SUPRAOOPERTA: GH. MARINESGU REFERENŢI ŞTIINŢIFICI! Prof. dr. L IORDĂCHEL Dr. O. PAPADIMA Dr, P. PETRESCU C. COŞMAN BUCUREŞTI • 1979 ROMULUS VULCANESCU DICŢIONAR de etnologie I. TERMINOLOGIE II. PERSONALITĂŢI EDITURA ALBATROS boi O I PREFĂ ŢĂ O viziune epistemologică asupra etnologiei trebuie să reflecte din plin procesul dialectic de particularizare şi universalizare a domeniului: studiul variabilităţii creaţiilor materiale şi spirituale succesive în timp şi spaţiu, al civilizaţiilor şi culturilor con-cret-istorice, ca entităţi etnice. De aceea, pentru etnologia actuală, mai mult decît pentru alte ştiinţe umaniste, problema specificului naţional ca reflectare a universalului prin particular se pune cu acuitate. Toate definiţiile date şi analizele efectuate pînă în prezent relativ la specificul naţional s-au referit, în parte sau în ansamblu, la modul de viaţă comunitară, la gîndirea colectiv-isto-rică, la creaţia materială şi spirituală. în prezent se pun premisele unor de finiţii noi, de tip statistico-matematic, asupra esenţei dialectice a fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură, şi, prin aceasta, a specificului naţional. în aceste de finiţii intră, pe lîngă elemente deja cunoscute, şi altele, neglijate sau nebănuite pînă acum: inventivitatea creatoare, capacitatea de realizare a creaţiei, dinamica social-istorică a creaţiei, re-crearea ecosistemului ambiant, umanismul ecologic. în contextul istoric al cercetărilor actuale, etnologia s-a impus ca o ştiinţă fundamentală, complexă, polivalentă şi aplicativă, pusă în serviciul progresidui contemporan. Aşa se explică de ce şi cum, în epoca noastră, obiectivele, realizările şi implicaţiile ei multiple s-au cristalizat în toate formele de creaţie ştiinţifică {tratate, manuale, monografii, eseistică, dic-, ţionare etc.). Dintre toate aceste forme de creaţie ştiinţifică, dicţionarele sînt cele care exprimă alături de tratate şi manuale, pe PREFAŢA plan internaţional şi naţional, gradul de creştere a interesului general-teoretic pentru etnologie. Constaiînd acest interes crescînd, ne-am propus elaborarea unui dicţionar de etnologie, ca un instrument de lucru care să corespundă atît complexităţii problematicii ştiinţei româneşti contemporane, cît şi formei de creaţie proprie genului. La baza dicţionarului nostru stau, în primai rînd, cuceririle dobîndite de cercetarea extensivă şi intensivă a structurii, funcţiunii, valorii şi aplicaţiilor etnologiei generale şi a sistemului de ştiinţe etnologice particulare, în contextul ştiinţelor contemporane; în al doilea rînd, principiile lexicografice, teoretice şi didactice, dintre care menţionăm; — includerea în lista alfabetică a termenilor generali, a tuturor conceptelor specializate, în curs de specializare sau acceptate în prezent prin consens cvasiunanim, pînă la generalizarea şi definitivarea lor obiectivă; — enunţarea unor definiţii care să reflecte fenomenele şi faptele etnologice în procesul lor de sesizare şi precizare terminologică; — alcătuirea ufiui îndreptar de concepte-cheie care să dea o imagine esenţială şi clară a preocupărilor de bază ale etnologiei actuale. Am conceput dicţionarul, sub aspect epistemologic şi taxono-mic, ca un tratat de etnologie scris în ordine alfabetică, în care am acordat prioritate temelor şi problemelor noi, ajunse la maturitate conceptuală şi am insistat mai puţin asupra temelor şi problemelor care mai comportă încă discuţii şi precizări din punct de vedere terminologic. La redactarea Dicţionarului de etnologie am folosit, la modul ilustrativ, experienţa lexicografică şi modelele tehnice deja existente în alte literaturi, ca şi rezultatele multiplelor precizări şi comentarii de termeni din lucrări de tipul monografiilor tematice sau al studiilor teoretice şi al comunicărilor la congrese interna-, ţionale, la simpozioane, colocvii, mese rotunde. 6 PREFAŢA în această forma selectivă, Dicţionarul... cuprinde numai două părţi distincte, interdependente prin conţinutul lor ştiinţific: 7. Partea I, consacrată terminologiei generale, în care redăm, pentru majoritatea conceptelor de bază ale etnologiei, definiţii deschise, genetico-funcţionale, decît definiţii închise, deductiv-silogistice. De aceea, am insistat uneori asupra termenilor încă discutabili, însă al căror conţinut epistemologic exprimă ceva nou, suscitînd reveniri insistente şi plusuri de elaborare. Şi, dimpotrivă, am fost mai totdeauna laconici cu termenii ccntingenţi etnologiei, sau, uneori, i-am eliminat. în această situaţie am luat poziţie, cum era şi firesc, faţă de impreciziunea, ambiguitatea, polivalenţa artificială a termenilor, pe care îi considerăm „infatuaţi”, a conceptelor impregnate de pedantism steril, pentru a nu lăsa impresia celor care vor consulta dicţionarul că îi socotim indispensabili în ştiinţa etnologică. Apariţia ideilor noi în etnologie, ca dealtfel în toate ştiinţele sociale, a solicitat insistent, cum încă solicită, crearea de termeni noi, care să le exprime conţinutul. însă crearea de termeni noi presupune pe lîngă cunoaşterea teoretică a conţinutului de idei la care se referă şi cunoaşterea practică a limbajului general-şii-inţifie. Este deci normal ca ideile etnologice inedite să fie conturate, definite şi exprimate terminologic de noi concepte. în aceste condiţii se poate analiza judicios dacă termenii noi, creaţi în limba maternă sau adoptaţi din alte limbi, sînt necesari comunicării ştiinţifice respective, dacă sînt conformi cu accepţiunile care li se atribuie şi dacă se pot integra structural-morfologic şi funcţional-lexicografie în limba maternă a omului de ştiinţă sau în ştiinţa care îi foloseşte. în secolul al XX-lea a început o luptă terminologică fără precedent în istoria ştiinţei, referitoare la clarificarea conţinutului conceptelor comune mai multor discipline înrudite, la unificarea programată a modului lor de a se exprima logic şi plastic totodată, la încadrarea lor în contextul ştiinţei care le generează şi la racordarea lor la terminologia generală a sistemului de ştiinţe conlem- ? PREFAŢĂ por ane. Această luptă mai are însă în vedere şi umplerea golurilor lexicale rezultate din crizele de creştere terminologică a ştiinţelor noi. Acest proces a fost anticipat (şi însoţit) uneori de inventivitate lexicală sterilă, alteori de inventivitate lexicală fecundă. Dacă ne referim în special la inventivitatea lexicală fecundă, constatăm că aceasta a luat, în a doua jumătate a secolului nostru, forma îngrijorătoare a unei explozii conceptuale fără precedent. în această conjunctură istorică specială, în care se relevă, pe de o parte, relativitatea oricărui termen de specialitate şi, pe de altă parte, absolutizarea terminologică, am socotit o obligaţie de ordin profesional să nu neglijăm termenii noi care bat insistent la poarta ştiinţei de care ne ocupăm. I-am primit şi le-am acordat atenţia cuvenită în contextul dicţionarului, sesizînd cititorului pericolele ce pot surveni din înţelegerea lor greşită şi utilizarea lor necontrolată. Am acceptat termenii noi din domeniul etnologiei generale şi al ştiinţelor etnologice particulare, care facilitează exprimarea ideilor îndrăzneţe, cucerite recent de etnologie pe plan universal şi care antrenează dialogul etnologilor români cu etnologii străini. Unele din conceptele etnologiei româneşti au fost ridicate la rangul t de creaţii terminologice universal-valabile, în funcţie de necesităţile de exprimare a unui conţinut nou, relevat de ştiinţa etnologică românească. în concordanţă cu această concepţie lexicologică, ani urmărit în expunerea termenilor de circulaţie contemporană cîteva obiective precise/ — introducerea şi adaptarea în limba română a terminologiei strict necesare înţelegerii structurii şi funcţiunii tot mai complexe a fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură fără a neglija ineditul şi expresivul; —prezentarea accesibilă a terminologiei generale sau pe cale de a deveni generală în etnologie, pentru lărgirea orizontului cunoaşterii ştiinţifice şi comprehensiunea unei discipline pe cît de complexe pe atît de solicitate în vremea noastră; 8 PREFAŢĂ — trimiterea la sursele de informaţii teoretice pentru documentare, surse indicate uneori şi în articolele dedicate terminologiei şi mai cu seamă în cele dedicate personalităţilor; 2. Partea a Il-a, consacrată fişelor biobibliografice ale unor etnologi sau oameni de ştiinţă ce au contingenţă cu etnologia, care au promovat direct sau indirect cercetările etnologice. Am înregistrat pe pionierii etnologiei, pe reprezentanţii de seamă din trecut şi prezent, marcînd pe cei care au fundamentat şcoli, curente şi direcţii de cercetare seninificative, ca şi pe cei care au pus bazele unei cercetări etnologice naţionale. Fişele biobibliografice urmăresc să redea în cîteva linii portretul compozit sau profilul ştiinţifie particidar, ca şi trăsăturile caracteristice, care încadrează pe cei în cauză in istoria disciplinei din perspectiva secolului corespunzător. Consultarea Dicţionarului trebuie să abordeze sincronic cele două părţi, pentru a lega între ele conceptele care privesc aspectele comune sau diferenţiale luate în consideraţie pentru a le cuprinde astfel cît mai deplin înţelesul lor raportat la creatorii lor. Un dicţionar de specialitate se consultă sistematic, în diago-. nală şi serial; în diagonală, prin termenii convergenţi, ce se referă la conţinuturi de idei omologe sau paralele, şi serial, prin familiile de termeni ce derivă din aceeaşi rădăcină sau folosesc desinenţe semantice analoge. Numai astfel termenii mai dificili pot fi înţeleşi în evoluţia şi sensurile lor şi apreciaţi în contextul lor taxonomic variat. De la lectura conceptelor trebuie să se treacă treptat la creatorii lor, din partea consacrată fişelor biobibliografice pentru a lărgi astfel turul de orizont al înţelegerii îirmărite. Recomandăm consultarea încrucişată, deoarece lectura dintr-un compartiment al dicţionarului a fost astfel concepută îneît să se sprijine {cît mai complet) pe materialele aferente din celălalt compartiment (pe lingă indicaţiile de trimitere de la sfîr şitul articolelor, folosim pe parcurs, cu acelaşi rol, asteriscul). Unităţile de cercetare ştiinţifică, instituţiile muzeale şi publu caţiile de etnologie le-am prezentat prin inventariere selectivă pen- 9 PREFAŢA im a orienta pe cititor în vasta activitate consacrata* direct sau indirect, studiului civilizaţiei şi culturii pe plan internaţional* în încheiere, ţinem să precizăm ca Dicţionarul de etnologie pledează, în mod deliberat, pentru prezenţa activă şi contribuia concretă a oamenilor de ştiinţă români la dezbaterea terminologiei generale şi particulare a etnologiei şi, prin aceasta, la marile probleme ale acestei ştiinţe pe plan universal. Autorul este conştient că, în efortul lui de a reflecta progresele actuale ale etnologiei, i-au putut scăpa chiar şi în această formă selectivă unele aspecte. El mulţumeşte anticipat tuturor cititorilor care le vor sesiza şi promite să ţină cont de ele, înir-o eventuală nouă ediţie. I TERMINOLOGIE DICŢIONARELE ALBATROS A ACCIVILIZAŢIE — I. proccs de schimb inegal între două forme de civilizaţie, deosebite prin conţinut şi formă, care au intrat în-tr-un contact lent sau violent. Schimbul se realizează pe linia paralelismelor, similitudinilor şi analogiilor, dar şi pe aceea a particularităţilor, disimilitudini-lor şi diferenţelor; 2. proces de adaptare unilaterală sau reciprocă între două forme de civilizaţie, referitor la ceea ce una din ele aduce în plus faţa de cealaltă. Această adaptare are loc între civilizaţia sătească şi cea urbană, între civilizaţia tradiţională şi cea modernă, între civilizaţia agropastorală şi cea industrială, între civilizaţia europeană şi cele extraeuropene; 3. rezultatul contactului între două forme de civilizaţie compatibile: prin polige-neză, prin succesiunea în timp şi spaţiu, prin convergenţa într-un context superior de viaţă; între etapele succesive ale civilizaţiei unui popor în diferite stadii de dezvoltare istorică; între civilizaţiile unor popoare ce convieţuiesc în aceeaşi regiune istorico-geogra-fică; între civilizaţiile ce conlucrează în acelaşi scop social-isto-ric. Termenul de a. nu trebuie despărţit de cel de acculturaţie*, deoarece amîndoi exprimă esenţa transformărilor interdependente care au loc în viaţa unei comunităţi sociale. A. sesizează reversul material al transformărilor multilaterale ale societăţii, iar acculturaţia pe cel spiritual. Conceptele nu se anulează, ci se complinesc reciproc (Romulus Vulcănescu, Accivilizaţia şi acculturaţia, două faţete ale aceluiaşi fenomen, 1974). V. acculturaţie. ACCULTURAŢIE — proces de schimb inegal al elementelor (obiceiuri, datine, valori, simboluri) şi formelor de cultură (rurală, urbană, tehnică etc.) realizat între două societăţi deosebite sub ra- 13 A port cultural şi intrate în contact direct, parţial sau total, de scurtă sau lungă durată, lent sau violent. Trebuie deosebită de schimbarea culturală şi de asimilare, care sînt doar aspecte ale a., şi de a difuziune, care în fond o însoţeşte în schimbarea culturală şi in asimilare. Poate fi: 1. a. parţială şi neforţată — un proces lent de schimb, în care una din culturi, de obicei cea mai puţin organizată, mai apatică, adoptă conţinutul sau forma culturii mai organizate, mai dinamice. Este o formă curentă de schimb cultural care prezintă două variante: a. reciprocă (conculturaţia), de valoare aproape egală (cultura daco-romană, galo-romană, ibero-romană); a. predominantă, efectuată în sens prioritar (a. juridică, ce reflectă în substanţa ei dialectică o transformare completă a sistemului şi instituţiilor juridice ale unui popor în urma cuceririi sau anexiunii teritoriale; 2. a. totală şi forţată — proces violent de modificare integrală a unei culturi de către altă cultură. Se reflectă dislocarea şi schimbarea masivă, prin mijloace coercitive, a culturii dominate de către cultura dominantă străină. Exterminarea şi nivelarea diferenţelor etnoculturale se datoreşte confruntării destructive între popoare, ca rezultat al unei politici culturale naţionaliste, colonialiste şi imperialiste. A. mai înseamnă şi rezultatul celor două forme de schimburi culturale diferen- ţiate. Cultura care a suferit modificări parţiale şi lente, ca şi cultura care a suferit modificări totale şi violente, renunţă la modelele lor culturale pentru a le adopta pe cele impuse prin difuziune sau prin forţă. în prezent, se duce o luptă internaţională organizată împotriva a. forţate, promovate în lume de unele state. Conceptul de a. este folosit paralel de antropologia socială, de antropologia culturală, de sociologia culturii şi de etnologie. V. adaptare culturală, asimilare, enculturaţie, nativism, sincretism, transculturaţie. ADAPTARE CULTURALĂ - proces de modificare a structurii şi funcţiunilor unei culturi în raport cu transformările ce intervin în condiţiile ei social-istorice de manifestare. Termenul „adaptare“ a fost preluat din biologie, în contactul lent sau violent dintre două popoare avînd culturi relativ deosebite intervin modificări de structură, care privesc concepţia despre viaţă şi lume, organizarea socială, a ştiinţelor şi artelor, numărul şi sistemul instituţiilor culturale, comportamentul cultural. Modificările de structură relevă, inevitabil, modificări de funcţiune culturală. Problema a*c. a căpătat pe plan istoric două interpretări divergente. Pe de o parte, a*c. poate fi lentă, de tip evolutiv (determinism cultural), iar pe de alta — violentă, de tip revolutiv (revoluţie culturală). în ambele cazuri, 14 A etnologii se referă Ia variaţiile concomitente ale transformărilor culturale în timp şi spaţiu, Ia star tura şi rolul acumulărilor cantitative ale acestor variaţii şi la dinamica lor social-istorică. V. accul-tnmţieantropoculPură, emultw-rafie-. ADM.IGRAŢ1E V. imigraţie. AFRICANITATE — 1. caracter sociaî-istoric, care, pe de o parte, diferenţiază cultural comunităţile etnice africane şi, pe de alta parte, unifică cultural aceste comunităţi diferenţiate într-o mişcare de idei amplă şi dinamică. Jaques Maquet, un africanist francez, defineşte a. ca „unitate realizată din ansamblul elementelor ce desemnează o configuraţie comună şi proprie diferitelor societăţi ale Africii tradiţionale"; 2. ansamblu de trăsături materiale şi spirituale comune diferitelor unităţi etnice africane. Ceea ce caracterizează a. este în acest caz modul de viaţă, cu formele lui de civilizaţie şi cultură. Aceste trăsături comune unităţilor etnice africane se datoresc ecologiei, structurii etno tipice, migraţiei, nomadismului, modului de producţie tradiţional etc. Ele sînt proprii stadiilor istorice trecute şi sînt analoge uniformităţii climatului spiritual; 3. modalitatea complexă de viaţă bazată pe manifestări de civilizaţie şi cultură proprii societăţilor tradiţionale africane şi de progres social rezultat din mişcarea de deşteptare naţională a popoarelor africane. AFR 0 A M E RIC A NI STI CĂ - dis ciplină care se ocupa cu studiul istoric complex al structurii civilizaţiei şi culturii americane (amerindiene, latino-americane şi an-glo-americane), rezultate în urma Mo- şi socio-inf luenţelor grupurilor etnice africane, transplantate ca sclavi, începînd din 1617, în America de Nord, Centrală si de Sud (sec. XVI-XIX). A. urmăreşte să cunoască gradul, forma şi structura grefei de civilizaţie şi cultură aduse de transplantul de populaţie africană celei amerindiene sau europeide din America. A* pune accentul pe studiul metisajului în general între descendenţii foştilor sclavi africani şi elementele autohtone şi hetero-htone din America şi pe cel al modurilor de civilizaţie şi cultură rezultate din acest metisaj. AFROASIATISTICĂ — disciplină care se ocupă cu studiul complex, sub raportul civilizaţiei şi culturii, al popoarelor rezultate din amestecul băştinaşilor cu unele populaţii migrate din Asia în Africa, în primul rînd, şi din Africa în Asia, în al doilea rînd. A. cercetează influenţele reciproce între aceste popoare, accivilizaţia* şi acculturaţia* lor, mixajul bio-social în transplantul de etnii, eficienţa acestui mixaj sub raportul contribuţiei la civilizaţia şi cultura întregii omeniri. V. afri-canistică, asiaUstică. A G AM IE — lipsa unui regim juridic privind căsătoria în societatea primitivă. 15 A AGRICULTURĂ — ocupaţie de bază apărută în neolitic care urmăreşte producerea alimentelor vegetale şi care prin aceasta a condiţionat structura materială şi spirituală a modului de viaţă a unei comunităţi sociale. Producerea alimentelor vegetale a fost în trecut dependentă de sol, anotimp şi capacitatea de muncă fizică a omului. A. a fost iniţial itinerantă (adică mişcătoare, după solul virgin, căutat şi valorificat de populaţiile nomade), apoi a devenit sedentară (legată de un anume sol, îngrijit şi conservat cu mijloace naturale de populaţiile sedentarizate). Ultima formă de a. a descoperit asolamentul (alternarea culturilor) şi a îmbunătăţit fertilizarea. Pentru perioada primitivă se disting două forme subsecvente de a. celor menţionate mai sus: a. sacră (magico-mitică) şi a. profană (cm-pirico-tehnică). A, sacră a recurs la rituri speciale ca să împiedice acţiunea malefică a unor spirite nefavorabile sau ca să provoace acţiunea benefică (de protejare şi de fertilizare a pămîntului). Printre operaţiile rituale care a-veau loc cu ocazia muncilor agrare erau: vărsarea sîngelui unui animal sacrificat pe pămînt, dansul de fecunditate în jurul arăturii, semănatul ritual efectuat de căpeteniile comunităţii, invocarea forţelor telurice la semănat etc. Apoi sărbătorirea celorlalte etape de munca agricolă: culesul şi împărţirea roadelor pămîntu- lui. A. primitivă începe cu descoperirea plantelor comestibile, observarea creşterii şi domesticirea acestora. Un rol important în dezvoltarea a. se atribuie femeii (atît în a. sacră cît şi în cea profană), considerată de etnologi ca domesticite avea plantelor comestibile, inventatoar.ea instrumentarului agricol şi sistemelor arhaice de cultivare. Primele plante comestibile au fost descoperite cu circa 5000 ani î.e.n. în sudul Asiei Centrale şi în Africa de Nord. Cele mai rudimentare instrumente agricole au fost băţul ascuţit de săpat (braca) şi săpăliga, cu care se găurea sau se zgîria pămîntul. A» cu sapa a dezvoltat irigarea terenurilor agricole. Culegerea recoltei s-a efectuat cu mîna, prin smulgerea seminţelor, frunzelor, lujerelor, apoi cu secera şi coasa prin tăierea acestora la nivelul dorit. La sfîrşitul neoliticului se petrece o mutaţie în a. odată cu inventarea rîmătorului şi aratru-lui, un fel de pluguri simple, confecţionate din cioturi de lemn sau cor nuri de cerb, cu care se zgîria şi şenţuia pămîntul. Paralel se inventează secera de os, de piatră şi mai tîrziu de metal. în epoca fierului apare plugul de lemn cu brăzdar de fier în Egipt (3000 ani î.e.n.), în Europa (1500 ani î.e.n.). în epoca moderna se construieşte plugul de fier cu mai multe brăzdare. După forma şi elementele plugului s-au stabilit perioadele de dezvoltare a a. şi sistemele de cultură a pămîntului. S-a întreprins reconstrucţia 16 A şi remodelarea pieselor agricole {zolate, descoperite de arheologi în cercetările lor. Această reconstrucţie şi remodelare a instrumentarului agricol arhaic ne relevă modurile istorice de producţie agricolă, aria şi capacitatea de difuzare a a, şi influenţele de ordin suprastructural în viaţa societăţii. A. sedentară a promovat o Cultură şi civilizaţie cu aşezări stabile, arhitectură solidă, căi de comunicaţie, vehicule adaptate solului etc. în istoria fiecărui popor, a. a exercitat influenţe şi a fost la rîndul ei influenţată de alte ocupaţii de bază apărute succesiv, de concepţia despre lume şi viaţă (mitologie, filosofie, politică), de gradul de dezvoltare a cunoştinţelor, ştiinţei şi tehnicii, de capacitatea de satisfacere a necesităţilor de hrană şi prin aceasta de bunăstare şi progres. ALCHIMIE — denumire dată chimiei în evul mediu. A. corespunde stadiului preştiinţific al chimiei şi a fost creată în antichitate, îii China, Egipt, Asiria şi alte părţi ale lumii. Sacerdoţii egipteni şi chinezi o foloseau în temple pentru producerea şi prelucrarea metalelor cultuale, între care aurul juca un rol predominant. Termenul ca atare a fost acreditat de arabi în sec. al VUI-lea şi este format din chema, „pămînt negru", cu virtuţi magice, şi particula alîn această accepţie, el denumeşte arta pâmîn-'tutui negru sau arta neagră (a nu se confunda cu termenul omonim din istoria artei). în evul mediu, ca pseudoştiinţă, a. îşi cristalizează obiectivele: producerea aurului şi argintului, metale nobile, din orice metal obişnuit (a-ramă, plumb) prin transmutarea calităţilor materiale în calităţi magice; producerea pietrei filo-sofale, posesoare virtuală de însuşiri magice universale; producerea „panaceului universal" (elixirul vieţii), înzestrat cu virtuţi curative şi regeneratoare; producerea „omului artificial" (homun-culus). Istoria a*- reflectă efortul uman, pe o anumită treaptă de dezvoltare, de a crea imposibilul pentru satisfacerea posibilului. A. a cedat în faţa chimiei, fără ca aceasta din urmă sa-i nege unele calităţi. Chimia actuală a reluat şi rezolvat parţial problema transmutării energiei şi transformării elementelor. O contribuţie românească la studierea istorici a. a adus Mircea Eliade (prin lucrările: Cosmologie şi alchimie babiloneană, 1937; Methallurgy, magic and alchemy, 1939). ALIENARE (înstrăinare) — concept care exprimă, în general, îndepărtarea sau înstrăinarea a ceva (sau a cuiva) de natura sa proprie şi transformarea în opusul său, în ostilul său. înstrăinarea omului de propria esenţă, de propria sa natură, se datoreşte falsificării, degradării, denaturării, dezechilibrului, frustrării şi dezumanizării conţinutului însuşi al activităţilor omeneşti şi al rezultatelor lor. A. poate fi: politică 17 A (supunerea nedorită faţă de cl?sa dominantă); economică (separarea producătorului de produsele muncii lui şi exploatarea lui) ; culturală (înstrăinarea spirituală a creatorului şi consumatorului • de bunuri şi valori culturale comunitare de tip tradiţional); re-ligioasă (pierderea prin religie a esenţei umane socotită a fi extra-umană). în concepţia marxistă, a. este privită ca o categorie filosofică desemnînd transformarea activităţii esenţiale, a instituţiilor sociale şi a produselor muncii in forţe ce devin străine şi ostile omului. K. Marx şi Fr. Engels, în Manuscrisele econom îco-filosofice din 1844 şi Ideologia germană, au analizat condiţiile obiective ce duc la a. în capitalism şi formele vînzării forţei de muncă, ca pe o marfă, şi odată cu ea a libertăţii de a exista, precum şi modalităţile de dispariţie a ei într-o societate de tip nou, socialistă. Alături de poziţia marxistă asupra a., există şi interpretări date de freudism şi existenţialism. Pentru freudism a. înseamnă sinteza traumatismelor şi frustrărilor, a obsesiilor şi aberaţiilor regulate ce stau la baza psihopatologiei tr anscultur ale contemporane. Pentru existenţialism, a* înseamnă înstrăinarea omului de obiectivele existenţei, de conştiinţă etică, în condiţiile civilizaţiei şi culturii standard contemporane. AMERINDIENI — termen care desemnează populaţiile băştinaşe americane („indienii" din Ame- rica) existente anterior debarcării lui Cristofor Columb pe noul continent (sec. al XV-lea). A. au fost numiţi şi precolumbieni. Numărul lor a scăzut treptat după europenizarea Americii, îneît astăzi unele dintre aceste populaţii se cunosc numai pe baza referirilor sumare din jurnalele de călătorie ale primilor exploratori, a studiilor etnologice asupra re-lictelor de civilizaţie şi cultură, a resturilor de limbă; alte populaţii se cunosc din cercetările complexe de teren (pieile roşii, quechua etc.). în prezent unele populaţii izolate de a. luptă pentru eliberarea lor socială şi păstrarea fiinţei lor etnice în cadrul statelor americane în care sînt integrate. AMOC — manifestare determinată de o stare de depresiune psihică, urmată de furie şi nebunie, de transe şi manii care pot duce la crimă sau la moartea celui agitat. Ca fenomen de patologie individuală, dar şi de patologie socială, antrenează unele activităţi familiale, profesionale şi religioase. A, a fost observat la ma-laezi, indieni, fuegieni etc. După trecerea stării depresive, agitatul cade într-o stare de amnezie, între a. şi transa neurotică provocată de rituri demoniace ce ţin de veduism şi vampirism, auxiliare mitologiilor primitive, a existat o strînsă corelaţie. Etnologii studiază a. din perspectiva unor inducţii culturale, ce ţin de 18 A diferite forme de magie (curativă, apotropaică etc.}, de ritologie* şi tabuism*. ANALIZĂ — metodă de cercetare ştiinţifică care descompune fenomenele şi faptele ca întreguri în părţile lor constitutive, pentru a descoperi şi studia în ce constau structura şi relaţiile lor dialectice. După natura ei a. poate fi psihologică, sociologică, etnologică, logică, matematică, istorică etc. După accentul pe care etnologul îl pune în descompunerea fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură, a. etnologică poate" fi * cantitativă (regresivă, progresivă, acumulativă, repetitivă) şi calitativă (componenţială, discriminatorie, în reţea). Atît a. cantitativă, cît şi aceea calitativă, prin combinarea lor, redau structura, funcţiunea, dinamica şi mesajul fenomenelor şi faptelor supuse cercetării. V. sinteză. ANALIZĂ ÎN REŢEA - formă de analiză calitativă, elaborată de antropologii americani sub numele de „net-work analysisu. Este o analiză „egocentrică", „subiectivă" a unor fenomene sau fapte obiective. Pentru a.î.r. fenomenele şi faptele de analizat prezintă trăsături specifice individuale, ce ţin de indicele de recepţie a analizatorului. Trăsăturile acestea se constituie în reţele de date şi semnificaţii particulare, ce relevă într-un anumit fel conţinutul lor specific. Reţelele pot fi intuite şi comparate în contextul lor cu legăturile simpatetice şi suprapunerile evenimenţiale ac. cidentale ale celui ce analizează V. analiză. ANALOGIE - 1. în sens general-ştiinţific, asemănare, parţiala sau globală, între două sau mai multe fenomene, fapte, elemente, obiecte sau concepte, care nu au raport direct între ele, însă care pot fi subsumate aceleiaşi categorii logice sau epistemologice; 2. (în sens etnologic) asemănare între unele elemente componente (geneza, structura, funcţiunea) sau finalitatea fenomenelor sau faptelor, simplexelor sau complexelor de cultură sau civilizaţie. între fenomene, fapte, obiecte şi date proprii creaţiei populare se pot stabili a. şi anume: a* de structură morfologică (a. de proporţii; a. de elemente constitutive; a. de echilibru etc.), dar se pot stabili şi a. de atribuţii şi a. de funcţiuni social-culturale. Toate aceste forme de a. se stabilesc cu ajutorul raţionamentului prin a.: Y. metoda analogiei, metodă. ANASTILOZĂ — termen ce exprimă reconstituirea unui obiect distrus parţial sau a unui relict (rest de obiect). A. se poate îace la scară redusă, microstiloza, care e o machetă, la scară naturală, mediostiloza, care e modelul structural, sau la scară mărită, macrostilozay care e supramodelul funcţional. Arheologii şi etnologii folosesc a. îndeosebi pentru analiza structurală, tehnologică şi estetică a relictelor, iar muzeo- 8* 1? 19 A logii, pentru prezentarea muzeală a obiectelor reconstituite. V. re* structurare. ANCHETĂ — metodă -de investigaţie general-ştiinţifică, folosită şi de etnologie în cercetarea de * teren, pentru strîngerea materialelor documentare, cît şi pentru dotarea muzeelor. Prin a. etnologii urmăresc să obţină informaţii necesare cunoaşterii unui fenomen sau fapt, a unui aspect sau element de civilizaţie sau de cultură tradiţională sau contemporană. A. s-a efectuat, pînă în secolul al XlX-lea, într-un mod empiric, accidental-subiectiv, oral, fără o tematică prealabilă, de către cercetători improvizaţi, a-matori sau fantezişti. Sub impulsul general al sistematizării metodologiei ştiinţifice, în secolul al XlX-lea, a. a început să devină programat#, obiectivă, e-fectuată de grupuri restrînse sau colective de cercetare, care exercitau un control riguros al rezultatelor obţinute în baza unei tematici prealabile şi cu instrumente auxiliare de înregistrare (chestionare, camere de luat vederi etc.). Din acest punct de vedere, Jean Paul Lebeuf, etnograf francez, defineşte ancheta etnologică drept „o metodă ştiinţifică de aprehensiune a realului în toată autenticitatea lui“. Marcel Mauss* menţionează doua tipuri de a.: extensiva şi intensivă. A. extensivă se referă la o arie mare şi o perioadă determinată a cercetării., pentru recoltarea unei cantităţi de obiecte pe cale de dispariţie, iar â. intensivă la o arie restrînsă şi o perioadă nedeterminată a cercetării, pentru observarea aprofundată şi exhaustivă a unor aspecte de civilizaţie sau cultură, pentru sesizarea dinamicii lor în viaţa socială. Atît a. extensivă, cît şi a. intensivă se efectuează prin observaţie directă şi indirectă, prin înregistrarea mecanografică simplă sau diferenţiată, prin consemnarea singulară sau colectivă, prin diviziunea tematică a cercetării. în ştiinţa românească a. a căpătat o interpretare nouă în cadrul Şcolii Sociologice de li Bucureşti. Pentru reprezentanţii acestei şcoli, a* este o metodă de observaţie indirectă folosită în cercetarea monografică în paralel şi prin întregire cu alte metode de observare indirectă. D. Guşti* preconizează înlocuirea a. de tip vcclii efectuată prin intermediari, cu chestionare alcătuite pe bază de întrebări, cu a. de tip nou, prin planuri (generale şi speciale), cu formulare de înregistrat şi intabulat asupra rezultatelor cercetării efectuate direct de cercetători. în aceste condiţii, a. devine o metodă de control a cercetărilor realizate direct de alte metode de investigaţie. A. etnologică, dealtfel ca şi celelalte forme de anchetă socială, presupune mai multe operaţii sistematice: pregătirea documentară (prin informare prealabilă asupra obiectivului cercetării); cercetarea prin interviu* (liber sau dirijat, 20 A pe baza de îndrumător, individual sau pe bază de discuţie în colectiv); întocmirea unui jurnal de anchetă (ţinut la zi cu fazele şi rezultatele cercetării); fişarea materialului anchetat (pe fişe multiple de sesizare, frecvenţă, referinţe, tematice, de desen, foto, magnetofon etc.); sistematizarea şi clasificarea materialului anchetat; întabularea lui pentru inventarierea statistico-matema-tică; tipologizarea şi modelarea lui; consemnarea lui cartografică etc. A. riguros efectuată pune bazele unei interpretări judicioase a materialului cules. A* etnologică prezintă două modalităţi metodologice de bază, cu subdiviziunile corespunzătoare: 1. a. totală, care este o cercetare extensivă şi totodată intensivă, întreprinsă în vederea cunoaşterii unei societăţi omogene intrate în proces de transformare. A. totală prezintă două variante: a. conexă metodei panel* şi a* totală continua şi comparativă (efectuată din 5 în 5 ani succesiv) asupra dinamicii transformărilor unei unităţi sociale (de tipul aşezărilor rurale şi urbane, regiunii şi ţării). Aceasta a doua variantă a a. totale este preconizată de UNESCO pentru cooperarea ştiinţifico-tehnică cu ţările slab dezvoltate; 2. a. integrată care este o cercetare complexă de tip in-terdisciplinar, efectuată în vederea unei investigaţii polivalente a formelor de civilizaţie şi cultură tradiţională sau contemporană. Această nouă modalitate metodologică a fost preconizată şi aplicată în România in contextul investigaţiilor interdisciplina-re efectuate de colectivul de etnologie din cadrul Grupului de cercetări complexe „Porţile de Fier“. O parte din rezultatele a. etnologice integrate au fost consemnate selectiv în Atlasul complex „Porţile de Fier“ (1972). ANIMATISM — concept acreditat de R.R. M:arett (1900) pentru a defini stadiul religios timpuriu al omului primitiv, care se referă la însufleţirea impersonală anaturii, mana, a unor părţi din ea. Pe plan psihologic, a* corespunde panpsihismului, după care „întreaga materie este vie (hylozoism) şi posedă o natură psihică, analogă spiritului uman" (A. Lalandc). V. animism* ANIMISM — concept (acreditat de E.B. Tylor, în Cultura primitivă, 1871) care exprimă: 1. credinţa primitivă, conform căreia toate forţele naturii, obiectele lumii materiale şi făpturile posedă după modelul uman un suflet (anima); 2. concepţia magico-mitologică relativă la lume, după care sufletul reprezintă substanţa primordială şi esenţială, a vieţii. A. susţinea teoretic prezenţa sufletului în întreaga lume. Primitivii vedeau subiecte acolo unde erau obiecte, atribuiau o existenţă spirituală independentă de aceea corporală, dădeau explicaţii supranaturale acestei existenţe. în forma lui incipienta a. a materializat sufle- 21 A tul uman (prin umbră, vis, răsuflare, aure corporale etc.); în forma lui dezvoltată a* a spiritualizat materia (prin reprezentarea, simbolizarea şi transsimbo-iizarea ei în semizei, zei, eroi). în .antichitate din ideea independenţei sufletului de corp s-a dezvoltat ideea migrării sufletului (metempsihoză), a cultului strămoşilor (gerontolatria), a unui sistem de spirite antropomorfizate (a întregii demonologii*, se-mideologii, deologii* şi eroolo~ gii* primare din mitologiile arhaice). iar din evul mediu încoace s-a