângătoare pentru libertăţile exclusive ale individului. (Kro-potkin). — Vezi Anarhiâ.
NIRVANA. — In Filosofia Moralei. Teorie care afirmă, că Virtutea supremă este desfiinţarea fiinţei sufleteşti (nu a celei corporale), cu scopul de a putea intra în existenţa universală, în Nirvana. Moartea nu desfiinţează fiinţa sufletească, deoarece aceasta trece în alte existenţe corporale (Metempsihoză).
1.	Schopenhauer: Nirvana credinţă budistă — înseamnă suprimarea cu voinţă proprie a fiinţei Eului, prin el însuşi, pentru a se contopi cu Existenţa Totului”.
NOMINAL. — Ceea ce este privitor la cuvinte (nomina) — şi nu la existenţe reale. Se spune: Existenţă nominală — Valoare nominală — Definiţie nominală.
1.	In Gramatică. Ceea ce este privitor la Nume comune şi proprii — spre deosebire de verbe. , (Propoziţiunea Nominală, este a- I
ceea care nu cuprinde verbe — eliptică de predicat; iar Propoziţiunea Verbală, este aceea care cuprinde un verb la un mod personal. Ex:	Gândesc — Lu-
crez, etc).
NOMINALISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Teorie care afirmă, că ideile ce avem drept cunoştinţe generale despre grupe de existenţe sunt simple numiri, cuvinte, termeni fără nicio existenţă, nici în afară de Eul gânditor (cum afirmă Realismul), nici în Eul care gândeşte aceste idei — concepte (cum afirmă Idealismul şi Conceptualismul). Ideile sunt numai cunoştinţe virtuale — nu actuale şi reale. Altă denumire este Terminism.
1.	Condillac: „Ideile abstracte şi generale, sau arta de a raţiona, se reduc la un limbai bine alcătuit”. — Goclenius: Realitatea unei idei generale şi aibstracte se reduce la un nume”. — Hob-bes: „Nu există idei generale, ci numai semne generale”.
2.	Nominalismul Ştiinţific înglobează toate teoriile contemporane care substitue idei convenţionale, comode şi utile adevărului şi cunoaşterii realului. (Le Roy). Astfel, se refuza orice valoare obiectivă legilor ştiinţifice — ca o reacţiune contra teoriilor, care fac din Ştiinţă şi Raţiune singura cale a Cunoaşterii Universului.
NON-EU. — Orice existenţă care este în afară de Eu — care nu este Eu, sufletul celui care gândeşte, simte şi voeşte. (Vezi Eul),
NOOLOGIE. — Ştiinţă nouă, care-şi propune drept obiect: analiza şi clasificarea diferitelor tipuri sufle-
Normal
- 182 -
Noţiune
teşti, ca activităţi spirituale. (M. Mentré).
1.	Ştiinţe Noologice. Denumire dată de Ampère tuturor ştiinţelor care au ca obiect sufletul
—	indiferent din ce punct de vedere este cercetat. Ele sunt: Psihologia, Psihofiziologia, Psihopatologia, Psihiatria, Pedagogia, Pedologia, Logica, Metodologia, Tehnologia, Etiologia, Etologia, Etica, Morala, Estetica, Religia, Teologia, Linguistica cu toate aspectele ei, Istoria, Dreptul, E-conomia Politică, Sociologia, etc.
—	Denumiri sinonime sunt: Ştiinţe psihice, sufleteşti, spirituale, abs-tracte* sociale, morale, normative, etc. — Opus este jtermenul de Ştiinţe Materiale — Cosmologice (Vezi).
2.	Crusius identifică Noologia cu Psihologia; Hamilton îi dă înţelesul de ştiinţă a raţiunii pure (Logica) — iar Eucken, pe acel de ştiinţă a creaţiunilor spirituale. Kant întrebuinţează termenul de Filosofi Noologişti, pentru raţionalişti — opunându-i termenului de Filosofi Empirişti.
NORMAL. — Ceea ce este aşa cum trebue să fie — conform unei reguli — chiar dacă această regulă este determinată de experienţa faptelor, iar valoarea ei apriorică este numai prezumată.
1.	înţelesul comun. Ceea ce este mijlocia într’o serie de fapte, ca valoare — sau ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor asemenea.
2.	In Psiho-Patologie. Stare Normală, este sinonimă cu absenţa de anomalii — cu sănătatea ~--cu starea obişnuită a organelor şi sufletului, considerată ca ideal in terapeutica medicală.
NORMĂ. — Ceea ce trebue să fie ca: ideal, regulă, scop, model,
etc. — admiţând deci, ca regulă practică, o judecată de valoare asupra faptelor şi deosebindu-se prin aceasta de Lege — care are o regulă teoretică.
1.	Wundt consideră trei grupe fundamentale de Norme: ale gândirii raţionale (Adevărul) — ale acţiunii voluntare (Binele) — ale reprezentării sentimentelor (Frumosul). Adevărul Normativ are scopul să realizeze Ştiinţa şi Fi-losofia, ca regulă practică (normă de gândire — Binele Normativ, să realizeze Morala ca regulă de vieaţă — Frumosul şi Credinţa, să realizeze Arta şi Religiozitatea.
2.	Ştiinţe Normative. Acelea al căror obiect este alcătuit din judecăţi de valoare, considerate ca scop al lor. — Termenul este întrebuinţat de Wundt în Diviziunea Ştiinţelor, opus celui de Ştiinţe Explicative.
3.	Normativul nu trebue confundat cu Imperativul, deoarece o normă nu este necesar o lege (un imperativ obligatoriu) — ci o recomandare, o regulă de apreciere, un ideal. L. Bruhl: Nu există ştiinţe care creiază norme pentru a fi impuse imperativ.— L. Boisse: Este greu — în general — să se conceapă un ideal care să nu implice obligaţia de a-1 şi realiza; însă şi în Morală este un ideal — în particular — care nu este obligatoriu: acela „de a-ţi face mai mult decât datoria”.
NOŢIUNE. — In Fsiho-Logică. E-lement al gândirii, derivat şi alcătuit conform principiilor Raţiunii
—	ca şi celelalte două elemente: Judecata şi Raţionamentul — cuprinzând cunoştinţa generală despre fenomenele asemenea, grupate într’o clasă sau grup, obţinută din operaţiunile de bază ale
Noţiune
- 183 -
Noţiune
gândirii: 1) Observarea şi Analiza celor observate:	2)	Comparaţia
lor; 3) Abstracţia şi Generalizarea prin Sinteză — cu scopul de a deveni Subiect sau Predicat unei Judecăţi şi unui Raţionament.
1.	a) Din prima operaţiune — Observarea şi Analiza — rezultă cunoaşterea alcătuirii fiecărui fenomen, din grupul care se urmăreşte a fi cunoscut în totalitatea lui: anume, rezultă cunoştinţele: Sensaţii, Percepţii, Intuiţii, Reprezentări de ale acestora, b) Din operaţiunea Comparaţiei — bază a gândirii — rezultă asemănări şi deosebiri între însuşirile fenomenelor din grup; sunt asemenea toate câte sunt comune tutuor fenomenelor, alcătuind Conţinutul lor; iar numărul fenomenelor, care au asemenea însuşiri comune, alcătuesc Sfera, c) Din Abstracţiune rezultă Conţinutul — înlăturând. însuşirile necomune şi reţinând pe cele comune — pentru ca prin Generalizare, să se atri-bue acest Conţinut tuturor fenomenelor care fac parte, sau vor face parte, din grup — numit Sfera.
2.	Din cele de mai sus rezultă:
a)	Elaborarea Noţiunii este rezultatul unor serii de Judecăţi;
b)	Gândirea fixează Conţinutul şi Sfera Noţiunilor, pentru ca ele să servească drept material de comparaţie în Judecăţi şi Raţionamente. — In Judecăţi, noţiunile cu sfera şi conţinutul lor, au funcţiunea de Subiect şi Predicat şi între ele se stabilesc, prin comparaţie, dacă însuşiri de ale subiectului se găsesc în predicat (J. afirmative), sau nu se găsesc (J. negative) şi dacă se găsesc sau nu, în întreg subiectul (J. universale), sau numai în parte (J. particulare). — In Raţionamente se mai adaogă între subiect şi predicat — numite Termen Mare şi Termen Mic — alte
noţiuni cu funcţiunea de mijlocirea legăturii dintre acestea, — numit Termenul Mijlocitor (Vezi).
—	c) Elementele noţiunii sunt: Conţinutul şi Sfera, cu care noţiunea este cu necesitate identică, deoarece dacă ele se schimbă atunci acea noţiune devine o alta noţiune. Ele se exprimă printr’o propoziţiune, al cărei subiect este noţiunea înseşi, iar predicatul este înţelesul de conţinut, ca rezultat al Judecăţii elaborate mintal, constituind chiar definiţia noţiunii. Intre ele este un raport invers proporţional, deoarece la conţinut bogat corespunde sfera mică şi la conţinut sărac corespunde sferă mare. — d) Noţiunea este o abstracţiune, ne-coresponzându-i în afară nimic concret, decât cuvântul, prin care se exprimă în vorbire ideea de ceea ce au esenţial (însuşiri comune, asemenea) fenomenele grupate în clase, aşa cum au fost concepute de gândire. De aci denumirile: Noţiune, Idee, Concept, Formă, Element de gândire.
3.	Feluri: a) Noţiuni logice (obiective, ştiinţifice), când gândirea care le elaborează, se conformează regulelor stabilite de logică pentru operaţiile ei, arătate mai sus. b) Noţiuni psihologice (subiective, empirice), când sunt elaborate fără respectarea regulelor logice. — Privitor la o-biectul lor, noţiunile sunt: ^ a) substantivele b) adjectivale şi c) verbale — deoarece se raportează la clase de fenomene (substantive), care au însuşiri (adjective) şi care sunt în mişcare (verbe).
—	După conţinutul lor simt: Concordante şi Opuse contradictoriu, sau contrare; iar după sferă sunt: Supraordonate, Subordonate, încrucişate şi Exclusive. Sunt improprii denumirile, ca feluri: identice, individuale, generale, concrete, abstracte, simple, complexe, etc.
4.	In Filosofia Cunoaşterii. No-
Număr
- 184 -
Numen
ţiunile au înţelesuri felurite: înnăscute (apriorice, raţionale, formale) şi Dobândite (aposteriorice, empirice, de fond) — Reale şi Nominale, etc. — T. Maiorescu o lămureşte astfel: „Noţiunea cuprinde esenţa lucrurilor ce s’au prezentat conştiinţei noastre, a-legând din reprezentările lor numai părţile importante şi lăsând pe celelalte în umbră. In acest proces de abstracţiune, noţiunile fiind oarecum materialitatea sen-saţiilor şi reprezentărilor primitive, devin eterice şi pierd sensibilitatea, devenind curate o-biecte ale gândirii”.
NUMĂR. — In Filosofia Gândirii. Una din cele mai fundamentale şi uniforme categorii ale gândirii (Vezi Categorie), cu înţelesul de cantitate compusă, din unităţi determinate şi necesar succesive una alteia, fără intervenţia unei alte unităţi. Numai prin mijlocul fracţiei se poate trece dela o unitate la alta următoare, servindu-se de oricâte intermediare; însă, fracţiunile iau ca unităţi de măsură mărimile cele mai mici (numitorul), pentru a le număra, câte din ele (numărătorul). Ca să se ajungă la continuitate, trebue să se presupună aceste unităţi ca fiind infinit de mici — şi aceasta, duce la Calculul Infinitizimal. (Vezi).
1.	Fracţiunile, au fost introduse pentru împărţirea unei unităţi concrete într’un oarecare număr de părţi egale.
2.	In Numerele zecimale, cantitatea zero a fost întrebuinţată, pentru a determina lipsa unităţilor întregi dintr’im ordin oarecare.
3.	Numărul iraţional în Geometrie, s’a introdus în raporturile de mărimi inconmensurabile
(diagonala şi latura pătratului — diametrul şi circomferinţa).
4.	Numerele imaginare, s’au introdus în rădăcinile ecuaţiilor. Ele nu reprezintă nici o valoare determinată — de aici şi numirea ce li s’a dat (Milhaud).
5.	Ide ea numărului implică:
reprezentarea unităţilor, identităţii şi enumerării lor în serie (Timp) şi transformarea seriei în sumă (Spaţiu) — cea mai importantă din condiţiuni — deoarece, dacă se urmăreşte realizarea unei succesiuni de unităţi se ob(ine o serie de acestea, însă nu un număr (L. Boisse). Deosebirea făcută de Kant, între Geometrie (ştiinţa spaţiului) şi " aritmetică (Şt timpului) dispare, deoarece formarea ideii de număr necesită şi forma coexistenţii spaţiale şi a simultaneităţii în timp. — Kant defineşte astfel numărul: „Este unitatea rezultată din sinteza multiplului unei intuiţii oarecare, compusă din elemente omogene, făcând să apară timpul şi înţelegerea acestei intuiţii”).— Helmholtz:	„Numerile sunt o
serie de semne arbitrar alese pentru care nu se admit ca regulate sau naturale, decât un singur fel de a se succeda unul pe altul”. — Renouvier face, din Principiul Numărului, fundamentul teoriei sale filosofice, care afirmă: a) categoria numărului se aplică la toate fenomenele existenţei; b) nici un număr nu poate fi infinit, deoarece orice serie concretă de elemente ale existenţii este limitată.
NUMEN. — In Filosofia Cosmologică şi a Cunoaşterii. Existenţa în sine, care nu poate fi valabil cunoscută, pentru a constitui adevăruri ştiinţifice — aşa cum poate fi cunoscută existenţa de manifestare (fenomen).
o
- 185 -
Obiect
1. Numenul este în afară de gândire, deoarece devenind o-biect al acesteia, fie prin simţuri fie prin raţiune, — atunci devine fenomen. Cunoaşterea însă, trebue să răspundă întrebărilor puse de gândirea de totdeauna asupra: originii, naturii şi scopului numenului (Probleme ale Filosof iei)
—	dar răspunsurile nu pot fi decât Ipoteze de adevăr, numite
O
O.	— In Logică. Literă cu care se simbolizează Judecata negativă particulară (Predicatul gândirii nu atribue însuşiri de ale sale unei părţi din totalitatea subiectului).
Ex: Unele vieţuitoare nu sunt plante.
OBICEIU. — In Psiho-Biologie. Mişcări ale fiinţei (acte), impuse individului şi rezultate din repetarea lor — fie de individ, fie de toţi indivizii din speţă — care micşorează, din ce în ce efortul fizic şi conştiinţa necesare executării acestor acte, până la completa lor dispariţie şi atunci actele se transformă în Automatisme (Vezi).
1.	Instinctul — şi o serie de mişcări vitale — se consideră o obişnuinţă ereditară a speţei.
2.	In Biologie. Organul vital se adaptează, prin obişnuinţă, cheltuind cât mai puţină energie fiziologică.
3.	In Psihologie. Efortul sufletesc în gândire (intelect), simţire (afecte) şi faptă (voinţă) scade, prin obişnuinţă, până la dispariţie: însă, odată cu efortul, scade şi conştiinţa executării a-cestor acte sufleteşti până la
Teorii. — Kant afirmă că numenul se poate cunoaşte prin raţiunea practică (morală), deoarece tot aceasta garantează şi existenţa numenului.
2. Termenul este întrebuinţat de Platon în Teoria Lumii Ideilor: iar Kant, construeşte pe el şi pe opusul lui (fenomen), sistemul Criticismului său (Vezi).
dispariţie, aducând după sine şi dispariţia impresionabilităţii.
4.	In Educaţia Morală. Obiceiurile, devenite Deprinderi, sunt excelente mijloace pentru realizarea moralităţii.
5.	In Sociologie. Obiceiurile unităţilor sociale (familie, profesie, sat, regiune, naţiune, stat), devin Tradiţii structuralizate în conştiinţa socială. (Tarde).
OBIECT. — înţeles general Ceea ce este reprezentat prin cunoştinţe — ceea ce este gândit — ceea ce se are în vedere.
1. Diferite înţelesuri. Schopen-hauer: „Tot ceea ce există, pentru cunoaştere; — deci lumea întreagă, nu este decât un Obiect pentru subiectul care cunoaşte, într’un cuvânt este o reprezentare”. — Pascal: Ceea ce se urmăreşte a se realiza prin gândire. — Mâine de Biran: Ceea ce este cunoscut prin Percepţiuni având însuşiri fixe, independent de dorinţele şi opiniunile subiectului care cunoaşte aceste percepţiuni. — Descartes: Ceea oe are o existenţă prin sine, inde-
Eendentă de cunoaşterea su-iectului.
% In Metodologie. Obiect al unei ştiinţe, este partea din Univers pe care aceea ştiinţă o studiază.
Obiectiv
- 186 -
Obligaţiune
OBIECTIV. — A .In Filosof ia Scolastică. Ceea ce constitue o reprezentare a gândirii — nu o realitate independentă, existând prin ea însăşi. — Descartes întrebuinţează termenii: de „existenţă o-biectivă“, pentru tot ceea ce se | poate cunoaşte şi „existenţă formală“, pentru tot ceea ce există în afară şi independent de cunoaştere. — Kant inversează înţelesul acestor două expresii. Pentru el, Obiectiv este realitatea în ea în- j se şi, independentă de orice cunoaştere. Termenul este opus lui Subiectiv, cu înţelesul de ceea ce este aparent, nereal — şi cu înţelesul de ceea ce este individual. Kant, întrebuinţează termenul de Obiectiv, pentru ceea ce este valabil pentru toţi oamenii. — CI. Bernard întrebuinţează termenii: de ^cunoaştere obiectivă sau exterioară“., împrumutată observaţiei şi experienţei şi „cunoaştere subiectivă sau interioară“, derivată din principul conştiinţei proprii, care dă evidenţa absolută şi necesară.
B. In Logică. Gândirea obiectivă, este aceea realizată prin respectarea regulelor raţiunii universale, valabile pentru toate minţile normale — degajată de Gândirea subiectivă, legată de individualitatea fiecăuia.
OBIECTIVARE. — A. In Psihologie. O stare sufletească (cunoştinţă — afect — voinţă) se exteriorizează (obiectivează) prin cuvinte şi mişcări (gesturi, mimică, pantonimică,
etc.)*
B. In Filosofia lui Schopen-hauer. Manifestarea lucrului în sine (considerat a fi Voinţa) în formă de fenomene.
OBIECTIVISM. — A. In Filosofia Cunoaşterii. Denumire, dată teoriilor care afirmă posibilitatea cunoaşterii pentru o realitate independentă de subiectul care cunoaşte. — Sinonim cu Realism (Vezi).
B. In Filosofia Moralei. Teorie, care afirmă că Morala are o existenţă independentă de conduita şi opiniunile indivizilor. Baldwin: Binele moral constă în realizarea unei anumite stări de fapt, independentă de dispoziţiunea sufletească a agentului subiectiv care realizează fapta.
OBIECTIVITATE. - A. In Filo-| sofie. Ceea ce este obiectiv in în-|	ţelesurile arătate sub Obiectiv
I (Vezi).
B. înţeles general. însuşire de | valoare atribuită gândirii degajată de subiectivism. (Vezi Gândire).
OBLIGAŢIUNE. — A. înţeles general. Forma de necesitate, care caracterizează legile naturale şi sociale: economice, juridice, morale, etc.).
B.	In Drept. Legătura de drept (vinculum furiş), pirin care o persoană este constrânsă către o alta, să facă sau să nu facă, să dea sau să nu dea, un oarecare lucru (Justinian).
C.	In Morală. Obligaţiunea, rezultă din natura omului — nu dintr’o convenţiune ca aceea ju-
Obscur
- 187 -
Observaţia
ridică — în atât cât este omul capabil să deosebească Binele de Rău, pentru a înfăptui binele şi a se feri de rău.
OBSCUR. — A. In Logică, a) O gândire este obscură, când nu se poate şti precis care sunt elementele ei de baza (noţiunile) şi care sunt urmările ei ca acte comandate de ea. b) o idee este obscură, când nu se	poate re-
cunoaşte şi înţelege care îi este înţelesul	de	conţinut	şi	sferă
(Vezi).
B.	In Psihologie. O cunoştinţă este obscură, când vibraţiile au fost prea slabe pentru a putea fi prinse	de	organele	de	simţ,
sau acestea au fost bolnave în organizarea şi funcţiunea lor. De asemenea, o	Memorie	este	obs-
cură, când fenomenele sufleteşti, fie că nu s’au păstrat temeinic în Subconştient, fie că de acolo n’au fost reproduse în Conştient, fie că acesta nu le mai poate recunoaşte când şi unde s’au format ele (Localizarea în timp şi în spaţiu). — Jn general, se consideră Obscurul sinonim cu Subconştientul şi Inconştientul . (Vezi).
OBSCURANTISM. — înţeles pejorativ. Denumire, dată teoriilor lipsite de claritate şi în special, doctrinelor politice contrare difuzării în massa poporului a drepturilor ce acesta are la conducerea statului.
OBSERVAŢIA. — In Metodologie. Metodă de bază a cunoaşterii
în constatarea fenomenelor şi însuşirilor lor — auxiliară tuturor metodelor şi necesară tuturor ştiinţelor.
Prin Observaţie nu se aduce nici o modificare fenomenelor, deoarece se mărgineşte numai să constate ceea ce este în mod natural, spontan — nu artificial, provocat, cum procedează metoda Experimentului. Mijloacele ei sunt simţurile şi aparatele tehnice, valorificate prin posibilitatea de a putea fi întrebuinţate cu pricepere de observator.
1.	Feluri. a) Observaţia directă, care are ca obiect fenomenele spontane cu care se poate pune nemijlocit în contact, b) Observaţia indirectă, când se caută intenţionat, cu voinţă, fenomenele de observat, c) Observaţia externă, care are ca obiect fenomene din afara (Non-Eul) observatorului, d) Observaţia internă (Introspecţiunea), al cărei obiect sunt numai fenomenele sufleteşti ale Eului celui care observă.
2.	Observaţia serveşte de bază, în special metodelor: Analiza şi Descrierea (Vezi) şi este considerată metodă specială a Ştiinţelor Naturale.
3.	O ramură specială a acestei metode este Critica Mărturiei, al cărei obiect este să stabilească, în ce măsură sunt adevărate mărturiile (afirmările) altora, asupra fenomenelor ce n’au putut fi observate direct, personal, de către cercetătorul lor. Metoda are mare însemnătate, atât în cercetările istorice, teoretice, cât şi’n practica cercetărilor juridece.
4.	Observaţia Psihologică. Metodă specială a sufletului, de două feluri: internă (Introspec-ţiunea) şi externă cu speţele: Biografia — Fişa Psihologică — Sta-
Obsesie
- 188 -
Omnipotenţi
tistica — Graficul — Grafologia
__ Amprentologia — Fiziognomia
__ Craniologia şi chiar Chiro-
mancia. (Vezi toţi aceşti termeni).
OBSESIE. — In Psiho-Patologie. Prezenţa în suflet, a unei reprezentări, a unei imagini, a unei preocupări de gând sau faptă, care stărueşte să rămână în centrul sufletesc, fără ca efortul de voinţă să o poată alunga din Conştient în Subconştient şi dacă reuşeşte să facă aceasta pentru câtva timp, obsesia are puterea să revină. — P. Janet o deosebeşte de Ideea fixă.
OCAZIE. — împrejurarea, care provoacă, determină sau uşurează, ajută, la producerea unui efect de către o cauză. (Vezi Cauză ocazională).
OCAZIONALISM. — In Filosofia Cosmologică. Teorie concepută de Malehranche, prin care se afirmă că Dumnezeu singur este cauza (antecedentul), care produce orice existenţă ca efecte (consequenţe); — prin aceasta, Dumnezeu este cauza derivării oricărui consequent. Astfel, antecedentul nu este cauza conse-quentului — cum se afirmă de Teoria Cauzalităţii necesare (Vezi), cu care nu trebue confundată teoria Ocazionalismului.
OCULT. — însuşire, afirmată unor forţe (puteri) supranaturale sau naturale, necunoscute în prezent şi fără putinţă de a le cunoaşte în viitor.
1.	„Ştiinţe Oculte” al căror obiect îl formează forţele (pu-
terile) oculte, secrete, ascunse misterioase. — Denumirea de „ştiinţe oculte” este improprie, deoarece noţiunile alcătuitoare: ştiinţă şi ocult, sunt noţiuni o-puse contradictoriu (una înlătură pe' cealaltă). Nu se poate atribui unei ştiinţe ca obiect, ceea ce este ocult, — deoarece chiar prin înţelesul lui, ocultul nu poate îi obiect al unei ştiinţe.
2.	Sub această denumire se înţeleg: Magia — Kabala — Astrologia — Alchimia — Spiritismul.
OLFACTIVE (Sensaţii). — In Psihologie. Cunoştinţe despre însuşirea de miros a fenomenelor. Organul de simţ este alcătuit din Corpuscule de celule nervoase, răspândite în nările (fosele) nasului şi în legătură cu nervii olfactivi, care transmit vibraţiile de miros prinse dela fenomene* centrilor nervoşi pentru a fi transformate în sensaţii respective (cunoştinţe de miros).
1.	Ele sunt simultane şi succesive cu cele gustative, dând naştere anihilării unui miros prin altul şi producerii unui miros nou din amestecul mai multora*
—	Amândouă aceste feluri de sensaţiuni au rolul, în special să prevină organismul de eventuale intoxicări.
OMNIPOTENŢĂ. - In Filosofia Religiei). împreună cu Omniprezenţa şi Omniştiinţa alcătuesc a-tributele tradiţionale ale Divinităţii: 1) Puterea lui Dumnezeu este infinită. Nimic nu stă în afară de Atotputerea Sa. 2) Prezenţa lui Dumnezeu este întreagă şi pretutindeni (Atotprezenţa). 3) Ştiutor a toate câte sunt şi vor fi. (Atotştiutor). — Leibnitz, ia Teo-
Omogen
- 189 -
Omni
dicee, comentează aceste atribute.
OMOGEN. — Principiul Omogenităţii — întrebuinţat de Kant şi Schopenhauer, — afirmă că materia cunoaşterii chiar, este astfel alcătuită, încât reuneşte lucrurile în speţe şi genuri, conform materiei lor proprii — nu în nevoi dc organizare ale gândirii. — Ambii, opun omogenitatea principiilor: Specificaţia şi Continuitatea. — Vezi opusul: Eterogen.
OMOLOG. — Alt termen pentru O-nonim şi Sinonim. Acelaşi înţeles atribut mai multor cuvinte, considerate impropriu „noţiuni identice" (Vezi).
OMUL. — In Filosof ie. Problemele Filosof iei au ca obiect: Dumnezeu
—	Natura — Omul. începând cu Socrate, centrul problemelor filosofice a fost omul şi’n special, cunoaşterea Naturii şi a lui Dumnezeu, de către Om. Şi Problema o-mului este alcătuită din aceleaşi întrebări existente în toate problemele filosofiei, anume: natura — origina — scopul.
1.	Omul este alcătuit din Corp (materie) şi Suflet. Aceste elemente sunt considerate: fie derivate unul din celălalt (Materialismul afirmă derivarea Sufletului din Materie, sau neagă existenţa sufletului ca realitate; iar Spiritualismul invers) — fie că sunt considerate existente împreună dela început (Dualismul Psiho-material). împreună, aceste elemente alcătuiesc individualitatea omului, organică şi sufletească (Vezi); iar legătura dintre ele se face prin cele mai importante organe ale corpului: ma-
teria nervoasă şi glandele endocrine.
2.	Origina omului, ca problemă a filosofiei, a căpătat două răspunsuri (teorii) fundamentale:
a)	Teoria Creationismului teologic, afirmata ae religii, Biblie şi filosofia Spiritualistă, după care omul a fost creiat de Dumnezeu. — b) Teoria Transfor-mismului (evoluţionismul biologic, descendenţa, transmutaţia, etc.), după care omul este o speţă de vieţuitoare ca oricare alta, derivată din altă speţă şi aşa mai departe de-a-lungul evoluţiei vieţii şi Universului. Speţa imediat anterioară speţei umane, se afirmă că este „Pitecantropus erectus” — omul maimuţă — al cărui schelet s’a descoperit în Java la 1894 de către Dr. Dubois, Cu mult înainte, Lamarck, Darwin şi Wallace, au afirmat origina omului din maimuţă. A 32-a vertebră — ultima din coloana vertebrală, numită vertebra „coc-ciciană” (a cozii) — serveşte ca dovadă a descendenţii omului din maimuţă, deoarece această vertebră — acum atrofiată din cauza lipsii funcţiunii ei — face dovada că omul a avut coadă.
—	Haeckel emiţând teoria Onto-geniei (Vezi), construeşte arborele genealogic al omului pornind dela primele vieţuitoare: pro-tozoarele şi ajungând la vertebrate, le împarte pe acestea în antropoide şi mamifere, încheind cu ultima speţă a vieţuitoarelor: omul.
3.	Finalitatea (scopul) omului este să realizeze perfecţionarea sa şi a naturii, prin cat mai desăvârşită spiritualitate. Orientarea sa în vieaţă este deosebită de a celorlalte vieţuitoare — deoarece la plante, ea se reduce la reacţiuni de natură fizico-chimică în interiorul fiinţei (Tropisme): la animale, orientarea adaogă acestor reacţiuni (Tactisme) şi
Oniric
- 190 —
Ontologic
mişcările de natură psiho-fizică, determinate din adâncurile alcătuirii fiinjei (Instincte); iar la om, orientarea adaogă acestora mijlocul specific al Conştiinţei sale (Raţiunea), care duce pe om la cunoaşterea sa proprie, la cunoaşterea Universului şi a lui Dumnezeu.
ONIRIC. — In Psihologie. Sinonim cu Visul. Conştiinţa onirică, este starea sufletească în timpul visului. — Unii psihologi identifică Subconştientul cu această conştiinţă onirică (Jastrov).
ONTAL. — In Filosofia Cosmologică. Sinonim cu Numenal (existenţa de manifestare). Vezi Ontologie.
ONTOGENEZĂ. — In Filosofia Biologiei. Evoluţia unei fiinţe, dela prima sa formă embrionară până la ultima fază a statorniciei sale, ca individualitate organică şi sufleteasca. — Ontogeneza leagă individul, prin naşterea sa, de a fi individ din aceiaşi speţă — deose-bindu-se de Filogeneză, care este evoluţia linei speţe, legând o speţă, prin naşterea sa, de o altă j speţă şi tot aşa mai departe din speţă în speţă, legând speţele prezente (istorice) de cele dispărute (preistorice). — Haeckel afirmă prin: „Ontogeneza reproduce Filo-geneza“, că aceasta este legea biogentică fundamentală.
1.	Ontogeneza a fost afirmată încă din 1628 de către Harvey şi susţinută de S. Hilaire, Meckel şi Serres formulată astfel: „Or-ganogenia umană este o anatomie comparată jtransitorie”.
2.	Ontogeneza nu este sino-
nimă cu Ontogenia, deoarece a-ceasta priveşte întreaga fiinţă, pe când ontogeneza este numai ontogenia unui organ vital, a unei funcţiuni sau însuşiri izolate.
ONTOLOGIA. — In- Filosofia Cosmologică. Problemă, care are ca obiect „existenţa ca existenţă“ (A-ristotel), numită de Clauherg şi „Ontosofie“, iar de Bacon „Prima Filosofie“. — D'Alambert o denumeşte „Metafizică Generală“, fi-xându-i ca obiect existenţele — fie sufleteşti, fie materiale — cercetate în însuşirile lor generale: e-xistenţa — posibilitatea — durata, cărora le fixează principii explicative de care se servesc toate ramurile filosofiei. — Cournot spune: „Această idee abstractă şi generală a substratului sau a substanţei existenţelor formează piatra unghiulară a filosofici“. — La-lande: „Ontologia rămâne la înţelesul de Metafizica substanţei, a-vând ca obiect cunoaşterea existenţelor în ele înşile, fără preocuparea de ceea ce acestea au ca însuşiri, sau ca aparenţe. Ea se deosebeşte de Metafizica Cunoaşterii care are ca obiect stabilirea cunoştinţelor apriorice, a-flate în orice cunoaştere“ — aşa cum considera Kant, Ontologia.
ONTOLOGIC. — A. înţeles general. Ceea ce aparţine Ontologiei.
B.	In Filosofia Religiei. Argumentul Ontologic pentru afirmarea lui Dumnezeu, constă în dovedirea existenţei Sale prin chiar analiza însuşirilor ce are ca e-senţă. Chiar ateul are ideea unei existenţe omnipotentă şi omnişti-
Ontologlsm
— 191 —
Opoziţie
entă, Ga cea mai mare posibilă. Chiar dacă n’ar exista Dumnezeu, mintea trebue să conceapă, o existenţă, care să întreacă pe toate celelalte, ştiind că ar putea exista una asemenea cu cea dintâi concepută. Astfel, este cu neputinţă ca o existenţă, concepută ca cea mai mare posibilă, să nu existe. — Descartes afirmă trei probe pentru existenţa lui Dumnezeu: ontologică — cosmologică — fizioteo-logică.
C.	In Filosofia Cosmologică. Ontologia are — după Renan — înţelesul opus termenului Fenomenal.
ONTOLOGISM. - In Filosofia Cosmologică. Denumire dată teoriilor care afirmă existenţa în sine, ca existenţă, ca substanţă, a realităţilor pe care le cercetează, independent de sufletul care le gândeşte ca atare. — Opusă este teoria Psihologismului, care subordonează substanţa, existenţei sufletului care o gândeşte (Gioberti).
ONTOS. — In Filosofia Cosmologică. Existenţa primă, care nu presupune şi nu admite nicio e-xistenţă anterioară, fiind de sine stătătoare, însă din ea derivă toate celelalte existenţe. — Are diferite denumiri: Substanţă — Principiu — Cauză — Cunoştinţă — Noţiune — Calitate — Adevăr, etc. — Privitor la timp, ontosul este numit Prim Cronologic, după cum privitor la adevăr, este numit Prim Logic.
ONUS PROBANDI. — In Metodo-
logie. Expresiunea aceasta: „sarcina probei“, de origină latină, întrebuinţat în materie juridică, a trecut şii’n domeniul fiiosofiei.
—	Digeste: „Proba incumbă celui care afirmă — nu celui care neagă“. — Renan „Nu este sarcina noastrâ să demonstrăm imposibi-bilitatea miracolului — ci a miracolului — (a celor care-1 susţin) este sarcina dovedirii lui”.
OPINIE. — Gândirea asupra unui oarecare subiect, care poate fi şi adevărată şi falsă (părere). Ea este o gândire necomplet logică, din cauza insuficienţei motivelor ei.
1.	Platon îi atribue înţelesul de cunoştinţă . pe calea simţurilor, care nu poate fi niciodată exactă. — Kant, pe acela de a-firmare a unui adevăr, făcută cu conştiinţa insuficienţei subiective a judecăţii, pe care o cuprinde afirmarea.
2.	Opinie Publică, este gândirea colectivă a junei societăţi asupra unui subiect oarecare.
OPOZIŢIE. — A. înţeles etimologic. Poziţiuni a două existenţe, una faţă de cealaltă şi a amân-dorura faţă de un acelaşi punct.
B.	înţeles general. Rezistenţa sau luptă. Tar de: „Orice opoziţie adevărată, implică un raport între: două forţe, două tendinţe, două direcţii“.
C.	In Logică: a) Două noţiuni sunt opuse — în privinţa înţelesurilor lor de Conţinut (însuşiri e-senţiale) — în două moduri: Contrare sau Contradictorii (Vezi), b) Două judecăţi — având acelaşi
Optimism
— 192 —
Ordine
subiect şi predicat — sunt opuse, când diferă, fie în privinţa calităţii (afirmative-negative), fie în privinţa Cantităţii (universale-par-ticulare), fie în privinţa amândo-ura. — Opoziţia lor este de patru forme: contrarietatea — sub-contrarietatea — contradicţia — subaltemarea, sau relaţia inversă (supraordonare — subordonare).
1.	Sunt opuse contradictoriu: a)
Jud. Universal afirmativă A. cu Judecata Particular negativă O. şi Jud. Universal negativă E. cu Jud. Particular afirmativă /. şi reciproc. — Sunt opuse contrariu: A. cu E. şi reciproc_______Sunt
opuse subcontrariu /. cu O. şi reciproc. — Sunt negaţiuni supraordonate O. cu E. şi subordonate E. cu O. — Sunt afirmări supraordonate /. cu A. şi subordonate A. cu /.
2.	Observare. Judecăţile cu subiect alcătuit din aşa zisa „noţiune singulară”, individuală, sunt opuse numai în privinţa calităţii şi opoziţia este contradictorie (cu necesitate una din două — sau
l.	sau O.).
3.	Opoziţia Judecăţilor (Schimbarea înţelesului de calitate şi cantitate al raportului dintre subiectul şi predicatul gândirii), se face cu scopul de a constata evidenţa Principiilor Raţiunii: I-dentitatea — Contrarietatea -— Terţiul exclus — Raţiunea suficientă — Valorificarea.
OPTIMISM. — A. In Filosofia Moralei. Teorie, care afirmă existenţa Binelui superioară Răului, în înţelesul că lumea aşa cum este şi vieaţa — care ne este dată să o trăim — este cea mai bună (optimă) şi cea mai fericită din Lumile posibile (Leibnitz — Spi-noza — Stoicii). — Opusul ei este
Pesimismul, deoarece afirmă că vieaţa este şi rămâne iremediabil rea şi orice am face o înrăim şi mai mult.
B. In Psihologie. Structură sufletească, datorită căreia se capătă convingerea că Binele urmărit, în-tr’o indiferent care împrejurare, se va realiza; iar perspectiva nereuşitei, ca o realitate a Răului, se ignorează.
ORDINE. — A. înţeles general. Idee fundamentală a gândirii, prin care elementele sale se succed trecând dela unul la altul, chiar dacă în realitate ele sunt simultane. Este deci o coherenţă, o legătură, bazată pe un raport calitativ, cantitativ, mecanic sau teleologic şi cuprinde: determinări în spaţiu, în timp şi în număr — serii de fenomene — raporturile lor de legi (cauze şi efecte) — sistematizări în genuri şi speţe — organizări sociale — norme morale, juridice, estetice etc. (A. Comte). — Opusul Ordinei este Desordinea (gândirea confuză sau absenţa gândirii).
1.	Relaţia de ordine între elementele gândirii poate fi de mai multe grade: a) în sensul, că. locul unui element ca termen al gândirii este exact determinat în raport cu alţi termeni, chiar dacă nu se poate vedea cu uşurinţă, prin gândire directă, acest fapt. b) în sensul, că locul fiecărui termen pare să fie determinat printr’o raţiune generală — conform principiilor raţiunii şi postulatelor gândirii ştiinţifice (Cauzalitatea — Determinismul — cu diferitele legi ale ştiinţei), c) în sensul, că locul fiecărui termen este determinat
Organ
— 193 —
Organicism
printr’o raţiune suficientă, intelectuală sau afectivă, cu valoare de finalitate (scop). Ex: Ordinea socială (juridică, economică, politică, morală, culturala) ■— sau ca idee metafizică, de ordine absolută. (Parodi).
2.	In Matematică. Ordinea serială, este existenţa unei relaţii transitive asimetrice între mai mulţi termeni. (Couturat).
3.	In Sociologie. Ordinea socială, este asigurată prin executarea legilor juridice şi morale de către populaţie. — Opuse ei sunt: Revoluţiile şi Anarhia.
4.	In	Biologie. Ordinul, este
grupa de	vieţuitoare plasată între:
Clasă şi Familie.
5.	In	Psihologie. Clasă de:
idei, sentimente, fapte — când se urmăreşte o sistematizare de valoare între ele.
6.	In Profesiuni: Ordinul Avocaţilor, al Medicilor, etc.
7.	In	Metodologie. Sistemati-
zarea noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor, prin Clasificarea, Diviziunea şi Definiţia lor, cu scopul de a le face mai uşor inteligibile.
ORGAN. — A. In Biologie. Ţesuturi vii de naturi deosebite, alcătuite din celule astfel organizate, încât toate participă la aceiaşi funcţiune a vieţii (Ex: inima, stomacul, etc.). — Organul se deosebeşte de Aparat, deoarece acesta este alcătuit d intr*un sistem de organe, care participa la o funcţiune generală a vieţii. (Ex: Aparat Circulator, Digestiv, etc.). — La rândul lor, Aparatele vitale sunt organizate în Sisteme vitale.
B.	înţeles general. Organ, este partea dintr’un corp (fiinţă, ma-şinăj societate), care îndeplineşte o anumită funcţiune.
ORGANICISM. — A. In Filosofia Biologiei. Teorie, care afirmă că Vieaţa este rezultatul mecanic al organizării ţesuturilor vii formate din celule (organe), fiecare a-vând o funcţiune anumită de îndeplinit.
B.	In Filosofia Sociologiei. Teorie, care identifică societatea cu organismul unui vieţuitor, anume: Celulei, îi corespunde în structura societăţii, Individul — Ţesuturilor vii, le corespund clasele sociale — Organelor, le corespund Profesiunile economice de producţie, circulaţie, etc. — Aparatelor organice, le corespund Autorităţile de conducere politică — Sistemelor organice, le corespund Instituţiile sociale: Biserica, Şcoala, Armata, etc.
C.	In Psiho-Patologie. Teorie care afirmă, că orice boală sufletească provine din leziune organică.
1.	Analogiile Organicismului social sunt uneori fantaziste. Schaeffe, în „Structura şi Vieaţa corpului social”, face din armată, sistemul muscular — din muncitori, sistemul digestiv — din comercianţi, sistemul circulator — din centrele de producţie economică, face inimă şi artere — din porturi, face gură şi plămâni— din autorităţile conducătoare ale statului, face creerul mare, mijlociu, mic — etc. Spen-cer, Ă, Comte, Espinas, etc. deşi consideră societatea ca un organism, fac însă analogii până la un punct şi numai simbolic.
2.	Organicismul şi Rasismul, sunt aspecte ale Teoriei Biologice Sociale, care afirmă că Societatea în toate condiţiunile ei de structură (cosmică -— psihică — isto-
13
Organum
— 194 —
Ostensiv
rică), ca şi în toate activităţile ei (economice — juridice — politice — culturale), este determinată exclusiv de condiţia ei biologică (vieaţă, sănătate vigoare, rasa, ele.).
ORGA NUM. — Denumire dată scrierilor de Logică ale lui Aris-toteh — Sinonim cu Organon. Denumirea este întrebuinţată cu acelaşi înţeles de Bacon (Novum Organum), de Lambert (Neues Organon) şi de Strada (Ultimum Organum); iar Kant, întrebuinţează termenul în înţelesul de Logică specială a fiecărei ştiinţe, deci ca o metodă, fiindcă Logica formală a gândirii în general, o numeşte Canonun.
1. Scrierile lui Aristotel asupra Logicei, denumite Organum, sunt: Categoriile (Vezi) — Interpretarea (propoziţiunea şi judecata) — Analitica (raţionamentul silogistic, deducţia, clasificarea şi definiţia) — Topica (silogismele probabile, tratate în opt cărţi) — Sofismele (adevăr şi eroare).
ORIENTARE PROFESIONALĂ. -In Psihologia Experimentală. Alegerea profesiunii, corespunzătoare aptitudinilor şi vocaţiunilor individuale, cunoscute prin metode experimentale: Teste şi aparate tehnice de Psihometrie. Ea este strâns legată de Selecţiunea Profesională
—	alegerea indivizilor, corespunzători unei anumite profesiuni, ale cărei condiţiuni sunt anticipat cunoscute şi determinate ştiinţific (Vezi Munca).
ORIGINE. — A. înţeles general. începutul unei existenţe în timp, primă apariţie, naştere, reeditate anterioară şi primă, din care derivă prin transformare toate realităţile, fapt care a dat naştere la Ceva, principiu şi raţiune de a fi a tuturor existenţelor derivate. (Vezi Ontologie).
1. Origina, este o problemă care ocupă un loc important în Filosof ie, având numeroase aplicat juni: în Ştiinţă, Religie, Morală şi Artă. Ex: Originea Cunoaşterii (Ideilor) — Originea Binelui şi Răului — Originea Frumosului — Originea Vieţii — O-riginea Speţelor — etc. Gândirea filosofică, reduce multitudinea şi varietatea existenţelor la Unităţi de origine, căutând să explice cum au apărut ele în timp.
ORTOGENEZĂ. — In Filosofia Biologiei. Teorie concepută de Eimer> prin care afirma că organismul cuprinde în el direcţiuni predeterminate de manifestare, executate fatal; însă, factori externi lui îl fac să treacă dela o formă la alta. Eimer, compară aceste transformări organice cu un Kaleidos-cop (Vezi).
OSTENSIV. — In Metodologie. Probe directe, prin care se arată dependenţa, a ceea ce s’a demonstrat, de principiile (adevărurile generale) dela care s’a pornit demonstraţia. Termenul este întrebuinţat de Leibnitz. — Opusul Iui este Apagogic (probe indirecte — reducere la absurd). Vezi acest termen.
Paleetnologie
— 195 -
Panenteism
P
PALEETNOLOGIE. — Ştiinţa popoarelor, care nu mai există. Studierea lor se face după vestigii (rămăşiţe) — Sinonim cu Preistoria.
PALEONTOLOGIE. - Ştiinţa vieţuitoarelor în genere, care nu mai există. Studierea lor se face după fosile (rămăşiţe).
PALINGENEZIE. - A. înţeles general. Renaştere, regenerare.
B.	In Filosof ia Biologiei. Renaşterea tuturor fiinţelor; în sensul, că fiecare fiinţă poartă în existenţa ei germeni indestructibili de vieaţă, datorită cărora fiinţa — după moartea ei numai aparenta
—	renaşte sub o formă nouă. (Ch. Bonnet).
C.	In Filosofia Cosmologică. Întoarcerea periodică eternă, a tuturor existenţelor Universului, prin aşa numitele „revoluţiuni cosmice“. (Stoicii).
D.	In Filosofia Sociologiei. Renaşterea formelor socialle. Ballan-che afirmă, că un popor este ca şi un individ: acelaşi ciclu al vieţii se repetă şi se perfecţionează între indivizi, existând o formulă generala a istoriei tuturor popoarelor, deoarece fiecare reproduce aceiaşi serie de revoluţiuni cerute de scopul providenţial al umanităţii. — Palingenezia este un a-devăr esoteric (secret, mistic, din interior, împărtăşit şi înţeles numai de cei iniţiaţi) — pe când Metempsihoză este un adevăr exo-teric (ca o formă externă a Palingeneziei).
E.	In Filosofia Chimiei. Teorie, care afirmă renaşterea plantelor din cenuşa rămasă după arderea lor. (Meyerson).
F.	Renouvier atribue Palingeneziei înţelesul de Credinţă — nu de ştiinţă.
PAN... — In Linguistică. Prefix grec, cu înţelesul de: Tot, Pretutindeni, In întregime. — Are două întrebuinţări principale: a) nimic nu există în afară de ceea ee arată înţelesul termenului, căruia i se adaogă ca prefix. Ex. Panteism: nimic în afară de Dumnezeu. — Pancossism: nimic în a-fară de Universul Material. — Pantelism: nimic în afară de finalitate (scop) — etc. b) echivalent al adjectivului universal, pentru înţelesul termenului căruia i se adaogă ca prefix. (Ex. Panspermic: prezenţa germenilor de vieaţă pretutindeni, universal.
—	Pangeneză: contribuirea la formarea embrionului, a tuturor elementelor venite din toate părţile corpului generator (mamei) — lehranche de către Chv. Krause,
PANCALISM. — In Filosofia Esteticei. Teorie, care afirmă frumosul ca normă pentru orice formă artistică — alături de Realul, din care se pot alcătui aceste forme. (Baldwin).
PANENTEISM. — Denumire data Panteismului lui Spinoza şi Ma-lebranche de către Chv. Krause, cu înţelesul etimologic de „viziune
Pangeneza
— 196 —
Paradox
în Dumnezeu“. Teoria afirmă, ca Dumnezeu depăşeşte ţjniver-sul — nu numai că este „pretutindeni“ în el.
PANGENEZĂ. — In Filosofia Biologiei. Teorie, concepută de Buf-fon şi precizată de Darwin, prin care se afirmă Ereditatea prin germinaţie în tot regnul vieţuitoarelor. La formarea embrionului, în corpul generator al mamei, contribue toate elementele corpului său.
PANLOGISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Teorie care afirmă, că tot ceea ce este existenţă reală poate fi cunoscută prin raţiune.
—	Termenul este inventat de Erd-mann, pentru a denumi sistemul filosofic al lui Hegel; iar Coutu-rat9 denumeşte tot astfel filosofia lui Leibnitz.
PANPSIHISM. - In Filosofia Cosmologică. Afirmarea făcută de teoriile spiritualiste, că întreg lini versul este suflet, existent pretutindeni. — Flournoy: „După cum materia nervoasă a fiinţei umane este manifestarea conştiinţei sale
—	tot astfel, orice existenţă materială ascunde înapoia ei o existenţă sufletească“.
PANTEISM. — In Filosofia generală. Teorie care afirmă, că Dumnezeu este totul: a) singura realitate, iar Universul este totalitatea manifestărilor sau emanaţiilor Sale, care n’au nici realitate permanentă, nici substanţă deosebită. Panteismul lui Spinoza şi Ema-natismul filosofilor Alexandrini).
b)	singura realitate este Universul, iar Dumnezeu este suma a tot ce există. (Panteismul materialist al lui Holbach, sau naturalist al filosofilor Stoici, bazat pe cercetarea raţională a naturii — nu pe raţionamente abstracte şi apriorice, ca Panteismul lui Spinoza şi Panteismul lui Schopen-hauer (Vezi).
PANTELISM. — In Filosofia gene-rală. Sistem filosofic, care afirmă în problema Cosmologică, că Substanţa întregului Univers este forţa spirituală a Voinţei; — în problema Cunoaşterii, afirmă de asemenea Voinţa, ca bază a oricărei Cunoaşteri; — tot astfel* în problema Morală afirmă Voinţa, ca origine şi natură a Binelui, iar în problema Creaţiei, afirmă Voinţa supremă a Divinităţii (Schopenhauer).
PARA... — In Linguistică. Prefix grec, cu'înţelesul de: lângă, de-a-lungul, către, contra (Ex: Paralelism — Paradox — Parasitism — şi alte cuvinte compuse, existând din antichitate sau formate de dată veche. — In cuvintele de dată mai nouă, acest prefix are înţelesul de deviaţie dela regulă, dela normal. (Ex. Parafazie: boală, datorită căreia se înlocuesc cuvintele juste prin cuvinte oarecare, fără niciun raport de înţeles între ele. — Parabulia: boală, datorită căreia funcţiunile .simţurilor sunt denaturate, inter-vertite, etc.).
PARADOX. — Cunoştinţa contrară
Paralela
— 197 —
Paramnezie
adevărului, ca opiniune general admisă, susţinută uneori fără convingere, pentru plăcerea de divertisment, sau pentru aceea de „a minuna“ auditoriul căreia i se adresează.
PARALELĂ. — înţeles general. Relaţie între două acţiuni, fapte, i-dei, teorii, opere, persoane, etc. cărora li se atribue valori de acelaşi ordin, comparate punct cu punct, deoarece de-a-lungul manifestării lor se constată o corespondenţă între ele.
PARALELISM. — A. In Filosofia Psihologiei. Teorie, care afirmă e-xistenţa a două serii paralele, dar deosebite, de realităţi în alcătuirea fiinţei umane: fiziologice nervoase şi sufleteşti — şi oricărui fenomen sufletesc îi corespunde un processus nervos determinat, însă fără ca între aceste două I serii de fenomene să fie vreo in- ! fluenţă reciprocă. Seria fenomenelor sufleteşti este continuă şi constantă, pe când aceea a fenomenelor fiziologice este iutermi- j tentă CPaulham). — Asemenea Pa- j ralelism Psiho-Fiziologic este im- ■; propriu denumit astfel, deoarece | nu există „paralelism“, decât dacă există corespondenţă punct cu punct, termen cu termen, între cele două serii.
B. In Filosofia Cosmologică. Teoria Paralelismului Psiho-Fizic, concepută de Dualismul Hilozoist (Vezi) al filosofilor antesocratici şi fixate de Spinoza şi Leibnitz, afirmă existenţa realităţilor: Su-
flet şi Materie, ale căror manifestări sunt paralele, fără a se influenţa sau produce reciproc.
PARALOGISM. — In Logică. Gândirea rezultată din nerespectarea fără voie a regulelor logice fixate pentru raţionament, chiar dacă concluzia derivată nu este falsă,
—	Se deosebeşte de Sofisme, deoarece nerespectarea regulelor raţionamentului se face intenţionat, pentru a înşela buna credinţă a altuia.
1. Paralogisme Transcendentale, sau Psihologice — astfel denumeşte Kant raţionamentele dialectice, prin care psihologia raţionala crede, că poate demonstra derivarea unităţii sufletului ca substanţă, din unitatea sufletului care gândeşte; acesta, fiind considerat ca modificare a celui dintâiu.
PARAMETRIE. — In Filosofia Matematicei, Sinonim cu Metageo-metrism. (Vezi).
PARAMNEZIE.-/« Psiho-Patologie. Boală a memoriei de origine fiziologică cerebrală, datorită căreia nu se poate recunoaşte, că fenomenele sufleteşti actuale în conştiinţă la un moment dat sunt noi, atunci formate — nu sunt vechi, din cele revenite din Subconştientul unde s’au păstrat. Bolnavul are iluzia memoriei şi crede că recunoaşte în toate împrejurările de timp şi spaţiu, în detaliu oricare fenomen sufletesc la un moment dat, ca şi cum l-ar retrăi integral, aşa cum s’a trăit când s’a format. — Paramnezia se consideră impropriu sinonimă cu Falsa
Paranoïa
— 198 —
Pariul lui Pascal
Memorie, deoarece aceasta este o Pseudoamnezie.