dezvoltat ideea spiritismului, o formă ratardată şi mistică a a., conform căreia spiritele supravieţuiesc morţii corporale şi astfel detaşate pot comunica direct sau indirect cu oamenii prin metode şi tehnici oculte pe care Ie posedă anumiţi dotaţi, care sînt mediumii. în secolul al XX-lea, Svante Arrhenius a reluat ideea a., pe care a considerat-o pe planul cosmogoniei în teoria „panpsihismului universal". V. a- nifnatism. ANIMOLOGIE — termen (acreditat de George Montandon) care desemnează ştiinţa activităţilor spirituale sau a sistemului conceptual referitor la instituţiile sociale, religie, artă etc. A, este omologă structural ergolo-giei*, care desemnează ştiinţa muncii şi a utilajului material. ANO MIE — termen (creat de Emile Durkheim în 1893) pentru a defini: 1. o stare patologică a structurii sociale, care exprimă dezagregarea şi distrugerea formelor de viaţă tradiţională ale societăţii; a. e produsă atît de disparitatea între normele şi obiectivele culturii, cît şi de incapacitatea membrilor societăţii de a mai acţiona conform normelor statutare; 2. distincţia între nor-malitatea şi patologia culturii (R. Merton); 3. abaterea (conştientă sau inconştientă) de la normal, fenomen cultural răs-pîndit în societatea contemporană burgheză. Din cauza multiplelor implicaţii, Radcliffe-Brown a propus înlocuirea conceptului a. cu cel de disnomie. A* nu trebuie confundată cu antinomosia. ANTICHITĂŢI — concept care, în sens restrîns, se referă la obiecte (întregi sau fragmentare) ale vieţii materiale şi spirituale, ale civilizaţiei şi culturii unor popoare dispărute sau în stadii de evoluţie depăşite la descoperirea lor; în sens general, se referă la obiecte a căror valoare economică sau artistică se apreciază prin vechimea sau istori-citatea lor subiectivă sau obiectivă. Cu studiul a. se ocupau în trecut anticarii (a nu se confunda cu anticarii de cărţi), în prezent se ocupă arheologii, etnologii, sociologii etc. V. reîiote etnografice, reminiscenţe folclorice. ANTINOMOSIE - atitudine împotriva legii (vojios) sacre sau profane, manifestată sub formă de critică acerbă, protest făţiş, reacţie violentă, revoltă, A. nu 22 A trebuie confundată cu anoniia*, care se referă Ia procesul de dezagregare a unei societăţii etnice tradiţionale. ANTROPOCULTURĂ - termen (creat de David Bidney) care semnifică „procesul dinamic al autoculturii", al reglării ei interne şi al „perfectibilităţii şi al libertăţii ei creatoare". în accepţia lui termenul redă un nonsens, pentru că logic şi dialectic nu există cultură în afara speciei om. In ultima instanţă a. se confundă cu antropogeneza*. V. cultură, ANTROPOFAGIE - concept (sinonim celui de canibalism) creat în antichitate de elini pentru a exprima obiceiul unor popoare primitive de a se hrăni cu carne de om. Grecii socoteau drept antropofage şi unele popoare fictive, în forma ei obişnuită a. se datora faminei, şi în forma ei ocazională ritualului. Etnologii susţin că a. obişnuită a fost caracteristică populaţiilor care nu au cunoscut şi practicat domesticirea animalelor. La originea a. obişnuite a stat întîi necesitatea reală de hrană, apoi necesitatea magică de însuşire a forţei unor părţi sau a întregului corp omenesc sacrificat pentru revîficarea sacrificatorului, conform credinţei ea antropofagii îşi vor însuşi calităţile celor mîncaţi de ei. Din categoria a. obişnuite face parte aşa numitul canibalism comensual practicat pe plan familial; din a. ocazională face parte caniba- lismul ritual, practicat pe plan comunitar. Canibalismul ritual prezintă două aspecte analoge ; en-do canibalismul, obiceiul mîncării rudelor sau părinţilor ajunşi la bătrîneţe sau a celor morţi accidental, şi exo canibalismul, obiceiul mîncării părţilor nobile (glandele seminale, inima, creierul etc.) ale celor socotiţi cu puteri superioare. Pentru îndeplinirea riturilor exocanibalice erau vînaţi anumiţi oameni (vînătoarea de capete), sacrificaţi prizonierii de războaie sau sclavii. Părţile nobile ale capetelor vînate erau mîn-cate de vînători. Unele aspecte ale a» rituale au supravieţuit trans-simbolizate pînă în vremea noastră, în obiceiuri şi tradiţii particulare chiar la unele popoare europene. ANTROPOGENEZA - procesul apariţiei omului, a speciei umane pe pămînt. A. constituie problema esenţială a antropologiei generale şi a paleoetnologiei. Conform concepţiei ştiinţifice, a-pariţia omului pe pămînt este naturală, lentă şi îndelungă. Ştiinţele despre om conexe antropologiei* susţin că omul provine, în condiţii materiale favorabile vieţii pe pămînt, cu milenii în urmă, dintr-o specie de făpturi antropoide denumite generic ho-mo*. Procesul a. începe odată cu apariţia la această specie, spre deosebire de alte specii, a mersului erect, a limbajului, odată cu transformarea membrelor su- 23 A perioare în mîini şi a mîinilor în organe de muncă, cu inventarea uneltelor şi descoperirea focului. A. nu a avut loc numai într-o singură parte a globului, în Africa Centrală (cum susţine teoria mo-nogenezei umane), de unde s-ar fi difuzat mai departe, ci conco-•mitcnt sau succesiv în Africa Centrală, insula Java, China şi Europa (cum susţine teoria poli-genezei umane), datorită unor condiţii geografice similare. în esenţa ei, a. s-a dezvoltat pe glob inegal în timp şi spaţiu. Locurile unde au fost descoperite fosilele diferitelor exemplare de homo sînt pentru antropologi zonele antropogenezice: Oldovai în Africa Centrală; insula Java şi Su-Ku-Tian în Asia; Heidelberg, Dîrjovul şi Vertesszollos în Europa. Procesul a. cuprinde cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, care se confundă cu primele epoci ale, comunei primitive. El începe în cuaternar (antropozoic), în interglaciaţiuni sau intcrstadiile glaciaţiunilor, se efectuează pe terasele superioare, medii sau inferioare ale cursurilor de ape, în regiunile calde, cu faună relativ asemănătoare celei actuale. Deoarece este marcat de primele forme de civilizaţie şi cultură, poate fi definit şi ca proces al automodelării umane. Termenul de a. este dublat pe planul mitologiei şi religiei de antropogonie*. V. Homo, etno-geneză. ANTROPOGEOGRAFIE - termen (creat de Karl Ritter şi preluat de F. Ratzel) care desemnează o ramură a geografiei, ce se ocupă cu studiul populaţiilor în raport cu mediul geografic, şi transformările reciproce care au loc între aceste entităţi naturale. Bazele teoretice ale a. ca interdis-ciplină le-a pus Fr. Ratzel. Etnologii şi sociologii francezi folo^ sesc ca echivalent geografia cui-, tur ala* şi ecologia culturală*. A. a studiat teoretic şi aplicativ relaţiile dintre om şi mediul geor grafic sau mediul ambiant*, socotite în esenţa lor a fi determinate de factorii materiali, de bogăţiile solului, de creşterea populaţiei, de gradul de dezvoltare a societăţii etc. Aceste relaţii sînt bipolare, au un dublu caracter, de permanentă contrarietate; sînt pe de o parte influenţele geografiei asupra omului, şi sînt, pe de altă parte, influenţele omului asupra mediului geografic. în alţi termeni, acţiunea constantă şi directă a naturii asupra fiinţei umane şi acţiunea constantă şi directă a fiinţei umane asupra naturii. Cînd s-a pus accentul numai pe acţiunile naturii asupra omului şi s-a explicat civilizaţia şi cultură exclusiv prin prisma influenţelor unilaterale ale naturii s-a acordat o importanţă exagerată determinismului geografic (poziţie combătută de etnologia contemporană). Supralicitarea determinismului geografic a generat geopolitica* (de asemeni combătută de etnologia contemporană). Cercetările con- 24 A temporane in a. urmăresc eliminarea exagerărilor prin echilibrarea studiului celor două categorii de relaţii şi integrarea lor într-o explicaţie ştiinţifică nouă. Iniţiativa a luat-o P. Vidai de îa Blache, care a enunţat condiţionarea vieţii unor popoare de către mediul ambiant („teoria vocaţiei geografice"). Paralel, E, Durkheim a cercetat repartiţia comunităţilor sociale pe forme de relief (preconizînd „teoria morfologiei sociale"), Unii antropo-geografi actuali răstoarnă teza, referindu-se la umanizarea mediului geografic („teoria ponderii factorului uman"). în interpretarea -marxistă, a. studiază relaţia dintre om, societate şi mediul natural. Omul nu se raportează la mediu decît prin intermediul societăţii, al culturii — în sensul larg, etnologic al cuvîntu-lui; natura relaţiilor dintre om şi mediul natural, amploarea şi semnificaţia pentru om a acestor relaţii depind în mod esenţial de nivelul dezvoltării forţelor de producţie, al cunoaşterii ştiinţifice. Simeon Mehedinţi (Discordanţe antropogeografice, 1933), ANTROPOGONÎE - explicaţie mitico-religioasă referitoare la apariţia omului pe pămînt. în mituri şi legende, apariţia omului este explicată diferit (Cartea morţilor, Epopeea lui Ghilgameş, Ma~ kabharata şi Ramayana, Biblia, Eddele etc.). La baza tuturor acestor explicaţii stă o idee antro-pogonică relativ unitară. Primele făpturi umane sînt considerate cînd de origine supraterestră.cî-nd terestră. Ele sînt zei, semizei sau emisari ai zeilor, care descind din ceruri pe pămînt, pentru a crea pe adevăraţii oameni. După ce îşi îndeplinesc misiunea părăsesc pămîntul sau dispar printre oameni. în această privinţă, mitologiile popoarelor arhaice socotesc pe zei cosmonauţi (la azteci, incaşi, unele popoare africane şi asiatice). Dar primii oameni pot descinde şi din „zei decăzuţi" din rangul lor divin, sau din „zei alungaţi" şi modelaţi în mediul terestru ca demoni terieni de condiţii inferioare de existenţă (demonogeneza terifiantă, explicaţie dată de mitologia greco-latină). în aceste ultime două cazuri oamenii sînt „fii ai zeilor" creaţi în scopuri diferite. Paralele cu mitul genezei extraterestre a omului s-a dezvoltat şi mitul genezei lui terestre: homogeneza chtonică cu toate variantele ei: omul descinde din pămînt (geo-geneza propriu-zisă, explicaţie dată de mitologia pelasgă, Biblie etc.), din plante sacre (fitoge-neza umană, explicaţie dată îndeosebi de mitologia indiană), din animale sacre (zoogeneza umană, explicaţie dată de mitologia egipteană) . Toate aceste explicaţii antropogonice converg în susţinerea că primii oameni au fost supradotaţi şi au avut un caracter demiurigic, adică au fost descoperitori de legi şi inventatori de unelte, creatori de tehnici industriale şi artistice. Oecu- 25 A menele* mitice au fost omologate antropogonic pe planul religiilor universaliste cu aşa-zisele „para-disuri terestre". Aceste oecumene, în concepţia antropogonică, se degradează treptat şi în cele din urmă sfîrşesc în cataclisme sau catastrofe terestre consemnate mitic prin diluvii etc. Concepţie ce trebuie interpretată şi prin viziunea apocaliptică a sfîrşitului lumii în mitologiile şi religiile universaliste. Unele aspecte ale a. se sprijină pe relatările etnogo-niei*. în plan ştiinţific a. îi corespunde antropogeneza*. ANTROPOGRAFIE - disciplină descriptivă referitoare la prezenţa, distribuţia, frecvenţa şi capacitatea de adaptare a omului la mediul geografic. în ansamblul ei, a. urmăreşte să surprindă, să sistematizeze şi să redea în cifre, grafice şi diagrame procesul de extindere a,omului în mediul ecologic, de umanizare a geografiei fizice, de structurare a peisajului geografic umanizat (geografia rurală şi urbană). ANTROPOLOGIE — ştiin:ă complexă, cumulativă, integrativă şi de sinteză a cunoştinţelor multilaterale despre om în evoluţia lui filogenetică de la hominide* la humanide, de la primele făpturi umane nediferenţiate rasial pînă la marea varietate a raselor umane, de la procesul antropoge-nezei* plnă la marea diversitate a proceselor etnogenezei* t de la complexitatea lui biologică, socială şi psihologică pînă la activi- tatea lui creatoare. Definiţia a. poate fi dată în funcţie de obiectul elaborat, de metodologia folosită şi de scopul urmărit. în funcţie de obiect, a. este o ştiinţă care îşi propune să studieze omul „întreg", „total", atît în structura lui biologică, cît şi în realizările lui umane; ştiinţă care studiază paralel influenţele externe şi interne asupra comportamentului uman, a muncii, a comunităţii social-istorice. în funcţie de' metodologie, a. este o ştiinţă de măsurători (prin antro-pometvie*), de clasificări (prin taxonomie şi tipologie); o ştiinţă de analiză a structurilor (a. structurală); o ştiinţă de elaborare a modelelor comunitare de viaţă (a. modelatoare); o ştiinţă de investigare filosofică a condiţiei umane şi a destinului uman etc. în funcţie de scop, a. este o ştiinţă urgentă care urmăreşte să surprindă rapidele prefaceri bio-socio-psihice ale omului în noile condiţii de viaţă modernă (a. urgentă); o ştiinţă care urmăreşte să aplice cunoştinţele ei la ameliorarea vieţii omului, (a. aplicată). Termenul de a. a fost folosit întîia dată în sens filosofic, în secolul al XVI-lea, de Magnus Hundt (Anthropologia de hominis dignitate, natura et pro-prietatibus) şi de Capella (L*Anthropologia, 1533), apoi în secolul al XVIII-lea pentru clasificarea raselor (C. Linn6, Im. Kant etc.), iar în mijlocul secolului al XlX-lea pentru desemnarea unei ştiinţe care se ocupă 26 A cu studiul încadrării naturale a cmului (Ch. Darwin), sau ca istorie naturală a omului, a biologiei umane, a tipologiei raselor, a „raseologiei culturale". Toate aceste interpretări desemnează marea efervescenţă a elaborării a. In prima jumătate a secolului al XlX-lea, a. se confundă cu istoria raseologică a genului uman (Paul Broca), care urmăreşte „trecerea de la morfologia şi fiziologia omului, la rasele umane şi istoria acestora" (Fr. Engels). Din secolul al XlX-lea se înfiinţează institute de cercetare antropologică, catedre universitare de a., reviste de a. etc. Secolul al XlX-lea reprezintă perioada de efervescenţă ştiinţifică a a,, în care obiectul se discută în contradictoriu, se experimentează metode şi tehnici noi de cercetare, se trasează direcţii divergente de abordare a noului obiect. în Anglia, oamenii de ştiinţă atribuie a. un caracter pregnant etnologic, atît în activitatea lor universitară, cît şi în dezbaterile din societăţile ştiinţifice create între timp („Anthropological and Ethnological Society“). în Rusia, V, Bogdanov, Mikluho-Ma-klai şi V. Anucin promovează a. ca o ştiinţă convergentă etnologiei. în Italia, o contribuţie importantă la evoluţia a., paralel cu etnologia, o aduce G.G. Mante-gazza şi R. Lombroso. în România, primele preocupări de a« apar în secolul al XVIII-lea în opera lui Dimitrie Cantemir, dar acestea nu sînt remarcate ca atare decît tîrziu; în secolul al XlX-lea se impun contribuţiile lui Al. Obedenaru şi I. Ciliac. în secolul al XX-lea, a, este promovată de fraţii Minovici, Emil Racoviţă, Fr. Rainer, C.I. Parhon, Ştefan Milcu. Primul „Institut de antropologie" este înfiinţat de Fr. Rainer (1940), condus de C.I. Parhon, Şt. Milcu, transformat apoi în „Centru de antropologie" (1964), condus de O. Necrasov, şi recent în „Laborator de antropologie*' (1974), condus de V. Săhleanu. în cadrul Academiei R.S.R. s-a înfiinţat o Comisie de antropologie şi etnologie (1964), condusă de Şt. Milcu, care întreprinde cercetări complexe de tip interdisciplinar. Contribuţii esenţiale în a. românească în a doua jumătate a secolului al XX-lea au adus Ştefan Milcu, Olga Necrasov, Victor Preda, C. Nicolăescu-Plopşor, Horia Dumitrescu, Victor Săhleanu, Marta Ciovîrnach, MariaCris-tescu, Suzana Pop,Th. Enăchescu, Dardu Nicolăescu-Plopşor, Cantemir Rişcuţia, P. Rîmneamţ, Vasile Caramelea şi alţii. Toţi aceşti reprezentanţi ai a. româneşti au combătut darwinis-mul social, rasismul, colonialismul. în secolul al XX-lea începe în studiul a. un proces adînc de diferenţiere tematică. Acum a. se diversifică într-o familie de ştiinţe antropologice particulare, într-un sistem de ştiinţe antropologice. în acest vast* sistem de ştiinţe antropologice denumit şi sistemul antropo-stiinţelor intră: 27 A a. preistorică (studiul fosilelor umane în vederea reconstituirii stadiilor semnificative ale antro-pogenezei); a. fizică (studiul originii, evoluţiei şi diversităţii mor-fo-fiziologice a"omului); a. genetică (studiul genetic al populaţiilor surprins în evoluţia istorică): a. aplicată (studiul aplicaţiilor practice ale a. în domeniul industriei confecţiilor, a mobilierului, medicinei legale etc.); a. economică (studiul capacităţii de invenţie şi muncă în domeniul producerii de bunuri şi valori economice; a. politică (studiul organizării social-politice a omului în perspectiva evoluţiei lui istorice); a. filosofică (studiul varia-bilităţii specificului vieţii umane, ştiinţa humanidelor, noolo-gia) etc. în prezent, proliferarea ştiinţelor antropologice particulare ajunge să deruteze pe istoricii a. Accasta proliferare scoate în evidenţă complexitatea şi polivalenţa crescîndă a a. contemporane, ca şi a sistemului deschis, integrativ şi evolutiv al tuturor ştiinţelor despre om. în aceste condiţii, se poate susţine că a. sta la baza tuturor ştiinţelor care abordează dircct sau indirect problematica umană. A. devine prin însăşi natura şi obiectivele ei o siiperştiinţă care integrează explicaţia tuturor celorlalte ştiinţe despre om şi, totodată, o metaştiinţă care interpretează critic rezultatele propriilor ei investigaţii despre om. ANTROPOLOGIE APLICATĂ - I. aspect special al fiecărei an-tropo-ştiinţe luate în parte, care studiază paralel cu puterea omului de a cunoaşte, controla şi stăpîni forţele social-istorice şi capacitatea de a folosi aceste cunoştinţe în conformitate cu legile biosociale şi cu interesele lui imediate. în această accepţiune orice disciplină antropologica îşi postulează propriile ei probleme practice şi metode adecvate. Din acest punct de vedere:, se susţine, de exemplu, că prin intermediul antropologiei medicale se pot efectua cercetări de paleopatologie, de istorie a practicilor chirurgicale, de medicină legală; prin intermediul antropologiei fizice se pot determina standardele antropometrice ale industriei de confecţii, ale industriei mijloacelor de transport etc. în sens restrîns, a,a» îndeplineşte în ţările în curs de dezvoltare un scop utilitar, substituirea acţiunii planificate coh-strîngerilor tradiţiei. Teoreticienii ei susţin că în societăţile tradiţionale apar fenomene de rezistenţă la transformările rezultate din impactul cu societăţile industrializate; 2. ramură specială a antropologiei care este susceptibilă aplicaţiilor practice, fie la modul general, fie la modul sugerat de antropoştiinţe. Ca orice disciplină recent constituită a.a. este limitată, pe de o parte de practica teoriei antropologice şi pe de altă parte de teoria antropologică a practicii. în prezent. 28 A a.a., concepută ca ramură a antropologiei generale, foloseşte două modele practice de elaborare ştiinţifică a unui program de transformare a societăţilor tradiţionale : un modei tehnicist şi un •niodel ştiinţific. Primul model se referă la introducerea unei „ac-culturaţii controlate" sau „accul-turaţii ’ planificate" în societăţile tradiţionale, în alţi termeni, la crearea unor necesităţi programatice de reforme administrative în colonii, dominioane şi posesiuni. După Bronislaw Ma-linowski* în această ipostază a.a. îşi oferă serviciile administraţiei •coloniale, imediat după explorarea etnografică, pentru a controla şi modifica structura societăţii* tradiţionale; de aceea este socotită de el o „ştiinţă marginală a transformărilor sociale". Izvoarele ştiinţifice ale a.a. pentru modelul tehnicist sînt relevate de necesitatea unei discipline ştiinţifice a strategiei de acţiune concretă în procesul complex de viaţă socială, în societăţile tradiţionale, şi de necesitatea unei discipline ştiinţifice a ameliorărilor progr£iniate în procesul patologiei sociale, în societăţile industriale. După cel de al# doilea război mondial, a.a. a urmărit să prevadă şi să diagnosticheze noi modele culturale în procesul de ridicare a societăţilor tradiţionale pe trepte superioare de viaţă social-culturală, iar în cazul societăţilor industriale să corecteze abaterile de la procesul de dezvoltare ştiinţi- fică a vieţii, efectele crizelor de creştere etc. Izvoarele ştiinţa fice ale a.a. pentru cel de al doilea model sînt relevate de necesitatea de a crea o „inginerie socială", care să aibă drept scop găsirea mijloacelor practice, so-cial-politice, de aşezare a comunităţilor etnice în contextul societăţii noi, de viitor, şi de găsire a mijloacelor social-politice de colaborare internaţională între popoare. Pentru promovarea a.a. s-a înfiinţat Society of Anthropo-logy, iar E.D. Chapple a creat o revistă intitulată Journal of Applied Anthropology (1941), devenită mai apoi Human Ovgani-zation. în domeniul ştiinţei româneşti au întreprins studii de a.a. marxistă Dr. Horia Dumitrescu, referitor la antropometria industrială, V. Caramelea, la creşterea potenţialului antropologic al unei comunităţi săteşti etc. V. bionică, energologie, etnologie aplicat a. ANTROPOLOGIE CULTURALĂ — ramură a antropologiei generale, care studiază geneza, structura, funcţiunea şi dinamica culturii în perspectiva istoriei umane, pentru a releva factorii care duc la diversificarea indefinită a comportamentului cultural şi a personalităţii culturale pe glob şi pentru a determina specificul cultural al popoarelor. A.c. îl socoteşte pe om singurul animal social, creator şi consumator de cultură. Omul este propriul său demiurg şi scopul său suprem. 29 A în nici o societate infraumană animalul nu devine creatorul său propriu şi nici creaţia lui programatică. Orice analogii s-ar invoca cu animalele superior evoluate, acestea rămîn numai făpturi cu activităţi şi relaţii preculturale. Concepută iniţial ca o ramură a antropologiei generale, distinctă de antropologia socială*, cu timpul a.c. începe să se confunde cu ea, alcătuind ceea ce s-a numit uneori antropologia socială şi culturalai*. în prezent ea constituie o disciplină antropologică particulară, din nou diferenţiată de antropologia socială. Termenul este folosit în S.U.A., ca echivalent etnologiei, însă de orientare teoretică diferită. în accepţia lui intră, ca note constitutive, studiul „materialelor culturale", al „relaţiilor culturale", al „ordinii culturale", aşa cum acestea se reflectă în cultura primitivă, tradiţională, populară şi mass-me-dia a secolului nostru. Pornind de Ia cultură, ca atribut şi coronament al existenţei umane, a.c. îşi concentrează toate eforturile în analiza structurii comportamentului cultural, a funcţiunii şi dinamicii culturii, a relaţiilor culturale, a variaţiilor concomitente, a personalităţii culturale şi mesajului istoric al culturii. Unii antropologi ai culturii sînt de acord că „nici o cultură vie nu e statică, statice sînt numai culturile moarte" (M. Herskovitz). Dezvoltarea şi creşterea potenţialului cultural este un fenomen universal, pentru toate popoarele lumii, pe toate treptele de evoluţie social-istorică. Evoluţia şi dinamica culturii reprezintă factorii esenţiali şi permanenţi de progres. Forţele sub acţiunea cărora se declanşează mecanismul schimbărilor culturale sînt: personalităţile creatoare individuale sau colective (etnice sau naţionale), iar modalităţile de activare ale acestor personalităţi sînt: descoperirile şi invenţiile, asimilarea şi difuziunea, impactul şi formele culturaţiei — enculturaţia*, accul-turaţia* şi transculturaţia* — termeni adesea controversaţi. Pornind de la analiza diferenţelor structurale, a variaţiilor concomitente şi stilistice, ca şi a variantelor regionale şi zonale, a.c. constată, din perspectivă marxistă, în cadrul culturilor primitive şi populare, procese de acumulări cantitative ale schimburilor culturale ce au dus la salturi calitative, precum şi continuitatea de conţinut şi expresie, în unitatea de mişcare culturală a vieţii. Din studiul complex al culturilor istorice reiese ^ă, în esenţa ei, capa,-citatea creatoare a omului în cultură creşte odată cu potenţialul lui biologic, cu dezvoltarea psiho-socială pe trepte tot mai înalte, cu augmentarea resurselor de trai, cu desăvîrşirea calităţilor lui de om. Odată cu creşterea capacităţii culturale se schimbă şi scopul vieţii omeneşti. Omul se desparte definitiv de animalitate şi începe să impună naturii scopurile lui, să se pro- 30 A pună pe el însuşi ca „scop suprem". Creînd maşini complicate, care îl substituie în unele munci culturale, omul îşi încearcă şi desăvîrşeşte propriile puteri creatoare, proiectîndu-se indefinit în planul culturii. Deşi fascinat de revoluţia lui ştiinţifico-tehnică, vede clar deosebirile calitative dintre el — omul şi natură, dintre eI — omul şi roboţii creaţi de el, dintre gîndirea lui şi „maşina de gîndit“, pentru că „în tot ceea ce priveşte scopul, omul este singur cu el însuşi. Maşina nu poate nimic fără om. Insă pentru tot ceea ce priveşte gîndirea aservită unui scop deja fixat (de om), maşina este mai bună, mai bine informată, mai capabilă" (A. Da-vid). Prin acţiunea susţinută a culturii, omul a scăpat de două servituti: de servitutea naturii şi de servitutea umană, devenind propriul lui demiurg (Karl Marx). Cunoscîndu-şi tot mai deplin structura intimă a trupului şi a psihicului, posibilităţile fiziologice şi spirituale, el încearcă mereu, cu forţe tot mai depline să-şi remodeleze chipul după idealul pe care şi l-a inculcat de milenii şi pe care şi l-a proiectat înainte cu un optimism nezdruncinat. în slujba acestui ideal de remodelare antropologică prin cultură, omul a pus tot ceea ce a descoperit şi inventat de-a lungul întregii lui existenţe terestre, toată capacitatea lui ştiinţifică şi tehnică, toată producţia lui materială, toată arta lui creatoare. Ceea ce lipseşte a.c. în varianta idealistă este baza ei social-isto-rică, studiul factorilor şi condiţiilor economice care modifică conţinutul şi schimbă profilul culturii de-a lungul istoriei omenirii, studiul dinamismului social-poli-tic al culturii„ al revoluţiei culturale* a întregii omeniri. în ştiinţa românească studiul a.c. a fost întreprins din perspectiva Şcolii Sociologice de la Bucureşti şi al mişcării de cercetare a comportamentului şi personalităţii culturale româneşti. în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Fr. Rainer, Şt. Milcu, P. Râmneamţu şi alţii au urmărit, pe lîngă cunoaşterea fizică, şi investigaţia complexă a poporului român sub aspectul capacităţii lui de creaţie materială şi spirituală, al comportamentului lui psiho-socio-cultural, al specificului lui de viaţă în contextul sud-estului Europei. în cadrul Cen-irului de antropologie al Academiei R.S.România, Traian Herseni înfiinţează un sector â,e antropologie culturală (1965), condus (din 1970) de V. Caramelea, care adaugă două staţiuni pilot: una sătească, la Berivoieşti, şi alta urbană, la Cîmpulung, pentru studiul schimbărilor culturale în noul mod de trai, în noile relaţii culturale şi instituţionalizarea acestora în societatea socialistă românească. ANTROPOLOGIE DEMOGRAFICĂ — ramură a antropologiei care studiază originea populaţiilor, genealogiile săteşti, migraţii- 31 A le, pendularea (munte-şes), vîr-stele reale şi active etc. A.d. prezintă implicaţii pentru studiul etnografiei, folclorului şi artei populare. ANTROPOLOGIE DIFERENŢIALĂ - 1. studiul modificărilor individuale ale omului, indiferent de apartenenţa lui la o rasă determinantă, la un tip uman sau o personalitate culturală, pentru caracterizarea individualităţii lui creatoare; 2. ştiinţă antropologică care urmăreşte să determine cantitativ şi calitativ diferenţele unor structuri umane sub raport bio-psiho-social. ANTROPOLOGIE FILOSOFICĂ- ramură a antropologiei generale care studiază raportul dintre om şi natură din perspectiva tuturor disciplinelor, pentru a cunoaşte omul ca făptură întreagă şi a-i descoperi astfel calităţile şi capacităţile de autotransformare continuă, conform unui ideal superior de viaţă. A.f. e o sinteză integratoare a ştiinţelor antropologice, care îşi propune să determine omul prin cele două dimensiuni ale lui, existenţa şi finalitatea, într-o viziune dialectică, în care se condiţionează reciproc istoria naturii cu istoria umanităţii. Fenomenul om şi activităţile lui privesc în măsură egală şi etnologia; ambele discipline studiază sintetic aspectele contradictorii ale cunoaşterii şi auto-cunoaşterii, transformările capacităţii de producţie şi creaţie ale omului, eliberarea lui socială prin munca fizică şi spirituală, prin acţiunea politică şi revoluţionară. A.f. marxistă se referă cu precădere la problemele complexe ale esenţei bio-psiho-sociale a o-mului, lâ om ca întreg şi perso-nalitate, la coordonatele economice, politice, axiologice etc. ale existenţei, la raporturile omului cu sine, cu semenii şi cu istoria, la autoconştrucţia, Ia automode-larea sa în cadrul larg al praxisului social. Cercetări româneşti de a.f. au fost întreprinse de M. G. Obedenaru (Les Roumains, 1877), Mihail Ralea (Explicarea omului, 1944), Ştefan Milcu (Dezvoltarea cercetărilor antropologice, 1954), C.I. Gulian (Antropologie filosofică, 1972), N. Mărgi-neanu (Condiţia umana, 1973). V. filosofia culturii. ANTROPOLOGIE ISTORICĂ - ramură a antropologiei generale care se ocupă cu studiul procesului de evoluţie globală a omului, începînd cu antropogeneza* şi terminînd cu condiţia umană prezentă. A.i. nu trebuie confundată cu istoria antropologiei, care urmăreşte, în timp şi spaţiu, dezvoltarea ştiinţei globale despre om, progresele şi salturile epistemologice ale acesteia. ANTROPOLOGIE JURIDICĂ - ramură a antropologiei care studiază: 1. omul ca „infractor înnăscut", adică predispoziţiile psihosomatice spre crimă, perversiune sexuală, rapt etc. Această interpretare aparţine şcolii antropologice italiene, iniţiată do Cae- 32 A sare Lombroso, care a denaturat explicaţia reală, cohorînd interpretarea ştiinţifică la superstiţiile şi credinţele medievale, iar reflectarea conţinutului psihicului uman la planul fiziopatologic. în tendinţele ei teoretice, şcoala antropologică italiană a acceptat tacit omuciderea şi euthana-sia. în acest sens a.j. a fost confundată cu criminalistica şi cri-minologia, care s-au dovedit a fi numai „ştiinţe aplicative" ale antropologiei medicale. Această confuzie explică lipsa de precizie a obiectului cercetării celor două ramuri ale antropologiei generale, a.j. şi antropologia medicală. împotriva infractorului înnăscut, antropologii jurişti preconizează măsuri sociale preventive (supravegherea cu ajutorul opiniei publice, şcoli de corecţie, legislaţie adecvată etc.); 2. rasele umane ca unităţi de măsură a ordinii legale în lume. în acest caz, a.j. a fost confundată cu „rasismul juridic" şi cu „arianismul juridic", pseudodiscipline care au falsificat obiectivele şi problemele cercetării ştiinţifice. Aceste alunecări în domeniul a.j. se datoresc şcolii antropologice germane; 3. aspectele somatice ale delincvenţelor şi metodele de investigaţie a tulburărilor de creştere şi adaptare la mediu. Această interpretare se datoreşte şcolii endocrinologice române a lui C.I. Parhon şi Ştefan M. Milcu; 4. relaţiile biologico-juridice în contradicţiile lor inerente şi aparente în raport cu factorii eco- nomico-sociali. Această interpretare aparţine lui Petre Pandrea f Criminologie dialectică, 1945) ; 5. structura, funcţiunea şi calitatea persoanei ca factor creator de ordine social-culturală în natură, ca producător şi consumator al propriei lui ordini devenită lege, care coexistă cu legea naturii. A.j. îşi restrînge obiectul la studiul legilor umane în realizările lor dialectice social-culturale pe planul istoriei universale, paralel şi interdependent cu legile naturii; legile culturii devin aditive şi uneori corective ale legilor naturii. A.j. relevă trecerea de la legile biologice ale vieţii umane la legile social-culturale ale comunităţilor etnice, de la experimentele juridice pe plan social, efectuate de om asupra lui însuşi de-a lungul secolelor, la ordinea creată de om în natură şi legitatea naturii. V. etnologie juridică, folclor juridic, geografie juridică, sociologie juridica. ANTROPOLOGIE POLITICĂ - ramură a antropologiei sociale care studiază fenomenele şi faptele politice (cîmpul politic, procesul dezvoltării şi sistemele politice) arhaice, „exotice" şi tradiţionale, în comparaţie cu cele contemporane, pentru a releva prin analiza comparativ-istorică, în ce constă structura şi funcţiunea lor, dinamismul lor social valoarea practicii lor sociale, cunoaşterea raportului puterilor de decizie şi execuţie cu structurile elementare sau evoluate ale so- 3 — Dicţionar de etnologie 33 A cietăţii umane, a formelor şi tipurilor de stratificare politică, a caracterului sacru sau profan al activităţii politice, a tensiunilor şi antagonismelor, a jocurilor de contestare şi opoziţie, a tacticii şi strategiei diferitelor modalităţi de organizare politică, a asocierii şi disocierii politicii de organele * şi instituţiile sociale. După George Balandicr*, a.p. „a apărut simultan ca un proiect şi ca o specializare a cercetărilor antropologice". Ca proiect — pentru că a căutat să prezinte pe homo poli ficus (zoon, poliiicon), pornind de la Politica lui Aris-totel, iar ca specializare a antropologiei sociale sau a etnologiei — pentru că a căutat să „descrie şi să analizeze structurile, procesele şi reprezentările politice proprii societăţilor estimate ca primitive sau arhaice". Necesitatea creării a.p., a fost susţinută în secolul nostru de unii etnologi (R. Lowie*) şi politologi (G.Almond, C.N. Parkinsou). Dezvoltarea ei ca ramură a antropologiei, omologă etnologiei politice, a început să fie concretizată în urma studiilor de etnologie amerindiană, africană, australiană, polineziană etc. Cu studii de a.p. pe plan internaţional s-au ocupat:" Max Gluckman, Frcd Eggan, M. Schwartz, V. Turner, A. ^Tunded, D. Easton, Edmond Leach, G. Balandier şi alţii. A.p. de orientare marxistă îşi propune să urmărească modelele societăţilor arhaice şi tradiţionale pre-soc-iaîiste existente de-a lungul istoriei, ca şi modelele „societăţilor populare" apărute după primul şi cel de-al doilea război mondial. Apoi studiază geneza orînduirii socialiste, structura demografică şi funcţiunea cîmpului proceselor şi reprezentărilor politice ale noilor modele multiple şi dinamice care sînt statele socialiste, ce creează, fiecare în condiţii proprii, tradiţii politice noi ce ţin de comunităţile ior etno-so-ciale naţiunile socialiste. A.p. nu trebuie confundată cu filozofia politică, cu politologici sau cu teoria sistemelor politice. ANTROPOLOGIE SOCIALĂ - ramură a antropologici care studiază structura, funcţiunea, dinamismul şi tipologia institui iilor sociale proprii comunităţilor primitive, celor arhaice, etnice şi naţionale. A.s. a fost identificată cînd ca sociologia etnografică*, cînd cu einosocioJogia*, identificări discutabile. Ea diferă de aceste inter-discipline prin orientarea ei teoretică şi problematică. Î11 procesul de elaborare ştiinţifică, a.s. a făcut un timp corp' comun cu antropologia culturală* y într-o ştiinţă globală numită antropologie socială şi culturală*, stadiu depăşit actualmente prin revenirea la domenii diferenţiate. Orientarea sociologică a cercetărilor antropologice a dus, cum era şi firesc., la constituirea unei ramuri speciale a antropologiei generale, care a fost denumită a.s. Aceasta preia şi dezvoltă punctul de vedere sociologic în considerarea 34 A omului. Ea recunoaşte omul ea făptură bipolară, ca unitate dialectică, biologică şi socială totodată (Victor Săhleanu), iar comportamentul uman ca un comportament biosocial. Zoon poli-ticon-ul lui Aristotel este, în ultimă analiză, expresia generică a comportamentului social, sinteza tuturor manifestărilor şi relaţiilor social-comunitare, în constelaţia căreia intră şi relaţiile culturale. A.s., identificată uneori şi cu antropologia istorică,* urmăreşte mai ales aspectele socialist orice ale vieţii şi culturii popoarelor primitive şi a celor slab dezvoltate. în studiul unilateral al populaţiilor retardate, al izolatelor* etnice şi culturale, a căror sferă se restrînge tot mai mult, se reiau sub altă formă vechile poziţii teoretice depăşite. A.s. recurge la toate formele de istorism pentru a explica structura societăţilor arhaice. Ea începe investigaţiile cu abistorismul, pe baza genealogiilor mitice, a glo-tocronologiilor, a tradiţiilor ezoterice, a ceremoniilor sincronice ciclice ale societăţilor secrete etc. Altă poziţie este aceea psendo-istoricâ, a reconstituirii secvenţelor evolutive ale omenirii primitive prin studiul structurii şi dinamicii aşa-zisei microistorii. în fine, o altă poziţie este aceea protoistoristă, ţinînd de macro-istorie. Renunţîndu-se la un istorism social vizionar, de generalităţi şi ipoteze, în care o bună parte din materia) a fost şi este încă furnizat de contactul cu popoarele zise primitive sau slab dezvoltate şi apoi adoptîndu-se un istorism analitic, atomistic, de relaţii mărunte asupra populaţiilor ce păstrează încă reminiscenţe de viaţă şi cultură proprie, din vremi imemoriale, s-a trecut Ia o explicaţie mai plauzibilă, concretă şi realistă. A.s. în vremea noastră îşi extinde sfera de cercetare şi asupra popoarelor evoluate, trecînd treptat de la studiul protoistorie al unităţilor sociale arhaice la studiul ’ istoric, sincronico-diacronic, al comunităţilor etnice evoluate, pentru care cultura se prezintă în forme şi structuri închegate şi accesibile acestor investigaţii. Cu studiul a.s. s-a ocupat în S.U.A., întîi, Bureau of American Ethno-logy, creat de James Smithson (în 1879), şi apoi Office of Anthro-pology (în 1965), iar în Franţa catedra de Antropologie socială de pe lîngă College de France, creată de Claude Levi-Strauss. După concepţia lui Claude Levi-Strauss, a.s. este o ştiinţă semiotică, profund umanistă, care trece de la studiul fragmentar al societăţii „indigenilor retardaţi", la studiul totalităţii societăţii u-mane. în această interpretare, C. Levi-Strauss renunţă la cercetarea fundamentală pentru a transforma a.s. în ştiinţă aplicată, care îşi propune să trateze problemele culturale ale ţărilor în curs de dezvoltare sau aspectele patologice ale societăţii contemporane. Aceasta pentru că relic- 3* 35 A tele etnografice şi reminiscenţele folclorice dispar treptat sub presiunea civilizaţiei şi culturii restructurate de revoluţiile ştiinţifi-co-tehnice şi social-politice. Surprinderea si reconsiderarea lor în perspectiva istoriei se face prin studiul convergent al a.s. cu celelalte ştiinţe antropologice particulare" în domeniul a.s., unii membri ai Şcolii1 Sociologice de Ia Bucureşti au anticipat interpretări astăzi curente. Tr. Her-seni susţinea în Realitatea socială —* încercare de ontologie (1935) că „societatea este un nou plan de existenţă, anume planul existenţei umane creatoare de cultură"; această realitate sui-gene-ris, unică în cosmos, trebuie studiată de o ştiinţă specială, lăsînd să se înţeleagă a fi a.s. O contribuţie, de pe poziţii marxiste, o aduce Vasile Caramelea*. V. antropologie , culturală, sociologia culturii> ANTROPOLOGIE SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ — termen care semnifică: — două aspecte ale aceleiaşi cercetări antropologice (situate ia niveluri logice şi epistemologice diferite), ale aceleiaşi ştiinţe despre om; — două ramuri gemene ale antropologiei generale, concepute ca o ştiinţă referitoare la studiul socio-cul-tural; — un nume complex atri-‘buit etnologiei, în accepţiunea ei cea mai largă, în literatura americană actuală de specialitate. V. antropologie, antropologie culturală, antropologie socială,. etnologie, sociologia culturii. ANTROPOLOGIE STRUCTURALĂ — termen (creat de C. Levi-Strauss) care exprimă: 1. „caracterul structural" al fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură, studiate de antropologia culturală sau de etnologie; 2, orientarea metodologică nouă în cercetarea analitică a fenomenelor şi faptelor de civilizaţie si cultură. în baza acestei concepţii metodologice noi şi a aplicaţii lor ei practice, C. Levi-Strauss îşi propune să studieze structurile (sau sistemele transformaţionale) ale fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură, auto reglajul şi formalizarea lor prin intermediul modelelor descriptiv-analitice. Problema esenţială a a.s. rămîne însă creaţia spirituală cu categoriile ei obiective şi tipurile de structuri sociale. C. L6vi-Strauss a deschis o perspectivă nouă în etnologie, în interpretarea complexă a „datelor brute" şi a relatărilor empirice. Opera capitală a lui C. Levi-Strauss, Anthroj ol gie Structurale, se referă la: a. elaborarea unei metode noi de descriere, explicaţie sistematică şi semnificativă în etnologie; b." condiţiile pe care etnologia trebuie să le îndeplinească pentru a putea primi un statut de ştiinţă; c. încadrarea comunicării etnologice în contextul unei teorii generale (structuraliste) a comunicării. Prima operaţie, stabilirea unei metode pozitive, urmărea să ducă la cunoaşterea naturii faptelor supuse analizei descrip- 36 A tive şi la cunoaşterea pozitivă a faptelor de civilizaţie şi cultura, prin modelarea rezultatelor acestei analize. C. Levi-Strauss aplică în etnologie rezultatele teoretice şi metodologice dobîndite de lingvişti în fonologie. în aceste condiţii, studiul fenomenelor şi faptelor etnologice începe să se efectueze: 1. la două nivele: suprastructural şi infrastructural; 2. în dependenţa lor reală, adică în relaţiile lor concrete şi în corelaţiile lor conjugate în sisteme de relaţii; 3.în legitatea lor inductivă sau deductivă. Extensiunea metodei lingvistice din fonologie în domeniul etnologiei prezintă o complexitate crescîn-dă. Pentru elucidarea complexităţii, cercetarea începe cu un studiu analogic celui al fonemelor, prilejuit de investigarea sistemului de rudenie. Deşi termenii de rudenie nu pot fi trataţi ca foneme, C. L6vi-Strauss încearcă „să introducă ordine şi să descopere semnificaţia în nomenclatura rudeniei", "pentru a releva astfel ansamblul de relaţii familiale, cu caracter de „sistem de atitudini fiziologice şi sociale". Pornind de la „corelaţia limbajului cu cultura", el susţine că între aceste „două modalităţi paralele ale unei activităţi fundamentale" se poate comunica numai în perspectiva unei „antropologii generale de tip structural". Confruntarea dintre limbaj şi cultură se , realizează pe trei cai, prin: „limbajul ca parte a culturii, limbajul ca produs al culturii şi limbajul ca mijloc de comunicare". însă această confruntare trebuie sa aibă în vedere cele două dimensiuni dialectice ale fenomenelor şi faptelor luate în consideraţie: dimensiunea spa- ţială şi dimensiunea temporalăj în alţi termeni,.sincronia şi'diacronia. „Noţiunea de structură socială nu se referă astfel, afir- ; mă C. Levi-Strauss, la realitatea empirică, ci la modelele construite în raport cu aceasta," în ce constă esenţa acestor modele, care sînt formele şi valoarea lor epistemologică? — sînt întrebări la care C. Levi-Strauss răspunde parţial: „Pentru a merita numele de structuri, modelele trebuie să satisfacă exclusiv patru condiţii: să aibă un caracter de sistem; sistemul să aparţină unui grup de transformări;’ să se poată sesiza previziunea reacţiei unui model în cazul modificării elementelor lui; modelul să fie astfel construit îneît funcţionarea lui să poată satisface toate faptele observate" (Antkrapologie Structurale, p. 306). în această interpretare, „noţiunea de structură permite să se'introducă măsura în etnologie"adică să se recurgă la cantificare în cercetarea etnologică, iar cantificarea să se realizeze prin două tipuri de modele etnologice: unele mecanice (la scara fenomenelor) şi altele statistice (la scări diferite), V. etnologie structuralăv, structură structuralism, structuralistică. - ANTROPOLOGISAt - concepţie filosofică modernă care priveşte 37 A omul ca o fiinţă naturală, identică cu sine în conţinut şi diferenţiată în forme evolutive. în cadrul natiirii-terra, omul este creatorul unei natuvi-honio. Iniţiat în secolul al XVIII-lea de materialismul premarxist, ca atitudine protestatară împotriva curentelor idealiste în ştiinţele naturii, a. s-a menţinut ca o concepţie inconsecvent-materialistă în secolul al XlX-lea, uneori şi în secolul al XX-lea, deoarecc a considerat omul un produs al naturii, dar şi un creator al „supra-naturii", cu care a intrat în conflict (pentru că, în esenţa ei, creaţia în domeniul civilizaţiei şi culturii tinde să ia uneori forme antiumane). ANTROPOMETRIE — metodă de cercetare în antropologia fizică, care constă în măsurarea aşa-zi-selor „variabilităţi umane normale şi patologice", adică a elementelor, segmentelor, părţilor şi caracterelor corpului omenesc, pentru ca, în baza indiciilor cantitative obţinute, să stabilească o scară de relaţii calitative între oameni. Iniţiată în secolul al XVIII-lea, a. capătă o dezvoltare intensă în raseologia secolului al XlX-lea şi în secolul al XX-lea. Tehnica' antropometrică a evoluat în ultima vreme dato= rită folosirii unui instrumentar bogat, cît şi datorită diferitelor tipuri de măsurători efectuate pe segmente umane (craniometrie, osteometrie etc.). Metoda antropometrică extrage din structura complexă a organismului uman datele materiale care exprimă gradul de adaptabilitate a omului la mediul cosmogeografic, ca şi stadiul de evoluţie a unor caractere fiziologice în condiţiile modului de viaţă contemporan. A. şi-a depăşit uneori sfera preocupărilor ei metodologice, fiind folosită ca argument ştiinţific pentru a demonstra superioritatea rasială a unor popoare. Prin această depăşire, a. a generat raseologia* şi aceasta, la rîndul ei, rasismul*, care au coborît cercetarea antropologică sub nivelul ştiinţei în accepţia ci umanitară. V. caniomcîrie, etnometrie, sociome-trie. ANTROPOMORF - 1. (în mitologie) simbol care se referă la hierofanie, sau alegorie, la reprezentarea, umană a unei divinităţi (zeu, semizeu, demon) sau la antropomorfizarea accidentală a unor divinităţi pentru a justifica a-numite acte magico-rituale; 2. (în ornamentica populară) motiv decorativ reprezentînd figura umană (corp, siluetă sau elemente ale corpului: cap, ochi, ureche, mînă, deget, picior etc.). ANTROPOMORFISM - 1. concepţie filosofică de tip animist, proprie perioadei primitive, care atribuie cosmosului, naturii sau unor fiinţe presupuse supranaturale caractere şi semnificaţii o-meneşti; — 2. concepţie filosofică modernă care susţine că omul este centrul de interes şi forţă al 38 A cosmosului, deoarece el se sprijină numai pe experienţa lui umană şi pentru că tot ce cunoaşte şi înfăptuieşte se datoreşte capacităţii lui de investigare, de elaborare şi invenţie; pentru că orice gînd ’al lui devine faptă şi orice fapta, prezenţă activă şi creatoare în univers. De filosofia primitivă ţine concepţia mitologică, proprie întregului gen uman, care trece de la reprezentarea impersonală a manei* sau forţei magice la reprezentarea personală terifiantă de tip totemic (botanic sau zoologic) şi apoi personalistă, de tip uman, a demonilor, semidivinităţilor şi divinităţilor. In mitologiile universaliste,' ca şi în produsele literaturii antice şi medievale cu teme mitice, se întîlnesc, pe lîngă elementele şi aspectele unui a. fizic, şi elementele şi aspectele unui a. moral şi estetic. în reprezentările a., calităţile şi defectele omeneşti sînt idealizate, amplificate şi proiectate pe plan cosmic: prezenţa devine omniprezenţă (sau ubicuitate), potenţa devine omnipotenţă (sau cosmicitate), ştiinţa devine omniştiinţă (sau a-tot-cunoaştere) etc. în sensul lui etnologic, a. justifică substratul mitologiilor politeiste şi caracterizează adstratul religiilor monoteiste ale mai tuturor popoarelor lumii. Etnologia studiază ambele aspecte. V. antropomorf. ANTROPOPATIE - (în mitologie) atribuirea sensibilităţii de tip uman unor obiecte, mediului înconjurător, naturii în aspectele ei parţiale sau în integralitatea ei, pentru a explica identitatea sau cosubstanţialitatea dintre om şi natură. V. animism, antropomorfism. ANTROPOPSIHOLOGIE - termen (creat de P. Saintyves, 1936) echivalent cu ştiinţa folclorului sau folcloristica*. ANTROPOŞTIINŢE - 1. ramuri ale antropologiei generale; 2. ştiinţe antropologice particulare, teoretice sau aplicative; 3. familia ştiinţelor antropologice înrudite între ele prin raportarea Ia studiul diferenţial şi multilateral al omului; 4. sistem unitar, integrator şi deschis al ştiinţelor antropologice particulare, axat pe ştiinţa fundamentală care este antropologia generală. în acest sistem intră: antropologia fizică, genetică, medicală, socială, culturală, antropogeografia, antropologia economică etc. V. etno-stiinte, socioştiinte. ARBORE GENEALOGIC - reprezentare grafică arborescentă a legăturilor reale sau fictive între mai multe generaţii ce fac parte din aceeaşi familie, spiţă de neam, comunitate gentilică. La originea acestei reprezentări se află legături concrete de sînge sau legături fantastice, stabilite de tradiţia istorică a unităţilor ^sociale corespunzătoare. Cele mai vechi tehnici folosite în stabilirea a.g. sînt glotocronologiile genealogice. Unele popoare asiatice (chinezii, japonezii, indienii, persanii etc.) atribuie glotocronolo- 39 A giifor genealogice valoare de instrument de reglementare a filia-ţiimii, eredităţii şi drepturilor la moştenire în comunitatea genti-Lică, ca şi a rangului comunitar dobîndit'sau moştenit. Popoarele europene folosesc a.g. de tip grafic-ilustrativ ca să înfăţişeze., pe lingă filiaţia membrilor familiei pe linie masculină, şi filiaţia pe linie feminină, precum şi gradele de rudenie directă sau colaterală. La mănăstirea Voroncţ, declarată de UNESCO monument universal de artă feudală,, este reprezentat a.g. sacru al lui Is'us Hristos. ARHAIC — ceea ce aparţine începuturilor vieţii umane (în gr. ăpyr-): ceea ce se trage sau ţine de „timpii străvechi*1; ceea ce se referă la civilizaţia şi cultura „iUo tempore". Prin „începu Uiri“ şi „timpi străvechi1’ etnologii înţeleg perioada indefinită, ce corespunde saltului calitativ efectuat de antropoide din animalitate la umanitate, prin ceea ce noi numim astăzi civilizaţie şi cultură; iar prin „illo tempoiV' perioada imemorială care corespunde uneori numai celei primitive, alteori şi celei de tranziţie de la perioada primitivă la perioada imediat superioară. Ca dealtfel toate conceptele care conţin în compoziţia lor lexicală prefixul arhe - (arheologia*, ar-hecivilizaţia* > arlieculiiira* etc.) se referă la izvoarele vieţii materiale si spirituale, uneori grea identificabile in timp şi spaţiu. alteori improbabile în determinările lor ipotetice, Studiul a, se întreprinde uneori direct pe materiale descoperite ca atare (alteori indirect, pe relicte etnografice * şi reminiscenţe folclo rice *, adică pe reziduuri arhaice. Cercetări asupra elementelor şi aspectelor a. ale formelor de viaţă incipiente pe teritoriul României au întreprins antropologii (Gr. Antipa, Problemele evoluţiei poporului român, 1919; A. Donici, Coniribution ă Velitele anthropologique de la Roumanie 1936; O. Necrasov, Contribuţii asupra populaţiilor din vîrsta pietrei şi de la începutul vîrstei metalelor pe teritoriul R.P.R., 1960; St. Milcu, Cercetări antropologice în ţinutul Pădurenilor, satul Bătrîna, 1961; C. Maximii ian, V. Caramelea, I). Nicolăescu-Plopşor, Paleodemograficeshoe isslcdo-vanie naselenia epohi neoliia % bronzî Rumenii, 1963; I). Nicolăescu-Plopşor şi W. Wolski, Ele-mente de demografie la populaţiile vechi din România, 1975); arheologii (Vasile Pâr van, Getica, o protoistorie a Daciei, 1926; C. Paicoviciu, Problema eon!i-nuitâţii în Dacia, 1936 —1940; D. Berciu, Zorile istoriei în Carpaf i şi la Dunăre, 1966; Const. C. Giurescu, Formarea poporului român, 1973, (în colab. cu Dinu Giii-rescu), Istoria Românilor, voi. I, 1974; P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. 1969, Contribuţii la istoria culturii româneşti, 1973; paleosocio-logii (H.fT. Stahi, Ct'VJribitţii 40 A la studiul satelor ăevălmaşe româneşti, 3 voi. 1958-1965; Tr. Herseni, Probleme de sociologie pastoralăy 1941; Mihail Ralea şi Tr. Herseni, Introducere în psihologie socială, 1965); paleoetno-logii (Mir cea Eliade, De Zal-şnoxis ă Genghis-Khan, 1970; Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, 1936; Romulus Vulcănescu, Coloana Ce-vuiţii, 1972 etc). ARHECiVILIZAŢIE — termen (creat de A. Yaragnac*) care semnifică civilizaţia arhaică a unei societăţi istorice, relevată prin supravieţu irile materiale (survi-vals), ale modurilor străvechi de viaţă., prin relief ele etnografice* ce se menţin în contextul civilizaţiei contemporane din civilizaţiile precedente din care derivă (depăşite sau integrate). Prin a. se mai înţelege şi stratul de civilizaţie de origine megalitică. A. este în fond sinteza globală a arhetipurilor* sau modelelor primare, reale sau fictive ale unei civilizaţii istorice din perioada antropogenezei- pînă în perioada etnogenezei ei. V. ar he cultură, arhetip, civilizai ie. ARHECULTURĂ - 1. cultura arhaică a u li ei societăţi istorice, relevată prin descoperiri arheologice şi cercetări paleoetnologice; 2. sinteza globală a arhetipurilor Sau modelelor primare şi originare, reale sau fictive, ale culturii din perioada aniropo genezei pînă în perioada diferitelor etno* geneze.. în culturile, evoluate elemente din modurile străvechi de viaţă, din a. locală, supravieţuiesc sub formă de reminiscenţe folclorice*, uneori izolate, alteori integrate. V. ar he civilizaţie, arhetip, cultură, ARHE[0]ASTR0N0MIE - disciplină astronomică (creată de Elisabeth Chesley Baity) care studiază datele paleoastrononxice referitoare la astre, constelaţii şi cer aşa cum acestea apar în preistoric şi protoistorie. în a. se reflectă condiţiile şi mentalitatea subiectiv-culturală, motivele iconografice şi simbolurile astronomiei arhaice, la nivelul comunităţilor sociale nedeterminate etnic. în contextul a. intră astronomia megalitică, astronomia epocii bronzului şi fierului, precum şi unele forme ale astronomiei prefeudale afro-asiatice şi precolumbiene etc. V. astrologie, etno astronomie. ARHfE O] ETNOLOGIE - disciplină etnologică particulară (preconizată de Fustei de Coulanges) ce urmăreşte să studieze „cultura materială", proprie „istoriei nonevcnimenţiale" a popoarelor extraeuropene. A. (după J. HackeI) exprimă conţinutul termenului analog — paleoeino-logie, care este mai curent şi mai cuprinzător, ARHETIP — noţiune fundamentală în studiai tipologiei unui fenomen sau fapt de civilizaţie sau cultură, care se referă la un tip sau model arhaic, străvechi, primar fenomenului sau faptului 4J A dat. în filosof ia lui Platon, a. este conceptul ce exprimă un model originar, ideal şi etern al obiectelor (considerate copii infidele, deci imperfecte). în mitologiile populare, miturile sînt a. ideilor religioase. A. nu trebuie confun- * dat cu prototipul*; a. este formula indefinită, mai mult sau mai puţin reală, a unui tip străvechi, pe'cînd prototipul este formula definită, mai mult sau mai puţin anterioară tipului. Orice încercare de a tipologiza fenomenele sau faptele de civilizaţie sau cultură tinde să stabilească a. pentru a surprinde în germene procesul de geneză conceptuală a modelelor tipice, care să fie apoi folosite ca modele de explicare ştiinţifică. V. arhaic, mit, tip. ARIE DE CIVILIZAŢIE — teritoriu de creaţie, de răspîndire uniformă şi unitară a unui fenomen sau fapt ce ţin / de o anumită formă de civilizaţie. A.d.c. prezintă un nucleu central, un spaţiu înconjurător de desfăşurare şi tin perimetru, relativ determinat, care se modifică istoric în funcţie de evoluţia sau involuţia capacităţii de creaţie materială a comunităţii etnice. în nucleu se generează' sau se concentrează formele caracteristice ale activităţii materiale, în spaţiul înconjurător se difuzează şi la periferie se produc influenţe, contaminări şi decalcuri ale căror reverberaţii se resimt descrescînd spre nucleu. A.d.c. este o unitate mobilă şi dinamică; ea se conturează "în anumite condiţii social- istorice, ajunge la apogeu, se re-strînge şi dispare în timp. A.d.c. poate fi un teritoriu real sau fic-tic, concret sau utopic. în etnologie se folosesc şi alţi termeni echivalenţi. între" A.d.c. şi aria de cultură* există identităţi cînd aceste două forme de activitate creatoare sînt monogenetice şi numai convergenţe parţiale cînd sînt poligenetice.’ V. civilizaţie, arie de cultură. ARIE DE CULTURĂ - teritoriu de formare, de răspîndire uniformă şi unitară a unui fenomen sau fapt de cultură, a unei formaţiuni culturale sau a unui complex cultural*. A.d.c. prezintă unul sau mai multe nuclee culturale, un spaţiu de desfăşurare şi un perimetru relativ determinat. în nucleul cultural sînt concentrate majoritatea trăsăturilor culturale particulare. în spaţiul şi perimetrul relativ determinate se difuzează elementele, faptele şi fenomenele de cultură, modelele culturale ca unităţi integrate ale trăsăturilor culturale, iar la periferie se produc influenţe, contaminări şi decalcuri culturale. A.d.c. este o unitate mobilă şi dinamică; ea se creează în anumite condiţii social-istorice, ajunge la apogeu, se restrînge şi dispare cu timpul. A.d.c. poate fi un teritoriu real (regiune etnografică*, zonă etnografică*) sau unul fictiv, rezultat din ipotezele avansate sau din proiectările ideale ale unor aspecte fundamentale sau dominante ale modelelor de 42 A activitate culturală. în etnologie se folosesc şi alţi termeni echivalenţi: ethnic-environement, constelaţie culturală, configuraţie culturală, regiune istorico-et-nografică etc. Difuzionismul întrebuinţează termenul de cerc culturaliKulturkreis), inspirat din cel de a.d.c., pentru a desemna un complex cultural alcătuit ca un întreg organic, care poate migra şi îşi poate schimba conţinutul (F. Graebner*, W. Schmidt*, F. Kranse), pentru a exprima procesul răspîndirii formelor unei culturi dintr-o oe-cumenă* sau arie de viaţă re-strînsă şi arhaică în arii din ce în ce mai extinse şi mai noi. Deoarece cultura şi civilizaţia sînt două faţete ale aceluiaşi fenomen de creaţie, între a.d.c. şi aria de civilizaţie* există juxtapuneri cînd aceste două activităţi creatoare sînt monogenetice şi numai suprapuneri parţiale" cînd sînt poligenetice. A.d.c. este i-dentifxată uneori cu aria de co-tradiţii (cu aria interrelaţiilor tradiţiilor culturale) şi cu aria inovaţiilor (între două culturi). V. cultură. ARMĂ v. unealtă. ARTĂ ARCTICĂ — artă primitivă proprie perioadei postglaciale în ţările arctice. Apărută în neolitic (între 5000 şi 1500 î.e.n.), a.a. se întîlneşte în Europa (în Norvegia septentrională, în U.R.S.S., în zona Mării Albe), în Asia (regiunea fluviului Ieni-sei), în America de Nord (Alaska, Canada şi Groenlanda). Caracteristică a.a. este pictura pe roca şi gravura parietală, cu motive antropomorfice şi zoomorfice, ce redau uneori scene de vînătoare rituală, obiecte de utilitate comunitară (sănii, unelte şi arme) etc. Toate aceste motive artistice alcătuiesc un sistem de semne pictografice extrem de stilizate. Pentru etnologie, a.a. relevă forme de civilizaţie şi cultură proprii popoarelor primitive ce au locuit în zonele şi ţările arctice. V. artă australă, artă preistorică, artă primitivă. ARTĂ AUSTRALĂ - artă ru-pestră preistorică, proprie epocii neolitice africane (atestată cu circa 5000 ani î.e.n.). Se întîlneşte în Africa de Sud, în zona platoului Orange. Caracteristice a.a. sînt gravurile şi picturile rupestre, cu scene de" vînătoare, de păstorit etc. în toate aceste produse se întrevăd simboluri şi alegorii legate de riturile primitive ale muncii şi delectării. O bună parte din a.a. a fost atribuită paleoboşimanilor şi paleohotentoţilor. V." artă preistorică. ARTĂ NEAGRĂ — concept care defineşte metaforic: 1. în Evul mediu, alchimia* la arabi; 2. în prezent, arta tradiţională a populaţiilor negre din Africa, în care intră îndeosebi toate produsele plasticii africane. ARTĂ NEOLITICĂ, v. artă preistorică, artă primitivă. 43 A ARTĂ PALEOLLTICĂ v. artă primitivă, artă preistorică. ARTĂ POPULARĂ - 1. con- copt cumulativ care include întreaga gamă de creaţii artistice . anonime şi colective ale unei comunităţi sociale dc tip etnic, depinzînd de nivelul de dezvoltare istorică, de stadiul de elaborare a civilizaţiei şi formei de cultură corespunzătoare. Conceptul de a.p. este complimentar prin conţinut şi sferă celui de artă primitivă* şi de avtă arhaică* \ 2. în formaţiile bazate pc clase antagoniste/a.p. capătă un conţinut care promovează interesele claselor dominante şi o sferă care se întinde treptat de la acestea la întreaga masă a poporului. Artă care emană în cadrul claselor dominate şi are tendinţa de a cuprinde şi manifestările progresiste ale claselor dominante, pe măsura ataşării ultimelor Ia arta concepută do întregul popor şi de întreaga societate. Artă care, conform concepţiei burgheze, descinde din sfera 'claselor dominante şi prin cădere sau imitaţie alimentează activitatea creatoare a claselor dominate, între clasele sociale antagoniste există influenţe culturale şi artistice. A.p. în statele socialiste constituie sursa tradiţională permanentă de inovaţie contemporană în creaţia artistică cultă. Definirea a.p. trebuie sa se facă în comparaţie şi cu arta cultă. între a.p. şi arta cultă, ce aparţin aceleiaşi comunităţi etnice, există interdependenţe si influ- enţe reciproce. în funcţie de etapa, condiţiile şi structura, dezvoltării istorice a comunităţii etnice poate predomina una sau alta din aceste două forme de artă. Procesul de diferenţiere şi de specializare a a.p. în orîndui-rile bazate pe clase antagoniste este similar, nu identic., eeiui al artei culte. în evoluţia ei, a.p. îşi diferenţiază mereu conţinutul creaţiei în domenii, forme si genuri noi şi îşi specializează necontenit mijloacele de exprimare, corespunzător treptei soeial-isto-rice de evoluţie. A.p. se îmbogăţeşte mereu cu noi forme de creaţie plastică, ritmică decorativă, aplicată. Toate domeniile, formele şi genurile a.p. se dezvoltă paralel şi interdependent, pînă ajung să alcătuiască un sistem deschis de activităţi creatoare populare, care în esenţa lui este oricînd susceptibil să-şi îmbogăţească conţinutul cu noi domenii, forme şi genuri de creaţie artistică. Ceea ce înseamnă că volumul a.p. creşte mereu în timp şi spaţiu. După datele prognozei etnologice*, această creştere va avea loc şi în viitor; 3.produsele a.p. sau operele de a.p. prezintă caractere deosebite pc de o parte de cele ale artei primitive, ale artei arhaice şi pe de altă parte, de cele ale artei culte: sînt creaţii colective nu individuale, care se perfectează de la o generaţie la alta şi se încarcă de un mesaj social-cultural propriu; sînt anonime deoarece paternitatea lor 44 A creatoare nu poate fi determinată individual, decît rar şi probabil; sînt opere complexe deoarece includ în contextul lor o viziune globală asupra lucrurilor; sînt opere sincretice deoarece modalităţile lor plastice de comunicare nu sînt diferenţiate, vehiculează mai mult idei şi valori extraestetice; sînt opere comprehensibile de întreaga societate pentru că circulă liber 111 mediul lor de creaţie, se difuzează în afara acestui mediu prin decalc, adaptare sau imitaţie; exprimă în ansamblul lor etosul* comunităţii etnice care le-a creat, adică specificul mo~ duhii de viată*, al concepţiei despre lume şi viaţă, viziunea etică a creatorilor lor. Teoria şi studiul sistematic al a.p. constituie 1111 capitol esenţial al etnologiei. N11 se poate concepe etnologie fără studiul a.p. pentru că etnologia subsumează epistemologic şi metodologic investigaţia întregului domeniu al a.p. în creaţiile ei particulare a.p. românească se deosebeşte de produsele similare din sud-estul Europei prin tematica, structura, ■tehnicile şi stilul ei. Este în primul rînd o artă dinamică, ce a influenţat permanent arta cultă românească în toată creaţia ei şi apoi este o artă militantă, care a promovat conştiinţa etnică, marile idealuri istorice ale poporului român, de eliberare socială şi naţională, de independenţă şi unitate naţională, şi este în fine o artă bogată, cu o putere de expresie rafinată şi pătrunsă de 1111 profund umanism. A.p. nu trebuie confundată cu arta naivă (care este o „artă autodidactă... cu trăsături populare şi artizanale totodată") şi nici cu arta artizanală (meşteşugul artistic făuritor de obiecte utile cu aspect plăcut, bazat pe stilizarea personală a formelor şi ornamentelor populare). Contribuţii la cercetarea a.p. româneşti au adus printre alţii: N. Iorga (VAri popnlaire en Roupianie, 1923), G. Oprescu (IJArt du paysan roumain, 1937), Al. Di-ma (Conceptul de artă populară, 1939), Coriolan Petrescu (Vin-fluence de Vart popnlaire, 1939), Elena Secoşan şi Paul Petrescu (Arta populară, 1966), N. Dunăre (în colab., Arta din Valea Jiului, 1969), Al. Dima (Arta populară şi relaţiile ei, 1971) Tancred Bănăţeanu (Arta populară bucovineană, 1975). V. artă arhaică, artă naivă, artizanat. ARTĂ PREISTORICĂ - una «in denumirile atribuite artei proprii comunei primitive. în contextul a.p, intră obiecte domestice (mobilier rudimentar, veselă), obiecte ergonomice (unelte şi arme), obiecte rituale (recipiente, căiţe, statuete, relicvarii, altare), obiecte de podoabă (coliere, brăţări, inele). Majoritatea produselor a.p. au fost confecţionate din piatră, os, lut, lemn;’ca tehnici artistice au fost folosite: sgrafita-rea, pictarea, gravarea (simplă, pe obiecte şi cea parietală), in-cizarea, sculptarea etc. Produsele artei ce ţin de comuna pri- 45 A mitivă sînt grupate pe epoci şi în cadrul acestora pe subepoci şi „culturi arheologice". De a.p. ţin: picturile şi gravurile rupestre în peşterile din Europa (Alta-mira, Avdeevo, Brassempony, „ Combarelles, C-ougnac, Doini Ves-tonice, Font de Gaume, Gaga-rino, Isturitz, Kostenki, La Ma-delaine, Laugerie, Basse, Laus-sel, Lescaux, Lespugues, Lour-des, Montespan, Viaux, Roufi-gnac, Predmosti, Les Trois Freres, Tuc d’Audoubert, Willendorf, Cioclovina, Baia de Fier, Polo-vraci, Gaura Chindiei-Caraş Se-verin), din Asia (Catal Hliyiik — Anatolia, Zarant-Sai), din Africa (Tassili în Sahara) etc. în aceste picturi parietale sînt figurate animale: bizoni, bouri, reni, cerbi, cai, scene de vînătoare, oameni şi diverse reprezentări simbolice; arhitectura megalitică (menhiru-rile, cromlehurile şi dolmenurile din Anglia şi Franţa); valuri de pămînt — Valul lui Traian (Troianul în România); necropole şi însemne agrimensurale (tumulu-surile şi gorganele din Europa Centrală şi Cîmpia Română); sculptura statuară rituală de tip steatopigist, simbolizînd frumuseţea, fecunditatea, maternitatea (denumite generic Venus: din Doini Vestonice, Gagarino, Kostenki, Laussel, Lespuges, Willendorf) ; statuete funerare (zoomorfe: Gumelniţa, Cîrna, Le-chinţa; antropomorfe, Cernavodă, Hamangia); statuete-altar (Cucuteni), ceramica rituală sau cere- monială (Bc ian, Vădastra, Gumelniţa, Cucuteni etc.) V. aria primitivă. ARTĂ PRIMITIVĂ - 1. arta creată în perioada primitivă, în epocile litice (paleolitică, mezoli-tică şi neolitică) şi în epocile metalelor (bronzului şi fierului). în zonele populate ale globului. în acest înţeles, a.p. este de fapt prima formă de „creaţie elaborată". Conţinutul a.p. nu este diferenţiat şi nici specializat, pe categorii şi genuri distincte. A.p. este sacrală, prezintă o structură artistică complexă magico-mitologică. Este subordonată concepţiei arhaice despre viaţă şi lume şi viziunii integratoare a acestei concepţii după cum reiese din artefac-tele (obiectele făcute de om) proprii vieţii primare. A.p. în acest stadiu nu urmăreşte delectarea. Are audienţă în comunitatea primitivă numai pentru funcţiunile ei magice, mitologice şi etico-sociale. în conţinut reeditează arta preistorică*. Pe teritoriul României s-a dezvoltat o a.p. bogată şi variată; arta Boian, Cucuteni, Hamangia etc. în contextul acestei a.p. locale întră primele creaţii artistice atribuite epocii paleolitice, mezolitice şi neolitice (mileniile XII — III î.e.n.); 2. artă creată de popoarele „retardate", care pînă în contemporaneitate se găsesc (ca mod de viaţă, civilizaţie şi cultură) pe trepte presupuse analoge fazelor de dezvoltare a comunci primitive. Aceasta este arta popoarelor oceanice, a indigenilor 46 A din Noua Zeeîandă, Australia şi Africa, precum şi a unor popoare indigene din eele trei Americi. Sub raportul conţinutului, problematicii, al caracterelor şi valorii intrinseci, a.p. contemporană se presupune a fi analogă celei străvechi. Se înţelege că analogia este limitată la trăsăturile presupuse esenţiale, nu Ia particularităţile istorice, condiţionate de orîndiiirea de bază. Nici această formă de a.p, nu urmăreşte delectarea propriu-zisă, ci satisfacerea unor nevoi ce ţin de religiozitatea grupului social; 3. arta modernă creată în spiritul a.p. străvechi sati a popoarelor retar-date, din rafinament sau din dorinţa de a impresiona prin excentricitate. Promovează categorii paraestetice ca: naivul, fantasticul, grotescul, oniricul etc. Y. artă populară, artă preistorică. ARTĂ SCHEMATICĂ — artă caracteristică epocii neolitice în care elementele artistice sînt simplificate la maximum. Imagistica a.s. şi semnificaţiile ei pot fi identificate şi deduse numai ipotetic. Cele mai caracteristice a.s. sînt: arta iberică, a boşimanilor şi hotentoţilor, a unor popoare amerindiene. Cu studiul a.s. s-a ocupat Hf Breuil*, Leroi-Gour-han * şi alţii. Uneori arta modernă imită * a .s* neolitică. ARTE MINORE - arte care servesc la decorarea interiorului, confecţionarea podoabelor etc. Din categoria a.m. fac parte: pirogravura, choreoplastica, me-taloplastica sau repoussage-ul, ta- piseria, imprimeuri!e pe pînză, colajul, enluminura etc. A.