PARANOIA. — In Psiho-Patologie. Boală sufletească în general. înţelesul restrâns este de nebunia raţionării sistematice, cu sau fără halucinaţii. (Ex: persecuţie, delir romantic şi diferite monomanii). Kraepelin deosebeşte două clase: 1) Adevărata Paranoïa, cuprinzând stările paranoice: delirul sistematic, prin raţionări sistematice fără halucinaţii şi fără slăbirea inteligenţii globale, delir care deşi progresează, totuşi nu duce la demenţă. 2) Stări paranoide ale demenţei precoce, cuprinzând delirul cu halucinaţii, progresiv, care duce la demenţă. — Paranoïa se crede, că este rezultatul unei hi-pertrofii derivate şi ele din intoxicări ale unor centri nervoşi din creer.
PARAPSIHIC. - In Psihologie. Stare sufletească temporară, frequ-entă în faza pubertăţii (13—14 ani) şi adolescenţii (17—19 ani), manifestată prin visări romantice, manii, obsesii, irascibilitate, cu treceri rapide la stări opuse: dela visare la acţiune, dela veselie Ia tristeţe, etc. — Termenul este întrebuinţat de Floumoy cu înţelesul de fenomene telepatice, de previziune şi de spiritism.
PARASITISM. — înţeles pejorativ, j cu întrebuinţare socială dată termenului biologic de nutrire a u-nui vieţuitor (plantă sau animal), prin folosirea hranei absorbită* in-gerată, digerată şi chiar asimilată de alt vieţuitor.
PARCIMONIEI Legea. — A. In Logică. Reducerea multiplicităţii şi varietăţii fenomenelor la unitatea de succesiune şi simultaneitate, pentru a le explica cât mai perfect posibil, cu cât mai mică cheltuială de gândire. — Mai poartă denumirea: Principiul Economiei sau al Simplicităţii.
B. In Psihologia Comparată are aplicaţia specială de a nu explica reacţiunile unui animal ca fiind rezultate din facultăţile superioare sufleteşti, ca de ex: raţiunea, gândirea, când foarte bine asemenea reacţiuni pot fi explicate prin facultăţi inferioare, ca asociaţii, deprinderi, etc. — Parcimonia este numită aci Principiul lui Morgan.
PARIUL LUI PASCAL. — A. In Filosofia Religiei. Expresiunea prin care se arată îndemnul filosofului B. Pascal, de a se admite existenţa lui Dumnezeu de acei care sunt în alternativa acestei credinţe, deoarece ,,acel care admite existenţa Iui Dumnezeu câştigă totul, iar acela care ar pierde asemenea pariu nu pierde nimic“.
B.	Kant, în Critica Raţiunii pure, defineşte pariul astfel: „Este piatra de încercare obişnuită, pentru a şti dacă ceea ce pretinde cineva este pentru el o simplă,
j părere, sau este o credinţă hoţărî tă“.
C.	înţeles comun. Pariul este convenţia executării unei obligaţiuni stabilită, de către persoana cu păreri deosebite, într’o anumită chestiune, faţă de persoana a că-
Particular
- 199 -
Pasiune
rei părere se va dovedi că a fost acea adevărată.
PARTICULAR. — A. înţeles general. Ceea ce aparţine unei singure existenţe, sau mai multora care alcătuesc un grup, însă nu la toate. — Este opus lui Universal.
B. In Logică. Se deosebeşte de Special, Singular şi Individual: a) Este noţiunea, considerată numai într’o parte a Sferei (întinderii, mărimii, numărului de fenomene pe care-1 cuprinde), b) Este judecata, prin care predicatul afirmă sau neagă numai o parte din sfera subiectului (Judecata Afirmativă Particulară /, şi Negativă Particulară O). Ea aparţine »proprietăţii formale a categoriei Cantitate, stabilită de Aristotel şi Kant. (Vezi Categorie).
1.	Observări: Gândirea are defectul congenital de a nu putea cantifica decât subiectul sau, în precizarea însuşirilor ce ţ se fac de către predicat. Astfel, în momentul gândirii când se fixează cât din subiect (Tot — Parte sau numai un Singue exemplar) este sau nu este predicat, acesta rămâne necantificat. Va trebui să facă gândirea o înlocuire a predicatului prin subiect (Conversiune sau Inversiune), spre a putea să cantifice fostul predicat, devenit acum subiect. 2) Apoi, gândirea cantificând numai subiectul, nici nu poate preciza care este anume acea parte din subiect, pe care o afirmă sau o neaga predicatul. (Vezi Erori Congenitale ).
PARTI-PARŢIALĂ. - In Logică. Ia toria Cantificării predicatului judecăii, fixată de Hamilton, este
Judecata, al cărui subiect şi predicat sunt luate particular, între ele fiind un raport de sferă încrucişat. Judecata Parti-Parţială afirmativă se confundă cu Judecata Afirmativă Particulară. (Li-ard).
PARTI-TOTALĂ. — In Logică. Judecata, al cărui subiect este luat particular şi predicatul este universal, între ele fiind un raport de sferă, ordonat: subiectul fupra* ordonat predicatului. Judecata Parti-Totală negativă se confundă cu Judecata Negativă Particulară. (Liard). — Vezi Parti-Parţială.
PASIUNE. — In Psihologie. Stare sufletească afectivă — de plăcere şi neplăcere — cu intensitate puternică şi durată lungă, despre ceea ce sufletul ştie (Intelect), voieşte şi făptueşte (Voinţă). Prin intensitate şi durată, Pasiunile se deosebesc de celelalte două feluri de afecte: Emoţii şi Incli-naţiunL
1.	In Linguistică. Neologism, sinonim cu Patimă; însă, pentru afectele care urmăresc şi realizează Binele se întrebuinţează cuvântul Pasiune, iar Patimă, pentru Rău.
2.	In Filosofie. Aristotel şi Filosofia Scolastică îi atribue înţelesul de Neexistenţă (pasivitate)— opus existenţii (activitate) şi le consideră făcând parte din cele zece Categorii. — Descartes îi atribue înţelesul de Cunoştinţe existente în gândire — opuse cunoştinţelor de acţiune (Voinţa gândirii). — Condillac, Kant, Hegel şi mulţi din Psihologii moderni îi atribue înţelesul de Tendinţă de acţiune (voinţă)), înto-
Patologie
— 200 —
Pedagogie
vărăşită de simţuri (afecte) şi cunoştinţe (intelect) destul de puternice ca să domine vieaţa sufletească, fie prin puterea a-fectelor ce are, fie prin durata de stabilitate şi permanenţă a acţiunii sale. — Pasiunea este o înclinaţie centrală, căreia i sd subordonează toate celelalte” (Malapert şi Ribot).
3.	In Psihologia — Patologica. Stare de sensibilitate anormală, datorită căreia se rupe echilibrul mintal. Se deosebesc: a) pasiuni maniace şi b) cronice, derivate din sgârcenie.
PATOLOGIE. — Ştiinţă Psiho-Fi-ziologică Medicală, al cărui o-biect este cercetarea bolilor sufleteşti şi ale materiei nervoase, împreună cu ale glandelor endocrine. Este deci înrudită cu Neurologia şi Endocrinologia. — Nu tre-bue considerat adjectivul: Patologic ca fiind sinonim cu Anormal; deoarece, acestea poate fi şi supra-normal, arătând un progres, o valoare — pe când Patologicul este totdeauna un regres, o interiorizare.
1. Kant îi atribue înţelesul de Pasiuni, deosebind „iubirea patologică, care este sentiment — de iubirea morală, care este voinţa de a face Bine”.
PATOPSIHOLOGIE. — „Parte a Psihologiei care studiază bolile sufleteşti, — deosebită de Psiho-Patologie, care este partea Patologiei care studiază soarta acestei boli“. (Miinsterberg).
PATRULATERUL lui BOETIUS. -In Logică. Concretizarea grafică printr’un patrulater, a Opoziţiunii Judecăţilor, făcută de Boetius, pentru a face evidente principiile
raţiunii: Identitatea, Contrarieta-tea, Terţiul exclus, Raţiunea suficientă, Valorificarea — din care derivă întreaga gândire logică.
Nîciun S nu e P E
O
Unii S sunt P Unii S nu sunt P
Contrarietatea: Ambele (A şi E) pot fi false, însă nu pot fi adevărate, ambele.
Subcontrarietatea: Ambele (/ şi
O)	pot fi adevărate, însă nu pot fi false, ambele.
Contradicţia: Ambele (A şi O
—	E şi /) nu pot fi nici adevărate, nici false, fiindcă una trebue primită cu necesitate.
Subalternarea: Dacă e adevărată A (sau E) este adevărată şi / (sau O), însă nu şi invers; dacă este falsă I (sau O), este falsă şi A (sau £).
PEDAGOGIE. — A. înţeles etimologic. Denumirea sclavului însărcinat să se ocupe de copiii stăpânului.
B. Ştiinţa normativă a Educaţiei* al cărui obiect îl formează influenţele sistematizate şi conştiente* pentru a realiza educaţia corpului şi sufletului omenesc, conform unui ideal propus. Ea se bazează în special pe: Psihologie — Fiziologie — Morală — Sociologic.
Pedologie	—	201	—	Percepţie
1. Littre îi dă o definiţie cu înţeles etimologic: Pedagogia este educaţia morsdă a copiilor. — Marion: Ştiinţa educaţiei fizice, intelectuale, afective şi morale. — Durkheim: Pedagogia nu este nici înseşi Educaţia, nici Arta educatorului şi nici Ştiinţa educaţiei în înţeles propriu, deoarece ar însemna să fie o cercetare a genezii sistemelor educative, ceea ce nu este Pedagogia. Ea este
o	„teorie practică”, fiindcă teoria are obiect să fixeze sistemele e-ducative şi mijloacele acestora puse la dispoziţia educatorilor. — Blum:	Cuvântul Pedagogie im-
plică înţelesul de artă, având preocupări finaliste şi normative
—	nu pe cel de ştiinţă, care să caute legi ştiinţifice. •— Claparede propune termenul „Pedotehnie” pentru înţelesul Pedagogiei Practice, care să cuprindă: Pediatria, Pedologia şi Istoria Pedagogiei. Aceasta, deoarece în vorbirea curentă s*a restrâns înţelesul Pedagogiei la tehnica pur şcolară a educaţiei copiilor, mai cu seamă în perioada şc oalei primare.
PEDOLOGIE. — Ştiinţa educaţiei copilului, speţă a Pedagogiei Generale căreia i se restrânge obiectul de cercetare dela om la copil, deoarece acesta are o structu-ralizare fizică şi sufletească mai deosebită de a adultului. (Vezi Pedagogia).
1.	Pedologia nu trebiie confundată cu Pedotehnia sau Pediatria (Pedometria), fiindcă sufixele: logie şi tehnie (atrie — metrie), adăogate la finele cuvântului pedos (copil) au înţelesuri deosebite: Logia, presupune cercetarea prin raţiune a legilor şi este deci Ştiinţă — iar Tehnica, presupune aplicarea legilor teoretice ale ştiinţei şi este deci Artă. (Metria — Âtria, este
măsurătoarea experimentală).
2.	Termenul este fixat de Chrisman în 1894, cu înţelesul de teorie, a cărei Pedagogie tre-bue aplicată în Educaţie.
PEDOMETRIE. — Speţă a Pedagogiei Experimentale — deci şi a Psihologiei Experimentale — al cărei obiect este măsurarea însuşirilor fiziologice şi sufleteşti ale copilului, cercetat experimental, cu scopul fixării legilor ştiinţifice a-supra cunoaşterii lui, care vor servi Educaţiei.
PEDOTEHNIE. — Speţă a Tehnologiei, cuprinzând şi Pedometria, cu înţeles de Artă a aplicărilor practice rezultate din legile ştiinţifice ale Pedagogiei şi Pedologiei.
—	Cuvântul este inventat de De-croly în 1906 cu prilejul înfiinţării la Bruxelles a Societăţii, care poartă acest nume.
PERCEPŢIE. - A. In Psihologie. Cunoştinţa despre un fenomen prezent simţurilor, rezultată din sinteza senzaţiilor despre fiecare însuşire în parte a acelui feno-tmenk. — Tot cunoştinţa unui fe-» nomen prezent simţurilor este şi Intuţia, însă este deosebită de Per-cepţie prin calitate, deoarece ea presupune sinteza tuturor sensa-ţiilor căpătate prin voinţa de a le cunoaşte, întrebuinţând toate simţurile şi chiar aparatele tehnice, pentru a prinde vibraţiile tuturor însuşirilor fenomenului ce se urmăreşte să fie cunoscut.
B. — In Filosofia Cunoaşterii. Numeroase şi variate înţelesuri:
1)	Facultate a priceperii; 2) Act al priceperii; 3) Cunoştinţă rezul-
Percepţiontem
- 202 —
Persoană
tată din actul priceperii; 4) Cunoştinţa în genere; 5) Conştiinţa Eului despre cunoştinţele şi afectele ce are; 6) Afecte care întovărăşesc Cunoştinţele, etc. — Ast- j fel, Percepţia a fost considerată ca Intelect, ca Afect, ca Voinţă j şi chiar >ca toate la un loc. (Con- i ştiinţă).
1.	înţelesul psihologic de Sinteză a sensaţiilor, cuprinde o gândire complexă de judecăţi a-supra sensaţiilor care se sintetizează şi odată alcătuită, ea trece din Conştient în Subconştient pentru asociere şi păstrare ca toate fenomenele sufleteşti — iar atunci când revine în Conştient, poartă, numele de Imagine şi Reprezentare. (Vezi aceşti termeni).
2.	Bacon şi Leibnitz îi atribue înţelesul de Conştiinţă a Simţirii, a modificărilor afective i produse în suflet, de vibraţiile venite din Non-Eu elaborate în sensaţii (Intelect). Astfel, percepţia este fenomenul afectiv care întovărăşeşte fenomenul intelectual. — Leibnitz însă îi atribue şi înţelesul de act al cunoaşterii, care cuprinde o multitudine de cunoştinţe într’o unitate. — Des-cartes şi Spinoza numesc Percepţie orice act de cunoaştere.
—	Kant: Actul de gândire voluntară prin care se organizează sensaţiile prezente, se interpretează şi se completează prin imagini, amintiri şi reprezentări
—	opunându-se prin aceasta o-biectului extern care se cunoaşte.
—	Wundt: Percepţia este Sinteză creatoare aperceptivă.
PERCEPŢIONISM. - în Filozofia Cunoaşterii. Teoria sinonimă Realismului— care afirmă posibilitatea cunoaşterii Universului, prin Peroepţiuni, ca un Non-Eu exterior spiritului. — (Schopenhauer,
Spencer, Bergson, Hamilton etc.) cu două'aspecte: 1) afirmarea Eului ca realitate de cunoaştere imediată individuală a realităţii Non-Eului (Descartes, Berkeley) 2) a-firmarea realităţii Eu-lui şi Non-| Eului, amândouă câştigate ca for-
i	maţiuni secundare ale Cunoaşterii (J. St MilU W. James, Baldwin).
PERDUR ABILITATE. — Ceea ce durează mult timp. însuşire dată unei existenţe comparată cu alta. (Meyerson X
PERENITATE. — A. Înţeles etimologic. Ceea ce durează un an întreg.
B. In Filosofie. Ceea ce durează infinit în timp, etern.
j PERIPATETICI. — Denumire dată filosofilor discipoli ai lui Aristo-tel, care în Filosofia Cunoaşterii introduc judecăţile ipotetice (dacă S este M atunci este P) şi pe cele disjunctive (sau S este sau este P). — In sens etimologic, Peripatetic (a se plimba) este denumirea dată metodei, prin care Ar ist otel preda Filosofia discipolilor săi plimbându-se printre coloanele lui Licheion, existente în grădina şcoalei înfiinţată de el.
PERSOANĂ. — A. In Filosofie. Fiinţă umană, înzestrată cu raţiunea de a deosebi adevărul de eroare şi binele de rău ([Leibnitz, Kant). Considerată sinonimă cu Individualitatea, se prezintă sub două aspecte: fizic (persoană fizică) şi sufletesc (persoană psihică: intelectuală, afectivă-artistică şi voii-tivă-morală). Termenul atribuit ca
Personalitate
— 203 —
Personalism energetic
însuşire lui Dumnezeu a format baza problemei Creaţionismului în sec. XIX sub forma întrebării: ^Dumnezeu este personal”. (Vezi Teismul, Deismul, Panteismul).
B.	In Drept. Existenţa capabilă i de Drepturi şi Datorii legale, deo-sebindu-se: a) persoană fizică (o-mul considerat individual) şi b) persoană juridică (asociaţii de oameni: Stat, comună, profesii, etc. fie că sunt alcătuite din iniţia- \ tivă particulară sau publica (de | Stat); fie că sunt de utilitate particulară sau publică. Ele se mai numesc „Persoane Morale de Drept; Public sau Privat, de Utilitate Pu- ! blică sau Privată”, şi sunt înfiinţate numai de legea juridică, de drept, explicandu-se prin aceasta numirea de „Persoane Juridice”).
—	Personal (drept personal) este opus Lucrului, care e drept real).
1.	Etimologic. Persoană, înseamnă mască de teatru şi de aci: personaj, rol, caracter, funcţiune, demnitate (R. Eucken). <— Filosofia Stoică atribue omului un rol (persoană) fci vieaţă. — Filosofia Creştină în problema Trinităţii întrebuinţează înţelesul de Ierarhie a demnităţii Divine.
—	Filosofia Morală, înţelesul de Realizarea binelui de cea mai înaltă valoare. — Filosofia Estetică şi Ştiinţifică, de asemenea întrebuinţează înţelesul laudativ de valoare, data celor care realizează Frumosul şi Adevărul. (Vezi Personalitate şi Individualitate),
PERSONALITATE. — A. In Filosofia Psihologiei. Supraorganizarea individualităţii sufleteşti, datorită căreia persoana se ridică deasupra mediului: cosmic, biologic şi social (economic, juridic, politic
şi cultural), organizând u-1 şi a-daptându-1 trebuinţelor lui culturale. Din realitatea concretă a vieţii. Personalitatea creiază valori culturale (filosofie, ştiinţă, artă, morală şi religie).
B.	înţeles general. Persoana care întruneşte în cel mai înalt grad calităţile superioare sufle-tesţi, remarcandu-se fie prin influenţa ce o exercită în mijlocul societăţii, fie prin funcţiunea ce ocupă.
C.	In Psiho-Patologie. Bolile personalităţii — Dedublarea personalităţii, etc. sunt tulburări ale individualităţii sufleteşti, ale Eu-lui, considerat că este în mod normal unul singur, permanent şi identic cu sine. Ribot întrebuinţează aceşti termeni, deşi mai proprie este expresiunea „Boli, sau Dedublări, ale imitaţii sufleteşti individuale”.
PERSONALISM. - A. In Filosofia Religiei. Denumirea dată teoriilor, care afirmă că Dumnezeu are existenţa unei persoane. — Opuse sunt teoriile Panteiste.
B. In Filosofia Cosmologică. Teoria lui Renouvier, care face din Personalitate Centrul Universului şi Categoria supremă a existenţii.
PERSONALISM ENERGETIC—Teoria profesorului R. Motru, prin care afirmă că individul însuşi
' îşi făureşte Personalitatea, ca pe o suprastructură a individualităţii sale psihice prin Voinţă tare, care să aleagă cele mai valoroase scopuri ale trăirii, pentru realizarea
Perspectivism
— 204 -
Plăcere
valorilor culturale necesare preţuirii şi fericirii vieţii prin muncă energetică intelectuală şi afectivă. Personalismul Energetic creează Cultura şi Civilizaţia — Tehnica şi Arta, conform idealului ce-şi propune.
PERSPECTIVISM. - In Filosofia Cunoaşterii. Teorie prin care Nietz-sche afirmă, că orice cunoştinţă este o „perspectivă”, deoarece este relativă la trebuinţele vieţii celui care cunoaşte.
PESIMISM. - A. In Filosofia Moralei. Denumire dată teoriilor, care afirmă existenţa Durerii şi Răului în vieaţă cu putere dominantă asupra Bucuriei şi Binelui, ba chiar afirmând că nu există Bucurie şi Bine, deoarece vieaţa este o suferinţă (Schopenhauer). Pesimismul este opus Optimismului şi Meliorismului fie afectiv, fie volitiv (moral), fie metafizic (cunoaştere transcendentală).
B.	înţeles general. înclinaţie sufletească individuală, de a privi vieaţa şi împrejurările ei numai protivnice Binelui şi Bucuriei, a-şteptând ca toate evenimentele vieţii să se desfăşoare defavorabil.
PETITIO PRINCIPII. - In Logică. Eroarea, înlocuirii fsubiectului propus gândirii într’un raţionament, cu un alt termen ca subiect — făcută intenţionat. Prin aceasta, regula formală a raţionamentului — care cere trei termeni în gândire, fiecare cu funcţiunea precizată de: subiect, predicat, mijlocitor, şi i-dentici fiecare cu înţelesul lor
—	este nerespectată. Eroarea in-
tenţionată făcută astfel se numeşte Sofism „de fond-material”, deşi ea provine din nerespectarea legii formale a raţionamentului, derivată din formele principiilor raţiunii: Identitatea, Contrarietatea, Terţiul exclus, Raţiunea suficientă, Valorificarea. Mai poartă denumirea de Petere Principii.
PITIATICA. — In Psiho-Patologie. Metodă de a trata şi vindeca bolile fizio!ogice-sufleteşti prin persuasiune. (Vezi Psihoterapeutică).
PLĂCERE. A. In Psihologie. Sufletul are ca însuşiri de orientare: intelectul — afectul — Voinţa, toate trei existente necesar în fiecare fenomen sufletesc, inseparabile şi ireductibile. — Plăcerea, împreună cu opusul ei Neplăcerea, alcătu-esc cei doi poli ai afectivităţii (simţirii) care întovărăşesc cunoştinţele (intelectul) şi îndemnurile către mişcare şi faptă (voinţă). Astfel, plăcerea nu se poate decât simţi. Definiţia ei se realizează prin determinarea condiţiu-nilor în care ea se produce, ceea ce constitue obiectul teoriilor Morale asupra Plăcerii şi Durerii. Nu trebue confundată cu Bucuria sau cu Fericirea.
B.	In Morală. Este considerată ca obiect al Binelui de către E-picur, însă cu precizarea superiorităţii plăcerilor spirituale faţă de cele produse prin satisfacerea simţurilor. Legea supremă a vieţii este înlăturarea Durerilor, care ar putea zădărnici Plăcerile spirituale. Bentham alcătueşte o Aritmetică a Plăcerilor, deci privite
Plasma germinativă
- 205 —
Polisilogism
numai cantitativ — iar St. Mill, o Estetică a plăcerilor, privite calitativ. Asemenea concepţiiwi asupra Binelui alcătuiesc Teorii Utili-tariste: Hedoniste şi Eudaimoniste.
PLASMA GERMINATIVĂ. - In Filosofia Biologiei. In teoria Evolu-ţionismului vital, Weismann afirmă existenţa în organele sexuale a unei rezerve celulare nediferenţiată, care se transmite din generaţie în generaţie fără să dispară (să moară) niciodată, capabilă să reproducă fiinţa întreagă. Aceasta este Plasma Germinativă, deosebită de Plasma Somatică, care este diferenţiată şi capabilă să alcătuiască numai organe parţiale ale corpului, dispărând (murind) odată cu ele.
PLURALISM. — In Filosofia Cosmologică. Teoria care afirmă o pluralitate de existenţe în Univers, individuale şi independente una de alta, fără a se putea reduce sau contopi într’o unitate de substanţă primă şi ultimă — cum afirmă Monismul (materialist sau spiritualist) şi nici în două asemenea unităţi, cum afirmă Dualismul Cosmologic.
Termenul este întrebuinţat de Lotze, Herbart, W. James şi atribuit filosofiei lui Renouvier. — Pentru Wolf şi Kant are înţelesul opus Egoismului, în sensul de Solipsism (Vezi). Filosofia contemporană îi atribue înţelesul de teză prin care: diversitatea, eterogenitatea şi discontinuitatea existenţelor, duc gândirea filosofică către: identitate, omogenitate şi continuitate. Pluralitatea şi va-riabilitatea duc la unitatea de succesiune şi coexistenţă.
PLUTOCRAŢIE. — In Sociologia E-conomico - Politică. Conducerea, stăpânirea celor bogaţi — ca stare de fapt, nu ca sistem legal de guvernământ — în special a patronilor marilor Întreprinderi economice (industriale, comerciale, financiare), care au o înrâurire dacă nu directă, în orice caz indirectă asupra conducătorilor autorităţilor statului. Renau, spune: „Numesc plutocraţie starea socie-| taţii, unde bogăţia este nervul principal al vieţii, unde nu poţi ajunge inimic daca nu eşti bogat, unde capacitatea şi moralitatea se evaluează după averea ce ai...”.
PNEUMATOLOGIE. — In Filosofia Cunoaşterii. „Cunoaşterea speculativă a sufletului, derivată în parte din Teologia naturală şi în parte din Teologia revelată”. (D Alambert. — Se mai numeşte şi Metafizică particulară a fiinţei spirituale. — Termenul este întrebuinţat de Filosofii Gnostici, de Leibnitz şi Kant, cu înţelesul de „Spiritualism substanţialist”.
POLIMATIE. — A. Etimologic. Ştiinţă multă, abudentă. Acumulare de cunoştinţe numeroase, însă nesistematizate. Malebranche îi da înţelesul pejorativ de „falsă ştiinţă”.
POL1REALISM. — In Filosofia Cosmologică. Teorie, care afirmă existenţa mai multor realităţi în Univers: realitate materială (sensibilă), spirituală (logică), morală) estetică, etc. (F. Rauh).
POLISILOGISM. — In Logică. Formă de gândire, alcătuită din
Politica
— 206 -
Postulat
mai multe raţionamente deductive (silogisme) astfel legate între ele, încât concluzia fiecăruia din ele devine una din premisele celui următor. Cel dintâi se numeşte Prosilogism şi cel din urmă Epi-silogism.
1.	Polisilogismul, ca şi Judecata şi Raţionamentul, este tot o comparaţie de legătură (raport) între un subiect şi un predicat, însă făcută mai „indirect” ca la raţionament, prin mijlocirea a mai mult decât un singur termen de legătură între S. şi P. Câţi termeni mijlocitori simt, tot atâtea şi Sfogisme în Poliraţionament.
2.	Când silogismele acestea sunt exprimate prin Entimene (o singură premisă şi concluzia), atunci Polisilogismul — respectiv Polien-timema — se numeşte Sorit, aristotelic sau goclenian (Vezi).
POLITEISM. — In Filosofia Religiei. Teorie sau credinţă, care afirmă existenţa mai multor Divinităţi. Este considerată ca formă primitivă a Religiei. (Vezi Animismul cu diferitele lui aspecte).
POLITELISM. — In Filosofia Fina-lităţii. Teorie, care afirmă existenţa mai multor scopuri (finalităţi), realizabile prin acelaşi mijloc. (Bougle).
POLITICA. — In Sociologie. Una din cele patru activităţi sociale (economică, juridică, politică, culturală) şi anume aceea prin care unitatea socială respectivă este condusă de conducătorii ei aleşi sau numiţi. Formele de conducere (poliJce) sunt numeroase şi variate, putându-se fixa pe axa a doi poli: a) Individualismul (individul considerat scop al vieţii
sociale, servindu-i ca mijloc pentru realizarea scopurilor lui grupul social întreg) şi b) Socialismul (societatea considerată scop, iar individul mijloc).
POSIBILITATE. — In Logică. Una din cele trei speţe ale categoriei Modalitate (realitate — necesitate — posibilitate), după care gândirea construeşte judecăţi, comparând înţelesul unui subiect cu al unui predicat. Judecăţile care exprimă Posibilitatea se numesc Judecăţi Problematice.
1.	Posibilitatea are doua înţelesuri: a) ceea ce este posibil în mod obiectiv (independent de subiectul care gândeşte, deci valabil pentru toţi) şi b) ceea ce este posibil numai subiectiv, a) In înţelesul obiectiv, se spune „Ceea ce este logic posibil”, la ceea ce nu implica contradicţie.
—	„ceea ce este fizic posibil” la ceea ce satisface condiţiile generale ale experienţii (Kant), la ceea ce nu este în contradicţie cu nici un fapt stabilit, la ceea ce este mai mult sau mai puţin probabil. Sau „ceea ce este moral posibil”, la ceea ce nu este în contradicţie cu regulele morale* ihologice, sociale, stabilite, b) înţelesul subiectiv „este posibil” ca cel care gândeşte săi gândească adevărat (logic) sau fals, despre ceea ce s’a întâmplat, se întâmplă, sau se va întâmpla, reducând chiar Posibilul — la Probabil.
POSTULAT. — In Logică. Grad de adevăr, care poate fi demonstrat. El constitue fundament al gândirii deductive, când se admite în mod general adevărul cuprins în el. Prin aceasta are acelaş rol în gândire, ca şi Prin-
Potenţial
- 207 -
Pozitiv
cipiile raţiunii: identitatea, con-trarietatea, terţiul exclus, raţiunea suficientă, valorificarea, care sunt considerate ca cele mai înalte grade de adevăr, evidente prin ele înşile, fără ca să mai fie demonstrate (Axiomele); iar adevărurile de primul grad, acelea care trebuesc demonstrate, sunt legile ştiinţifice (Teoremele). Postulatele gândirii ştiinţifice sunt: Cauzalitatea şi Determinismul.
1.	Din Postulate se pot deriva consecinţe în număr nedeterminat, deoarece nu se poate constata niciodată vreo contradicţie a postulatului. Astfel, el este o Ipoteză, verificat*! prin consecinţele sale.
2.	Postulatele matematice, sunt cele trei dimensiuni ale spaţiului geometriei lui Euclide. Obişnuit se formulează astfel: „,Dintr’un punct nu se poate duce decât o singură paralelă la o dreaptă data”*
3.	Postulatele Gândirii empirice. Kant numeşte astfel cele trei speţe ale categoriei Modalitate (necesitate — relaţie — posibilitate), dupa care gândirea con-strueşte judecăţile: a) apodictice (S este necesar P); b) ăsertoricc (S este P) şi c) problematice (S poate HP).
4.	Postulatele Raţiunii practice. Kant numeşte astfel cele trei postulate fundamentale ale moralei şi credinţei: libertatea, nemurirea sufletului şi existenţa lui Dumnezeu — toate trei derivate din credinţa în Binele Suveran.
5.	Postulatele Gândirii logice. Vezi Fundamentele raţiunii şi ale gândirii ştiinţifice.
POTENŢIAL'. — Ceea ce există ca posibilitate, virtual — nu ca act care se săvârşeşte.
1.	In Mecanica raţională. Energia potenţială, este funcţiunea po-
tenţială, este funcţiunea poliţiei corpurilor şi a forţelor, care o poate exercita corpurile unul a-supra altuia — deosebită de E-nergia cinetică, care este funcţiunea massei şi a vitezei, ca forţe ale mişcării.
2.	In Fizică- Potenţial electric, sinonim cu Intensitatea, puterea.
3.	In Psihologie. Potenţial sufletesc, idem.
POZITIV. — In Logică. Termen general, prin care se exprimă; prezenţa însuşirilor unei oarecare realităţi. — Opus este Negativ, care exprimă absenţa însuşirilor.
1.	Pozitiv are numeroase înţelesuri. A) Privitor la obiecte (lucruri); a) Ceea ce este stabilit prin ordinea divină, sau prin faptele omului, b) Leibnitz spune, că există adevăruri eterne, necesare şi adevăruri pozitive, legi ale naturii date de Dumnezeu, de care depind toate existenţele şi pe care le cunoaştem, fie prin experienţă (aposterioric), fie prin raţiune (aprioric), c) Bacon: Cunoaşterea este pozitivă, când este realizată prin experienţă, chiar dacă nu se poate cunoaşte raţiunea de a fi a unor asemenea cunoştinţe, impuse existenţii naturii prin voinţa lui Dumnezeu. d) A. Comte: Cunoaşterea reală, actuală, efectivă, a ceea ce există — opusă cunoaşterii himerice a existenţii în sine — şi care trebue să existe, e) In Matematică, este Pozitivă calificarea opusă Negativei, prin care se determină sensul în care este măsurată o mărime, plecând dela origina ei naturală sau convenţională şi exprimată prin semnul (+)• B) Privitor la persoane+ a) Pozitiv, este individul precis şi determinat, în afirmaţiuni (Leibnitz). b) cine este interesat, urmărind avantaje reale, c) cine se ocupă cu ştiinţele practice,
Pozitiv (Drept)
- 208 -
Pragmatism
sau are profesiuni lucrative (producătoare în primul rând de bunuri concrete).
POZITIV (Drept). — In Ştiinţa Dreptului. Speţă, care cuprinde reguli juridice, legiferate de pu- ■ te rea conducătoare respectivă, a unei unităţi sociale organizate. Se ; mai numeşte Drept Real sau j Drept Scris. — Opus este Drept
Natural.	|
!
POZITIVĂ (Filosofie). — Filosofie, j ale cărei teorii la problemele ce-şi i pune, se întemeiază pe adevărurile indiscutabile stabilite de ştiinţele pozitive. (Vezi Pozitivism).
POZITIVE (Ştiinţe). — Ştiinţe sau fragmente de ştiinţe, ale căror rezultate obţinute prin raţiune (a- i prioric), pot fi verificate prin experienţă. (Cournot).
POZITIVISM. — In Filosofia Generală. Sistem filosofic, care la Problema Cosmologică răspunde j prin teoria Realismului, cu înţelesul că singura realitate este ceea ce este pozitiv, existent ca manifestare şi folositor. O existenţă în sine, transcendentală, numenală, nu există. — La Problema Cunoaşterii răspunde că nu poate exista cunoaştere a-priorică, ci numai una bazată pe faptele experienţii, concretizată în Ştiinţele Pozitive (vezi), care tre-bue să fie fundamentul oricărei cunoaşteri, inclusiv a celei filosofice, deoarece Pozitivismul este fapta superioară şi ultimă a gândirii omeneşti, ce a urmat după faza metafizică (a abstracţiunii,
a gândirii concretului prin ideea abstractă), după cum aceasta a urmat şi ea primei faze a gândirii naive, supranaturale, faza teologică. — La Problema Morală, răspunde că Binele este ceea ce este util, folositor şi practic.
—	La Problema Ontologică, a-firmă existenţa sufletului social colectiv, singura realitate, ■— înlăturând prin aceasta orice realitate de natură supranaturală, divină. Religia este înlocuită prin Cultul individual, familial şi social, care să ducă la perfecţionarea fiinţei prin formula: „Iubirea, ca principiu — Ordinea, ca bază — Progresul, ca scop”. — Pozitivismul îşi are origina în filosofia lui Condorcet, D. Hume, J. St. Mill, Spencer, Renan, Taine, etc., însă A. Comte este considerat „părintele filosofiei pozitiviste”. (Vezi şi lămuririle de sub Scepticism şi pe cele de sub Spiritualism).
PRAGMATIC. — înţeles general. însuşirea, dată acelor cunoştinţe^ impuse de vieaţa practică, drept convingeri sufleteşti, ca necesităţi de fapt, pentru reuşita scopurilor propuse — deosebite de cunoştinţele evidente, certe, ca necesităţi de drept, impuse de principiile raţiunii, nu de nevoile jvieţii. Valoarea de adevăr a convingerilor Pragmatice — indiferent natura lor — va fi determinată de reuşita lor.
PRAGMATISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Teorie, concepută de Peirce şi formulată de W. James,
Practic
— 209 -
Predestinare
care afirmă că valoarea cunoaşterii este de natură practică, utilitară — nu teoretică. „Adevă- i rurile” sunt numai ipoteze pro- ! vizorii, până la verificarea şi j confirmarea lor de vieaţă şi ! realităţile ei. Dacă nu este im- | posibil, în orice caz este foarte greu a se demonstra raţional i-deile fundamentale din teoriile j care se fac, deoarece aceste idei nu sunt adevăruri evidente, ci sunt numai credinţe, impuse de necesitatea de fapt a vieţii. — j Pragmatismul se mai numeşte şi Umanism. El caracterizează filo-sofia contemporană engleză şi a-me ricana a Utilitarismului. — Teorii opuse: Dogmatism, Scepticism, Fenomenalism, Criticism, Pozitivism, Agnosticism, Antiintelectualism. (Vezi şi lămuririle de sub Scepticism).
PRACTIC. — înţeles general. Fapta acţiunea, care urmăreşte realizarea utilului prin mijloace concrete şi simple. — Opus este Teoretic, sau Abstract, Speculativ.
1.	înţelesurile sunt variate. Kant îi atribue două înţelesuri:
a)	acţiune asupra naturii, aplicând adevărurile ştiinţifice şi o numeşte Tehnică, b) acţiune pentru înfăptuirea Binelui, numită Morală practică.
Leibnitz: Practic este sistemul de morală care determină fapta şi prescrie ceea ce trebue să fie, pentru a evita tristeţea şi a realiza bucuria.
Aristotel, divide gândirea şi : prin aceasta ştiinţele în trei grupe: practice — teoretice — poetice.
Descartes: Practica, este exer-
citarea unei activităţi voluntare, care să modifice mediul.
Leyy Bruhl:	Practica, deter-
mină regulele conduitei individuale şi sociale, sistemul drepturilor şi datoriilor, raporturile morale şi juridice între oameni. — In înţeles strict utilitar, se spune: „interes practic” privitor la bani, la bunuri sau la o profesie; „spirit practic”, care nu se preocupă decât de câştiguri materiale, fără preocupări de ceea ce este ideal, ca adevăr, frumos, bine etc.; „caracter practic”, sinonim cu egoist, care urmăreşte avantaje materiale, fără scrupule asupra mijloacelor cu care le realizează; „simţ practic”, are acela care ştie să-şi organizeze vieaţa, a-facerile, lucrările, etc., în spirit eficace şi economic.
PRECIZ1UNE. — A. Etimologic: Abstracţiune.
B. înţelesul general. însuşire de grad a unei Cunoştinţe, care nu mai lasă gândirea în îndoială. Gradul preciziunii este mai mic decât al Exactităţii, care este absolută, riguroasă ca în Matematică şi mai mare decât Aproximaţia. Măsurătorile de orice fel sunt numai precise sau aproximative şi nu exacte, deoarece acest grad este conceput numai teoretic, ideal. — Opus Preciziunii este ceea ce este Vag.
| PREDESTINARE. - In Filosofia Finalităţii. Teorie, care afirmă că fiecare om are destinul lui definitiv fixat dinainte, VdBei a fi mântuit sau blestemat. Leibnitz spune: este deosebire între destin şi predestinare, deoarece predestinarea cuprinde în sine un destin absolut şi anterior consideraţiunii
14
Predeterminam
— 210 —
Predicat
faptelor bune sau rele ale celor predestinaţi”.
PREDETERMINISM. — In Filosofia Cosmologică Finalistă. Teorie, care afirmă Determinarea tuturor existenţelor Universului prin voinţa Lui Dumnezeu Atoateştiutor şi Atotputernic, ca o necesitate divină şi eternă. — Kcrnt deosebeşte Determinismul de Predeter-minism.
PREDICABIL. — In Logică. Tot ceea ce gândirea atribue ca predicat unui subiect. Anstotel fixează trei grupe: genul, propriul (esenţialul) şi accidentalul (întâmplătorul). — Filosof ia Scolastică le fixează numărul la cinci: genul, speţa, diferenţa, propriul, accidentalul. — Kant le numeşte Categorii (vezi), al căror număr îl fixează la douăsprezece, iar Schopenhauer alcătueşte un tablou cu toate judecăţile universale, care pot să fie »afirmate aprioric asupra; spaţiului, timpului şi materiei — cele trei categorii generale.
PREDICAT. — In Logică. Funcţiunea ce are în gândire termenul (noţiunea sau noţiunile), cu care se compară celălalt termen al gândirii despre care se gândeşte, având funcţiunea de Subiect. O-rice gândire de comparaţie (Judecăţi şi Raţionamente) au aceste două elemente: subiectul şi predicatul. Scopul gândirii este să raporteze în mod necesar predicatul la subiect, aflând astfel dacă înţelesul subiectului, comparat cu înţelesul predicatului, este
afirmat sau negat, în total (universal) sau în parte (particular), de către predicat. De aci rezultă, că predicatul este acela care hotărăşte gândirea, în sensul că determină: ce este, cum este şi ce face subiectul.
1.	Erorile de gândire se săvârşesc prin predicat: de regulă, când este întrebuinţat contrar principiilor raţiunii, dar şi prin faptul că numai subiectul se can-tifică în gândire, iar predicatul rămâne necantificat. Va trebui să se facă înlocuirea lui prin subiect şi reciproc (Inversiunea — Conversiunea), ca să se poată şi el cantifica. — O altă cauză de erori provine şi din faptul, că predicatul cantificând în parte (Particular) subiectul, când îl afirma sau neagă, nu determină şi cape este acea parte afirmată sau negată.
2.	Predicatul — prin funcţiunea ce are — este scop al gândirii (determinarea subiectului); iar existenţa lui e alcătuită din una sau mai multe noţiuni de natură adjectivală sau verbială, ca însuşiri ale subiectului.
3.	Adeseori, subiectul este exprimat cu noţiunea nedefinită a pronumelor şi atunci predicatul determină subiectul prin chiar numirea definită a lui, care este de regulă o noţiune, sau mai multe, de natură substantivală. (Ex: Ei sunt soldaţi; acesta este un ceasornic, etc).
4.	Predicatul are obişnuit sfera mai mare decât subiectul, însă uneori este Invers şi în acest caz, predicatul este o noţiune, numită impropriu „individuală* exprimată adesea printr’un nume propriu. (Ex: Acesta este Mihai).
5.	Predicate verbale, sunt acelea formate din verbe, cu sau fără complemente gramaticale. Predicatele nominale, sau Numele predicative, sunt formate
Preformaţle
— 211 -
Premise
din substantive, cu sau fără a-tribute gramaticale, împreună cu verbul ajutător: este. — Predicatului alcătuit din mai multe complemente, i se măreşte Conţinutul (calităţile), dar i se micşorează Sfera (numărul fenomenelor), prin comparaţia lui cu subiectul.
6.	Prin flexiunea limbii, verbele, predicatele, se pot substantiva şi adjectiva, cum acestea se j pot verbaliza. Astfel, Predicatele j verbale se transformă în Predicate nominale şi invers.
7* In judecăţile exprimate gramatical prin propoziţiuni desvol-tate — în care subiectul şi predicatul sunt alcătuite din substantive urmate de adjective şi atribute, ca şi din verbe urmate de adverbe şi complemente —- există tot numai un singur subiect logic şi un singur predicat; deoarece, nu numărul de noţiuni (cuvinte) formează subiectul şi predicatul unei gândiri, ci funcţiunea acestora. Tot astfel, aceste propoziţiuni desvoltate constitue tot o singură judecată, indiferent de numărul propoziţiunilor: deoarece, noţiunile care întovărăşesc subiectul şi predicatul ca atribute şi complemente, servesc numai să precizeze înţelesul de conţinut şi de sferă ale acestora. (Vezi, Logica şi Gramatica).
PREFORMAŢIE. — In Filosofia Biologiei. Teorie, care afirma că toate organele şi însuşirile ereditare ale fiinţei există în germen, nediferenţiate şi nedeosebite de organele şi însuşirile |care le vor produce. — Este cunoscută, sub' numele de: Teoria Prefor-maţiei germenilor a lui Weismann, sau „Preformism” şi este opusă Teoriei Epigenezei. (Vezi). Vezi şi Evoluţionismul Biologic.
PREISTORIE. — Speţă a Istoriei,
al cărui obiect îl formează popoarele de altădată, care nu mai au fiinţă. Studiul lor se face după vestigii (rămăşiţe, urme de de ale lor) — nu după documente scrise, sau tradiţiuni, ca la popoarele istorice — şi chiar după inducţii de raţionamente apriorice. Sinonim cu Pale etnologia.
PRELOGICĂ. — In Sociologie. Termen, întrebuinţat de L. Bruhl, a-tribuit individualităţilor sufleteşti care alcătuesc societăţile primitive, în înţelesul că acestea nu urmăresc explicarea cauzală a fenomenelor.
PREMISE. — In Logică. Judecăţi, care au funcţiunea — în gândirea de raţionament — să mijlocească realizarea unei judecăţi între subiectul şi predicatul gândirii, ce va alcătui concluzia raţionamentului. In raţionamentul deductiv (silogism), una este premisă majoră, iar cealaltă minoră.
1.	Gândirea va trebui să găsească una sau mai multe noţiuni, ale căror înţelesuri să poate fi comparate succesiv cu ale subiectului şi predicatului gândirii, drept concluzie. Aceste noţiuni intermediare, cu funcţiunea de mijlocitoare, se numesc Termenul Mediu în raţionament (sau Termeni Medii în polira-ţionament); iar Judecăţile realizate, între termenul mediu pe de o parte şi subiectul şi predicatul gândirii iniţiale pe de altă parte, sunt Premisele gândirii din Concluzie.
2.	Termenul Mediu, care se găseşte numai în premise, poate £L folosit de gândire, fie cu funcţiunea de subiect, fie cu a-
Premoţie fizică _________	—	212	—_________________ Prim-Primă
ceea de predicat, alcătuind Figurile Silogistice (Vezi).
3.	Premisele raţionamentului sau poliraţionamentului, care sunt judecăţi logice necesare gândirii, se pot exprima printr’un număr mai mic de propoziţiuni gramaticale, indicându-se însă subînţe-legerea lor (lipsa lor din exprimare, nu din gândire) prin expresiile: „deoarece” şi „fiindcă”. Gândirea exprimată astfel 6e nu- \ meşte: Entimemă — Polientimemă
—	Sorit (Vezi).
PREMOŢIE FIZICĂ. - In Fiiosofia Religiei. Teorie, care afirmă intervenţia lui Dumnezeu în mod fizic, pentru determinarea omului Ia anumite fapte, fără voinţa lui, fiindcă aşa este voia Domnului (Bossuet, şi Malehranche). Vezi Predeterminism şi Predestinare.
PRENOŢIUNI. - In Logică. Noţiuni, ale căror înţelesuri le află omul de ştiinţă în limbajul comun, înainte de studiul faptelor şi fenomenelor cuprinse în ele, trebuind adesea să schimbe a-ceste înţelesuri, rectificându-Ie e-ventualele confuziuni şi erori. — Termenul este întrebuinţat de Bacon şi Durkheim.
PREŞTIINŢĂ. - In Fiiosofia Religiei. Una din însuşirile tradiţionale ale lui Dumnezeu: cunoaşterea perfectă a viitorului, a I tot ceea ce se va întâmpla. i
PREZENŢĂ (Tabelă). — In Metodologie. Una din cele trei speţe ale metodei Experimentale — pe lângă cele două:	tabela de
Absenţă şi tabela de Comparaţie, fixate de Bacon — anume aceea, prin care se notează (pe o ta-
belă, tablou) toate cazurile, chiar diferite, care cuprind fenomenul de explicat experimental cu toate înfăţişările întovărăşitoare, cu scopul să se descopere cauza formală a fenomenului dorit a se explica, prin comparaţia dintre ele. (Vezi Experimentul şi Tabele).
PREZENTĂRI — In Psihologie. Denumire generală dată fenomenelor sufleteşti formate prima oară în conştiinţă. — Acestea poartă denumirea de Reprezentări, când trec — prin natura lor de a fi succesive — din Conştient în Subconştient şi revin (se prezintă din nou) în Conştient.
PREZENTAŢIONISM. — In Filoso-fia Cunoaşterii. Teoria lui Ha-milton, prin care se afirmă că Materia, cu însuşirile ei prime, poate să fie cunoscută prin perceperea acestor însuşiri. — Un alt termen sinonim este Realismul Natural. (Vezi).
PRIM-PRIMĂ-------A. înţeles general.
Existenţă, care nu este precedată şi nu presupune nicio altă existenţă, niciun alt antecedent — ea fiind de sine stătătoare şi din ea derivând toate celelalte existenţe.
B.	înţeles cronologic. Ceea ce este: cel dintâiu, cel mai vechiu în timp, într’o serie asimilată unei succesiuni, sau într’o succesiune temporală. (Ex: Primele zile ale anului — Primii filosofi greci, etc.).
C.	In Logică. Judecăţi Prime, sunt acelea care nu sunt deri-
Prima filosofie
- 213 -
Primordial
vate din altele. Adevăruri, Principii Prime, sunt acelea care se impun gândirii şi se admit fără îndoială, iar adevărul lor serveşte ca explicaţie, ca fundament, altor adevăruri derivate din ele.
—	Acelaşi înţeles se atribue şi Premiselor raţionamentelor deductive.
B.	In Psihologie. Ceea ce este punctul de plecare genetic în alcătuirea cunoştinţelor, ^afectelor şi j voinţei.
E.	In Filosof ia Cosmologică. Substanţă Primă — Existenţă Primă — Principiu Prim — Calitate Primă — etc., la care se reduce ontologic tot Universul.
F.	In Filosofia Cunoaşterii. E-lement Prim (sensaţie — idee — concept — raţiune — etc.), din care derivă toată cunoaşterea.
PRIMA FILOSOFIE. - Denumire dată de Aristotel cercetărilor privitoare la ceea ce este Prim în problema ontologică a Cunoaşterii.
—	Pentru alţi filosofi, termenul este sinonim cu Metafizică (cu înţelesul de Prim în problema Ontologică — Cosmologică).
PRIMARĂ. - A. In Filosofia Cosmologică. Calităţi Primare, sunt acele însuşiri ale unui corp fără de care el nu poate exista. (Ex: cele trei dimensiuni, care dau forma, suprafaţa şi volumul; apoi, întinderea, rezistenţa, etc.). Ele sunt deosebite de Calităţile Secundare — acelea, fără de care corpul poate exista, fie chiar dacă ar fi suprimate numai prin gândire, prin abstracţie — cum sunt: culoarea, mirosul, gustul, etc.
B. In Filosofia Cunoaşterii. Teoria Empirismului, reprezentată prin Locke, afirmă calităţile primare ca existenţe reale în corpuri; pe când calităţile secundare, sunt existente numai în cunoştinţele noastre ca Sensaţii, lor corespun-zându-le în corpuri numai manifestări (moduri) ale calităţilor primare.
PRIMAT. — Ceea ce are, ca valoare sau ca putere, supremaţia sau cel mai înalt grad. Kant întrebuinţează expresiunea: „Primatul Raţiunii practice asupra Raţiunii teoretice”, iar Schopenhauer: „Primatul Voinţei asupra Intelectului, subordonat ei“.
PRIMITIV. — A. înţeles cronologic. Ceea ce este cel mai vechiu, ne-mai existând nimic înainte, care să poată fi cunoscut în aceeaşi ordine. (Ex: Starea primitivă a pământului — Textul primitiv al unei scrieri, etc.).
B.	înţeles ontologic. Existenţa, din care derivă alte existenţe. (Vezi Prim-Primare).
C.	înţeles calitativ. Ceea ce este simplu, rudimentar, neorganizat, executat fără pricepere (în Tehnologie şi Artă).
D.	In Sociologie. Popoare şi oameni primitivi, sunt cei mai vechi cunoscuţi în istorie, sau cei actuali, dar cu civilizaţie inferioară. Levy Bruhl: „Membrii societăţilor cele mai simple ce cunoaştem”.
PRIMORDIAL. — Ceea ce este de primă importanţă şi trebue să fie considerată ca atare. Se spune:
Principiu
— 214 —
Principiile raţiunii
„Interesul primordial este ca ordinea să fie asigurată...”. — Uneori, are înţelesul de: ceea ce este cel mai vechiu.
PRINCIPIU. — A. înţeles general. Ceea ce este la început, prim, punct de plecare — absolut sau reiaţi v5 cronologic (în timp), logic (ca adevăr) sau ontologic (ca natură, ca origină). Principiul este opus Consecinţei, (efectului, con-sequentului), întru cât el este cauza, antecedentul. Pentru a se exprima • acest înţeles, trebue spus „Principiu Prim”.
1.	Termenul are numeroase înţelesuri: A. Cosmologic (ca existenţă). Aristotel: Cauză primă, origină a efectelor. Condillac: începutul existenţii, punctul de plecare. Pascal: Cauza primă a existenţelor este Dumnezeu, după cum este şi finalitatea (scopul) lor. Lavoisier: Element component, concret, ale cărei însuşiri explică alcătuirea compusului din asemenea elemente. Ex: Principiile, care intră în compunerea zahărului, sunt hidrogenul, oxigenul şi carbonul. B. In L o-gică. Adevărul de diferite grade (axiome, postulate, teoreme şi legi), dela care porneşte gândirea în Deducţie şi care este prin aceasta în afară de orice îndoială, servind astfel de Fundament gândirii (Vezi). A, Lalande:	Asemenea adevăruri
(Principii) pot să se schimbe îh cursul evoluţiei ştiinţei. Kant şi filosofia criticismului afirmă, că aceste principii cuprind adevăruri care sunt: formale — i-deale — perfecte — necesare — pure — apriorice — universale şi normative. (Vezi acestea).
C.	In Ştiinţa. Principiu, este adevărul de bază pe care se fundamentează toate cercetările
şi constatările. D. înţeles normativ. Regulă sau normă de acţiune, de purtare, în Morală, Drept, Artă, etc. Expresiunea „în principiu”, are înţelesul de ceea ce trebue să fie conform normei generale stabilite.
2.	Filosofia Scolaştică deosebea:
a)	principii de existenţă (essendi)
b)	de acţiune (fiendi) şi c) de cunoaştere (cognoscendi).
3.	Principiile, cu toate înţelesurile lor variate, cuprind două idei: a) aceea a fundamentului certitudinii (adevăruri la care gândirea se supune necesar şi care garantează adevărurile, consecinţe ale lor, mai puţin certe şi evidente) şi b) aceea a adevărurilor considerate puncte de plecare în gândire, pentru a organiza şi unifica consecinţele lor. ,
PRINCIPIILE RAŢIUNII. — In Filosofia Cunoaşterii. Sunt înseşi Raţiunea, obiect al Logicei, îndreptar al gândirii reale către gândirea ideală, călăuză a celui ce gândeşte subiectiv şi real pe calea gândirii obiective şi cu valoare universală.
Datorită lor: 1. gândirea afirmă sau neagă, în total sau în parte, înţelesul unui subiect de către predicatul său — înţelesuri, care sunt totdeauna identice în gândire cu sfera şi conţinutul lor. (Principiul Identităţii: „Ceea ce este, este; ceea ce nu este, nu este”) 2, gândirea stabileşte, că ceea ce este adevărat nu poate în acelaş timp să fie fals şi reciproc, (Principiul Contrarietăţii, numit Impropriu al Contradicţiei: „Contrariul adevărului este e-roarea”.) 3. gândirea formală, alcătuind între acelaş subiect şi predicat o judecată afirmativă şi una negativă, în mod necesar trebue să admită pe una şi să respingă pe cealălaltă, deoarece o a treia posibilitate nu există.
Principiile raţiunii
- 215 -
Probabilism
(Principiul Contradicţiei sau al Tertiului exclus: »Din două judecăţi contradictorii una este a-devărată, iar cealălaltă falşă.) 4. gândirea atribue tuturor existenţelor o cauză explicativă, chiar dacă în momentul gândirii acea cauză nu este încă descoperită. (Principiul Raţiunii Suficiente: „Raţiunea găseşte explicarea oricărei existenţe”). Leibnitz spune „Nimic nu este fără raţiunea de a fi”, iar Schopenhauer: „împătrita rădăcină a raţiunii suficienta se reduce la Cauzalitate”.
5.	gândirea atribue un înţeles normativ, de valoare, la tot ceea ce gândeşte. (Principiul Valorificării: „Nimic fără valoare” pentru viaţă”). — Aceste principii ale raţiunii sunt denumite Principii Prime, deoarece ele nu derivă din altele, ci ele dau naştere tuturor elementelor, formelor şi operaţiilor gândirii logice. Finalitatea (scopul) lor este să fundamenteze gândirea raţională, ale cărei instrumente, ca vehicule de gândire, sunt Noţiunile; iar ca operaţie vastă, asupra cunoştinţelor de orice fel, este Comparaţia. După însuşirile ce au, ele simt: formale — ideale
—	perfecte — necesare — pure
—	apriorice — universale şi normative. (Vezi aceşti termeni). Prin aceste însuşiri, raţiunea cu principiile ei este o gândire ideală, ce n’o poate avea omul, deoarece gândirea lui este reală, legată de corpul în care să-lăşlueşte, legată de temperament, de ereditate, de mediul fizic şi sociql, de simţuri, de afecte, interese, prejudecăţi, obiceiuri, tradiţie, etc. De aceea, adevărul realizat de gândirea umană este relativ, însă devine din ce în ce mai puţin relativ, pe măsură ce este cât mai mult produs din gândirea ideală, spre care nă-zueşte omenirea ca o chemare şi misiune divină.
PROBABIL. — Posibilul, care are mai multe motive să fie, decât să nu fie. (Posibilul are şi raţiunea de a fi şi pe aceea de a nu fi). Este probabil, evenimentul care se aşteaptă să se întâmple. Dacă acest eveniment aşteptat se repetă, atunci legea generală în virtutea căreia se prevede repetarea lui va fi considerată ea înseşi ca probabilă. Probabilitatea,, constitue baza gândirii Inducţiei (dela particular la general); fundament al cercetărilor ştiinţifice, fiind Probabilitatea cauzelor şi a determinismului. Lalande: „Noţiunea Probabilităţii rămâne cea mai obscură noţiune”.
PROBABILITĂŢII (Calcul). — In Matematică. Raportul, dintre numărul posibilităţilor unei speţe determinate şi numărul posibilităţilor genului, care cuprinde acea speţă. (Ex: Probabilitatea numerelor prime mai mici ca 100, raportată la suta primelor numere, este 26:100) — Cu acest înţeles este mai proprie denumirea Măsura Probabilităţilor, decât Calcul Probabilităţii*
PROBABILISM. - A. In Filosofia Cunoaşterii. Teoria, care afirmă numai o valoare probabilă adevărului, pretins că se poate cunoaşte. Nu există adevăr ^absolut şi universal” — ci numai ropiniuni, u-nele mai probabile ca altele. (Coumot).
B. In Filosofia Moralei. Pentru a nu făptui Răul şi a ţnu fi sancţionat pentru aceasta, este dea-juns să te fi conformat opiniunii
Problema
- 216 —
Progres
probabile a mediului social contimporan, asupra normelor de Bine şi Rău.
PROBLEMĂ. — A. înţeles general. Orice întrebare, în special de natură raţională, speculativă, teoretică, dar şi de natură practică, oe este greu de rezolvat; din care cauză, capătă adesea răspunsuri deosebite, chiar contradictorii.
B.	In Filosofie. Toate problemele se pot reduce la trei întrebări, asupra: naturii — originii
—	scopului (valorii), fie a întregului Univers (Problema Cosmologică), fie a cunoaşterii (Pr. Cunoaşterii), fie a binelui (Pr. Morală), fie a frumosului (Pr. E-stetică), fie a credinţei (Pr. Religiei), etc.
PROBLEMATICE (Judecăţi). - In Logică. Judecăţi în care gândirea fiind în îndoială asupra înţelesului subiectului şi predicatului său, nici nu afirmă şi nici nu neagă. Ele se exprimă astfel: Subiectul poate să fie predicat.
1.	Jud. Problematice exprimând posibilitatea, împreună cu Jud. Asertorice, care exprimă realitatea (S este P) şi cu Jud. Apodictice, care exprimă necesitatea (S este necesar P), alcătuesc cele trei speţe ale categoriei. Modalitatea raportului, stabilit de gândire între subiectul şi predicatul sau. (Vezi Categorii).
PROCESSUS. — înţeles general. Serie de fenomene succesive — în special fiziologice (vitale) şi sufleteşti (individuale, sociale)—prezentând o unitate anumită şi formând un tot, ce se poate con-
sidera ca parte, împreună cu alte asemenea părţi ale altui tot şi tot aşa mai departe.
1.	In Fiiosofia şcoalei din A-lexandria, are înţelesul de „act etern, prin care Dumnezeu a crelat Universul” şi acela de „act etern, prin care cele trei ipostaze divine derivă una din alta”.
—	Fiiosofia Patristică Creştină (a Sfinţilor Părinţi), şi-a însuşit acest înţeles, redactând Simbolul Credinţei, privitor la: Tatăl — Fiul — Sfântul Duh.
2.	Processus, nu trebue confundat cu Fenomen, deoarece „processus este funcţiunea activă, care produce ca rezultat fenomenul interpretat prin legile raţionale ale ştiinţei”. (Dwelshauvers).
3.	Expresia „processus în in-finitum”, are înţeles de progres continuu; — opus „regressus în infinitum”.
PROFIL PSIHOLOGIC. - In Metodologia Psihologiei Experimentale. Speţă a metodei de Observaţie externă psihologică, prin care se înfăţişează în mod concret, vizual sub forma unui grafic întocmit metodic — însuşirile caracterologice sufleteşti ale unui individ, sau ale unui colectiv, cercetate şi aflate prin metoda Testelor şi aparatelor de psihometrie. (Vezi Testul). A-ceastă metodă este inventată de Rossolino.
PROGRES. — In Fiiosofia Finalităţii. Mers înainte, gradat şi continuu, într’o direcţie determinată, de mai mare valoare — fază a e-voluţiei, către o fază mai evolutivă (diferenţiară, definită, concentrată, coherentă, omogenă), conform legilor evoluţiei. — Opus este Regres (revenire înapoi), sau
Prolegomene
- 217 -
Propria
Recurenţă, pentru evoluţia biolo- 1 gică.	j
1.	Progresul nu este sinonim j cu Evo.utia, întrucât aceasta j poate implica şi Regresul. Pas- j calt consideră progresul ca o j linie în zig-zag: sue, înaintează, ! cu două mărimi şi coboară, se ! întoarce cu o mărime şi tot aşa mai j departe. Ribot, afirmă o regre- j siune progresivă în stările psihopatologice.
2.	„^Progresul la infinit al gândirii intelectuale şi morale” este mersul înainte dela adevărat la mai mult adevărat, dela moral la mai moral.
3.	In Logică. Soritul progresiv este polientimema care începe prin subiectul concluziei (Vezi).
4.	In Metodologie. Sinteza este progresivă, deoarece îmbogăţeşte cantitativ cunoştinţele.
5.	In Psiho-Patologie. Distru- j gerea progresivă a Memoriei — Legea regresiunii (Ribot).
6.	Sociologie. Progresul este o necesitate istorică, o finalitate colectivă, manifestată asupra transformărilor sociale. A. Comte).
7.	In Matematică. Serie de numere crescânde; fiecare termen al seriei (număr) este alcătuit, în progresia aritmetică prin adăogirea aceluiaşi număr (Ex: 1-2-3-4-5...), iar în progresia geometrică prin înmulţirea aceluiaşi număr (ex: 1-2-4-8-16..). Se spune prin analogie: „oarecare termeni sunt în progresie, când se pot aranja cantitativ, crescând sau descrescând”.
PROLEGOMENE. — Expunere preliminară, servind ca introducere într’o oarecare ştiinţă, sau teorie filosofică. — Termenul este întrebuinţat de Kant.
PROPEDEUTICĂ. — Ansamblu de cunoştinţe indispensabile cer-
cetării aprofundate, într’un oarecare domeniu ştiinţific. Este considerată ca o logică specială fiecărei ştiinţe şi ca o programă analitică a cuprinsului fiecărei ştiinţe. Kant spune: „Propedeutica este vestibulul ştiinţei”.
PROPORŢIE. — In Matematică. Exprimarea raporturilor de mărimi (cantitative).
1. Proporţionale, sunt două cantităţi numai când schimbările mărimilor lor sunt aşa fel, că raportul iniţial exprimat între ele. rămâne constant, aoelaşi. Iar când aceste schimbări sunt produse de mărimi nedeterminate şi nu este cunoscută nici relaţia matematică care le explică existenţa, a-tunci aceste mărimi nu sunt proporţionale — ci sunt funcţiuni — una funcţiunea celeilalte.
PROPOZIŢIUNEA. — Nu trebue confundată cu Judecata — cum nu pot fi confundate Gramatica şi Logica. (Vezi acestea). Logicienii denumesc antecedentul şi consequentul judecăţii ipotetice „propoziţiuni”, deoarece fiecare din ele luate izolat nu pot fi nici adevărate, nici false. Ele n’au Aserţiune (vezi), care este element principal al judecăţii.
PROPRIU. — Ceea ce aparţine unei existenţe (individ — speţă — gen) şi numai acesteia, fără distincţia de ceea ce este esenţial sau accidental.
1.	Propriul nu este permanent, pe când Esenţialul este şi prin aceasta caracterizează, defineşte* acea existenţă a individului, a speţei sau a genului.
2.	Diferite înţelesuri: a) Sino-
Proprietatea
— 218 —
Prudenţa
nim cu Particular sau Special (Ceea ce nu aparţine decât unui singur exemplar dintr’o speţa, sau dintr’un gen). •— b) „Amor-pro-priu” este cu înţelesul de pronume posesiv în locul celui reflexiv: iubirea de sine însuşi. —
c)	Sinonim cu, vrednic a juca un oarecare rol Ex: „Are rolul propriu să realizeze...” — d) Cuvânt propriu este acela care convine înţelesului logic ce trebue să-l aibe. — e) etc.
PROPRIETATEA. — A. înţeles etimologic. Ceea ce este propriu (Vezi Propriu).
B.	înţeles general. Ceea ce a-parţine în întregime cuiva, ca însuşire, calitate.
C.	In Drept. Ceea ce regula juridică a Dreptului Natural (nescris), sau a celui Real (scris), fixează ca drept asupra unui bun, de a-1 folosi (jus u-tendi), a-i lua roadele (jus fruendi) şi a dispune de el (jus abutendi).
PROSILOGISM. — In Logică. Silogismul dintr’un Polisilogism dela care porneşte gândirea, având funcţia de Premisă Majoră, din care derivă, premisa Silogismului următor. (Vezi Polisilogism).
PROSPECTIV. — In Logică. însuşire atribuită gândirii, de a putea anticipa viitorul prin cunoaşterea trecutului şi prezentului. „Savoir, c’est prevoir”. (A. Comte). — Adesea, se întrebuinţează sinonim cu Prospecţie, însă impropriu, deoarece acest termen are înţelesul de însuşire a gândirii, orientată către acţiune şi
gândire practică, finalistă. (Blondei).
PROTENSIV. — In Filosofia lui Kant. Calitatea de mărime în timp (durată). — Opus, Extensiv (calitatea de mărime în spaţiu).
PROTOTEZA. — In Metoda Experimentală. Termen propus de Ostwald, cu înţelesul de Ipoteze care se pot verifica în stadiul actual al ştiinţei — spre deosebire de ipotezele propriu zise (Teoriile), care nu se pot verifica. — Sinonim cu Ipoteză Parţială. (Vezi Ipoteza).
PROVIDENŢĂ. — In Filosofia Religiei. înţelepciunea şi Bunătatea Divină, exercitată asupra Lumii de Dumnezeu, Creatorul ei. — Malebranche deosebeşte: a) Providenţa generală, prin care s’a creat Universul cu legile lui de ordine şi finalitate (scop) şi b) Providenţa particulară, prin care Dumnezeu intervine în cursul e-venimentelor existenţii Universului şi vieţii personale a fiecăjruia.
PRUDENŢĂ. — In Filosofia Moralei. Suma cunoştinţelor teoretice, necesare pentru realizarea fericirii vieţii. — Sinonima cu înţelepciunea. Filosofia antică, o considera virtute cardinală, alături de alte trei asemenea'virtuţi: Justiţia — Curajul — Tempe-ranţa; iar Filosofia Modernă, o considera sinonimă cu Prevederea, prin care se evita neplăcerile şi pericolele vieţii.
Proxim
— 219 —
Psihic
Kant deosebeşte: a) Imperative categorice ale Prudenţei, cu înţelesul de abilitate, artă de a trăi fericit, scop dorit de toţi oamenii; b) Imperative categorice ale Raţiunii, cu înţelesul de executarea datoriilor morale şi C) Imperative Problematice, cu înţelesul de abilitate pentru realizarea unui oarecare scop urmărit.
PROXIM. — Ceea ce este în imediata apropiere. — Cauză proximă, aceea care este imediat înaintea efectului. ■— Efect proxim, acela care urmează imediat cauzei. — Gen proxim al unei speţe, acel gen imediat, cel mai mic în mărime (sferă), în care este cuprinsă acea speţă. El constitue împreună cu Diferenţa specifică cele două elemente ale Definiţiei logice. (Vezi).
PSEUDO... — Prefix, cu înţelesul de fals, greşit, eronat, care se adaugă acelor termeni cărora li se contestă exactitatea adevărului cuprins în înţelesul lor.
PSEUDOCONCEPT. - In Psihologie. Idei generale (concepte) false, derivate din experienţa practică a vieţii, cărora nu le corespund în afară existenţe reale.
—	B. Croce, le numeşte Pseudo-concepte empirice, deosebindu-le de cele abstracte, cum sunt cele din Geometrie, (care, deşi se pot defini exact, nu pot fi realizate aşa cum sunt concepute) şi de conceptele pure (care sunt şi definite exact şi realizabile efectiv).
PSEUDOESTETICĂ. — In Artă. Frumuseţe naturală falsă (Lalo),
deosebită de frumuseţea p,aneste-tică” a lucrurilor (care determină sentimentul satisfacţiei speciale, numit Sentimentul naturii); la rându-i, deosebită şi ea de frumuseţea estetică, aflată numai în creaţiunile de artă, nu în Natură, ca realitate.
PSEUDOESTEZIE. — In Psihopatologie. Sensaţie, căreia nu-i corespunde nicio vibraţie care să fi fost prinsă de organele sensoriale şi transmisă apoi centrilor nervoşi pentru prelucrarea ei în cunoştinţă. De aceea, mai poartă denumirea de Pseudosensaţie şi pentrucă, individul care are a-semenea sensaţii este conştient de falsitatea lor, se mai numesc şi False sensaţii, fără ca prin aceasta să se confunde cu Halucinaţia, deoarece în asemenea caz individul nu are conştiinţa falsităţii sensaţiilor halucinate.
PSEUDOMNEZIE. — In Psihologie. Falşă memorie, deoarece [nu se pot recunoaşte când şi unde, în ce împrejurare, s’au format fenomenele sufleteşti venite din Subconştient în Conştient, din care cauză ele sunt considerate ca fiind noi, atunci formate. — Nu trebue confundată cu Pa-ramnezia. (Vezi).
PSIHIC. — înţeles etimologic. Suflet, realitate cu dublă existenţă:
a)	o existenţă în sine — suflet numenal — asupra căruia cercetările n’au putut fixa cunoştinţe valabile recunoscute cât mai universal în timp şi spaţiu (adevă-
Psihiatrie
- 220 —
Psihofizică
ruri), ci s’au putut emite numai ipoteze de adevăr (ieorii). Această existenţă în sine formează obiectul Filosofiei, cu problemele asupra naturii, originii şi finalităţii sufletului. — b) o altă existenţă, de manifestare — suflet ca fenomen — asupra căruia s’au putut fixa adevăruri din ce în ce mai calitative şi cantitative (legi) şi care formează obiectul ştiinţei Psihologiei cu diferitele ei speţe. (Vezi Suflet).
1.	Maxwell, consideră Psihicul cu înţeles de manifestări telepatice, de previziunea viitorului, etc. sinonim cu Parapsihicul (facultăţi noi sufleteşti, necunoscute).
2.	Lalande, deosebeşte Psihicul de Psihologie, deoarece psihicul are înţeles de existenţă, pe când psihologic are pe cel din gândire, de cercetare a existenţei acesteia.
3.	P. Janet, înlătură cu totul întrebuinţarea acestui termen, deoarece fenomenele de cercetare, ca obiect al unei ştiinţe, se denumesc prin adjectivul tras din numirea acelei ştiinţei. Ex: Psihologia se ocupa cu fenomene psihologice (nu psihice) — Geo-legia cu fen. geologice (nu geice)
—	Astronomia cu fen. astronomice (nu astrice), etc.
PSIHIATRIE. — Mai mult Arta decât ştiinţă, deoarece obiectul ei este vindecarea bolilor sufleteşti — nu cunoaşterea acestor boli în cauzalitatea lor, care rămâne ca obiect al ştiinţei Psihopatologiei.
PSIHOANALIZĂ. — Mai mult Metodă decât ştiinţă, deoarece o-biectul ei este cercetarea prin Analiza a Inconştientului şi Sub-
conştientului, în special bolnavilor mintali, cu scopul de a descoperi acolo cauzele bolilor lor, care sunt provenite — cum se afirmă — din stări sufleteşti reprimate şi gonite (refulate) din Conştient. (Freud).
1.	Psihoanaliza se bazează pe asociaţia stărilor sufleteşti, pe memorie, pe dorinţe şi imagini combinate în sistematizări de idei subconştiente (complexe), a căror prezenţă neştiută, determină tur-burările sufleteşti şi fiziologice. Aceste Complexe, odată descoperite şi aduse din Subconştient în Conştient, prin întrebări puse cu pricepere de psihanalist şi apoi interpretate răspunsurile date de bolnav, mai cu deosebire a-supra relatărilor ce el face spontan şi asupra viselor lui — încetează a mai produce turbură-rile respective.
2.	In alcătuirea Complexelor, are mare rol stările sufleteşti relative la funcţionarea glandelor sexuale; de aceea, se numesc Libido şi Complexul lui Oedipos.
PSIHODINAMICĂ. - A. In Filosof ia Psihologiei. Teorie, care a-firmă alcătuirea fenomenelor sufleteşti din processe ale energiei de mişcare (dinamice).
B. In Metodologie. Metodă, care măsoară fenomenele sufleteşti în alcătuirea şi manifestarea lor, prin efectele dinamice ce ele produc.
PSIHOFIZICĂ. — Ştiinţă psihologică experimentală şi comparată, a raporturilor măsurabile cantitativ între fenomenele sufleteşti şi cele fiziologice, pentru a se dovedi legătura dintre corp şi
Psihofizlologie
- 221 -
Psihologie
suflet în special şi dintre materie şi spirit în general, afirmată de Teoria Dualismului Cosmologic. — Termenul este înlocuit prin Psihologie Fiziologica, sau Psihologie Experimentală. (Vezi şi Psihometrie).
1.	Reprezentanţi de seamă sunt Weber şi Fechner. Legea psiho-fizică Weber-Fechner, este formula prin care se rezumă rezultatul cercetărilor experimentale asupra fenomenelor psihofiziolo-gice: „Sensaţia variază cu logaritmul excitaţiei”.
2.	Claparede, îi atrihue înţelesul de Totalitatea măsurătorilor asupra cauzelor externe, producătoare de fenomene sufleteşti.
PSIHOFIZIOLOGIE. — Sinonim cu Psihofizică (vezi), însă cu înţeles exact de Studiu al relaţiilor dintre fenomenele psihofiziologice.
PSIHOGNOZ1E. - Speţă a Psihologiei Experimentală (aplicată), care are ca obiect 1) determinarea şi diagnosticarea stării sufleteşti actuale, aşa cum se prezintă în momentul cercetării ei
—	de aceea se numeşte Psihodiagnostic — şi 2) să prevadă evoluţia stării diagnosticate, nu-mindu-se şi Psihopronostic. — W. Stern, care face asemenea precizări, deosebeşte Psihognozia de Psihotehnică, deoarece aceasta din urmă are ca obiect aflarea mijloacelor (metodelor), prin care se pot influenţa şi modifica (e-duca) fenomenele sufleteşti. <— Ampere, atribue Psihognoziei înţelesul de Critică a Psihologiei.
PSIHOGRAFIE. — Primă diviziune a Psihologiei după Ampere, de-
oarece „înaintea de a explica un fenomen sufletesc, trebue să fie descris în toate înfăţişerile lui”.
—	Ostwald, îi dă înţelesul de Artă de a descrie fenomenele sufleteşti ale unei persoane. (Vezi Profil psihologic şi Psihogramă).
PSIHOGRAMĂ. — In Psihologia Experimentală. Grafice construite special, în care se arată aptitudinile respective, cerute pentru exercitarea unei anumite profesiuni şi valoarea acestor aptitudini. Termenul complet este deci Psihogramă Profesională.
PSIHOID. — In Pilosofia Biologiei. Teoria Neovitalistă afirmă în alcătuirea fiinţei existenţa unui „factor psihoid”, cu înţelesul de determinant al funcţiunii de creştere şi adaptare a organelor (Driesch ).
PSIHOLEXIE. — In Metodologie. Denumire dată de Claparede metodei, prin care se descriu însuşirile calitative ale fenomenelor sufleteşti — deosebită de Psihometrie, care urmăreşte măsurarea însuşirilor cantitative.
PSIHOLOGIC. — Ceea ce aparţine Psihologiei ca ştiinţă a sufletului. Sinonim cu Mintal. (Vezi Psihic).
1.	Expresiunea: „Din punct de vedere psihologic”, are înţelesul de restrângere a înţelesului unui termen oarecare numai la înţelesul lui dat de Psihologie. Astfel, Binele privit din punct de vedere psihologic, este restrângerea înţelesului noţiunii de Bine numai la binele individual, sau numai la aspectul lui de faptă săvârşită — şi nu la înţelesul de
Psihologism
- 222 -
Psihologie
normă, sau lege morală. — Tot astfel, Gândirea psihologică şi Gândire logică, (vezi) etc.
PSIHOLOGISM. — A. In Filosofia Cunoaşterii. Denumirea dată teoriilor, care reduc orice problemă filosofică (logică, morala, estetică, metafizică, etc.) la o problemă psihologică. — Couturat: Psihologismul este pretenţia Psihologiei de a absorbi întreaga Filosofie, sau cel puţin de a-i servi ca bază în toate soluţiunile ei. — Berthelot: Psihologismul are aceeaşi pretenţie ca şi Sociologismul.
PSIHOLOGIE. — A. Speţă a ştiinţelor sufleteşti (denumite: psihice, spirituale, noologice, abstracte, sociale, morale, normative), şi a-nume aceea, al cărei obiect este totalitatea fenomenelor sufleteşti (intelectuale — afective — voluntare) studiate: genetic (cum iau naştere), evolutiv (cum apar în timp) şi cauzal (cum se explică)
—	atât în fondul lor de conţinut
(legat de realitatea fiziologică şi materială din care se formează), cât şi în forma lor (dată de configuraţia sufletului întreg, individual sau colectiv). Astfel, această totalitate sufletească, ca obiect al Psihologiei, este concretizată în formele:	Eul şi Configuraţia
—	Individualitatea şi Temperamentul — Personalitatea şi Caracterul — Cultura de Intelect, Afect şi Voinţă —Determinism cosmic, biologic şi social—Ereditate, etc. (Vezi acestea).
B.	Psihologia ca metodă, este
o	ştiinţă de Observaţie internă
şi externă şi în mare măsură, ştiinţă Experimentală inductivă, ale cărei rezultate se sistematizează analitic şi sintetic în Descrieri, Clasificări, Diviziuni şi Definiţii. Numirile speciale ale metodelor în Psihologie sunt: 1) Introspec-ţiunea cu: a) Autobiografia şi b) Carnetul Psihologic; 2) Observaţia internă cu: a) Biografia, b) Fişa Psihologică, c) Statistica, d) Graficul, e) Amprentele Digitale, f) Fiziognomia, g) Localizările Cerebrale, h) Craniologia şi chiar
i)	Chiromancia; 3) Experimentul Psihologic cu: a) Ancheta, b) Chestionarul, c) Testul, d) Psihome-tria cu aparate tehnice şi e) Psihanaliza. (Vezi aceasta).
C.	Psihologia ca legi, este o ştiinţă şi de constatare şi de explicare, formulând adevăruri (legi) şi globale şi analitice şi cantitative.
D.	Ca scop, urmăreşte prevederea genezei (naşterii) şi evoluţiei fen. sufleteşti, făcând astfel din ce în ce mai valoroase, calitativ şi cantitativ, cunoştinţele despre suflet, pe care Ie fixează apoi ca norme, pentru realizarea unui suflet mai valoros în manifestările lui.
1.	Sufletul, ca obiect al Psihologiei Generale, poate fi cercetat din felurite puncte de vedere şi prin aceasta se formează! diferite Psihologii, astfel: Umană
—	Animală — Primitivă — Individuală — Socială — Infantilă
—	Pedagogică — Profesională —
—	Medicală -— Patologică — Masculină — Femenină — Politică
—	Economică — Juridică — etc^ toate acestea înglobate în de-
Psihologie comparativă	—	223	—__________Psihologie patologică
numirea de Psihologie Diferenţială.
2.	Termenul de Psihologie este întrebuinţat în sec. XVI de Gocle-nius; însă, cu înţeles propriu de Ştiinţa a sufletului, 11 întrebuinţează Wolf la 1732—1734, ca, titlul dat cercetărilor sale asupra fenomenelor sufletului, care se pot observa (Psihologia Empirică) şi asupra acelor, care neputându-se observa, trebue recunoscute totuşi ca existente prin raţiune (Psihologia Raţională).
3.	Psihologia a devenit o
ştiinţa pozitivă experimentală cercetată în laboratoare de psiho-tehnicâ şi prin aceasta, ea nu numai că este independentă de alte ştiinţe şi de filosofie, ba chiar are pretenţia, ca problemele ei să devină fundamentul tuturor problemelor filosofice. (Psihologicism). — Ca o reacţiune contra acestei tendinţe, sunt filosofi care contestă Psihologiei chiar însuşirea de ştiinţă a sufletului. Lachelier:	„Adevărata
ştiinţă a sufletului, a gândirii în ea înseşi, este Metafizica”.
PSIHOLOGIE COMPARATIVĂ. -Speţă a Psihologiei Generale, ştiinţă şi metodă, al cărei obiect este să fixeze existenţa unor co-relaţiuni precise între structura organică a fiinţei şi a stărilor sufleteşti corespunzătoare, care să servească drept criterii de apreciere (etaloane de valorificare), în comparaţia ce se va face între ele şi alte fenomene sufleteşti. Deosebirile ce se vor constata vor fi „diferenţe psihologice”.
1.	In înţeles larg, obiectul său este comparaţia psihologiei diferitelor fiinţe, sau clase de fiinţe. (Ex: Psihologie comporată, a popoarelor, profesiilor, indivizilor).
2.	înţeles special, este de com-
paraţie a psihologiei omului cu a diferitelor animale. (Claparede).
PSIHOLOGIE DIFERENŢIALĂ. — Denumire generală dată diferitelor speţe de psihologii, după punctele de vedere deosebite sub care se cercetează sufletul, anume: speţă animală, grup social, rasă, sex, vârstă, profesie, evoluţie culturală, etc.	>
PSIHOLOGIE EMPIRICĂ. — Speţă a Psihologiei Generale, al cărei obiect este numai fondul de conţinut material al fenomenelor sufleteşti, legat de realitatea fiziologică şi materială externă (din care se alcătueşte acest mate-j rial). Opus este Psihologia Raţionala. (Vezi).
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ.— Speţă, a Psihologiei Generale — ştiinţă şi metodă — al cărei obiect este stabilirea raporturilor măsurabile între fenomenele sufleteşti şi cele fiziologice, prin metode ex-» perimentale: ancheta, chestionarul, testul, psihometrie cu aparate tehnice şi psihanaliză.
PSIHOLOGIE INDIVIDUALĂ. — Speţă a Psihologiei Diferenţială, al cărei obiect este fixarea deosebirilor psihologice între indivizi (Binet), în ceea ce priveşte mai cu deosebire formarea Caracterului lor (Wundt). Acestui înţeles
i	se mai dă denumirea de Etologie (J. St Mill) şi Psihologie Diferenţială (Stern).
PSIHOLOGIE PATOLOGICĂ. -Speţă a Psihologiei Generale, al cărei obiect este studiul bolilor sufle-
Psihologjaj’aţională
- 224 —
Psihoză
teşti prin observaţia directă a bolnavilor, pentru a fixa explicafiuni cauzale valabile (legi) şi pentru starea de de sănătate mintală şi pentru starea normală, morbida, de boală (Dumas). — Psihologia Patologică nu trebue confundată cu Psihiatria, care e mai mult artă (a Medicinei) decât ştiinţă, întrucât obiectul ei este vindecarea bolilor sufleteşti — nu cunoaşterea lor, care rămâne pe seama Psihologiei Patologice.
PSIHOLOGIA RAŢIONALĂ.— Speţă a Psihologiei Generale, al cărei obiect este numai alcătuirea sufletului ca formă apriorică, ca substanţă primă, din care derivă celelalte forme şi ele apriorice, înnăscute: sufletul individual şi colectiv — individualitatea şi temperamentul — personalitatea şi caracterul — intelectul, afectul şi voinţa. etc. Aceste forme ale sufletului, au rolul să dea înţeles şi valoare materialului adus aposte-rioric de simţuri — de care se o-cupă Psihologia Empirică. (Wolf). Prin obiectul său, Psihologia Raţională capătă înţeles de Filo-sofie a Psihologiei.
PSIHOMETR1E. - Speţă a Psihologiei Experimentale, al cărei o-biect este pe de o parte inventarea aparatelor de măsurat raporturile dintre fenomenele sufleteşti şi fenomenele fiziologice, ale corpului în care sufletul sâlăş-lueşte —iar pe de altă parte, e-fectuarea înseşi a acestor măsurători.— Sinonim cu Psihotehnică.
1. Ca aparate tehnice indicăm:
A) Pentru corp: a) cântarul (greutatea corpului), b) metrul-toază (înălţimea), c) metrul-panglică (robusticitatea), d) compasul craniometric şi echerul (conformaţia capului şi indicele cefalic, pentru determinarea tipurilor rasiale: brachicefal, me-zocefal şi dolicocefal. — B) I en-tru fenomenele fiziologice: a) di-namometrul şi ergograful (energia vitală la oboseală), b) ple-tismograful (presiunea sângelui în vase), c) stigmograful (con-tracţiunea vaselor sanguine la emoţii), d) compasul esteziome-tru (la reacţiile tactile ale sen-saţiilor), e) algesiometru (reacţiile de durere la intensitatea excitaţiilor tactile), d) aparatul cu perle (la dexteritatea manuală). — C) Pentru Suflet: numeroase şi felurite teste, ca şi aparate tehnice industriale — profesionale (unelte şi maşini, adaptate ştiinţific pentru aflarea (depistarea) vocaţiunilor şi aptitudinilor, necesare în orientarea şi selecţionarea profesională, cerute imperativ de munca ştiinţifică, creatoarea maximului de randament cu minimum de efort.
PSIHOTEHNICĂ — Sinonim cu Psh hometria. (Vezi).
PSIHOTERAPIE. — Artă a Medicinii, pentru vindecarea bolilor în genere şi în special ale celor denumite „nervoase”, prin metoda (terapeutică) sufletească a sugestiei diferitelor imagini, reprezentări, idei, sentimente, tendinţe, etc. care se cred în legătură cu starea bolnavului. (Vezi metoda specială a Psihanaliziei).
PSIHOZĂ. — In Psihopatologie. Boală a sufletului, în special a însuşirilor intelectuale de orientare, căreia nu i se poate a-
Psihtacism
- 225 -
Quantft
tribui leziuni organice corespunzătoare în corp. — Termenul nu are încă un înţeles, fixat valabil, general.
1.	Psihoză halucinatorie cronică, este denumirea dată de Dumas bolii sufleteşti intelectuale, caracterizată prin: a) halucinaţii dese, în special auditive; b) deliruri sistematizate şi c) prinţi*’© evoluţie către Demenţă precoce şi Apatie afectivă.
PSIHTACISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Denumire dată de Leib-nitz teoriei Nominalismului excesiv, care reduce creaţiimile abstracte ale gândirii (ideale) la valoarea numai de exprimări gramaticale (cuvinte* numiri), nefă-când prin aceasta nicio deosebire între om şi papagal (numit psit-tacus ).
PUR. A. înţeles general. Ceea ce nu conţine nimic străin înţelusului substantivului, căruia îi serveşte ca adjectiv.
B.	In Filosofia Cunoaşterii. Kant: Oricare cunoaştere ce nu depinde
de experienţă; deci, nea vând nimic străin de ea înseşi şi fiind apriorică în întregime. — Astfel sunt: Intuiţia pură a spaţiului şi timpului — Conceptele pure ale înţelegerii — Ideile Raţiunii pure — Principiile Raţiunii pure.
C.	In Filosofia Moralei. Ceea ce nu cuprinde nimic străin Binelui.— Bentham, în calculul aritmetic al moralei sale utilitariste, întrebuinţează termenul de „puritate a plăcerii” străină de orice grijă sau durere.
PURGAŢIA PASIUNILOR. — In Filosofia Moralei. Aristotel stabileşte legea aceasta, pentru a exprima a-firmarea, că o pasiune oarecare are posibilitatea să fie purgată (curăţită) de elementele ei vătămătoare.
PUTERE. — însuşirea de a putea înfăptui ceva, ca virtualitate — nu înseşi actul înfăptuit. — Leibnitz, întrebuinţează termenul de Putere activă, cu înţelesul de Forţă activă, isvor al acţiunii, cauzalitate eficace. (Vezi Intensitate).
Q
QUADRIVIUM. — Denumire dată în Evul Mediu, ciclului superior de învăţământ, având ca studiu următoarele patru obiecte: Aritmetica (care îngloba şi Fizica), Geometria, Muzica (care îngloba şi Acustica) şi Astronomia (care îngloba şi Optica). Acestea, împreună cu: Gramatica, Retorica şi Logica — ale ciclului inferior numit Trivium — alcătuiau cele şapte
obiecte ale culturii scolastice (Şapte Arte Liberale), predate în Facultatea de Filosofie, denumită şi Facultatea Artelor. — Adăogăm însă, că obiectul care domina toate aceste „şapte arte liberale” era Teologia.
QUANTĂ. - A. In Filosofia Cunoaşterii. Denumirea dată de Kant celor două intuiţii: ale spaţiului
15
Quasi-Contract
— 226 -
Radicalism
şi timpului, pentrucă ele exprimă cantitatea cunoştinţelor.
B.	In Filosofia Fizicei. Denumire dată de Poincare şi Planck unităţilor de variaţie ale energiei, aflată în corpurile fizice.
QUASI-CONTRACT. — In Filosofia Sociologiei. Denumire dată de L. Bourgeois, legăturii dintre indivizii componenţi ai unei unităţi sociale oarecare, dându-i înţelesul de; angajament voluntar, fără o convenţie anterioară, tacită sau expresă, a părţilor care se angajează. Fiecare persoană a grupului social îşi ia de bună voe angajamentul, de a executa pentru solidaritatea grupului anumite lucrări, după cum şi grupul înseşi îşi ea acelaşi angajament. — Termenul este întrebuinţat din Dreptul Civil.
QU1ETIV. — In Filosofia lui Scho-penhauer. Cunoştinţa supremă a Voinţei, care dă sufletului întreg linişte, caljn şi odihnă.
QUIETISM. — In Filosofia Teologiei. Teorie, care afirmă că Perfecţiunea şi Binele Suveran se obţine prin contemplarea pură a Divinităţii, fără să fie necesar pentru aceasta niciun ritual religios.
QUINTESE,NŢA. — A. înţeles e-timologic. A cincia esenţă.
B.	In Filosofia Cosmologică. Termenul este inventat de primii filosofi, pentru a se putea determina compunerea cerului şi astrelor, cărora nu li se atribuiau aceiaşi compunere ca a corpurilor terestre, din cele patru esenţe: apă, pământ, aer şi foc—cum se fixase de filosofia până la Empe-docle; iar Cicerone îi atribue înţelesul de ,,materie a sufletului”.
C.	înţelesul general. Esenţă pură, extrasul .cel mai concentrat care conţine însuşirile caracteristice. (Ex. Quintesenţa unei: gândiri, teorii, scrieri, a vieţii, ca şi a unui/corp fizic oarecare).
R
RĂDĂCINA. — In Filosofie. Sinonim cu: origină, cauză, principiu.
—	Schopenhduer, intitulează lucrarea sa asupra raţiunii suficiente, căreia îi afirmă patru origini sau cauze, astfel: „împătrita rădăcină a Raţiunii Suficiente”.
RADICAL. — In Filosofie. Ceea ce priveşte: originea, cauza, rădăcina unei existenţe; deci, ceea ce este: de sine stătător, independent, fără
adaosuri sau restricţii. — Kant întrebuinţează termenul „rău radical”, cu două înţelesuri: 1) răul efectiv, real, fără nicio legătură cu binele şi 2) răul natural uman, ca pacat originar al corupţiei o-mului.
RADICALISM. A. In Filosofia
; Cunoaşterii. Denumirea generală, dată teoriilor care afirmă: fie raţiunea singură şi exclusivă a Cu-
Raţlonabll
- 227 -
Raţionalism
noaşterii, fie senzaţiile şi asociaţia lor.
B.	In Filosof ia Moralei. Denumire dată teoriilor care afirmă utilitarismul exclusiv: ca natură, origină şi scop al binelui.
C.	In Filosofia Politică. Teoriile care afirmă superioritatea guvernării reprezentative a conduşilor.
D.	In Filosofia Socială. Teoriile care afirmă liberalismul în producţie şi consumaţie; etc. Radicalismul este afirmat în special de filosofia engleză şi este reprezentat în special prin: Bent-ham, James, Mill şi J. S. MUL
RAŢIONABIL. - A. In Filosofia O-mului. însuşirea fiinţei umane de a avea raţiune. „Omul este un animal raţionabil”. Leibnitz: însuşirea prin care omul capătă cunoştinţă despre el însuşi* despre Univers şi ştiinţă, despre Dumnezeu.
1. înţeles laudativ. Denumire dată gândirii sănătoase, conformă principiilor şi judecăţilor de valoare admise în mod general — gândire justă nealterată de sentimente, prejudecăţi şi interese — gândire, care duce la bune raporturi sociale şi la preţuire calitativă a vieţii.
RAŢIONAL. — In Logică. însuşirea gândirii când este conformă formelor raţiunii, denumite Principii ale Raţiunii.
1.	Hegel: Tot ceeace este raţional, este real — şi tot ceea ce este real, este raţional.
A.	Comte: Raţional, este ceeace este logic şi conform unei bune metode de cercetare.
2.	In Matematică. Număr raţional, este acela care poate să
fie exprimat sub forma unui raport între două numere întregi,
—	Mecanica raţională, este cercetarea prin metoda deductivă a tuturor chestiunilor de mecanică: massă, forţă, viteză, inerţie.
RAŢIONALISM. — A. In Filosofia Cunoaşterii. Teorie, care afirmă că numai prin raţiune se formează cunoştiinţele de orice fel; astfel că, originea cunoaşterii este raţiunea. Orice cunoştinţă valabilă ca adevăr, este rezultatul necesar al principiilor raţiunii, care au însuşirile de a fi: formale, ideale, perfecte, necesare, pure, apriorice, universale şi normative (Descartes
—	Spinoza — Hegel). — Simţurile nu pot să dea decât o cunoştinţă confuză şi provizorie; iar experienţa, nu este posibilă decât dacă datele ei sunt trecute prin raţiune singura care le poate da un înţeles şi o valoare (Kant). — Raţionalismul este deci opus Empirismului.
B. In Filosofia Teologiei. Teorie, care afirmă raţiunea ca singurul metod pentru realizarea raportului dintre om şi Divinitate, neadmi-ţând decât dogmele religiei bazate pe raţiune şi excluzând astfel sentimentul şi intuiţia, cărora nu le acordă nicio valoare. — Pentru aceasta, Raţionalismul teologic este considerat ca Ireligionism şi este opus: Fideismului, Misticismului, Intuiţionismului, etc. — Termenul datează din sec. XVII şi este atribuit lui Bacon, dar până în sec. XIX a fost întrebuinţat numai cu înţelesul teologic. Leibnitz spune: „Teologii raţionalişti“.
1.	Diferite aspecte şi denumiri. Raţiunea este alcătuită din în-
Raţionalism
- 228 —
Raţionament
seşi formele cunoaşterii (Formalismul), a căror existenţă este înnăscută (Inneismul — Nativis-mul), mai înainte de orice experienţă a vieţii individuale (A-priorismul) şi raţiunea este formată din idei (Idealismul), sau concepte (Conceptualismul) şi tre-bue considerată ca unica şi singura cunoaştere (Monismul raţionalist).
2.	Teorii opuse rezultate din
afirmarea Raţionalismului:	Cu-
noaşterea nu este nici revelaţie supranaturală, cum afirmă Intuiţionismul mistic *— nici gândire supraintelectuală, cum afirmă Intuiţionismul intelectual — nici sentiment supraorganizat (Intuiţionismul afectiv) — nici sensa-ţii date de simţuri (Sensualismul)
—	nici percepţii alcătuite din sensaţii (Percepţionalismul) — nici reprezentări (Reprezentaţio-nalismul) — nici asociaţii, ale acestor elemente ale sensibilităţii (Asociaţionismul) — cu un cuvânt: cunoaşterea nu este nimic din experienţa individuala (Empirismul).
3.	Monismul raţionalist, înlătură şi Dualismul empiro-ra-ţionalist. numit şi Criticism, care afirmă o cunoaştere dublă în alcătuirea ei: şi raţiune şi simţuri (experienţă). Formele raţiunii sunt „goale” fără materialul adus de simţuri, iar acesta este „orb” fără interpretarea raţiunii, singura care dă înţeles şi valoare acestui material.
4.	Filosofia Cunoaşterii, este alcătuită din trei probleme (întrebări): a) originea, b) obiectul şi c) valoarea cunoaşterii; astfel că Raţionalismul — ca teorie a-supra problemei originii — are legături şi cu teoriile asupra o-biectului şi cu cele asupra valorii cunoaşterii, anume:
A.	Corespondenţa între gândire şi realitatea universului — afirmată de raţionalism — este
explicată în mod deosebit; ceea ce constitue următoarele teorii, ca speţe ale raţionalismului: a) Raţionalismul antic (Socrate, Pla-ton, Aristotel) afirmat şi de Fi-chte, Hegel şi Schelling; b) Raţionalismul nativist (Decsartes); c) Raţionalismul intuiţionist (Spi-noza); d) Raţionalismul aprioric (Leibnitz, Kant); e) Apriorismul logic (Cohen) şi Raţionalismul contimporan (Lalande, Goblot, Ham elin, etc).
B.	Corespondenţa între Ra-
Îionalism şi teoriile asupra o->iectului Cunoaşterii (împărţite în trei grupe: Realismul, Idealismul şi Fenomenalismul), da naştere la diferite teorii ca aspecte şi speţe; astfel: 1) pentru Realism, există speţele: a) R. Presocratic;
b)	R. Platonician epistomologic;
c)	R. Aristotelic (al formei şi fondului); d) R. Medieval; e) R. Parţial (Locke); f) R. Raţionalist (Descartes); g) R. Metafizic (Kant); h) R. Epistemologic (Hegel, Fichte, Schelling); fi R. Ontologic (Schopenhauer); j) R. Idealist; Critic (Wundt); k) R. Transfigurat (Spencer) 1) R. Pragmatic (James); m) R. Fenomenologic (Renouvier); — 2) pentru Idealism, există speţele: a) I. Empirist (Berkeley); b) I* Raţionalist-idealist (Malebran-che); c) I. Subiectiv (Fichte);
d)	I. Obiectiv (Schelling); e) 1.
Aprioric (Cohen); f) I. Dialectic (Hamelin, Matisse, Weber); g) I. Neoidealist, englez şi american (Green, Bradley Howison, Royce); 3) pentru fenomenalism, există speţele:	a) F. Metodologic
(Hume); b) F. Pozitivist (Mill, Lange, Mach); c) F. Nepozitivist logic (Frank, Carnap Reichen-bach).
RAŢIONAMENT. — In Logică. E-lement, sau formă a gândirii raţionale, prin care se realizează un raport de comparaţie între înţe-
Raţionament
— 229 -
Raţionament
leşurile unui subiect şi predicat, datorită mijlocirii unui termen numit impropriu „mediu“, al cărui înţeles poate fi gândit (comparat) şi cu subiectul şi cu predicatul gândirei dorită a se realiza. Deci, un raţionament este alcătuit din trei termeni, fiecare cuprinzând ■ una sau mai multe noţiuni, dar ! fiecare îndeplinind necesar o func- | ţiune precizată şi anume: 1) un termen este Subiectul gândirii; 2) un altul este Predicatul şi 3) cel de al treilea este Termenul Mijlocitor. Gândirea ca să poată realiza o judecată (comparaţie) între subiectul şi predicatul său (numită Concluzie), trebue să formeze mai întâiu alte două judecăţi (numite Premise): una între termenul mijlocitor şi subiect şi alta între acelaşi termen mijlocitor şi predicat, indiferent funcţiunea de subiect sau predicat ce gândirea poate să dea acestor termeni. Astfel, subiectul urmărit în Concluzie poate fi predicat în premise, iar i predicatul poate fi subiect.
1.	Scopul raţionamentului este acelaşi ca şi al Judecăţii:	să
afle adevărul: însă, nu orice concluzie derivata oricum şi din orice premise duce la adevăr, ci numai acela care se conformează principiilor raţiunii, din cate rezultă reguli — denumite „legi ale raţionamentului” — stabilite de Logică. Gândirea, face prin raţionament şi verificarea înţelesurilor noţiunilor, al căror singur scop este să servească drept instrument (mijloc) pentru gândirea de Judecăţi şi Raţionamente. Astfel, gândirea constată cu a-oest prilei al raţiomentului, dacă înţelesurile fixate de ştiinţa de până atunci (când se face ra-
ţionamentul), mai corespund sau nu ^ ştiinţei de acum, putând schimba înţelesul vechiu neco-respunzător cu un alt înţeles nou, după cum poate fixa fenomenelor noui (cunoscute acum) înţelesuri de prima dată. Ştiinţa o-feră gândirii, drept material, înţelesuri de noţiuni din ce în ce mai generale sub formă de Judecăţi Universale, care vor servi la stabilirea comparaţiei oe nu se pot face direct, fără mijlocitor, între un subiect şi predicat. Intervine acum în gândire Inteligenţa, pentru a descoperi termenul mijlocitor, ca să poată face posibilă legătura dintre subiect şi predicat, drept concluzie a gândirii. Asemenea jude-căţi universale, devin legi ştiinţifice şi se formează cu greu, deci apar târziu şi de aceea gândirea aceasta — numită Deductivă —r apare şi ea târziu în timpul istoric al gândirii. Aceste judecăţi universale, dela care porneşte Deducţia ca premise, cuprind adevăruri generale pentru tot subiectul gândirii; astfel că nu se poate concepe să nu fie adevărate şi pentru parte, care este concluzia gândirii. Fenomene şi întâmplări noi, nu pot contrazice concluzia în gândirea deductivă — aşa cum se poate întâmpla în gândirea inductivă, fie că aceasta numai însumează a-devărarile premiselor (ca în Inducţia Aristotelică), fie că le depăşeşte (că în Inducţia Baco-niană) pe baza ipotezei că ceea ce este adevărat pentru unele cazuri, este adevărat şi pentru toate cazurile analoage; deşi a-cestea nu sunt încă cercetate, totuşi se admite analogia lor pe baza Raţiunii Suficiente, a Cauzalităţii necesare şi a Determinismului. Gândirea organizează fondul cunoştinţelor, ca material el ei, fixându-Ie înţelesuri de: calitate, cantitate, relaţie .şi valoare, care se cer identice în
Raţionament
- 230 -
Raţionament
comparaţiile de judecaţi şi raţionamente ce se vor face cu ele. Necontenit, gândirea face comparaţii între înţelesurile noi cucerite de ştiinţă — şi prin a-ceasta derivă judecăţi noi (Con-cluziuni), prin Deducţie şi Inducţie, din judecăţi vechi; iar formele raţiunii (Principiile: I-dentitatea, Contrarietatea, Terţiul Exclus, Raţiunea Suficientă şi Valorificarea), servesc ca regului pentru alcătuirea de noi şi noi Noţiuni, Judecăţi şi Raţionamente, cu care gândirea îşi continuă vasta ei operaţie de comparaţie prin abstracţie şi generalizare, fixând totodată şi reguli pentru metodele tuturor ştiinţelor, spre aflarea adevărului. întreaga gândire este Comparaţie, şi comparaţia este Judecata, iar judecata trebue necesar să fie probata prin una din cele două căi posibile:
a)	calea directă a observaţiei şi experienţei personale şi b) calea indirectă a Raţionamentului, care este cea mai firească; deoarece, dacă s’ar reduce probarea adevărului din judecăţi la prima cale, atunci gândirea ar avea un ritm foarte încet şi anevoios. Adăogăm şi faptul, că nu toate judecăţile pot fi probate pe calea experienţei, deoarece nu toate noţiunile alcătuitoare ale judecăţilor îşi au geneza în experienţă. Gândirea începe prin comparaţie şi sfârşeşte prin comparaţie. Raţionamentul, Judecata $i Noţiunea — elementele la care se reduce gân-, direa — nu sunt decât rezultate ale comparaţiei. Gândirea reală se prezintă ca blocuri de raţionamente, ca argumentări globale şi numai prin analiză, prin disocierea acestor blocuri, aflăm alcătuirea lor din judecăţi şi a acestor din noţiuni. Operaţia a-ceasta o facem din motive didactice, de înţelegerea întregului prin înţelegerea părţilor alcătuitoare. — Boisse: „Raţionamentul nu este o operaţie discursivă, ci
O serie de raporturi de intuiţii continuate şi legate între ele. — „Lalande: „Raţionamentul este operaţiunea reconstruirii u-nităţii unui act de gândire din termeni separaţi”. — Gândirea, prin comparaţia de raţionament, deriva noţiuni din intuiţii comparate între ele, derivă judecăţi din noţiuni comparate între ele, şi derivă iarăşi raţionamente din judecăţi comparate între ele. O judecată este necesar adevărată, dacă şi judecăţile din care este ea derivată sunt adevărate şi tot aşa mai departe, adevăruri noi sunt derivate din adevăruri vechi. Gândirea se îmbogăţeşte cantitativ şi calitativ, cu înţelesuri noi de noţiuni ştiinţifice, prin acelaşi mijloc fundamental al ei, care este comparaţia. Orice fenomen din Univers poate fi înţeles, si-tuându-1 în locul lui logic, a-nume în grupa de fenomene din care el face parte şi al cărei înţeles general de grupă îl avem deja stabilit. După aceasta, gândirea compară înţelesurile de crupă între ele (noţiunile) or-donându-le în speţe şi genuri. Astfel, generalizează prin abstracţie, reducând multiplicitatea fenomenelor la înţelesuri din ce în ce mai generale, pentru ca să-şi poată reprezenta unitatea ordinei universale. Asemenea gândire e obţinută prin Inducţie. Adevărurile generale, dela care porneşte gândirea prin Deducţie, au fost aflate tot pe calea gândirii prin Inducţie. Insă, odată cu progresele ştiinţei şi în dependenţă de ele, gândirea deductivă apare cu pronunţat caracter de preponderanţă faţă de gândirea inductivă, care rămâne să fie forma primară a raţionamentului, atunci când în intelect nu s’au fixat încă judecăţi universale din adevăruri generale.
2.	Valoarea Raţionamentului, constă în aproba adevărul unei judecăţi rezultată din compararea
Raţionament
— 231 —___________Raţionamentul inductiv
unui subiect cu un predicat. Şi, deoarece oricare judecata poate fi concluzia unui raţionament, rezulta. că adevărul din concluzie, este garantat de adevărul premiselor şi bineînţeles şi de respectarea legilor raţionamentului deduse din principiile raţiunii, fiindcă nu o:ice concluzie, derivată oricum şi din orice premise, duce la adevăr.