îîs, se interferează cu artele populare şi artizanatul*. ARTIZAN — creator de artă în stil primitiv şi îndeosebi în stil popular. în ultima accepţiune, dealtfel şi cea mai frecventă, a. deprinde meşteşugul artistic în familie, în practica nemijlocită şi în atelierele consacrate creaţiei artistice. Fiecare a. ajunge la o experienţă artistică proprie ce ţine de gradul lui de fantezie creatoare, de capacitatea lui de interpretare a stilului tradiţional local şi de cerinţele pieţii artistice, în România s-a creat în ultima vreme o vasta mişcare artizanală, care urmăreşte promovarea artei în stil autentic popular. Unii dintre a. au fost încurajaţi să-şi continue activitatea pe cont propriu, alţii s-au asociat în cooperative. Y. arfă pripiitivă, artă populara. ARTIZANAT — îndeletnicire artistică ce prezintă două surse de inspiraţie: arta populară şi arta cultă. In primul caz, artizanul preia din domeniul artei populare unele tenie pe care Ie stilizează,, neîndepărtîndu-se prea mult de la forma lor autentică, în al doilea caz, artizanul dă frîu liber imaginaţiei lui creatoare, pentru a produce opere de artă inventate de el după modelul real sau presupus al artei culte. Şi într-un caz şi în altul, produsele a. nu reprezintă valori estetice de rezonanţă comunitară, 47 A ci constituie de cele mai multe ori o moda meşteşugărească. ASIMILARE — proces unilateral de modificare, adaptare şi integrare a unor elemente şi • forme de cultură împrumutate din altă cultură. Este unul din aspectele accul turaţiei*. ASTROLOGIE — pseudoştiinţă care studiază influenţa astrelor asupra vieţii umane, pornind de la magnetismul animal în raport cu magnetismul astral, pentru a ajunge la relaţia dintre tendinţele înnăscute şi aspectele astrale ale vieţii în momentul naşterii omului/ A. a pretins că relevă caracterele esenţiale ale destinului uman. Calculele stării magnetice a cerului în momentul naşterii, efectuate de astrolog, alcătuiesc baza horoscopului, care nu este altceva decît un pronostic matematic fantezist 'asupra cursului vieţii celui care îl solicită. A. a fost creată în Egipt şi Caldeea î.e.n. şi dezvoltată apoi în Europa. Unii astrologi moderni au urmărit să dea a. caracterul de ştiinţă. Pentru aceasta au întreprins investigaţii comparative, au căutat puncte de sprijin şi explicaţii convenabile, bazîndu-se pe cercetările astronomiei şi fizicii astrale. Au socotit că fenomenul astronomic al „precesiunii echi-nocţiilor“ trebuie pus în legătură cu mitologia astrală a popoarelor antice. Au exploatat explicaţiile fizicii astrale după care pertur-baţiile electromagnetice produse în activitatea soarelui au un efect concret asupra activităţii bio-psihice a oamenilor. Au apelat la serviciile teoriei electromagnetice a luminii şi influenţelor ei asupra biopsihismului uman şi au ajuns la concluzia că a. este „o ştiinţă de observaţie empirică şi de experimentare a potenţiali-tăţilor latente ale caracterului uman, precum şi a cauzelor determinate de fenomenele biopsihice". Cu toate aceste eforturi de scientizare, a. a rămas totuşi o creaţie fantezistă de tipul prognozei spiritualiste asupra vieţii omeneşti; aceasta pentru că a. nu este altceva decît o astronomie născută din mit şi superstiţie. Aşa apare în toate avatarurile ei istorice de care literatura „ştiinţelor oculte" este plină. O regăsim în arta chal-deeană, aslromancia, şi în alte discipline astrologice ca: apoti- lasmatika, doctrina de suhlimis, în genetlialogie, în iatr o astrologie, iatromatematica, în mathesis etc. ATLAS ETNOGRAFIC - lucrare ştiinţifică ce urmăreşte să exprime grafic — prin 'hărţi, car-tograme, scheme, desene sau fotografii — aspecte principale sau secundare legate de forme concrete de viaţă istorică, aspecte ale civilizaţiei sau culturii populare. Prin obiectul, tematica şi metodologia lui, a.e. poate fi: simplex sau complex. Atlasul simplex cuprinde o tematică redusă, expusă adesea printr-o singură modalitate grafică de reprezentare ituslrativ-documentară (schematism etnografic sau tipologie etnografică). Aceasta este forma clasică a 48 A a.e., consacrată unei părţi sau întregii comunităţi etnice. Atlasul complex cuprinde o tematică diversă şi multilaterală, expusă prin mai multe modalităţi de prezentare grafică (schematism etnografic, tipologie etnologică şi modelare statistico-matematicâ). în fond, a.e. de tip complex se ridică pe o treaptă superioară de reprezentare conceptuală şi interpretare, devenind astfel/în fapt, un atlas etnologic. Pînă în prezent se cunosc numai două categorii de asemenea atlase complexe. Din prima categorie face parte a.e. de tranziţie de la atlasul simplex la cel complex: Ethno-graphic Atlas (1967) de G.P. Murdock. Din a doua categorie — The Me-Kong Valley Atlas, U.N.E.S.C.O. (1970), care este un atlas cvadruplu (de geografie, economie, etnologie şi lingvistică), cu reprezentare grafică dublă (schematică şi tipologică), şi A-tlasul complex „Porţile de Fier" (Ed. engleză The „Iron Gates“ Complex Atlas, 1972), tipărit de Academia R.S. România, care este un atlas complex în adevăratul sens al termenului, deoarece integrează etnologia într-un sistem de 14 discipline ştiinţifice (dintre care 7 se referă la ştiinţele naturii: geografia, geologia, hidrologia, speologia, flora, fauna şi studiul monumentelor naturii, iar 7 se referă la ştiinţele social-istorice: antropologia, arheologia, istoria, economia, lingvistica, etnologia şi studiul monumentelor artistice), cu reprezentare gra- fică triplă (schematică, tipologică şi de modelare statistico-matematică). Sub raportul semioticii grafice, Atlasul complex „Porţile de Fier" reflectă pentru prima dată în literatura internaţională de specialitate concepţia dialectică a unei cercetări plenare de tip inter disciplinar într-o micro-zonă supusă strămutărilor rapide, concepţie în care etnologia copr stituie unul din nucleele de polarizare a investigaţiilor semnificative şi polivalente ale ştiinţelor angajate în cercetare şi reprezintă o contribuţie însemnată a etnologiei româneşti pe plan mondial. AUTARHIE CULTURALĂ - ter-men care desemnează: 1. în sens general tendinţa şi capacitatea unei comunităţi etnice de a produce bunuri culturale de care are nevoie şi de a nu recurge la bunuri şi valori culturale străine; 2. în sens restrîns (acreditat de J. Greimas, 1971), politică culturală a unor „societăţi agricole" sau a unor „insule de civilizaţie citadină", în raport cu întreaga societate din care fac parte integrantă. AUTENTICITATE ~ 1. în sens restrîns: caracter intrinsec a tot ceea ce este veridic şi exact în raport cu realitatea* materială şi spirituală; tot ceea ce nu poate fi contestat ca atare; tot ceea ce acţionează prin autoritate creatoare proprie (a&SevTix6$); 2* în sens mai larg: tot ceea ce se integrează într-un context de civilizaţie sau cultură ca parte 49 A constitutivă şi inalienabilă şi prin aceasta manifestă trăsături creatoare proprii; ceea ce, fiind identic cu sine în procesul creaţiei populare, relevă esenţa lucrurilor, a fenomenelor şi faptelor de civilizaţie sau cultură; ceea ce este original într-o creaţie populară, fără ca prin aceasta să altereze esenţa şi stilul tradiţional al creaţiei; unicitatea obiectelor şi ideilor în caracterul lor extrinsec; condiţia elementară a cristalizării oricărui specific etnic într-o creaţie populară de valoare. AUTOHTON — ceea ce exprimă caracterul bio-psiho-social-cult ural al unei populaţii. în vechea greacă — ceea ce este ca „ieşit din pă-mînt“; caracter particular etnic al unei populaţii străvechi care s-a format, dezvoltat, trăieşte şi îşi are reşedinţa neîntreruptă pe teritoriul ei de formaţie. Sinonim cu: aborigen, băştinaş, indigen, pămîntean. V. etnic, etnogenezei, sp ecific etno-cu Uit ral. AUTOHTONISM - 1. ansamblu de trăsături psiho-socio~culturale ale unui popor străvechi; 2. sentiment şi conştiinţă a apartenenţei unui popor la o stirpe sau o comunitate ancestrală, care îşi are modelele de civilizaţie şi cultură şi pe care vrea să le păstreze în trăsăturile lor generale; 3. concepţie social-politică care exagerează caracteristicile particular-etnice ale unei populaţii în vederea evaluării sau supraevaluării lor istorice. V. autohton. DICŢIONARELE ALBATROS B BARBAR — 1. nume dat omului, aşa cum apare el ipotetic, în al doilea stadiu de dezvoltare a comunei primitive, caracterizat printr-o viaţă socială relativ diferenţiată, intr-o comunitate tribală, sedentarizată, în luptă cu natura. B. îşi creează aşezări stabile, domesticeşte unele animale sălbatice, domesticeşte şi cultivă unele plante comestibile. Inventează unele unelte de muncă şi arme de luptă. Femeia începe să deţină prioritatea în munca domestică, B. produce bunuri materiale pe care le conservă în perioadele neproductive. Elaborează o magie şi demonologie mitologică; 2. nume dat de greci (Pap(3apoţ) şi de romani (barba-ricum) în antichitate populaţiilor din afara teritoriului lor, deoarece le considerau inferioare, inadaptabile, trăind uneori şi din pradă, nu numai din munca pă-jaiîntului; 3, nume dat de unii Jstorici popoarelor migratoare de la începutul evului mediu; 4. nume dat persoanelor care au un comportament primitiv. V. barbarie, primitiv, primitivism, sălbatic, sălbăticie. BARBARIE — al doilea stadiu de dezvoltare a comunei primitive, determinat ipotetic (de arheologie, antropologie şi etnologie), care caracterizează viaţa omului barbar*. Întîi Lewis Morgan* (în Ancient Society, or Researches in tke Lines of Hu-man Pvogress from Savagery, through Barbarism to Civilization, 1877) şi apoi Fr. Engeis (în Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, 1891) prezintă structura şi treptele dezvoltării interne a fo.: a) treapta de jos, în care se dezvoltă domesticirea şi creşterea animalelor şi plantelor intr-o societate tribală relativ diferenţiată; b) treapta de mijloc în care se dezvoltă agricultura bazată pe iri- 4* 17 51 B gaţie, se folosesc adobele (cărămizile arse la soare) pentru construirea caselor, se formează sate îngrădite cu valuri de pămînt. Tot acum se domesticesc şi unele păsări. începe prelucrarea metalelor. Crescătorii de animale rătăcesc în căutarea de păşuni. Aceasta este etapa nomadismului primar. Apare ritologia magică şi forme de mitologie poli-teistă’; c) treapta de sus în care se dezvoltă metalurgia fierului. Se inventează roata, carul, barca monoxilică. Pădurile încep să fie defrişate pentru agricultura itinerantă. Se delimitează structura comunitară, începe cîrmu-irea unică a societăţii. Religiozitatea începe să fie instituţionalizată. B. este faza de tranziţie de la sălbăticie la civilizaţie, caracterizată pliu intervenţia omului în natură, pentru a-i smulge bunurile. Primele manifestări specifice de civilizaţie şi cultură sînt relevate de arhitectura şi arta primitivă*, de aria preistorică*, de arta paleolitic ă* şi neolitică*. V. arhaic, barbar, primitiv, privi ii ii ’ is m, 5 ă IbatiCy s ă Ib ăticic. BEHAVI0R1SM ETNOLOGIC — concepţie etnologică (decalchiată, în a doua parte a secolului al XX-lea, după aceea psihologică a lui J. Watson), conform căreia obiectul etnologiei trebuie să fie comportamentul cultural (al creatorului, colportorului şi consumatorului de cultură) în aspectul lui exterior, în manifestările lui obiective şi relaţionale, pentru a deduce din acestea intenţia genuină, structura faptului de cultură propriu-zis. B.e. relevă comportamentul cultural al individului, grupului, comunităţii, societăţii în general, în procesul lui modelator de elemente şi forme de cultură, în acţiunea stimuîilor culturali asupra vieţii biologice a omului. Socoteşte cultura ca un produs formal al naturii umane, care poate fi desprins de om şi surprins în obiectivitatea lui mecanică. Pentru Fran? Boas*, „etnografia. este o disciplină beha-vioristă", deoarece observă şi descrie comportamentul uman în toate manifestările vieţii comunitare. Pentru Rîith Benedict*, cultura nu mai este sinteza unor faj>te, fenomene şi obiecte, ci a unor comportamente dobîndite. Cultura este un cadru comportamental care posedă limite, configuraţie şi dinamică proprie. Iar etnologia este ştiinţa care studiază „modelul cultural" ca etalon comportamental şi formativ (behavioural and formative pat* terns). V. etnobiologie. BESTIAR — 1. cel care la romani lupta cu animalele feroce (bestiile) în circuri şi arene (lat. bestiarius). Acesta era un sclav, un condamnat la moarte sau om liber. Sub raport social b. era inferior gladiatorului, care era un profesionist; 2. lucrări moralizatoare care descriu şi interpretează caracterologic şi alegoric unele animale sălbatice sau fantastice în raport cu omul şi caracterul uman (lat. bestiarium). 52 B J>a baza acestor lucrări a stat un manual de zoologie etică alcătuit în secolul II, în Egiptul helenis-tic Hexămeron-ul Sf. Ambrozie, secolul IV şi Etymologiae de phiîippe de Thaun (1121). în evul mediu ca o sinteză a acestui gen de lucrări circulă Fizio-logul, reprezentativ pentru gen, care a pătruns direct şi indirect (prin Alixandria) şi în literatura populara română. Un b. literaturizat este Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cant emir în care sînt evocate animale reale (leul, elefantul etc.) şi fantastice (fe-nixul, inorogul, struţocămila etc.); 3. ansamblu simbolic şi alegoric în iconografia medievală, folosit în sculptură şi în pictură. Erminiile (manuale de pictură religioasă ortodoxă) folosesc simbolurile şi alegoriile animaliere în pictura ecleziastică cu scopuri moralizatoare. Creatorii de artă (populară şi cultă) se inspiră şi din anomaliile şi monstruozităţile congenitale studiate în general de ttratologie. în această privinţă sînt de remarcat lucrările lui: J. Berger de Xiverey (Traditions teratolog.iques, Paris, 1836); C. Gould (Mythical monsives, Londra, 1886); E. Val ton (Mon-stres dans l’art, Paris, 1905) şi altele. BIDONVILLE — zonă periferică sau infraurbană a unei metropole industriale sau comerciale, construită din resturi de ambalaje (în general din bidoane, de unde îi vine şi numele) şi locuită de populaţia pauperă: dezrădăcinaţi, şomeri etc. B. reprezintă pe plan urbanistic o creaţie fără model arhitectonic anterior şi redă forma de tranziţie între o aşezare de tip rural-agricol şi una de tip urban-industrial, edificată pe principiul „privativi-tăţii" spaţiului public. în structura lui pseudourbanistică, b. este o aglutinare succesivă de locuinţe improvizate, din cauza sărăciei, despărţite între ele prin reţele de străzi semipubliee sau străduţe private şi coridoare de acces în case. „Ierarhia privati-vităţii" în b. este reliefată de gradul de „multifamiliaritate a spaţiului arhitectonic şi public": strada de acces este apropiată şi inclusă în spaţiul exterior al casei, ca parte constitutivă şi esenţială. Sub raport etnologic, apariţia şi dezvoltarea b. în statele capitaliste reprezintă un „fenomen de sociopatie" a civilizaţiei industriale. Corespondentul b. în America Latină este bar-Hades-ul sau cartierul mărginaş, „trist şi grotesc", construit din deşeuri domestice, în care trăieşte populaţia nevoiaşă a megapolelor cosmopolite şi lumea interlopă. BIOCENOZĂ v. sistem ecologic. BIOLOGIE CULTURALĂ - ra- mură a biologiei umane care studiază cultura ca pe o entitate biologică şi explică naşterea ei prin influenţa etnobiotopilor, care sînt 53 factori biologici de ordin etnic. B*c. nu trebuie confundată cu biosociologia şi. nici cu etnobio-logia*, ambele concepute ca explicaţii conjecturale. V. biologie umana. BIOLOGIE UMANĂ - ramură a biologiei care încearcă să explice, pe de-o parte, fenomenele culturale ca prezentînd şi aspecte biologice, şi, pe de altă parte, fenomenele biologice, proprii organismului uman, ca fiind şi fenomene de adaptare la cultură. B.u. studiază interacţiunea permanentă dintre factorii biologici şi suprabiologici sau culturali. Evoluţia culturală este paralelă şi interdependentă cu evoluţia biologică a omului. în procesul evoluţiei biologice a omului încep să joa>ce un rol tot mai precumpănitor elementele şi structurile culturale: crearea de unelte şi munca cu uneltele, descoperirile şi invenţiile, îndeletnicirile, limbajul articulat, schimbarea alimentaţiei, comportamentul comunitar, prelucrarea metalelor etc. Sub acest raport, B.u. descoperă o nouă dimensiune a realităţii biologice care este cultura şi, prin cultură, pe om, care devine tot mai mult măsura tuturor lucrurilor reale sau imaginate. V. biologie culturală. BIONICĂ — inter disciplină cre- ată în a doua jumătate a secolu- lui al XX-lea, care îşi propune să cunoască structura şi funcţiunea organismelor vii pentru a preîntîmpina uzura lor, a le remedia, pentru a le re-crea imi-tînd natura, cu mijloace culturale, ştiinţifico-tehnice, tot mai perfecte şi pentru a elabora noi modele şi aparate biotehnice. B. însă urmăreşte să alcătuiască organisme care să nu mai semene cu natura, să nu mai fie creaţii servile ale naturii, ci investiţii ale spiritului uman, creaţii culturale superioare, puse în slujba omului în condiţii noi de viaţă pe pămînt. în acest sens b. impune un alt drum creaţiei naturii: drumul culturii (al ştiinţei şi tehnicii), drumul actului de creaţie culturală în cîmpul organismelor vii. în fond, soluţiile culturale ale b. sînt implicite în opera naturii, pentru că omul a devenit un descoperitor al lor şi în baza acestei descoperiri a început să devină şi un factor de decizie asupra eficacităţii lor indubitabile. Cercetătorii b. socotesc că natura şi-a creat opera pînă la nivelul culturii şi că de aici înainte omul, pe de o parte, continuă pe alt plan opera creatoare a naturii, iar pe de altă parte, încearcă să creeze opera lui proprie, pe alte baze decît acelea ale naturii. Tot ceea ce natura a „bîjbîit" în creaţia ei milenară, pînă la apariţia omului, va de- 54 B veni cu ajutorul b. operă programată de om prin cultură în viata naturii. Recurgînd la cuceririle revoluţiei ştiinţifico-tehnice pentru a făuri organisme vii tot mai perfecte, b. se vrea un fel de demiurgie deliberată, un fel de inginerie fantasta a naturii. Etnologia este interesată de stu- diul mutaţiilor pe care b« le preconizează în structura vieţii umane şi, în consecinţă, în sttuctura obiectului, şi subiectului noilor forme de civilizaţie şi cultură, de comportament şi personalitate creatoare. V. energologie, etnologie aplicată, prognoză etnologică, BIOTOP v. sistem ecologic« DICŢIONARELE ALBATROS c CALENDAR sistem (le calculat şi divizat timpul conform principalelor fenomene astronomice în perioade (ani), subperioade (anotimpuri şi luni) şi secvenţe (zile). Creat de sacerdoţii babiloneni, egipteni, chinezi, indieni, greci, romani, azteci, mayaşi etc., care au stabilit norme ale timpului sacru (zile faste şi nefaste), consacrat sărbătorilor, ceremoniilor şi riturilor în legătură cu ocupaţia de bază (vînătoarea, pescuitul, creşterea animalelor, agricultura). De la indicarea timpului sacru s-a trecut la indicarea timpului profan, pentru a codifica cronologic activitatea statului şi a marilor personalităţi istorice. Transformările treptate ale c. profan marchează etapele revoluţiilor economico-politice şi ştiinţifico “tehnice ale lumii: descoperirea focului, prelucrarea metalelor, diviziunea muncii, se-dentarizarea, unor popoare, transformările social-istorice, marile descoperiri geografic e, zilele naţionale şi internaţionale ale muncii etc. Dintre c. istorice mai cunoscute sînt: c. egiptean, care avea într-un an 3 anotimpuri (revărsarea Nilului, însămînţarea şi recoltarea), împărţite în 12 luni, fiecare lună cu 30 zile; c. chinez, care avea 12 luni zodiacale ce puteau fi permutate după un ciclu de ani (60 ani), în funcţie de schimbările sistemului ceresc caro-inter-veneau între timp; c. roman, zis şi iulian, adoptat de Iulius Cacsar, care avea 365 zile. Acesta a fost corectat 'de papa Grigorc al XlII-lea, în 1582, de unde i.-a venit şi numele de c. gregorian; C. ideografia maya, care avea 365 zile distribuite asemenea c. modern european; c. soTâr cu 13 luni, adică cu o lună în plus, propusă a fi socotită între iunie şi iulie, care să fie numită sol, cu corectarea lunilor iunie şi decembrie, care să aibă £9 zile 56 c ■faţă de celelalte luni care să aibă cîte 28 zile fiecare; c. mondial t al lumii, propus a fi uniform pentru toate popoarele lumii, cu 4 anotimpuri a 91 zile fiecare, cu sărbători, zile de repaus şi zile de muncă identice pentru toţi locuitorii Terrei, conform tendinţei universale, în vremea noastră, ca, în structura lui, c. să marcheze timpul astronomic, social şi cui-tural legat de activitatea materială şi spirituală a omului modern. Studiul c. prezintă o semnificaţie deosebită pentru etnologie, el reflectă modul particular de organizare a timpului la popoarele care l-au inventat sau perfectat, amploarea muncii, formelor de civilizaţie şi cultură, modelul condiţiei umane proiectate în istorie, sensul existenţei pe anumite trepte de viaţă socială. V. cronologie, periodizare. CANIBALISM v. antropofagie. CANTO METRIE - termen (creat de Al an Lomax şi Victor Grauer, 1961) care desemnează sistemul de măsurători taxonomice referitoare la cîntecul popular, la trăsăturile lui general-muzicale, la performanţele lui ncacompa-niate sau acompaniate. , C. are în vedere pe de o parte măsurarea melodici, a ritmului şi armoniei, iar pe de altă parte măsurarea ansamblului de fenomene expresive sau sociale care însoţesc producţiile muzicale. în ambele cazuri, măsurătorile se referă la grupul vocal, relaţia dintre orchestra care acompaniază şi partea vocală, dintre grupul instrumental şi organizarea muzicală, -blenda tonală şi blenda ritmică ale gsupului vocal, ale orchestrei. Cîntecul (în concepţia lui A. Lomax şi V. Grauer) este măsura oricărei culturi (Song as Measure of Culture). V. an-tropomeirie, einometrie, sociome-trie. CARACTEROLOGIE — ramură a psihologiei care studiază caracterele, tipurile şi importanţa lor în viaţa popoarelor, în procesul istoric de creaţie a civilizaţiilor şi culturilor. C. consideră carac-«terul individual şi pe cel social ca produse ale evoluţiei societăţii umane, ca unităţi de conduită bio-socio-culturală în plină transformare. Caracterul poate fi definit (Nicolae Mărgineanu, Condiţia umană, aspectul ei bio-psihosocial şi cultural, 1973) prin: legitatea formală a dinamicii lui şi prin conţinutul lui special social şi cultural (prin altoirea şi rodirea valorilor social-culturale pe tendinţe bio-psiliologice). Astfel conceput, caracterul prezintă: grade de dezvoltare (relevate de bogăţia de tendinţe şi valenţe) şi grade şi tipuri de integrare so-cial-culturală (relevate de orientarea calitativă). în esenţa lui, caracterul este o schemă medie de ordin statistic, care nu exprimă o „stare pură", ci o „stare tipică", un „model" psiho-indivi-dual sau psiho-social integrat într-o comunitate socială. Cercetări de c. empirică au fost întreprinse încă din antichitate 57 c de Theofrast, în perioada modernă de moralişti şi literaţi, iar în contemporaneitate de: I. Kla-ges (Die Grundlagen dev Ckarak-terclogie, 1910), E. Kretschmer ( Korperbau tind Charakter, 1921), R. Le Senne (Trăite de Charac- • terologie, 1945), R. Heiss (Die Lehre vom Charakter, 1949), A. Wellek (Die Polaritât im Aufbau des Charakter s, 1950) şi alţii, în literatura română cu studiul caracterului sub raportul capacităţii lui de integrare în modul de viaţă contemporan şi al capacităţii de creaţie în domeniul civilizaţiei şi culturii a unor persoane bine determinate caracterologic şi implicit cu studiul c. etnice s-a ocupat îndeosebi Nicolae Măr-gineanu (Condiţia-unamă, 1973; Sub , semnul omeniei, 1969) V. tipologie etnologică. CARISMĂ — (în“mitologie şi religie) dar supranatural acordat de divinităţi oamenilor pentru serviciile pe care aceştia le aduc comunităţii mitice sau religioase. Termenul vine din cuvîntul grec Xapiojjix, avînd acelaşi înţeles, în română, echivalent har-ului. Acest dar supranatural transformă pe oamenii obişnuiţi în personalităţi excepţionale ale vremii lor. Conform mitologiilor clasice, cei ce posedau c. erau consideraţi demiurgi, taumaturgi, făcători de minuni, prezicători, reformatori morali. Conceptul de c. din mitologiile clasice trece în religiile universaliste, care îi adaugă noi interpretări. în acest sens este întrebuinţat de Filone, un scriitor evreu din Alexandria (secolul I e.n.) în consideraţiile lui de mis- tică monoteistă. E folosit de Sf. Pavel, care devine primul teoretician religios al c. El numără 9 categorii de c. (I. Corintieni, XII, 11 — 30), printre care mai importante sînt: înţelepciunea, puterea de a salva pe cineva, profeţia, miracolul, glossolalia*, apostolatul, spiritul doctoral, guvernarea oamenilor. în baza acestor consideraţii, persoanele carisma-tice posedă viziuni sacre, hiero-fanii, cratofanii, theofanii. Unii filosofi ai culturii, precum J.B. Engelman (Von den Charisme ipi Allgemeinen und den Spra-chengaben im Besonderen, 1848), Ernst Troeltsch (Der Historis-mus und seine Probleme, 192&), A.J. Grieve (Charismata, în Enciclopedia of Religion and Ethico, f.a.) se ocupă de semnificaţia polivalentă a c. Actualmente c. semnifică „dar excepţional" pe care îl posedă un om într-un domeniu al vieţii sau activităţii lui. V. sacru, viziune. CARTOGRAFIE — 1. disciplină care se ocupă cu studiul metodelor şi procedeelor de reprezentare grafică a unor date prin carto-grame şi hărţi. C. este o parte constitutivă a semioticii grafice; 2. metodă de înregistrare ştiinţifică a prezenţei, frecvenţei, difuziunii, ritmicităţii etc. a unui fenomen sau fapt, fizic sau social, cu ajutorul cartogramelor şi hărţilor. V. cartogramă. 58 c CARTOQRAMĂ — 1. reprezentarea grafică a unor date ştiinţifice în forme vectoriale, geometrice şi cu tabele de situaţie; 2. reprezentarea grafică a unor date statistice sub formă de hărţi schematice, reductive şi sugestive. Accepţiunea a doua s-a extins în ştiinţele sociale. Aşa se explică de ce, spre deosebire de harta propriu-zisă, care este precisă, analitică şi expozitivă, c. a devenit o reprezentare pe hartă, sintetică, orientativă, indicativă şi ilustrativ-documentară a datelor prelucrate după materiale de teren, din documente de arhivă, din cifre statistice şi din consemnări de piese de muzeu, în acest sens, c. urmăreşte să redea prezenţa, frecvenţa, dinamica şi direcţiile de difuzare ale fenomenului sau faptului cartogra-fiat. C. foloseşte semne, simbolurigrafe (linii directoare sau curbe de situaţie) pentru a reprezenta scheme, tipuri şi mo-dele. în etnologia română c. a fost introdusă încă din prima jumătate a secolului al XX-lea ca un procedeu modern de ilustrare ştiinţifică. Actualmente e tot mai mult solicitată ca metodă sintetică de reflectare grafică a unor aspecte generale sau particulare ale investigaţiei etnologice de teren sau de arhivă. Recent a fost folosită diferenţial în redactarea Atlasului complex „Porţile de Fier", capitolul „Etnologie" (Bucureşti, 1972). V. atlas etnografic, etnoerafn ă. CATASTROFĂ — 1. (sens restrîns, în literatura greacă antică) concept folosit de Aristotel (Poetica, IX) pentru a determina, în drama greacă, partea care ducea la o schimbare bruscă a acţiunii teatrale: situaţii pre- care, suferinţa şi moartea eroilor pe scenă; 2. (sens generalizat) orice eveniment brusc, tragic şi cu consecinţe dezastruoase, în natură, în societate, în viaţa unui om. V. catastrofism. CATASTR0F1SM — teorie geologică idealistă, conform căreia toate schimbările survenite pe suprafaţa pămîntului se dato-resc catastrofelor sau cataclismelor universale urmate de noi fapte de creaţie. Această teorie a fost elaborată în secolul al XlX-lea de G. Cuvier (1812) şi preluată şi dezvoltată de Dean Buckland. G. Cuvier (Les revolut ion s du glob, 1821) susţine că pluviozi-tatea excesivă, inundaţiile (potopurile), glaciaţiunile, cutremurele, vulcanismul şi tectonismul sînt catastrofele care au distrus periodic speciile animale şi vegetale ale pămîntului, înlocuite cu altele create în etapele succesive dintre catastrofe. C. relevă concepţia creaţionistă şi fixistă a speciilor. Globul pămînt esc a fost, după această teorie, un mediu de creaţiuni reînnoite, repetate în timp. în această repetare a creaţiei, etnologia urmăreşte să descopere reflectarea în mitologie a diferitelor opinii 59 c arhaice şi populare despre antro-pogeneză şi etnogeneză. V. ca-tastrofă. CAZUISTICĂ — metodă care urmăreşte să studieze cauzele fenomenelor şi faptelor; motivaţia lor meticuloasă. C. a fost iniţiată de eticienii (în antichitate) în lucrările lor morale, folosită de jurişti (în epoca modernă) în pledoariile sau rechizitoriile lor şi extinsă (în contemporaneitate) la toate ştiinţele naturale ca metodă de argumentare concretă. în c. intră elemente de factologie*. Argumentarea ei capătă uneori aspecte sofisticate. Este folosită cu precădere de etnografie, folcloristică şi ştiinţa artei populare. CERC CULTURAL (Kulturkreise) — concept care semnifică, după Şcoala germană de etnologie (Leo Frobenius) şi după Şcoala austriacă sau Şcoalaf de la Viena de etnologie (Frit-z Graebner şi \V. Schmidt) o zonă de răspîndire, mai restrînsă sau mai cuprinzătoare, a unor complexe culturale, prin iradiere. V. arie de civilizaţie, arie d>e cultură, difu-zionism, hiperd ifuzionism. CERCETARE COLECTIVĂ - metodă generală de investigaţie ştiinţifică diferenţiată de metoda specială de investigaţie individuală. C.c. amplifică la maximum şi obiectivizează cercetarea individuală. în aceste condiţii c.c. ridică metoda şi tehnica investigaţiei individuale la un nivel superior de elaborare metodologică şi de eficacitate practică. C.c. poate ii m o no d iscip t ina vă sau ■interdisciplinară (mulţi sau pluridisciplinară). C.c. este monodis-ciplinară cînd porneşte de la uii obiect diferenţiat al cercetării pentru a-1 diseca în toate articulaţiile lui, astfel încit să-i cuprindă analitic toate conotaţiile. Cînd C.C. se efectuează din perspectiva unei singure ştiinţe fundamentale ea include şi implicaţiile familiei de ştiinţe particulare corelate. Este intevdisciplinară cînd se efectuează din persx^ectiva unui sistem de ştiinţe fundamentale sau de ştiinţe de graniţă. în acest caz, C.c. este intensivă şi extensivă totodată: ea urmă- reşte să adîncească conţinutul cunoaşterii pînă la izvoarele genetice ale fenomenului cercetat şi să-i lărgească sfera pînă la graniţele aproximative ale impactului cu alte ştiinţe. în ştiinţa românească s-au efectuat c.c. de tip interdisciplinar de către antropologi (Şcoala de antropologie de la Bucureşti), de sociologi (Şcoala de sociologie de la Bucureşti), de etnologi (Institutul de cercetări etnologice şi dialecto-logice) şi de către grupurile de cercetări complexe ale Academiei R.S.R. (Grupul Bicaz şi Grupul Porţile de Fier), ca şi de unele unităţi ale Academiei de ştiinţe sociale şi politice (Institutul de economie şi Centrul de sociologie, Bucureşti). V. anchetă, cercetare complexă-, cercetare aplicativa, cercetare prin corespondenţă,, cercetare prin interviu, cercetare prin sondaj de opinie. 60 c CERCETARE COMPLEXĂ - me- todă de investigaţie ştiinţifică, caracterizată printr-un proces de complicare crescîndă şi programată a cercetării colective*. Această complicare programată ajunge pînă la saturaţie în extinderea cercetării pe toate planurile investigaţiei sistematice. C.c. poate fi efectuată sincronic sau diacronic. Sincronic, la trei nivele, între care există relaţii dialectice: nivelul sistemului contemporan de ştiinţe fundamentale; nivelul familiei de ştiinţe proprii fiecărei ştiinţe fundamentale; nivelul sistemului de inter discipline. Diacronic, c.c. se efectuează în trei etape corelate: etapa unei cronologii descendente din prezent în trecut (de la cunoscut la necunoscut); etapa unei cronologii scalare, întrerupte în timp la anumite stadii de dezvoltare (cunoscute analogic); etapa unei cronologii ascendente din trecut în prezent (de. la necunoscut la cunoscut) şi din prezent în viitor (de la cunoscut la necunoscut), în aceste condiţii, c.c, apare ca o analiză şi sinteză, ca o activitate de dezintegrare şi integrare simultană a obiectivelor cercetării înseşi. în România, C.C, a fost iniţiată de Şcoala sociologica de la' Bucureşti, condusă de Dimitrie Guşti, secondat de H.H. Stahl, Traian Herseni, Octavian Neamţu şi alţii, şi a ajuns la o formă nouă de dezvoltare în cadrul activităţii depuse de Grupul de cercetări complexe „Porţile de Fier" al Academiei R.S. România, condus de Ştefan M. Milcu, secondat de C. Nicolăescu-Plopşor, Romulus Vulcănescu, Mi-hai Ionescu şi alţii. C.c. efectuate în cadrul Şcolii soQiologice de la Bucureşti au fost subordonate sociologiei, iar celfe efectuate de Grupul de cercetări complexe „Porţile de Fier" au fost efectuate la nivelul sistemului de ştiinţe naturale, sociale şi tehnice contemporane. V. anchetă, cer-cetare colectivă, cercetare aplicativă, cercetare fundamentală, cercetare prin corespondenţă, cercetare prin sondaj de opinie. CERCETARE INDIVIDUALĂ - cercetarea întreprinsă de o singură persoană. Aceasta poate fi ocazională sau nesistematică şi programată sau sistematică. Metoda şi tehnica c.i. în primul caz e subiectivă, în al doilea obiectivă. Structura c.i. rămîne mo-nodisciplinară în ambele cazuri. Cercetarea colectivă reia, coordonează şi amplifică c.i. sistematică într-un context teoretic şi metodologic nou. în acest caz c.i. trebuie să se subsumeze teoriei şi metodologiei cercetării colective, fără ca totuşi să-şi piardă caracterul particular. CERCETARE PRIN CORESPONDENŢĂ — metodă de investigaţie sistematică efectuată indirect, pe bază de chestionar (redus sau amplu, cu întrebări care marchează numai prezenţa şi frecvenţa sau care urmăresc descrierea amănunţită a fenomenelor şi faptelor urmărite), la care cel 61 e interogat răspunde investigatorului prin poştă; investigaţia însăşi efectuată prin această metodă. Y. anchetă, cercetare aplicativă, cercetare colectivă, cercetare complexă, cercetare fundamentală, cercetare prin interviu, cercetare prin sondaj de opinie. • CERCETARE PRIN INTERVIU — metodă de cercetare programată în practica ştiinţelor social-istorice, bazată pe întrebări şi răspunsuri. Interviul etnologic este prima treaptă a unei anchete, în care atît întrebările cît şi răspunsurile trebuie să semene cu o conversaţie care se desfăşoară liber. C.p.i. prezintă cîteva variante tehnice: interviul individual, în care informatorul răspunde necontrolat de cineva din comunitatea socială din care face parte; interviul colectiv, în care mai mulţi informatori răspund pe rînd la aceeaşi întrebare, co-rectîndu-se sau ,completîndu-se reciproc. Atît interviul individual, cît şi cel colectiv pot fi la rîndul lor: interviu liber, în care informatorul sau informatorii sînt lăsaţi să descrie fenomenele şi faptele de civilizaţie sau cultură după înţelegerea lor proprie; interviu punctat, în care informatorul sau informatorii descriu fenomenele şi faptele de civilizaţie sau cultură după cîteva repere, a căror succesiune logică sînt obligaţi să o respecte aidoma, fără să se piardă impresia de expunere liberă; interviu rigid, în care informatorul sau informa- torii sînt obligaţi să răspundă prin da şi nu, fără explicaţii sau comentarii. V. anchetă, cercetare aplicativă,, cercetare colectivă, cercetare complexă, cercetare fundamentală, cercetare prin corespondenţă, cercetare prin sondaj de opinie. CERCETARE PRIN SONDAJ DE OPINIE — metodă de investigaţie programată, bazată pe selecţia arbitrară a părerilor despre fenomenele sau faptele studiate. Prezintă cîteva procedee tehnice proprii: sondajele descriptive, care urmăresc investigarea factologică a fenomenelor şi faptelor de cultură şi civilizaţie; sondajele explicative, care urmăresc în principal cazuistica fenomenelor şi faptelor de cultură şi civilizaţie; sondajele panel care repetă cercetarea, la perioade fixe de timp, pentru verificarea cauzelor şi specificului dinamicii fenomenului sau faptului luat în consideraţie: sondajele contextuale, care cercetează fenomenele sau faptele de cultură sau civilizaţie la două nivele comportamentale: unul comunitar şi altul individual. Metoda poate fi folosită ca un caz particular al metodei eşantionării sau ca un caz complementar al metodei modelării. Această metodă serveşte, şi într-un caz şi în celălalt, ca punct de plecare al cercetării ştiinţifice bazate pe metoda analizei ecologice. V. anchetă, cercetare complexă, cercetare colectivă, eşantion etnologic, ecologie culturală, model etnologic. 