3.	Legile Raţionamentului, sunt extrase chiar din înţelesul ce s’a dat şi trebue să-l aibe raţionamentul astfel: 1) Să aibe trei termeni: Subiect, Predicat şi Termen mijlocitor, necesar identici cu ei însuşi, în sensul că nu li se vor schimba înţelesurile dela o judecată la alta, în cele două sau mai multe premise şi concluzie. 2) Premisele, să mijlocească Concluzia, prin termenul miilocitor comparat cu fiecare din ceilalţi doi termeni (subiectul şi predicatul); deci, Termenul mijlocitor trebue să fie numai în premise, fie ca subiect, fie ca predicat. 3) Concluzia, să realizeze comparaţia subiectului cu predicatul propus, ca rezultat al premiselor.
4.	Felurile raţionamentului. Mai
sus, s’a fixat înţelesul Gândirii inductive şi deductive, fără ca să se identifice gândirea cu raţiunea (al cărei înţeles este aoela al principiilor: Identitatea, Con-trarietatea, Terţiul Exclus, Raţiunea Suficientă şi Valorificarea, care o alcătuesc şi sunt deci înseşi raţiunea). Astfel, pe aceste Principii (pe raţiune) se fundamentează numai Raţionamentul Deductiv — numit şi Silogism, iar gândirea prin Inducţie se fundamentează pe Postulatele ştiinţifice:	Cauzalitatea şi Determi-
nismul (vezi aceasta), ceea ce face ca aşa numitul fel de „Raţionament Inductiv”, să nu fie un raţionament propriu, logic. Tot astfel, aşa numitul „Raţionament prin Inferenţă” (vezi). — Un fel
de raţionament propriu, logic, este Poliraţionamentul Deductiv
—	numit şi Polisilogism, sau Sorit.
RAŢIONAMENT DEDUCTIV. — In Logică. Operaţie intelectuală derivată din principiile raţiunii, prin care gândirea disociază şi extrage (deduce) un adevăr particular şi simplu drept concluzie, dintr’un adevăr general şi compus, fixat în-tr’o judecată universală cu funcţiune de premisă majoră. Valoarea teoretică şi practică a acestui raţionament este arătată la Silogism, cu care este sinonim. Pe el se sprijină metodele: Deducţia, Demonstraţia, Diviziunea şi A-naliza. (Vezi acestea şi Raţionamentul).
RAŢIONAMENTUL INDUCTIV. -In Psihologie. Operaţie intelectuală derivată din postulatele ştiinţifice: Cauzalitatea şi Determinismul, prin care gândirea asociază şi generalizează (induce) un adevăr general şi compus drept concluzie, din mai multe adevăruri particulare şi simple fixate în judecăţi particulare, cu funcţiunea de premise. Prin faptul, că fundamentul unei asemenea gândiri nu-1 constitue principiile raţiunii (Identitatea, Contrarieta-tea, Terţiul Exclus, Raţiunea Suficientă şi Valorificarea), numai impropiu este numit „raţionament Inductiv”. (Vezi Raţionamentul).— Ştiinţele teoretice, în special cele experimentale (Fizica şi Chimia, se servesc de gândirea inductivă formulând adevăruri generale din cele particulare, prin analogie şi
Raţionamentul inferenţa___—* 232 —
Raţiunea
pe ea se sprijină metodele: Inducţia, Generalizarea, Abstracţia, Clasificarea şi Sinteza (Vezi a-cestea).
RAŢIONAMENTUL INFERENŢĂ, I
—	In Psihologie. Operaţia inte- | lectuală, prin care gândirea „trece i dela un adevăr particular la alt adevăr particular’’. Este impropriu numit ,,raţionament imediat”, deoarece fundamentul lui nu este ; raţiunea şi principiile, iar pe de altă parte n’are nici constituirea unui raţionament din trei termeni: mare — mijlocitor — mic, care să | se raporteze între ei prin comparaţia Înţelesurilor lor. (Vezi Raţionamentul).	|
RAŢIONAREA. — In Logică. Operaţia gândirii cu formele raţiunii (noţiunea —judecata—raţionamentul), deduse din principiile ei (I-dentitatea, Contrarietatea, Terţiul exclus, Raţiunea suficientă şi Valorificarea), asupra fondului de cunoştinţe, fie existente în intelect ca material vechiu, fie că sunt nou formate. (Vezi Gândirea — Raţionamentul — Reflexiunea).
RAŢIUNEA. — Formă generală a gândirii adevărului, alcătuită din alte forme ca derivări ale sale, numite Principii ale raţiunii. (Vezi acestea). Pe baza lor se alcătuesc alte forme noi: noţiunea, judecata şi raţionamentul — denumite Elemente ale gândirii adevărului, în care se condensează, se explică şi se valorifică, tot fondul de cunoştinţe deja existente în intelect, ca material adus de simţuri
din non-eul realităţii Universului. Raţiunea, ca fenomen (existenţă de manifestare), este studiată de Logică şi Metodologie; iar ca nume (existenţă în sine), este cercetată de Filosofie în Problema Cunoaşterii. — Raţiunea nu trebue confundată cu Reflexiunea (raţio-narea) şi nici cu Raţionamentul. (Vezi aceasta).
1.	Felurite înţelesuri. a) Etimologic. Raţiunea este participiul lui reor (a crede, a gândi) şi se întrebuinţa, înaintea epocii clasice, cu înţelesul de Calcul şi Raport. — Lucreţiu şi Cicero a introdus în filosofie termenul de Raţiune. — Sft. Tonta dim Aquino, îi dă înţelesul de Facultate de a combina noţiuni şi judecăţi, proprie numai omului — opusă Intelectului, considerat Facultatea cunoaşterii intuitive superioare. ■— Bossuet, îi dă înţelesul de Raţiune normativă, care depăşeşte cunoaşterea prin simţuri. — Scho-penhauer: Facultatea omului de a forma noţiuni generale, prin care se deosebeşte de animale.
—	Descartes: Facultatea de a judeca just, deosebind binele de rău, adevărul de eroare, frumosul de urît, printr’un sentiment interior, spontan şi imediat. — Malehranche: Consimţământul întreg dat judecăţilor, care sunt aşa de adevărate încât nu li se pot refuza acest consimţământ.
—	Leibnitz: Cunoaşterea naturală, opusă cunoaşterii revelate (credinţei), ca şi cunoaşterii prin experienţă. Ea este alcătuită din-tr’un sistem de Principii apriorice, al căror adevăr nu depinde de experienţa simţurilor. — Kant, precizează acest înţeles de Principii formale ale raţiunii, pure de orice subiectivism aposterioric şi tot astfel se menţine înţelesul Raţiunii şi astăzi. — Fenelon: Facultate de a cunoaşte dintr’o
Raţiunea practica
— 233 —
Raţiunea suficientă
dată atât realul cât şi absolutul, ! deosebit de ceea ce este aparent ! sau întâmplător. — Fichte, Hegel ; şi Schelling: Facultate de a cu- ■ noaşte existenţa în sine (nume- j nul) şi absolutul, sptre deosebire I de Kant, carş atribue raţiunii nu- I mai Puterea de a cunoaşte existenţa de manifestare (fenomenul).
—	Spinoza, consideră raţiunea ca ! un Raport. — Taine: Principiu | de explicaţie teoretică a cauze- j lor şi efectelor. — Cournot: Facultate de a concepe raţiunea \de a fi a existenţii, etc.
2.	Ideea centrală a acestor înţelesuri este aceea de Principii ale gândirii, din care sunt derivate concluziuni valabile în mod general, ca un acord evident între lucruri (existenţe) şi gândirea tu- \ turora.
RAŢIUNEA PRACTICĂ. - In Fi-1 losofia Moralei. Termen întrebu- | inţat de Kant. cu înţelesul dc Facultate a raţiunii, care elaborează spiritului Principii apriorice de viaţă morală, aplicate practic la trăirea vieţii, cu scopul de a realiza Binele şi Moralitatea. Tot din Raţiunea practică se derivă şi ideile de: Libertate, Nemurirea sufletului şi Dumnezeu. Ea se deosebeşte de Raţiunea pură (speculativă).
RAŢIUNEA PURĂ. - In Filosofia Cunoaşterii. Termen întrebuinţat de Kant, cu înţelesul de Facultate a raţiunii, care elaborează gândirii Principii apriorice pentru aflarea adevărului asupra fenomenelor, constituind astfel Ştiinţa. Aceste principii nu sunt derivate din experienţă, fiind apriorice, universale, necesare, ideale, perfecte, pure de orice subiec-
tivism, formale şi normative. In ele se vor turna, ca în tipare, materialul adus de simţuri, pentru a căpăta înţeles şi valoare prin ajutorul intuiţiilor de timp şi spaţiu — aceastea, ca singure idei (intuiţii) alcătuite din experienţa simţurilor. Insă, prin aceste Principii ale raţiunii pure, nu se poate cunoaşte decât existenţa de manifestare (fenomenele)— ele fiind incapabile să cunoască şi existenţa în sine (numenul).
RAŢIUNEA SUFICIENTĂ. — In Fi-losofia Logicei. Principiu aprioric al raţiunii, ca formă de gândire alături de celelalte principii: Identitatea, Contrarietatea, Terţiul exclus şi Valorificarea, exprimat astfel: Oricare fenomen îşi are un înţeles de calitate, cantitate, relaţie şi modalitate — îşi are ra* ţiunea lui suficientă — pe care gândirea îl va afla neîndoielnic, cu necesitate, deşi în prezent n’are posibilitatea să-l afle. Sau: Raţiunea are suficiente mijloace să afle înţelesul oricărui fenomen. Gândirea omenească, are credinţa acestei posibilităţi a raţiunii şi prin aceasta realizează adevăruri statornicite în progresele din ce în ce mai calitative şi cantitative ale ştiinţei. Principiul Raţiunii suficiente constitue fundamentul Inducţiei, prin care se induc adevăruri noi în concluzia gândirii, ce nu erau cuprinse în judecăţile — premise, dela care a pornit gândirea. — Leibnitz: Sunt două mari principii ale raţiunii: Contradicţia şi Raţiunea sufici-
Râul
Real
entă, datorită căruia este cu neputinţa să nu se afle cauza, sau cel puţin raţiunea determinată a ceea ce există, sau nu există — Schopenhauer, în lucrarea „împătrita rădăcină a Raţiunii suficiente” divide acest principiu în cele patru rădăcini (cauze, origini), ale sale, astfel: 1) principiul raţiunii suficiente a cec* ce se va înfăptui; 2) pr. r. s. a cunoaşterii; 3) pr. r. s. a existenţelor; 4) pr. r. s. a explicării cauzale. — cel mai însemnat, întrucât la el se pot reduce celelalte.
RĂUL. — In Filosofia Moralei. E- j xistenţa Răului, alături şi opus Bi- | nelui, constitue o foarte grea pro- | blemă, dată fiind postularea A tot ! putinţei şi bunătăţii fără limită ! a lui Dumnezeu, creatorul Uni- j versului — deci şi al Răului. Toate religiunile admit Binele şi Răul în luptă veşnică.
RAZA VIZUALĂ. — In Psiohlogie. j Termen impropriu, deoarece e-xistă rază de lumină — nu rază vizuală — adică vibraţii ale energiei de lumină emanând dela corpuri, care pot fi prinse de aparatul sensorial al vederii: ochiul.— „Raza vizuală”, este direcţia razei de lumină, ca o linie geometrică între corpul dela care porneşte şi retina ochiului ce o primeşte.	|
RE (IN). — In Filosofia Cunoaşterii \ Termen în Teoria Nominalistă, a-supra problemei valorii cunoaşterii, cu înţelesul de: în realitate
—	opus termenului. In Abstracto. (Vezi).
REACŢIUNE. — A. înţeles general. Acţiunea de răspuns la o acţiune primită.
B.	In Psiho-Fiziologie. Acţiunea sufletului şi corpului, ca răspuns la o excitaţie primită de centrii nervoşi şi glandele endocrine, indiferent natura şi originea ei. — Timpul de Reacfiune, este durata de timp scursă între excitaţie şi reacţie. Reacţia este deci un efect, care poate avea ca rezultat modificarea chiar a agentului provocator.
C.	In Psihologie şi Sociologie, are înţelesul special de Acţiune, prin care sufletul individual sau social, modificat într’un anumit sens de o acţiune oarecare, se poate modifica din nou, însă într’un sens deosebit, contrar, celui dintâiu, datorită conştiinţei ce are de a fi depăşit măsura justă în prima reacfiune. Spencer afirmă chiar, că linia progresului social este o linie în zig-zag, de acţiune şi reacţiune, de progres şi regres. Frântura de linie cu direcţia înainte (care reprezintă progresul) este de două ori mai mare decât frântura de linie cu direcţia înapoi (care reprezintă regresul. Mentre propune înlocuirea termenului de Reacţiune prin Recurenţă. (Vezi).
REAL. — In Filosofia Cosmologică. Existenţă neîndoelnică (chiar dacă nu se poate cunoaşte actul) de dincolo, dinăuntru sau dedesubtul oricărui fenomen, de sine stătătoare şi existentă în sine. — A-cest înţeles îl au şi termenii: Sub*
Realism—Idealism
— 235 —
Realism—Idealism
stanţa, Principiu prim, Cauză primă, Idee primă, Numen; iar termenii opuşi sunt: Posibilitatea, A-parenţa, Manifestarea, Fenomenul.
REALISM — IDEALISM — FENO-MENISM. — In Filosofia Cunoa- | fterii. Denumiri generale date celor trei teorii posibile asupra problemei Obiectului cunoaşterii, astfel: 1) Realismul, afirmă că obiectul cunoaşterii este o rea- ; litate deosebită şi independentă I de subiectul (gândirea) care cunoaşte— considerată această rea- j litate ca o Substanţă obiectivă. '
2)	Idealismul, afirmă dimpotrivă j că obiectul cunoaşterii este pro- ; pria gândire a eului care cunoaşte
—	considerat ca o substanţă su- } biectivă, negându-se astfel existen- , {a unei realităţi externe, ca Substanţă obiectivă. 3) Fenomenismul, \ afirmă că obiectul cunoaşterii îl j formează numai existenţele de manifestare (fenomenele), ale eului j şi ale non-eului, negând existen- j ţa în sine de Substanţă obiectivă ! şi subiectivă. Se mai numeşte şi Imanentism. — Aceste teorii, considerate forme generale ale răspunsurilor date problemei, au că j pătat numeroase şi felurite aspecte şi speţe.
1.	Filosofia Cunoaşterii a început cu problema Originii cunoaşterii (problema metodei), că- ! reia t s’au dat ca răspunsuri de asemenea trei teorii posibile: Ra- I ţionalismul — Empirismul — Em- | piro — raţionalismul, sau Criticis- ; mul. (Vezi). Răspunsurile asupra j problemei Ob’ectului cunoaşterii: Realismul — Idealismul — Feno-menalismul, sunt oarecum independente de cele ale problemei
obiectului cunoaşterii, deoarece s’au putut formula teorii Realiste sau Idealiste, având ca bază fie Raţionalismul, fie Empirismul, fie Criticismul. — In ceea ce priveşte însă răspunsurile problemei asupra Naturii existenţii, din Filosofia Cosmologică, care consti-tuesc teoriile: Materialismul — Spiritualismul — Paralelismul psi-ho-fizic, se constată o vădită dependenţă a acestora faţă de teoriile: Idealismul sau Realismul din problema obiectului cunoaşterii, când se are în vedere modul cum sunt soluţionate întrebările acestor probleme. Astfel întrebarea: „Ce există. în Univers”, nu poate fi soluţionată decât în funcţie de întrebarea: „Există U-niversul ca obiect independent de subiectul (gândirea) care-1 cunoaşte”. — Acest fapt explică importanţa Filosof iei Cunoaşterii faţă de aceea Cosmologică, ca şi faţă de aceea Morală şi Religioasă, fiindcă problemele a-cestora simt soluţionate în funcţiune de răspunsurile date problemelor: Originei, Obiectului şi Valoarei cunoaşterii.
2.	Realismul cu aspectele lui. — A). Realismul Presocratic. Primii filosofi greci dinaintea lui Socrate, admiteau concepţia populară a unui realism nou şi nereflectat (spontan), spre deosebire de realismul reflectat (filosofic) de mai târziu. Astfel admiteau existenţa unei „lumi externe” ca obiect al cunoaşterii integrale. Democrit însă, deşi admite existenţa lumii ca fiind reala, totuşi cunoaşterea ei integrala nu se poate face. Tot astfel, He-raclit, Parmenide, Empedocle, şi Anaxgoras, au afirmat că lumea externă nu este exact aşa cum ne spun simţurile că este.
—	B). Realismul Platonician,
numit şi Epistemologic (al cunoaşterii). Neagă existenţa unei lumi externe existenţă ca reală prin sine, cunoscibilă prin sim-
Realism—Idealism
- 230 —
Realism—idealism
ţuri, dar afirmă ca reală existenţa Ideilor, independente de subiectul cunoscător, ca Principii ale cunoaşterii, permanente, neschimbătoare, ale căror reflecte dau lumea externă, aparentă şi sensibilă. Astfel Platan este un realist, nu idealist. — C). Realismul Aristotelic. Numit al Formei şi Fondului, deoarece prin acestea înlocueşte Ideile lui Pla-ton, considerând forma ca existenţă reală pură şi fondul ca o existenţă posibilă numai ea reală, i
—	D). Realismul Scolastic, numit şi Medieval. Este opus Nominalismului, care admite lumea externă ca reală, totuşi cunoaşterea ei o consideră dependentă de subiectul cunoscător — pe când Scolasticii afirmau că ideile sunt existenţe reale, drept cunoştinţe ale lumii externe reale. — E). Realismul lui Locke — numit şi Parţial. Admitea că sunt reale numai însuşirile lumii externe de: rezistenţă, întindere, mişcare şi număr — considerate „calităţi primare” — permanente şi fixe; iar toate celelalte însuşiri — numite „calităţi secundare” — erau considerate schimbătoare, aparente, deci nereale. — F). Realismul lui Descartes, numit şi Raţional. A-firmă certitudinea existenţii lumii externe creată de Dumnezeu, ca şi a ideilor ce avem despre a-ceastă lume, care exprimă adevă- ' rul. Nu se poate admite, că ar j fi falsă cunoştinţa despre lumea ' externă ce ne a fost dată de ; Dumnezeu. Această lume externă j există prin înseşi însuşirea ei e-senţială: întinderea. — G). Realismul lui Kant, numit şi Metafizic. Afirmă existenţa unei lumi obiective (numenale), dincolo şi independent de subiectul care o gândeşte, fără ca ea să se poată cunoaşte. Lumea sensibilă (fenomenală) n’ar fi cum este „o a-parenţă”, dacă n’ar exista o lume inteligibilă, reală, deşi inconosci-bilă. — H). Realismul Postkan-
tian, numit şi Epistemologic, reprezentat prin Fichte, Schelling şi Hegel. Afirmă realitatea lumii suprasensibile, iar pentru faptul că afirmă idealitatea lumii sensibile prin raţiune — este prin aceasta şi Idealism. — I). Realismul lui Schopenhauer, numit şi Ontologic. Deşi afirmă: „Lumea este reprezentarea mea” şi ar părea că este un Idealism această afirmare, însă această lume este Voinţă, substanţă o-biectivă, în sine, şi prin aceasta este independentă de subiectul care gândeşte: deci, afirmă Realismul în problema Cosmologică şi Idealismul, în problema Cunoaşterii). — J). Realismul lui Reid, Hamilton şi Mâine de Biran, numit şi Contimporan. Afirmă, că este înnăscută credinţa realităţii unei lume externe. — K). Realismul lui Wundt, numit şi Ideal
—	realism critic, deoarece afirmă şi idealitatea lumii sensibile şi realitatea lumii suprasensibile, în mod critic, după cercetare raţională, nu fără rezerve. — L). Realismul lui Spencer, numit Transformat, sau Transfigurat:	de-
oarece, cunoaşterea lumii externe transformă (transfigurează) această lume, care nu se poate cunoaşte integral. Cunoştinţele, nu simt nici numai subiective şi nici numai obiective. Cauza care le produce — care este realitatea lumii externe — este inconosci-bilă. — M). Realismul Filosofilor Pragmatici, numit şi Parţial, reprezentat prin W. James. Afirm« că realitatea lumii externe este un produs al nevoilor subiective de acţiune, deoarece omul transformă lumea externă după trebuinţele sale (Bergson). fără ca prin aceasta să se nege în întregime realitatea lumii externe, ci numai parţial. — N). Realismul Filosofilor Fenomenişti, reprezan-tat prin Husserl şi Hartmann. Afirmă realitatea esenţelor lumii externe şi neagă realitatea ca
Realism—Idealism
— 237 -
Realism—Idealism
fenomen a acestei lumi, deoarece aceasta este produsul subiectului care o cunoaşte.
3.	/ d e aii s mul cu aspectele lui. — A). La origină, în sec. XVII, prin Leibnitz. Idealis-mul a avut înţeles opus Materia- , lismului, deoarece se afirma în ; problema cosmologică-ontologică existenţa de natură spirituală a . Universului. — Berkeley, care a- j firma existenţa spiritului ca substanţă primă, numea această ; a lui teorie, Imaterialism. — B). In filosofia contimporană, i s’a dat pe lângă înţelesul de mai sus ' şi pe acei de răspuns la problema obiectului cunoaşterii, de- j oarece afirmă că lumea externă j este o reprezentare a eului, a subiectului care o cunoaşte. „Nu ; există obiect (lumea externă), I fără subiect. A fi, este a fi per- 1 oeput” (Esse est percipi). — tla- j ton,' deşi este considerat „reprezentantul clasic al Idealismului” fiindcă afirmă că realitatea ultimă sunt Ideile, totuşi este şi rămâne realistă teoria Ideilor sale. deoarece le afirma acestora o existenţă obiectivă, indepen- j dentă de subiectul care le gân- : deşte. — C). Idealismul lui Berkeley, numit şi Empirist. Afirmă ! că toată lumea externă ca xo- ! biect al cunoaşterii este produ- I sul subiectiv al sensaţiilor. Dumnezeu a creat lumea externa, im- i primând în suflete sub formă de ! sensaţii, imaginea ei. — D). /-dealismul lui Malebranche, nu- j mit Semiidealism raţional, de- j oarece se fundamentează pe a- i firmarea, ca ideile despre lumea j externă sunt chiar această lume cu lucrurile cuprinse în ea — nu imagini ale acestora; iar originea acestor idei este în Dumnezeu, care face ca acestea să fie externe, perfecte şi neschimbătoare — nu aşa cum este gândirea, vremelnică, imperfectă şi schimbătoare. — E). Idealismul lui Fichte, numit şi Transcendent,
critic, absolut. Afirmă, că Eul crează şi forma şi fondul de conţinut al cunoaşterii lumii externe, obiective — care deci, nu există deosebită de subiectul care o cunoaşte. Eul creează lumea, ca obiect pentru a putea gândi; însă, dincolo de Eul individual şi mărginit, există un Eu infinit şi absolut, care este creatorul lumii externe integrale. La rândul lui, acest Eu infinit este rezultatul unei Existenţe Absolute, unei Fiinţe Supreme, aflată permanent în conştiinţa noastră. Prin aceasta ' idealismul lui Fichte devine mistic ^ şi panteist. — F). Idealismul lui Schelling, numit şi Obiectiv, deoarece afirmă existenţa unui Spirit Universal şi obiectiv, care produce şi lumea externă (non-eul) şi pe cea internă (eul subiectiv); amândouă deci, forme de manifestare, fenomene sau imanenţe corelative.
—	G). Idealismul lui Cohen numit Aprioristic, deoarece afirmă că lumea se cunoaşte prin! o gândire apriorică, pură, supraindivi-duală — iar nu printr’una empirică, subiectivă şi individuală. Există forme generale ale cunoaşterii, care sunt şi rămân totdeauna aceleaşi pentru orice gândire individuală şi prin aceasta se creiază idei asupra lumii externe. — H). Idealismul integral dialectic în Franţa, reprezentat prin: Hamelin, Brunschwieg, Weber şi Matisse, nu mai face nicio deosebire între idei şi lucrurile reprezentate prin ele, între subiectiv şi obiectiv; deoarece gândirea, ca totalitate sufletească (intelectuală, afectivă şi voluntară), îşi construeşte pe cale dialectică obiectul său de cunoaştere (realitatea). Filosofia Cunoaşterii, trebue să se reducă la un studiu critic al (ştiinţei pozitive creată de gândire, deoarece nu există altă realitate decât ideea produsă de logica ştiinţifică. Eul şi Non-eul trebue
Realism —idealism
- 238 —
Reciprocă
sa dispară. Ştiinţa reprezintă singura realitate. — I). Idealismul în Anglia şi America, reprezentat prin: Green, Caird, Bradley, Howison şi Royce, afirmă un [i-dealism metafizic spiritualist pe baze religioase, întru cât reduce întreaga existenţă a lumii externe la spirite.
4.	Fenomenismul cu aspectele lui. — A). Fenomenismul lui D. Hume, numit Metodic, deoarece neagă ambele substanţe: ale materiei şi ale spiritului, ale non-eului şi eului, ale obiectului şi subiectului, care nu sunt decât închipuiri. Totul se reduce la fenomene obiective (ale lumii) şi subiective (ale eului).
—	B). Fenomenismul lui MM, Lange şi Mach, numit Pozitivist, deoarece se bazează pe consecinţele teoretice pozitive, afirmând că sensaţia şi posibilităţile ei de combinări alcătueşte întreaga gândire (intuiţii, noţiuni, judecăţi, raţionamente) şi prin acestea, însuşi fundamentul adevărului. Lumea externă se reduce Ia relaţiuni posibile de sensaţii, care dai* naştere fenomenelor ei, fiindcă lucruri cu existenţă în sine ca substanţă, nu există. Credinţa in realitatea lumii externe este înnăscută, ca o prejudecată. Elementul ultim al realităţii este sensaţia. Astfel că, Filosofia trebue să se mărginească Ia studiul acestora, ca o cunoaştere descriptivă de ansamblu a faptelor de percepţie. — C). Fenomenismul în Austria şi Cehoslovacia, numit şi Neopozitivism logic, reprezentat prin: Schlick, Franck, Camap, Wittgenstein şi Reichenbach, afirmă că Filosofia şi Ştiinţa trebue să se mărginească la sistematizări ale cunoştinţelor căpătate prin simţuri din experienţa, părăsind cercetările metafizice asupra substanţei materiei şi sufletului, deoarece acestea nu există. (Vezi Introducerea în Filosofie de AL Posescu
REALITATEA. — A. înţeles gene* ral. Ceea ce există — fie ca realitate de manifestare, fie ca realitate în sine, fie că se consideră numai într’unul din elementele sale componente, fie în totalitatea ei.
B.	In Logică. Una din cele trei speţe ale categoriei Modalitatea (realitatea^ posibilitatea, necesitatea), fixate de Kant — şi anume aceea după care gândirea con-strueşte judecăţile asertorice când compară înţelesurile subiectului şi predicatului între ele. (Ex. S este P; Materia este concretă).
RECEPT. — In Psihologie. însuşirea cunoştinţelor ajcătuite din vibraţiile primite de simţuri. Termenul este format prin analogie cu termenul Concept (idee).
RECEPTIVITATE. — In Psihologie. însuşirea fenomenelor sufleteşti de a primi modificări calitative dela diferite cauze externe, considerate ca forţe. Este o speţă a Pasivităţii şi este opusă Spontan ietăţii. — In Psihologia Reacţiei, are înţelesul de Acţiune e-xercitată de feluriţi stimuli sen-soriali (lumină, sunet, etc.) asupra fiinţelor. (Pieron).
RECIPROCĂ. — A. In Logică. însuşirea judecăţii ipotetice, «alcătuită— cum se ştie — din două propoziţiuni, astfel ca ipoteza u-neia să fie consecinţa celeilalte şi consecinţa primei, ipoteza celei de a doua. Judecata reciprocă nu trebue confundată cu Inversiunea, sau Conversiunea Judecăţii (Vezi).
Reciprocitatea
- 239 —
Reducere
B.	înţeles general, însuşirea cauzei unui fenomen de a fi chiar efectul său — şi însuşirea efectului de a fi cauza sa.
C.	In Matematică. Se numeşte reciproca unei judecaţi, o a doua judecata, a cărei concluzie este alcătuită cu ipoteza primei judecăţi, fie în total, fie în parte — şi invers. (Hadamard).
RECIPROCITATEA. — In Logică. Una din cele trei speţe iile categoriei Relaţiunea (substanţa, cauzalitatea, reciprocitatea), fixate de Kant şi anume aceea după care gândirea construeşte judecaţi dijunctive. când compară înţelesurile subiectului şi predicatului între ele. Ex: S este sau P, sau M. (Vezi Categorii),
RECUNOAŞTEREA. — In Psihologie, Este înseşi Memoria; *dică, posibilitatea de a şti când, cum şi unde, un fenomen sufletesc venit în Cunoştinţă, a fost format prima oară ca stare primară. — Sinonim cu Localizarea în timp şi spaţiu. (Vezi Memoria).
RECURENŢĂ. — A. înţeles general, Ceea ce revine asupra lui însuşL— Este o speţă a Reacţiu-nii (Vezi).
B.	In Biologie, Revenirea unei speţe de vieţuitoare, sau chiar numai al unui singur organ, la speţa sau tipul anatomic anterior. (Vezi Degenerescenţa),
C.	In Matematică. Recurenţa demonstrativă, sau Demonstraţia prin recurenţă — termeni întrebuinţaţi de Poincare cu înţeles de Demon-
straţie, prin care se stabilesc a-devăruri (concluzii) din ce în ce mai generale pentru orice cantităţi. Ex: „Se stabileşte o teoremă pentru n —i. Dacă se demonstrează că este adevărat de n = U atunci este adevărat şi de n ori — şi se trage astfel concluzia, că este adevărat pentru toate numerile întregi“. (Poincare).
REDUCTOR. — In Psihologie. Denumire dată fenomenelor sufleteşti (imagine, reprezentare, idee, raţionament, etc.), care împiedecă pe altele să fie reale în Conştient.
—	Termenul este des întrebuinţat de Taine. I se mai spune „imagină antagonistă”.
REDUCERE. — A. In Metodologie. Operaţia logică dela general la particular. — Duhamel o consideră sinonimă cu Analiza şi o numeşte Regresiune.
B.	In Logică, are înţelesul restrâns de operaţie, prin care figurile silogistice se reduc numai Ia figura întâia (termenul mijlocitor este subiect într’o premisă şi predicat în cealălaltă). Sinonim cu Regresiune.
C.	In Matematică. Reducerea la absurd. Operaţia prin care se de-mostrează că o judecată dată este falsă, când se deduce din ea o altă judecată cunoscută ca falsă, sau o judecată opusă contrară ei. (Vezi sinonimul, Apagogic),
D.	înţeles general. Operaţia, prin care se micşorează un oarecare înţeles în importanţă sau întindere, sau se constrânge cineva să
Redintegrare
- 240 -
Reflexlune
admită un anumit înţeles atribuit unei existenţe.
1. Sa nu se confunde, Reducerea la absurd cu Proba prin absurd (operaţia, prin care se demonstrează că o judecată este j adevărată, când se deduce din ea o altă judecată cunoscută ca ; falsă, sau o iudecată opusă con- ! tradictoriu ei).
REDINTEGRARE. - In Psihopatologie. Revenirea în sufletul bolnavului mintal, din Subconştient în Conştient, a întregului ansamblu de stări sufleteşti din care face parte un oarecare fenomen sufletesc bolnav (idee fixă, ha- \ lucinaţie, obsesie, etc.). — Mai j poartă denumirea de Legea totalităţii. (Hamilton? Hdffding). j
REFLEX. — In Psihologic. Una ; din cele patru speţe ale Voinţei | (îndemnurilor către'mişcare): Vo- j inţa spontană, V. reflexă, V. instinctivă şi V. deliberativă — şi a- I nume acel îndemn către miş- ! care, prelucrat de centrul ner- ! vos ganglionar — spinal, din vi- ; braţiile din afara corpului prinse | de simţuri, al cărui efect este o : mişcare (sau secreţiune) imediată, i reflexă (lipsită total de conştiinţă, din care cauză este numit , şi Voinţă mecanică, inconştientă, fără gândire). — Trebue deosebită însă de Voinţă automată sau Au- s tomatism, deoarece aceasta la o- ; rigine a fost conştientă, dar prin repetare s’a transformat în obişnuinţă. (Vezi Deprindere). Nu trebue confundat Actul reflex — care este mişcare rezultată din Voinţa
reflexă — cu aceasta, care este cauza oeleia dintâi.
1.	Se întrebuinţează ca speţe termenii: — A). Reflex elementar, în care intră minimum de prelucrare nervoasă a excitaţiilor externe aduse de simţuri. — B). Reflex asociat (condiţional, con-jonctiv), acela determinat de o excitaţie diferită de natura Iui, dar care s’a asociat cu aceea proprie lui, care l-a determinat} prima oară şi care, actual producerii lui, lipseşte (Pavlov, Dontchef — Dezeuze).
IlEFLEXIUNE. — A. In Psihologie. Sinonim cu Gândire. Termenii: Psihologie reflexivă, Metodă reflexivă, Analiză reflexivă, au înţelesul de cercetare a condiţiunilor gândirii individuale, colective, sau generale — ca unitate sufletească, pentru a înţelege mai bine cauzele şi efectele.
B. In Pilosofia Cunoaşterii. Loc-ke, îi atribue înţelesul de act al gândirii. în care subiectul — persoana care cunoaşte — şi obiectul cunoscut, alcătuesc o identitate, întru cât se referă la sine însuşi. Re flexiunea şi Sensaţia sunt singurele foţme ale experienţei şi ale cunoaşterii. — Leihnitz: Re-flexiunea, nu este altceva decât o atenţie la ceea ce se petrece în noL — Jouffroy: Psihologia este fizica reflexiunii, cum celelalte ştiinţe sunt ale atenţiunii. — Kant; Reflexiunea este conştiinţa raportului. unor reprezentări date, cu diferitele noastre isvoare de cunoaştere. Reflexiunea transcendentală, este operaţia prin care se cercetează, dacă comparaţia reprezentărilor duce la raţiune, sau
Refulare
— 241 -
Relativism
la intuiţia sensibilă. Ea cuprinde ideile de identitate şi diversitate, de convenenţă şi neconvenenţă, de interioritate şi exterioritate, de materie (fond) şi formă.
REFULARE. — In Psihologie. Operaţie prin care se alungă din Conştient în Subconştient, fără voie şi chiar fără ştirea subiectului, stările sufleteşti ce-i sunt fie penibile, fie oprite să se manifeste, din felurite motive: teamă, ruşine, etc. — Termenul este întrebuin-ţei de Freud. (Vezi complexe şi Psihanaliză).
REGN. — In Metodologie. Diviziune, cuprinzând totalităţi generale de existenţe unite sau guvernate de acelaşi principiu, de aceiaşi însuşire comună esenţială, etc. Ex: Cele trei regnuri ale naturii sunt: regnul mineral, r. vegetal şi r. animal. De asemenea: regnul fizic, regnul sufletesc, etc.
REGRES. — Vezi termenul opus, Progres — ca şi Evoluţie, Regresiune şi Degenerescenţă.
REGRESIUNE. — A. In Logică. Sorit regresiv, este Poliraţiona-mentul deductiv (polisilogism). In general, este gândirea prin raţionament dela consecinţe la principii, dela efecte la cauze. (Vezi Reducere).
B.	In Psihologie. Legea regresiunii. Distrugerea progresivă a Memoriei, dela nestabil la stabil. Uitarea fenomenelor sufleteşti se face în sens invers câştigării (formării) lor: se uită la începutul
degenerescenţii memoriei, cele de curând câştigate şi apoi regresiv în timp, cele câştigate mai târziu, mai îndepărtat (Ribot).
C.	In Sociologie. Transformările sociale (juridice, economice, politice, culturale) opuse progresului (Durkheim). Vezi Progres.
D.	In Biologie. Transformările vieţuitoarelor în sens opus Evoluţiei. (Vezi). întoarcerea unei speţe, unui organ, sau unei funcţiuni
—	la speţa, sau tipul anatomic şi funcţional anterior, mai vechiu sau rudimentar. (Vezi Degenerescenţă şi Atavism). — Sinonim cu Recurentă.
RELATIV. — înţelesuri numeroase:
A.	Ceea ce poate fi afirmat fără rezervă, deoarece depinde de un alt termen, fără de care nu poate fi înţeles. (A. Comte). —
B.	Ceea ce nu poate fi apreciat (ca bun, exact, adevărat, folositor, etc.), decât prin comparaţie cu media existenţelor de aceiaşi natură. — C. Liard: Relativul, nu se poate concepe decât prin contrastul cu existenţa în sine (absolutul). — D. Ceea ce nu e suficient prin el însuşi Dentru a fi, deoarece depinde de altă existenţă.
—	E. Ceea ce constitue o relaţie între doi sau mai mulţi termeni, concepuţi independenţi de această relaţie. — Relativ, nu trebue confundat cu subiectiv, cu Imperfect, sau Mediocru.
RELATIVISM. — A. In Filosofia Cunoaşterii. Teorie, care afirmă că orice cunoştinţă este efectul
16
Relativism
- 242 -
Relaţie
unei relaţiuni. Adevărul este po- j sibil numai ca o relaţie, ca o de- | pendenţă între fenomene, singurele ce pot fi cunoscute, nu existenţele lor; iar aceste cunoştinţe ale relaţiilor nu sunt dogme, adevăruri netăgăduite, posibile pentru orice existenţă, fie de manifestare (fenomen), fie în sine (numenale). — J. S. MiU: Nu cunoaştem un lucru decât în relaţie cu un alt lucru şi deci în relaţie în primul rând, cu sufletul cu care cunoaştem. (Vezi Realism — Idealism — Fenomalism). — Kant: Nu cunoaştem decât în relaţie cu Timpul şi Spaţiul — cele două forme ale intuiţiei sensibile. Materialului adus de simţuri i se poate da înţeles şi valoare de către Principiile Raţiunii prin Spaţiu şi Timp.
B. In Filo sofia Cosmologică. Teoria Relativităţii, fixată de Ein-stein în „Relativitatea restrânsă“ (1905) şi „Relativitatea generală“ (1913).
1. Relativismul, a fost afirmat de gândirea clasică prin Arce-silau (Jumătatea sec. 111-lea în. Ch.) şi Carneade (jumătatea sec, II în. Ch.) sub numele ,de Pro-babilism. (Vezi). — Filosofii E-picurieni, au afirmat că spaţiul şi timpul n’au existenţă de substanţa absolută. — Lucretius, spune că Timpul nu se «poate concepe decât în relaţie cu mişcarea, sau starea de repaos a lucrurilor. — Galileu şi Newton de asemenea, afirmă imposibilitatea gândirii de a deosebi mişcările uniforme şi identice de translaţiune a pământului şi as-trelor în timp şi spaţiu. — Poin-care, afirmă şi relativitatea ireductibilă. a spaţiului, imposibil de gândit ca vid. — Einstein, a de-
j monstrat relativismul celor	trei
dimensiuni ale geometriei	lui
Euclid, făcând din Geometrie o parte a Fizicei; deoarece spaţiul geometric este în relaţie de timp, care devine astfel a patra	di-
mensiune a spaţiului — o rela-ţiune constantă între variaţiile lor, numită. Intervalul întâmplărilor (Intervalul lui Einstein) — singura realitate afirmată	de
teoria relativismului. Spaţiul nu mai este infinit şi absolut, (ci finit şi relativ, deşi fără I margini — un spaţiu considerat curb, a cărui curbură se închide în sferă, astfel că razele de lumină pot străbate spaţiul fără să fie oprite de vreo limită. „Nimic sensibil nu poate străbate abizurile siderale negre şi mute, care împresoară insula noastră stelară. Privirile ne sunt prizoniere pentru totdeauna pe	a-
ceastă gigantică monadă... dar totuşi, foarte mică. Ce pretenţie absurdă pentru om, să cuprindă Universul în câţiva centimetri cubi de substanţă cenuşie”. (Einstein ),
RELAŢIE. — In Logică. Unul din cele patru puncte de vedere (calitatea, cantitatea, relaţia, modalitatea), denumite Categorii (vezi), după care gândirea construeşte judecăţi — şi anume acelea prin care, din comparaţia înţelesurilor subiectului şi predicatului între ele, rezultă judecăţile: 1) Categorice,. pentru speţa de relaţie, a Substanţei cu însuşirile sale (Ex: S este P); 2) Ipotetice, pentru speţa Cauzalitate, relaţia dela cauză la efect (Ex: Dacă S este Rf atunci este P); 3) Dijunctive, pentru speţa Reciprocitate, relaţia de acţiune reciprocă (Ex: S este sau R sau P).
Religie______________	______________- 243 -	Religie
1.	Relaţia, a fost considerată şi de Aristotel drept categorie a gândirii, cu înţelesul de însuşire a două sau mai multe obiecte ale gândirii de a putea fi înţelese împreună într’un act intelectual în felurite raporturi: de identitate, de succesiune, de
/ coexistenţă, de corespondenţă, de cauzalitate« etc.
2.	Hamelin consideră relaţia, ca cea mai simplă lege a gândirii alcătuită din trei faze: teză, antiteză, sinteză, în înţelesul că admiţându-se un termen al gândirii, atunci gândirea implică şi un al doilea termen (ca predicat sau ca subiect) şi amândoi aceşti termeni implică gândirea unui al treilea termen fii raport cu ei. Cei doi termeni opuşi (teza şi antiteza), n’au înţeles decât prin-tr’un al treilea, care-i cuprinde pe amândoi ca părţi ale lui (sinteza).
RELIGIE. — Cea mai caracteristică manifestare a sufletului individual şi social, care crede într’o ordine superioară lumii în care trăeşte, ca răspuns problemelor despre U-nivers şi Vieaţă. Este considerată ca Ştiinţă, având ca obiect explicarea raporturilor dintre om şi Dumnezeu, prin sentimente şi rituale practicate în Biserică. — Durkheim o defineşte astfel: „Sistem solidar de credinţe şi practici relative la lucruri sfinte (deosebite de lucrurile profane), care unesc într’o comunitate morală numită Biserică pe toţi cei care aderă la ea“. — Brunetiere: „Religia este sinonimă cu Supranaturalul“. — Boutroux: „Sistem individual de sentimente, credinţe şi practici obişnuite, având ca o-biect pe Dumnezeu“. Rousseau:
„Totalitatea credinţelor în existenţa şi bunătatea lui Dumnezeu, în spiritualitatea şi Nemurirea sufletului, în obligativitatea acţiunii morale — credinţe considerate ca
o	revelaţie a conştiinţei şi lumii interioare, existente în sufletul oricărui om, ca o religie naturală“. (Vezi Magia).
1.	Principalele forme ale credinţei religioase: Totemismul — Animismul — Fetişismul — Zoola-tria — Astrolatria — Idolatria
—	Politeismul — Triteismul — Duoteismul — Monoteismul. (Vezi acestea).
2.	Evoluţia formelor de credinţă religioasă: — Teoria lui
A.	Comte: Dela Zooiatrie şi Fetişism la Monoteismul creştin. — Durkheim: Dela Totetism derivă toate formele. — Pr. I. Mihâl-cescu, afirmă că evoluţia formelor religioase este naturală si se face necesar după următoarele legi ştiinţifice ale progresului, astfel: a) progres în cadrele cultului religiei unităţii sociale respective: dan, familie, fratrie, trib, cetate, naţiune, afirmând prin a-ceasta interdependenţa dintre societate şi religie; b) progres în reprezentarea Divinităţii. Evoluţia dela totemism la monoteism prin-tr’o continuă individualizare şi singularizare a Divinităţilor; c) progres în practicele de ritual religios. Evoluţia dela descântece, vrăjitorie, magie la rugăciune, veneraţie şi speranţa convingerii pe baze raţionale, a existenţii lui Dumnezeu.
3.	Teorii asupra Originii credinţei religioase: — Taylor, îi afţrmă originea în sufletul indi-vidulal. M. Müller, îi afirmă originea în sentimentul de ado-raţiune, faţă de imensitatea U-niversului şi a măreţiei forţelor lui, faţă de nimicnicia omului. — Durkheim, îi afirmă originea în
Reminiscenţă
- 244 -
Reproducerea
societate, în vieaţa in comun a oamenilor şi o consideră fundamentul celorlalte activităţi sociale: juridice, economice, politice şi culturale. — Spencer, îi găseşte originea în cultul morţilor.
4.	Etimologia termenului Religie nu este fixată. Lucreţiu, o consideră obligaţie cu privire la anumite practici faţa ae zei şi oameni, îndeplinită dintr’un sentiment de teamă şi scrupul. A-ceasta face pe Reinach, să definească religia: >,un ansamblu de scrupule, care pun obstacol liberei exercitări a facultăţilor o-meneşti”. — Schopenhauer, consideră religia ca o ficţiune, care va dispare din mintea omului îndaţă ce un oarecare grad de perfecţiune intelectuală va fi a-tins; — atunci, „ruina religiei va fi desăvârşită”.
REMINISCENŢĂ. — A. In Filoso-fia lui Platou. Putinţa de a cunoaşte adevărul, este amintirea (reminiscenţa) stării trecute de vieţuire cu Zeii, când sufletul era în legătură directă şi imediată cu Ideile. — De aci, Raţionalismul mistic al lui Platon în Problema Originii cunoaşterii.
B.	In Psihologie. Revenirea fenomenelor sufleteşti din Subconştient în Conştient, fără, a le putea recunoaşte că sunt fenomene vechi, (când, unde şi cum s’au format, ca stări primare). Aşa dar, nu este Memorie (vezi). Con-dillac şi Mâine de Biran însă, o consideră sinonimă cu Recunoaşterea, — deci cu Memoria.
REMUŞCAREA. — In Psihologie şi Morală. Sentiment de durere morală, determinat de conştiinţa u-nei fapte rele. — P. JaneU „Este
durerea ca o muşcătură a inimei, care torturează sufletul după săvârşirea unei acţiuni vinovate“.
REPREZENTARE. — A. In Psihologie. Speţă (ca şi Imagina, Imaginaţia şi Fantazia) a posibilităţilor revenirii fenomenelor sufleteşti (Reproducerea) din Subconştient în Conştient, când obiectul care le-a cauzat nu mai este prezent simţurilor — şi anume, aceea reproducere a înţelesului fenomenelor, adică a însuşirilor esenţiale, caracteristice. (Vezi Imagine').
B.	înţeles general. Prezentarea actuală şi concretă a imaginii u-nui lucru absent, ireal, sau imposibil a-1 percepe direct prin simţuri. (Ex: Reprezentarea Raiului sau Iadului, etc.).
C.	In Drept şi Politică. înlocuirea uneia sau mai multor per-soanej în exerciţiul drepturilor lor sau în apărarea intereselor lor. — Sinonim cu Mandatul (Procura).
REPRODUCEREA. — A. In Psihologie. Posibilitatea fenomenelor sufleteşti — trecute din Conştientul în care s’a format, în Subconştientul în care se păstrează — de a reveni în Conştient. Este a doua condiţie a Memoriei (Recunoaşterii), împreună cu Păstrarea prin Asociere, care este prima condiţie. — Sinonim cu Reversibilitate.
B. In Filosofia lui Kant. Legea Reproducerii — cu înţelesul dat cunoştinţelor prezentate împreună
—	de a se chema una pe alta în conştiinţă din subconştient. — Si-
Republica
— 245 -
Responsabilitate
nonimă cu Legea Asociaţiei de contiguitate. (Vezi Asociaţia).
REPUBLICA. — In Sociologia Politica. Formă de guvernământ a u-nui Stat, a cărui autoritate supremă de conducere este încredinţată de popor, unei persoane, două, sau trei, pe timp mărginit.
—	Opusul ei este Monarchia (Principat, Regat, Imperiu). — A-ristotel în Retorica, distinge patru forme de guvernământ: De-mocraţia, Oligarhia, Aristocraţia şi Monarhia (Tirania). — La origină a avut înţeles de interese (lucruri) care privesc statul (res publica).
RESPECT. — A. In Psihologia Morală. Sentiment de consideraţiune şi stimă, faţă de valoarea unei persoane sau a unui ideal. — Kant: „Respectul este tributul ce nu se poate refuza meritului moral“. — Principiile: „Respecta-te pe tine însuţi“ şi Respectă pe a-proapele tău ca pe tine însuţi“, sunt considerate fundamente ale Moralei de Wundt.
B.	înţeles general. Abţinerea de a nu aduce vreo încălecare a drepturilor unei persoane, sau vreo nesocotire a unei reguli oarecare, de ordin juridic, moral, intelectual, etc. (Ex:	Respectul
persoanei umane — Respectul a-devărului, etc.).
RESPONSABILITATE. — A. In Sociologie. Datorie a vieţii sociale, de a da socoteală (a răspunde) de faptele săvârşite, faţă de semeni, faţă de Dumnezeu, faţă de legile juridice şi faţă de legile
morale, religioase — elemente care fixează această datorie.
B.	In Pilosofia Cunoaşterii şi Moralei. Responsabilitatea consti-tue o problemă cu adânci rădăcini în toate aspectele vieţii sociale organizate, în special responsabilitatea juridică şi morală, ce nu pot fi despărţite. Două teorii opuse s’au emis asupra problemii, Voinţei, deci a Faptei şi Responsabilităţii legate de voinţă, anume: Liberul Arbitru şi Determinismul, împăcate însă în mare măsură prin cuceririle ştiinţifice actuale. Responsabilitatea este chiar Libertatea, deoarece acestea sunt două feţe ale aceleaşi realităţi: fapta omenească; una este cauză, cealaltă efect. Vechea teorie a Liberului Arbitru, afirma libertatea integrală şi absolută a omului şi deci îl face responsabil de fapta săvârşită. cu toate consecinţele ei. Teoria ştiinţifică a Determinismului, neagă realitatea libertăţii integrale şi absolute şi deci nu admite o responsabilitate fără limite. Această teorie a precizat înţelesul Libertăţii Voinţei, considerând-o ca o condiţiune de realizarea unei fiinţe umane, cât mai înălţată în evoluţia ei de progres, către Personalitatea spiritualizată prin cultură. Libertatea omului nu mai este concepută' ca o entitate, ca o taina miraculoasă, ca un mit, existentă în sufletul	oricăruia	numai prin
faptul că este om — ci este o cucerire treptată, prin străduinţă susţinută de culturalizare, luptând contra instinctelor rele şi poftelor de tot soiul, oprite de legile morale şi juridice. Numai o a-semenea libertate este un „drept”
—	cum	impropriu	i	se spune,
deoarece	ea este	o	datorie a
omului, de a se spiritualiza prin cultură,	devenind	o	Persona-
litate. Către această libertate, astfel înţeleasă, trebue să tindă e-
Reversibil
Reziduri
ducaţia şi pe măsură ce ea se realizează, se înfăptueşte şi o responsabilitate din ce în ce mai integrală. De Responsabilitate este legată Sancţiunea, ca pedeapsă sau recompensă. (Vezi Personalitate ).
C.	în Psihologie. Explicarea Responsabilităţii ştiinţifice se află în actul sufletesc individual al voinţei superioare şi anume, în faza numită a Deliberării conştiinţei, fiindcă aci se pregătesc motivele şi mobilele, de natură şi putere variată, care vor duce la hotărîrea de executare ai faptei. (Vezi Deliberarea). Motivele şi mobilele acestea, trebuesc educate conform legilor morale şi juridice, ce fixează ca imperative ale vieţii următoarele principii: Libertatea, Responsabilitatea, Dreptatea şi Solidaritatea. (Vezi Morala). Prin ele se fixează cel mai valoros scop moral al vieţii şi se realizează cele mai potrivite mijloace intelectuale şi afective pentru înfăptuirea scopului propus, ajungându-se astfel la un Personalism energetic creator de valori culturale în toate domeniile.
D.	In Drept. Responsabilitatea civilă, este obligaţia de a repara daunele suferite de o altă persoană de pe urma faptei tale, directe sau indirecte. Responsabilitatea penală, integrală sau parţială, este determinată în genere ae intenţiunea săvârşirii faptei penale (animus deliquendl).
REVERSIBIL. — A. In Psihologie. însuşirea fenomenelor sufleteşti de a reveni în Conştient, din subconştientul în care se păstrează după ce au fost formate în Conştient.
—	Sinonim cu Reproducerea şi Reviviscenţa. Nu trebue înţeleasă această revenire în înţelesul de totală exactitate.
B.	In Fizică. Teoria Reversibi-
lităţii materiei, afirmă transformările suferite de materie într’un sens, ca şi în sensul invers. Pellat: „In realitate nu se pot produce transformări riguros reversibile; însă,	este suficientă
constatarea o£ facem asupra materiei, pentru a	se gândi asupra
acestora — tot	astfel, cum şe
poate gândi asupra cercului sau elipsei, cu toate că nu se poate realiza în toată rigoarea un cerc sau o elipsă”.
C.	In Drept.	însuşirea unui
drept, care poate sau trebue să revină altei persoane decât posesorului actual.
REVIVISCENŢA. - In Psihologie. Sinonim cu Reversibil şi Reproducere. Termenul este o metaforă a înţelesului etimologic „reîntoarcerea la vieaţă“, întrebuinţat în Biologie, privitor la microorganisme, când se conservă în stare de vieaţă latentă şi pusă în apă, reîncep să manifeste fenomene vitale. Tot astfel, fenomenele sufleteşti care „trăesc“ în Conştient, când ele sunt formate; trec după aceasta în Subconştient, în stare latentă de vieaţă şi de acolo vin iarăşi în Conştient să „retrăiască“,
REZIDURI. — In Metodologie. Metoda Rezidurilor este o speţă a metodei Experimentului, împreună cu: metoda Concordanţei, m. Diferenţei şi m. Variaţiilor Concomitente, stabilite de St. Mill — şi anume aceea, care urmăreşte să descopere cauzele şi efectele fenomenelor singulare rămase (rămăşiţe, reziduri), care fac excepţie dela explicarea cauzală, dată întreg grupului de fenomene în care
Rezistenţă
— 247 —
Ritm
acestea sunt înglobate. Când sunt date două grupe de fenomene, succesive sau concomitente (împreună), aşa fel ca un grup să fie cauza celuilalt şi dacă în acest caz, se pot stabili toate împrejurările grupului „cauză“ — afară de una — care produce pe fiecare I din fenomenele grupului al doilea ca „efecte“ ale sale — cu excepţia unuia singur — atunci, a-cest fenomen rămas singur (rezi- j diu) va fi efectul cauzei fără corespondent al fenomenului din grupa întâia (a cauzelor). — Her-schel şi Whewell, îi restrânge în-ţelesulj, la Metoda de a scoate din-tr’un efect numeric cantitatea care rezultă din legi deja cunoscute, cu scopul de a reduce fenomenul la un fel de rezidiu, care se va cerceta pentru a-i descoperi şi a-cestuia legea sa explicativă. — (Vezi Tabelele lui Bacon).
REZISTENŢA. — In Fizică. Forţă a materiei, a cărei existenţă se ! poate constata prin sensaţiile musculare, care ne dau cunoştinţa de efortul muşchilor pentru a o învinge. Astfel, rezistenţa ca manifestare a materiei este relativă şi nu trebue confundată cu Impenetrabilitatea (imposibilitatea absolută ca două corpuri să ocupe a-celaşi spaţiu în acelaşi timp), care este deci o existenţă în sine, a-priorică, a materiei. (Vezi Materie —- Forţă).
REZOLUŢIE. — A. In Psihologie. Hotărîrea, care sfârşeşte o deliberare mintală. (Vezi Voinţa Deliberativă).
B. In Logică. Este considerată de Cournot ca sinonimă Analizei (descompunerea unei gândiri generale în judecăţile alcătuitoare) şi opusă Deducţiei sintetice.
RIGORISM. — In Filosofia Moralei. Denumire dată teoriilor asupra Binelui şi’n special teoriei lui Kant care refuză să admită în morală, acţiuni indiferente (nici bune nici
I	rele), cum refuză să recunoască valoare morală, acţiunilor determinate de alte mobile, decât respectul şi conformarea faţă de legile morale.
RITM. — A. înţeles general. însuşirea de periodicitatea unei mişcări, sau a unui processus oarecare. Ex: Succesiunea zilei după noapte, a verii după primăvară, a repaosului după muncă, a trezirii după somn, etc. Boisse, afirmă că ritmul este o noţiune subiectivă, „este sufletul duratei“, deoarece propriu zis el nu aparţine mişcării înseşi.
B. In Estetică. Ritmul, este o creaţie artistică, un ritm interior
—	deosebit de Măsură, care este un ritm exterior. In Muzică în special, ritmul trebue deosebit de măsură. — Combarieu precizează, că măsura este diviziunea unei opere muzicale în părţi, având fiecare aceiaşi durată; este ol suc-
' cesiune regulată şi repetată de timp, care odată fixată la începutul compoziţiei, rămâne nescnimbată — pe când ritmul, este alcătuit dintr’o diviziune suprapusă măsurii, deoarece părţile n’au aceiaşi durată, în mod necesar egală. Ritmul poate să coincidă cu măsura în anumite puncte, însă această coincidenţă
Romantism
Sanc(iune
nu rămâne permanenta şi continuă în tot cuprinsul compoziţiei artistice.
ROMANTISM. — In Filosofia Generală. Romantism filosofic, este denumirea dată teoriilor care fac a-pologia: Intuiţiei, ca metod de cunoaştere — Libertăţii şi Sponta-
neităţii de gândire şi faptă — Pasiunilor şi Intereselor în Morală, etc., ca o reacţiune contra filoso-fiei clasice, raţionale. — Reprezentanţii: Fichte, Schelling, Novalis, Schlegel, Schleiermacher şi chiar Schopenhauer.
S
S.	— In Logică. Literă, cu care se simbolizează subiectul unei judecăţi, alcătuită cum se ştie din patru elemente: subiect, predicat, copulă şi aserţiune. (Vezi Judecata).
SACRU. — In Filosofia Religiei. Ceea ce constitue obiect al unei credinţe religioase. Termenul corelativ este Profan. — Durkheim, afirmă că aceşti doi termeni n’au înţeles unul fără celălalt. „Ceea ce este sacru, acţionează asupra a ceea ce este profan, printr’o energie absolută de valoare incomparabilă". (Vezi Religie).
SACRIFICIU. — A. In Filosofia Religiei. 1) îndeplinirea unui ritual religios, prin care un obiect sau o fiinţă este făcută sacră (sfântă). 2) Actul prin care se aduce o jertfă Divinităţii, sau chiar ritualul prin care numai se reprezintă această jertfire.
B.	In Filosofia Moralei. Renunţarea voluntară, consimţită din motive de raţiune morală, la un drept, un interes, o dorinţă, sau chiar la vieaţă, cu scopul jertfirii pentru îndeplinirea unui bun
moral mai valoros decât bunurile jertfite.
C.	In Psihologie. Este forma cea mai desăvârşită a sentimentului primar al Simpatiei.
SANCŢIUNE. — A. In Sociologie Morală-Juridică. Recompensă sau pedeapsă, ca urmare a Responsabilităţii celor făptuite, după cum aceasta este urmarea Libertăţii. (Vezi Responsabilitate). Sancţiunea se exercită de societate, prin legile ei juridice sau morale; însă, există şi o sancţiune a sufletului însuşi: sancţiunea conştiinţei de satisfacţii sau remuşcări, ca sancţiune naturală, care se confundă cu igiena fiziologică, intelectuală, şi morală — ca şi o sancţiune divină, exercitată de Dumnezeu, fie în vieaţa aceasta, fie la judecata de apoi, în trecerea fiecăruia dela vieaţa pământească la cea viitoare.
B.	In Sociologia Politică, termenul şi-a păstrat înţelesul etimologic de Graţie, de aprobare, dat unei legi sau unui tratat, prin care acestea capătă însuşirea de obligativitate. (Ex: Sancţiunea unei legi, sau tratat,
Sanguin
- 249 -__________Sceptlcism-Dogmatism
dată de Parlament sau Capul Sta- J tuiui).
,SANGUIN. — In Psihologie. Unul din cele patru tipuri ale Temperamentului (Coleric, Flegmatic, j Melancolic şi Sanguin), fixate de: j 1) Hipocrat, după preponderanţa ; uneia din cele patru secreţiuni j interne (humori): fierea, apa, bila | neagră şi sângele, existente în orice j corp omenesc — şi 2) de Psiho- | logii contimporani, după excita- 1 bilitate şi reacţie specifică. Sanguinul este tipul, a cărei secre-ţiune preponderantă este sângele şi a cărui excitabilitate este repede, dar reacţia îi este slabă. \
SCEPTICISM-DOGMAT1SM. - In j Filosofia Cunoaşterii. Denumiri date celor două grupe de teorii, ca răspunsuri problemei Valoa-rei cunoaşterii şi anume: Scepticismul, tăgădueşte posibilitatea cunoaşterii existenţii în sine şi deci j nu-i atribue nicio valoare — iar j Dogmatismul, afirmă această posibilitate, fie pe calea simţurilor (Dogmatismul empirist), fie pe calea naţiunii (Dog. raţionalist), atribuind cunoştinţelor valoarea de adevăr absolut (dogmă). Intre aceste teorii extreme sunt teoriile intermediare: Criticismul — Pozitivismul — Agnosticismul — Pragmatismul — Antiintelectualismul.
1.	Dogmatismul raţionalist. Gândirea filosofică a început cu o încredere absolută în aflarea adevărului. Socrate, admitea existenţa în gândire a unor noţiuni generale („Concepte”), cuprinzătoare de adevăruri despre
ceea ce este universal şi neschimbător în Univers. — Platon, dea se menea admitea existenţa I-deilor, ca primă substanţă a tot ceea ce se află în Univers, care se pot cunoaşte pe calea gândirii dialectice; deoarece, gândirea nu are decât să-şi amintească de vieaţa anterioară, când spiritul a trăit în această ,JLume a Ideilor”. — Aristotel a fost şi raţionalist şi empirist, deoarece admitea existenţa „ideilor generale”, cuprinzătoare a ceea ce este universul în lucruri; însă, pentru a le verifica adevărul, trebue să fie confruntate cu datele simţurilor, din care se scoate cunoştinţele particular adevărate, pe calea inducţiei supuse apoi deducţiei, ca generalizările să poată avea valabilitate. Silogismul descoperă un adevăr din altul, mergând până la adevărurile cele mai generale (Principiile), impuse cu necesitate gândirii ca un produs al intelectului activ, ca axiome, care n’au nevoe să mai fie dovedite şi nici nu pot să fie,
—	Descartes, plecând dela îndoiala metodică (Dubito), a dovedit existenţa gândirii raţionale (Cogito) şi din aceasta a dedus existenţa lui Dumnezeu, al cărui atribut este adevărul absolut (veracitatea) şi pe care a întemeiat existenţa Universului şi posibilitatea cunoaşterii. — Spinoza, afirmă de asemenea adevărul „ideilor adecuate”, esenţă a gândirii umane, a căror *>rigine este în Dumnezeu, putându-se a-junge la ele prin însuşirile raţiunii de evidenţă şi claritate. — Malebranche, deşi deosebeşte două feluri de idei care sunt realitatea înseşi, afirmă de asemenea existenţa lui Dumnezeu, prin „ideile dare şi distincte” pe care gândirea le cunoaşte prin-tr’o intuiţie directă. — Kant şi el se poate considera un dogmatic în ceea ce priveşte afirmarea principiilor raţiunii pure
Sccptîcism-Dogmatism__________- 250 —__________Scepticism-Dogmatism
de natură apriorică, deşi limitează posibilitatea cunoaşterii la existenţa fenomenelor. — Continuatorii săi:	Fichte, Schelling,
Hegel, Wolf şi Cohen, ca şi raţionaliştii idealişti francezi din filosofia contimporana: Hamelin, Lalande, Goblot, afirma posibili- ; tatea şi valoarea cunoaşterii prin ! raţiune, ca rezultat al activităţii 1 gândirii asupra realităţii, deşi ad- I mit şi o altă realitate, pe care ! gândirea nu o poate cunoaşte, j ea fiind iraţională.	j
2.	Dogmatismul Empi-r ist tăgădueşte existenţa ideilor ■ apriorice ale dogmatismului ra- i ţionalist, dar afirmă posibilitatea şi valoarea cunoaşterii prin sim- ; ţuri, ca singură cale a adevărului, — Epicur, afirmă că raţiunea j îşi are originea în simţuri, iar j eroarea provine numai din inter- j pretările date sensaţiilor, al căror \ adevăr rămâne şi este absolut, i
—	Zenon şi Stoicienii, restrâng | valoarea de adevăr numai: pre- ! cepţiilor „cataleptioe” (care au putere de convingere imediată), j reprezentărilor acestora şi ideilor i alcătuite din ele. — Bacon sistematizează empirismul, stabilind legile inducţiei adevărurilor ge- j nerale din datele simţurilor. — ; J. Locke, deosebeşte în lucruri I însuşiri primare (întinderea, for- j ma şi mişcarea), care alcătuesc obiectul real al Universului şi sunt cunoscute cu valoare de ! adevăr, întru cât sunt reale, j permanente şi universale, faţă de j celelalte însuşiri secundare (culoare, gust, miros, etc.), care j sunt simple impresii subiective, i schimbătoare, ale unei existenţe ce nu se poate cunoaşte. — Ber-keley, afirmă că toate cunoştinţele căpătate prin simţuri sunt ; adevărate, sunt chiar lucrurile cunoscute, adevărate prin ele în-şile ca idei existente în spiritul creator al Universului, în Dumnezeu, care se poate cunoaşte astfel chiar prin cunoaşterea
creaţiunilor sale. — J. S. MilL afirmă ca şi Kants un dogmatism parţial numai asupra existenţii fenomenale, însă cunoscut pe calea simţurilor, ale căror date vor fi prelucrate de gândire nu pe calea raţiunii apriorice, cum a-firmă Kant).
3.	Scepticismul porneşte dela afirmarea, că adevărul nu se poate cunoaşte de oameni, dela îndoială, ca stare sufletească înainte de orice raţiune. — De aceea, sunt gânditori care nu acordă Scepticismului integral valoare de teorie filosofică. îndoiala, care-i stă la bază, nu este nici afirmarea nici negarea logică, documentată sistematic cu argumente asupra problemelor cunoaşterii. Este mai mult o atitudine sufletească, o necredinţă în adevăr, un gust de „îndoială pentru îndoială” (Descartes). Insă, restrâns înţelesul Scepticismului la îndoială, numai asupra posibilităţii cunoaşterii existenţii în sine ca substanţă, sau asupra posibilităţii cunoaşterii adevărului absolut, atunci este o teorie a filosofiei. Astfel, Saisset afirma că cea mai profundă, cea mai serioasă şi cea mai originală teorie sceptică, este filosofia lui Kant.
—	Scepticismul, ca îndoială integrală, nesistematizată, începe cu Diogene: „Cine se oferă garant pentru un adevăr se pregăteşte la nefericire”. — Xenofan: „Chiar dacă din întâmplare am descoperi adevărul, n’am putea fi siguri că-1 posedăm, fiindcă nu avem de unde să ştim”. — De-mocrit: „In realitate nu ştim nimic, fiindcă adevărul se află în adâncimi”. — Empedocle: fiecare crede numai ceea ce întâmplarea l’a făcut să vadă”. — Heraclit: „Adevăruri asupra lucrurilor nu se pot fixa, fiindcă acestea sunt în continuă schimbare”. — Protagoras: „Omul este măsura lucrurilor; a celor ce sunt, fiindcă sunt şi a celor ce
Scepticism-Dogmatism _________— 251 —__________Scepticism-Dogmatism
nu sunt, că nu sunt”. — Gorgias: „Nimic nu există. Nefiinţa este nefiinţă. — In general, filosofii aceştia sofişti erau nepreocupaţi de problema cunoaşterii, deoarece scopul lor era de natură practică: acela de a dobândi succes jîn j arta oratoriei, care o profesau. ' Insă Scepticismul se sistemati- j zează cu Pyrrhon, care fixează j zece categorii de motive care duc ! la îndoială. Acestea, fac să se ■ renunţe la gândirea aflării adevărului şi astfel, să nu ise mai definească nimic, să nu se mai emită opinii şi chiar să nu se mai vorbească, deoarece aşa se câştigă deplina linişte sufletească 1 (ataraxia), fericirea desăvârşită.
—	Arcesilau şi Carneade, docu- j mentează negarea dogmatismului j raţionalist antic şi în special a celui empirist, afirmând că nu exista adevăruri absolute, ci numai grade de adevăruri probabile j (Probabil ismul), al căror criteriu j este controlul reciproc al sim- j ţurilor. — Agripa, reduce la cinci categoriile de motive care duc la îndoială — iar Sextus Empi-ricus a sistematizat scepticismul, afirmând că adevărul rămâne ne- ; cunoscut, deoarece gândirea in- j terioară fiinţei noastre n’are cum j sa cunoască lucrurile exterioare ( ei. — Scepticismul antic reapare în sec. XVII cu Erasmus, Rabelais şi Voltaire, cu scopul de a justifica libertatea de gândire — iar alţi sceptici, ca Hu'et, Pascal şi Lamenais, fac din scepticism mijlocul prin care afirmă credinţa în Dumnezeu, după cum Montaigne, afirma un scepticism antireligiös, deoarece şi credinţele religioase se contrazic ca şi dogmatismul. — D. Hume, este considerat ca ultimul sceptic, deşi teoria sa se apropie de un dogmatism empirist, deoarece nu se îndoia de adevărul sensaţiilor, cum se îndoia de cel al raţiunii. EI face critica ideii de cauzalitate universală, cuprinzând ideea de
succesiunea efectului din cauză, care provie din cunoaşterea simţurilor (sensaţii), asupra cărora ândirea face felurite asociaţii, tiinţa este o simplă înregistrare de observări ale experienţii trecute, fără să aibe posibilitatea prevederii în viitor, decât numai ca probabilitate. Ceea ce se poate cunoaşte prin jocul aso-ciiaţiilor de sensaţii, simt numai însuşirile existenţei de manifestare ale Universului, iar substanţa acestei existenţe nu poate să fie cunoscută.
4.	Criticismul, reprezentat prin Kant, documentează critic tăgăduirea şi a Dogmatismului şi a Scepticismului, afirmând că Realitatea are o dublă existenţă: de manifestare (fenomenală) şi în sine (numenală). Cunoaşterea este posibilă numai pentru lumea fenomenala şi chiar în mod absolut. Simţurile aduc fondul cunoaşterii ei, iar raţiunea prin formele ei apriorice (spaţiul, timpul, cauzalitatea şi principiile-catego-rii), interpretează — dând înţelegere şi valoare acestui fond. Lumea numenală însă, nu poate fi cunoscută de raţiune prin formele sale, dar ea există şi trebue sa existe, fiindcă astfel n’ar avea de unde veni lumea fenomenală pe care o cunoaştem ca reala.
5.	Pozitivismul, reprezentat prin A. Comte, nu se ocupă de lumea numenala, metafizică, pe care nici nu o afirmă cum a făcut Kant, nici nu o neagă ca Scepticismul. Singura preocupare este lumea fenomenelor, a faptelor şi a raporturilor lor, a căror cunoaştere trebue să constitue singurul obiect al Ştiinţei şi al Filosofiei. Criticismul se întemeiază pe apriorismul raţiunii, care duce la o cunoaştere teoretică
—	pe când Pozitivismul, se bazează pe cunoaşterea prin simţuri, care duce la un relativism piractic şi social de adevăruri şi relaţie, devenind astfel Filosofic
Sceptlcism-Dogmatism___________— 252 —
Sceptîcism-Dogmatisra
socială, nu numai o Teorie a- | supra valorii cunoaşterii. Cerce- i tarea evoluţiei gândirii în genere, duce Ia existenţa celor trei faze: teologică, metafizică şi pozitivă, care este aceea actuală, la care trebue să se mărginească oricare i cercetare a adevărului. <— Pozi- ' tivişti în Franţa: Taine şi Renan. | In Anglia: MiU şi Spencer. In j Germania: Feuerhach, Avenarius, Mach.
6.	Agnosticismul, reprezentat prin Spencer, afirmă existenţa lumii numenale, absolute, care nu se poate cunoaşte, cum susţine şi Criticismul; dar se deosebeşte de acesta, prin faptul că afirmă cunoaşterea lumii sensibile prin experienţă (ca şi Pozitivismul) — nu prin ideile apriorice ale raţiunii. Apoi, a-ceastă cunoaştere nu este absolută (Criticismul), ci de trei ori relativă: a) fiindcă, presupune relaţia dintre un subiect cunoscător şi obiectul de cunoscut;
b)	fiindcă, o relaţie între fenomene stabileşte asemănări şi deosebiri şi c) fiindcă, aceste a-semănări şi deosebiri determină cunoaşterea fenomenelor. Prin acest triplu relativism al cunoaşterii, Agnosticismul se deosebeşte Ide Pozitivism (a cărui speţa} este), deoarece acesta se întemeiază pe structura actuală a gândirii: de a se preocupa de fenomene şi de raporturile dintre ele, părăsind vechile structuri sau faze ale teologiei şi metafizicei, — cum se deosebeşte şi prin faptul că afirmă existenţa Absolutului, deoarece Relativul fără Absolut ar fi el însuşi Absolut.
7.	Pragmatismul, reprezentat prin W. James, tăgădueşte şi valoarea absolută a adevărului şi baza lui apriorică raţională, afirmând că adevărurile sunt dependente de gândirea subiectului cunoscător, care le creiază în funcţiune de gradul satisfacerii nevoilor de utilitate şi succes
în vieaţă. Principiile gândirii, axiomele, nu sunt nici rezultate din experienţă, nici legi universale înnăscute gândirii — ci cunoştinţe subiective, care şi-au dovedit utilitatea lor în toate împrejurările vieţii prin care li s’au verificat adevărul. In asemennea cunoştinţe gândirea crede, întrucât folosesc orientării în vieaţă şi nu există ştiinţă, care să nu-şi întemeieze adevărurile pe această credin ă. Un adevăr care nu foloseşte la nimic este o imposibilitate. — P. C. S. Schiller numeşte „Umanism” teoria sa, deoarece afirmă existenţa adevărului util omenirii întregi. Utilitatea socială, consti-tue criteriul suprem al adevărului de cel mai mare grad.
8.	Antiintelectualismul reprezentat prin Nietzsche şi Bergson, însă în mod deosebit, astfel: Nietzsche tăgădueşte posibilitatea cunoaşterii absolute; este deci un agnostic, afirmând o cunoaştere relativă şi numai privitoare la interese biologice şi sociale. Asemenea cunoaştere este rezultatul inteligenţii de o-rientare în vieaţă, care-şi făureşte singură aşa zisele „adevăruri”, ce nu sunt în realitate decât erori, destinate să dea vieţii posibilitatea folosirii naturii în scopuri practice, nu teoretice. „Ştiinţa este alcătuită pe simboluri utile, cu aproximaţii de adevăruri teoretice”. Există însă o cale, alta decât a intelectului, pentru cunoaşterea reală, anume: intuiţia artistică (beţia dioniziacă), ca o „viziune directă a existenţii”, ce poate să o aibe numai artistul; însă, asemenea cunoaştere nu se poate comunica altora. — Bergson, tăgădueşte şi el intelectului (raţiune sau simţuri) posibilitatea aflării adevărului, deoarece el este un instrument de acţiune, nu de cunoaştere şi de aceea deformează realitatea după interesele ce are. Aşa numita „Logică” este o gândire limitată la solide,
Schemă
- 253 —
Scrupul
la lumea materiei, şi aci rolul percepţiei este redus: să schiţeze în conştiinţă, nu imaginea obiectului perceput, ci posibilitatea de acţiune asupra acestui obiect. E-xistă însă o cale, alta decât a intelectului, pentru cunoaştere reală, anume: intuiţia creatoare, cu ajutorul căreia pătrundem în „substanţa unică şi inexprimabilă a realităţii faptelor”. — Prin aceasta afirmare, Bergson este considerat pozitivist, deşi e antiintelectualist, intermediar între dogmatism şi scepticism.
SCHEMĂ. — A. înţeles general. Reprezentarea grafică a unei existenţe sufleteşti, sau a unei mişcări, care prin natura ei n’are formă şi deci nu se poate figura.
B.	In Filosofia lui Kanl. Schematism, are înţelesul de combinare a principiilor raţiunii pure cu intuiţiile pure ale timpului şi spaţiu-luij pentru a se putea interpreta şi valorifica cunoştinţele alcătuite din materialul adus de simţuri.
SCHEMATISM ABSTRACT. - In Filosofia lui Bergson. Se afirmă existenţa în gândire a unor „tendinţe“, prin care se chiamă cunoştinţele concrete din Subconştient în Conştient, pentru ca prin ele să se poată înţelege cunoştinţele abstracte, care devenite apoi concrete vor trece din Conştient în Subconştient, Ia păstrare de unde vor fi rechemate şi ele ca tendinţe. în acelaşi scop. (Vezi şi Asociaţia).
SCHIZOFRENIE. — In Psihopatologie. Sinonimă cu Demenţa precoce. (Rogues).
SCOLASTICA. — A. înţeles general. Denumire dată teoriilor profesate în „Şcolile de filosofie“ (Şcoala lui Platon, Aristotel, Zenon, E. picury Şcoala Alexandrină, Bizantină, a Evului Mediu, Kantiană, etc.).
B.	înţeles propriu, restrâns la Filosofia profesată în şcoli bisericeşti şi universităţi între sec. X— XVII, fundată în special pe teoriile lui Aristotel, urmărind concilierea religiei ca filosofia şi ştiinţa, prin mijlocul argumentărilor raţionale silogistice. Scolastica, este reprezentată prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine, în special prin Sft. Augustin şi Sft. To-ma din Achino.
C.	înţeles prejorativ. Denumire dată excesului de formalism, fără contact cu realitatea de fond a vieţii şi experienţii.
SCRUPUL. — A. înţeles general. Excesul de conştiinţă în îndeplinirea obligaţiilor, care duce la îndoială şi ezitarea faptei.
B.	In Filosofia Religiei. Reinach defineşte religia: „Totalitate de scrupule, care împiedecă liberul exerciţiu al facultăţilor sufleteşti”.
—	Deci, scrupul are înţeles de Obstacol.
C.	In Psihopatologie. Boala numita Delirul scrupulului, produce scrupule excesive şi cu nimic justificate, obsedante şi permanente, cum sunt fobiile, ca boli ale voinţei. (P. Janet).
D.	Etimologic, Scrupulus, este piatră mică şi prin metaforă i s’a dat înţelesul de: cea mai mică, greutate, ca unitate de măsură în cântărirea obiectelor.
Secundar__________________________~ 254
SECUNDAR. — A. înţeles general, j Ceea ce există ca derivat a ceea | oe este primar — efect al existenţii prime, considerată cauză a sa. (Vezi Cauză şi Primară).
B.	In Biologie. Fenomene sufleteşti secundare, sunt acelea care revin, se reproduc, din Sub- j conştientul unde se păstrează, în Conştientul în care s’au format ca fenomene primare. (Vezi Me- i moria, Imagina, Reprezentarea, ; Reproducerea, Revivis enţa).
C.	In Mecanică. Secund şi o- j pusul său Primar, se întrebuin- ! ţează de Hamilton cu înţelesul de ; însuşiri ale fenomenelor mecanice i de rezistenţă şi massă.
i
SELECŢIUNE. — A. înţeles general. \ Alegerea celor mai valoroase e- [ xemplare, vegetale, animale sau j omeneşti, făcută de natură sau de ; voinţa omului, din puncte de ve j dere deosebite.	j
B.	In Pilosofia Biologiei. Ex- |
plicare transformării evolutive a speţelor. (Vezi Evoluţionismul Biologic).	|
C.	In Psihologie Experimentală. |
Aflarea aptitudinilor şi vocaţiuni-lor individuale sufleteşti, necesare j practicei de valoare a oricărei profesiuni.	i
i
1.	Selecţiune artificială. Alege- j rea celor mai valoroase exemplare : (vegetale, animale, omeneşti), făcuta conştient de om, prin cer- j cetarea teoretică a mijloacelor ne- ■ cesare, care se vor fixa în metode ; de aplicare practică. — Este deci j şi cercetare ştiinţifică şi artă de aplicare a teoriei metodei.
2.	Selecţiune Naturală. Este a- j legerea de mai sus făcută în ; mod natural (de Natură), fără j tiicio intervenţie conştientă a o- i
Selecţiune
mului. — Darwin în Originea Speţelor, explică transformarea e-voluată a speţelor biologice, prin adaptarea la mediul în care vieţuitoarele trăiesc şi condiţionează adaptarea de: 1) Concurenţa vitală (lupta pentru vieaţă) şi 2) Selecţiunea naturală (alegerea speţelor celor mai valoroase în această luptă a vieţii). Vieţuitoarele (speţele) cele mai bine adaptate, vor supravieţui şi se vor perpetua; iar cele slab a-daptate, sau neadaptate, vor dispare şi tot aşa mai departe de-a-lungul evoluţiei. (Vezi Dar-winism ).
3.	Selecţiunea Profesională. Speţă a selecţiunii artificiale, privitoare la aflarea aptitudinilor şi vocaţiunilor individuale, necesare practicării valoroase a profesiunii spre care este orientat. Omul nu poate exercita valoros oricare profesie, ci numai aceea pentru care are aptitudini şi vocaţie — singurele ce dau creaţii de valoare. O temeinică concepţie de vieaţă individuală şi socială pentru o mai activă spiritualizare a omului se fundamentează pe muncă, care se cere să fie tot mai ştiinţifica. Ştiinţa vremii impune Orientarea şi Selecţiunea profesională. Psihologia Experimentala se strădueste în laboratoarele de psihotehnică, să afle aptitudinile şi vocaţiile individuale, căutându-le prin metodele Psihometriei în structura de adâncime a sufletului, ca ele să fie reale şi temeinice. (Vezi Psi-hometrie ).
4.	Selecţiunea sexuală. Speţă a selecţiunii naturale, care constă, în preferinţa unui sex pentru a-numite însuşiri necesare şi dorite ale celuilalt sex, ca şi în atrac-ţiunea exercitată de unele exemplare ale speţei — masculi sau femeii — faţă de exemplarele sexului opus. — Vries şi Nissl, explică evoluţionismul biologic prin existenţa în vieaţa indivi-
Semantica
- 255 -
Sensaţie
zilor speciilor a unor „perioade de proliferare” succesive, un fel de vârtej de vieaţă sexuală, în care se încrucişează indivizii diferitelor spete. Urmaşii acestor încrucişeri eterogene dau naştere la speţe noi, dacă reuşesc să se adapteze la mediu. (Teoria Mutaţiei).
SEMANTICA. — In Metodologie. Ştiinţă, al cărei obiect este studiul istoric al înţelesului cuvintelor (noţiunilor) cu diferitele lor schimbări în timp. — Termenul este întrebuinţat de Breal (1897), ca titlu al studiului făcut asuprs acestui obiect. — Locke, consideră Semantica drept speţă a Logicei, deoarece pe aceasta o consideră ca ştiinţă a vorbirii exacte. — Este considerată şi speţă a Semiologiei (ştiinţa simbolurilor sociologice în genere), cuprinzând astfel şi Simbolica. (Vezi).
SENSAŢIE. — A. In Psihologie. Cunoştinţa unei singure însuşiri a fenomenului prezent simţurilor, însuşirile de: lumină şi culoare, sunet, gust, miros, temperatură, asperitate, netezime, etc., sunt calităţile fizice ale fenomenelor, care se manifestă sub formă de vibraţii ale energiei. Organele de simţ (ochiul, urechea, limba, nasul, etc.) au scopul să prindă a-ceste vibraţii, iar unii nervi (sen-sitivi, sau centri petali, sau aferenţi) au funcţiunea să conducă vibraţiile, care au excitat organul de simţ (numite acum excitaţii), la centrii nervoşi (creer, măduvă, ganglioni), unde se vor prelucra excitaţiile (de natură fizică) — în existenţă sufletească
(de cunoştinţa lor), însoţite inseparabil de plăceri sau neplăceri (afecte) şi de îndemnuri către mişcare (voinţă).
B.	In Filosof ia Cunoaşterii. Sen-saţia este considerată de teoria Empiristă (cu toate aspecţele ei: Sensualism, Percepţionism, Repre-zentaţionism, Asociaţionism, Dogmatism empiric, Aposteriorism, Nativism), ca origină şi natură a tuturor cunoştinţelor. (Vezi Empirism şi lămuririle de sub Scepticism).
1.	Fiecare organ de simţ este specializat pentru prinderea numai a unui singur fel de vibraţii (ochiul prinde lumina, u-rechea sunetul, limba gustul, etc) şi această funcţiune este denumită „Energia specifică a simţurilor” de către Muller.
2.	Fiecare fel de vibraţie are o intensitate a ei, cuprinsă! într’un maximum şi minimum — numite „pragul de sus şi de jos”, de către Weber şi Fechner — ca limite de intensitate, în afara cărora nu mai pot fi prinse vibraţiile energiei de către organele de simţ.
3.	Fiecare sensaţie are intensitate şi durată în timp, ca oricare fenomene sufletesc. Intre intensitatea sensaţiei şi a excitaţiei corespunzătoare există un raport, fixat prin Legea lui Weber (Vezi).
4.	Există atâtea feluri de sen-saţii, câte organe de simţ în funcţiune normală sunt.
5.	Sensaţie izolată, singulară, independentă şi pură, nu există: deoarece, pe de o parte simţurile prind în acelaşi timp mai multe vibraţii, iar pe de altă parte activitatea materiei nervoase nu poate fi redusă numai la elaborarea unei singure sensaţii. Numai din nevoi didactice de învăţământ şi înţelegere se consideră
Sensaţie	_	—	256	—	Sensibilitate
sensaţia ca „prim element de cunoaştere”, deşi ea este o abstracţiune. Tot astfel, nu există sen-saţic singulară şi independentă de afectivitate (plăceri şi neplăceri) şi de voinţă (îndemnuri către mişcare) şi nici toate a-cestea împreună nu există, decât ca totalitate de Conştiinţă, ca bloc sufletesc, ca Eu şi Configuraţie. (Vezi). — W. Stern, plecând dela faptul că nu există sensaţie singulară, analizează sen-saţia generală alcătuită din sen-saţii simple, care nu sunt distincte una de alta. — Wundt, consideră vibraţiile externe prinse de simţuri ca fenomene numai de mişcare. — Descartes, în filosofia Cosmologiei, afirmase că Universul se reduce la:	întin-
dere, figură şi mişcare. — Miiller afirmă, că ceea ce se transmite materiei nervoase pentru prelucrarea în sensaţie nu este numai vibraţia obiectului exterior, ci calitatea nervului respectiv, care prinde acea vibraţie — Bourdon şi Dumas afirma, că cele patru feluri de excitanţi (mecanici, fizici, chimici şi electrici), considerate că aparţin câte unul la un fel de sensaţie, în realitate se află întrunite toate într’o singură sensaţie. Ex: o sensaţie tactilă poate fi determinată: de un excitant mecanic (o lovitură sau apăsare), de unul fizic (temperatură), de unul chimic (un miros) şi de un curent electric (contracţiune). Psihologia însă, consideră pe fiecare din acestea ca sensaţii individuale: tactilă, calorică, olfactică, musculară. — Spencer, reduce toate excitantele la un „şoc nervos, ca ’ultimă unitate de cunoştiinţă, din care rezultă toate celelalte stări sufleteşti, ca moduri de integrare ale acestei ultime unităţi”. — Bos-suet: Sensaţia este prima stare sufletească, din contactul corpului cu obiectele externe.
6.	Sensaţia a fost considerată
sinonima cu Afectivitatea astfel: Cicero: „sensaţia este facultatea de a simţi plăcere sau durere”.
—	Bossuet: „Operaţiile sensitive ale simţurilor, se numesc sentimente sau sensaţii. Plăcerea şi durerea întovărăşesc operaţiunile simţurilor. Şi unele şi altele sunt sentimente sau sensaţii”. — Iar Psihologia sec. XIX în general, făcea deosebirea următoare: sen-saţiile aveau înţeles de stări afective având ca origină corpul, iar sentimentele erau tot stări a-fective, dar cu originea în refle-xiune. (Lalande).
SENSIBIL. — însuşirea unei existenţe ale cărei însuşiri (vibraţii) pot fi prinse de organele simţurilor, pentru a putea fi transformate în cunoştinţe (sensaţii). -*• Termenul este foarte mult întrebuinţat în Filosofie ca: Lumea sensibilă fenomenală (cunoscibi-lă) — în opoziţie cu: Lumea transcendentală, numenală (necunosci-bilă). Vezi Criticismul Kantian.
SENSIBILITATE. — A. înţeles general. Însuşirea unui vieţuitor (plantă, animal, om) de a se orienta.
B.	In Psihologie. Numeroase înţelesuri: a) Orientarea sufletului uman prin cunoştinţe (Intelect), prin plăceri şi neplăceri (Afecte) şi prin îndemnuri către mişcare (Voinţă). — b) Orientarea numai prin Intelect, în înţelesul dat de Kant: „Sensibilitatea este capacitatea de a prinu reprezentările obiectelor, în felul cum ele ne afectează pentru formarea intuiţiilor”. — c) Orientarea numai prin Afecte şi Sensaţii. A. Jacques: „Capacitatea de a simţi sentimente şi sensaţii”.
—	d) Orientarea prin Afecte şi Tendinţe voluntare. Boirac: „Facultatea de simţi, în special de a
Sensitiv
- 257 -
Sensualism
iubi şi urî, cuprinzând fapte pasive (sentimente şi emoţii) şi tendinţe active”. — e) Tip temperamental uşor influenţabil (ex-citabil), mai cu deosebire asupra durerilor şi bucuriilor altora. — f) Ribot, îi dă un înţeles pur fiziologic, considerând-o însuşire a elementelor anatomice şi o de- ! fineşte: „proprietatea de a primi | excitaţiuni şi de a reacţiona în i consecinţa”. — g) înţeles de fi- i neţe a simţurilor, în a putea distinge nuanţele de: culoare, sunet, etc. numita „acuitatea simţurilor”.
SENSITIV. — /n Psiho-Fiziologie. Ceea ce aparţine Sensibilităţii: i-ritabilitatea şi excitabilitatea organelor de simţ, care determină sensaţii.
SENSORIAL. — In Psiho-Fiziologie. Ceea ce aparţine organelor şi a-aparatelor d£ simţ, în formarea cunoştinţelor.
SENSUALISM. — In Filozofia Cunoaşterii. Speţa a teoriei Empirismului, ca răspuns problemei Originii cunoaşterii, fixata de Condillac (1746—1754), prin care a-firmă originea, în cunoştinţele date prin simţuri (sensaţii), nu numai a elementelor cunoaşterii: sensaţii, percepţii, idei, judecăţi, raţionamente, — cum afirmase până la el Empirismul — ci şi a pretinselor „facultăţi“ ale cunoaşterii: Atenţia şi Memoria, considerate ca înnăscute. De aceea, Condillac împreună cu Bacon, 3. Locke — înaintaşii săi şi cu J.
S.	Mill şi Spencer — urmaşii săi, sunt filosofii care au fundamentat teoria Empirismului.
1.	La problema Originii cu-
noaşterii, două sunt marile teorii care s’au emis: Empirismul, care afirmă originea în simţuri şi Raţionalismulf în raţiune şi activitatea ei* Iar ca teorie deosebita s’a emis Intuiţionismul, care a-firma originea îjntr’o iluminare a spiritului, supra empirica şi supra raţională, de natură mai mult afectivjă.
A.	In Evul Antic. Empirismul a apărut în filosofie, după Raţionalismul antic reprezentat prin Socrate, Plato n, Aristo-tel — odată cu teoriile morale ale lui Epicur şi Zenon, care căutau să fixeze un criteriu de vieaţă, morală, fundat pe reguli de purtare neschimbătoare. — Sensaţiile de plăcere şi durere, au fost criteriul fixat de Epicur şi de ad şi-a extins teoria şi asupra problemei Cunoaşterii, a-firmând că sensaţia este originea cunoştinţelor şi adevărului. E-roarea provine nu din sensaţii, care sunt totdeauna adevărate, ci din greşita lor interpretare. Realitatea întreagă se află în sensaţii. — Zenon şi Stoicii deosebeau printre sensaţii, fiindcă nu toate duc la adevăr, aşa numitele „percepţii cataleptice” cu însuşirea de certitudine (asentiment al spiritului) şi din acestea, afirmau că derivă toată cunoaşterea (anticipări şi noţiuni comune. —
B.	In Evul Mediu. Empirismul reapare în teoria Nominalismului, reprezentată prin Sft. Anselm, RosceUn şi Occam, care afirmau ca ideile sunt simple numiri şi c& ele n’au existenţă, daca nu sunt alcătuite din sensaţii. —
C.	In Evul Modern: — Fr. Bqcon sistematizează metodic empirismul prin fixarea regulelor Inducţiei şi tăgăduirea Deducţiei şi a Silogismului, ca valoare pentru a-flarea adevărului, ca şi a revelaţiilor mistice. Erorile sunt cauzate tocmai de ideile înnăscute, structuralizate în gândire, de unde apar ca fantome (Idoli). —
17
Sensualism	—	258	—	Sensualitate
Locke, tăgădueşte existenţa ideilor înnăscute de orice fel, afirmând că sufletul la naşterea o-mului este „tabula rasa”, gol de orice conţinut şi că toată bogăţia sufletească (cunoştinţe, afecte şi voinţă) îşi are originea în simţuri şi în experienţa vieţii; însă, distinge: experienţa externă, numită, „sensaţie” şi experienţa internă, numită „reflexiune”, care apare după cea dintâi, ca Ixin produs al atenţiei. Ideile sunt şi ele: „simple” căpătate pe calea unui singur simţ, sau a mai multora, când intervine reflexiunea ca să le asocieze — şi idei „compuse”, opera reflexiunii, fie că sunt construite din idei simple, fie ca sunt percepute direct cu simţurile, şi ele sunt exprimate prin cuvinte, instrument necesar reflexiunii. — Condillac, după Berkeley şi D. Hume, reduce empirismul numai la sensaţii, înlăturând, facultăţile de re-flexiune” afirmate de Locke, ca ţi deosebirea experienţiii interne şi externe, ideile simple de cele comune; deoarece „reflexiunea nu este în fond decât sensaţiile asociate şi comparate între ele, iar pretinsele facultăţi ale spiritului (Atenţia şi Memoria, considerate ca înnăscute), nu sunt decât deprinderi obţinute pe calea simţurilor şi cu ajutorul sensaţiilor. Atenţia, este o sensaţie rămasă singură, persistentă în suflet. Memoria, este revenirea unei sensaţii produsă altădată. Noţiunea, Judecata şi Raţionamentul, nimic altceva decât comparaţii de sensaţii. Astfel, întreaga cunoaştere a Universului este reprezentata prin Sensaţii, care simt chiar realitatea înseşi. Acest fel de cunoaştere este însoţită totdeauna de plăcere şi neplăcere, datorită cărora spiritul progresează în aflarea adevărului. — D. Evul Contimporan, face să apară empirismul lui J.
S.	Mill cu mare răsunet în filo-sofie, deoarece fundamentează Lo-
gica pe sensaţii, criticând logica tradiţională fundată pe raţiunea deductivă (Silogism), fixată de Aristotel. Noţiunile din logica ra-ţionalistă sunt înlocuite prin „grupuri de sensaţii” comparate între ele; tot aşa mai departe, înlo-cueşte judecăţile şi raţionamentele prin „inferenţa dela particular la particular” obţinută pe calea inducţiei, având ca bază principiul uniformităţii de succesiune şi coexistenţă al tuturor existenţelor care presupune ideea cauzalităţii universale. ■— H. Spencer, dă empirismului un fundament evoluţionist, afirmând cunoaşterea prin sensaţii, ca produs al expe-rienţii vieţii, iar vieaţa, considerata ca produsul evoluţiei materiei. Sufletul întreg (cunoaştere, afectivitate, voinţă) este produsul funcţiunilor biologice evoluate, cum acestea sunt produsul evoluat al materiei neorganice şi organice. Datorită desvoltării progresive a simţurilor, în alcătuirea şi funcţiunea lor, ia naştere cunoaşterea din ce în ce mai cantitativă şi calitativă, în scopul ei de a afla adevărul destinat orientării în vieaţă. — Şi pentru Spencer, gândirea prin raţionament este un raport de asemănării şi deosebiri, o comparaţie între datele simţurilor, din care se alcătuesc noţiuni şi judecăţi prin abstracţiune şi generalizare. Insă, admite structurali-zări ale cunoaşterii, ca „forme şi funcţiuni” sufleteşti, a căror origine se găseşte în experienţa ^speciei, nu în aceea a individului, fără ca prin aceasta să le dea înţelesul de forme apriorice raţionale. De aci, se susţine uneori că Spencer este un empiro-raţionalist în problema Cunoaşterii (aşa cum este socotită teoria lui Kant). Vezi Apriorismul — Criticismul.
SENSUALITATE. — In Psihofizio-logie. Ceea ce priveşte dorinţele şi
Sentiment
- 259 -
Sentiment
plăcerile erotice ale amorului fizic, determinate temperamental de organizarea psihofizică. — Nu tre-buesc confundaţi termenii Sensual, sau Sensualilate, cu teoria filoso-fiei cunoaşterii, numită Sensualism (Vezi).
SENTIMENT. - A. In Psihologie. 1. Un înţeles general. Sinonim cu afectivitatea (plăceri şi neplăceri), indiferent originea, natura lor de intensitate sau durată şi scopul lor. In acest înţeles, este una din cele trei însuşiri de orientare ale sufletului: intelect, afect (sentiment) şi voinţă, prin care individul simte plăceri sau neplăceri, despre ceea ce ştie despre Univers şi el însuşi (Intelect), cum şi despre ceea ce făptuete el, cu voie sau fără voie (Voinţa).
2.	Un înţeles restrâns. Afecte cu intensitate puternică şi durată lungă, care întovărăşesc totdeauna cunoştinţele superioare (ideile), astfel: a) sentimentul ştiinţific, logic, întovăroşeşte ideea de A-devăr; b) sent. estetic, ideea de frumos; c) sent. moral, ideea de Bine; d) sent. religios, ideea de Dumnezeu; e) sent. naţional, i-deile de Patrie şi Naţiunea. Aceste idei condensează cultura de totdeauna a tuturor timpurilor, de aceea sentimentele care le înto-văroşesc se numesc şi culturale.
B.	In Filosofia Psihologiei con-timporane. Sentimentul (afectul), împreună cu Intelectul şi Voinţa, alcătuesc finalitatea de orientare a sufletului; toate trei, existente ca însuşiri inseparabile şi ireduc-
tibile ale Totului sufletesc (Bloc, Configuraţie, Eu, Conştiinţă).
C.	In Filosofia Cunoaşterii. Sentimentul, ca afectivitate, a fost considerat uneori când Intelect (sensaţie), când Voinţă (tendinţe, înclinaţiuni şi dorinţe către mişcare). — Astfel, Cicero: „Sensaţia este facultatea de a simţi plăcere sau durere“. — Bossuet: „Operaţiunile sensitive ale simţurilor se numesc sentimente sau sensaţii. Plăcerea şi durerea întovăroşesc operaţiunile simţurilor; atât unele cât şi altele sunt sentimente sau sensaţii“. — Psihologia sec. XIX făcea deosebirea: sensaţiile, erau reduse la stări afective derivate ca origine din modificările fiziologice; iar sentimentele, erau stările afective derivate din refle-xiune. — Ribot cuprinde în studiul Sentimentului, următoarele: plăcerea şi durerea, emoţia, simpatia şi orgoliul, sentimentele sociale, morale, religioase, estetice, intelectuale şi instinctele (de conservare şi sexual). — Wundt, a-tribue sentimentului rol determinant în alcătuirea cunoaşterii. — Ziegler, afirmă: „Sentimentul este resortul oricărei cunoştinţe“. — Jlorvicz, de asemenea: „Toate actele de cunoaştere se clădesc exclusiv pe o temelie de sentiment. Gândirea este pusă în mişcare de sentiment“. — Schopenhauer: ^Sufletul omului are resortul 6a inimă, au în cap“.
D.	In Problema Originii Sufletului. Cele trei însuşiri: intelectul, sentimentul şi voinţa (considerate inseparabile şi ireductibile
Sentiment
— 260 —
Sentiment
de teoria Blocului sufletesc a filo-sofiei psihologiei actuale), au fost reduse numai la una, din care au derivat celelalte două. Astfel: a) Teoria Intelectualistă — reprezentată prin Herbart, ca şi de toţi filosofii raţionalişti şi empirişti din filosofia cunoaşterii — reduce sufletul la Intelect, din care deriva sentimentul şi voinţa; b) Teoria Voluntaristă — reprezentată prin Schopenhauer, ca şi prin filosofii biologi, care derivă sufletul din instinctele şi tendinţele vieţii — face din Voinţă cauza primă, din care derivă intelectul si sentimentul; c) Teoria Afectivă intuiţionistă — reprezentată prin Filon şi Plotin în filosofia antică, prin filosofii teologi ai e-vului mediu şi modem, prin Berg-son în filosofia contimporană — reduce sufletul, în finalitatea lui de orientare, la o stare specială de afectivitate: Intuiţia.
E.	Alte înţelesuri atribuite Sentimentului: a) plăceri sau dureri determinate de motive morale — nu de cauze organice; b) emoţiuni şi înclinaţiuni altruiste — opuse celor egoiste; c) grad de conştiinţă în privinţa clarităţii. (Ex: Am sentimentul că ceea ce gândesc este adevărat); d) opiniune, părere, credinţă.
1.	Intuiţionismul, este teoria din problema originii cunoaşterii, care afirma existenţa în suflet a unei stări afective speciale, ca singură capabilă pentru cunoaşterea realităţii şi a adevărului absolut, tăgăduind asemenea valoare Raţionalismului şi Empirismului.
Este considerată teorie mistica şi originea ei se găseşte în filosofia indiană. Termenul a apărut în filosofia antică prin ex-presiunea: „extazul mistic”, cu înţelesul de trăire interioară prin tăcere totală, pentru a realiza o comunicare directă, dar neexprimabilă, cu Fiinţa absolută a eului, care a rupt orice legătură cu non-eul (lumea externă). — Filon, afirmă posibi-r litatea cunoaşterii directe a lui Dumnezeu pe calea extazului (ieşirii din sine însuşi), care duce la o iluminare spontana, prim care sufletul se topeşte în Fiinţa absolută după dese extazuri, însă fără ca să se poată realiza o cunoaştere completă a lui Dumnezeu. Intuiţionismul lui Filon este numai o iluminare afectivă, nu una intelectuală. — Plotin sistematizează teoria, deoarece studiase filosofia indiană, persană şi greacă. El afirmă existenţa unei realităţi absolute, ca unitate (Unul), din care derivă tot Universul; aceasta nu poate fi cunoscută prin gândirea limitată numai la ceea ce se petrece în timp şi spaţiu, — însuşiri, pe care nu le are Absolutul, ce poate fi cunoscut exclusiv prin „inteligenţa, transformată de iubire, a celor iniţiaţi la o purificare şi înfrumuseţare a sufletului”. — Dionisie Areopagitul şi cu el toţi filosofii creştini (ai evului mediu şi modern — ca o reacţiune contra filosofiei Scolastice ce urmăreau fundarea religiei pe raţiune — afirmă calea extazului mistic, a intuiţiei, a contemplaţiei supraintelectuale şi supra-afectivă pentru cunoaşterea Fiinţei absolute. — Bergson defineşte astfel intuiţia: „O specie de simpatie intelectuală, prin care ne transportăm în interiorul la-
Serie
- 261 -
Serie
crurilor, pentru a coincide cu ceea ce au ele unic şi neexprimabil” şi din ea face „cale” (metodă), pentru cunoaşterea în genere. In Evoluţia Creatoare, ca lucrare de sistematizare a teoriei sale, consideră intuiţia ca o ^funcţiune, identică oarecum cu instinctul, derivata din sentimentul direct şi profund al vieţii. Instinctul şi intuiţia, deşi ca natură deosebite, se completează reciproc; amândouă sunt structu-ralizate adânc în alcătuirea vieţii, pe când gândirea, prin raţiune sau simţuri, este exterioară. Din această cauză, cunoaşterea prin gândire este limitată la raporturile exterioare ale lucrurilor, la raporturi mecanice; iar cunoaşterea prin intuiţie-instinct, fiind interioară vieţii şi sufletului de adâncime, ea singură poate duce la cunoaşterea lăuntrică a lucrurilor, la cunoaşterea adevărată a substanţei realităţii.
—	Prin aceasta însă, Intuiţionismul este socotit ca Iraţionalism. sau Antiintelectualism. (Vezi şi lămuririle de sub Scepticism).
SERIE. — A. înţeles general. Ordonarea unor termeni după variaţia uneia, sau mai multor însuşiri a-numite. — Durând: „Seria, este forma elementară a oricărei clasificări, putându-se înfăţişa în progresie aritmetică (cantitativă), crescătoare sau descrescătoare, deci cu variaţiuni măsurabile".
B.	In Filosofie. Serie liniară, O succesiune de termeni astfel orânduiţi, ca fiecare dintre ei să nu aibă decât un singur antecedent şi un singur consequent imediat. — Opusă Seriei circulare, sau închise. — A. Comte întrebuinţează obişnuit acest termen, pentru a înfăţişa diferite aspecte ale vieţii sociale: economice, juridice, politice, culturale (reli-
gioase, artistice, ştiinţifice, morale).
SILOGISM. — In Logică. Forma tipică a raţionamentului deductiv, care n’admite decât trei termeni îti gândire (Subiectul, Predicatul şi Mijlocitorul), alcătuind trei judecăţi: două Premise (una majoră şi alta minoră, cuprinzătoare a unui adevăr general exprimat sub formă de judecatăuniversală), din care se disociază un adevăr particular exprimat în o a treia judecată, numită Concluzie.
1.	Precizare. Termenul: General, nu este identic cu Universal, care se întrebuinţează numai pentru judecăţile, unde predicatul a-firmă sau neagă subiectul în întregime, în toată cantitatea lui (Vezi cantificarea subiectului). Astfel, pot exista judecăţi universale, mai mult sau mai puţin generale unele faţă de altele, ca mărime a subiectului determinat de predicat. In toate cele .trei Figuri silogistice (vezi), se află Moduri (vezi) alcătuite din judecăţi universale, atât ca premise cât şi drept concluzie; însă în mod necesar, premisa majoră are subiectul mai general decât subiectele premisei minore şi concluziei.
A). Regulile Silogismului. Pe lângă regulile raţionamentului în genere, anume: (a) trei termeni, cu funcţiunea de subiect, predicat şi mijlocitor, necesar identici cu înţelesul lor, fixat în judecăţile ce se formează cu ei (premisele şi concluzia); b) premisele, să mijlocească concluzia prin termenul mijlocitor, a-flat astfel numai în premise; c) concluzia, să cuprindă rezultatul premiselor, legând subiectul cu predicatul în înţelesurile lor, — silogismul mai are ca reguli speciale:
Serie
- 262 —
Serie
1.	Un adevăr general, fixat în-tr’o judecată universală (afirmativă sau negativă) — numită premisă majoră — necesar mai general decât celălalt adevăr, fixat în premisa minoră (afirmativă sau negativă, universală sau particulară) şi decât adevărul dedus în concluzie.
2.	Premisele, să fie alcătuite neoesar din cel puţin o judecată universală şi una afirmativă.
3.	Mijlocitorul, să se afle necesar odată într’o premisă de judecată universală şi niciodată identic cu subiectul concluziei.
4.	Concluzia este necesar: a) afirmativă, când ambele premise sunt j. afirmative; b) negativă, când o premisă este j. negativă; c) particulară, când o premisă este j. particulară.
5.	Predicatul concluziei, niciodată identic cu subiectul său (întrucât, acesta ar echivala ca un singur termen să fie şi subiect şi predicat, contrazicând astfel prima regulă a raţionamentului în genere, care necesar are trei termeni deosebiţi ca înţeles).