62 c CEREMONIE — formă de activitate de cult sau laică, reglementată în vederea unei consacrări sau a unei confirmări solemne, periodice sau ocazionale. în primul caz este vorba de c. sacră (magico-mitologică sau magico-religioasă), în al doilea caz de c. profană (civilă, administrativă, militară). C. sacră nu trebuie confundată cu ritualul*, deşi există unele tendinţe de substituire reciprocă a termenilor. Iar c. profană nu trebuie confundată cu eticheta propriu-zisă. C. sa-eră evoluează mai lent decît c. profană. Relicte şi reminiscenţe ceremoniale sacre s-au păstrat în obiceiurile legate de ciclul vieţii (naştere, nuntă, moarte) sau de unele sărbători calendaristice (de muncă, confesionale, comemorative etc.), paralel cu riturile corespunzătoare, care în vremea noastră şi-au pierdut semnificaţia iniţială. Forma de c. sacră sau profană determină conţinutul echivalent al ansamblului ceremonial. în ceremonial intră toate manifestările simple sau complicate, scenariile modelate de tradiţie sau improvizate ocazional, convenţiile statutate şi regulile comportamentale. în structura ei socială, c. profană poate fi populară sau de curte domeni-al-ă, după ocazia şi semnificaţia ce i se atribuie şi după amploarea şi fastul acordat. Formele de ceremonial profan popular sînt consemnate în datine, cutume şi tradiţii ce ţin de ocazii solemne din viaţa familială, profesională sau comunitară a societăţilor de tip etnic. Iar formele de' c. profană de curte domenială sînt cele consemnate parţial sau integral de acte de cancelarie, protocoale şi alte documente scrise. în eticheta sărbătorilor sînt incluse elemente de ceremonial (Emily Post, Etiquette in Society, 1969), Protocoalele diplomatice se bazează îndeosebi pe ceremonial (Protocoalele ceremonialului împărătesc al Sublimei Porţi). Cărţile de ceremonial perfectează şi difuzează toate subtilităţile c. (Constantin Porfirogenetul, Libri duo cerimoniis Aulae Byzanti-nae); Ceremonial [î li] chinez; Inazo Nitob6, Le Bushido, 1927; Baldasar Castilione, II Corte-giano etc.) Corelaţia între c. profană de curte şi ideologia corespunzătoare a preocupat pe istoricii culturii (Gustav Karls-son, Ideologie ei ceremonial dans lyâp isolographie byzantine, 1959). Asupra c. profane populare şi de curte la români au scris: Dimitrie Cantemir (în Descrierea Moldovei), Sim. FI. Marian (Sărbătorile la români), Tudor Pamfile (Sărbătorile la români), N. lorga (Istoria Românilor), C-tinC. Giu-rescu şi Dinu Giurescu (Istoria Românilor), Dan Simonescu (Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1939). Vo profant rit, rituali ritologie, sacru. CHEIROSOFIE (xstpos = dansator -{- eroqpta = înţelepciune) — termen care semnifică filo- 62 c sofia dansului. In concepţia grecilor antici, dansul era înainte de toate o stare de spirit, o modalitate de gîndire, o expresie filosofică. C. întregea modalităţile de introspecţie chinestezică, ilustrativă, simbolică. în prezent, c. nu interpretează calofiliile (adică mişcările simetrice, armonice, echilibrate, socotite perfecte) în dans, ci proteismul cheirotic (metaforele, disarmoniile, secvenţele statice, intranscriptibiluletc.). V. etnocoregrafie. CHESTIONAR — listă sistematică de întrebări orînduite logic, privitoare la o anumită temă de studiat, pe teren sau în laborator, conform scopului urmărit. C-poate fi deschis, susceptibil să includă oricînd noi întrebări de încadrare sau amănunt, şi închis cu răspunsurile previzibile sau fixate în prealabil (prezent, absent; foarte bine, bine, satisfăcător, indiferent etc.). Cînd se referă la o anumită categorie de cercetări, socotite reprezentative şi caracteristice, atunci c. este tipic, iar cînd este improvizat, ad-hoc, atunci este considerat atipic. Pentru sondajele de opinie, c. poate fi verbal şi, uneori, scris. Orice c. trebuie să fie însoţit de expunerea de motive, pentru care este alcătuit şi de instrucţiuni privitoare la tehnica de aplicat. V. ancheta. CIBERCIVILIZAŢIE — civilizaţie preconizată a fi programată şi executată cu mijloace cibernetice. Se referă Ia piesele create de maşini după parametrii presupuşi a aparţine civilizaţiei automatizate a viitorului. în această categorie intră toate elementele unor obiective, instalaţii şi amenajări concepute mecanografic şi realizate mecanic de maşini dirijate cibernetic. Se ramifică în atîtea domenii de producţie cîte activităţi poate include civilizaţia şi anume: ciber construcţia, ciberdinamica rutieră, ciberalimen-taţia, cibevdiagnosticul medical, ciber translaţia literară etc. C. este o problemă de sociologie politică, de etnologie informaţională* şi de prognoză etnologică*. Cu studiul aspectelor sociale s-au ocupat, de la Norbert Wiener (Cy-bernetique et Societâ, 1962) încoace, toţi ciberncticienii care şi-au propus ca obiect anticiparea formelor de viaţă materială a viitorului. CIBERCULTURĂ - cultul :ă care se preconizează a fi programată şi executată de maşina cibernetică. Este vorba do o presupusă viitoare cultură mccancgrafică. în această categorie intră: ciber-sculptura, ciberpictura, ciber muzica, cibercoregrafia etc. Este o problemă de sociologie culturală*, de etnologie informaţională* şi de prognoză etnologică*. V. ciber civilizaţie. CIRCUMAMBULAŢÎE — mers în cerc; rit* efectuat în jurul unor făpturi, obiecte, aşezări, forme de relief (movilă, cîmp, pădure, lac) pentru a apăra (apo- 64 € tropăie) sau pentru a consacra (tropăie) prin determinare, izolare şi potenţializare, subiectul care efectuează sau obiectul asupra căruia se efectuează ritul. C. este, după natura ritului, simplă sau complexă, individuală sau colectivă, ezoterică sau exoterică, diurnă sau nocturnă. Consacrarea muncilor agricole la romani se făcea la 29 mai, de arvali, printr-o triplă c., după care se sacrificau oi şi tauri şi se cîntau carmen av-valae (imnuri sacre). în evul mediu, în timpul marilor epidemii de ciumă şi holeră, satele şi oraşele încă neatinse de boală efectuau rituri de c. pentru a preîn-tîmpina şi opri teribilul flagel. O formă străveche de c. la români era hora, jucată la naştere, la nuntă şi la moarte, cu valoare de „rit de apropriaţie", de „rit apo-tropaic" şi de „rit de expiere". V. rit, ritologie. CIVILIZAŢIE — formă a activităţii creatoare, care se referă la produsele tehnicii (artefacte, unelte, maşini, arme etc.), la bunuri materiale (alimente, veşminte, locuinţe etc.), ce urmăreşte să satisfacă nevoile biosociale ale omului şi să pună pecetea umană pe mediul ambiant*. Concept fundamental pentru etnologie care derivă din conceptul cultură* şi care împreună cu acesta se referă ia una şi aceeaşi activitate creatoare globală, unitară, organică şi indestructibilă. Etnologii separă artificial conceptul de activitate creatoare în cultură*, şi c., numai din punct de vedere didac- tic, pentru analiza formelor şî aspectelor particulare ale acestei activităţi creatoare globale. Ei urmăresc să determine dominanta structural-funcţională a creaţiei populare, pe "plan istoric. Conceptul de c. a căpătat accepţii multiple: 1. totalitatea activităţilor materiale ale unei comunităţi sociale de tip etnic, desfăşurate în aşezări urbane (cetăţi, oraşe şi metropole). în acest sens c. se confundă iniţial cu civitatea şi apoi cu urbanitatea; 2. sistemul de activităţi materiale ale unei societăţi istorice date, care umanizează mediul ambiant natural şi creează, cu mijloace tehnice, un mediu ambiant artificial. C. semnifică în acest caz organizarea aşezărilor, locuinţelor şi muncii domestice, şi aceea a ocupaţiilor de bază şi meseriilor anexe industriei şi economiei comunitare şi tehnicilor specifice de producţie. în această a doua accepţie termenul s-a folosit şi pentru desemnarea echilibrului ecologic în condiţiile extinderii vieţii umane. Deosebirea între c. urbană şi c. sătească nu a fost enunţată, în această perspectivă, decît în funcţie de nivelele de evoluţie materială a organizării economice şi demografice a aşezărilor, nu de conţinutul lor concret, deoarece atît oraşul, cît şi satul promovează forme de viaţă materială convergente în condiţiile unei societăţi istorice date. Fiind comună tuturor categoriilor de activităţi social-istorice, c. marchează, prin însuşi patrimoniul 5 —■ Dicţionar ele etnologie 65 c ei de bunuri, perimetrul unei oecumene*, care cu timpul s-a extins de la nucleele ei arhaice la întregul habitat* uman; 3. stadiu al evoluţiei societăţii umane concepute la cel mai înalt nivel tehnic, care prin structura ei depăşeşte stadiile sălbăticiei şi barbariei. în acest sens, c. a fost împărţită în trei substadii succesive: cel inferior, cel mediu şi cel superior, după numărul descoperirilor şi invenţiilor care l-au eliberat pe om, treptat, de sub dominaţia naturii, şi după însumarea cuceririlor spiritului uman într-un patrimoniu de bunuri şi valori materiale. Această accepţie a fost dată termenului de către L.H. Morgan, iar Fr. Engels i-a conferit o audienţă universală. Istoricii au periodizat c. după structura social-economică a perioadelor mari de timp şi a epocilor corespunzătoare. Pînă la apariţia industriei manufacturiere şi apoi a celei mecanice, formele de c. cunoscute au fost înglobate de etnologia occidentală într-un concept comun de c. preindustrială, confundată adesea cu c. tradiţională. C. preindus-trială este succedată în timp de c. industrială, care la rîndul ei va fi succedată de c. postindustrială. Termenii de c. mecanicistă şi c. modernă sînt sinonimi cu cei de c. industrială. Termenul de c. postindustrialâ a fost stabilit pe baza prognozei generalizate asupra modului de viaţă în viitor, la nivelul întregului sistem de ştiinţe şi tehnici sociale; 4. „forma cea mai înaltă a culturii4* în istoria ştiinţei contemporane, forma supremă de activitate creatoare de bunuri spirituale, care reflectă activitatea productivă de bunuri materiale; sistemul de activităţi creatoare ajunse la echilibru prin ordonanţă internă şi închegarea unui ciclu evolutiv, în acest caz, creaţia de bunuri spirituale este numai o altă faţetă a creaţiei de bunuri materiale sau a aşa-zisei „culturi in actu“ (Al. Tănase); 5, faza de descompunere a culturii, „stadiul ei final de evoluţie", etapa de obo-sire şi senilitate creatoare a oricărei culturi, în care creaţia spirituală stagnează prin cristalizare (O. Spengler). Această interpretare ţine de morfologia culturii* şi este, în esenţa ei, o variantă idealistă a conceptului de c,; 6. amploarea tehnicităţii şi eficienţei în domeniul producţiei economice de masă, a producţiei de bunuri şi valori materiale la nivelul necesităţilor social-economice crescînde. C. socialistă urmăreşte lichidarea deosebirilor dintre sat şi oraş, dintre munca fizică şi cea intelectuală, crearea unei societăţi unitare şi multilateral dezvoltate şi a unui om conştient de capacitatea lui creatoare şi de rolul lui de făptură superioară pe pămînt. Cu toată această multiplicitate de accepţii, conceptul de c* nu poate fi separat şi definit fără cunoaşterea şi completarea lui cu conceptul de cnllură, pentru că, în 66 c fond, ambele exprimă laolaltă cele două fatete ale uneia şi aceleiaşi activităţi creatoare, globale, organice, unitare şi indestructibile. Înglobînd c. şi cultura într-o activitate creatoare superioară, etnologii urmăresc să surprindă în polivalenţa acestei activităţi predominarea unui aspect asupra celuilalt în modurile şi stilurile de viaţă. în literatura străină de specialitate, studii referitoare Ia c. au scris: A.J. Toynbee (Civilization on Trial, 1948); Hellenism the histovy of a Civilization, 1959); R. Richta (în colectiv, Civilizaţia la răs-cruce, 1970); A. Pelletier, J.J. Goblot (Materialismul istoric şi istoria civilizaţiei); A. Toffler (Şocul viitorului, 1973); iar în literatura română: Nicolae Bag-dasar (Teoreticieni ai civiliza-ţiei, 1969); Mihai Drăgănescu (Sistem şi civilizaţie, 1976); Al. Tănase (coord.) Civilizaţia socialistă şi valorile ei Preliminarii, 1975; Coordonatele valorice ale civilizaţiei socialiste, 1976). V. civilizaţie sătească, socialistă, tradiţională, urbană; *cultură. CIVILIZAŢIE ARHAICĂ v. ar- hecivilizaţie. CIVILIZAŢIE ARHEOLOGICĂ — 1. (în sens restrîns) aspect, fragment, element de viaţă materială din patrimoniul unui grup uman relevat de săpături arheologice sistematice. C.a. nu stabileşte totdeauna legături fireşti între obiectele descoperite sau fragmentele de obiecte (aşa cum acestea reies din inventarul săpăturilor) şi creatorii acestora (care fac parte dintr-un grup etnic), decît în subsidiar şi ipotetic. Aceasta pentru că c.a. relevă modalităţile de producţie economică, caracterele presupuse esenţiale ale tehnologiei producţiei şi folosinţa aproximativă a pieselor descoperite. Prin interpolări, comparaţii, analogii şi ipoteze se definesc indirect trăsăturile dominante ale modului de viaţă propriu complexului sau unităţii sociale prefigurate de obiectele descoperite şi relaţiile lor funcţionale; 2. (în sens larg) orizontul circumscris al unei civilizaţii ce aparţine unui grup presupus creator sau consumator al bunurilor descoperite, rezultat din comparaţia încrucişată a cercetărilor stratigrafice cu cele conjectural-funcţionale şi cu cele ale complexului de nevoi sugerate de convergenţa cercetărilor. V. arhecivilizaţie, civilizaţie, cultură. CIVILIZAŢIE INDUSTRIALĂ - formă de civilizaţie ce ţine de modul de viaţă industrial. Studiul c.i. presupune analiza faptelor la trei nivele cronologice: la nivelul trecutului (apropiat sau îndepărtat) pentru a sesiza conţinutul ei preindustrial, la nivelul prezentului (în permanentă mişcare) pentru a sesiza c.i. propriu-zisă, şi la nivelul viitorului (apropiat sau îndepărtat) pentru a sesiza conţinutul prospectiv al unor stări presupuse 5* 67 c postindustriale. Civilizaţia pvein-dustrială a fost identificată uneori cu civilizaţia primitivă*, alteori cu civilizaţia arhaică* şi de cele mai multe ori cu civilizaţia sătească* tradiţională. Civilizaţia preindustrială a fost, şi în parte mai este, la unele popoare, bazată întîi pe o economie domestică şi apoi pe o economie autarhică, de factură agro-pas-torală sau pastoral-agricolă şi redus meşteşugărească. C.i. se formează odată cu apariţia şi dezvoltarea producţiei industriale ca ramură principală a economiei naţionale. Ea îşi pune amprenta în grade şi forme distincte, atît asupra "mediului urban, cît şi asupra mediului rural. Procesul de formare a c.i. urmăreşte etapele industrializării economiei naţionale prin trecerea de la o formă de economie industrială îa alta. în general reflectă două stadii distincte ale industrializării: primul care se referă la structura şi particularităţile industrializării capitaliste şi al doilea care se referă la structura şi particularităţile industrializării socialiste; iar modelele de viaţă corespunzătoare sînt diferenţiate în contextul naţional (într-un fel pentru naţiunea burgheză şi în altul pentru naţiunea socialistă) . Civilizaţia postindustrială, este aceea presupusă a rezulta după completa industrializare a economiei naţionale şi dezvoltarea în viitor (apropiat sau îndepărtat) a unui nou mod de viaţă materială, pc măsura nevoilor omenirii întregi. V. civilizaţie, civilizaţie urbană. CIVILIZAŢIE SĂTEASCĂ v. ci- vilizalie tradiţională. CIVILIZAŢIE SOCIALISTĂ - 1. în sens general, tip nou de civilizaţie proprie societăţii socialiste ; 2. în sens restrîns*, formă de civilizaţie care diferă de la o ţară socialistă la alta, datorită structurilor, etapelor, particularităţilor şi perspectivelor de dezvoltare istorică proprie fiecărei naţiuni socialiste. Ceea ce caracterizează fiecare c.s. este „conştiinţa ştiinţifică şi filosofică de sine“ a fiecărei societăţi socialiste luate în parte şi, totodată, a întregului sistem de societăţi socialiste privite în ansamblu. Orice societate socialistă presupune, în linii mari, trei etape de dezvoltare: etapa creării societăţii socialiste propriu-zise, etapa superioară, a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, şi etapa finală, a societăţii comuniste, Fiecărei etape îi corespunde o treaptă* de dezvoltare a c.s,, adică un mod de muncă şi de viaţă, un stil de creaţie şi consum al bunurilor de civilizaţie. în esenţa ei, societatea socialistă creează toate condiţiile materiale şi spirituale pentru „afirmarea multilaterală a personalităţii umane, pentru valorificarea energiei maselor populare în slujba progresului general şi construirea conştientă de către popor a propriei sale istorii". în acest con- 68 c text ideativ, faptele de civilizaţie devin sincronice, unitare şi dinamice, devin un cadru în care se dezvoltă armonic un nou model uman de viaţă, cu posibilităţi de afirmare socială multilaterale, un nou sistem de valori axate pe muncă, comportament etic şi o viaţă calitativ superioară. Studiul c.s. a fost întreprins recent în două volume colective, coordonate de Al. Tănase, Civilizaţia, socialistă şi valorile ei (1975). CIVILIZAŢIE TRADIŢIONALĂ — patrimoniu de bunuri şi valori materiale proprii unei comunităţi etnice, axat pe tradiţie şi continuitate. C.t. este explicată prin: a. teoria persistenţei activităţilor materiale ale unei comunităţi etnice străvechi în funcţie de mediul ambiant, de însuşirile ergonomice, de capacitatea de creaţie propriu-zisă etc. în contextul c.t., pe lingă unele bunuri şi valori materiale ce se menţin ca atare, intră şi relicte etnografice*, antichităţi* şi supravieţuiri* ale bunurilor şi valorilor materiale în parte dispărute; b. prin teoria caducităţii sau a imitaţiei de către popor’a unor forme de bunuri şi valori materiale create de clasele suprapuse. Această teorie se sprijină pe concepţia Gesunhenes Kultuvgut-ului a lui Hans Neumann (în Primitive Gemeinschaftskulturf 1921), conform căreia „orice bun material popular este o imitaţie sau o rămăşiţă a unui fost bun material elaborat de o clasă suprapusă". Xporia lui Hans Neumann se sprijină pe o interpretare greşită a interdependenţei şi influenţei reciproce a elementelor şi proceselor ce ţin de bunuri şi valori materiale ale claselor sociale ce alcătuiesc unitatea dialectică a unui popor sau naţiuni. C.t. se confundă uneori cu civilizaţia sătească. Termenul însă include şi alte semnificaţii. în vremea noastră s-a extins şi la civilizaţia urbană'-îndeosebi pentru oraşele care acumulează în urma lor secole şi milenii de istorie. Astăzi se vorbeşte tot mai mult de tradiţia oraşelor „eterne" (Roma, Atena, Bagdad, Calcutta, Beijing etc.), de tradiţia marilor metropole ale lumii (Tokio, Paris, Londra, New York, Moscova etc.). V. autohton, ar he civilizaţie, civilizaţie. CIVILIZAŢIE URBANĂ - patrimoniu de bunuri materiale propriu unei comunităţi urbane. Cu tot caracterul lui pleonastic (urbs repetă conţinutul lui civi-tas), termenul c.u. s-a impus în terminologia ştiinţelor social-is-torice ca un concept nou, cu audienţă în lumea oamenilor de ştiinţă contemporani. C.u. prezintă numai o parte, un aspect al modului de viaţă a unei comunităţi etnice sau a unui popor, în configuraţia ei intră cu precădere: — tipul de aşezare urbană: tîrg, cetate, burg, fauburg, oraş, municipiu, conurbaţie, metropolă (megapolă sau oecumeno-polă); — structura internă a aşezării urbane (aşezare cu un 69 c singur centru radial sau cu mai multe centre, în vatra cărora sînt dispuse pieţele cu magazine, edificiile publice şi instituţiile sociai-administrative şi economico-cul-turale); — structura externă a aşezării (cartiere suburbane, mej diul ambiant în care este plasată aşezarea, terenurile de cultură agro-pastorală sau de producţie meşteşugărească-industrială, necropole, căi de comunicaţie etc.); — procesul de mişcare demografica în aşezare (populaţia fixă, flotantă şi de tranzit, migraţia profesională); — gradul de activi-lizaţie* al aşezărilor urbane (prin urbanizarea unei aşezări rurale sau prin ruralizarea unei aşezări urbane; — omogenizarea populaţiei şi a modului de viaţă în comun; — uniformizarea aspectelor materiale ale vieţii (construcţii, port, alimentaţie, mijloace de comunicaţie tehnica schimburilor etc.); — diversificarea profesională paralel cu noi activităţi spirituale; — comportamentul eliberat de constrîngerile religioase, de superstiţii şi credinţe, de cutume şi uzanţe perimate; — stilul de viaţă, degajat, emancipat, dinamic, receptiv la tot ceea ce este nou, abordabil şi agreabil, la modă, cotidian. C.u. este o parte istorică a civilizaţiei unui popor, care se întregeşte cu civilizaţia sătească. După compoziţia economiei unui popor se poate defini gradul de c.u. Dacă poporul posedă o economie agro-pastorală, predomină la el civili-zaiia sătească (CS), dacă posedă o economie meşteşugăreasca-in-dustrială, predomină o civilizaţie industrială (CI). Se înţelege că aceste caractere sînt dominante, nu exclusive. Civilizaţia globală a unui popor (CG) va cuprinde în ecuaţia ei, la un anumit moment istoric: CG-^Ş- + fJ^.+ 60% T 130% r 10% j sau: 25% 135% T 40% j Nu trebuie uitat faptul că în ecuaţia menţionată, între CU şi CI nu se mai pune în vremea noastră semnul egalităţii, ceea ce înseamnă că în calculul acesta virtual nu trebuie să intre omologarea CU cu CI, ci numai analogia şi interdependenţa acestora. V. civilizaţie, civilizaţie industrială, civilizaţie sătească, civilizaţie tradiţională. CLAN — 1. familie mare, spiţă de neam sau gintă. Membrii unui c. erau iniţial consanguini, duceau acelaşi mod de viaţă familială şi se considerau fraţi. Totuşi fraternitatea lor nu era egala. Membrii fiecărei generaţii se considerau între ei fraţi buni, iar generaţiile diferite ale aceleiaşi secvenţe clanicese considerau cofra-terne. Din această cauză în c. era permisă exogamia. Făcînd parte din aceeaşi familie, membrii c. purtau acelaşi cognomen. Numele lor generic era colectiv, nu individual. c El exprima însemnul sau blazonul, care uneori se confunda cu totemul* colectiv. Acesta era figurat pe corpurile oamenilor, pe arme şi locuinţe. Heraldica cla-nică era sacra şi releva subdiviziunea internă pe generaţii de fraternitate. C. poseda un teritoriu comun, care avea hotare neutre, un fel de „ţări ale nimănui", zone de cules pro usele naturii sau de recoltat produsele muncii colective şi una sau mai multe aşezări cu vetre sacre şi sanctuare sub cerul liber. Drepturile şi datoriile membrilor c. au fost statutate etico-juridic după descendenţa maternă sau paternă. Sensul acesta al conceptului de c. a fost iniţial folosit de L. H. Morgan (Ancient Socie-ty, 1877), apoi preluat şi dezvoltat de Fr. Engels (Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, 1884); 2. echivalentul tribului, într-o accepţie mai nouă, în care noţiunea de descendenţă etnică este înlocuită cu noţiunea de apartenenţă etnică; 3. (figurat) grupare socială caracterizată prin trăsături spirituale particulare şi interese comune de viaţă. Acest tip de grupare clanică a fost numită şi coterie*. V. fratrie. CLIMAX CULTURAL - termen care exprimă: — 1. gradul de culminaţie, apogeul unei culturi în aria ei naturală, prin diversitatea realizărilor pe toate planurile creaţiei; — 2. gradul de iradiaţie al unei culturi în afara ariei ei culturale. V. arie culturală, convergenţă. CLI RO METRI E — disciplină metrică, care studiază istoria economiei din punct de vedere cantitativ. C. se bazează nu pe econome-tria prezentului, ci a trecutului, apropiat sau îndepărtat, pentru a stabili retrognoze, care să stea la baza prognozelor. Paralel cu datele oficiale furnizate de statisticile de stat, c. foloseşte şi date neoficiale, consemnate faptic de tradiţie, pentru a descoperi relaţii între măsurarea fenomenelor economice din trecut şi explicaţia lor ştiinţifică pentru viitor. Studiul clirometric al acestor serii de date cantitative referitoare la trecut vizează reconstituirea sistemului social de activităţi din care au fost extrase, prin elaborarea unor modele deductiv-mate-matice şi aplicarea tehnicilor eco-nometrice la procesele de viaţă materială trecute, prin interpolarea unor indicatori necunoscuţi, 'referitori la perioada economică ce posedă indicatori cunoscuţi, şi analiza „contrafactuală“ cantitativă a tuturor acestora. CHrome-tricienii susţin că istoria tradiţională a civilizaţiei şi culturii popoarelor e plină de contradicţii materiale şi spirituale, de acte şi idei contrafăcute facil. în fond, c. urmăreşte să analizeze ce s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi existat condiţiile istorice cunoscute, ce curs ar fi luat faptele şi procesele reale prin aşa-zisa „economisirea lor socială". Cercetările ei nu caută să formuleze răspunsuri absurde în legătură cu evoluţia probabilă în trecut, cît să aproxime- 71 € ze şi alte forme ce ar fi putut avea Ioc, prin inducţii matematice promovate de analiza indicatorilor necunoscuţi. Metodele şi tehnicile de cercetare ale c. sînt folosite pentru a elimina carenţele de interpretare unilaterală a datelor şi a da o nouă orientare explicaţiei. în aceste condiţii, c. tinde să devină o disciplină aplicativă, care să contribuie la cercetările dialectic-retrospective de etnome-tvie*. V. ucronie. COMERŢ MUT — formă elementară de schimb economic în societăţile retardate contemporane (în Africa la pigmei, în Asia la ved-dasi etc.). Părţile angajate în c.m. nu se cunosc între ele decît indirect, după interstiţiile teritoriale în care se produce schimbul. Obiectele de schimb nu se cunosc dinainte, dar trebuie să corespundă calitativ şi cantitativ nevoilor stringente ale celor interesaţi şi să-şi găsească echivalenţe valorice în procesul schimbului. Din acest punct de vedere, c.m. este egalitar şi reciproc avantajos pentru părţile contractante, deşi schimbul este, practic, prin natura lui, inegal. Fiecare dă ceea ce are şi primeşte în schimb ceea ce i se oferă. Nu există tranzacţii şi tocmeli pe obiecte, ci numai refuzuri totale sau parţiale, pe oferte şi solicitări. C.m. reflectă un mod de viaţă arhaic, Ia baza căruia stă principiul do ul des. V. etnologie economică. COMPLEX CULTURAL - 1* concept care exprimă reflectarea unei culturi pr intr-un sistem de componente, relevate de rezultatele cercetărilor efectuate pe teren, în laborator sau muzeu; 2. grupare aleatorie sau sistematică a unor elemente culturale care prezintă trăsături relativ comune de ordin tematic sau stilistic. C.c. este o unitate culturală rezultată din integrarea sau modelarea trăsăturilor comune de creaţie sau din coexistenţa lor mutuală într-o arie culturală* sau într-un context cultural. într-un c.c. toate piesele descoperite în-tîmplător sau sistematic (într-o necropolă, aşezare, zonă etc.) pot determina conţinutul unei culturi limitate în timp şi spaţiu, pot exprima morfologic aspectele conjecturale ale acestei culturi; în baza lor se poate reconstitui aproximativ structura culturii locale din care acestea fac parte integrantă saii se pot modela aspectele esenţiale ale culturii. Termenul a migrat din etnologia europeană în cea americană şi constituie actualmente o problemă teoretică de bază a antropologiei culturale*, a arheologiei, sociologiei culturii etc. V. simplex cultural. COMUNICARE — proces de transmitere a unor cunoştinţe, a unui conţinut spiritual sau material prin mijloace simple, naturale sau artificiale, comun fiinţelor superioare. Transformarea cunoştinţelor în bunuri şi în valori culturale este un proces psiho-social propriu omului. Circulaţia şi transferul de cunoştinţe se realizează prin mij- 72 c loace de c., unele comune şi animalelor (limbajul emotiv şi subiectiv) şi altele proprii omului (limbajul articulat, limbajul ideativ şi limbajul simbolic). în compoziţia c. întră ca factori: cunoaşterea individuală, formularea obiectului cunoaşterii, modul sau vehiculul de c., mesajul inclus în c., receptarea cunoaşterii şi efectele ei în mediul cultural de receptat. Procesul c. prezintă trei momente constitutive: exprimarea cunoaşterii prin simboluri, performanţa c. şi decodificarea mesajului. Desfăşurarea c. este uneori întreruptă" de intermediari (sociali, economici, culturali) care se interpun între cei doi poli (e-miţător şi receptor), deconectînd releul, tulburînd impulsurile şi degradînd repertoriul. Tulburarea c. nu înseamnă totdeauna alterarea fondului, ci uneori îmbogăţirea lui, datorită intermediarilor, însă aceasta este o situaţie excepţională. Dealtfel prin transmitere se perfectează sau se alterează totdeauna ceva. Intermediarii duc prin forţa lucrurilor la transformarea c. solitare într-o C* repetitivă şi a c. simbolice într-o C. tehnică. "Formele cele mai elaborate ale c. au fost definite după tehnica producerii lor şi anume: c. reflexivă, c. intenţionată şi c. sintactică. în fond toate aceste forme pot fi reduse conceptual la: c. tehnică şi c. simbolică. Prin c. tehnică se înţelege vehicularea ultramodernă, mecano-grafică a cunoştinţelor, adică transmiterea lor obiectivă, in- tactă, nealterată de la emiţător la receptor. Procesul c. tehnice este de obicei unilateral, pentru că este realizat prin intermediul maşinilor de calculat operaţional, de calcul informativ şi de emisie-recepţie. De aceea astăzi c. tehnică a luat un avînt deosebit în industrie, comerţ, în cultura mass-media etc. Prin c. simbolică se înţelege vehicularea tradiţională şi modernă de cunoştinţe sub forma siib-clasei semnului, care este simbolul. Din acest punct de vedere C. simbolică poate suferi modificări substanţiale de sensuri, de interpretări, de valori, pe care le dobîndeşte în procesul ei psihosocial, de la un individ la altul, de la un grup etnic la altul, de la o comunitate etnică la alta etc. Numai aşa se explică de ce T. Parsons identifică „elementele simbolice ale culturii tradiţionale" cu toate obiectele culturii, cu toate valorile culturii (cutume, tradiţii, credinţe, idei* etc.). Procesul* c. simbolice este bilateral, deoarece între emiţător şi receptor au loc schimbări reciproce de cunoştinţe, în condiţii proprii fiecărei c. în sine. Teoria c. a inspirat şi influenţat statistica informaţională care la rîndul ei s-a dovedit un instrument de cercetare în întregul sistem de ştiinţe contemporane, în ştiinţele naturii, în ştiinţele tehnice şi în ştiinţele social-istorice sau umaniste. C. a devenit în vremea noastră o formă de culturalizare populară. C. de masă (masa Communications 73 c media), nu este altceva decît „suma mijloacelor tehnice de transmitere în masă (teatru, cinema, radio, televiziune, ziare etc.) a informaţiilor culturale la nivel mediu". C. de masă difuzează în popor aspectele şi elementele • standardizate ale culturii contemporane. COMUNITATE - 1. formă de societate elementară care anticipează societatea evoluată pro-priu-zisă, în care apar la proporţii „scalare" reduse aceleaşi note caracteristice (arie teritorială, stabilitate materială comună şi coeziune de interese spirituale, mod de viaţă omogen, concepţie unitară despre lume, autolixnitare etc.). 2. grupare sau asociaţie integrată în societate, care posedă un statut, forme de organizare şi de activitate, un scop precis (comunitate morală, religioasă etc.). Prin conţir^utul ei, c. (1) capătă mai multe sensuri: c. socială — grupare socială simplă, de ordin primar, în care oamenii se' află în relaţii de familie, de rudenie, de vecinătate, profesionale, confesionale etc. Unii sociologi atribuie c. un caracter pre-social, anterior constituirii societăţii bazate pe clase sociale. C. este în acest caz o „solidaritate organică" (E. Durkheim). Alţii îi atribuie un caracter permanent de „sociabilitate umana', anterior, concomitent şi posterior societăţilor împărţite pe clase sociale. în acest caz, c. este nucleul oricărei grupări umane bazate pe acţiunea legilor sociale obiective; c. primitivă — grupare socială care trăieşte într-o arie geografică determinată şi prezintă structură de rudenie precisă, un mod de producţie ce ţine de economia naturală, itinerantă sau sedentară, o formă rudimentară de civilizaţie, un început de cultură, tradiţii şi credinţe proprii, grupare care duce o viaţă simplă, supusă tuturor vicisitudinilor legilor naturii; c. de vîvstă, sex şi interese (ocupaţii, profesiune etc.) — formă diferenţiată de organizare a unei comunităţi primitive. Grupările umane fundate pe c. de vîrstă, sex, ocupaţie sau profesiune stau la baza vieţii social-culturale a popoarelor contemporane retardate din Oceania, Africa şi America şi au stat probabil la baza vieţii popoarelor din perioada primitivă. C. de vîrstă, sex şi interese se organizează pentru riturile de trecere (de la o vîrstă la alta, de la o stare socială la alta, de la un comportament sexual la altul, de la o formă de activitate productivă primitivă sau arhaică la producţia comunitară, de la viaţa profană la aceea sacră, de la naştere la moarte). Activitatea acestor forme de comuniune se desfăşoară în incinte considerate sacre: grote, luminişuri de păduri, culmi de munte, case speciale (ale bărbaţilor, fetelor, societăţilor secrete), în timpul nopţii sau ziua; c. sătească — formă de societate agro-pastorală sau pas-toral-agricolă, organizată pe vecinătăţi, proprie evului mediu — 74 c în Europa şi Asia — cu un teren diferenţiat, conducere obştească, obiceiuri şi tradiţii comune. C. sătească face parte integrantă dintr-o c. etnică. Echivalentă pentru perioada modernă şi contemporană este c. rurală: c. urbană — formă de societate mixtă proprie cetăţii sau oraşului, feudal şi modern; c. etnică — grupare umană fondată pe sentimentul originii comune, pe comuniunea de limbă, de viaţă naturală, de creaţie în domeniul civilizaţiei şi culturii, pe primatul tradiţiei, al „autenticităţii" şi „specificităţii", pe congruenţa unui stil de cugetare şi creaţie în domeniul activităţilor materiale şi spirituale. C. etnică poate fi caracterizată sub raport material printr-o economie integrată, organică, închisă, de producţie proprie consumului intern, autarhică, în care raporturile sociale nu prezintă încă stratificări tranşante, antagonice şi privilegii de clasă, ci numai diferenţieri de pături sociale. în general, ea îmbină autarhia economică cu autarhia culturală. C. etnică poate fi stabilă sau instabilă. Stabilă (etnia*) — cînd este fixată pe un teritoriu anume, posedă o civilizaţie şi o cultură particulară, o limbă mai mult sau mai puţin diferenţiată de a mediului cultural ambiant. Procesul de evoluţie al c. etnice stabile este lent şi constant. Structura ei se caracterizează prin asimilare şi integrare. Spre deosebire de aceasta, c. etnică instabilă este provenită din imigrarea accidentală sau constantă, teritoriul ei fiind un condominium tolerat, cu civilizaţia şi cultura metisată, cu limba în dezagregare. Procesul de involuţie al acestui tip de c. etnică este rapid şi constant. Se bazează pe divergenţă şi dezintegrare; c. naţională — grupare umana complexă de tip comunitar, bazată pe o structură etno-socială, care apare în perioada medievală (e-poca feudalismului în destrămare), se dezvoltă în orînduirea burgheză şi capătă semnificaţii noi în orînduirea socialistă. C. naţională de tip feudal se deosebeşte de aceea de tip burghez şi ambele de aceea de tip socialist prin structura lor de clasă, gradul lor de omogenizare şi rolul ce îl îndeplinesc în procesul istoric al societăţii. E puţin omogenă şi în ea nu apar încă organe şi funcţiuni sociale precise. C. naţională de tip burghez posedă organe şi instituţii care urmăresc să apere şi să promoveze interesele burgheziei. In afara acestei trăsături se caracterizează printr-o comuniune de teritoriu, de limbă, de viaţă economică, de civilizaţie şi cultură. C. naţională de tip burghez stă la baza conceptului de naţiune burgheză, care se formează în procesul revoluţiei social-politicc moderne. în esenţa ei, naţiunea burgheză s-a dovedit a fi numai o comuniune de interese economice de clasă şi de aspiraţii de dominare economică. Aşa se explică de ce în cadrul orînduirii burglie- 75 c ze s-a emis mai întîi ideea unui europocentrism social-economic, a unei „pan-Europe" (lansate de Kudenhoven-Kalegri), apoi ideea unei „naţiuni europene", ca o c. suprastatală de integrare naţională şi dezvoltare economică integratoare. C. naţională de tip socialist este forma cea mai nouă şi cea mai avansată de viaţă so-cial-politică contemporană. Structura ei promovează comuniunea de interese a claselor şi categoriilor sociale angajate în edificarea societăţii noi. Organele şi instituţiile ei comunitare devin „forţele motrice principale" ale progresului, în plină revoluţie social-poli-tică, ştiinţifico-telmică. C. naţională de tip socialist stă la baza naţiunii socialiste. Apariţia şi dezvoltarea naţiunii socialiste se da-toreşte profundelor transformări social-politicc în structura şi fizionomia societăţii > contemporane. Naţiunea socialistă se formează în procesul amplu al revoluţiei socialiste şi al construirii orînduirii noi multilateral dezvoltate. Ea reprezintă „o modalitate de existenţă şi de acţiune colectivă umană" deosebită de naţiunea de tip burghez, prin trecerea puterii politice în mîinile clasei muncitoare şi aliaţilor ei, dispariţia scindării în clase sociale antagoniste, înlăturarea exploatării omului de către om, odată cu generalizarea relaţiilor de producţie socialiste, făurirea unei culturi spirituale şi istorice despre lume, prin unitatea de interese şi aspiraţii a tuturor cetăţenilor, coeziunea şi omo- genizarea lor moral-ideoiogică. Pentru naţiunea socialistă independenţa şi suveranitatea întregii c. naţionale sînt condiţii esenţiale şi vitale de dezvoltare internă, de colaborare şi conlucrare internaţională. Naţiunea socialistă urmăreşte constant ridicarea nivelului de civilizaţie şi cultură a întregului popor în compoziţia căruia intră şi naţionalităţile conlocuitoare, înflorirea multilaterală a întregii entităţi etnico-sociale, în condiţiile edificării socialismului. Astfel naţiunea socialistă se ridică pe o treaptă superioară de dezvoltare faţă de formele istorice de c. anterioare sau coexistente şi se prezintă „ca întreg, ca totalitate, ca sistem, racordat la marile procese ce-şi pun pecetea pe epoca în care trăim" (C. VIad). CONCULTURAŢIE - termen (introdus în etnologia cubaneză, de Fernando Or tiz, 1940), care precizează raportul bilateral, reciproc, în impactul dintre două culturi. Y. acculturaţie, enculturaţie, frans-atl turaţie. CONEXIUNE INVERSĂ (retro-acţiune, feedhack) — proces complex de comportare a unui sistem (mecanic, organic, social, cultural, artistic etc.) în baza analizei referitoare la interacţiunea şi incorporarea informaţiilor despre rezultatele anterioare ale sistemului în vederea modificării în viitor a comportamentului acestuia. C.i. desemnează, în consecinţă, şi autoreglarea oricărui 76 c sistem de cercetare, dezvoltare şi inoyaţie ştiinţifico-tehnică. Ea prezintă două aspecte complementare : unul pozitiv şi altul negativ. C.i. de tip pozitiv intensifică autoreglarea şi prin aceasta dinamizează comportarea sistemului; contrariu, c.i. de tip negativ diminuează autoreglarea şi prin aceasta frînează comportarea sistemului. In toate domeniile de cercetare ştiinţifico-t elinică, c.i. pledează pentru autoreglarea şi: interacţiunea dintre teoria experimentală a cercetării şi practica experimentului însuşi. în aceste condiţii autoreglarea şi interacţiunea unui sistem de cercetare ştiinţifico-tehnică este conformă cu teza materialist-dialec-tică a interconexiunii dintre fenomenele şi faptele materiale, sociale şi psihice general-umane. Din punctul acesta de vedere, c.i. prezintă aplicaţii multiple şi în domeniul etnologiei. Procesul cunoaşterii şi recunoaşterii unor aspecte majore şi complexe, ori minore şi simple, ale civilizaţiei şi culturii tradiţionale sau contemporane se pot realiza şi prin mijloace programate. Noile sinteze etnologice rezultate sînt în funcţie de asimilarea şi prelucrarea programată a vechilor investigaţii, de numărul, calitatea şi diversitatea informaţiilor,, de descoperirea cauzalităţii lor dinamice şi polivalente, de mişcarea şi transformarea dialectică a elementelor de bază ale civilizaţiei sau culturii reflectate parţial sau integral în aceste .informaţii. V. model matematico-etnolcgic.