6.	Silogismul are trei Figuri determinate de funcţiunea de subiect sau predicat, oe se dă termenului mijlocitor în cele două premise.
7.	Fiecare figură silogistică are câte patru Moduri determinate de calitatea (afirmativă sau negativă) şi de cantitatea (universală sau particulară) a premiselor. (Vezi Figuri Silogistice).
B).	Precizare. Manualele de Lo- |
gică stăruesc să afirme existenţa ! „noţiunilor identice”. Acestea, nu au existenţă logică, ele fiind numai în Gramatică, exprimări a unei noţiuni prin cuvinte sino- I nime. Din această cauză, am gă- ! sit necesare explicările amănun- : ţite ale regulilor silogismului. (Vezi Identice noţiuni).	I
C).	Valoarea Silogismului este j chiar valoarea gândirii prin de- I
ducţie. Un adevăr se cere să fie probat, prin simţuri sau prin raţiune, de oarece calea intuiţiei de natură afectivă, afirma numai adevărurile, nu le şi probează. Insă, nu orice adevăr poate fi probat prin experienţa simţurilor, ci numai acelea care s’au format pe această cale. Apoi, chiar dacă ar fi posibilă această cale — cum afirmă Empirismul — gândirea ar avea un ritm frioet şi anevoios. De aceea, calea disocierii prin raţiunea deductivă (a adevărului particular al concluziei din adevărul general al premiselor), îşi are valoarea ei evidentă; mai cu deosebire, că în Logică nu se pune problema adevărului general, cuprins în premisa majoră. Silogismul are valoare teoretică şi practică, fiindcă este un metod didactic: de explicare, a generalului prin particular şi de verificare, a clasificării particu-lalelor în general. Este valabilă critica adusă de Logica inductivă, că adevărul concluziei din silogism este „implicit” aflat în premisa majoră — dar tot aşa de valabilă este şi valoarea ce are un adevăr explicit (cum este concluzia silogismului), faţă de un adevăr implicit (cum este premisa majoră). Adevărurile particulare, fiind implicit cuprinse în cele generale, prin aceasta nu şi-au fixat definitiv înţelesul lor, deoarece ele sunt în curs de noi şi noi cercetări. Prin şi-logism însă, ele pot să-şi definitiveze şi să-şi întregească înţelesul de concluziuni. Şi mai este de reţinut faptul, că derivarea concluziei se face din a-mândouă premisele, dintr’o sinteză a lor realizată prin aflarea termenului mijlocitor, care este rezultatul unui efort de gândire, luminat de Inteligenţă (vezi). — Aşa dar, valoarea silogismului rămâne evidentă faţă de ştiinţa practică, prin aplicarea adevărurilor generale la cazuri particu-
Serie
— 263 —
Simbol
cu Ia re; după. cum rămâne evi- I dentă valoarea raţionamentului inductiv, prin formularea adevă- | rurilor generale din cele parti- 1 culare.
D). Precizare. Nu este întotdeauna necesar, ca adevărul din concluzie să fie deja existent, implicit, în premisa majoră din care se deduce. Astfel este [în silogismul al cărui adevăr general din premisa majoră este o judecată sintetică (un adevăr nou pentru cel care gândeşte). Aci, concluzia derivată prin deducţie, aduce subiectului gândirii un predicat nou în mintea celui care gândeşte, adică un înţeles nou, ce n’a putut fi „inclus implicit” în premisa majoră. Ex: Nici majora A/=P, nici minora S=M, nu cuprind nimic despre concluzia S—P, deoarece S=M cuprinde numai înţelesul lui M, existent a-tunci când s’a formulat — nu şi înţelesul lui viitor. Este neîndoios, că înţelesul noţiunilor nu este fixat absolut pentru totdeauna — în prezent şi viitor. Realitatea de cunoscut pe de o parte şi gândirea pe de alta, nu sunt identice decât într’o gândire ideală, pură — nu reală, omenească, care năzueşte numai la ea şi reuşeşte treptat, să ajungă la cât mai adevărate înţelesuri ale realităţii. Aşa fiind, înţelesul din premisa S=M va fi şi el sporit cu timpul, şi va aduce în concluzia S—P un mai valoros înţeles, decât era inclus în S=M ca premisă de plecare. Numai în cazul când s’ar crede, că S~M cuprinde un înţeles definitiv fixat, valabil pentru totdeauna, numai atunci concluzia S=P nu va aduce nimic nou, ea fiind inclusă implicit în «S=Af. Ca dovadă a celor precizate aducem şi faptul, că adevărurile din axiomele şi teoremele matematice au ca înţeles numai câteva însuşiri şi totuşi, din ele se deduc concluziuni cu bogate în-
ţelesuri de însuşiri, care deci nu sunt cele implicite.
E). In concluzie. Valoarea silogismului este teoretică şi practică; sporeşte şi calitativ şi cantitativ adevărurile, ca şi raţionamentul inductiv, car& — din; punct de vedere al Logicei raţionale bazată pe principale raţiunii: i-dentitatea, contrarietatea, terţ ul exclus, raţiunea suficientă şi valorificarea — nu este o operaţie a logicei, deoarece el se bazează pe postulatele ştinţei: Cauzalitatea şi determinismul. (Vezi acestea şi Inducţia, Deducţia, Abstracţia, Generalizarea).
SIMBIOZĂ. — A. In Biologie. Vieţuirea împreună a unor fiinţe, alcătuind o aceiaşi vieaţă organică la care contribuesc fiecare — spre deosebire de Parazitism, în care o fiinţă trăieşte din resursele de vieaţa ale altor fiinţe, cărora nu le dă în schimb nimic din resursele sale proprii.
B. In Sociologie este des întrebuinţat, prin analogie.
SIMBOL. — A. In Psihologie. Un oarecare semn concret, natural sau artificial, care provoacă indiferent ce stări sufleteşti. — Fer-rero deosebeşte: simboluri intelectuale, destinate să producă imagini sau idei şi simboluri emotive, destinate să producă plăceri şi neplăceri.
B. In Religie. La origine, simbol avea înţelesul de Recunoaştere între creştini. — Nu trebue confundat cu Dogma. — Boisse: „Trecerea dela dogmă la simbol este strâns legată, însă deosebirea între ele este aceea care există între sentiment şi idee”. — Simbolul Credinţei (Crezul), redactat de Sfinţii Părinţi la Niceea, cuprinde dogma religiei ortodoxe.
Simbolica
— 264 —
Simpatie
SIMBOLICA. — A. In general. Teorie asupra simbolurilor, care n’au valoare prin ele înşile, ci numai ca posibilitate de reprezentare. Astfel Logica simbolică. Gândire simbolică, Scriere simbolică, Artă simbolică, etc.
B. In Religie. Istorie a religiu-nilor, considerată de Ampère ştiinţă, al cărui obiect este cercetarea practicelor religioase (ritualelor) şi dogmelor secrete, a căror înţelegere fusese rezervată numai celor iniţiaţi. (Vezi Esoterism şi j Kabalism). — Extinzându-i-se înţelesul la simbolurile sociologice în general, poartă numele de Semiologie cuprinzând şi Semantica (vezi).
SIMBOLISM. — A. In general. Teorie, care afirmă că toată gândirea se reduce la cunoaşterea «simbolurilor realităţii. Spencer: „Interpretarea tuturor fenomenelor în termeni materiali, de mişcare şi de forţă, nu este altceva decât reducerea simbolurilor complexe ale gândirii la simboluri mai simple şi tot aşa mai departe cu reduce- : rea, până ce simbolurile nu sc j mai pot reduce, rămânând simple simboluri“. (Vezi şi Nominalismul, care reduce ideile cunoaşterii la simple numiri (cuvinte). Ori, Limbajul este exemplul tipic al simbolismului.
B.	In Estetică. Teorie asupra creaţiei frumosului în artă. — Ri~ bot: „Stare sufletească în care cunoaşterea se disociază în emoţie, datorită căreia artistul îmbracă lucrurile în propria sa gândire a-fectivă“.
SIMETRIE. — A. In general O-rânduirea fenomenelor existenţii, astfel ca unele să corespundă celorlalte. Simetria presupune Ana-logia (vezi) şi uneori se confundă cu ea.
B.	In Filosofia lui Cournot. Simetria are un foarte mare rol. Prin ea ni se arată locul ocupat de oricare ştiinţă în seria .cunoştinţelor şi prin aceasta, chiar alcătuirea gândirii. El afirmă existenţa unei „simetrii generale a Universului”. Dacă se orân-duesc, în seria în care par că se prezintă în mod natural: forţele mecanice, forţele moleculare şi chimice, vieaţa vegetală şi vieaţa animală, se constată un fel de simetrie între forţele chimice şi vieaţa vegetală pe deoparte şi altă simetrie, între forţele mecanice şi vieaţa animală.
C.	In Matematică. Simetria este însuşirea a două figuri geometrice, care pot să fie astfel a-şezate, ca fiecare punct al uneia să corespundă unui punct al celeilalte, — determinat prin sco-borîrea unei perpendiculare pe o dreaptă, sau pe un plan, din unul din acele puncte ale primei figuri, iar prelungirea acestor perpendiculare să aibă lungimea e-gală. — In Algebră, o formulă este simetrică prin raport la doua (sau mai multe) variabile a şi b, dacă ea se ^enţine şi când se înlocueşte a prin b (Ex: (a + b*) = a* 2 a b + b%).
SIMILAR. — Sinonim cu Asemenea% în totul sau chiar numai în parte.
—	Similitudine, idem cu Asemănare. Alţi termeni similari: A-legorie — Parabolă.
SIMPATIE. — A. In Psihologie. Stare sufletească afectivă conştientăJ
Simplism
prin care se simt şi se înţeleg bu- | curiile şi durerile altora. — Ri- | bot: „Simpatia creează, la doi sau \ mai mulţi indivizi, dispoziţiuni a-fective asemănătoare“; sau „fenomen sufletesc, în virtutea căruia
o	fiinţa reproduce modificările simţite de o altă fiinţă“. — Bergson: „Comunicare interioară a două fiinţe. Simpatia este instinct şi dacă poate să-şi extindă obiectul, gândind asupra ei însuşi, a-tunci poate să dea cheia înţelegerii fenomenelor vieţii generale, care nu poate fi dată de simţuri sau raţiune, mărginite numai înţelegerii materiei“. (Vezi Intuiţionismul şi lămuririle date de sub Sentiment — A. Smith: „Simpatia este isvorul simţirii noastre afective pentru suferinţele altora, situându-ne în locul lor prin imaginaţie“. — Afectele (plăcerile şi durerile), în totalitatea lor, sunt considerate că derivă numai din trei afecte, numite „primare“ şi anume: Frica, Mânia şi Simpatia. Din Simpatie derivă: dragostea, iubirea, prietenia, respectul, veneraţia, adorarea, etc.
B.	înţeles comun. Ataşament între persoane, bazat pe asemănarea înclinaţiunilor ca voinţă, a e-moţiilor ca afectivitate şi a ideilor ca intelect.
SIMPLISM. — Denumire dată tendinţei de a concepe şi înfăţişa lucrurile mai simple decât sunt,
. desconsiderându-se astfel însuşiri importante ale lucrurilor, ceea ce duce inevitabil la eroare* — Littre: „Simplismul este afectarea simpli- |
Simţuri
| cităţii în stil sau maniere“.
SIMPLU. — Ceea ce nu se poate împărţi, fără ca prin aceasta să se considere că opusul său este Compus. — Ceea ce nu conţine elemente adăogate.
1	• L. Robin:	Compusul este
reunirea părţilor componente prin juxtapunere — pe când Simplu, este independent de orice juxtapunere de timp, spaţiu sau mişcare, deoarece se găseşte în întregime în oricât de mică parte din acestea, fără să î se adaoge nimic. Compusul şi Simplul se presupun unul pe altul şi nici nu se pot înţelege unul fără altul.
2.	Hamelin: „Simplul are calitatea sa caracteristică de a exista indiferent de compoziţia spaţială sau temporală”.
SIMŢURI. — In Psiho-Fiziologie. Numire dată organelor de simţ şi aparatelor lor, atunci când realizează orientarea vieţuitorului; deci, nu trebuesc identificate cu organele şi aparatele de simţ, deoarece ele presupun o funcţiune, o activitate.
1.	Pe această funcţiune îşi fundamentează teoria Empirismului din Filosofia Cunoaşterii a-firmarea, că originea tuturor cunoştinţelor este sensaţia ca rezultat al funcţiunilor simţurilor. (Vezi Empirism şi Sensaţie).
2.	Bun simţ. Posibilitatea de a deosebi cu uşurinţă, în mod spontan, adevărul de eroare şi binele de rău, apreciind lucrurile la justa lor valoare. — Des-cartesy îi atribue înţelesul raţiunii. — A. Comte, cu toată filosofia Pozitivismului, afirma: „A-devăratul spirit filosofic constă în înlocuirea speculaţiilor raţionale metafizice prin bun simţ, este o stare normală şi sănătoasă a inteligenţii şi judecăţii”.
- 265 -
Simultaneitate
- 266 -
Sindicalism
3.	Simţ Comun. — Aristotel şi cu el filosofia Empirismului, îi atribue înţelesul: de simţ central, care coordonează sensaţiile individuale comune aceluiaşi o-biect, pentru a realiza astfel Percepţia. (Vezi). Filosofia contimporană însă, îi atribue înţelesul: de totalitatea opiniunilor general admise, asupra orcăror chestiuni într’un anumit spaţiu şi anumit timp, cărora trebue să te conformezi. (Vezi Adevăr).
4.	Simţ Moral. Posibilitatea de a deosebi în mod spontan binele de rău în realitatea concretă a vieţii, ca simţ special al conştiinţei morale. — P. Janet: „Unii oameni săvârşesc răul fără scrupul şi remuşcări, ca şi când ar fi orbi şi surzi la orice discer- 1 nământ asupra binelui şi răului”. ,
SIMULTANEITATE. — Existenţă în j acelaşi timp a fenomenelor. — Lalande: „Două evenimente sunt simultane, când ele sunt raportate la acelaşi moment de timp, fie a-proximativ, fie riguros exact, însă ştiindu-se că ele nu sunt cauză sau efect unul altuia“. (Vezi Succesiunea în timp a fenomenelor sufleteşti şi Coexistenţa în spaţiu a fenomenelor materiale).
SINCRETISM. — A. înţeles etimologic. Acordul, înţelegerea de moment, a două concepţiuni deosebite pentru a face faţă unui pericol comun, deşi între acestea există deosebiri fundamentale.
B.	In Filosof ie. Acordul unor teorii deosebite, care numai superficial sunt considerate deosebite, fiindcă sunt vagi şi netemeinic documentate. — Renan: Gândirea trece prin trei etape:
1)	O privire generală şi confuză
asupra celor ce vrea să cunoască, etapă numită Sincretism — 2) O cercetare analitică a părţilor întregului de cunoscut, etapă numită Analiză — şi 3) O reconi' punere a întregului din părţile componente analizate, etapa Sintezei. — (Vezi Antiteză).
SINDICALISM. - In Filosofia Sociologiei Marxiste. Mai mult metodă de activitate decât teorie, deoarece baza Sindicalismului este organizarea muncitorilor manuali în sindicate, considerate ca singurul mediu prielnic desvoltării conştiinţei de clasă, adică a sentimentului şi ideii de comunitate a intereselor, care trebue să u-nească pe toţi muncitorii proletari contra capitaliştilor burghezi. Prin sindicate se va realiza o nouă* organizare socială, cu o comunizare a bunurilor de producţie, circulaţie şi consumaţie economică, — „o morală nouă a producătorului muncitor, opusă moralei burgheze a consumatorului rentier şi trândav cărturar" (Sorel) — o nouă concepţie despre om, gândire şi faptă fundamentală astfel: ,,Noi, sindicaliştii, nu suntem quietişti, substanţialişti, partizani ai realităţii absolute, ci suntem mobilişti, fenomenişti, partizani ai devenirii, moştenind dela Hegel, prin Prou-dhom şi Marx, o filosofie a cărei „categorie“ esenţială este progresul documentat prin tezele lui Bergsoni(. (Ed. Berth).
1.	Sindicalismul este considerat ca un Neo-Marxism, reprezentat prin Sorel şi Berth — împreună cu Neo-Marxismul Reformist, re-
Sindicalism
- 267 —
Singular
prezentat prin Bernstein şi La-briola. Afirmă însă, ca şi Marxismul, lupta de clasă cea adevărată, aceea revoluţionară, născută din conştiinţa de clasă, dată de organizarea în sindicate, întrebuinţând ca mijloace de luptă: intrarea sindicatelor în Internaţionala Muncii şi Greva generală, considerată de Sorel că trebue să fie „mitul muncitorimii”. Atunci se va dovedi, că munca este creatoare oricărei bogăţii. — Sorel: „Sindicalismul realizează ceea ce este adevărat în Marxism, scoţând în relief faptul, că lupta de clasă este alfa şi omega socialismului” Garriguet:	„Sindica-
lismul urmăreşte suprimarea patronului şi înlocuirea atelierului capitalist (privat, sau de stat), printr’un atelier socialist. Organizarea în sindicate trebue să întreţină spiritul de luptă, nu ca să învioreze ura, ci ca să aţâţe flacăra pentru isbândă, respin-gându-se orice concurs din partea burghezimei, orice intervenţie a statului”. — Sorel: „Totul se reduce la ucenicia revoluţionară a proletariatului, care nu trebue să se mai preocupe ca socialiştii, de organizarea socială, deoarece aceasta este deja organizată de Capitalism, rămânând numai ca în locul capitalismului să se instaureze proletariatul”. Sindicalismul va aduce o nouă ordine juridică. Berth: „Dreptul muncitoresc este negaţia radicală, a dreptului burghez. Noua autoritate socială va fi constituită de sindicatul profesional sau grupul de sindicate, care vor forma ceea ce Ruşii numesc Soviet”.
2.	Sindicalismul nu prezintă numai o singură formă. Forma So-cial-Democrată afirmă numai co-munizarea mijloacelor de producţie economică privitoare la marea proprietate agricolă, industrială, comercială şi bancară. Iar de curând s’a extins sindicali-
zarea şi la muncitorii intelectuali (profesionişti liberi şi funcţionari publici şi particulari).
SINDROM. — In Psiho-Fiziologia Medicală. Denumire dată fenomenelor sufleteşti şi fiziologice anormale, care întovăroşesc diferite boli; însă, nu constituesc prin ele însele boli independente. (Ex: Durerea, febra, etc.).
SINERGIE. — A* înţeles general. Conlucrarea mai multor mişcări (funcţiuni) deosebite, ca să producă un efort comun. — Ex: In Fiziologie circulaţia, respiraţia, digestia, etc. în corpul omenesc sunt sinergice). In Ec. Politică (munca, capitalul, natura, antreprenorul, statul, în producerea e-voluţiilor sunt sinergice), etc.
B.	Iii Fizică. Două forţe sunt sinergice, când efectele lor se contopesc şi sunt antagonice, când se resping.
C.	In Psihologie. Sinergia, ca acord şi contopire a îndemnurilor către mişcare (Voinţă) — este opusă Sinesteziei, ca acord şi contopire a stărilor afective şi intelectuale (Ribot). Vezi şi Si-nopsie.
D.	In Morală, este „armonia sentimentelor şi voinţelor unei persoane cu ale alteia” (Fouillée).
SINGULAR. — A. înţeles general. Ceea ce este individual, unic, sau considerat astfel.
B.	In Gramatică. Numele proprii, sau numele comune precis determinate ca unice. Ex: cartea de pe birou, fotografia din faţă, etc.
C.	In Logică. Judecata, care are drept subiect un termen singular,
Sinonim
— 268 -
Sinteza
nu poate fi decât o judecată universală şi niciodată una particulară.
1. Singularul, nu trebue confundat cu Particularul, nici Generalul cu Universalul; deoarece singular şi general, sunt denumiri ai termenilor judecăţii (subiect sau predicat), date pentru arătarea întinderii lor (sferii) abdică a numărului de fenomene care-1 cuprind — iar denumirile, de particular şi universal, simt date — pentru arătarea diferitelor judecăţi, după cum predicatul afirmă sau neagă, numai în parte subiectul (Jud. Particulare), sau în întregimea lui (Jud. U-niversale).
SINONIM. — A. In Linguistică. Sunt sinonime cuvintele, care au acelaşi înţeles. — Un alt termen este Omolog.
B.	In Logică. „Noţiuni sinonime, sau identice după sfera lor“ — este o expresie cu totul improprie, deoarece nu există asemenea noţiuni. Un înţeles nu poate aparţine logic decât numai unei singure noţiuni, însă acest înţeles poate fi exprimat prin mai multe cuvinte; astfel că aceste cuvinte sunt sinonime — nu înseşi noţiunile. (Vezi Identitatea).
1.	Sinonimice. Denumirea data de Baldwin, Judecăţilor logice şi morale, a căror valoare este valabilă pentru toate minţile aparţinând aceluiaşi grup social la
o	epocă anumită.
SINOPSIE. — în Psihologie. Acordul şi contopirea razelor vizuale pentru a se alcătui imagina. Flournoy o numeşte „Sinestezie Vizuală“. (Vezi Sinergie).
SINTEZA. — A. înţeles general. Compunerea unui tot din elementele date separat. — Opus este Analiza.
B.	In Metodologie. Metdoă generală de gândire logică, pentru aflarea adevărului general din compunerea mai multor adevăruri singulare din care el este alcătuit — sau metoda, prin care se recompune un întreg din părţile sale componente.
Sinteza este o speţă a metodei generale numită Asocierea cunoştinţelor, care cuprinde gândirea dela singular şi particular — la general şi universal (concretizată în metodele: Generalizarea, Clasificarea, Inducţia. Sinteza) şi este opusă celeilalte metode generale, numită Disocierea cunoştinţelor, alcătuită din gândirea dela general şi universal — la singular şi particular (concretizată în metodele: Concretizarea, Diviziunea Deducţia, Analiza). — Duhamel: „Sinteza consistă în pornirea dela judecăţi recunoscute ca adevărate, din care se vor extrage alte judecăţi drept consecinţe necesare ale lor şi tot aşa mai departe, până se ajunge la aceea care se va recunoaşte ea înseşi ca adevărată”. — Hamelin: „Fuziunea unei Teze şi a unei Antiteze într’o noţiune sau judecată nouă, care să le cuprindă pe amândouă datorită unui punct de vedere superior, este Sinteza”.
C.	In Filosofia Cunoaşterii. Două Teze (afirmaţiuni demonstrate), opuse una alteia, formează o Antiteză (numită de Kant „Antinomie”) şi când poate fi înlăturată opoziţia dintre ele-prin introducerea în gândire a unui punct de vedere superior ambelor teze, atunci concluzia la care se ajunge este Sinteza (Hegel).
Sinteza creatoare
— 269 —
Socialism
D.	In Logică. Judecata Sintetică, este aceea în care predicatul nu-şi are înţelesul cuprins în subiect, în chiar momentul gândirii (comparaţiei ce se face între înţelesurile subiectului şi predicatului). — Opusul ei este Jud. Analitică (Kant).
E.	In Psihologie. Tipul caracterologic Sintetic, este acela care urmăreşte să reducă multiplicitatea şi varietatea existenţelor, şi a cunoştinţelor lor, la unitatea de ansamblu a ceea ce este permanent şi esenţial, constituind o însuşire a gândirii filosofice. — O-pus este Tipul Analitic.
SINTEZA CREATORE. — A. In Filosofia Psihologiei. Denumire dată teoriei lui Wundt, care afirmă că Totul sufletesc este mai mult decât o „sumă“ a fenomenelor sufleteşti; deoarece, el este o sinteză, care cuprinde un plus peste această sumă, dat de spontaneitatea conştiinţei, prezentă oricând pentru a da înţelegere şi valoare cunoştinţelor, afectelor şi voinţelor izolate şi lipsite de înţeles, dacă nu sunt sintetizate de Totul sufletesc, care prin aceasta este deci o „Sinteză creatoare“.
SISTEM. — A. înţeles general. Organizarea părţilor într’un întreg cu un scop determinat. Ex: sistem planetar, sistem <le forţe, sistem de genuri şi speţe în Clasificări şi Diviziuni, etc.
B.	In Fiziologie. Sistem Organic, este organizarea cu scopul efectuării unei funcţiuni vitale a organelor de aceiaşi natură. (Ex: sistemul nervos, vascular, osos, etc.). Să nu se confunde Sistemul cu Aparatul organic, care este şi
el tot o organizare de părţi pentru executarea unei funcţiuni vitale, însă a organelor de natură deosebită. (Ex: aparatul digestiv, circulator, etc.).
C.	In Filosof ie. Sistem Filosofic, este organizarea teoriilor (răspunsurilor) date diferitelor probleme filosofice (întrebări), cu scopul alcătuirii unei concepţii unitare.
—	Să nu se confunde Sistemul cu Teoria filosofică, deoarece aceasta cuprinde numai organizarea argumentelor, prin care se afirmă răspunsul la o singură problemă a filosofiei.
SOCIAL. — A. înţeles general. Relaţia de tovărăşie între oameni. — Durkheim: „Constrângerea şi in fluenţa exercitată asupra unui individ, de către ceilalţi indivizi componenţi ai grupului social“. Omul este definit ca „animal sociabil“, întrucât nu poate vieţui decât în tovărăşie (societate) cu alţi oameni. (Aristotel). — Opus este Individual.
B. In Sociologie. Orice fenomen privitor la constituirea (Morfologia, Statica) şi activităţile (Dinamica) unei societăţi.
SOCIAL (Probleme). — întrebări privitoare la: originea, evoluţia, natura (constituirea, morfologia), activităţile (funcţiunile) şi idealul societăţii în genere, sau a diferitelor ei forme de unităţi sociale: familia, satul, oraşiul, etc.
SOCIALISM. — A. înţeles general. Denumire dată oricărei concepţii de critică a organizării sociale.
Socialism	—	270	—	Socialism
Termenul se consideră, a fi inventat de P. Leroux în 1850, care spune: „Când am inventat termenul de Socialism, pentru a-1 opune celui de Individualism, nu m’am aşteptat ca după 20 de ani să fie întrebuinţat cu aşa de variate înţelesuri celui care i l-am dat: de conciliere a termenilor: libertate, egalitate, unitate, fraternitate“.
B.	In Pilosofia Sociologiei. Denumire dată în general teoriilor asupra problemelor sociale, privitoare la: originea, evoluţia, pătură şi scopul .societăţii în genere şi îm special, teoriilor asupra problemelor economice, care afirmă că cel mai important dintre factorii de producţie (natura, munca, capitalul, antreprenorul) este munca, cu deosebire aceea fizică, manuală. Socialismul are felurite aspecte sub formula: „Individul mijloc — societatea scop“ şi este opus Individualismului (liberei concurenţe), a cărei formulă este: „Societatea mijloc — individul scop“.
1.	In trecutul îndepărtat, dreptul de proprietate privată a fost criticat în celebrele concepţiuni u-topice ale lui Platon, Morus, Cam-panella până la gânditorii socialismului egalitar (Morelly Mably, Brissot, Godwin, ale căror teorii* au fost sintetizate de Babeufc care a fost decapitat în timpul Directoratului revoluţiei franceze (1796), pentrucă a voit să realizeze „Societatea Egalilor, ca re-acţiune a revoluţiei socialiste contra revoluţiei burgheze”.
2.	Socialismul Economic al sec. XVIII, este egalitar, „deoarece toţi oamenii au aceleaşi nevoi şi a-celeaşi facultăţi”. Formula este
„Fiecăruia după trebuinţele sale”.
—	In sec. XIX, apar socialiştii propriu zişi, ale căror concepţiuni sunt deosebite de ale economiştilor; deoarece, aceştia făcând critica proprietăţii private, cer desfiinţarea ei, pe când economiştii o considerau legitima şi necesară, Şi economiştii şi socialiştii afirmau acelaşi scop: organizarea economică pentru maximum de producţie, însa repartizarea ei să nu se facă egalitar şi nivelator „fiecăruia după trebuinţe” — ci „fiecărui după capacitatea de muncă, după merit”. Saint-Simon şi socialiştii din şcoala sa colectivistă, afirmă ideea că munca singură dă valoare ptroducţiunii, realizată prin cooperarea naturii şi capitalului — idee, care; va servi ca bază teoriilor asociaţioniste din Anglia ale lui Thomson şi Owen şi mai târziu în Germania, teoriilor comuniste ale lui Marx şi Engels, cu precizarea că ideea aparţine lui Ricardo ale cărui Principii de Economie Politică (1817), publicate în Anglia, sunt considerate baze ale marxismului.
3.	Teoria Saint-Simonistă. Se a-dresează mai mult intelectualilor, afirmând marele rol în producţie al întreprinderilor centralizate, faţă de individualismul liberei concurenţe. Aci se întâlnesc ideile: lupta de clase, exploatarea omului de către om, organizarea muncii, instrumentele de producţie, asociaţia ca formă superioară a producţiei. Marxistul Engels spune: „In Saint-Simon este o perspicacitate genială, graţie căreia aprea-pe toate ideile se găsesc la el în germene”. Pentru Saint-Simoniştî, oaza fundamentală a organizării social-economice este problema repartizării bunurilor (proprietăţii), ca muncitorii să primească partea dreaptă a valorii bunurilor produse, adică partea cea mai mare, dată fiind superioritatea muncii faţă de capital — şi, aceasta să se realizeze cât de imediat, prin
Socialism
— 271 -
Socializare
voinţa mijloacelor întrebuinţate.— Enfantin: „Interesul social general este interesul muncitorilor, iar interesul particularilor este acela al leneşului, care trăeşte pe spinarea muncitorului”.
4.	Socialismul de Stat ca o re-acţiune contra influenţei crescânde a Individualismului şi Liberalismului politic, afirmând necesitatea intervenţiei Statului în organizaţia social-economică. In Germania, a luat numele de „Socialism de catedră” iar în Franţa, pe cel de „Intervenţionism”. Marx şi Engels, îi atribue următorul înţeles în Manifestul Comunist dela 1848: Exproprierea proprietăţii funciare şi Centralizarea creditului industriei şi comerţului în mâinile Statului — acestea însă, numai ca măsură provizorie pentru trecerea la comunizarea proprietăţii private.
5.	Marxismul. (Vezi Comunism Bolşevism, Sindicalism, Marxism).
6.	Alte diferite num'ri: a) Socialismul Reformist (evoluţionist). Afirmă posibilitatea reformelor e- j conomice de comunizarea bunuri- j lor pe cale legală — nu prin violenţă. — b) socialismul Revoluţionar. Afirmă din contră, realizarea comunizării prin violenţă (forţa), c) Socialism Experimental (fără program). Afirmă că nu se poate dinainte determina precis, organizarea econom i că-sociala, care va rezulta din desfiinţarea proprietăţii private. (Neo-Marxismul Reformist şi Sindicalist.—d') Socialism Asociaţionist. Afirmă asociaţia liberă, după un plan stabilit, pentru soluţionarea problemelor so-cial-economice (Uwen. Fourier, L. Blanc). — e) Socialismul Democrat. Urmăreşte în special scopul educativ-politic al democratizării integrale a statului, ca aceasta,să devină emanaţia directă a voinţei populare, pentru realizarea intereselor de libertate, dreptate şi solidaritate ale muncitorimii. — f) Socialismul Aristocratic-Conserva-
tor, Afirmă că individul separat de stat este o abstracţiune şi numai prin încorporarea lui în stat îşi găseşte realizarea drepturilor, garanţia fericirii morale şi materiale, ca şi posibilitatea înfăptuirilor culturale (ştiinţifice, filosofice, artistice, morale, religioase), sintetizate în organizarea statului ideal şi impersonal. — g) Socialismul Fur. Afirmă lupta pentru a garanta tuturor munci-torilor un salariu just, considerând munca (lucrătorului, savantului, artistului, etc.) ca o participare voluntară la opera colectivă de culturalizare şi civilizare. (Hegel, Carlyle, Rodbertus). h) etc.
SOCIALIZARE. — înţeles general. Organizarea socială, pe baza înlocuirii proprietăţii individuale (susţinută de teoriile Individualiste) prin proprietatea socială, comună, colectivă, sindicală., corporativă (susţinută de teoriile: Socialism, Comunism, Colectivism, Sindicalism, Corporatism). Această organizare constitue idealul de cât mai multă Dreptate şi Bună stare între oameni, dorit de toate teoriile sociale — însă, mijloacele de socializare şi mai cu deosebire limita socializării proprietăţii individuale, formează cea mai importantă problemă a socializării, deosebind numeroasele teorii sociale.
SOCIETATEA. — Termen general atribuit oricărei tovăroşii omeneşti, bazată pe conştiinţa fiecărui membru al tovăroşiei, că se află în relaţii necesare cu; ceilalţi membrii. Sunt considerate unităţi sociale: familia, comuna, (tribul), naţiunea, statul, umanitatea în-
Societate
- 272 —
Sociolatrie
treagă — organizate în forme sociale, voluntare sau spontane (naturale).
A).	însuşirile generale ale so-
cietăţii sunt: a) o alcătuire din i elementele cosmice, biologice, su- ! fleteşti şi istorice, formând morfo- ! logia (Statica) socială şi b) o manifestare de activităţi economice, juridice, politice, şi culturale, formând funcţiunea (Dinamica) socială.	I
B).	însuşirile speciale sunt: a) ! acţionează în grup; b) îşi creiază Instituţii felurite ca structuri so- ; ciale, apărate prin sancţiuni mo- I rale sau juridice, scrise şi nescrise, contra celor care le nesocotesc, făcându-se astfel simţită constrângerea socială; c) realizează valori j spirituale comune; d) determină
o	conştiinţă proprie socială.
Societatea are ca problemă generală raportul între individ şl so- j cietate, cu aspectele diferitelor ra- ; porturi între: individ, familie, pro-fesiune, naţiune, stat şi umanitate; iar problemele speciale asupra originii, naturii şi scopului societăţii au dat naştere la felurite şi numeroase teorii de filosofie socială. Cităm teoriile: Contrac-tualismul (originea societăţii este într’un contact tacit între indivizii care o compun). — Naturalismul (originea este în instinctul de sociabilitate). — Organicismul (natura societăţii este asemenea ; unui organism vital). — Psiholo- I gicismul (natura societăţii este un conglomerat de suflete individu-ale). — Socioogismul (societatea are un suflet al ei propriu, deo- | sebit de sufletul individual, ca o sinteză a activităţilor sufleteşti individuale, concretizate în Insti- I tuţii sociale existente pe deasupra | indivizilor). — Socialismul, cu diferitele şi numeroasele lui aspecte privitoare la finalitatea (scopul) societăţii — opus lndividualismu- ! lui.	|
Societatea constitue obiectul ştiinţei, Sociologia.
1. Diferite înţelesuri atribuite Societăţii; a) Grupul indivizilor între care există raporturi organizate şi servicii reciproce (Ta-lande). — b) Asociaţii al căror scop final poate fi nutriţia, reproducerea, relaţia de apărare comună, sau simpla plăcere cer poate rezulta din tovărăşia semenilor (Espinas). — c) Asociaţie consolidata în instituţii garantate prin constrângerea colectivităţii (Durk-heim). — d) Grupurile omeneşti (familie, trib, cetate, naţiune, etc.) considerate existenţe de sine stătătoare (A. Comte). — e) Societatea se alcătueşte datorită instinctului de sociabilitate din om, numit filantropie (Leibnitz). — f) Asociaţia de fiinţe prin ceea ce au ele de imitat una dela alta, sau prin ce au asemenea drept „copii vechi ale aceluiaşi model” (Tarde).
SOCIOCENTRISM. — Concepţie sufletească individuală, care consideră societatea căreia aparţine ca fiind „centrul lumii” — după! cum Antropocentrismul reduce tot U-niversul la om — sau Egocentrismul îl reduce la sine însuşi — Termenul este întrebuinţat de Durkheim.
SOCIOGRAŢIE. — In Sociologia Politică. Forma de guvernământ, a cărei putere de conducere o deţine societatea organizată, ca un tot organic. — Termenul este întrebuinţat de A. Comte.
SOCIOLATRIE. — Atribuirea însuşirilor cultului (veneraţie, adorare, recunoştinţă etc.) societăţii în care trăieşti. — Termenul este întrebuinţat de A. Comte.
Sociologism
- 273 -
Sofism
SOCIOLOGIE. — In Metodologie. Ştiinţa a vieţii şi sufletului social — ştiinţă a societăţii — considerată „ştiinţă generală a tuturor ştiinţelor sufleteşti“ (noologice), după cum Fizica este considerată ştiinţa generală a tuturor ştiinţelor materiale, iar Filosof ia, sinteza tuturor ştiinţelor, artelor, religiilor şi moralei. — Termenul este inventat de A- Comte, după ce mai întâiu întrebuinţa termenul Fizica Socială, opus Fizicei Materială şi Fizicei Biologică.
1.	Sociologia cuprinde probleme asupra structurii (Statica) societăţii şi asupra activităţii (Dinamica). Statica la rândul ei cuprinde problemele: Cosmică, Biologică, Psihică, Istorică — iar Dinamica cuprinde problemele a-supra activităţilor: Economică, Politică, Juridică, Culturală. Ca problemă generală a Sociologiei este ' raportul dintre Individ şi Socie- i tate, cu aspectele diferitelor raporturi dintre unităţile şi formele sociale. (Vezi Societatea).
2.	Sociologia, fiind ştiinţa generală a ştiinţelor sufleteşti, va avea cu acestea raporturi strânse, astfel: a) cu Geografia, privitor la problema cosmologică; b) cu Biologia, Istoria, Psihologia, asupra problemelor biologică, istorică, psihică; c) cu Economia Po- ; litică, Dreptul, Politica, asupra problemelor: economică, juridică, politică şi d) cu Pedagogia, Religia, Morala, Arta, Linguistica, Logica, Filosof ia, asupra problemei activităţii culturale.
3.	Totuşi, Sociologia îşi are toate elementele constitutive ale unei ştiinţe: obiect, legi, metode şi scop, proprii.
SOCIOLOGISM. — In Filosofia Istoriei. Denumire dată teoriei, care
afirmă că problemele filosofiei şi în special cele religioase sunt dependente de vieaţa în comun a oamenilor. — Termenul este întrebuinţat de Boutroux, ca opus teoriilor spiritualiste şi în special „teoriei Experienţii religioase şi Filosofiei acţiunii“.
SOFISM.— In Logică. Eroare voită în gândirea silogistică, prin neres-pectarea principiilor raţiunii (i-dentitatea, contrarietatea, terţiul exclus, raţiunea suficientă şi valorificarea), a postulatelor gândirii ştiinţifice (cauzalitatea şi determinismul) şi a regulilor fixate de Logică pentru alcătuirea noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. Eroarea este făcută cu scopul de a convinge buna credinţă, nu cu acela de a spune adevărul, sau chiar cu scopul de a înşela. Pentru a se ascunde eroarea voită de gândire, se pune o deosebită grije spre a nu fi descoperită. — Erorile nevoite se numesc Para-logisme.
1.	Manualele de Logică consideră două feluri se sofisme: a) de fond (materiale), anume: Ignorarea subiectului gândirii (igno-raţio elenchi) — întrebuinţarea
I	unui termen sinonim subiectului drept explicare a lui (petitio principii, Sau tautologie) — considerarea unui neadevăr drept a-devăr, ca punct de plecare aJ gândirii deductive (error funda-mentalis) — înlocuirea înţelesului iniţial al unui termen, prin adăugarea sau suprimarea de însuşiri ale înţelesului atribuit în cursul gândirii (error aceidenta-lis) — şi b) sofisme formale rezultate din nerespectarea „formelor” gândirii. Considerăm im-
18
Sofist
— 274 —
Somatic
proprie aceasta deosebire, fiindcă toate erorile provin din nerespec-tarea formelor gândirii raţionale, în special ale silogismului, derivate şi ele din principiile raţiunii şi postulatele gândirii. (Vezi toate aceste „Sofisme materiale”).
SOFIST. — A. înţeles general. A-cela a cărui gândire şi documentare este formală, verbală, nesprijinită pe înţelesurile reale ale termenilor întrebuinţaţi în gândire, dar care are totuşi abilitatea să treacă drept adevăr documentat, ceea ce el susţine.
B. In Filosofia antică. Sofistul era un profesionist al gândirii, care ştia de toate (fără niciun înţeles prejorativ); iar Sofistica, era arta (metoda) de a face oameni superiori prin învăţarea formelor gândirii (Platori). începând însă cu epoca lui Aristotel, sofiştii şi sofistica capătă înţelesul prejorativ dat mai sus.
SOLIDARISM. — In Filosofia So- j ciologiei. Denumire data teoriilor sociale, care afirmă legătura de interpendenţă între individ şi societate şi în special teoriilor, oare afirmă interdependenţă între prin' cipiile moralei, politicei şi economiei (Bougle).
SOLIDARITATE. — A. înţeles genera. Dependenţă reciprocă între părţile unui tot.
B. Etimologie. Are înţeles juri- : dic, de datorie a debitorilor către j acelaşi creditor, fie prin faptul lor, fie prin faptul legii. — Responsabilitatea crimei, era dease- ; menea solidară în primele faze ale Dreptului.
C.	In Sociologie. Termenul este întrebuinţat mult de A. Comte, Bourgeois şi Durkheim cu înţe-ţelesul, de datorie moral-socială a solidarităţii, drept „garanţie a excesului de individualism, sau a pretenţiilor comunismului contimporan“ (Jacob). — Noţiunea Solidarităţii implică trei feluri de raporturi între indivizi: 1) raporturi de fapt (ale legăturilor dintre ei); 2) raporturi de reciprocitate (dela fiecare la toţi, dela toţi la fiecare şi dela fiecare la fiecare); 3) raporturi inseparabile de conştiinţă morală (Bernés).
SOLIPSISM. — In Filosofia Cunoaş-! terii. Mai mult o atitudine sufletească decât o teorie filosofică (cum este şi Scepticismul), afirmând fără să dovedească, că singura realitate ce se poate cunoaşte este însăşi sufletul, iar modificările lui proprii, concretizate j în Univers, constitue sufletul propriu (solus ipse). — Kant, i-a dat înţeles de Egoism.
SOMA. — A. înţeles general. Sinonim termenului Corp. Este întrebuinţat de filosofia biologică, ca opus Sufletului, sau Principiului vital.
B. In Filosofia Biologiei. Teoria lui Weismann îi atribue în fel es
i	de Corp individual, opus Plasmei
!	germinative. (Vezi Evoluţionismul
biologic).
SOMATIC. — Sinonim termenuluij Corporal, opus celui de Spiritual, sau Vital. (Vezi Soma).
Somnambulism
— 275 —
Spaţiu
SOMNAMBULISM. — In Psihopatologie. Boală care începe prin somn în timpul căruia bolnavul execută diferite acte (vorbeşte, scrie, merge, etc.) intr’un fel de vis activ, despre care însă nu-şi aminteşte la deşteptarea din somn. Poate fi: natural sau spontan şi artificial sau provocat, în care caz se poate comunica prin vorbă cu bolnavul. (P. Janet). Vezi Sugestia.
SORIT. — In Logică. Polisilogism (mai multe silogisme, deoarece e-xistă mai mulţi termeni mijlocitori între subiectul şi predicatul gândirii), în care se derivă o singură concluzie din toate premisele, alcătuită în două feluri: a) din subiectul primei premise şi predicatul ultimei premise (ex: A=B, B=C, C=D, D=E, deci A=E), numit Sorit-Aristotelic şi b) din suiectul ultimei premise şi predicatul primei premise (ex: D=E, C=D, B=C, A=B, deci A=E), nuinit Sorit Goclenian.
Precizări: 1) Termenii mijlocitori, în Soritul Aristotelic sunt speţe ale aceluiaşi gen, ca noţiuni cu sfere ordonate. Genul se disociază, se analizează şi de aceea se mai denumeşte, Sorit Analitic — pe când în Soritul Goclenian, speţele se asociază, se sintetizează în genul lor şi de aceea se mai denumeşte Sorit Sintetic.
2) Gândirea, în Soritul Aristotelic, analizând prin descompunere termenul mijlocitor iniţial
—	care este predicatul premisei întâia — face ca el să devină subiect în premisa doua, unde acum este alt predicat (adică O altă speţă a predicatului prim, imediat subordonată), care devine
subiect în premisa treia (unde iarăşi, predicat este a altă speţă imediat subordonată a predicatului al douilea) — şi tot astfel până la ultima premisă, al cărui predicat devine predicatul concluziei, legat de subiectul gândirei din prima premisă. — Prin a-ceastă operaţie, termenul mijlocitor s’a tot micşorat ca înţeles, premisă cu premisă, a regresat şi de aceea soritul aristotelic se mai numeşte şi Sorit Regresiv. Concluzia fiecărui silogism serveşte astfel de premisă minoră următorului silogism. — In mod invers, gândirea în Soritul Goclenian compunând, sintetizând, termenul mijlocitor pregresează ca înţeles, premisă cu premisă şi de aceea se mai numeşte şi iSorit Progresiv. Concluzia fiecărui silogism serveşte astfel de premisă majoră silogismului următor.
3.	Soritele se pot descompune în Silogismele alcătuitoare, concluzia primului devenind premisa majoră sau minoră a celui următor.
4.	Pentru Filosofia Sceptică, soritul avea înţeles de Sofism (vezi), deoarece prin el se argumenta dela cea mai precisa evidenţă la cea mai mare nesiguranţa, printr’o tranziţie gra-duală continuă şi pe nesimţite,
SPAŢIU. — Mediul în care situăm toate corpurile, toate mişcările, toate întinderile determinate, ce se pot cunoaşte. — Lalande: „Spaţiul nu este nici lucru nici cunoştinţă, ci un produs al spiritului: o abstracţie pentru Mach, Hoffding, etc. sau o formă apriorică pentru Kantieni
1.	Hoffding deosebeşte: a) spaţiul psihologic sau relativ, acela dat prin sensaţii, sau odată cu ele şi b) spaţiul matematic sau absolut, acela dat prin abstrac-
Special
- 276 -=*.
Speţă
ţiune (nu prin intuiţie), singurul care este omogen şi continuu.
—	Unii Psihologi, acorda fiecărui organ de simţ posibilitatea de a cunoaşte câte un spaţiu, astfel: spaţiul vizual, tactil, muscular, etc/ (W. James). — Alţii, admit numai trei forme fundamentale spaţiale: vizual, tactil, muscular (Jwanowski); iar alţii, nu admit decât o singură formă, cea vizuală (Rauzoli).
2.	Spaţiul Geometric, sau spaţiul propriu zis, are următoarele patru însuşiri: a) este omogen; isotrop (toate direcţiile lui au aceleaşi proprietăţi); c) continuu şi de) nelimitat — cărora Geometria elementara Euclidiană le mai adaugă alte două însuşiri:	a)
are trei dimensiuni (adică din-tr’un punct se pot duce numai trei trepte perpendiculare între ele) şi b) se pot construi figuri asemenea pe tot cuprinsul lui. — Fără aceste două din urmă însuşiri, spaţiul este întrebuinţat în Geometria Non-Euclidiană sau Hi-perspaţială, sau Metageometrism. (Vezi).
SPECIAL. — Ceea ce este limitat ca aparţinând unei specii. Sinonim cu Singular, însă nu şi cu Particular. — Opus este Generic. (Vezi Singular3 Particular şi Generic).
SPECIFICAŢIE. — A. In Metodologie. Metodă, prin care se deosebesc speţele aceluiaşi gen prin diferenţele lor specifice (însuşirile speciale, singulare, fiecărei speţe).
—	Kant afirmă o lege a specificaţiei (opusă legii omogenităţii), cu înţelesul de imposibilitate de a ajunge la realul unei intuiţii prin oricât de mare număr de specifi-caţiuni; iar Eisler, aceleaşi legi îi atribue înţelesul, de posibilitatea
diviziunii unei noţiuni în noţiuni inferioase.
B.	înţelesul comun este de determinare precisă a unei idei sau a unui fapt, pentru a le deosebi de altele şi a nu le confunda.
SPECIFICITATE. — Ceea ce este specific, ca însuşire esenţială a unei speţe, fără de care nu poate exista şi care este comuna, asemenea cu însuşirea specifică şi a celorlalte exemplare alcătuitoare ale aceleaşi speţe. Prin aceste însuşiri specifice, se deosebesc unele de altele speţele aceluiaşi gen. (Vezi Diferenţă Specifică).
SPECULATIV. — Judecată de apreciere (valoare), atribuită operaţiunilor gândirii raţionale teoretice, al cărui scop este aflarea adevărului pur de orice subiectivitate şi experienţă , independent de orice aplicaţiune practică. — In sens pejorativ, are înţeles de gândire artificială de pură construcţie dialectică, a cărei valoare este îndoielnică.
SPEŢĂ. — A. In Logică. însuşirea unei noţiuni (cunoştinţa unei clase de fenomene), de a fi cuprinse toate fenomenele sale intr’o altă noţiune cu un număr mai mare de fenomene, numită, Gen. (Vezi Sferă şi Noţiuni subordonate). Speţa, deşi este mai mică ca număr de fenomene decât Genul, are însă însuşiri mai numeroase, drept calitate. (Vezi Conţinut).
B.	In Biologie. Grupul vieţuitoarelor alcătuind un tip comun,
Spirit
— 277 —
Spiritism
ereditar, bine definit, care nu se pot împreuna şi reproduce cu alte speţe decât limitat — aşa cum se pot împreuna între ele vieţuitoarele aceleaşi speţe, şi reproduce [nelimitat. (Goblot).
C.	In Linguistică. Caz singular, la care se aplică un adevăr general. Astfel se spune „în speţă vorbind, aplicaţiunea este...“ — sinonim cu „în cazul considerat...“
In Logică. Precizări: 1). O a-ceiaşi noţiune poate fi şi speţă şi gen, faţă de alte noţiuni, a-irume: a) speţă, faţă de o noţiune supra-ordonată ei ca număr de fenomene (sferă) şi b) gen, faţă de o noţiune subordonată.
2). Genul, poate ajunge prin subordonare din speţă în speţă până la speţa ultimă, care să numai cuprindă în sfera ei decât un singur fenomen, — cum simt aşa numitele „noţiuni singulare”. (Vezi).
SPIRIT. — A. înţeles generah Sinonim cu Suflet, Psihic şi Gândire. (Vezi aceşti termeni).
B.	In Teologie, are înţelesul mistic, de Principiu al vieţii şi al Divinităţii. Dumnezeu, îngerii, demonii şi sufletele după moarte, sunt numai Spirite.
C.	In Filosofia Cosmologică şi a Cunoaşterii, are înţeles personal, de Realitate gânditoare, subiectul care cunoaşte obiectul de cunoscut. — Este deci opus Materiei şi Naturii.
D.	In Linguistică. Se întrebuinţează ca însuşire a gândirii, sau a sufletului în genere, astfel: spirit ştiinţific, sau spiritul politeţii, sau simplu: spirit, ca ascuţime de gând şi ironie. (Vezi Spiritual).
SPIRITISM. — Teorie, care afirmă că spiritele morţilor supravieţuiesc, păstrând şi un fel de corp material ca un voal, însă invizibil — şi mai afirmă, că se poate comunica cu ele prin anumite practici şi în special, prin mijlocirea unor indivizi dotaţi cu însuşiri specifice, numiţi Medium-uri.
1.	Spiritismul îşi are originea în Credinţe, în Filosofia religiei şi’n Spiritualism, cu care nu tre-bue ^ confundat (vezi); deoarece. Spiritismul caută să materializeze sufletul prin felurite experienţe-ca manifestări materiale ale spiritului morţilor: ridicări de mese, scaune, etc, sunete diferite, la instrumente muzicale sau bătăi şi lovituri în obiecte, mulagii pe diferite substanţe ca imprimări de forme corporale omeneşti, fotografii şi chiar apariţiuni corporale. — Spiritiştii se clasifică în: religioşi, ştiinţifici, şi evolu-ţionişti, împărţiţi în numeroase secte şi şcoli. Sunt mulţi oameni de ştiinţă, de litere şi filosofi, care admit şi chiar practică. Spiritismul, ce se vrea documentat ştiinţific. Cităm pe B. P. Haşdeu cu lucrarea sa: Sic Cogito. (Astfel cuget), care afirmă că Spiritismul este o credinţa-ştiinţă. Credinţa se întemeiază pe principiile: Dumnezeu, Nemurire şi Deşertăciune; iar ştiinţa, pe principiul Evoluţionismului biologic, prin care se explica existenţa lui Dumnezeu şi derivarea supra-omului, altruist desăvârşit — deosebit de cel al lui Nietzsche, voluntar şi egoist. El numeşte acest proces, „evoluţie metafizica”: prin faze din ce în ce mai perfecte, evoluţia materiei ajunge la exteriorizări foarte fine, invizibile chiar prin care se manifestă spiritele morţilor. — Alţi reprezentanţi ai spiritismului: Lombroso (Hipnotism şi Spiritism), Flammarion
Spiritologie	____— 278 — Splritualism-Materialism
(Fenomenele Spiritismului), Gh. Richet, cu numeroase lucrări, etc.
SPIRITOLOGIE. — Termen propus de Haşdeu pentru cercetările spiritiste, astfel: „Spiritismul cuprinde miezul tuturor religiunilor; se împacă bine cu ştiinţele şi are rădăcini adânc înfipte în Biologie, fiind o ştiinţă a vieţii supraomului. Această ştiinţă nouă are ca surori: Antropologia şi Sociologia, deasemenea ştiinţe ale Biologiei şi i s’ar putea zice „Spiritologie“.
SPIRITUALISM-MATERLALISM. -In Filosofia Cosmologică. Denumiri date în general celor două grupe de teorii, care răspund problemei ontologice: Ce este Existenţa (Lumea, Universul, Cosmosul) astfel: 1) Spiritualismul susţine existenţa Spiritului (sufletului), fie ca existenţă primă şi ultimă (negând prin aceasta orice existenţă reală materiei), fie (numai ca existenţă primă din care derivă materia, sau ca realitate, sau ca aparenţă; — 2) Materialismul susţine existenţa Materiei, deasemenea fie ca existenţă, primă şi ultimă (negând orice existenţă reală sufletului)^ fie numai ca existenţă primă din care derivă sufletul, sau ca realitate, sau ca aparenţă. — Fiecare în parte a-ceste teorii extreme, susţinând numai o singură existenţă în alcătuirea Universului, sunt considerate Teorii moniste:	Monismul
Materialist şi Monismul Spiritualist. — Grupa de teorii, care susţine existenţa şi a spiritului şi a materiei, — ambele existenţe din-
tr’un început, fără să fie una cauza celeilalte — poartă denumirea de Dualism Cosmologic şi uneori Paralelism Psiho-Fizic; iar, grupa de teorii care susţine, că nepu-tându-se cunoaşte existenţa ca Substanţa nici a spiritului nici a materiei, atunci singura „realitate“ a Universului nu este decât existenţa de manifestare, de Fenomene, ale spiritului şi materiei şi această grupă poartă denumirea de Fenomenism, având aspecte ca: Agnoticismul, Pozitivismul şi Idealismul post-Kantian (deoarece toate acestea tăgăduesc o existenţă substanţială (numenală) şi spiritului şi materiei).
1.	Spiritualismul şi Materialismul, documentează fiecare ce este spiritul şi ce este materia, însă întâmpină mari greutăţi răspunzând întrebării: Ce este Vieaţa, deoarece între existenţele materiale (fizice) şi cele spirituale (sufleteşti) se interpun existenţele fiziologice, biologice (ale vieţii), legate de cele sufleteşti.
2.	Dualismul Cosmologic. Este concepţia comună a minţii, impusă de constatarea is-bitoarei deosebiri dintre fiinţele mişcătoare şi corpurile inerte, structuralizată în suflete prin credinţele religioase, care postulează nemurirea sufletului şi a principiului spiritual ce întreţine vieaţa.
A). Filosofia Antică. Deşi începe prin a susţine o concepţie monistă, reducând Universul Ia câte o existenţa materială: apa (Thales — aerul (Anaximene) — focul (Heraclit) — pământul, a-dăogat acestora la un loc (Em-pedocle), totuşi atribue vieaţa a-cestei materii. Teoria aceasta poartă denumirea de Hilozoism (Vezi). — Anaxogora, este pri-
SpirituaUsm-Materialism_________— 279 —_________SplrltuaHsm-MateriaUsm
mul filosof care susţine ideea unei existenţe spirituale pe lângă aceea a existenţei materiale, datorita căreia se explică ordinea universală. Vieaţa este derivată din acest spirit cosmic, care se j încorporează vremelnic în fiinţe, j — Aristotel reia ideea, afirmând că materia este o simplă posibilitate a spiritului, considerat formă şi principiul vital al în-tregei existenţe.
B).	Filosofia Modernă. Are ca reprezentant al Dualismului pe Descartes — care plecând dela îndoiala sa metodică: mă îndoiesc de orice şi prin aceasta cuget („Dubito, ergo cogit”), însă de propria mea îndoială nu pot să mă îndoiesc, fiindcă mă gândesc, cuget şi deci exist ca fiinţa cugetătoare („Dubito, ergo cogit; Co-gito, ergo sum”) — susţine existenţa fără extensiune (întindere), care este sufletul ce gândeşte, deosebită de existenţa extinsă, care este materia ce nu gândeşte. Sufletul (spiritul) este legat de Corpul omenesc (materie), fiind localizat în glanda pineală a creerului şi prin aşa numitele „spirite animale”, conduce mişcările corpului. Această comunicare dintre spirit şi materie (problema grea a Dualismului şi a întregei filosofii cosmologice) prin spirite animale, este înlocuită de Ber-keley prin „cauze ocazionale” (vezi Ocazionalismul) şi de Leibnitz prin „armonia prestabilită.” (vezi) dintre „monade” — denumire ce dă existenţelor ultime de natură spirituală, care alcă-tuesc şi spiritul şi corpul> a căror legătură este dinainte stabilita de Creator, aşa cum există între toate monadele Universului.
C).	Filosofia Contimporană. Are ca reprezentanţi ai Dualismului pe: Th. Reid în Scoţia şi pe Collard, Jouffroy, Cousin, Mâine de Bir au, Ravaisson în Franţa, unde este păstrat tot sec. XIX sub denumirea de Spiritualism.
Aceiaşi greutate a problemei de a explica legătura dintre corp (care este materie extinsă în spaţiu, cu modificări sub forme de mişcări) şi spirit (care este | conştiinţa fără întindere, cu mo-| dificari de durată în timp, cu neputinţă să fie reduse la modificări mecanice), a făcut ca Dualismul să se menţină ca teorie valabila comună în Probi. Cosmologică.
3.	Monismul Spiritualist. Spre deosebire de concepţia comună, gândirea filosofică a căutat să reducă totdeauna multiplicitatea la unitate, la o substanţă unică. Astfel, Dualismul se reduce la Monism, mai cu deosebire că prin aceasta se înlătură şi greaua problemă a comunicării (legăturii) dintre Spirit şi Materie.
A). Filosofia Antică. Are ca reprezentanţi pe: — Socrate, care dovedeşte prin metoda sa dialectică puternicia şi permanenţa Raţiunii şi a Ideilor generale ale ştiinţei, faţa, de simţuri şi nesta-bilitatea materiei sensibile, care apare şi dispare neîncetat. — Platon de asemenea, susţine ca singură existenţă: Lumea Ideilor suprasensibile (Spiritul), a cărei slabă aparenţă o formează Lumea sensibilă (Materia); aceasta, „este ceea ce nu este”, nu are nici o proprietate, fiind supusă unei permanente deveniri, este nedeterminată, divizibilă şi neseparata de spaţiu; totuşi ea opune rezistenţă, formelor dorite de Idee să le realizeze şi prin aceasta Platon îi acordă o oarecare realitate, depărtându-se astfel de Monismul spiritualist. — Plotin, susţine ca singură existenţă spirituală: unitatea desăvârşită a Unului (Unicului), care ca Bine Absolut dă existenţă Gândirii (prima fază de existenţă a Lumii) — ca o copie a sa, care doreşte să se apropie şi să revină în Unicul din care a derivat.
Spifitaallsm-Materialism___________— 280 —
Materia nu există ca substanţă, ci este produsul gândirii şi ea tot ca o copie a Unicului, singura ce are existenţă ca substanţă. — Spiritualismul filosofiei antice (prin susţinerea ca existenţă unică a spiritului gânditor), poartă denumirea de Pan-Lo-gism.
B). Filosofia Modernă — Contimporană. Spiritualismul susţine existenţa unică a sufletului în genere (nu numai ca raţiune, gândire), ceea ce face ca acest spiritualism să poarte denumirea de Pan-Psihism, reprezentat prin: — Leibnitz, care reduce existenţa la elemente numite „Monade”, de natură spirituală, având ca însuşire esenţială forţa atribuită de Monada Absolută —* Dumne-
-	zeu. Şi Leibnitz se îndepărtează de Monismul spiritual, deoarece nu tiumai că nu neagă existenţa materiei, dar o concepe şi pe ea alcătuită tot din monade, mai puţin perfecte ca ale sufletului lui, — Herbart, susţine şi el că Universul în existenţa sa este alcătuit din elemente simple spirituale, numite „Reali”.
—	Lotze de asemenea, susţine existenţa unei „Pluralităţi” de existenţe spirituale metafizice, din a căror mişcare derivă materia* pe care o percepem ca o creaţie a sufletului individual şi el derivat dintr’o substanţă unică: Spiritul Absolut. — Tot astfel Berkeley, Hegel şi Fichte, postulează existenţa unui Spirit Absolut, pentru a se îndepărta de Teoria Solipsismului, care susţine existenţa numai a Spiritului individual. (Vezi), — Schopenhauer, susţine ca singură existenţă spirituală: Voinţa cosmică inconştientă, prin care sufletul individual îşi reprezintă Universul. (Lumea ca Voinţă şi Reprezentare, este titlul teoriei sale). — Nietzsthe, şi el susţine voinţa cosmică, dar ca o tendinţă către Putere şi Forţă, care să doteze pe Supra-omul
Spirltiialism-M aterialism
stăpân al Universului şi a celor slabi şi nevolnici; iar Wundt, susţine spiritualitatea unei Sinteze Creatoare, între Voinţă şi Intelect. — Spiritualismul, fundamentat pe Voinţa aceasta supraindi-viduală, poartă denumirea de Pan-T elematism.
4.	Monismul Materialist. Suţine că existenţa primă şi ultimă a Universului este Materia, iar sufletul, sau nu există, sau este o derivare a materiei organizate.
A).	In Filosofia Antică. Este reprezentat prin: Leucip, Demo-crit, Epicur şi Lucreţiu, ale căror teorii sunt denumite Atomiste, deoarece susţin că materia care este substanţa Universului este alcătuita din particule indivizibile numite „Atomi”, identici în calitate, din care se formează ,şi sufletul însuşi.
B).	In Filosofia Evului Mediu, a Sfinţilor Părinţi, Patristica (vezi). De asemenea, se concepea sufletul alcătuit tot din materie, dar mai fină, cu un suflu care animă corpul. (Cităm şi pe Ter-tullian ca filosof creştin).
C).	In Filosofia Modernă. Materialismul, reprezentat prin Gas-sendi în epoca Renaşterii, apare în Anglia prin Hobbes, care nu mai admite existenţa atomilor şi ca atare di vizibilitatea materiei, ci reduce Universul la Mişcarea fizică, singura ce produce sen-saţiile şi ca atare sufletul: iar în Franţa, apare prin Holbach şi Helveţius, care susţin şi ei că sufletul este o funcţiune a corpului organic şi în special a sistemului nervos.
D).	In Filosofia Contimporană. Reapare în Germania prin R. Wagner şi K. Vogt, cu aceiaşi concepţie ca în Franţa şi prin naturali ştii Büchner şi HaeckeL care fundamentează materialismul pe Evoluţionismul cosmic şi De-
Splritualism-Materialism — 281 —
Spontana-Voinţă
terminismul biologic al fenomenelor sufleteşti.
5.	Monismul Substanţei. Este denumirea dată Teoriilor cosmologice, care susţin alcăui-rea Universului dintr’o „Substanţa”, care nu este nici spirit, nici materie, nici amândouă, însă din ea pot deriva, ca Fenomene, şi j existenţe spirituale şi sufleteşti. ;
A).	In Filosofia Modernă* Este reprezentat prin Spinoza9 care susţine că substanţa unică este Dumnezeu, iar spiritul şi materia sunt atribute ale sale: astfel, pretutindeni în Univers este Dumnezeu — teorie numită, Pa:-Teism. (Vezi).
B).	In Filosofia Contimporană. 1
Este reprezentat prin: Schelling, | care susţine ca substanţă unică: Principiul Absolut şi prin Fechner, care susţine că spiritul şi materia sunt numai două puncte de vedere deosebite, din care se priveşte o aceiaşi unică substanţă: a Conştiinţei absolute, atotştiutoare şi atotputernică, ce este ! Dumnezeu. — Teoria se numeşte I Paralelism Psiho-Fizic.	j
6.	Problema Ontologică a Sub-
stanţei cosmologice este înlătu- ■ rată prin teoriile:	|
A). Fenomenismul, empirist sau raţionalist astfel: D. Hume şi J. St Mill, ambii susţin că nu există Substanţă (nici materială nici spirituală), ci numai Fenomene. Universul este un Complex de Sensaţii, prezente şi viitoare, despre realitatea aşa cum apare.
—	Kant şi Filosofii idealişti Neo-Kantieni de asemenea, susţin că principiile raţiunii (Categoriile), fiind produse ale gândirii, nu dau cunoştinţe valabile decât a-supra fenomenelor. — Kant, postulând şi o existenţă de ^substanţă în sine, numenală, comite o in-cansequenţă, deoarece nu se poate cunoaşte, ceea ce nu există — susţin Neo-Kantienii (Fichte, He-gel, Schelling) şi de aceea, a-oeştia au tăgăduit o asemenea
existenţă numenală. Kant însă, a afirmat-o din nevoia de a da o cauză, o derivare, existenţii fenomenale, a cărei realitate tre-bue să fie totuşi explicată.
B).	Agnosticismul. Reprezentat prin H. Spencer, care susţine că nu putem cunoaşte Esenţa absolută, deoarece n’avem nicio, relaţie cu ea. Astfel, cunoştinţa nu poate fi decât relativă.
C).	Pozitivismul. Reprezentat prin A. Comte, care susţine că nu mai poate fi preocupată gândirea acum în faza ei pozitivă când a trecut de faza teologică (a explicărilor religioase), ca şi de faza metafizică (a explicărilor speculative) — de problema E-senţii substanţei, ci numai de realitatea care cade sub simţuri şi asupra căreia se gândeşte, ca fiind singura realitate pozitivă, (Vezi şi lămuririle de sub Realism).
SPONTAN — A. înţeles general. Ceea ce aparţine propriei inţiative, indiferent dacă este rezultatul u-nui determinism interior; insă, fără provocarea niciunei influenţe externe fenomenului denumit astfel. — Termeni opuşi: Provocat, Artificial, Receptiv, Reflectat.
B.	In Psihologie. Reacţiunea i-mediată la oricare excitaţie, fără participarea reflexiunii (gândirii),
SPONTANĂ (Voinţă). — In Psihologie. Una din cele patru speţe ale Voinţei (Deliberativă, Instinctivă, Reflexă, Spontană) şi anume: acel îndemn către mişcare, de natură organică, interior corpului. — Să nu se confunde cu Actul Spontan, deoarece acesta este mişcarea
—	nu voinţa — ce urmează ca efect al voinţei spontane.
Static
— 282 —
Stoicism
STATIC. — A. înţeles general. Ceea ce este în repaos, în echilibru, fără schimbare sau mişcare. — Opus Dinamic.
B.	In Mecanică (ştiinţa mişcării). Se studiază în partea numită Statică, condiţiunile de echilibru forţelor, care acţionează a-supra corpurilor în repaos — iar în Dinamică, condiţiunile mişcării.
C.	In Sociologie (ştiinţa tovărăşiilor omeneşti). Se studiază în Statica Socială) condiţiunile de existenţă sau de cadru (cosmic, biologic, psihic, istoric) — fă-cându-se abstracţiune de activităţile sociale (economică, juridică, politică, culturală), pe care le studiază Dinamica Socială (A. Comte ).
STATICE (Sensaţii). — In Psiholo-logie. Cunoştinţe despre însuşirea de echilibru a propriului corp. Organul sensitiv se găseşte în u-rechea internă, alcătuit din trei canale semicirculare pline cu un lichid (endolimfă), în care plutesc câte un corpuscul, numit otocist sau otolit, în legătură cu nervii respectivi statici, ce vor transmite vibraţiile de echilibru centrilor nervoşi, pentru prelucrarea lor în sensaţii respective. — Alte denumiri: Sensaţii de Echilibru, sau Senz. Stereognostice.
STATISTICĂ. — In Metodologie. Metodă specială Sociologiei, prin care se strâng şi se coordonează numeroase fapte sociale, astfel ca să rezulte raporturi numerice între ele şi cauzele care le dau naştere.
STEREOGNOSTIC. — Ceea ce a-
rată direcţiunea în spaţiu. — In Psihologie, se întrebuinţează ca sinonim Sensaţiile Statice (Vezi).
STIL. — In Filosofia Esteticii. Stilul este în antichitate instrumentul cu vârf ascuţit, necesar gravării în ceară.
In mod figurat, Stilul este individualitatea spiritului, în alegerea cuvintelor, imaginelor şi mai cu seamă în construcţia frazelor (Seailles). — Felul personal de a reda realitatea, interpretând-o sau creând-o cu o tehnică caracteristică (Paulhan). — Stilul este o armonie. Nu este nici realitatea gravă şi rece, care nu spune nimic sentimentului, nici tumultul de i-magini şi acţiuni, ce nu spun nimic gândirii; el se adresează sufletului întreg (Bersot). — Stilul este omul (Boileau). — Este am* prenta gândirii asupra naturii (Ch. Blanc).
STIMUL. — In Psiho Fiziologie. Ceea ce produce o activitate sufletească sau fiziologică (a celulei, ţesutului, organului, aparatului sau sistemului). — Sinonim cu Excitant (Vezi Excitaţie).
STOICISM. — Sistem filosofic întemeiat de Zenon, fundamentat pe orientarea vieţii morale spre înţelepciune şi virtute, considerându-se ca secundare problemele teoretice ale filosoiiei (pr. cosmologică, ontologică şi a cunoaşterii). Ceea ce face pe om nefericit, este interesul mare pentru avere, reputaţie şi demnitate, care nu depinde de om şi totuşi iau forma şi in-
Subalterne	—	283	—	Subiect
tensitatea pasiunilor ce întunecă raţiunea. înţeleptul nu este dominat de pasiuni, ci îşi conformează vieaţa după natură, raţiune şi virtutea cea mai înaltă: nepăsarea.
In Problema Cosmologică, stoicismul susţine Finalismul (o lege a destinului fixează cursul existenţelor Universului în înlănţuirea lor cauzală); iar în Pr. Ontologică, susţine un Monism panteist dinamic (Universul este de natură Divină, o forţă imanentă răspândită peste tot ca o raţiune universală). In Pr. Cunoaşterii, susţine un Empirism realist (nu există nimic care să nu poată fi cunoscut prin simţuri. Din sen-saţii se alcătuesc percepţiile ca-taleptice, care au în sine puterea convingere imediată). — Reprezentanţii stoicismului: Zenon, Cleanthe, Chrisip, Seneea, Epictet, Marc-Aureliu, Montaigne.
SUBALTERNE (Judecăţi). - In Logică, însuşirea a două Judecăţi ce au acelaşi subiect şi predicat de aceiaşi calitate (Afirmative sau Negative), însă de cantităţi deosebite (Universale faţă de Particulare). Astfel, judecata afirmativă particulară este subalternă judecăţii afirmative universale. Din adevărul universalei se derivă adevărul particularei, iar din falsitatea particularei derivă falsitatea universalei — dar nu şi invers. (Vezi Opoziţia Judecăţilor),
SUBCONŞTIENT. — In Filosofia Psihologiei. 1. Un grad de posibilitate a Conştiinţei de a-şi explica fenomenele sufleteşti, când şi cum s’au format (alături de celelalte două grade: Conştientul şi Incon-
ştientul) şi anume, gradul de explicare îndoielnică, neprecisă.
2.	Alt înţeles. Este dat de Teoria structurii sufleteşti considerată ca un Bloc (Gestalt), ca un Tot sufletesc; anume, înţelesul de regiune a sufletului, în care trec să se păstreze fenomenele sufleteşti formate în regiunea Conştientului, ca apoi sa revină (din Subconştient în Conştient) fie în aceiaşi formă (Memorie), fie sub diferite combinări (Imaginaţie şi Fantazie).
—	Unele teorii susţin numai doua regiuni de structură sufletească: Conştientul şi Subconştientul 6au Inconştientul. (Vezi Inconştientul şi Subliminal).
SUBCONTRARE (Judecăţi). — In Logică. însuşirea a două judecăţi, care au acelaşi subiect şi predicat, de cantitate particulare, dintre care una este afirmativă, iar cealaltă negativă. Ele pot fi amândouă adevărate, dar nu pot fi amândouă false. (Vezi Opoziţia Judecăţilor).
SUBIECT. — A. înţeles general. O existenţă căreia i se atribue însuşiri.
B.	In Logică. Unul din cele
patru elemente ale oricărei judecăţi:	Subiect, Predicat, Copulă
Aserţiune (vezi acestea) şi a-nume, termenul despre care se gândeşte, adică acela care are funcţiunea să primească dela predicatul gândirii afirmarea sau negarea însuşirilor sale, în total sau numai în parte. — De regulă, este alcătuit din noţiuni substantivale.
C.	In Filosofia lui Kant. Are înţelesul de Eu, unul şi identic, opus fie multiciplităţii şi varietăţii de însuşiri, fie la tot ceea ce este în afară, ca un Non Eu
Subiectiv
- 284 -
Subordonare
despre care Eul gândeşte. Acest Eu — subiect este deosebit de Eul — substanţă (în sine, Eul
—	numenal) conceput ca absolut, nu prin opoziţie la multiplicitatea şi varietatea însuşirilor ca Eul
—	subiect (deoarece fiind absolut n’are însuşiri), dar ca unitate şi indentitate. (Vezi Obiect).
D.	In Psihologia Experimentală. Persoana asupra căreia se fac experienţe psiho-fiziologie.
SUBIECTIV. — înţelesuri numeroase: A) Ceea ce aparţine subiectului individual, singur, considerat ca Eu, Conştiinţă, suflet prin o-poziţie fie cu alte subiecte, fie cu obiectul gândirii (Non Eul). —
B)	Denumire caracterologică, dată aceluia care gândeşte după dorinţele, interesele, impresiunile sale proprii, sau după ale altora (opinie publică, tradiţie, prejudecăţi, etc.) şi nu după regulile raţiunii obiective. — C) Gândirea o-menească în genere, ca o „lume“ deosebită de lumea oiectivă materială. — D) Ceea ce este aparent, nereal, iluzoriu. (Ex: sensa-ţiile sunt subiective),
SUBIECTIVĂ (Metodă). — Metoda observării interne (Introspecţiu-nea) — opusă metodei de Observaţie externă. (Vezi).
SUBIECTIVĂ (Filosofie). — Filoso-fia, care se preocupă de tot ceea ce priveşte subiectul care gândeşte. — Termenul este întrebuinţat de Boirac, astfel: „Omul este subiect al gândirii şi acţiunii. Psihologia, Logica şi Morala alcătu-esc deci Filosofia subiectivă“.
SUBIECTIVISM. — A. In Filosofia
Cunoaşterii. Denumire dată teoriilor, care susţin că orice cunoaştere este datorată subiectului care gândeşte. Numai ceea ce a-fectează Eul poate fi cunoscut.
B.	In Filosofia Cosmologică, Denumire data teoriilor, care susţin că Eul este singura existenţă, întrucât prin el se face posibila oricare altă existenţă.
C.	In Filosofia Moralei. Teoriile, care susţin că Binele şi Răul îşi au originea în buna stare şi suferinţa individului, în emoţiile personale de aprobare şi indignare.
SUBLIM. — In Psihologie. Sentimentul de Frumos cel mai înalt — măreţia infinită a forţelor deslăn-ţuite ale naturii, în faţa cărora sufletul se simte pulveriazt, strivit şi chiar înfricat. — Frumosul este măsurat, determinat, ordonat, pro-porţionat armonizat şi produce satisfacţie, plăcere şi fericire în suflet (Kant şi Rihot).
SUBLIMARE. — In Psihologie. înlocuirea instinctelor şi sentimentelor inferioare prin instincte şi sentimente superioare. — Termenul este inventat de S. Freud.
SUBLIMINAL. — In Filosofia Psihologiei. Stări sufleteşti sub pragul conştiinţei, care nu pot fi explicate când şi cum s’au format. (Vezi Subconştient — Inconştient),
SUBORDONARE. — A. înţeles general, Relaţia de dependenţă, a unui termen de altul, al unui fapt de altul, sau al unei persoane de alta.
Subrepţiune
— 285 -
Suflet
B. In Logică. Noţiune subordonata, este aceea care se găseşte cuprinsă ca speţă într’o altă noţiune cu sferă mai mare, care îi este gen şi deci îi este supraordonată.
SUBREPŢIUNE.—Denumire dată de Kant însuşirilor fenomenelor materiale (lumină, sunet, căldură, gust, etc.), ca proprietăţi reale ale corpurilor situate în spaţiu şi manifestate în timp, care depind numai de subiectivitatea Eului şi n’au valoare obiectivă, apriorică, ideală, a spaţiului şi timpului.
SUBSTANŢĂ. — A. In Filosofia Cosmologică. Existenţa în sine şi prin sine, nedeterminată de nicio altă existenţă, principiu unic şi permanent identic în însuşirile sale, fie ca materie (Materialismul), fie ca spirit (Spiritualismul), fie ca amândouă (Paralelismul, sau Dualismul Psihofizic).
B.	In Logică. Categorie a-ptriorică, rezultă din judecata categorică, prin care se afirmă sau neaga un predicat subiectului gândirii. (Vezi Categorii şi Spiritualism — Materialism).
C.	In Linguistică. Ceea ce este esenţial, într’o teorie, carte, acţiune, etc.
D.	In Fizică — Chimie. Corp, ale cărei însuşiri fizico-Chimice ; se deosebesc de ale altor corpuri. I
SUBSTANŢIALISM. — In Filosofia Cosmologică. Denumire dată teoriilor care susţin existenţa Substanţei (Vezi). — Renouvier, consideră aceste teorii ca realiste (Vezi Realismul).
SUBSTRAT. — Existentă, care serveşte ca bază altei existenţe. în-
ţeles sinonim cu Substanţă uneori, însă se întrebuinţează în general şi pentru existenţa de manifestare (fenomene) şi pentru existenţa în sine (numen).
SUFLET. — A. In Psihologie. Este obiectul de cercetare al acestei ştiinţe ce are să se preocupe numai de existenţa lui de manifestare — rămânând pe seama Fi-losofiei, preocuparea de existenţa lui în sine. — Astfel, fenomenelor sufleteşti li se atribue următoarele însuşiri:
1.	De existentă: a) sunt „interioare“ (se manifestă în corp cu vieaţă); b) se succed în timp (trecând din „regiunea“ Conştientului unde se formează, în aceea a Subconştientului unde se păstrează, pentru a reveţni în Conştient);
c)	au durată şi intensitate (tărie);
d)	sunt înlănţuite, contopite şi ne-separate, de Totul sufletesc individual şi colectiv (Eu, Configuraţie, Bloc, Gesthalt); e) simt ireversibile (nu mai pot fi retrăite exact în aceleaşi însuşiri, când revin din Subconştient în Conştient); — f) sunt cunoscute direct, nemijlocit, prin Observare internă (Introspecţiune) — nu in-
i direct, prin mijlocirea simţurilor şi aparatelor tehnice, că tot ceea ce nu este suflet (materia, noneul).
2.	însuşiri de finalitate (scop). Fenomenele sufleteşti dau vieţuitorului orientarea prin: a) ştiri, cunoştinţe (Intelect); b) simţămintele de plăceri şi neplăceri despre ştiri şi fapte (Afec-
Suflet
- 286 —
Suflet
te); c) îndemnuri către mişcare şi fapte, ca reacţiuni la cele ştiute şi simţite (Voinţă). — Vezi Psihic, Spirit, Psihologie.
B.	In Filo sofia Cosmologică. (Vezi Realism, Idealism, Fenonie-nism).
C.	In Filosofia Ontologică. (Vezi Spiritualism, Materialism).
D.	In Filosofia Cunoaşterii. (Vezi Naţionalism, Empirism, Criticism, Intuiţionism, Sentiment, Scepticism, Dogmatism).
A.	Precizări. 1. Sufletul, ca fenomen divizat pentru cercetarea lui din punct de vedere deosebite, constitue obiectul ştiinţelor numite felurit: Psihice, Spirituale, Sufleteşti, Noologice, Abstracte, Morale, Sociale, Normative — care cuprind Psihologia şi celelalte ştiinţe, arătate sub termenul Noologice (ştiinţe). — Vezi.
2.	Fenomenele sufleteşti sunt extrem de vaste şi variate; de aceea se studiază de diferite ştiinţe, care au însă toate acelaşi scop: să constate, să explice, şi să sistematizeze variatele aspecte sub care ele se formează, evoluează, se diferenţiază şi se leagă cauzal între ele.
3.	Un foarte mare număr dintre ele se explică prin Inconştient şi Subconştient, ce alcătuesc regiunile de adâncime ale structurii sufleteşti, cercetate prin metoda Psihoanalitică, aplicată şi ca terapeutică medicală pentru vindecarea bolilor sufleteşti.
4.	Toate, se manifestă prin finalităţile: Intelect, Afect, Voinţă
—	inseparabile, ireductibile şi raportate la un anume suflet individual.
5.	Sunt indisolubil legate de corpul în care se manifestă, ca şi de mediul cosmic, biologic şi cultural în care sunt situate. Legătura cu corpul, se face în
special prin materia nervoasă şi glandele endocrine; iar cu me-diurile arătate, prin instituţiile e-conomice, juridice, politice şi culturale.
6.	Odată formate, ele se păstrează, se reproduc, se recunosc şi se combină între ele; — a) se formează prin Atenţie şi Gândire, din care rezultă: Seosaţii, Percepţii, Intuiţii, Reprezentări, Noţiuni, Judecăţi, Raţionamente, Asocieri, Disocieri, Comparaţii. Abstracţii, Generalizări şi Aper-cepţie; — b) se păstrează prin Asocieri; — c) se reproduc pr n Imagini şi Reprezentări; — d) se recunosc, localizându-se în spaţiul şi timpul când s’au format, prin Memorie: — e) se combină între ele prin: Apercepţie Imaginaţie şi Fantazie.
7.	Sunt studiate şi în fondul lor de conţinut material, legat de realitatea fiziologică şi fizică din care se formează — şi în formele sufletului întreg de: Eu şi Configuraţie, Individualitate şi Temperament, Personalitate şi Caracter, Intelect, Afect şi Voinţă, Ereditate, Determinism cosmic, biologic şi cultural, Eu individual şi social.
B.	In Filosofie. Preocupări de existenţa în sine a sufletului, asupra originii, naturii şi scopului său, au alcătuit diferite Teorii filosofice. Concepţia populară, atribue sufletului o existenţă de abur, de suflu, de umbră (animus) şi fiecare răspunde la întrebările asupra sufletului, prin Raţiunea lui suficientă. (Vezi).
Teoriile filosofice: a) unele susţin existenţa sufletului alături de aceea a materiei (Dualismul sau Paralelismul Psiho-Fizic); b) alte teorii susţin numai sufletul, ca singură existenţă de origină, din care derivă tot Universul, deci şi materia (Spiritualismul monist cu diferitele lui aspecte-
Sugerare
— 287 —
Supranatural
(vezi); c) iar altele susţin deri- I varea sufletului din materie şi în special din funcţiunea mate- I riei nervoase (Materialismul mo- j nist şi Fenomenismul, vezi). |
C.	Câteva înţelesuri date Sufletului, de filosofi. — Platon: O Lume de Idei creată. — A-r ist otel: O formă internă într’un corp organic. — Descartes: O substanţă gânditoare, alături de substanţa întinsă a materiei, dela care primeşte ştiri. — Spinoza:
O	înfăţişare de conştiinţă a substanţei unice care e Dumnezeu, alături de cealălaltă înfăţişare a forţei materiale de mişcare. — prezentată prin percepţii de cu-Leibnitz: O existenţă unică re-noaştere (monade). — Kant: Forme de cunoaştere (categorii), în care se toarnă realitatea fenomenelor materiei pentru a căpăta înţeles şi valoare. — Schopen-hauer: Voinţă şi reprezentare. — Bergson: Elan vital.
SUGERARE. — In Psihologie. A provoca o sugestie, făcând să ia naştere în sufletul propriu sau al altuia, o anumită idee, sentiment, sau voinţă.
SUGESTIE. — In Psiho-Patologie. Pătrunderea şi fixarea în Conştientul unei persoane, pentru un oarecare timp, fără voinţa sa deliberativă, conştientă, a unei i-deaţii afective — voluntare (fie că vine din afară, fie că naşte din propria ideaţie ca Autosuegs-tie), căreia persoana trebue să i se supună automat, deşi poate avea cunoştinţă că sufere această influenţă, însă din cauza depresiunii energiei sale psihice, pierde posibilitatea reflexiunii şi împotrivirii. Sugestionatul trăeşte idea-ţia sugerată, ca străină de sufle-
tul său propriu, ca şi cum ar fi trăirea altui suflet. (Vezi Hipnotism, Somnabulism, Telepatie).
SUGESTIVITATE. - In Psiho-Patologie. însuşirea de a sugestiona uşor pe alţii, sau de a fi uşor sugestionat. — Binet, deosebeşte cinci speţe cu tipuri de sugestivitate. — P. Janet, deosebeşte numai două: normală şi patologică. — Wundt, numeşte Sugestivitate străină, aceea suferită dela altă persoană şi ea trebue executată la producerea unei anumite împrejurări.
SUPERSTIŢIE. — In Psihologie. Credinţe şi obiceiuri false din trecutul sufletului omenesc, neconforme legilor naturii şi adevărului, structuralizate în sufletele actuale ca Survivanţe (Vezi). — Blondei: „Superstiţiosul, spre deosebire de credinciosul religios, voieşte să se servească de Dumnezeu pentru scopurile lui egoiste”. (Vezi Magia).
SUPRANATURAL. — Ceea ce este deasupra naturii şi gândirii, ce posibilitate de explicaţie.
1. Adevăr supranatural, este acela care nu se poate obţine decât pe calea revelaţiei divine.
—	Malabranche: „Efecte naturale, sunt acelea care derivă din legile generale, stabilite de Dumnezeu pentru producerea şi conservarea tuturor existenţelor — iar Efecte supranaturale, sunt acelea care nu depind de aceste legi”. — Blondei: „Nimic fizic, metafizic, sau miraculos, nu este supranatural, decât ceea ce duce la legătura cu Dumnezeu”.
Supraom
288 —
Suveran
SUPRAOM. — Termen întrebuinţat de Goelhe9 Herder, Haşdeu şi în deosebi de Nietzsche, care spune: „In omenire trebue să apară un tip superior, o speţa umană mai puternică, având alte condiţiuni de producere şi de conservare decât omul obişnuit. Expresiunea a-cestei idei, simbolul acestui tip este cuvântul Supraom. Comparat cu omul, este ceea ce acesta este comparat cu maimuţa — este o-mul de geniu: artistul“.
SUPRAORDONARE. - A. In logică. Noţiune supraordonată, este aceea care cuprinde ca gen în sfera ei alte noţiuni ca speţe, numite subordonate.
B.	In Metodologie. Supraordo-narea şi subordonarea logică a noţiunilor condiţionează metodele: Clasificarea, Diviziunea şi Definiţia (Vezi).
SUPRASENSIBILĂ. — In Filosoţia Cosmologică. Existenţa în sine, deasupra existenţii sensibile cunoscută prin simţuri. (Vezi: Numen, Substanţă, Realism, Idealism, Spiritualism).
SUPRASTRUCTURA. — Termen întrebuinţat de K. Marxy cu înţelesul de derivare din activitatea economică (infrastructură) a celorlate activităţi sociale: juridică, politică şi culturală, considerate suprastructură. (Vezi Marxism).
SI PRATRĂIRE. — In Psiho-Bio-logie. Reapariţia unei însuşiri, sufleteşti sau organice, la un individ sau chiar la speţă, de mult dispărută la acea specie sau la
generaţiile intermediare. — Altă denumire este Survivanţă. (Vezi Atavism, Embriologie, Teratologic).
SURDITATE VERBALĂ. - In Psi-ho-Patologie. Boală datorită căreia bolnavul nu înţelege sunetele cuvintelor, deşi vibraţiile sonore* sunt prinse de aparatul auditiv şi transmise centrilor nervoşi peu tru prelucrare. — Altă denumire, Cecitate verbală. (Vezi).
SURVIVANŢĂ. — Sinonim cu Su-pratrăire. (Vezi).
SUVERAN. — A. înţeles general. Ceea ce are cea mai mare putere, cea mai însemnată autoritate şi valoare prin ea însăşi, fără să depindă de o alta.
B.	In Morală. Binele suveran. Este obişnuit întrebuinţat în teoriile filosofilor antici şi chiar moderni, cu înţelesul de Virtute supremă, absolută, care întrece şi conţine pe toate celelalte virtuţii, deoarece acestea sunt virtuţi numai relative, ce servesc ca mijloace pentru realizarea numai în parte a Binelui suveran.
—	Astfel, pentru Socrate şi Platon era înţelepciunea; pentru Aristotel, Bucuria înţelepciunii: pentru Zenon, Impasibilitatea înţelepciunii: pentru Kant, Datoria imperativă categorică; pentru E-picur, Plăcerea înţelepciunii; pentru Schopenhauer, Voinţa suverană şi înţelepciunea perfectă, prin care se poate ajunge la lepădarea de vieaţă pământească, pentru a trece în Nirvana; etc.
C.	In Politică. Suveran, este autoritatea supremă, individuală (Monarhul) sau colectivă (Poporul), căreia aparţine dreptul de conducere şi dela care derivă
Suveranitate
- 289 -
Ştiinţă
toate drepturile celorlalţi locuitori ai statului. (Vezi Autoritate).
SUVERANITATE. — In Sociologa Politică. Suveranitate internă şi externă — sinonim cu Independenţa statului de a se conduce de sine, fără intervenţia altor state. Istoria înregistrează state suverane, cărora li se supun alte state,
ŞTIINŢĂ. — A. Ca activitate. Este cercetarea raţională a Universu-lui în manifestarea lui de fenomene, infinite ca număr şi variate ca însuşiri, din care cauza gândirea este în imposibilitate să, ştie şi să înţeleagă, aşa cum voieşte, unitatea de totalitate universală, a acestor fenomene. Spre a ajunge la acest scop, ştiinţa studiază Universul — care este unul singur — împărţindu-1 în grupe de fenomene şi astfel îl cercetează parte cu parte; ba chiar, o singură parte este cercetată din diferite puncte de vedere.
1.	Aceste părţi ale Universului şi punctele de vedere din care se studiază părţile, formează o-biectul diferitelor ştiinţe, care devin din ce în ce mai numeroase. Omul de cultură însă, va trebui să facă necesar corela ţiuni sintetice între rezultatele fiecărei ştiinţe, pentru a unifica într’un singur To‘, adevărurile descoperite, aşa cum un singur Tot este şi Universul cercetat fragmentar.
2.	Ştiinţa, după ce îşi fixează obiectul, .va trebui să-şi fixeze şi mijloacele de 6tudiu (Metode), pentru a putea constata, organiza, explica şi prevedea apariţia fenomenelor din obiectul său.
numite suzerane.
SUZERANITATE. — In Sociologia Politică. Situaţia unui stat, lipsit de independenţă (suveranitate), a cărui conducere politică este dependentă, de unul sau mai multe state, in mod formal şi care sunt astfel ataverane celui suzeran.
ş
3.	Ca rezultat al gândirii. Ştiinţa este un sistem de adevăruri, cât mai calitative şi cantitative, fixate în legi ştiinţifice. Prin aceasta, ştiinţa nu poate fi decât generală şi niciodată particulară. — La-lande: Oricare ştiinţă se compune din judecăţi de valoare, fiind un 6istem finalist şi nor** mativ, obligator 6ui generis pentru toţi.
4.	Elementele ştiinţei. Sunt deci patru: Obiect, metodă, legi şi finalitate (scop) care e prevederea, considerată de A. Comte ca suficientă pentru a defini ştiinţa (Savoir dest prevoir). După aceste elemente se face în Metodologie diviziunea ştiinţelor după: obiect, legi, metode şî scop.
5.	Ştiinţa ca obiect. Este opusă Filosofiei, deoarece calitativ, Filosofia cercetează existenţa îta sine (nu existenţa de manifestare), dar se sprijină pe rezultatele ştiinţelor, dând în acelaşi timp indi-caţiuni acestora, prin diversele teorii asupra principiilor ultime ale Universului; iar din punct de vedere cantitativ, Filosofia cercetează întreg Universul — pe când Ştiinţa, parte cu parte.
6.	Ştiinţa Pură. Are ca obiect fixarea legilor fenomenelor, care prin natura lor sunt abstracţiuni 'pure, ce vor servi Ştiinţelor A-jilicate la cercetarea concretă a fenomenelor. Ştiinţa Pură şi cea
19
Ştiinţific
- 290 -
Tabu
Aplicată, amândouă sunt însă Ştiinţe Teoretice, deosebite de Ştiinţele Practice sau Arte, întrucât acestea sunt explicaţiuni ale adevărurilor teoretice pure şi aplicate.
7.	Artele. Sunt Ştiinţe Practice deoarece scopul lor este să producă Bunuri pentru satisfacerea nevoilor, fie materiale însumate în Civilizaţie, fie sufleteşti însumate în Cultură. Astfel, Ştiinţa are şi un scop practic, pe lângă cel teoretic de constatarea şi explicarea fenomenelor. Omul este indisolubil legat de Univers şi forţele lui, pe care necesar tre-bue să le cunoască prin Ştiinţă şi să le folosească prin Artă. Teoria ştiinţei, devine astfel condiţia necesară a Practicei ei. Civilizarea omului se face prin ■ arte (Tehnică) şi de aci porneşte spre Culturalizare, care la rându-i
creează necontenit civilizaţia.
ŞTIINŢIFIC. — însuşirea a ceea ce este conlorm adevărului realizat pe calea metodelor ştiinţei, fixate de Logica metodologică. — Sinonim cu Adevăr, Obiectiv, Raţional
—	şi opus Eroarei, Subiectivului, Empiricului.
ŞTIINŢIFICISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Denumire dată teoriilory care susţin că singura cunoaştere valabilă este aceea realizată prin metodele ştiinţei şi ca atare, aceea cuprinsă în ştiinţe. Ştiinţa cunoaşte existenţa aşa cum este şi rezolvă toate problemele fără excepţie: filosofice, morale, religioase, estetice, etc. (Vezi Pozitivism),
T
TABELELE lui Bacon. — In Metodologie. Pentru fixarea metodei inducţiei, Bacon porneşte în Experiment dela trei Tabele, în care să se noteze şi să se adune materialul necesar pentru determinarea însuşirii obiective, comună tuturor cazurilor observate, ajungând astfel la aflarea Cauzei formale a fenomenului cercetat. Prin aceasta rolul tabelelor este: 1) de a împiedeca ideile false, care ar putea să se prezinte spontan gândirii şi 2) de a provoca şi orienta
o	primă ipoteză de explicarea fenomenului, care va trebui apoi să fie verificată prin experiment şi eventual rectificată.
1. Aceste tabele sunt: a) T. de Prezenţă, alcătuită din cât mai multe cazuri felurite sub care
se poate prezenta fenomenul cercetat. — b) T. de Absenţă, alcătuită din cazurile apropiate de cazurile din tabela de prezenţă, în care însă fenomenul de cercetat este absent. — c) T. de Grade comparative, alcătuită din împrejurările în care fenomenul de cercetat se prezintă cu grade de variaţii, mai multe sau mai puţine.
2. Aceste Tabele, devin la J. S. Mill, adevărate metode ale Inducţiei experimentale, întrucât prin acestea (Concordanţa, Diferenţa, .Variaţia concomitentă şi Rezidurile) se ajunge la determinarea Cauzei Eficiente, explicative, a fenomenului cercetat, adică antecedentul invariabil şi necondiţionat — nu numai la Cauzele Formale, ca prin Tabelele lui *Bacon. (Vezi aceste Metode şi Experimentul).
TABU — In Sociologia Religiei. In-
Tabula rasa
- 291 -
Tehnică
ţelesul etimologic: Ceea ce este considerat interzis a se face, fără
o	motivare a vreunei sancţiuni juridice, sau a unei sancţiuni divine.
—	Durkheim: „Ceea ce este interzis credincioşilor a întrebuinţa, sau chiar a atinge — fapt considerat ca un sacrilegiu“. — Rei-nach: „Trecerea dela tabu la interdicţia motivată, raţională, este chiar istoria progresului gândirii umane“.
TABULA RASA.'— In Filosof ia Cunoaşterii. Expresie întrebuinţată de Aristotel şi Sft. Toma din Aquino pentru afirmarea, că la naşterea fiecăruia sufletul său este gol de orice idee înnăscută, este ca o tabelă netedă (tabula rasa
—	din felul tabelelor pe care se scria în antichitate), pe care încă nu este scris nimic. — J. Locke, în epoca modernă, susţine aceiaşi idee în teoria sa Empirică, însă înlocueşte înţelesul de tabelă antică, cu o foaie de hâjfcie nescrisă, albă.
TACTILE (Senaţii). — In Psihologie. Cunoştinţe asupra însuşirilor fenomenelor, de rezistenţă, asperitate şi netezime. — Alt termen: Sensaţii de pipăit.
1. Organul sensorial respectiv este alcătuit din corpuscule de celule nervoase răspândite sub piele, ce sunt în legătură cu nervii respectivi tactili, care au funcţiunea să transmită vibraţiile, de asperitate, netezime şi rezistenţă, prinse şi devenite excitaţii, la centrii nervoşi pentru prelucrarea lor în sensaţii tactile.
TACTISME. — In Fiziologie. De-
numire dată Tropismelor (reacţiu-nilor de natură fizico-chimică), la excitaţiile primite de animale, (Vezi Tropism).
TANGIBIL. — In Filosof ia Cunoaşterii. însuşirea materiei de a putea fi în contact (de a atinge) cu simţurile, spre a fi cunoscută.
TAUTOLOGIE. — In Logică. E-roare de gândire, voită (Sofism) sau nu (Paralogism), întrucât subiectul şi predicatul gândirii care se cer comparate în înţelesurile lor, fie direct (Judecată) fie prin mijlocitor (Raţionament), nu sunt în realitate decât o singură noţiune exprimată prin cuvinte sinonime; unul 6au unele, considerate numai formal ca subiect — altul sau altele, considerate tot formal predicat. (Vezi Sofisme şi Petito Principii).
TAXINOMIE. — In Metodologie. Acelaşi înţeles cu al metodelor: Clasificării şi Diviziunii. (Vezi a-cestea).
TEHNICĂ. — In Tehnologie. Ansamblu de operaţiuni manuale, fizice, fixate de ştiinţa Tehnologiei, pentru producerea Bunurilor, care să satisfacă atât trebuinţele concrete, practice (însumate în Civilizaţie), cât şi pe cele abstracte, teoretice, sufleteşti (însumate în Cultură). — Sinonim Tehnicei este Arta, în înţeles general.
1.	Aceste operaţiuni fizice sunt concretizări ale adevărurilor teoretice, fie ale ştiinţelor pure, fie ale celor aplicate. (Vezi Ştiinţă).
Tehnologie
- 292 -
Temperament
2.	Nu trebue confundată Tehnica cu Metoda, deoarece aceasta din urmă constă în operaţiuni mintale. de gândire logică, — nu în operaţiuni manuale, fizice.
TEHNOLOGIE. — Ştiinţă, ale cărei adevăruri sunt considerate numai din punct de vedere al aplicaţiilor practice, utilitare — nu din acela al valorilor logice, teoretice (cum sunt adevărurile ştiinţelor propriu zise). Scopul ei este inventarea u-neltelor, maşinilor şi tehnicei (artei), cu care ele urmează să fie folosite.
TEISM. — In Filosofia Creaţiunii Universului. Teorie, care susţine existenţa unui singur Dumnezeu, personal creator al Universului, pe care-1 conduce în manifestările lui. (Vezi Deism şi Panteism).
TELEOLOGIE. — In Filosofia Finalităţii. Atribuirea unei finaltăţii (scop) tuturor existenţelor şi cercetarea acestei finalităţi. — Alte denumiri: Teleologism şi Finalism.
—	Opus este Mecanismul şi în parte Evoluţionismul. (Vezi aceşti termeni).
TELEPATIE. — In Filosofia Psihologiei. Teorie şi practică, prin care se susţine posibilitatea transmiterii chiar dela distanţă foarte mare a ideilor, sentimentelor şi voinţei unei persoane către o altă persoană, numai prin mijlocul comunicării sufletelor lor, fără ni-ciun mijloc concret, material (simţuri, telefon, telegraf, televiziune, etc.).
1.	Halucinaţie Telepatică. Este reprezentarea imaginativă sau ha-
lucinatorie a unei persoane, care corespunde unui eveniment real întâmplat la mare distanţă. Ex: moartea unei rude sau a unui amic, etc., (Marillier). — Alt termen este Telest zie.
TEMPERAMENT. - In Psiholo&e. Este sufletul, determinat din a-mestecul alcătuirii organice individuale, moştenită şi câştigată — şi în special al materiei nervoase şi glandelor endocrine. (Vezi).
1.	Temperamentul — împreună cu sufletul făurit de individ din: ereditatea sa, influenţele mediului şi experienţa proprie, zi de zi, cu trudă, ca o biruinţă personala, prin instrucţie, educaţie, şi cultură, numit Caracter — al-catuesc împreună cele doua mari structuri ale sufletului, considerate forme, în care se va turna fondin de material dat de experienţa propriei trăiri şi de influenţa mediului cosmic şi social.
2.	Temperamentul şi Caracterul deşi au structuri deosebite, totuşi se influenţează reciproc, prin aceiaşi explicaţie a unităţii fenomenelor sufleteşti inseparabile şi ireductibile, care constitue baza cercetărilor psihologice.
3.	Temperamentul, este ereditar şi în mică măsură modificabil prin voinţa omului (educaţie), — pe când Caracterul, este dobândit prin voinţă puternică, luminată de intelect şi încălzită de sentimente superioare. Aci se plasează cele mai mari valori ale sufletului: Credinţa, Binele, Frumosul, Adevărul şi Patria, ce alcătuesc realităţile de totdeauna ale culturii: religioase, morale, artistice, ştiinţifice şi naţionale.
4.	Iritabilitatea temperamentului este disciplinată prin voinţă, care opreşte reacţiuniie netrecute prin gândirea deliberativă (Inhibiţie ), în aşa fel ca să nu se
Temperament
- 293 -
Teocratic
ajungă nici la impulsivitatea voinţei nedeliberate, dar nici la deliberarea fără de sfârşit (Abulie) la lipsă de voinţă, de hotărîre. Psihologia Experimentală pune la dispoziţie metoda Testelor de iri- | tabilitate. reacţiune şi emotivitate, j ca şi Chestionare şi Anchete ipen- j tru cunoaşterea Temperamentului | şi Caracterului. întreaga afecti- I vitate, de plăceri şi neplăceri cu j intensitate mica dar cu durată prelungită uneori cât vieaţa persoanei, numita Inclinaţiune — ca şi afectivitatea 6guduitoare, cu intensitate puternică dar durată scurtă, numită Emoţie — amândouă aceste afectivităţi sunt de- \ terminate de Temperament. |
5. Au fost stabilite Tipuri caracterologice, după feluriţi factori componenţi, în care 6ă fie înglobate Temperamentului şi Caracterul fiecăruia. Astfel:
A).	Patru tipuri, fixate de Hi-pocrat: Coleric, Flegmatic, Melancolic, Sanguin. (Vezi).
B).	Două tipuri, fixate de Jung: Extrovertit şi Introvertit. (Vezi).
C).	Trei tipuri, după însuşirea finală de orientare în vieaţă a sufletului: Intelectualul, Afectivul, Voluntarul.
D).	Două tipuri, fixate de Ri-bot, care dă preponderanţă A-fectivitătii şi Voinţei (faţă de Intelect) şi de aceea tipurile sunt:
a)	Amorfii (fără caracter, Instabili, se contrazic, jp’au direcţie unică de gândire şi faptă) şi
b)	Caractere3 din care fac parte următoarele cinci speţe: Sensitivii (umilii, contemplativi, emotivii), Activii mediocri şi Activii mari, Apaticii (inerţii, indiferenţii), Intelectualii creatori de idei şi Temperaţii (echilibru între intelect, afect şi voinţă).
E).	Opt tipuri, fixate de Hey-mansy după combinările dintre Intelect, Afect, Voinţă şi anume: Amorf, Apatic, Coleric, Flegma-
tic, Nervos, Pasional, Sanguin şi Sentimental.
F). Două tipuri, după felul metodelor generale de gândire: A-naliticul (care cercetează generalul în amănuntele concrete par-
I	ticulare') şi Sinteticul (care vrea
!	să înţeleagă generalul în esenţa
|	lui abstractă, spirituală).
I	G). Două tipuri, după intensi-
i	ta tea voinţei: Tari şi Slabi.
H).	Două tipuri, după durata
voinţei:	Perseverenţii şi Ca-
pricioşii.
I).	Trei tipuri, după moralitate: Moralul, Amoralul şi Imoralul (vezi).
|	J). Patru tipuri, după însuşi-
|	rile specifice ale caracterelor tari:
Voinţa tare, Judecată raţională, rapidă şi Sentimente superioare. TEMPERANŢĂ. — In Morală. Una din cele patru virtuţi cardinale, fixate de Platon (Temparanţa, Curajul, Justiţia, înţelepciunea), cu ajutorul cărora 6e poate atinge Binele Suveran şi anume aceea, de Renunţare la plăcerile moleşi-toare ale satisfacerii dorinţelor corporale.
TENDINŢĂ. — A. înţeles generat Ceea oe tinde către realizarea u-nui scop, care nu este încă actual, sau nu se poate realiza în întregime.
B.	In Psihologie. Denumire generală atribuită îndemnurilor de mişcare spontană, având un pronunţat caracter afectiv.
C.	In Filosof ia lui Bergsno. Vezi înclinaţie şi Schematismul Abstract.
TEOCRAŢIE. — In Sociologia Politică. Conducerea unui Stat, prin-tr’un guvernământ reprezentând autoritatea clericilor (slujitori ai lui Dumnezeu).
Teodigeea
- 294 -
Teosofle
TEODICEEA. — Una din cele patru ramuri ale Filosofiei (Psihologia — Logica — Morala — Teo-diceea), predate în liceele franceze între 1840—1880 şi anume aceea, în care se proba existenţa lui Dumnezeu şi a atributelor Sale tratându-se şi: Providenţa, Destinul, Nemurirea sufletului, Datoriile către Dumnezeu.
1. Termenul a fost creat de Leibnitz, ca titlu al lucrării în care argumentează Bunătatea lui Dumnezeu, contra criticelor aduse de Ateişti, bazate pe existenţa Răului în lume.
TEOLOGIA. — Metodă în Filosofia Teodiceei, prin care se probează existenţa lui Dumnezeu, a atributelor sale şi a raporturilor dintre Dumnezeu, Om şi Univers, pe calea revelaţiei mistice. Afirmările Teologiei sunt dogmatice (deasupra oricărei critici), întrucât valoarea lor este dată de convingerea credinţei — nu de evidenţa raţiunii. Fiecare religie îşi are Teologia şi Dogmatica sa proprie, fundamentate pe Cuvântul lui Dumnezeu păstrat în Cărţile Sfinte. (Vezi Convingere şi Evidenţă, Credinţă şi Raţiune, Te-osofie).