* CONTACT CULTURAL - pro ces istoric propriu impactului între două culturi, din care rezultă influenţe, contaminări şi decalcuri culturale. C.c. poate fi redus, atunci cînd nu se produc perturbări structurale — comeviul cultural (importul şi exportul cultural), sau poate fi profund, atunci cînd se produc modificări structurale — acculturaiie*. In prima formă transformările sînt periferice, irelevante, ele îmbogăţesc şi colorează superficial cultura receptoare; în a doua formă a c.c. transformările sînt generalizate şi profunde pentru cultura care nu a ajuns la climax* V. d ifuzionis m. CONTRACULTURĂ — tendinţă culturală în societatea capitalistă, a unui subgrup social care se opune direct sau indirect, în toate manifestările lui cotidiene acestei societăţi. Daniel Bell (Post industrial Socieiy, 1973; Cultural Contradictions of Capitalism, 1976) susţine că în contextul culturii burgheze există mai multe curente culturale paralele, dintre care cele ale culturii adverse şi c. sînt cele mai semnificative. Prin cultura adversă el înţelege o cultură imaginativă, care vrea să capete perspective noi prin experimentarea dezordinii, negării şi alienării; să se reaşeze pe alte principii şi în alte forme decît cele actuale. Iar prin c. înţelege o falsă revoluţionare a mo- 77 c dului de viaţa a unui tineret ne-conformist, sub raport social şi politic, care refuză să muncească şi consuma droguri pentru a-şi îmbogăţi astfel viziunea asupra vieţii. In aceste condiţii c- este o manifestare pseudoculturală, vul- # gara, incoherentă, superficială, * hedonistă, liber tară care ţine mai mult de psihopatologia socială. V. subcultură (3). CONVENIENŢĂ v. cutumă. CONVERGENŢĂ — proces omolog asimilării, care are loc între două sau mai multe trăsături etnice, de civilizaţie sau cultură, cînd acestea se întîlnesc la un anumit nivel al dezvoltării lor. în procesul c. se constată o augu-mentare a asemănărilor, care duce la transformarea paralelă a seriilor de trăsături luate în consideraţie. Semnificativă este trecerea de la disimilitudini la similitudini şi de la' similitudini la conexiunea structurală. în domeniul culturii, c. a fost sesizată de Franz Boas şi considerată drept un proces secundar. în dinamica procesului c., invariabilele tipice sînt reduse la unitatea de măsură a unui neotip care le înglobează şi unifică. Studiul c. în etnologie porneşte de la analiza cauzelor care diversifică fenomenele şi faptele cu acelaşi conţinut, trece la analiza evoluţiei lor paralele şi ajunge la analiza contopirii lor pe planul reducerii la invariante. Metoda cercetării convergente este o cucerire recentă a etnometodologiei*. Ea urmăreşte procesul de diseminare a fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură prin identificarea centrelor de disper-siune şi a centrelor de c. Se ajunge astfel la sesizarea unităţii în varietate şi a contopirii varietăţilor într-o nouă formulă contextuală. Metoda cercetării convergente îşi propune, în situaţiile date, să evidenţieze cele două form^ de c. cunoscute: c. non-diferenţială, realizată prin analogii în salturi, şi c. subsecventă, realizată prin omologii coexistente. Cunoaşterea tipului de c. explică impacturile, contaminările şi interferenţele culturale. V. climax cultural. COOPERARE CULTURALĂ - acţiune sistematică întreprinsă de UNESCO, din 1960 încoace, în vederea „dezvoltării şi întăririi relaţiilor de prietenie între state şi între popoare". La baza acestei acţiuni stau relaţii culturale tot mai dezvoltate care au devenit între timp un fenomen de masă. Tinerele naţiuni solicită tot mai mult cuceririle ştiinţei şi tehnicei ce au progresat în unele ţari cu o viteză uimitoare şi pot veni în ajutorul ţărilor în curs de dezvoltare fără a duce la exploatare sau a fonda un neoco-lonialism. La 4 noiembrie 1966, Conferinţa generală a UNESCO a adoptat o „Declaraţie a principiilor cooperării intelectuale internaţionale", care se referă la: datoriile, scopurile şi principiile cooperării culturale între naţiuni. 78 c Conform acestei declaraţii: 1. „orice cultură are o demnitate şi o valoare care trebuie să fie respectate şi salvate"; % „orice popor are dreptul şi datoria de a dezvolta propria lui cultură"; 3. „toate culturile fac parte din patrimoniul comun al umanităţii"; 4. „naţiunile se străduiesc să urmărească dezvoltarea culturii în diversele ei domenii în scopul stabilirii unui echilibru armonios între progresul tehnic şi ele var ea intelectuală şi morală a umanităţii"; 5. „cooperarea culturală trebuie să se extindă la toate activităţile intelectuale şi creatoare, relevate de educaţie, ştiinţă şi cultură". în cadrul cooperării culturale internaţionale se preconizează combaterea superstiţiilor şi prejudecăţilor, a discriminărilor rasiale, respectarea originalităţii fiecărei culturi, acordarea priorităţii ideilor şi valorilor care sînt de' natură să creeze un climat de pace şi amiciţie între popoare. Prin programul de c.c, UNESCO ajută tinerele naţiuni să restaureze şi prezerve bunurile lor culturale, să fie cunoscut pe plan internaţional patrimoniul lor cultural. COTERIE — 1. (în sens restrîns, în perioada feudală) asociaţie spontană de ţărani libeTi, constituită pentru a ţine în frîu, a ajuta sau a moşteni un posesor de pămînt în drepturile lui funciare, sau a obţine arenda pâinin-tttîui unui senior (laic sau ecleziastic). De aici au derivat mai tîrziu expresiile juridice de cota sau cotă pavte din munca şi din roadele pămîntului revendicat de c.; 2. (prin extensiune, în perioada modernă) orice asociere între mai multe persoane care procedează analog vechii c., pentru a-şi apăra interesele comune şi de moment. în c. pot intra membrii aceleiaşi spiţe de neam, aceleiaşi categorii social-econo-mice sau aceluiaşi grup profesional. Studiul c. interesează etnologia pentru că relevă unele modele de viaţă tradiţională la popoarele care au creat-o. V. clan. CRONOLOGIE — disciplină auxiliară istoriei, arheologiei, etnologiei etc. care se ocupă cu datarea evenimentelor şi materialelor de teren. Datarea materialelor în etnologie se determină ca şi în arheologie după: stratigrafia terenului; analiza complexă a structurii materialelor cercetate; tipologia morfologică şi stilistică; încrucişarea datelor obţinute prin alte metode de cercetare. Cele mai moderne procedee de determinare a c. sînt furnizate de analiza arheologică şi etnologică a materialelor: structurală, chimică, funcţională etc. C. poate fi relativă sau absolută. Relativă — cînd ordinea genezei sau provenienţei materialelor este determinată global, pe perioade şi epoci mari; absolută, cînd aceeaşi ordine este determinată pentru fiecare material, luat în parte, pe secvenţe de timp bine individualizate. Dintre metodele arheologice care interesează etno- 7£ c logia, menţionăm: — metoda ar-keomagnetică, care determină cronologia relativă a materialelor după analiza obliterării la căldură a oxidului magnetic de fier, obţinut din eşantioanele de materiale luate în consideraţie; — metoda colagenului conţinut în fosile, care determină c. relativă după analiza prezenţei nitrogenului în oasele fosile, alături de fosfatul de calciu, resturi de grăsime şi proteine sau colagen. Perioada de putrezire a oaselor nu este uniformă pe glob, ea poate fi măsurată în timp şi folosită ca unitate de cronologizare; — metoda datării prin încrucişare (cross-dating), care determină c. relativă sau absolută (de la caz la caz) după sesizarea legăturilor culturale dintre materialele descoperite. Astfel, dacă în cultura X este descoperit un obiect ce ţine de altă cultură'denumită Y, atunci aceste doua culturi se presupun corelate sau contemporane; — metoda dendrocronolo-gică, care determină c. relativă după numărul, variabilitatea şi structura internă a inelelor de vîrstă din corpul lemnelor fosile. Ea relevă influenţa climei asupra structurii fibroase a vegetaţiei în perioade mari de timp luate în consideraţie ca unităţi particulare de măsurat; — mp-toda testării prin fluor, care determină c. relativ-absolută după cantitatea de fluorină ce se găseşte în oasele calcifiate. Cu cît oasele calcificate sînt mai vechi, cu atît ele conţin o cantitate mai mare de fluorină. Acest raport poate fi uneori stabilit cu mare precizie, (c. ideală); — metoda geo-cronologică, care determină c. relativă după schimbările fizice ale pămîntului (în contextul cărora intră elemente şi aspecte de stratigrafie), ce pot fi observate pentru perioade mari de timp: glaciaţiuni, interglaciaţi- uni, mutaţii climaterice sau seismice etc. Materialele descoperite pentru perioade sau epoci geo-morfologice cunoscute pot fi raportate la etapele marcate în structura pămîntului şi transpuse apoi în timp; — metoda datării prin intermediul obsidianei, care determină c. relativă după măsurarea „opticală" a gradului de rezistenţă la suprafaţa unui cristal de obsidiană supus efectelor schimbărilor bruşte de temperatură (cum ar fi ninsorile abundente) şi la convertirea stratului de hidrat prins pe cristal, în cifre ce exprimă perioade de timp geologic; — metoda polenologică (analiza polenului), care determină c. relativă a ritmului de creştere a vegetaţiei în epoci îndepărtate după rezistenţa polenului la alterarea şi descompunerea lui în humus. Gradul de rezistenţă al polenului identifică genurile şi speciile de arbori care l-au produs, stadiul de polenizare la vînt şi cantitatea depusă. Toate acestea corespund schimbărilor climaterice şi influenţelor directe asupra vegetaţiei locale; — metoda potasiu-argon, 80 c ca,re determină c. relativă după cantitatea de K şi de izotopi de K40, prin descompunerea Ar40, într-o perioadă îndelungată, calculată electronic la multe milioane de ani, perioadă care poate fi luată drept cadru cronologic pentru calcularea materialelor supuse acestei analize; — metoda radio carbon, care determină c. absolută, mergînd cu precizie pînă la secvenţe mici de timp, prin analiza radioactivităţii C14, din eşantioanele materialelor analizate; — metoda termo-lumines-cenţei, care determină c. relativă şi absolută (de la caz la caz) după cantitatea şi gradul de lumină emisă de un cristal ce poseda alte particule şi un număr limitat de crăpături infinitesimale produse în corpul lui într-un interval lung de timp; — metoda „varve d ating", care determină c. relativă după analiza depozitelor aluvionare ciclice (pe ani, zeci de ani şi sute de ani) efectuate de refluxuri sau alte cauze geodi-namice, pe malurile joase ale unor ape din regiunile arctice, în care se găsesc materialele supuse analizei. In prezent, c. nu se determină relativ sau absolut numai printr-o singură metodă analitică, ci prin corelarea şi coroborarea majorităţii acestora. Prin încrucişarea datelor obţinute cu ajutorul metodelor menţionate şi al altor metode de cercetare, se exercită un control mai sever şi se obţine o eficacitate mai mare a determinării c. ştiinţifice. CULTURĂ — 1. formă a activităţii creatoare de valori spirituale (mitologico-religioase, filosofice, ştiinţifice, artistice, literare, plastice, muzicale, coregrafice) lu-dice, de delectare (jocuri de societate, sportive etc.), prin care omul face un salt în natură, îşi satisface nevoile psilio-sociale, pu-nînd pecetea umană pe mediul ambiant. Inventat de romani, pentru care însemna „cultivarea pămîntului“, conceptul de c. capătă tot la romani şi înţelesul de mijloc de educaţie. Treptat termenul începe să însemne sistem de activităţi creatoare de ordin spiritual, propriu societăţii umane. C. reprezintă în această ipostază perpetuarea indefinită a unui salt calitativ de la ontic la axiologic; 2. concept fundamental pentru etnologie, care împreună cu conceptul civilizaţie* se referă la una şi aceeaşi activitate creatoare, unitară, organică şi indestructibilă. Etnologia desparte conceptul de c. de cel de civilizaţie numai din punct de vedere didactic, pentru studiul analitic al aspectelor esenţiale ale activităţii creatoare şi numai pentru a sesiza dominanta structural-funcţională a acestei activităţi pe plan istoric. în variantele lui istorice, conceptul de c. a căpătat sensuri multiple: — totalitatea activităţilor spirituale ale unei comunităţi sociale de tip etnic, care transformă mediul artificial de viaţă uneori în supra-natură alteori în anti-na-titrâ. în aceste două accepţiuni 81 c teoretice, se consideră că omul îşi depăşeşte prin c. propria lui condiţie umană; depăşire care prin exces poate lua uneori forme aparent antagonice vieţii însăşi. Teoretic, prin c. concepută ca# anti-natură, omul se ridică • împotriva propriei lui existenţe; — starea de spirit creată prin experienţă, instrucţie şi educaţie seculară/ în această stare de spirit intră sistemul de idei, sentimente şi acte de voinţă, temperamentul şi caracterul, individualitatea şi personalitatea creatorului şi consumatorului de tronuri culturale, comportamentul lui so-cial-istoric; — proces creator în care forţa spirituală a omului luptă cu forţele naturii pentru a le cunoaşte, domina şi folosi în propriile lui interese. în acest proces dialectic omul îşi relevă capacitatea de creaţie întrecîndu-se pe sine, creînd, obiecte inexistente în natură, procese inedite de viaţă. C. este în acest caz izvor de civilizaţie, activitatea organizatoare a unor sisteme de obiceiuri şi tradiţii integrate într-o zona anume şi într-un proces educaţional. în acest sens şcoala etnologică de la Viena a lui W. Schmidt şi W. Koppers socotesc ariile de cultură (kultrukreiss) ca limite geografice ale unei forme de c., în funcţie de caracterele ei esenţiale şi elementele ei dominante. Termenul de c. converge în această accepţie cu cel de civilizaţie; e modelul unui ideal social, implicit sau explicit vieţii contemporane date, conceput ca rezultantă teoretică a convergenţei tuturor activităţilor spirituale, permanente sau ocazionale, proiectate în viitor sau, ceea ce este mai semnificativ, ideaţia acestei proiecţii. Din această perspectivă, etnologia, studiază comportamentul cultural si personalitatea etnică a unei c. în esenţa ei, c* nu este o sumă globală de activităţi creatoare, de descoperiri şi invenţii, ci o structură complexă care relevă un sistem particular de organizare a acest jv activităţi, în care orice element component este solidar cu întregul (pars pro toto) şi întregul participă la echilibrul părţilor integrate (totum pi'O parte). în această modalitate de organizare a activităţilor creatoare converg: cunoştinţele tradiţionale populare şi cunoştinţele ştiinţifice consolidate printr-o îndelungă verificare experimentală, filosofia şi religia în diversitatea lor categorială, artele cu varietatea lor creatoare (literatura, sculptura, pictura, muzica, dansul) şi sportul. în evoluţia ei istorică, C. prezintă forme proprii fiecărei orînduiri şi în cadrul orîndu-irilor — variante ce ţin de fiecare epocă şi fiecare formaţiune socială. Istoria c. începe cu antropogeneza şi se cristalizează cu etnogeneza unei societăţi. Fiecare c. etnică trece prin fazele stabilite de cronologia istorică proprie evoluţiei particulare a acesteia; primitivă, sclavagistă, 82 c feudală, burgheză şi socialistă. Studiul c. în structura ei intimă, abstractă, ontică constituie obiectul fenomenologiei culturii, iar studiul formelor ei concrete de la un popor la altul sau la acelaşi popor în etape diferite, subiectul predilect al morfologiei culturii*. Arheologii au restrîns termenul de e. la încadrarea cercetărilor lor parţiale, rezultate din inventarele de săpături, care prin conţinutul lor pot caracteriza stratigrafie (în spaţiu) şi morfologic (în timp) o populaţie necunoscută sau presupusă cunoscută, Ia cîteva date elementare ale c. Aceasta este c. arheologică (Kulturschichten)'. „c. ceramicii pictate", „c. Coţofeni", „c. Ha-mangia" etc. în acest caz c. se referă numai la orizontul stratigrafie al descoperirilor unor resturi de obiecte într-o escavaţie sistematică. în concepţia mate-rialist-istorică, c. şi civilizaţia sînt două aspecte inseparabile al aceluiaşi fenomen social-istoric; două laturi ale aceleiaşi activităţi per-manent-dinamice a vieţii sociale, două aspecte ale aceluiaşi sistem de cunoştinţe şi practici creatoare. C. este, în această nouă accepţiune, o activitate complexă, care exprimă conţinutul prefacerilor, descoperirilor şi invenţiilor, realizărilor şi valorilor unei epoci istorice, conform legităţii specifice societăţii care a constituit-o. Creaţia culturală este marcată prin trecerea lentă sau violentă de la un fapt material la un fapt spiritual; prin dezvoltarea fap- tului de c. din mediul lui local, restrîns, de creaţie, într-un mediu general uman, de difuzare parţială sau generală şi consum; prin decantarea acestui fapt de cultură în bunuri culturale şi valori culturale conform legităţii specifice şi dialecticii practicii social-istorice; prin promovarea bunurilor şi valorilor culturale de pe planul realităţii concrete pe cel al idealului comunităţii în plină dezvoltare. în acest înţeles, activitatea culturală prezintă mai multe aspecte; esenţiale: gnoseologic, „de produs cumulativ al cunoaşterii"; epistemologic, de produs diferenţial al cunoaşterii interdisciplinare; logic, de produs abstract al unor forme analitice sau sintetice ale cunoaşterii; axiologic, de produs deziderativ, rezultat al cunoaşterii; praxiologic, de difuzare şi asimilare a bunurilor şi valorilor culturale în afara mediului lor de producere; bionic, de re-creare inginerească a personalităţilor generatoare de noi fapte de cultură, de noi bunuri şi valori spirituale. în societatea socialistă dezvoltarea c. nu mai este lăsată la voia întîmplării, ci este orientată, i se imprimă o anumită direcţie şi sens, este urmărită în evoluţia ei. Intervenţia activă şi conştientă se exercită pe două căi: prin revoluţia culturală* şi prin planificarea economico-culturală de perspectivă, în baza unei prognoze ştiinţifice. în această situaţie c. devine un obiectiv prioritar, un 6* 83 c factor primordial al progresului social şi de construcţie dinamică, şi o parte integrantă a noii societăţi, iar politica culturală capătă un caractcr realist-militant în dezvoltarea multilaterală a societăţii socialiste. Transformarea conştientă a societăţii româneşti actuale se face în concordanţă cu cerinţele progresului, c. şi civilizaţiei noi, ale dezvoltării istorice* a poporului român şi a personalităţii lui creatoare. CULTURĂ ARHAICĂ v. arhe- cultură. CULTURĂ DE MASĂ - 1. în înţelesul ei popular, este numai o cultură informativă, specifică societăţilor industriale, organizată liber cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă (mass-me-dia), proprii revoluţiei ştiinţifico-telmice a vremii noastre (ziare, reviste, cărţi, radio, televiziune, cinematograf, teatru etc.). Astfel concepută c.d.m. coboară şi omogenizează, uniformizează şi schematizează problematica spirituală pentru a facilita aşa-zisa „democratizare a culturii" prin-tr-o pseudo-cultură, o minicul-fcură, o subcultură. în acest înţeles, c.d.m. este considerată ca fenomen recurent, tranzitoriu, necontrolabil, care se produce aparent de la sine, nu discerne cosmopolitul de universal şi acţionează după legile hazardului; 2. în înţelesul ei ştiinţific, c.d.m. este o cultură informativ-formativă, organizată sistematic, răspîndită programat cu ajutorul mass-me- dia, proprii revoluţiei ştiinţifico-tehnice, la care însă se adaugă mijloacele de comunicare proprii revoluţiei social-politice (familia, grupe profesionale, organizaţii de masă etc.). C.d.m. ca sistem şi tehnologie a unei noi realităţi culturale, a unui „management cultural" nu-şi propune să coboare şi să omogenizeze problemele culturii, ci invers să le ridice şi particularizeze pînă la ceea ce este esenţial. De aceea c.d.m. nu este o formă accesorie a culturii în general, ci o formă constitutivă a culturii specializate, realizată prin „animaţie culturală", care conlucrează cu cultura populară şi cultura academică; o parte creatoare a întregii culturi care joacă un rol formativ în activitatea social-po-litică a statului. Pentru îndeplinirea rolului ei formativ, de „ştiinţă a practicii culturale", c.d.m. este dirijată de politica culturală a statului, nu este lăsată la discreţia şi fantezia celor care desconsideră evoluţia globală şi progresul social-politic al societăţii. Societatea socialistă susţine pe toate căile promovarea c.d.m. creînd condiţii de experimentare, cercetare şi optimizare a dezvoltării şi ridicării permanente a nivelului de viaţă spirituală a omului, de remocle-lare a personalităţii lui istorice, în sensul marilor idealuri etice ale omenirii. în aceste condiţii, c.d.m. devine un sistem de bunuri si valori spirituale (cu o fi- 84 c nalitate socială precisă), intrate în patrimoniul maselor populare cu un dublu rost: de culturalizare programată şi de educaţie permanentă. Acest sistem de bunuri şi valori — naţionale şi universale totodată — prezintă în statele socialiste un caracter instituţional bine conturat. Dar c.d.m. trebuie pusă şi în legătură cu revoluţia culturală*, pentru că este o parte integrantă a acesteia, şi cu planificarea de perspectivă pentru că devine tot mai mult un instrument de promovare lărgită a noului umanism. în înfăptuirea programului de dezvoltare multilaterală, statul socialist se sprijină şi pe aportul c.d.m., pentru că în’esenţa ei c.d.m. concepe pe om în strînsă legătură şi interdependenţă cu masele largi populare, cu redimensionarea participării active a acestora la creaţia culturală. în dezvoltarea c.d.m în România se remarcă şi contribuţia informativ-educativă a unor forme tradiţionale de activitate culturală promovate de instituţiile populare de producţie (atelierele populare, clăcile, ’ şezăto-rile de creaţie artistică, emulaţia între creatorii populari, sărbătorile de muncă ale poporului), în acest sens se propune modernizarea instituţiilor culturale tradiţionale. „Analiza tradiţiilor acţiunii culturale" s-a efectuat pe baza „cîştigurilor certe ale tezaurului cultural al trecutului... în plin proces de constituire şi dezvoltare a activităţii cultural-educative socialiste" (Ioan Jinga). în literatura universală s-a ocupat cu c.d.m. Andre Yoguet (Ou va la cultura populoÂre?, 1949); B. Rozemberg şi D. Manning White (Mass Culture, 1958); E. Larrabee şi R. Mayersokn (Mass Leisure, 1960);Manes Sper-ber (Tradilion et ciilture de masse, 1966); în literatura română: Const. Potîngă (Socialismul şi cultura de masă, 1972); H. Culea (Mass-media şi cultura de masă, 1968); Traian Herseni (Coordonate ale culturii de masă, 1968); Al. Tănase (Conceptul de cultură de masă, 1968^; Dumitru Popescu (Reconstituirea conceptelor perimate în cultura de masă, 1970); Ioan Jinga (Cultura de masă, 1975). V. Cultură, Cultură populară. CULTURĂ POPULARĂ - 1. an- samblul manifestărilor culturale care se dezvoltă la nivelul satului. Echivalent conceptului de cultură sătească; 2. ansamblul manifestărilor care se dezvoltă la nivelul maselor populare, indiferent de provenienţa lor rurală sau urbană; 3. parte a manifestărilor culturale ce alcătuiesc folclorul şi care este studiată global de etnologie şi parţial de folcloristică. Interpretare restrictivă, relativă la literatura populară, cutume şi tradiţii populare; 4. manifestările culturale „negramaticalizate", care premerg formele fixe şi scrise ale genurilor literare promovate în popor. C.p. a devenit, îndeosebi în vremea noastră, izvor de inspiraţie şi creaţie polivalentă, de promovare a di- 85 c ferenţierilor şi specificităţii pe plan internaţional a culturilor naţionale. V. ’ cultură, cultură de masă. nifTIIREM — termen (acredi-tat de R “attel si de A. A. Mo-Ies după semantem, morfem şi miiem) care semnifică atomul" unui fenomen sau fapt de cultură, elementul comun unor forme, structuri de genuri de cultură, semnul creaţiei sau activităţii culturale, care poate fi corelat cu alte c., într-un dat cultural. Teoreticienii lui susţin că, în ansamblul ca şi în părţile ei, cultura poate fi descompusă în c., pentru a fi analizată structura asocierilor ei şi totodată măsurată prin numărul c., amplitudinea asocierilor care se efectuează între c. Analiza etnologică a Ca este în măsură să elucideze esenţa, structura şi particularităţile fenomenelor şi faptelor de cultură privite în con^ textul lor sistematic. V. mitem. CULTUROGENEZA v. specific etnocultural. CULTUROLOGIE - 1. ştiinţă generală a culturii şi implicit a civilizaţiei privite în sine, în curs de elaborare (creată de W. Ost-wald şi L.A. White). W. Ost-wald susţine (Kulturwissensckaft, 1909) că, în esenţa ei, cultura nu este sinonimă şi nici echivalentă cu socialul şi deci trebuie studiată independent. Iar L.A. White (The Science of Culture, 1949) că, în contextul ei, cultura nu este o simplă organizare raţio- nală a obiectelor şi evenimentelor dependente de simboluri, limbă, obiceiuri, credinţe, ci un adevărat sistem suprabiologic, un su-praovganism, care trebuie studiat într-un mod deosebit. Din această perspectivă c. apare ca un alter ego, ca o reduplicare teoretică şi metodologică a ştiinţei culturii. C. studiază cultura independent de om, ca şi cum aceasta nu ar fi o creaţie umană, ci o entitate supraorganică, detaşată de realitatea istorică, hete-ronomă creatorului ei. După c., cultura prezintă un domeniu aparte de investigaţie, a cărui structură se dezvoltă la nivel superior oricărei activităţi umane, deoarece cultura posedă forme virtuale de manifestare încă necunoscute omului, dar care cu timpul vor fi cunoscute şi promovate în mod inevitabil de o legitate proprie, încă nesesizată de spiritul omenesc, în substanţa, articulaţiile şi enunţurile ei, şi resurse inepuizabile de creaţie majoră. C. nu trebuie confundată cu filosofia culturii*; 2. „ştiinţă a totalităţii problemelor teoretice şi practice ale culturii, a construcţiei... tuturor formelor de activitate culturală a omului şi societăţii" (după T.C. Arzakani-an, Kultura i iivilizaţia; problema teorii i istorii, 1961). „Ştiinţa culturii" (Kulturovedenie) se ocupă de trei aspecte ale culturii: de cel material, spiritual şi artistic. Culturologul polonez Wladislaw Markiewicz (Miejsce 86 c problematyki Kulturow'ej w teorii Spoleczenstwa sosjalistycznego, 1970) şi culturologul jugoslav Za-gorka Pesic-Golubovic (Kultu-rologija i marksizm, 1970) a-bordează problematica c. de pe poziţiile materialismului dialectic şi istoric. In literatura româna, Adela Becleanu-Iancu (Geneza culturologiei româneşti, 1974) studiază de pe poziţia marxistă locul c. în sistemul ştiinţelor sociale, subliniind necesitatea unei c. româneşti. Cu acest prilej trece în revistă pe primii culturologi români, remarcîndu-le meritele ştiinţifice. CUTUMĂ — 1. formă normativă, de activitate socială modelată de tradiţie; 2. comportament social-cultural conform coerciţiunii comunitare; 3. regulă de’compor- tare consuetudinară (civilă şi publică, etnică şi interetnică) statornicită printr-o practică socială îndelungată. Echivalentul pentru C. (1) în limba română este termenul datină*, pentru c« (2) termenul obicei*, iar pentru c. (3) uzanţă* şi convenienţă*. CUVADĂ — rit de participare propriu comunei primitive (în Asia, America de Sud şi Europa), conform căruia tatăl asistă la naşterea copilului lui şi se comportă ca mamă, primeşte îngrijirile moaşei, felicitările şi darurile rudelor şi prietenilor. După unii sociologi şi etnologi, C. este un rit de recuperare a dreptului de paternitate în unele societăti matriliniare sau este un rit de compensaţie afectivă a bărbatului faţă de femeie. V. rit. DICŢIONARELE ALBATROS D DARVINISM SOCIAL - aspect particular al concepţiei evoluţioniste în care se preconizează extinderea mecanică asupra vieţii sociale, a civilizaţiei şi culturii, a legilor biologice de luptă pentru existenţă şi selecţie naturală. în interpretarea d.s., lupta pentru existenţă se transformă în luptă între rase, selecţia naturală în selecţia între rase şi în cadrul acestora selecţia „elitelor sociale", iar civilizaţia şi cultura popoarelor se disting calitativ între ele după diferenţierile optime bio-sociale ale producătorilor lor. Din acest punct de vedere d.s. a promovat rasismul*. V. rase-ologie. DATINĂ — 1. bun cultural transmis oral, din generaţie în generaţie, sub forma unui model elaborat de comunitatea etnică; 2. ceea ce este dat de tradiţie ca normă de comportament social a comunităţii etnice. în ambele sensuri, d. este rezultatul unei experienţe culturale a autohtonilor, a ceea ce a devenit, treptat, comunitar şi durabil în conştiinţa etnică. D. face parte din fondul de manifestări spirituale ale culturii populare de ordin tradiţional. Cu înţelesul filosofic al conceptului s-a ocupat C. Noica (Rostirea filosofică romanească, 1969). V. convenienţă, cutumă, obicei, tradiţie. DECULTURAŢIE - proces cultural determinat, intrinsec sau extrinsec, de' involuţie social-is-torică a unei unităţi etnice. în determinarea intrinsecă, d. este procesul natural de degradare a unei culturi ajunse la saturaţie, de înstrăinare a obiectivelor unei culturi etnice. în determinarea extrinsecă, d. este procesul de dezintegrare a oricărei culturi intrate în acculturaţie lentă, care provoacă schimburi inegale, influenţe uni- 88 D laterale şi decalcuri neintegrate sau în acculturaţie forţată, care provoacă dislocarea structurii unei culturi de către alta. V. ac-culturaţie, enculturaţie, transcul-turaţie. DEMĂ — comunitate socială arhaică, de structură endogamică locală, bazată pe rudenie generalizată (de ordin rasial, de castă, tribal, familial etc.). Se cunosc două categorii de d. distincte: matridema (comunitate de structură endogamă în destrămare, care adoptă treptat un regim exogamic de tip matern); patri-dema (comunitate de structură endogamă în destrămare, care adoptă treptat un regim exogamic de tip patern). Matridema implică matrilinearitatea (descendenţa în linie maternă), matrilo-calitatea (regimul matrimonial al soţului cu reşedinţa la soţie), matrinomia (regimul onomastic ce descinde din numele mamei sau al rudelor matrilineare). Patri-dema implică la rîndul ei patri-linearitate, pai vilo calitate, patri-nomie. Matridema generează matriarhatul* şi patridema patriarhatul*. DEMIDEOLGGIE — parte a mitologici, subsumată deologiei, care cuprinde descrierea şi interpretarea divinităţilor secundare şi semidivinităţilor dintr-un sistem de superstiţii şi credinţe mitice. V. deologie, mitologie. DEM OLOGIE — termen echivalent, în etnologia franceză, cu cel de folclor* si folcloristică*. V, demopsihologie, dernosofie, demo-tică, demotehnografie, ştiinţă demică. DEMONOLOGIE - parte a mitologiei populare care se ocupă cu studiul diviniţăţilor inferioare, al figurării lor plastice, al categoriilor lor funcţionale, al simbolurilor lor sacre şi artistice, al semnificaţiei lor istorico-culturale. D. reprezintă prima treaptă, cea arhaică, a mitologiei populare, din care se dezvoltă şi peste care se suprapun celelalte trepte ale mitologei: deologia*, demideolo-gia* şi eroologia*. V. mitologie. DEMOPSIHOLOGIE - termen, în etnologia franceză şi italiană, echivalent celui de folclor* şi de folcloristică*. V. demologie, demotehno graf ie, dernosofie, de-moticâ, ştiinţă demică. DEMOSOFIE — termen folosit în etnologia portugheză pentru folclor. Face parte din familia de termeni ce folosesc în locul conceptului de „folk“ pe cel de „de-mos“. V. demologie, demopsihologie, demotehnografie, demotică, ştiinţă demică. DEMOTEHNOGRAFIE - termen echivalent cu cel de folclor*, în etnologia spaniolă. Se referă la tehnica descrierii fenomenelor şi faptelor folclorice. V. demologie, demopsihologie, demotică, ştiinţă demică. DEMOTICĂ — termen echivalent, în etnologia portugheză, celui de folclor* şi folcloristică*t 89 D V. etimologie, demopsihologie, de-mosofie, demotehnografie, demo-tică, ştiinţă demică. DENDROLATRIE - parte a mitologiei botanice care se referă la adorarea arborilor reali sau • fictivi. Această adorare constituie un „complex animologic ce ţine de cultura de tip gentilic, proprie comunei primitive. D. prezintă trei stadii de evoluţie: totemismnl arboricol (după care arborii sînt strămoşii cosubstan-ţiali ai oamenilor sau rude de rang vegetal cu oamenii), cultul arborilor (după care arborii devin instrumente ale credinţei primitive: arborele cosmic, ceresc, al vieţii şi morţii etc.) şi dendrolatria propriu-zisă (după care arborii sînt divinizaţi, consideraţi divinităţi proteice şi de-miurgice). în istoria culturii, arborele prezintă funcţiuni şi semnificaţii deosebite prin concreteţea lui botanică, prin ideaţia lui sacrală, prin simbolismul lui ritual şi prin transsimbolismul lui ornamental. Fiecare popor atribuie arborelui real, predominant sau rar pe teritoriul pe care îl ocupă, funcţiuni şi valori materiale şi spirituale diferenţiate’. Astfel, palmierul la egipteni, rodia la greci, mărul Ia evrei, bradul la români, mesteacănul la ruşi etc. sînt arbori sacri pentru mitologiile populare respective. în mitologiile arhaice au fost concepute trei categorii de arbori sacri, după semnificaţiile lor socotite esenţiale: arborii sacri propriu-zişi, arborii mitici şi arborii legendari. Ar- borii sacri erau socotiţi că reflectă activitatea directă a unor divinităţi, mai mult sau mai puţin benigne, şi că intră în recuzita acestor divinităţi. Din categoria lor făceau parte: arborii care serveau ca însemne divine, pentru că marcau prezenţa unor semizei sau zei; arborii care serveau ca reşedinţă terestră unei divinităţi; arborii care travesteau sau exprimau metamorfoze divine, care participau la fito-teofanii etc. Din a doua serie de arbori sacri fac parte presupuşii arbori suport-sacru ai bolţii cereşti sau ai cosmosului, ca şi ai bolţii unui locaş de cult. Arborele cosmic sau arborele ceresc se înfăţişează în două ipostaze aparent contradictorii: ipostaza europeană, în care rădăcinile se află înfipte în pămînt şi coroana în cer, şi ipostaza asiatică, în care rădăcinile se află difuze în cer şi coroana înfiptă în pămînt. Fiecare din aceste ipostaze pune accentul, în mod separat, pe funcţiunea cosmică a arborelui, în prima ipostază se crede că influxul cosmic este captat şi dirijat spre pămînt, în a doua că influxul terestru este pompat şi dirijat spre cer. Aceste două variante corespund, după Mircea Eliade, celor două moduri de a concepe şi explica mitic relaţia dintre terra şi cosmos, dintre om şi univers. Arborii mitici şi arborii legendari reprezintă celelalte două categorii de arbori semnificativi în mitologia botanică, la niveluri diferite de desacralizare. 