1. Feluri: Teologie Revelată; T. Naturală (bazată numai pe raţiune şi experienţă); T. Fizică (pe ordinea materiei în Univers); T. Pozitivă (pe documente ale Sfinţilor Părinţi, Patristica, ale Conciliilor reprezentanţilor bisericii şi ale scrierilor teologicieni-lor filosofi); T. Morală (pe scopurile morale ale fiinţei umane fixate de voinţa lui Dumnezeu: etc).
TEOLOGICĂ (Fază). — In Filosofia lui A. Comte. Fază primă a gândirii umane (anterioară fazei Pozitive, actuale şi fazei Metafizice, intermediare), când cunoaşterea Universului se fundamenta pe credinţe religioase, mistice, supranaturale. (Vezi Pozitivismul).
TEORIE. — A. In Metodologie. Sinonim metodei Ipotezei generale, neverificate — aşa cum sunt toate răspunsurile date întrebărilor despre existenţa în sine (numenală) a Universului, a Omului şi a lui Dumnezeu, fixate de problemele
Filosofiei, (Vezi Ipoteză).
B.	înţelesul etimologic. Contemplarea lui Dumnezeu.
C.	In Filosofie. Teoria Cunoştinţei, este denumirea improprie a Problemei Cunoaşterii. (Vezi).
TEORETIC. — Ceea ce este abstract, speculativ, raţional, ştiinţific — opunându-se înţelesului de practic, concret, sensibil, empiric, tehnic.
1. In Diviziunea ş‘iinţe’or. A-ristotel împarte ştiinţele în: practice, poetice, teoretice (Matematica, Fizica şi Teologia).
TEOSOFIE. — Metodă în Filosofia Teodiceii, prin care se probează existenţa şi atributele lui Dumnezeu şi a raporturilor dintre U-nivers, Om şi Dumnezeu numai pe cUlea raţiunii (spre deosebire de Teologie, care are acelaşi obiect, dar probaţiunea se face pe calea revelaţiei mistice.
1. In Filosofia Cunoaşterii. Se denumesc astfel teoriile, care susţin că printr’o aprofundare a
Terapeutica
— 295 —
Testa!
vieţii interioare sufleteşti se a-junge la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la o înţelepciune speciala, ale cărei posibilităţi de cunoaştere depăşesc raţiunea. Prin aceasta, teoria capătă un caracter mistic» având legături adânci cu j Budismul; iar filosofii, pretind ca j au legături directe cu Dumnezeu dela care obţin comunicări divine. — Ed. Schure spune, că Teosofia antică profesată în India, Egipt şi Grecia cuprindea patru părţi: a) Teogonia (ştiinţa principiilor absolute); lf) Cosmogonia (ştiinţa realizărilor spiritului în materie, ca principiu etern în spaţiu şi timp); c) Psihologia (ştiinţa evoluţiei sufletului în fazele existenţei sale u-niversale) şi d) Fizica (ştiinţa naturii terestre materiale). A-cestor patru ştiinţe le corespund patru arte: a) Teurgia (realizarea comunicării sufletului cu principiile absolute şi spiritele superioare. studiate de Teogonie); b) Astrologia (realizarea cunoaşterii destinului, din cunoaşterea astre-lor dată de Cosmogonie); c) Psihiurgica (realizarea cunoaşterii spiritului prin magie, telepatie, ocultism şi evoluţia fazelor sufletului, cercetate de Psihologie) şi d) Alchimia (vezi).
TERAPEUTICA. — In medicină. Arta tămăduirii bolilor, organice şi sufleteşti.
TERATOLOGIE. — In Biopatologie. Ştiinţă a monştrilor. — G. Saint-Hilaire explică acest fenomen, ca fiind o oprire a evoluţiei organice la o fază embrionară, fie a unui întreg organism, fie numai a unei părţi din eL (Vezi Embriologie
—	Atavism — Survivanţă).
1.	Trebue ştiut, că embrionul uman trece m evoluţia lui din fază în fază; aşa cumi a documen-
tat Haeckel, prin legea biologică: evoluţia ontogenetică (a unui singur vieţuitor dintr’o speţă), reproduce evoluţia filo-genetică (a tuturor indivizilor dintr’o speţa). — Naşterea monştrilor, este astfel o formă a Ata-vismului îndepărtat (moştenire dela rangul animal la cel uman).
TERMEN. — A. înţeles general. Limita unei durate de timp, sau întinderi materiale — sfârşitul — capătul.
B.	In Linguistică. Sinonim Cuvântului. ,
C.	In logică. Element constitutiv al Judecăţii: Termenul Subiect şi Termenul Predicat, indiferent dacă sunt alcătuiţi din câte una sau mai multe noţiuni, precum şi al Raţionamentului: Termenul mare, major — Termenul mic, minor — Termenul mijlocitor, medius. (Vezi şi aceşti Termeni).
P.! In Matematică. Termenii u-nei proporţii, numerice sau algebrice.
TERMICE (Sensaţii). — In Psihologie. Altă denumire dată sensa-ţiilor calorice, sau de temperatură. (Vezi Calorice).
TERM1NISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Altă denumire dată Nominalismului. (Vezi).
TERMINOLOGIE. — In Logică. Fixarea termenilor în Filosofie, Ştiinţă, Artă, etc., care să corespundă logic înţelesurilor lor (ca fond al gândirii, exprimat prin aceşti termeni).
TESTUL. — In Psihologia Experimentală. Una din metodele ex<
Testul
— 296 -
Timpul
perimentale, specială Psihologiei, cu care se produc în sufletul examinatului anumite fenomene sufleteşti voite de experimentator, exprimate fie prin anumite mişcări corporale, fie prin răspunsuri, verbale, scrise sau grafice, cerute special de Testul întrebuinţat. Aceste răspunsuri sunt va-„ lorificate, calitativ şi cantitaiv, prin raportarea lor la anumite unităţi de măsură, special fixate după, vârstă, sex, mediu social, naţional, profesie, etc. pentru fenomenele sufleteşti experimentate
—	numite Etaloane, sau Bareme.
1.	Natura Testului, întrebările
ce cuprinde şi răspunsurile care trebuesc date, sunt o pers* laboratoarelor de Psihologie Experimentală consacrate ştiinţific ca atare. Sunt Teste individuale şi colective, de grup, după cum se aplică la una sau la mai multe persoane deodată — precum şi 'Feste unitare şi complexe, după J cum se aplică la unul sau mai ! multe fenomene sufleteşti deodată. Simt considerate Teste şi cele- j lalte speţe ale metodicei expe- j rimentale psihologice: Ancheta *— ; Chestionarul şi chiar Aparatele j tehnice speciale, numai dacă sunt ■ fixate pentru ele Etaloane (ba- j reme) de valorificare.	j
2.	Cuvântul este de origini en- j gleză, ca verb „to test’ şi înseamnă a proba, iar Cattell a făcut substantivul „the test” (probă).
3.	Valoarea metodei Testului este puţin apreciată la noi, deşi tot mai necesară se face datoria Selecţiunii şi Orientării Profesionale, pentru ca Munca să realizeze legea ce i s’a fixat, de a da „maximum de randament cu minimum de efort”, fie că este vorba de munca intelectuală* fie de munca fizica.
TEZĂ. — In Filosof ia lui Fichte. Unul din cei trei termeni ai gândirii (Teză, Antiteză, Sinteză) şi anume acela, care se opune Antitezei; aceştia se conciliază prin cel de al treilea termen (Sinteza), care aduce un punct de vedere superior şi comun amândorora. (Vezi Antiteză şi Sinteză).
TIMPUL. — Durata dintre un eveniment anterior şi unul posterior, prin care Prezentul devine Trecut, sau se proectează în Viitor.
—	Newton, consideră Timpul ca o existenţă de sine stătătoare. — Leibnitz, Kant şi Teoria Idealismului, îl consideră că este un produs al gândirii. — Pentru unii sociologi, Ideea de timp s’a format din repetarea regulată; a sărbătorilor religioase (Huert). — Pentru Bergson, timpul este o durată cu schimbări continui. (Vezi Durata).
1.	Aristotel: „Există unul şi a-celaşi timp, care va curge în mod asemănător şi simultan în două mişcări, ce pot fi deosebite şi pot naşte independent una de alta, însă timpul rămâne acelaşi, absolut”.
2.	Lucretius: „Timpul nu există prin el însuşi, ci numai prin o-biectele cunoscute cu simţurile din care rezultă noţiunile de: trecut, prezent şi viitor. Timpul nu se poate concepe în sine, independent de mişcare sau starea de repaos a lucrurilor”.
3.	Newton:	Timpul absolut,
adevărat şi matematic, considerat în sine şi fără legătură cu lumea exterioară şi obiectele ei, curge uniform prin propria-i natură”.
4.	Kant: >,Timpul nu este o idee empirică, derivată din ex-
Tip
— 297 —
Totemism
perienţă. EI este o reprezentare necesară apriorică, care serveşte ca bază oricărei cunoaşteri prin simţuri, fără de care nu se poate cunoaşte realitatea fenomenelor. | Nu este însă o noţiune dedusă I din formele raţiunii pure, ci este o formă a intuiţiilor simţurilor. J El nu există prin el însuşi, nu | este inerent lucrurilor, ci este j o derivare a gândirii prin in- ' tuiţii: însă, are o valoare obiectivă numai în legătură cu fe- j nomenele (fiindcă numai pe a- ! cestea le socotim ca obiect de j cercetare al simţurilor), nu şi ] cu existenţa în sine (numene).
—	Poincare şi Einstein susţin j
teoria relativităţii timpului şi spaţiului. (Vezi Spaţiu).	j
TIP. — Fenomenul sau individualul ! dintr’o clasă, care reprezintă mai plastic însuşirile caracterologice ale clasei întregi.
1.	Pentru Pluton, este reprezentarea schematică, care exprimă ceea ce au lucrurile ca esenţial.
—	Pentru Epicur şi Zenon, este imprimarea în spirit a lucrurilor sub formă de imagini, prin care se alcătueşte cunoaşterea lor.
2.	In Psihologie, este des întrebuinţat. (Vezi Reprezentarea şi Temperament).
TOPICA. — In Logică Aflarea i-deilor (noţiunilor) generale, pentru dovedirea prin argumentare silogistică a noţiunilor particulare.
—	Aristotel are opt cărţi de logică silogistică, numite Topica, făcând parte din Organon. (Vezi).
TOTALITATE. — A. In Logică. Idee fundamentală a gândirii, în stabilirea raporturilor de comparaţie între înţelesurile de cantitate ale subiectului şi predicatu-
lui gândirii, prin care predicatul afirmă sau neagă subiectul în total, alcătuind Judecăţi Universale, afirmative sau negative. — Kant, o consideră una din cele douăsprezece categorii ale raţiunii pure. (Vezi Categorii).
B. înţeles egneraL Suma părţilor alcătuitoare ale unui tot.
TOTEM. — In Sociologie. Strămoşul comun tuturor indivizilor care alcătuesc unitatea socială a Clanului (societăţi primitive existente şi azi la Australieni şi Indienii din America de Nord). Totemul este o idee religioasă (nu una biologica, de rasă) şi în mod concret, el este fie un animal, fie o plantă, fie un obiect oarecare, socotit ca sfânt (tabu), neputând fi atins fără a se comite un sacrilegiu. (Vezi Tabu).
1. Intichiuma este ziua anului, ca mare sărbătoare religioasă, când Totemul poate fi atins şi chi^r mâncat de membrii clanului (dacă este animal sau plantă), care se consideră prin aceasta şi mai solidar uniţi între ei.
TOTEMISM. — In Religie. Cea mai simplă şi mai primitivă formă de credinţă religioasă, bazată pe Totem (vezi). Triburile (clanurile) totemiste au şi cultul morţilor, al focului, al soarelui, al lumii, al spiritelor, etc. — ajungând unele (Polinezieni de pildă) la adevărata desvoltare sufletească: accepta Creştinismul, fără să mai treacă prin formele intermediare ale credinţei: Animismul, Fetişismul, Zo-olatria, Astrolatria, Idolatria, Po-
Tradiţie
- 298 ~
Transcendent
liteismul, Triteismul şi Duoteis-mul. (Vezi acestea).
TRADIŢIE* — înţeles etimologic. Verbul „transmitere“ s’a schimbat în „ceea ce s’a transmis“ din generaţie în generaţie ca intelect, i afect şi voinţă, de suflet colectiv, de conştiinţă socială, celor care alcătuesc o familie, o naţiune, o profesie, etc. — Se întrebuinţează termenii: Tradiţie orală şi Tradiţie scrisă, după cum ceea ce s’a transmis s’a făcut prin vorbă (o-ral), sau scris (documente).
1.	Tarde, consideră Tradiţia ca o forţă spirituală, a imitaţiei generaţiilor trecute de către generaţia actuală. Ea se statorniceşte în suflete sub formă de Obiceiuri, extinse la societatea întreagă — care nu trebuesc confundate cu Obişnuinţa, deoarece aceasta este o deprindere, redusă la un singur individ. De asemenea, Tradiţia şi Obiceiul, nu trebuesc confundate cu Moda, fiindcă a-ceasta este o imitaţie ai semenilor şi în prezent. (Vezi acestea).
TRADIŢIONALISM. — A. In /z7o-sofia Sociologiei. Teorie, care susţine ca ideal de organizare socială pe aceea bazată pe Tradiţie (vezi), întrucât aceasta este singura realitate concretă a conştiinţei sociale şi nu trebue înlocuită prin abstracţiuni teoretice, străine de sufletul social. In consecinţă, trebuesc păstrate formele politice, economice, juridice, culturale, ele fiind expresia adevăratelor trebuinţe sociale. — Teorie asemănătoare Conservatorismul. — O-puse sunt: Revoluţionalismul şi Liberalismul. (Vezi).
B. In Filosof ia Cunoaşterii. Denumire dată teoriilor, care susţin că adevărul nu poate fi cunoscut decât plecând dela tradiţie şi în special, dela tradiţia religioasă păstrată de Biserică, întrucât originea adevărului se află în revelaţia divină (Lamennais).
TRANS... — Ceea ce este dincolo, peste... Prefix, întrebuinţat mult în Filosofie. Adăogat unui termen, face ca înţelesul său să devie opus termenului nou format, întrucât denumeşte o existenţă deosebită, dincolo, peste, în afară de existenţa denumită fără prefix. (Ex: Trans-Cendant, Trans-For-mism, Trans-Formare, etc.).
TRANSĂ. — In Psiho-Patologie. Denumire dată stărilor anormale sufleteşti: de somnabulism, hipnoză, alterări de personalităţi, le-targii, crize extatice şi în special, stărilor în care se află medium-vl când manifestă asemenea fenomene sufleteşti.
TRANSCENDENT. - A. In Filo-sofia Cosmologică. Ceea ce este existenţă în sine, dincolo, peste existenţa de manifestare; nu se confundă cu ea, dar produce e-fecte în ea. (Vezi Cauză Primă
—	Substanţă — Principiu Prirn-Transitiv).
B.	In Filosofia Cunoaşterii. Ceea ce este dincolo de orice cunoaştere prin simţuri. — Kant numeşte Principii Imanente, pe acelea cu care se cunoaşte realitatea sensibilă şi Principii Transcenden-
T ranscendentalism
- 299 -
Transformism
te, pe acelea care depăşesc realitatea sensibilă. — Opus este Empiric şi Imanent.
C.	In Filosof ia Creaţiei. Teoria Deistă consideră pe Dumnezeu creatorul Universului, că este transcendent a ceea ce a creat (Leibnitz).
TRANSCENDENTALIST!. - In Fi-losofia Cunoaşterii. Denumire dată teoriilor, care susţin forme apriorice de cunoaştere dincolo, peste, funcţiunea simţurilor. — Emerson} denumeşte astfel Teoriile Idealiste şi Kant, Principiile Raţiunii, Categoriile şi Intuiţiile pure de timp şi spaţiu, deoarece acestea sunt formele prime, apriorice, dincolo de cunoaşterea prin simţuri, peste ele şi ne confundându-se cu ele. Numai prin aceste forme transcendente pot căpăta înţeles şi valoare datele experienţii simţurilor. — (Vezi Criticism şi Realism-Idealism').
TRANSDUCŢIE. - In Pedologie (Pedagogia infantilă). Stern susţine existenţa unei deosebite Metode de argumentare în gândirea copliului, „care trage concluziuni prin analogie, identitate şi diferenţă“, numită Transducţie.
TRANSFERT. — A. înţeles general. Trecerea unei existenţe oarecare (obiect material, sau fenomen sufletesc) în locul alteia.
B. In Psihologie. Transfert de sensaţiuni (dela o persoană care prinde vibraţiile, la alta care sesizează sensaţia respectivă acestor vibraţii fără ca sa le fi prins);
Transfert de sentimente. Starea afectivă avută faţă de un obiect oarecare, transferată faţă de alt o-biect (Ribot şi J. Sully); Transfer-tul valorilor (trecerea valorilor dela existenţa simbolizată la simbol, dela efect la cauză, etc.) — Bouglé: „Transformarea mijloacelor în scopuri, nu este decât un caz particular al transfertului de valoare, care guvernează toată vieaţa sentimentală".
TRANSFORMARE. — A. înţeles general. Trecerea dela o primă la altă formă.
B. In Logică. Trecerea dela forma unei judecăţi (de ex. particu-lar-afirmativă) la altă formă (uni-versal-afirmativă), prin înlocuirea subiectului prin predicat. — Sinonim cu Inversiune, sau Conversiune (Vezi).
TRANSFORMISM. - In Filosofia Biologiei. Teorie, care susţine ca speciile vieţuitoarelor nu sunt fixe şi distincte, ci variabile şi susceptibile de a se transforma una din alta, de regulă din o specie anterioară dispărută. — Altă denumire este Transmutaţie. (Vezi Evoluţionismul Biologic).
1.	Lamarck, în Filosofia Zoologică, explică Transformismul prin adaptarea constantă a vieţuitoarelor la mediul fizic şi variabil. — Darwin, în Originea Speciilor, îl explica prin adaptarea ce rezultă din Concurenţa vitală (lupta vieţii) şi Selecţiunea naturală.
2.	Transformismul. Nu trebue identificat cu Evoluţionismul, deoarece el este limitat numai la Problema Biologică şi la ipote-
Transitiv
- 300 -
Tropism
zele din teoriile lui Lamarck şi Darwin; pe când Evoluţio-nismul, este teoria extinsă la întreaga Problemă Cosmologica, privitoare la originea, alcătuirea şi scopul Universului, alături sau intermediară între cele doua teorii opuse una alteia:	Mecanismul
(care explică Universul ca o icau-zalitate naturala a Forţei prin ea înseşi, întâmplătoare, neraţională şi fără scop, singura existenţa ca lege a naturii) — şi Finalismul. care-1 explică prin existenţa unui Principiu existent în Univers (imanent), sau exterior Universului, de asupra, dincolo de el (transcendent),	—
Vezi Deismul şi Teismul pentru Finalismul transcendent; iar Panteismul, Panlogismul şi Pantele-matismul pentru Finalismul i-manent.
3.	Evoîuţionismuh Nu explică Universul prin cauze finaliste, imanente sau transcendente, dar nici prin cauzalitatea unei forje oarbe pur mecanice, care săi fi dat naştere ca efect la alcătuirea, complicată şi totuşi armonică a existenţelor Universului, în special la materia organică şi apariţia vieţii şi a sufletului. De aceea Evoluţionismul, admiţând. existenţa cauzelor naturale pe care se fundează Mecanismul materialist, explică ordinea universală, vieaţa şi sufletul, ca fiind transformări lente şi succesive în timp foarte îndepărtat ale materiei, lipsită iniţial de orice organizare. — Spencer: „Evoluţia este o trecere a materiei şi a mişcării, dela o stare omogenă, indefinită şi incoherentă ■— la stare eterogenă, definită şi co-herentă”.
TRANSITIV. — In Filosofia Cosmologică. Denumire dată existenţii acţiunii sau cauzei, care face să derive din ea alte existenţe ca efecte, dar prin aceasta ea îşi
pierde existenţa ei de cauză ş) trece în existenţa de efecte. Astfel, că nu trebue identificat cu
Transcendent (Vezi).
TRANSMIGRAŢIE. — In Filosofia Religiei. Altă denumire dată Metempsihozei (Vezi).
TRANSNATURAL. — In Filosofia Creştină. însuşirea atribuită omului şi destinului său, de a nu fi nici Naturală (ca a tuturor celorlalte fiinţe), nici Supranaturală (ca a îngerilor).
TRANSRAŢIONALISM. - In Filo. sofia Cunoaşterii. însuşirea atribuită omului, ca o caracteristică proprie, de a fi convins de existenţa unei lumi cu puteri supranaturale, misterioase şi necunoscută de ştiinţă, întrucât cunoaşterea ei este dincolo de posibilitatea raţiunii.
TRIVIUM. — Denumire dată în Evul Mediu primului ciclu de învăţământ superior, cuprinzând trei obiecte: Gramatica — Retorica — Logica, după care urma Qua-drivium (Vezi).
TROPI. — In Filosofia Cunoaşterii. Denumire dată de Scepticismul filosofilor greci, argumentelor prin care contestau valoarea cunoaşterii, prin simţuri, prin raţiune şi prin orice cale. (Vezi Scepticis-mul),
TROPISM. — In Filosofia Biologiei. Orientarea plantelor, prin reacţiuni de natură fizico-chimică la influenţele exercitate asupra
Tropism
~ 301 -
Univers
lor de mediul cosmic în care vieţuiesc. — Speţe ale Tropismului: Fototropismul, Geotropismul, He-liotropismul (Vezi).
1.	Tropismele sunt pozitive, când planta ee îndreaptă către influenţa exercitată asupra ei tinzând să se aproprie de ea — j şi sunt negative, când tinde sa j se depărteze.
2.	Evolutionismul biologic sus- ■ ţine, că lumea plantelor devine j în timp lumea animala şi aceasta I
devine lumea umană; astfel că orientarea la animal va menţine tropismele (denumite acum Tac-tisme de Jennings şi Loeb) şi lor li fie va adăuga Instinctele
—	şi tot aşa orientarea la om, va menţine orientarea animala că-rea i se va adăoga Conştiinţa, sau sufletul propriu zis.
TRUISM. — In Logică. Altă denumire dată Tautologiei (Vezi). — Leibnitz le numeşte „judecăţi frivole ele fiind inutile adevărului.
U
UBICUITATE. — A. înţeles general. însuşirea de a fi pretutindeni prezent în spaţiu.
B. In Filosof ia Religiei. Teologia atribue lui Dumnezeu Omniprezenţa, ca sinonim Ubicuităţii.
UCRONIE. — In Filosofia Istoriei. Denumire dată de Renouvier faptelor de cultură şi civilizaţie care nu s’au produs, dar care se pot produce în viitor, ca o consecinţă a progresului.
ULTIM. — A. înţeles general. Ceea ce a ajuns la locul de unde nu se poate merge mai departe (la cel din urmă loc).
B. In Filosofia Ontologică. Se întrebuinţează împreună cu Prim. Astfel: Cauză primă şi ultima — Principiu prim şi ultim — Substanţă primă şi ultimă. (Vezi Prim).
UMANISM. — In Filosofia Cunoaşterii. Teoria, care susţine în problema valorii, că adevărul este condiţionat de alcătuirea fiinţei
umane. Este o formă a Pragmatismului, denumită astfel de F. Schiller (Vezi şi lămuririle de sub Scepticism — Pragmatism).
UNICITATE. — însuşirea de a fi unic, singur — nu ca parte din-tr’o multiplicitate.
1. Nu trebue confundat cu ceea ce este Unui, care se numeşte Unitate, întru cât Unicitatea este negarea Multiplului ca număr, pe când Unitatea este element al numărului. Ex: Monoteismul, susţine unicitatea lui Dumnezeu. (Vezi Singular).
UNITATE. — însuşirea de a fi u-nul, o jparte dintr’o multiplicitate, dintr’un tot, considerată a$a cum este ea, ca parte.
1.	In Filosofia lui Plotin. Principiul Prim al Universului, din care derivă toate existenţele, este denumit Unul.
2.	In Matematică. Unităţile, al-cătuesc numerile cardinale aritmetice. Are şi înţelesul de Mărime de bază, pentru măsurarea altor mărimi de aceiaşi speţă Ex: lungimea de un metru, ca uni-
Universal
- 302 -
Universalii
tate de măsură a lungimilor — capacitatea de un litru — greutatea de un Kgr, etc.
UNIVERS. — Existenţa întreagă, fie ca manifestare (fenomene), fia absolută în sine (numen). — U-neori sinonim cu Lume şi Cosmos
(Vezi).
1.	Unii filosofi, ca Epicur şi Spencer, susţin existenţa mai multor Lumi îu Univers. A. Comte deosebeşte Lumea, care este relativă — de Universul, care este absolut. Relativismul, consideră Universul numai ca totalitate a fenomenelor existente în timp şi spaţiu.
2.	In Filosof ie. Universul consti-
tue obiectul problemei Onto- Cosmologică asupra:	originii, alcă-
tuirii şi scopului universului. (Vezi Mecanism — Finalism — Evoluţionism şi Materialism — Spiritualism — Fenomenism).
UNIVERSAL. — înţeles general. Ceea ce aparţiBe tuturor existenţelor din Univers; sau în înţeles restrâns, tuturor existenţelor care alcătuesc subiectul unei gândiri oarecare şi tuturor oamenilor. Astfel: Ordine (Cauză, Necesitate) Universală, Legi Universale, Principiu universal. Legi morale universale, Principiile raţiunii universale, etc. — Opus este Particular (Vezi).
UNIVERSALE (Judecăţi). — In Logică. Fel de judecăţi care au însuşirea formală a categoriei Cantitate şi anume, pe aceea prin care predicatul gândirii afirmă sau neagă despre toată cantitatea subiectului (sfera), despre tot numărul fenomenelor cuprins în el ca noţiune. Astfel sunt două feluri
de judecăţi universale: afirmative simbolizate în Logică prin litera A şi negative prin B.
1.	Este necorect să se spună: „o judecată este universală, când subiectul ei este universal sau general” deoarece tot jud. universală este şi atunci când subiectul este singular (un nume propriu sau un fenomen individualizat) Ex: Ceasornicul acesta este de argint. Sau, Craiova este un municipiu. Etc.) Singularul prin însăşi natura lui nu se poate cantifica numai în parte, particular. — (Precizarea de mai sus este valabilă, fiindcă se admite existenţa „noţiunilor singulare” şi se tratează despre ele în manualele de Logică).
2.	Tot aşa de necorect este să se spună: „judecata este particulară, când subiectul său este particular”. Este corect însă când se spune: „o judecată este universală (sau particulară) când subiectul ei este gândit universal (sau particular) de către predicatul său”, deoarece ne duce la înţelesul ce-1 are predicatul în judecată: să atriBue sau nu însuşiri de ale sale subiectului, fie tuturor fenomenelor ce el cuprinde ca noţiune (Jud. universală, afirmativă sau negativă), fie numai unei părţi din numărul acestora (Jud. particulară, afirmativă sau negativă). Universala are ca opus Particular şi nu tre-bue identificat Universalul cu Generalul şi nici Particularul cu Singularul, sau Specialul. (Vezi aceşti termeni şi Cantificarea predicatului).
UNIVERSALIA. — In Filosofia Cunoaşterii. Scolastica Evului Mediu denumea astfel următoarele cinci idei (noţiuni): Genul — Speţa — Diferenţa — Propriul — Accidentalul, fiindcă le considera Universale.
Universalism
- 303 -
Utilitarism
1. Aceste cinci Universale sunt derivate din General, astfel: din sfera lui (numărul, cantitatea de existenfe individuale cuprinse în el) derivă Genul şi Speţa; iar din conţinutul lui (calitatea, însuşirile existenţelor cuprinse în el) derivă: Diferenţa, Propriul (esenţialul) şi Accidentalul (întâmplătorul).
UNIVERSALISM. — A. înţeles general, Denumirea dată teoriilor filosofice care susţin existenţa unei realităţi ca un Tot unic, universal, în care existenţele sunt indisolubil legate între ele. — Opus este Individualismul, care consideră e-xistenţele, izolate între ele, fără legături care să le unească în Totul universal.
1.	In Filosofia Finalista. Universalismul susţine că toţi oamenii sunt supuşi voinţei lui Dumnezeu, destinaţi prin aceasta către spiritualizare şi perfecţiune (Leibnitz).
2.	In Filosofia Sociologiei. A. Comte, susţine că individul este un mijloc al societăţii, servind perfecţionării ei ca familie, naţiune sau umanitate, considerate aspecte ale Universalităţii sociale
—	singura valoare căreia trebue să i se subordoneze valorile individuale. (Vezi Individualism — Socialism ).
UNIVERSALITATE. - Totalitatea existenţelor Universului. (Vezi V-niversalism).
UNIVERSALIZARE. — In Logică. Operaţia gândirii de a trece dela individual şi particular — la general şi universal, fie că sunt considerate existenţele în producerea lor în timp, fie în asemănarea lor. (Vezi Clasificarea).
UNIVOC. — In Logică. Condiţia a-devărului cuprins în idei (noţiuni), de a avea un singur înţeles în toate operaţiile de judecăţi şi raţionamente ce gândirea face cu aceste idei, conform principiului fundamental al raţiunii: „O cunoştinţă este egală şi identică cu înţelesul ei“ (Vezi Princip. Identităţii'). — Opus este Echivoc (Vezi).
UTIL. — A. înţeles general. însuşirea de a satisface o trebuinţă a vieţii practice ca interes imediat.
UTILITARISM. — A. înţeles general. Denumire dată teoriilor filosofice de orice fel, care fac din ideea utilului fundamentul oricărei valori de cunoaştere şi faptă (acţiune).
B. In Filosofia Moralei. Denumire generală dată teoriilor morale, care identifică binele cu U-tilul (Interesul practic), cu Plăcerea (Hedonismul) şi cu Fericirea (Eudaimonismul), acestea fiind speţe ale Utilitarismului. (Vezi a-ceste torii).
1.	Utilitarismul afirmă: Binele este Plăcerea, iar Răul este Durerea. Virtutea morală constă fn posibilitatea de a prevedea e-fectele plăcute sau dureroase ale faptei şi de a le aprecia ca atare, măsurându-le între ele. Astfel, se vor Săvârşi acele faptp care dau cea mai mare cantitate de plăcere şi cea mai mică; de durere, realizând o adevărată contabilitate sufletească morală. Beutham fixează o Aritmetică a plăcerilor bazată pe cantitatea lor, iar St. Milh o Estetică a plăcerilor bazată pe calitatea lor, armonizând între ele plăcerile şi interesele
Utopie
— 304 —
Valoarea
individuale cu cele sociale, su- I bordonând pe cele mai puţin calitative celor mai mult calitative, i Prin aceasta, M i 11 admite existenta Binelui ca superior Plăcerii, | apropiindu-se de Eudaimonism; pe , când Beutham şi Hedonismul,j identifica Binele cu Plăcerea şi ■ prin aceasta susţin Utilitarismul I propriu zis, fundat pe realizarea j trebuinţelor practice ale vieţii.
2.	Utilitarismul este un efect ! al progresului Tehnicei, care a ; dat mare încredere omului în j puterile lui şi Pa făcut să ridice utilul, interesul şi plăcerea la j ranguri de valoare sufletească j morala; iar, din punct de vedere j istoric, Utilitarismul este o de- ! rivare a teoriei morale fixate de 1 Epicur în „regula aurului”, care fixează că Binele suprem nu este plăcerea, ci Lipsa Durerii singura j care asigură liniştea sufletească, fericirea („ataraxia”). Vezi Etica ,
—	Morala — Imperativul cate- | goric.
UTOPIE. — A. înţeles general. ■ Ceea ce nu se poate realiza ca ideal propus, deoarece nesocoteşte ! realitatea. Este mai mult un sen- 1 timent, o credinţă, un vis, o nă- | dejde sau o fantazie.	j
B. In Filosofia Sociologiei. Ase- j menea organizări „utopice“ ale .
societăţii au fost imaginate de Platon, T. Morus (care-şi intitulează concepţia chiar „Insula Utopia“), Campanela (o intitulează „Cetatea Soarelui“), Cabet („Călătorie în Icaria“), etc. — Sorels spune că multă vreme socialismul n’a fost decât utopie, o-peră a teoreticienilor fără nicio legătură cu vieaţa concretă socială, îinsă datorită organizării lucrătorilor în sindicate şi „mitului grevei generale“, socialismul a devenit o regulă de organizare necesară societăţii. (Vezi Socialism
—	Sindicalism).
1.	Hoffding: Numeroase lucrări
utopice, în realitate sunt expuneri critice a relelor şi abuzurilor timpului, conchizând la necesitatea unei organizări sociale în care acestea să dispară:	însă,
fără ca prin aceasta să fixeze şi modul de realizare a organizării noi suprapuse celei vechi.
2.	A. Comte, atribue Utopiei
un rol important în progresul ştiinţei în genere, deoarece fundamentul este acelaşi:	invenţ a
creatoare şi ipoteza. Le Roy: „Logica Invenţiei se bazează pe me-metoda utopică”.
V
VALOAREA. - A. In Filosofia Cu- I noaşlerii. Problema Valorii Cu- I noaşterii, a căpătat drept răspunsuri teoriile:	Dogmatismul —
Scepticismul — Criticismul — Pozitivismul — Agnosticismul — Pragmatismul şi Antiintelectualismul. (Vezi acestea şi lămuririle de sub Scepticism).
B. In Sociologia Economică are înţelesul de posibilitate şi grad de satisfacere a trebuinţelor fizice şi sufleteşti, distingându-se:	a)
valoarea obiectivă, echivalentă cu preţul şi valoarea subiectivă, nedeterminată de legile economice, ci de cele sufleteşti individuale.
Valorificarea
- 305 —
Vedele
VALORIFICAREA Gândirii. — In Filo sofia Logicei. Valoarea, este considerată formă a raţiunii adânc structural izată în suflet, ca şi celelalte forme: Identitatea, Contra-rietatea, Terţiul exclus (Contradicţia) şi Raţiunea suficientă, denumite Principii ale raţiunii. (Vezi acestea).
1.	Prin Valorificare se află dacă gândirea este adevărată sau eronată, deoarece Adevărul şi Eroarea sunt chiar valorificarea gândirii. Înţelesul complet, de valoare al unei cunoştinţe, este fixat prin: calitate, cantitate, relaţie şi modalitate. Comparaţia înţelesurilor subiectului şi predicatului oricărei gândiri tre-bueşte făcută în întregime, din toate aceste puncte de vedere ale valorii. Faptul că Principiul valorificării nu apare în gândirea unuia sau altuia, tot aşa de uşor şi necesar cum apar celelalte principii ale raţiunii, aceasta nu îndreptăţeşte negara 6au desconsiderarea lui; este Ia fel de inadmisibilă, ca şi negara sau desconsiderarea celorlalte principii ale raţiunii, când gândirea reală o-menească nu le aplică în toată puritatea lor, străină de orice subiectivism. Fără asemenea puritate, gândirea tiu aplică valabil nici adevărul valorii de cultură, deşi este structuralizat şi el ca formă a sufletului. Varietatea de înţeles a valorilor, atribuită noţiunilor este explicabilă faţă de înţelesul de existenţa, întru cât existenţa este mai stabilă ca valoarea, dar nici ea nu este permanentă în timp, imuabilă, ci se schimbă şi înţelesurile de existenţa odată cu progresul ştiinţei, care fixează asemenea înţelesuri. (Vezi Cuvânt introductiv şi A-xiologia).
VANITATE. — A. In Etimologie.
Ceea ce este van, fără valoare, fără consistenţă, vid, iluzoriu.
B. In Psihologie. O tendinţă, de natură voluntară şi afectivă de a provoca şi căuta admiraţia, elogiul, sau numai aprobarea semenilor. — Nu trebue identificată cu Orgoliul.
1.	A. Comte: Vanitatea şi Orgoliul sunt două înclinaţiuni, deşi amândouă urmăresc superioritatea, ascendenţa personală faţă de a semenilor; însă, vanitatea isvorăşte din trebuinţa de a fi aprobat prin convingerea semenilor pentru aceasta — pe când orgoliul, isvorăşte din trebuinţa de a domina pe alţii, de obiceiu prin forţă) fără să simtă nevoia convingerii altora.
2.	Lalande, contestă aceste înţelesuri, afirmând că orgolioşii nu se servesc întotdeauna de forţa constrângerii pentru a li se recunoaşte şi aproba calităţile, fiinduJe suficient sentimentul superiorităţii lor, reale sau imaginare şi izolându-se chiar de semeni; iar; vanitoşii, caută admiraţia altora prin exagerarea calităţilor ce ei au cu adevărat.
VARIAŢII CONCOMITENTE. - In Metodologie. Una din speţele me-tddei Experimentului Inductiv, indicate de Herschell şi fixate de St. Mill, astfel: „Când un fenomen oarecare variază într’un fel şi variază cu el şi un alt fenomen într’un oarecare fel, atunci el este sau cauza sau efectul a-cestuia“. (Vezi Concomitenţă şi Experimentul).
VEDELE. — In Filosofia Indiană. Titlu a patru cărţi filosofice, în care se tratează în special legătura dintre Om şi Univers într’o
20
Veleitate
- 306 —
Vieaţă
Substanţă spirituală unică şi e-ternă, care a creat Universul şi a luminat conştiinţa, pentru o continuă solidaritate cu toate existenţele.
VELEITATE. — In Psihologie. Posibilitatea voinţei de a se înfăptui, însă înfăptuirea este tot amânată, sau chiar niciodată executată, din cauza lipsei motivelor puternice care să o determine. (Vezi A-hulie).
VERBALE Noţiuni. — In Logică. Una din cele trei grupe de noţiuni (substantivale — adjectivale
—	verbale) în care se orânduesc toate noţiunile şi anume, acelea care cuprind înţelesurile verbelor.
1.	Noţiunile, ca idei asupra existenţelor, sunt referitoare la înţelesurile lor şi prin natura lor gramaticala, sunt substantive, iar prin aceea reală, sunt existenţe ce nu pot fi lipsite de însuşiri (adjective, în gramatică) şi nici concepute decât în continuă acţiune (verbe). Adăugăm şi faptul că prin flexiunea ambii adjectivele şi verbele se pot substantiva şi reciproc, reducându-se prin aceasta existenţa la unitate. (Vezi Gramatica şi Logica, ce nu tre-buesc identificate).
VERBALISM. — A. In Filosofia Cunoaşterii. Altă denumire dată Nominalismului (Vezi),
B.	înţeles prejorativ. Abuzul de cuvinte (vorbe), ce nu cuprind înţelesuri logice ca fond, ci numai exprimări multiple de coloratură, care mai mult întunecă decât luminează gândirea. (Vezi F silita-cism'). — Altă denumire, Ver-bomania, propusă de Ossip-Lou-
rie şi Beţia de cuvinte, propusă de T. Maiorescu.
VERIDIC. — In Logică. Altă denumire dată cunoştinţelor obiective, adevărate. — Sinonim cu Veritabil.
VERIDICITATE DIVINĂ. - In Filo-sofia Religiei. Dacă se susţine posibilitatea de a cunoaşte adevărul prin voinţa lui Dumnezeu — omul are însă numai posibilitatea deţa afirma adevărul (veridicul), deoarece numai Dumnezeu singur este Atotştiutor şi prin aceasta, este chiar adevărul (Veridicitatea Divină).
VID. — In Fizică. Spaţiul pur, lipsit de orice corp material cunoscut şi existent în locul (spaţiul) considerat astfel.
VIEAŢĂ. — In Filosofia Generală. Problemă fundamentală, cu aceleaşi întrebări comune tuturor problemelor filosofice:	originea,
natura şi scopul vieţii (biologice, sufleteşti, individuale şi sociale).
1.	In Filosofia Cosmologică. A). Mecanismul materialist. Consideră vieaţa, ca o derivare a materiei şi forţei, lipsită de orice finalitate conştientă. — B) Finalismul, imanent sau transcendent. O consideră ca o derivare a sufletului universal sau Divin. — C) Evolu-ţionismul. Deşi o consideră ca o derivare a materiei, însă e rezultată din transformări succesive Şi neîntrerupte în timp; astfel că a-pariţia vieţii, este concomitentă unei anumite organizări a materiei. (Vezi Spiritualism).
2.	In Filosofia Biologiei• Vieaţa este totalitatea fenomenelor de organizare corporală în continuă
Vieaţa viitoare
— 307 —
Virtute
transformare şi activitate — în special de nutriţie şi reproducere
—	cu o durată dela naştere până la moarte. (Vezi Transformism).
3.	Câteva concepţii. Vechiul Testament consideră vieaţa de natură materială, pe când Noul Testament concepe Vieaţa Eternă, Vieaţa Spiritului. Astfel Sfiinţii Evanghelişti Matei, Luca şi Ion: „Acela care-şi iubeşte vieaţa o va pierde, iar aceluia căruia îi va displăcea vieaţa în această lume îi va fi păstrată Vieaţa Eterna”. — Lamarck. ,,Vieaţa nu este decât un fenomen fizic. Toate fenomenele vitale sunt datorite cauzelor mecanice” ■— Nă-geli, susţine existenţa unei vieţi universale, neexistând corpuri, cu şi fără vieaţă. — Dosire: „Cristalizarea corpurilor materiale este vieaţa”. — Bergson: „Principiul u-niversal este Elanid Vital”. — Schopenhauer: „Vieaţa este o veşnică luptă şi durere, rezultată din voinţa de a trăi) fundament al vieţii şi al existenţii întregi”.
—	Mâine de Birau deosebeşte trei vieţi suprapuse: 1) Vieaţă a-nimală (de nutriţie şi reproducere, de impresii şi reacţii). 2) Vieaţa umană (ca rezultat ai conştiinţei de sine şi voinţei libere) şi 3) Vieaţa spirituală (îndreaptă către Dumnezeu). — Filosof ia contimporană. Leagă de vieaţă ideea de valoare spirituală, de natură afectivă, chiar mistică, dându-i înţelegere şi preţuire de Cult al vieţii. Singurul bun al vieţii este însuşi vieaţa. (Vezi Vitalismul).
VIEAŢĂ VIITOARE. — In Religie. Altă denumire a Nemuririi, a I-mortalităţii, a Vieţii Eterne — vieaţă, care n’are durată în timp, n’are sfârşit, chiar după ce sufletul părăseşte la moarte corpul, a-cest al său lăcaş temporal. (Vezi Metempsihoză şi Trans mi graţie).
VINDICTA PUBLICĂ. — In Sociologia Juridică. Răzbunarea colectivă contra infractorilor de mare gravitate penală, ca o reacţiune a moralei grav atinse. Hdffding, o consideră Instinct omenesc derivat din instinctul de conservare şi aci găseşte şi originea justiţiei penale. — Laas, o consideră drept răzbunare moralizatoare socială.
VIOLENŢĂ. — A. înţeles general. Forţa fizică, contra obstacolelor de orice natură care-i rezistă, întrebuinţată contrariu legilor juridice sau morale.
B. In Psihologie. îndemnurile către mişcare, scăpate de sub controlul voinţei deliberative.
1.	Filosof ia lui NietZsche şi Sindicalismul revoluţionar (vezi), susţin „acţiunea directă” în viaţă, violenţa^ Sorel, în Re flexiuni a-supra violenţei, deosebeşte forţa de violenţă astfel: „Forţa este a burghezimei, care urmăreşte su-
' punerea tuturor autorităţilor faţă de ea pe când Violenţa proletară, vrea să suprime Statul”.
VIRTUAL. — A. înţeles general. Existenţă posibilă în viitor, întrucât cuprinde toate condiţiunile ca să se întâmple. (Vezi Potenţial).
B.	In Filosofia Scolastică. Existenţa în esenţă, deşi nu este în actualitate. — Opus este Formal (Vezi).
C.	In Teologia Creştină. Se consideră virtuală prezenţa lui Christos în Sfânta împărtăşanie.
VIRTUTE. — A. înţeles comun. Puterea unei cauze (fizice sau psihice) de a produce efecte. Ex: Gândirea se face în virtutea ra-
Visul
- 308 —
Viţiul
ţiunii. —Mişcarea se face în virtutea forţei. Etc.
B. In Morală. Motivele sufleteşti intelectuale şi afective, care voiesc şi realizează fapta Binelui.
1.	Socrate, considera înţelepciunea ca Virtute Supremă. — Plalon, Prudenţa, Curajul, Tem-peranţa şi Dreptatea, ca Virtuţi Cardinale. — Aristotel deosebea a) Virtuţile Intelectuale, al căror obiect sunt ştiinţa şi contemplaţia şi b) Virtuţile Morale, al căror obiect sunt faptele vieţii practice, anume: Dreptatea, Mărinimia, Libertatea, Curajul şi Prietenia. — Sfântul Toma din Aquino, consideră Credinţa, Speranţa şi Mila, drept Virtuţi Teologice creştine.
—	Montesquieu, face din iubirea Patriei şi a legilor Virtuţi Politice — Kant, deosebeşte Virtutea (care este principiul de autonomie internă al faptelor şi scopurilor morale, urmărind perfecţiunea de sine şi a altuia) de Justiţie (care este principiu eteronom, de constrângere externă la executarea legilor juridice). — Hoffding, deosebeşte Virtutea de Datorie, astfel: „Datoria presupune o concentrare a sentimentului moral asupra unui fapt izolat, pe când Virtutea este o dispoziţie permanentă de a face binele”.
2.	înţeles restrâns de Virtute. Se atribue Curajului la bărbaţi şi Castităţii la femeie, iar cel de Fidelitate conjugală în căsnicie.
VISUL. — A. In Psihologie. Stări sufleteşti în timpul somnului (cunoştinţe, afecte, voliţiuni) necontrolate de Conştiinţă, manifestân-du -se ca Iluzii şi Halucinaţii. (Vezi).
B.	In Pilosofia Spiritistă. Este considerat ca o comunicare a spiritului cu alte spirite. (Vezi Spiritismul).
C.	In Pilosofia Pozitivistă. Este un joc al sensaţiilor şi reprezentărilor, rezultat din cauze organice şi din slăbirea legăturii dintre organism cu funcţiunile lui şi conştiinţă.
D.	In Pilosofia Inconştientului. Este evadarea în conştient a stărilor sufleteşti gonite (refulate) în inconştient.
VITAL. — Ceea ce este esenţial şi necesar vieţii pentru a exista.
VITALISM. - A. In Pilosofia Biologiei. Denumire dată teoriilor biologice, care susţin că fenomenele vieţii (vitale) au însuşiri speciale, deosebite de cele fizice sau chimice, datorită cărora vieaţa manifestă o forţă vitală neasemănătoare şi ireductibilă forţei materiei inerte, fizice.
B.	In Pilosofia lui Bergson. Elanul Vital, susţinut în Evoluţia creatoare, astfel: „Elanul originar al vieţii trece din generaţie în generaţie de germeni, prin intermediul organismelor desvol-tate, care formează între germeni trăsura de unire. Acest elan, con-scrvându-se pe drumurile evoluţiei pe care se răspândeşte, este cauza profundă a deosebirilor speţelor, cel puţin a acelora care-şi transmit acest elan vital creind speţe noi. Elanul se îmbucăţeşte din ce în ce, pe măsură ce se comunică (din generaţie în generaţie). El este finit, limitat, este odată pentru toţi, dar poate primi ajutor".
VIŢIUL. — A. înţeles comun. Ceea
Viziune
— 309 -
Vocaţie
ce este greşit, defectuos, dăunător, rău.
B.	In Morală. Deprinderea de a înfăptui Răul moral. — Opus Virtuţii.
C.	In Psihologie. Sufletul stăpânit de patimi, lipsit de puterea voinţei deliberative.
VIZIUNE. — A. In Psihologia Patologică. Altă denumire dată Halucinaţiei (Vezi).
B. In Filosofia Intuiţionismului. Sinonim cu Intuiţie (intelectuală, afectivă şi mistică revelată).
1. Viziunea în Dumnezeu. Teoria lui Malehranche în problema Cunoaşterii, prin care susţine că ceea ce se cunoaşte nu este decât ideea existenţelor care sunt în Dumnezeu. „Ceea cunoaştem, Dumnezeu ne face să cunoaştem”.
VIZUALE (Sensaţii). — In Psihologie. Cunoştinţe despre însuşirile de lumină (alb, negru) şi de culoare (roş, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet) rezultate din prelucrarea de centrii nervoşi a excitaţiilor respective, aduse aci de nervii sensitivi vizuali, după ce aceştia le-au prins ca vibraţii ale fenomenelor.
1.	Organul vizual — ochiul — este alcătuit din: Sclerotica, un înveliş protector cu o deschizătură în faţă (corneea), prin care intră vibraţiile, de lumină sau culoare şi o altă deschizătură în spate, prin care ies ♦terminaţiile nervului optic răspândite în retină, mergând spre centrul cerebral; Coroida, un ţesut de vase sanguine care nutresc ochiul, a-coperit cu o membrană neagră (pigment) ce face să fie întuneric în Camera obscură a ochiu-
lui; Irisul, un disc circular derivat din coroidă, are şi el o deschizătură, (pupila); Cristalinul, lentilă care resfrânge (refractă) vibraţiile de lumină şi culoare; Corpul ciliar muschiular, care a-comodează vederea la diferite distanţe prin mărirea sau micşorarea pupilei, pentru a pătrunde vibraţiile de lumină şi culoare: Retina, straturi de celule îşţ formă, de bastonaşe, pentru lumina alb
—	negru şi în formă de conuri, pentru cele şapte culori, precum şi terminaţiile nervului optic; Punctul orb, locul unde nervul optic se desface în ramificaţii,
" pentru a se integra în retină şi Pata galbenă, locul de pe retină deasupra Punctului orb, unde se formează imaginea obiectelor. — In celulele retinei se produc pro-cesse chimice de agregare şi dezagregare, după cum în cristalin se produc processele fizice ale refracţiei.
2.	însuşirile sensaţiilor vizuale sunt: Intensitatea (tăria), Puritatea (lipsa totală de alb sau negru) şi Saturaţia (amestecarea cu alb sau negru). Sensaţiile de lumină (negru şi alb) sunt numai subiective, deoarece Negrul este produsul unei totale lipse de vibraţii — iar Albul este combinarea între ele a celor şapte culori. Roş, Portocaliu şi Galben sunt excitante, Verdele este neutrul, iar Albastrul, Indigo şi Violet sunt calmante, întrebuin-ţându-se în terapeutica bolilor mintale.
3.	Boli. (Vezi: Acromatopsia — Daltonismul — Miopia — Pres-biţia).
VOCAŢIE. — In Psihologie. însuşiri sufleteşti indiyiduale, necesare realizării valoroase a unui studiu, a unei arte sau profesii în genere. Valoarea vocaţiei este su-
Voinţă
- 310 -
Voluntarism
perioară valorii aptitudinilor (R. Motru). Existenta amândorura se gaseştte în structura de adâncime a sufletului şi pot să fie descoperite (depistate) prin metodele experimentale ale testelor şi aparatelor tehnice de psihometrie. Alegerea profesiunilor trebue făcută conform aptitudinilor şi vocaţiu-nilor individuale prin Orientarea Profesională; iar alegerea indivizilor corespunzători unei anumite profesiuni, ale cărei condiţiuni sunt anticipat cunoscute şi determinate ştiinţific, se face prin Selecţiune a Profesinoală. (Vezi Munca).
VOINŢA. — In Psihologie. Una din cele trei însuşiri de orientare ale oricărui fenomen sufletesc, legată inseparabil de celelalte două (A-fjectul şi Intelectul) ca şi de Totul sufletesc şi anume, însuşirea prin care individul este îndemnat sa făptuiască ceea ce ştie şi simte (conştient sau nu) din cauze (excitante): fizice, fiziologice sau sufleteşti.
1.	Aceste îndemnuri către mişcare nu trebuesc identificate cu înseşi mişcarea (fapta, acţiunea), căci pe lângă faptul că mişcarea este efectul voinţei, dar ele sunt şi de naturi deosebite:	voinţa
este suflet, iar mişcarea este fenomen material.
2.	Sunt cuprinse în Voinţa: Spontanele, Reflexele, Instinctele, Voinţa deliberativă, Deprinderile* Automatismele, Sugestia şi Imitaţia. (Vezi acestea).
3.	In Pilosofia Voinţei. Problema Libertăţii voinţei, la care răspund teoriile: Liberul Arbitru
—	Determinismul — Fatalismul. (Vezi).
4.	In Pilosofia Ontologică^ a sufletului. Se reduc cele trei însuşiri finale de orientare: intelectul, afectul şi voinţa, numai la Voinţă, prin Teoria Voluntaristă — după cum prin Teoria Intelectualistă, se reduc numai la Intelect, şi prin Teoria Intuiţio-nista, numai la Afecte. (Vezi Voluntarism — Intelectualism — Intuiţionism).
VOLUNTARISM. — A. In Pilosofia Cosmologică. Speţă a teoriei Spiritualiste, care susţine drept Principiu prim al Universului Voinţa, din care derivă toate existenţele. Schopenhauer îşi intitulează teoria „Lumea ca Voinţă şi Reprezentare“. (Vezi Spiritualism — Nirvana — Vieaţa).
B.	In Pilosofia Ontologică a sufletului. Se afirmă Voinţa ca Principiu prim al Sufletului, din care derivă celelalte două însuşiri ale sale: Intelectul şi Afectul (Wundt).
ANTICARIA1 Lei 15
ORIENTARE IN FILOSOFIE
R_._P._R.
I FANU-AL. DUŢULESCU
j	CRAIOVA
DICŢIONARUL FILOSOFIEI
(ÎNŢELESURILE A 1300 TERMENI)
\ i ?
SCRISUL ROMANESC S. A. /CRAIOVA