90 D Cu studiul d. mitice s-au ocupat: Mircea Eliade (Trăite d’His-ioive des Religions, 1949, 1970) ; Romulus Vulcănescu (Coloana cerului, 1972); Traian Herseni (Forme străvechi de cultură populară românească, 1977) etc. V. mitologie. DENDROM ORF — 1. în mitologie, reprezentare vegetală a unui zeu, semizeu sau demon; metamorfozarea acestora într-un arbore real sau fantastic, simbolic sau alegoric. D. este în acest caz un aspect al fitomorfuhii*; 2. în artele plastice, motiv decorativ în formă de arbore, de element arborigen sau arborescent. V. fitomorf. DEOLOGIE — parte a mitologiei care se ocupă cu studiul divinităţilor, cărora le cercetează geneza, structura morfologică, metamorfozele funcţionale, simbolurile artistice şi semnificaţiile istorico-culturale. D. se subîm-parte în: d. propriu-zisă (care se ocupă cu studiul divinităţilor principale) şi demideologie (care se ocupă cu studiul divinităţilor secundare sau al semidivinităţi-lor). D. reprezintă treapta a doua a mitologiilor clasice, cunoscute şi consemnate de istoria culturii. Nu trebuie confundată cu teologia V. demonologie, eroologie, mitologie. DETERMINISM — concepţie filosofică care explică caracterul interdependent al tuturor fenomenelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă. în evolu- ţia lui istorică, d. prezintă două forme opuse: una metafizică şi alta materialistă. D. metafizic se înfăţişează la rîndul lui în două variante: subiectiv şi obiectiv. D. metafizic subiectiv presupune explicarea ordinii şi mişcării din univers şi a realităţii sociale prin factorii şi structura conştiinţei (particulare, neobiectivate). D. metafizic obiectiv presupune realitatea unei conştiinţe obiective supraindividuale şi supranaturale ca valoare în sine. Ceea ce înseamnă că orice viziune teologică a lumii se bazează pe d. metafizic obiectiv. Pe o treaptă superioară se ridică d. materialist, care explică ordinea lumii şi mişcarea acesteia prin factofj materiali, prin sistemul de interacţiuni, prin condiţionare şi cauzalitate, prin trecerile de la un nivel de interdependenţă al realităţii la altul; d. materialist prezintă două aspecte evolutive: unul mecanicist şi altul materia-list-dialectic. D. mecanicist (de tip Laplace) explică ordinea şi procesualitatea din univers, prin efectele rigide ale unei cauzalităţi stricte, în care adeseori intră neesenţialul, secundarul şi în-tîmplătorul, iar devenirea este concepută de regulă ca o succesiune lineară. D. materialist-dia-lectic explică relaţiile între procesele din univers prin legături cauzale şi de condiţionare complexă, prin surprinderea varietăţii calitative a interacţiunilor, prin înţelegerea necesităţii logice ca libertate a creaţiei ştiin- 91 D ţifice ctc. D. mecanicist a apărut în antichitate, î.e.n. (Heraclit, Democrit, Epicur etc.) şi a fost cristalizat, în secolul al XVII-lea (Galilei, Bacon, Hobbes, Descar-tds etc.). în forma lui evoluată, • deşi susţine că întregul univers, cu' toate fenomenele, indiferent de natura şi gradul lor de intensitate (cosmică, terestră, biologică, socială, psihică, culturală) sînt, în esenţa lor, obiective şi interdependente, iar apariţia şi manifestarea lor se supune aceloraşi legi universal-naturale (în aceleaşi condiţii, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte), totuşi ajunge la explicaţii parţiale, simplificatoare, absolutizante. Spre deosebire de acesta, d. materialist dialectic, fundamentat pe interdependenţa şi interacţiunea universală a fenomenelor (indiferent de categoria şi structura lor), pe semnificaţia şi valoarea lor, ajunge la o’ explicaţie globală, complexa, universală şi elastică a tuturor proceselor din univers; el oferă o explicaţie materialist-istorică a fenomenelor şi faptelor studiate de ştiinţele social-isto-rice. în structura lui, d. etnologic se înfăţişează în două forme interdependente: una care de- scrie varietatea şi specificitatea fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură prin cosubstanţi-alitatea şi coexistenţa lor în timp şi spaţiu; şi alta, care explică. dinamica fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură tradiţională în conexiunea lor cauzală, în evoluţia relaţiilor de producţie şi structura societăţii respective. Determinarea economică a civilizaţiei şi culturii, în acest al doilea caz, se înfăţişează ca un proces continuu, complex şi interdependent de interacţiuni dinamice a unor factori multipli, între structură şi suprastructură. Etnologia, în viziunea materialist-dialectică contemporană, studiază istoric interdependenţa civilizaţiei şi culturii tradiţionale, diversitatea calitativă a tipurilor de comportament social, personalitatea creatoare de bunuri şi valori, nivelurile de organizare a cunoaşterii structural-funcţionale a societăţilor de tip etnic. Problema d. a fost abordată de pe poziţii materialist dialectice şi istorice de: Karl Marx (Scrisori către Kugelmann), Fr. Engels (Dialectica naturii), V.I. Lenin (Caiete filosofice), Jacques Mo-reau, (Problemes et pseudo-proble-mes du dSterminisme, 1964), Călina Mare (Determinismul şi fizica modernă, 1966; Determinismul, în volumul „Materialism dialectic", 1973); Ion Tudosescu (Determinismul şi ştiinţa, 1971) etc. DIFUZI0NISM — 1. concepţie etnologică urmărind să explice răspîndirea civilizaţiei şi culturii. D. consideră evoluţia* ca fiind produsă nu de mişcarea internă, ci de mişcarea externă, de contactul şi influenţa între societăţi, între formele de civilizaţie şi cultură. în confruntarea dintre două societăţi, dintre două civilizaţii sau culturi, d. remarcă 92 D similitudini şi ăisimilitudini (ambele aparente sau inerente, simple sau complexe). Similitudinile stabilesc relaţii, convergenţe sau filiaţiuni, iar disimilitudimle corelaţii, divergenţe, non-filiaţiuni. Fenomenul convergentei* este propriu evolutionismului*, iar fenomenul filiaţiei este propriu d. Filiaţia este în acest caz cînd o succesiune, cînd o coincidenţă de elemente şi de date, relative la fenomenele şi faptele de^ civilizaţie şi cultură. Luată în consideraţie în această a doua accepţie, filiaţia se sprijină pe aşa-zi-sul „fenomen al împrumutului", care în accepţia lui etnologică înseamnă difuziune. După condiţiile în care se efectuează împrumutul, rezultă gradul şi natura difuziunii. în aceste condiţii intră: amploarea, modalităţile de structurare, cauzele, dinamica şi efectele contactului. Concepţia difuzionistă a fost iniţiată de Fr. Ratzel, dezvoltată de Leo Frobenius, B. Ankermann şi F. Graebner, R.P.W. Schmidt şi Georges Montandon. Din analiza fiecărei teorii a d. reies cîteva principii etnologice: dis- tanţa geografică nu împiedică difuziunea fenomenului sau faptului de civilizaţie sau cultură; invenţiile şi descoperirile se propagă mai repede între popoare decît se produc în istoria unor popoare; elementele unui complex cultural* sau ale unei culturi etnice se difuzează în ansam- blu, global, pentru că sînt interdependente. O formă exacerbată a d. este kiperdifuzionis-mul*; 2. metodă etnologică de cercetare a cauzelor şi formelor de răspîndire în timp şi spaţiu a fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură. Metoda difuzionistă urmăreşte să descopere sursele plurale, reale sau fictive ce stau la baza răspîndirii fenomenelor sau faptelor de civilizaţie sau cultură. Aceste surse sînt multiple pe glob şi se confundă cu primele oecumene* (teritorii, nuclee de viaţă). DISCIPLINE ETNOLOGICE - 1. ştiinţe complementare etnologiei: antropologia fizică, preistoria, istoria (micro, medio şi macro) societăţilor de tip tradiţional, tehnologia populară (ergologia şi teh-nonomia), lingvistica-dialectologia (Jean Poirier); — 2. familia de ştiinţe etnologice particulare şi a interdisciplinelor etnologice, adică ştiinţele înrudite între ele prin obiectul lor de cercetare şi diferenţiate numai prin modul de abordare şi tehnica de integrare a cercetării. V. sistemul ştiinţelor etnologice. DISNOMIE v. anomie. DOSAR ETNOLOGIC - raport preliminar, descriptiv al unei anchete etnologice: totale, colective, continue şi comparative, cu valoare de document unic, elaborat dc o echipă complexă de 93 D etnologi şi de reprezentanţi ai populaţiei respective, referitor la comunitatea lor etnică, în vederea alcătuirii unui program internaţional de ajutor ştiinţifico-tehnic prin intermediul UNESCO. D.e. urmăreşte stabilirea datelor . esenţiale asupra conţinutului şi cuantumului ajutorului ce trebuie acordat unei comunităţi, a eşalonării acestuia în timp pen- tru a fi astfel eficace ai totodată pentru a fi în spiritul cooperării şti ini ifico-te hnice internaţionale, în contextul lui conţine date relative la: stabilirea proiectului de ajutor, a programului concret, a urmăririi aplicării şi a studiului consecinţelor reale sau probabile rezultate din aplicarea programului de ajutor ştiinţifico-tehnic. DICŢIONARELE ALBATROS ECHISTICĂ — disciplină (creată de C.A. Dioxiadis, 1967) care se ocupă cu studiul aşezărilor rurale (de tipul sălaş, cătun, sat, comună) şi urbane (de tipul cetate, oraş, metropolă, megapolă şi oecumenopolă) în perspectiva istoriei civilizaţiei şi culturii, al elementelor structurale ale aşezărilor (domestice, administrative, culturale etc.), în vederea sistematizării, reconstruirii sau re» dimensionării acestor aşezări, în funcţie de cerinţele societăţii contemporane. E. porneşte de la aşezările crescute spontan la voia întîmplării, anarhic, în care omul suferă pregnant acţiunea mediului, ca să ajungă la aşezările edificate sistematic, după calcule prestabilite şi experienţe, în care se îmbină concepţia'programatică cu viziunea diferenţiată sau integratoare în peisajul cosmo-geo-grafic. Ca ştiinţă interferenţială a etnologiei şi sociologiei cu geografia peisagistică şi arhitectura, e. se ocupă şi de planificarea etno-socială a aşezărilor rurale şi urbane, a „rezervaţiilor rurale" şi a utopiilor arhitectonice în domeniul urbanisticii. La Atena a fost înfiinţat un Centru de echistică (1967), o revistă (1967) şi o Societate internaţională de echistică (1969). ECOLOGIE CULTURALĂ - ra- mură a ecologiei generale care se referă la rolul factorilor materiali în determinarea unei culturi. Termenul (creat de J.D. Steward) nu este acceptat de „culturologi" pentru că aceştia detaşează fenomenul „cultură" de realitatea concretă şi-l privesc în sine, iar e.e. îl condiţionează direct sau indirect de mediul înconjurător, fizic sau social. în etnologia contemporană şi sociologia culturii se folosesc tot mai intens concluziile e.c. Unii etnologi identifică e.c, cu ecologia 95 E etnologică. V. homeostază ecologică, mediu ambiant, antvopogeo-grafie. ECOSISTEM v. sistem ecologic. ECOTIP v. sistem ecologic, tipologie etnologică, ECTIP v* tipologie etnologică. EIDOS — termen folosit în etnologia contemporană pentru a defini sistemul de atitudini creatoare, de idealuri colective şi de valori culturale care caracterizează personalitatea de bază a unei comunităţi etnice în dinamismul ei creator. Nu trebuie confundat cu etos*. „EMIC“ — termen folosit de noua etnografie* americană pentru a denumi un anumit fel de analiză etnografică a unei entităţi fonemice. E. este un extras lexical, desemnat prin sufixul conceptului fon-emic (Kenneth Pike, 1954). Acest mod de analiză urmăreşte „să surprindă contrastele şi discriminările semnificaţiilor (unui obiect sau subiect de cercetare) după înţelesul lor real şi precis sau după alte modalităţi de a le înţelege". Analiza emică poate fi anticipată printr-o descriere adecvată pentru că se referă şi la aspectele ideale ale unui model cultural. Termenul e. îşi are pandantul în cel de „etic“ * ; ambele definind rever suri ale accleiaşi analize „etnografice" privite în idealitatea şi actualitatea ei empirică. Marvin Harris (The Rise of Anthropology Theory, 1968) preconizează o „etnografie emică". V. etnolingvistică, einose-miotică. EMPATIE ETNICĂ — termen preluat din psihologie (Einfuh-lung), care denumeşte comuniunea unei persoane cu unitatea etnică din care face parte integrantă. E.e* presupune — comprehensiune intelectuală, compasiune afectivă şi identificare volitivă a individului cu grupul lui etnic; înţelegerea structurii civilizaţiei şi comportamentului cultural al unei etnii prin experienţa civilizaţiei şi a culturii ei; proiecţia imaginară a unei persoane în universul unei opere de civilizaţie sau cultură etnică. Astfel, e.e. devine o sursă de apropiere spirituală a unei unităţi etnice de altă unitate etnică (a unei unităţi omogene de o unitate alogenă, enclavată în corpul ei, după modul cum aceasta simte, gîndeşte şi acţionează). V. et-nopsihologie, psihologie etnologică. ENCULTURAŢIE — proces de dobîndire a unei forme de cultură, prin instrucţie şi educaţie, efectuat în vederea adaptării omului la statutul şi rolul social ce-i revine în societate. V. ac-citlturaţie} adaptare culturală. ENDOGAMIE — restrîngere obligatorie, conform tradiţiei, a căsătoriei între membrii aceluiaşi segment al populaţiei (din comunitate sătească, comunitate de neam, comunitate etnică). Paralel cu e. comunitară se dezvoltă şi alte forme de e., dintre care menţionăm e. regală, constant 96 E practicată de factorii de conducere ai comunităţilor sociale de tip etnic. Proprie comunei primitive e. comunitară s-a perpetuat pînă în vremea noastră la unele popoare retardate sau la unele izolate umane*. Reminiscenţe folclorice de e. se întîlnesc şi la popoare civilizate. V. etnologie sexuală, exogamie. ENERGOLOGIE CULTURALĂ - ramură a energologiei (investi-gată întîi de C. Rădulescu-Motru, în 1927, şi apoi de Andre Vara-gnac, în 1972) care studiază sursele, formele, procesele energetice (descoperite şi folosite în scopuri proprii omului) şi aplicaţiile lor în dezvoltarea modului de viaţă, a civilizaţiei şi culturii, ca şi influenţele acestora în concepţia despre existenţă şi „viziunea inovatoare a vieţii". Energologia investighează diversele forme de energie fizică cunoscue pînă a-cum şi de energie spirituală, ca şi relaţiile între sistemele de energie fizică şi spirituală (e.c.). C. Rădulescu-Motru (în Personalismul energetic 1927) anticipează enunţul actual al e.c. în studiul personalităţii culturale. Aceasta este „o energie care îşi formează structura ei proprie, unitară, prin corelaţiile în care se află cu restul formelor de energie din univers". Munca determină personalitatea culturală, felul muncii — personalizările. Prin producerea personalităţii energetice, natura se întregeşte pe sine. „Personalitatea, care se numeşte şi cultură, este... prelungirea aptitudinilor p uho- fizice ale popoarelor". C. Rădu-lescu-Motru distinge energetismul cultural enunţat de el, de energetismul propriu-zis enunţat de filosoful W. Ostwald. Personalismul energetic exprimă astfel energia culturală în forma ei cea mai deplină. Andr6 Varagnac (în La conquSte des energies; Ies sept rSvolittions Snergitiques, 1972) defineşte noua disciplină, energologia, şi prezintă sursele de energie, nivelurile sistemelor energetice şi revoluţiile energetice (focul, forţa animalelor, praful de puşcă, aburul, motorul cu explozie, electricitatea, fisiunea atomică). Progresul energetic nu trebuie confundat cu progresul tehnologic al obţinerii energiei: unul este de conţinut, celălalt de formă. De aceea progresul energetic poate fi reprezentat grafic printr-o curba scalară, iar progresul tehnologic printr-o curbă exponenţială. Suplinirea energiei fizice umane cu energia mecanică provoacă, după i\.ndr6 Varagnac, efecte culturale uneori grave pentru speţa umană: degradarea forţei fizice a omului şi totodată a personalităţii creatoare, efecte care interesează în mod deosebit etnologia. V. antropologie aplicată, bionică, etnologie aplicată. EPISTEMOLOGIE - teoria cunoaşterii ştiinţifice care explică principiile, obiectul, problemele, ipotezele şi legile elaborate pe de o parte de toate ştiinţele luate în ansamblul lor şi, pe de altă parte, separat de fiecare ştiinţa, sub raportul evoluţiei, valorii şi inte- ţ — Dicţionar de etnologie 97 E grării ei gnoseologice. Istoria cunoaşterii ştiinţifice distinge două categorii de e.: o epistemologie generală, valabilă pentru toate ştiinţele, indiferent de natura, obiectul şi gradul lor de dezvoltare, şi epistemologii speciale, rezultate din adaptarea fiecărei ştiinţe la principiile, ipotezele şi legile universal-valabile elaborate de epistemologia generală. E~ pistemologia generală este dominată în vremea noastră de trei mari direcţii de orientare ştiinţifică, între care există raporturi de complementaritate sau opoziţie : dialectică, fenomenologică şi structuralistă. Dintre acestea, direcţia dialectică prezintă un caracter de generalitate crescîndă, care decurge din gradul ei de valabilitate pentru întregul sistem de ştiinţe contemporane. Conform concepţiei materialist-dialectice ştiinţa se înfăţişează ca un sistem, în care se produc mutaţii şi restructurări de ansamblu ale cunoştinţelor. Limitele ştiinţelor sînt istorice şi ele sînt depăşite în practica cunoaşterii teoretice. Iar lumea se prezintă ca un sistem material infinit, dinamic, unitar, în permanentă dezvoltare, ale cărui fenomene şi procese sînt determinate în timp şi spaţiu, interdependente şi în interacţiune funcţional-structura-lă. Direcţia dialectică în e. se caracterizează prin completitudine şi veridicitate, ceea ce duce la creşterea rolului ei gnoseologic pentru întregul sistem de cunoştinţe ştiinţifice. în ordine des- crescîndă a complementarităţii, conform concepţiei fenomenologice, cunoaşterea este intuitivă şi imediată pentru că urmăreşte să explice „ireductibilul" şi „esenţialul", „aparentul” şi „idealul", adică ceea ce socoteşte că este specific fiecărei ştiinţe luate în parte. Conform structuralismului, cunoaşterea obiectelor, relaţiilor şi proceselor nu se poate face separat ci în sisteme integrate de elemente, indiferent de natura lor substanţială, ca modele ideale de cunoaştere. în construcţia formalizată şi matematizată a modelelor ideale, se are în vedere îmbinarea cunoaşterii logice (sincronice) cu cunoaşterea istorică (diacronică). Faptul că orice ştiinţă trebuie să răspundă la cerinţele epistemologiei generale şi totodată la cele ale epistemologiei speciale a dus la un dublu control epistemologic, implicit şi complimentat., al cunoaşterii ştiinţifice. EPISTEMOLOGIE ETNOLOGICĂ — epistemologie particulară care explică geneza, tehnica, conţinutul şi valoarea teoretică şi aplicativă a 'cunoaşterii etnologice în contextul şi consensul epistemologiei generale. Cunoaşterea etnologică este în esenţa ei o cunoaştere polivalentă. Iniţial este o cunoaştere empirică a realităţii concrete (modul de viaţă, formele şi gradele de civilizaţie şi cultură). Ea înregistrează asemănările şi deosebirile, opoziţiile şi contradicţiile dintre fapte, aşa 98 E cum acestea se manifestă concret în timp şi spaţiu, în consonanţă cu legile particulare, abstracte şi formalizate, elaborate de etnologi între timp. De la cunoaşterea empirică, etnologia trece la cunoaşterea fenomenologică a realităţii intime a lucrurilor, a esenţei lor independente de obiect şi subiect, la experienţa intuitivă a cunoaşterii, pentru a descoperi şi formula specificitatea modului de viaţă, a formelor de civilizaţie şi cultură investigate, în cele din urmă, etnologia realizează trecerea de la cunoaşterea fenomenologică, la cunoaşterea e-laborată şi integrată, de esenţă dialectică, în sistemul unitar de cunoştinţe actuale. La aceasta se ajunge prin determinarea structurii unor modele ideale de cunoaştere a modului de viaţă şi a formelor de civilizaţie şi cultură istorică, ce se confundă cu însuşi obiectul cunoaşterii şi al aplicaţiilor etnologiei. Cercetări de e.e. s-a,u întreprins, în ştiinţa românească, îndeosebi în cadrul „Comisiei de antropologie şi etnologie" a Academiei R.S. România. ERGOGRAFIE — descriere concretă şi aplicativă a elementelor şi aspectelor materiale ale vieţii comunităţii etnice, descriere analitică a civilizaţiei, a tehnicii muncii şi rezultatelor istorice ale acestora. V. ergologie, ergonomie. ERGOLOGIE — ştiinţă a muncii, a utilajului material, a procedeelor de fabricare a obiectelor utile şi a modului lor de întrebuinţare. V. ergografie, ergonomie. ERGONOMIE — disciplină tehnologică care studiază: 1. relaţiile dintre om şi mediul de muncă pentru stabilirea parametrilor de adaptare, corectare şi optimizare a muncii; 2. proiectarea multilaterală a activităţii şi valorificării muncii în raport cu contextul multifuncţional al modelelor ergononice, E. cuprinde mai multe damuri printre care: bioergonomia, care studiază capacitatea biologică de muncă a omului; higienoergonomia, care studiază condiţiile de higienă şi sănătate a muncii; psihoergonomia, care studiază formele de selecţionare şi pregătire profesională a forţei de muncă; topo ergonomia, care studiază amenajarea spaţiului de muncă pentru o desfăşurare optimă; etnoergonomia, care studiază caracterele particuîar-etnice ale capacităţii de muncă. Cerce- f ţările ergonomice se efectuează la locul de muncă cu ajutorul fişelor de control (check-list) şi în laborator, cu ajutorul instalaţiilor de testat şi al modelelor statistico-matematice pentru determinarea activităţilor ideale. A-ceste modele statistico-matema-tice stau la baza modelelor ergo-nomice, care uneori completează, alteori înlocuiesc modelele tehnologice inerent depăşite, de la o etapă de muncă la alta, de investigaţia modernă. EROI ARD — în sens peiorativ, erou mărunt, consemnat de ero- 7* 99 E ologie în mitologia şi literatura populară. Unii e. mitici ţin de eposul eroi-comic popular (Păcală, Tîndală, Setilă, Flămînzilă etc.). în literatura pentru tineret sau de popularizare a apărut e. inventat de creatorul de povestiri (Tarzan, Buffalo Bill, Baronul Miinchausen etc,). V. erou, mitologie. ERGOLOGIE — partea finală a mitologiei, care se ocupă cu studiul eroului mitic, creator de civilizaţie şi cultură, în cadrul comunităţii etnice sau a unei regiuni determinate, cu structura, valoarea şi funcţiunea lui, cu tradiţiile şi cutumele mitice atribuite acestuia, ca şi cu studiul eroului istoric mitificat de tradiţia populară şi al eroiardu-lui*. E. reprezintă treapta cea mai nouă a creaţiei mitice, care împlineşte, conturează şi dă unitate de viziune dricărei mitologii. V. erou, demonologie, deologie, mitologie. ER-OU — concept care a evoluat din antichitate căpătînd diferite înţelesuri particulare: mitologice, 'literare (populare şi culte) şi istorice şi care a devenit complex şi polivalent în istoria culturii: 1. (în mitologie) muritor beatificat pentru că ar fi posedat forţe supraumane şi ar fi îndeplinit rolul de protector al unui grup social sau comunităţi etnice şi în această calitate a săvîrşit fapte miraculoase. Sub raport mitic e. întruneşte calităţile unui luptător desăvînsit, ale unui viteaz, ale unei făpturi considerate supraumane. în concepţia mitologică a anticilor, zeii şi semizeii puteau decădea din rangul lor divin şi deveni simpli e., fie printr-o greşeală a lor, fie printr-o pedeapsă a zeului suprem, şi, invers, e. puteau fi ridicaţi la rangul de semizei şi zei (după Euhe-meros din Messina, din şcoala cirenaică, în secolul III î.e.n.). Epoca eroică a omenirii a fost numită acea perioadă din istoria antică care a precedat epoca creării artefactelor. în antichitate se acorda e. mitici un cult aparte, care consta din anumite observanţe rituale, relative la marile lor fapte de vitejie, la moartea şi la destinul lor. Mormintele reale sau fictive ale e. (cenotafurile) devin locuri de cult organizat, pseudo-temple sau incinte sacre improvizate pentru pelerinaj (Heracle, Perseu etc.); 2. (în literatura populară şi cultă) personajul principal în jurul căruia se ţese intriga ori fabula operei respective. Acesta poate fi e. pozitiv, dacă reflectă trăsăturile esenţiale şi reprezentative ale epocii, ale tipului uman, ori' ale temei abordate, sau e. negativ, dacă reflectă trăsături opuse primelor; 3. (în istorie) personalitate creatoare de moduri şi stiluri de viaţă, cultură şi civilizaţie. în acest caz e. istorici pot deveni cetele de neam, dacă sînt descălecătoare de ţară (e, socionimi), întemeietorii de cetăţi, oraşe, sate (e. eponimi), mari pontifi, suverani, nobili şi 100 E legiuitori (e. civilizatori), fondatori de tradiţii culturale (e. culturali). Thomas Carlyle (On Hevoes, Hero-Worship and the Heroic in History, 1845) a explicat istoria omenirii prin intervenţia directă a e., negînd rolul maselor. Cultul individualist al e. enunţat de Th. Carlyle a folosit apoi la promovarea cultului elitelor şi a personalităţilor marcante în concepţia idealistă a istoriei. Cultul suveranilor derivă, în trecut, ca o formă exagerată, din cultul e. charismatici (faraonul, basileul, caesarul, marele inca, mikadoul etc.). în statele socialiste se acordă ca distincţie şi cinste deosebită titlul de e. al muncii, tuturor acelor care aduc un aport excepţional prin munca lor la dezvoltarea noii societăţi socialiste. V. evoologie, eroiard, mitologie. ESOTERIC — 1. ceea ce este ascuns, secret, criptic, restrîns la un număr redus de oameni, destinat unor acte de cult sau rituri de iniţiere ( o concepţie, doctrină, scriere, cunoştinţă); 2. ceea ce reflectă unele activităţi sacre sau de consacrare şi nu poate fi receptat decît în anumite condiţii speciale. V. exoteric. EŞANTION ETNOLOGIC - metodă de anchetare, consemnare şi analiză selectivă a unor aspecte calitative ale fenomenelor sau faptelor de civilizaţie şi cultură prin determinarea lor cantitativă. Această determinare se realizează îndeosebi în înregistrarea, măsurarea şi diferenţierea unui număr indefinit de caracteristici statistice fundamentale. Necesitatea e.e. a rezultat din imposibilitatea efectuării unei anchete complete şi practic operative de proporţii naţionale. S-a constatat din nenumărate cercetări că o anchetă selectivă nu numai că este posibilă, dar este şi mai eficace. Metoda e.e* este folosită mai ales pentru construirea modelelor etnologice*. Ea a fost iniţiată de E. B. Tylor şi continuată de G.P. Murdock (care stabileşte „standarde de eşantioanare" generale). Pentru G.P. Murdock, e.e. este o metodă de investigaţie cantitativă a fenomenelor inter-culturale. De aceea, el propuiie consemnarea variaţiilor culturale în perimetrul unor arii genetice şi determinarea direcţiei şi ritmului evoluţiei, incidenţele şi' distribuţia variantelor culturale în afara ariilor. E.e. prezintă mai multe forme de înregistrare a fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi^ cultură, de analiză statistică. înregistrarea presupune ca operaţiuni: stabilirea zonei eşantion abile; fixarea schemei de eşantionare; enunţarea problematicii de eşantionare; elaborarea tehnicilor de înregistrare; depistarea aleatorie a materialului; analiza cantitativă şi concluziile calitative. Se cunosc pînă îii prezent două tehnici particulare de e.e. cu variantele lor: eşantiona-rea ordonată şi eşantionarea^ aleatorie. E.e. ordonat se extrage din- 101 tr-un material conform unei ordini prestabilite. E*e. aleatoriu se extrage la întîmplare. E.e. ordonat poate fi scos dintr-o cifră statistică în aşa fel încît toate e.e. posibile de mărimea n să fie select abile cu maximum de probabilitate; e.e. aleatoriu nu este de mărime fixă, ci variabilă, de la caz la caz, de la problemă la problemă, de la etnie la etnie. Paralel cu aceste tehnici au apărut şi alte tehnici de elaborare a e.e.: eşantionul reţea, care stabileşte un număr de puncte aleatorii pe hartă, cu şansă egală de a fi selectate. Fenomenele şi faptele de civilizaţie sau cultură cele mai apropiate acestor puncte în-tîmplătoare constituie ele însele o selecţie aleatorie. încercarea de a introduce diversitatea într-un e.e. distruge reprezentativitatea eşantionului; eşantionul stratificat, care reflectă, complexul cultural în profunzimea lui, împărţit în mai multe straturi, ale căror reprezentante sînt alese la întîmplare. Trebuie să se determine cîte „culturi" se află într-un strat pentru ca rezultatele să poată fi comparabile; eşantionul disproporţionat, care este un tip de eşantion stratificat (folosit în 1957 de Murdock pentru a elabora e.e. al lumii — World Eth-nographic Sample: W.E.S.). Metoda e.e. „demonstrează că similitudinile unor caracteristici culturale se datoresc difuziunii istorice dintr-o sursă comună şi necesităţilor funcţionale proprii anumitor regiuni, pentru a ilustra E ______________________ aportul factorului analitic în cadrul cercetărilor interculturale" (J. Sawyer). Ea se aplică cu succes la studiul civilizaţiei sau culturii comunitare (rurale sau urbane) deoarece comunitatea este o unitate naturală de tip complex. Criteriile lui Murdock după care trebuie aleasă o comunitate pentru eşantionare etnologică sînt cele ce au în vedere: coeziunea biologică, etno-sociaîă, civilizaţia şi cultura,, precum şi stratificarea minimală (economică, juridică etc.). Eşantionarea a 60 de societăţi culturale efectuată de Murdock a dus la o tipologie schematică, ce uşurează determinarea structurilor etno-sociale prin analiza cantitativă a caracterelor socotite specifice. în cercetareainter-culturală pe baza statisticii deductive nu este nevoie de eşantionarea de mare cuprindere, de folosirea întregului material existent, ci numai de înregistrarea fenomenelor sau faptelor de variaţie şi distribuţie. Astfel e.e. sugerat de Charles W. Mc Nett şi Roger E. Kirk a căpătat o aplicabilitate excepţională în domeniul cartografierii etnologice prin Atlasul etnografic al lumii, conceput şi executat de G. P. Murdock. V. cartografie, experiment etnologic. „ETIC" — termen folosit de noua etnografie* americană pentru a denumi analiza etnografică a unei entităţi fonetice; e. este un extras lexical desemnat de sufixul conceptului fon-etic (Ken- 102 E neth Pike, 1954). (Conceptul de e. nu trebuie confundat cu omonimul lui — etic — care ţine de etica propriu-zisă.) E. depinde de distincţiile fenomenelor considerate accesibile de observatorii ştiinţifici. Demersul e. nu poate fi fals decît dacă nu se ia în consideraţie ce este semnificativ, real, precis, apropiat. Metodologic, demersul e. urmăreşte să scoată în evidenţă un eveniment sau fapt contingent cercetării. E. se referă la aspectul actual al fenomenului de modelat. Informatorul poate completa informaţia e, cu aceea emicâ*. Cu toate acestea e. nu poate fi transmutat şi nici nu poate fi studiat numai prin etnic. Marvin Harris (TheRise of Anthvopology Theory, 1938) susţine că teoretic se poate vorbi de o „etnografie etică" în paralel cu o „etnografie emică". V. etnolingvisticâ, etnosemiotică. ETNARH — căpetenie politico-religioasă a unei etnarhii sau comunităţi etnice în imperiul roman, bizantin şi otoman. In înţelesul post-bizantin. e. era conducătorul autorizat al comunităţii etnice cu caracter religios, etnar-hatul (echivalent milet-ului). în imperiul otoman îndeplinea rolul de căpetenie pontificală (patriarhul grec, patriarhul armean, marele rabin etc.). Primul e. în grad în Imperiul otoman era patriarhul din Bizanţ, reprezentantul autorizat, cu titlul de conducător al creştinilor ortodocşi, deoarece conducea cea mai mare comunitate religioasă după cea otomană. E. lucra cu un număr indefinit de arhonţi sau notabili religioşi, care făceau legătura între comunitatea etnar-hică şi sultanat. Fiind căpetenie religioasă, era implicit şi căpetenie culturală, păstrătoare a da-tinelor şi tradiţiilor comunităţii spirituale pe care o conducea. V. etnarhie. ETNARHAT v. etnarh. ETNARHIE — provincie a Imperiului roman, apoi a Imperiului bizantin şi a celui otoman, aflată sub conducerea unui etnarh*. ETNICITATE — ansamblul caracterelor particulare ale unei unităţi etnice raportate la spaţiu, timp şi structura ei social-isto-rică. Dimensiunile e» pot fi concepute ecologic, cronologic şi procesual. Dimensiunea ecologică reflectă numărul, volumul şi rolul resurselor biosociale ale unităţii etnice în relaţie cu parametrii mediului artificial, tehnologic. Aceasta pentru că formarea e. este opera adaptării selective a comunităţii sociale la mediul tehnic creat treptat şi care se impune ca o a doua natură. Dimensiunea cronologică reflectă analitic treptele de organizare internă şi de încorporare diferenţială externă a unor fragmente de impact a comunităţilor sociale contingente celei luate în consideraţie. Dimensiunea procesuală reflectă dialectic constituirea complexului de etnocivilizaţie* şi et-nocultură* în formarea istorică şi 103 E transmiterea ulterioară. E. în vremea noastră este tot mai mult subordonată factorilor socio-eco-nomici. Ea se complineşte sau destramă prin migraţie (emigraţie, imigraţie şi admigraţie). Uneori migraţiile * întăresc ide’nti- • tatea etnică a populaţiilor aborigene, atunci cînd se sprijină pe aceeaşi spiţă genetică; alteori o schimbă radical, atunci cînd provin din spiţe genetice diferite. în ultimul caz migraţi-ile provoacă redistribuirea populaţiilor şi mutaţia compoziţiei lor etnice ca şi mixtura de civilizaţii şi metisajul cultural (situaţia unor state din America Latină a căror creştere demografică se bazează pe migraţia planificată). încrucişările etnice provoacă schimbări în e. componenţilor. Modelul încrucişărilor începe prin încrucişări biologice (a cross biologica! model), continuă prin încrucişăm de civilizaţie (a cross civilization model) şi se încheie prin încrucişări culturale (a cross cultural model). în toate aceste încrucişări, e. suferă modificări repetate, care duc în cele din urmă la transmutaţia ei în altă categorie psiho-socială. V. etnie. ETNIE — unitate etnică determinată în timp şi spaţiu, cu trăsături sociotipice particulare. Ceea ce caracterizează e. nu sînt atît aspectele biologice cît mai ales cele de civilizaţie şi cultură (limba, obiceiurile, tradiţiile etc.). E. stă la baza unor forme complexe de unităţi sociale (popor, naţiune), E. trebuie distinsă de alte unităţi etnice (grupul etnic, comunitatea etnică etc.). în evoluţia conceptului de e. constatăm cîteva accepţii: 1. rezultatul unui gen de viaţă, care are la bază o comunitate dc limbă,, de credinţe, obiceiuri, norme etice si o aşezare teritorială comună (Richard Molard); 2. grup închis, endo-gamic, care are aceeaşi origine şi aceeaşi limbă, deoarece derivă dintr-un strămoş comun (S.F. Nadei); 3. grup localizat ce are un număr indefinit de legături sociale, foarte strînse (Meyer For-tes); 4. „lume" concepută în timp, localizată în spaţiu şi rigidă în contextul ei social (P. Mercier). ETNOASTRONOMIE - disciplină astronomică (acreditată de Elisabeth Chesley Barty) care studiază motivele iconografice, textele sacre şi riturile tradiţionale ale comunităţilor etnice, referitoare la astre, constelaţii, cosmos şi cosmografie, cu toate interpretările şi implicaţiile acestora. E. derivă din arheqstro-nomie* pe care o continuă la nivelul comunităţilor etnice. ETNOAXIOLOGIE - ştiinţă a valorilor comunitar-etnice (spre deosebire de axiologie care este ştiinţa valorilor general-umane). Studiază geneza, structura şi funcţiunea valorilor culturale în comunitatea socială de tip etnic, particularităţile axiologice ale unui popor, ca produse ale practicii lui social-istorice. Conceptele de bun, frumos, adevărt 104 E corect etc. prezintă caractere specifice modului de trai şi modalităţii de gîndire proprii fiecărui popor. Din acest punct de vedere, valoarea culturală este un concept mobil, fluent, dinamic, care se schimbă după meridiane, după nivelele de sensibilitate intelectuală, după gradele de obiectivizare culturală. Doliul la asiatici este alb, la europeni este negru. Frumosul îşi schimbă structura odată cu faciesul uman. Noţiunea de adevăr — după concepţia filosofică sau credinţa la care se re* feră. Sub acest raport, e. facilitează înţelegerea specificului etnic*, perceperea esenţei comportamentului cultural, concret, real, relevat de natura şi forma interre-laţiilor complexe social-istorice. Pentru că poporul creează valorile culturale într-un mediu ambiant, le face să fie coordonate ale acţiunii lui şi expresii ale destinului lui uman. în procesul de cristalizare a axiologiei generale, e. joacă un rol important. Ea procură materialul divers, istoric al valorii, aşa cum acesta apare pe glob, la diferite popoare, pe care axiologia îl preia, îl decantează şi extrage esenţa general umană a determinantelor etnologice ale valorii. în cultura română, preocupări de e. integrate în filosofic au avut L. Blaga, Mircea Eliade, P. Co-marnescu, Liviu Russu, Nicolae Mărgincanu şi alţii; preocupări de axiologie şi e. marxistă întîl-nim la C. Ionescu-Gulian, Al. . Tănase,. Henri Wald, L, Grîin- berg şi alţii. V. behaviovism etnologic, specific etnocultural. ETNOBIOGRAFIE — concept de etnologie juridică (acreditat de Jean Poirier) care se referă Ia aşa-zisa „autobiografie a unei comunităţi etnice", făcuta de reprezentanţii acestei comunităţi cu ajutorul anchetatorului de teren. E. urmăreşte să redea conţinutul juridic al existenţei comunităţii etnice, cu toate implicaţiile psiho-sociale şi cultural-istoricc. ETNOBIOLOGIE - disciplină biologică care studiază determinarea comportamentului cultural. Asupra determinării biologice a comportamentului s-au elaborat două ipoteze: una conform căreia ereditatea etnică evoluează în timp şi spaţiu şi alta conform căreia nu evoluează. în baza celei de-a doua ipoteze, împotriva eredităţii etnice nu se poate lupta decît medical. A-ceastă concepţie a fost aspru criticată deoarece a facilitat teorii rasiste, după care unele popoare au fost considerate superioare faţă de altele, socotite inferioare. V. behaviovism etnologic. . ETNOBOTANICĂ - disciplină botanică ce studiază relaţiile reciproce dintre comunitatea'etnică şi mediul vegetal. E. trece în revistă plantele utile comunităţilor etnice (alimentare, condimentate, excitante, iritante, toxice, colorante, farmacopeice etc.); analizează acţiunea omului 105 E şi a comunităţii etnice asupra asociaţiilor vegetale, modificările geografiei vegetale (prin mutilările forestiere, extinderea agriculturii, sterilizarea solului, poluare), relevă acţiunea mediului botanic, cu asociaţiile lui vege-. tale, asupra comunităţii etnice (civilizaţia lemnului, elaborată în habitaţiile forestiere, în savane, lunci şi delte, inventarul ustensilelor de lemn în ocupaţiile agricole etc.), prezintă aspectele esenţiale ale dendrologiei, ale ritolo-giei vegetale, ale simbolismului fitomorf ca aspecte esenţiale ale culturii primitive, tradiţionale sau populare. O deosebită atenţie acordă e. motivelor decorative de origine vegetală, rolului pe care plantele îl joacă în creaţia artistică tradiţională. Printre promotorii e., alături de A. de Gu-bernatis, Ch. Jorey şi alţii, se numără şi românii Simion FI. Marian, Â. Borza şi alţii. ETNOCENTRISM — concepţie is-torico-etnologică care susţine că aproape fiecare comunitate etnică se pune în centrul preocupărilor ei faţă de alte comunităţi etnice; fiecare popor judecă pe celelalte popoare în raport cu necesităţile, cu optica, cu idealurile şi capacitatea lui de creaţie şi consum în domeniul civilizaţiei şi culturii. într-un sens îngust, e. semnifică poziţia subiectivă, apreciativă, egoistă a oricărui popor care se vede numai pe sine şi se vrea numai pe ei în centrul atenţiei şi intereselor general-umane. De e. au suferit unele popoare antice, medievale şi moderne, care asumîndu-şi superiorităţi rasiale, economice, militare, imperialiste, civilizatorii şi culturale au oprimat şi exploatat popoarele cucerite. E. unor popoare europene s-a extins teoretic şi opresiv din antichitate pînă în secolul al XlX-lea, cuprinzînd o parte din Europa, dînd naştere la ceea ce a început să se numească în Occident europocentrism*. In prezent, noţiunea de e. este din ce în ce mai puţin luată în consideraţie. V. empatie etnică. ETNOCID — 1. uciderea în masă a unei părţi sau a unei întregi comunităţi etnice, în urma unei invazii, conflagraţii sau pe alte căi, pentru a-i acapara bunurile materiale şi pentru a-i ocupa teritoriul. Unele puteri colonialiste au aplicat în decursul expansiunii lor aceste tehnicii de ucidere. E. este în acest caz o variantă a genocidului: 2. modificarea forţată şi programată a structuri bio-sociale sau culturale a unei microunităţi etnice, pentru a o anihila pe plan social şi a o integra în contextul sistemului politic şi de stat al macro-unităţii agresoare. V.' acculturaţie, tvans-culturaţie. ETNOCIVILIZAŢÎE — civilizaţie proprie unei comunităţi etnice. Cu studiul e. se ocupă etnologia diferenţială*. în structura unei e. intră: modul de viaţă propriu comunităţii etnice, fenomene şi fapte de tehnologia producţiei bunurilor materiale, coe- 106 E ziunea internă şi dinamismul evolutiv al activităţii globale a comunităţii etnice. Studiul e. este dependent de cel al sin®culturii * corespunzătoare. V. arheciviliza-ţie, civilizaţie, etnologie regională. ETNOC ORE GRAFIE - disciplină coregrafică care studiază activitatea Indică (jocul şi dansul) unei comunităţi etnice. E. urmăreşte sa descopere sursele magice şi mitice ale dansului primitiv, arhaic, tradiţional şi popular, să ie descrie, analizeze şi interpreteze conţinutul şi forma pentru a stabili în ce constă substratul lor ludic, să releve adaosurile istorice de tipul contaminărilor, influenţelor şi calcurilor în formarea ’ adstratului lor ludic şi, prin acesta, să redea şi să interpreteze structura şi dinamica stratului ludic popular contemporan. V, cheirosofie. ETNOCRAŢIE — conducerea unei comunităţi etnice de către propriii ci reprezentanţi. E. prezintă diverse forme istorice: ge-ronîocraţia*, în comuna primitivă, pentru conducerea etniilor (trib, confederaţie de triburi) prin reprezentanţi de vîrstă şi sex (sfaturile de bătrîni); teocraţia, în evul mediu, pentru conducerea confederaţiilor de state libere, a vnlet-m\\or confesionale, constituite în etnarkii*, prin reprezentanţi ai castei clericale; e. modernă pentru conducerea statelor naţionale prin reprezentanţă politica de clasă socială, categorie socială sau castă. în statele na- ţionale de tip burghez conducerea este eligibilă, se realizează conform principiului „numerns claus-us1" (după care alături de „naţiunea majoritară" pot participa la conducerea statului şi „minorităţile naţionale"; participarea acestora este însă restrictivă), în statele naţionaliste conducerea se realizează conform, principiului „numeraş nullus" (după care nici un „străin" nu poate participa la conducerea statului). Aceasta a fost situaţia statelor de tip fascist şi mai ales a statului nazist. ETNOCULTURĂ - cultură proprie unei comunităţi etnice. Cu studiul e, se ocupă etnologia diferenţială*. în structura e. intră : elemente şi aspecte ce constituie universul de bunuri şi valori spirituale proprii unei comunităţi etnice; fenomene şi fapte de morfologie şi stilistică a creaţiei (religioase, filosofice, ştiinţifice, artistice, juridice etc.), ceea ce dă coeziune internă concepţiei despre viaţă şi lume şi dinamism viziunii plastice a acestei concepţii în comunitatea etnică. Studiul e, implică inevitabil pe cel al etnocivilizaţiei*. Y. cultură, etnologie regională. ETNODEM OGRAFIE - disciplină care studiază la scara micro-demografică unităţile etnice de factură restrînsă, ca şi grupurile ca părţi constitutive ale unei populaţii statistice nedefinite. Obiectul principal al e. este analiza 107 E genealogiilor pentru a surprinde gradul de consanguinitate etnică şi alcătuirea microistoriei, pentru a înregistra fecunditatea diferenţiată pe sexe şi vîrste, compoziţia reproducţiei lărgite, na-. talitatea şi mortalitatea în grupurile săteşti. E. urmăreşte stabilirea unui model matrimonial statistic care să statueze noi reguli formale privind gradul de rudenie şi căsătorie, în contextul unei comunităţi zonale de tip etnic, omogene sau alogene. ETNOERGONOMIE v. ergonomie. ETNOESTETICĂ — disciplină estetică care studiază: a. geneza, structura şi funcţiunea categoriilor estetice populare din perspectiva comunităţii etnice: tragicul, comicul, dramaticul, grotescul, burlescul etc.; b. modalităţile de cristalizare artistică a acestor categorii în opere de artă populară; c. relaţiile estetice pe care le promovează fiecare formă de artă în comunitatea sătească tradiţională şi contemporană; d. sincretismul artei populare ca expresie a heteronomiei artei; e. modul de valorificare a artei populare proprie fiecărei comunităţi etnice; f. arta populară ca instrument de educaţie estetică. E. nu trebuie confundată cu estetica populară al cărui conţinut şi sferă sînt mai bogate. Estetica populară include în contextul ei şi e. în domeniul e. române s-au remarcat: Barbu Delavrancea (Estetica poeziei populare, 1913), Alex. Dima (Ar- ta populară şi relaţiile ei, 1971), Grigore Smeu (Repere estetice în satul românesc, 1973). ETNOFILIE — afecţiunea pentru tot ceea ce priveşte viaţa unei comunităţi etnice, civilizaţia şi cultura ei. Termenul este antonimie prin conţinut şi sferă cu cel de xenofilie. ETNOFILOSOFIE - disciplină filosofică care reprezintă o formă evoluată modernă a etnosofiei*. E. capătă o amprentă psihosocială etnică, prin modul particular de a concepe, simţi şi explica temele şi problemele filosofiei generale/ ETNOFOBIE - t. rezervă sau ostilitate faţă de tot ceea ce se referă la particularităţile materiale şi spirituale ale unei comunităţi' etnice (aspect etnologic); 2. stare patologică de spirit, care exprimă teama de ceea ce este propriu şi caracteristic unei etnii (aspect psihologic-medical). ETNOGENEALOGIE - disciplină istorică care studiază geneza popoarelor, legăturile lor etnice şi derivarea lor istorică. Datele referitoare la e. sînt furnizate de istorie, sociologie, lingvistică, etnografie, folclor, artă populară etc. E. exprimă, în ultima analiză, filogeneza etniilor prin etnogene-za* lor; procesul de dezvoltare istorică a popoarelor ca rezultat al evoluţiei lor naturale. Cercetările de lingvistică, de psihologie socială, de istorie a culturii folosesc, la rîndul lor, rezultatele e* 108 E ETN O GENEZĂ — procesul de formare a unui popor ca unitate social-istorică. E. prezintă două explicaţii: una de ordin mitic-legendar şi alta ştiinţifică, bio-lingvistică şi socio-culturală. După explicaţiile mitic-legendare, formarea popoarelor presupune un proces para-istorie care se bazează pe miracole, intervenţii divine etc. Mitologiile străvechi scot în evidenţă geneza spontană din regnul mineral., vegetal sau animal (la vechii egipteni, indieni, iudei, babilonieni etc,). După explicaţiile ştiinţifice, formarea popoarelor presupune un proces istoric de Îndelungată evoluţie. Studiul e. ştiinţifice a luat o amploare deosebită începind din a doua jumătate a secolului al XIX-!ea,' odată cu dezbaterile asupra autohtonităţii, continuităţii şi specificităţii unor popoare europene şi cu studiul acculturaţi ei * u nor* popoare ext r a-europe-ne. Trecerea de la unitatea socială nedefinită sub raport etnic, la comunitatea etnică a început încă din comuna primitivă. în stabilirea unui proces de e. intră: locul, timpul, cauzele, componentele etnice, elementele etnogene-zice (limbă, obiceiuri, tradiţii etc.). Locul condiţionează, prin structura lui geomorfologică şi prin bogăţia lui naturală, modul de accelerare sau încetinire a procesului e. Locul unde s-a născut un popor poate fi diferit de acela lyide acesta trăieşte. După locul de naştere popoarele se împart în indigene şi alogene. E. este un proces social-istoric de lungă durată. De răstimpul naşterii unui popor se leagă stabilirea elementelor lui de civilizaţie şi a caracterelor lui culturale. De succesiunea acestor elemente şi caractere ţine continuitatea istorică a poporului respectiv şi formarea personalităţii lui etnice. Unele e* au loc pe cale paşnică, prin mi-graţie înceată, infiltrare, convieţuire, amestec, simbioză ,şi asimilare, provocate de un îndelung impact demografic; altele pe cale violentă, prin înfrîngere în războaie, capturare şi dominare totală. Numărul, cantitatea şi calitatea componentelor etnice "(populaţii, neamuri, popoare etc.), stadiul lor de dezvoltare dau imaginea reală a complexităţii şi profunzimii procesului e. Sînt componente principale şi componente secundare, rezultate din mişcările de populaţie reduse şi pendulatorii, numite metanazta-ze*, adniigrări, transmigrări. Sudarea elementelor componente nu se face aleatoriu, ci în ordinea capacităţii de asimilare reciprocă. Un popor mic, învins, poate impune civilizaţia şi cultura lui poporului mare învingător (cazul grecilor învinşi de romani). Cucerirea Daciei şi transformarea ei într-o provincie a Imperiului roman a dus întîi la amestecul poporului dac cu cel roman, şi apoi la naşterea unui popor nou, poporul român. E. română s-a consolidat în decursul cîtorva secole, perioadă în care noul po- 109 E por a trebuit să ducă „o luptă necurmată pentru a-şi păstra fiinţa, pentru a-şi asigura continuitatea pe teritoriul în care s-a născut şi dezvoltat, în ciuda vicisitudinilor istorice". V. antvopogene-zâ, etnologie. TETNOGEOGRAFIE - disciplină geografică care studiază influenţa reciprocă dintre mediul geografic şi comunitatea etnică. Determinant în etnogenezâ* nu este mediul geografic, ci compoziţia et-nogenetică şi condiţiile complexe ale procesului de formare. E. nu trebuie confundată cu anivopo-geografia* şi nici cu geopolitica*. ETNOGEOLOGIE — disciplină geologică ce studiază stratigra-fia civilizaţiei şi culturii tradiţionale şi populare din perspectiva formării, succesiunii şi corelaţiei lor. Etnogeologii disting trei categorii de stratificare a civilizaţiei şi culturii, cu 'variantele şi formele corespunzătoare: sub- straturile, adstraturile şi straturile. Substraturile relevă geneza fenomenului ori faptului de civilizaţie sau cultură; adstraturile, adaosurile extrinseci ce intervin în condiţii speciale de creştere a compoziţiei fenomenelor şi faptelor date, iar straturile — formele ultime elaborate, stadiul actual de cristalizare în domeniul cercetat. Stratigrafia civilizaţiei şi culturii se face pe unităţi mari de activitate istorică (pe perioade, epoci, secole şi decade), ca şi pe unităţi mari de încadrare geologică: civilizaţii şi culturi terestre şi acvatice (civilizaţii şi culturi campestre, de stepă, silvice şi montane). V. stratigrafie. ETNOGONÎE — concept care se referă la geneza, evoluţia şi dispariţia unei comunităţi etnice de tipul tribului, clanului, poporului sau naţiunii din perspectiva mitologiei. E, este relatată de miturile presupusei microistorii comunitare, de glotogenealogia şi de legendele criptice asupra întemeierii instituţiilor sociale şi a modelelor de comportament cultural. V. antropogonie. ETNOGRAFIE — ştiinţă care observă, analizează, descrie şi clasifică particularităţile modului de viaţă şi ale formei de civilizaţie a unei comunităţi etnice. în cercetarea ei, e. foloseşte observaţia directă sau indirectă, obiectivă sau subiectivă, incidentală sau „participantă"; analiza cantitativă sau calitativă, structurală sau funcţională; descrierea obiectivă sau subiectivă, factologică sau fenomenologică; clasificarea simplă sau complexă (taxonomică sau tipologică), autonomă sau integrată în sistemul general al clasificării ştiinţifice. E. nu constituie o ştiinţă aparte faţă de etnologie, ci numai prima treaptă de cercetare a fenomenelor şi faptelor materiale ale unei comunităţi etnice, alături de folcloristică şi de ştiinţa artei populare. în acest context ştiinţific, e. furnizează documentarea de teren, materialul brut, cules şi semipre- 110 E lucrat pentru interpretarea şi formularea legilor de producere a creaţiei populare. Din acest punct de vedere, e. se menţine la nivelul concret de cunoaştere a realităţii social-istorice, spre deosebire de etnologie care se ridică Ia nivelul abstracţiilor teoretice, al cugetării asupra viziunii globale a creaţiei populare. în etnografia sovietică actuală se foloseşte conceptul de „cercetare etnografico-etnologică" (I. Bromley, The Temi Etknos and its Definiiion, 1974), pentru a desemna unitatea dialectică a acestor două trepte ale aceleiaşi investigaţii ştiinţifice. Cercetările e. au trecut, la sfîrşitul secolului al XlX-lea, de la cunoaşterea descriptiv-anali-tică a popoarelor aşa-zise „primitive", „aliterate", „nedezvoltate", „întîrziate" la cele „evoluate", „dezvoltate", „industrializate", de la clasificarea simplistă, serială şi informativă după materialul de teren, la clasificarea complexă, tipologică şi integratoare a modului de viaţă al popoarelor, indiferent de stadiul de dezvoltare şi de gradul lor de creaţie în istorie, în secolul al XX-lea, e. a depăşit investigarea descriptivă ce urmărea consemnarea documentelor de teren, concrete, de viaţă factologică pentru a trece la investigarea paralelă şi dirijată a documentelor de arhivă şi colecţiile muzeale, corelate primelor. în abordarea acestei categorii de documente (teren, arhivă, muzeu), e. recurge la metoda inductivă (pendulînd între inducţia aristotelică sau complexă şi inducţia baconiană sau selectivă). E* apelează şi la metodele mai noi ale analogiei, comparaţiei şi ipotezei. V. etnologie, folcloristică, ştiinţa artei populare. sincretism. ETNOGRAFIE ISTORICĂ - dis- ciplină care studiază din perspectiva istoriei o comunitate etnică. E.i. nu trebuie confundată cu istoria etnografiei, care este o ramură a istoriei ştiinţei. E.3. este omologă etnoistor iei*. V. micro-istorie. ETNOGRAFIE JURIDICĂ — î. ansamblul tuturor formelor materiale ale activităţii juridice a unei comunităţi etnice: amenajările locurilor (sacre sau profane) pentru desfăşurarea judecăţii (vatra satului, pragul bisericii, hotarele moşiei săteşti etc.); formele judecăţii comunitare pe cete de obşte (judecata opiniatră a feciorilor din sat, judecata profesională a oamenilor vrednici, judecata capitală a cetei de bătrîni); tehnica juridică populară (strigarea peste sat; judecarea în două instanţe, a opiniei publice şi a cetelor de vîrstă; sancţiunea pro-priu-zisă); instrumentarul judecăţii (arborii sau stîlpii justiţiari, răbojurile, alte semne juridice etc.); 2. ramură a etnografiei care studiază elementele, faptele şi aspectele concrete ale vieţii juridice a unei comunităţi etnice. E.j. şi folclorul juridic* stau la baza stadiilor de etnologie juridică*. Referinţe asupra e.j. în literatura română au făcut: Theodor 111 E T. Burada (Despre crestăturile plutaşilor pe cherestele şi alte semne doveditoare, 1880; Despre crestăturile şalgâilor pe di'obitrile de sare, 1885); P.N. Panaitescu (Răbojul, 1946); Romulus Vulcănescu (Şem-fţf le juridice, în Etnologia juridică, 1970). V. antropologie juridică, geografie juridică, sociologie juridică. ETNOGRAFIZARE — 1. proces cultural care constă lii considerarea unui popor numai din perspectiva trecutului, sub aspect tradiţional. Din acest punct de vedere se poate spune că europenii au cunoscut popoarele celorlalte continente pe măsură ce le-au descoperit etnografic, reducînd imaginea lor la etnografia lor; 2. tendinţă pseudoştiinţifică de reducere a cunoştinţelor despre un popor la strictul necesar rezultat din observaţia directă şi descrierea analitică' a faptelor. ETNOGRAMĂ - reprezentare grafică prin scheme, tipuri, modele şi fotograme a unor fenomene şi fapte de etnocivilizaţie* şi etno-culfură*, pentru a ilustra documentar situaţia lor concretă şi pentru a interpreta teoretic prezenţa, diseminarea şi frecvenţa lor în timp şi spaţiu. E. este 'o hartă reductivă, o schiţă de hartă, în care formele de relief sînt reduse la perspectiva lor generală şi prezintă un caracter orientativ şi indicativ, pe care se marchează materialele investigate cu ajutorul alegoriilor şi simbolurilor grafice. E* este o cartogramâ etnică. V. cavtograniă, isoeînie, metanas-tază. ETNOHERMENEUTICĂ - inter- pretare subiectiv-etnică a literaturii populare magico-mitolo-gice şi îndeosebi a expresiilor indirecte, parabolelor, ghicitorilor şi naraţiunilor despre activitatea practică a unor căpetenii religioase ale comunităţii arhaice (vrăjitori, şamani etc.), în care se relevă sursa secretă a cunoştinţelor lor şi puterea lor ocultă pusă în slujba comunităţii. Termen folosit (de B.L. Bellman) în studiul unor aspecte ale şamanismului siberian. V. hermeneutică, şaman, şamanism. ETNOIATRIE — disciplină etnologică al cărei obiectiv primar este cunoaşterea şi explicarea unor forme de civilizaţie şi cultură prin datinele, obiceiurile, practicile şi uzanţele medicale populare. Unii oameni de ştiinţă consideră e. ca parte aplicativă a iatro sofiei*, alţii consideră iatro-sofia ca încununare teoretică a eforturilor e. Cercetările de e. au fost iniţiate de medici, continuate de folclorişti şi integrate în contextul ştiinţelor social-istorice de etnologi. în literatura română de specialitate, studiile de e. au fost promovate de „Institutul de Igienă şi Sănătate publică" din Bucureşti, de „Societatea română de istoria medicinei" din Bucureşti, de catedrele de istoria medicinei de la Institutele de medicină din Bucureşti, Cluj, Iaşi., Timişoara şi Craiova, 112 E de Institutul dc etnografie şi folclor, de Comisia de antropologie şi etnologie a Academiei R.S.R. şi Subcomisiile şi Cercurile de etnologie din ţară. ETNOID — element constitutiv al unei unităţi etnice, care nu posedă autonomie, dar care este un nucleu de bază al vieţii etnice. E. este un punct de concentrare şi polarizare a unor elemente de civilizaţie şi cultură în structura unei etnii*, interdependent în reţeaua constitutivă a unităţii etnice din care provine. Stabilitatea lui structurală depinde de configuraţia celorlalte e. din reţea. E. este labil, fluent, în plin dinamism, după cum labilă, fluentă şi dinamică este şi unitatea etnică din care face parte organică. Practic, este partea măsurabilă a unităţii etnice*. V. etnometrie. ETNOINFORMATICĂ - inter- disciplină care se ocupă cu studiul întregii game de informaţii sociale de tip etnic ce fac parte din comunicaţiile de masă. E. studiază modul cum sînt generate, sistematizate şi puse în circuitul intra şi inter-etnic cunoştinţele şi mesajele culturale, cu semnificaţiile lor materiale şi spirituale; modul în care comportamentul etnocivilizatoriu şi creaţia et-no-culturală sînt transmise posterităţii. V. etnologie informaţională. ETNOISTORIE — disciplină care studiază microistoria unei comunităţi etnice, evenimentele apa- rent insignifiante, neconsemnate în scris, păstrate prin tradiţie orală, uneori apocrifă. Sursele de informaţie ale e. sînt îndeosebi documentele de teren, care prezintă alte caractere decît documentele de arhivă. Documentele de teren se referă la etnogeneza aşezărilor, descoperirilor şi invenţiilor, superstiţiilor, credinţelor, cutumelor, datinelor, uzanţelor, glotogenealogiei, glotocronologiei, mitologiei etc. E. interpretează documentul istoric în semnificaţia lui etnologică şi documentul etnologic în semnificaţia lui istorică. E. nu trebuie confundată cu paleoetnologia*, arheo etnologia*. E. studiază şi izolatele (umane, etnice şi culturale), mixturile şi metisaj ele de popoare, civilizaţii şi culturi. Pentru studiul e. s-au publicat reviste cu acelaşi nume în: Italia, S.U.A. etc. Lucrări de referinţă asupra e.: E.W. Voe-gelin, An Ethnohistorian s view-point, 1954; E. Leacock, Sympo-sion on the concept of ethnohis-tory: Comment, 1961; W.N. Fen-ton, Ethnohistory and iis pro-blems, 1962; B.S. Colin, Ethnohistory, 1968; Robert M. Carmack, Ethnohistory: a review of its deve-lopment, definitions, methods and aims, 1972; Paul Simionescu (Documentul etnografic — semnificaţii şi limite, 1976). ETNOLINGVISTICĂ - discipli- nă lingvistică ce studiază relaţia dintre civilizaţie şi cultură pe de o parte şi limbaj pe de altă parte; rolul limbajului în determinarea conţinutului unei civili- 113 E zaţii şi culturi, în exprimarea comportamentului etnic şi a modului de viaţă al unui popor, în elaborarea stilului de gîndire. După Margaret Mead*, limbajul este un instrument de cercetare ştiinţifică în etnologie. Cu ajutorul limbajului se poate determina stadiul de evoluţie istorică al unui popor şi gradul lui de autodeterminare spirituală în contextul celorlalte popoare. După unii oameni de ştiinţă, lingvistica generală se confundă de fapt cu e. ETNOLIT — element constitutiv al unui fenomen> fapt de civilizaţie sau cultură extras prin etno-liză*. Cu ajutorul e. se poate constata structura intimă şi dinamică a fenomenului sau faptului analizat, sau se poate reconstitui, după metoda paleontologică, contextul din care a fost extras. ETNOLIZĂ — analiza calitativă a unui fenomen sau fapt de civilizaţie sau cultură efectuată în vederea descompunerii în etno-liţi*. E. serveşte la cunoaşterea procesului de creaţie în domeniul etnocivilizaţiei şi etnoculturii şi la stabilirea parametrilor modelelor corespunzătoare. ETNOLOGIE — concept (prefigurat de De Chavanes în Essai sur Veducation intellectuelle avec le projet d'une Science nouvelle, 1787) care desemnează ştiinţa ce se ocupă cu studiul genezei, structurii, dinamicii şi funcţiunii formelor istorice de civilizaţie şi cultură, din perioada primitivă pînă în prezent şi cu prospecţiunea formelor de civilizaţie şi cultură în viitor. în dezvoltarea ştiinţifică, conceptul de e. a căpătat mai multe înţelesuri în funcţie de obiectul, metodele şi scopul cercetării propuse. în funcţie de obiectul cercetării, e. este definită: 1. ştiinţa varietăţii omului (pe diferite trepte de evoluţie) ca făptură creatoare şi consumatoare de civilizaţie şi cultură; 2, ştiinţa generală' a' specificităţii unităţilor etnice: familia, clanul, tribul, poporul, naţiunea; 3. ştiinţa comportamentului etnic şi a personalităţii etnice; 4. ştiinţa sistemului de valori, simboluri, mituri, concepte şi norme, transmise pe cale orală, prin tradiţie, în funcţie de metodele cercetării, e. studiază formele istorice de civilizaţie sau cultură prin metodele : — analitico-descriptivă (la nivelul ramurilor ei — etnografia, folcloristica şi ştiinţa artei populare); — comparativ-isto- rică (la nivelul paleo-etnologiei, al etnologiei arheologice, a etnologiei regionale etc.); — structuralistă (la nivelul structurilor intime ale fenomenelor şi faptelor determinate în cercetare); — func-ţionalistă (la nivelul funcţiunilor inerente şi aparente ale materialelor de cercetat); — modelării (la nivelul formelor şi faptelor reale, ideale sau necesare cercetării); — complexării crescînde a cercetării concrete şi încadrării ei inter disciplinare. în acest ultim sens e. urmăreşte să folosească întreaga metodologie a cercetării 114 E pentru a cuprinde integral şi explica polivalent fenomenele şi faptele de civilizaţie şi cultură ca atare. în funcţie de scopul cercetării e. poate fi: o ştiinţă teoretică, care îşi propune să abordeze toate problemele abstracte ale activităţii materiale şi spirituale ale omului ca făptură creatoare şi consumatoare de civilizaţie şi cultură; o ştiinţă concretă care abordează fie întreaga tematică a activităţilor etnice, fie numai unele teme diferenţiale; o ştiinţă aplicativă care urmăreşte valorificarea calităţilor sau ameliorarea deficienţelor unităţii etnice luate în consideraţie. în efortul ei de a surprinde şi a cerceta, de a descoperi şi explica, de a interpreta şi formula (ipoteze, teorii şi legi), e. a fost treptat identificată cu antropologia generală şi antropologia culturală; cu sociologia culturii (Jean Caze-neuve), cu sociologia generală (Jean Poirier) etc. în prezent e. a devenit o ştiinţă fundamentală, creatoare a unei familii de ştiinţe, înrudite între ele prin obiectul cercetării, şi o ştiinţă integratoare a acestei familii într-un sistem de ştiinţe etnologice particulare. în sprijinul dezvoltării e. s-au creat în secolul al XlX-lea societăţi şi asociaţii de specialişti şi amatori (Sociâtâ ethnologique de Paris, 1839; American Ethno-logical Society, 1842; Ethnologi-cal Society, Londra, 1843, un Sector de etnografie al Societăţii ruse de geografie, 1845; o Secţie de etnologie a Societăţii geogra- fice române, 1875 etc.). S-au creat catedre de etnologie la universităţile din marile oraşe europene, americane, asiatice, muzee şi reviste de etnologie, s-au scris numeroase tratate de etnologie. V. bibliografie selectivă, muzeu, publicaţii de etnologie, unităţi de cercetare etnologică. ETNOLOGIE APLICATĂ - ramură a etnologiei care studiază schimbările exogene ale populaţiilor şi ale programului de dezvoltare a comunităţilor etnice închise, de tipul izolatelor culturale sau al comunităţilor etnice deschise, de tipul popoarelor sau al naţiunilor. E.a. apare, ca şi antropologia aplicată*, în condiţii speciale de dezvoltare a unităţilor sociale supuse unui impact mai mult violent decît lent, sau în societăţile care îşi programează experimente culturale. Modificările structurii tradiţionale sînt axate pe politica culturală a statului în cauză. V. antropologie aplicată. ETNOLOGIE CULINARĂ - ramură a etnologiei, care studiază raportul între alimentaţie şi existenţa umană (sănătate, muncă, joc, creaţie), pornind de la obţinerea alimentelor brute sau preparate (mîncăruri sau băuturi), alcătuirea meniurilor obişnuite sau ocazionale (rituale, ceremoniale, festive), abstinenţa sau orgia alimentară, varietatea şi abundenţa reţetelor culinare, fantezia tehnică a preparării unor mîncăruri şi băuturi pentru a 8* 115 E ajunge la obiceiurile, uzanţele şi practicile culinare şi de consum. In această perspectivă bucătăria apare ca instituţie socială de bază a unei unităţi etnice (familie, spiţă de neam> neam, popor, naţiune) şi constituie o preocupare • specială a investigaţiei etnologice, denumită recent e.c. sau etno culinar istic ă ( eino culinary). Prefigurări ale e.c. apar în Istoriile lui Herodot, în descrierea orgiilor culinare din Satiricon-ul lui Petronius, în jurnalele de călătorie ale marilor exploratori ai lumii, în festinurile sardanapalice din Gargantua si Pantagyuel de Rabelais, în descrierile minuţioase din Le cru et le cuit a lui C. Levi-Strauss. închegarea e.c. ca ramură diferenţială a etnologiei are loc abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, odată cu stabilirea funcţiunii civilizatorii şi culturale a nutriţiei în comunitatea socială. Sistematizarea materialelor de teren şi arhivă, efectuate întîi de aşa-zişii „niitriţio-n-işti" asupra metodelor de preparare a alimentelor la grupuri sau comunităţi etnice indigene, a dus inevitabil la studiul etnologic al tipurilor de alimentaţie etnică, al structurii alimentaţiei zonale şi regionale pe glob. Prin stabilirea profilurilor de alimentaţie pe clase de sex, vîrstă, profesiune, confesiune, de muncă, precum şi prin studiul alimentaţiei pe grade de sănătate şi trepte de credinţă, e.c. aduce o contribuţie , substanţială la studiul etno civilizaţiei* şi etno culturii* ca şi la stu- diul etnoiatriei* şi iatrosofiei*. La noi au cercetat direct sau indirect, e.c. Sim. Florea Marian, Tudor Pamfile, Ion-Aur el C andrea, recent Ofelia Văduva care a cartografiat alimentaţia populară într-o microzonă, după structura materiei prime şi pregătirea ei (Atlasul complex' „Porţile de Fier", Bucureşti, 1972). ETNOLOGIE DESCRIPTIVĂ ,v. etnografie, ETNOLOGIE DIFERENŢIALĂ - ramură a etnologiei care studiază, teoretic şi metodologic, diferenţierile, în timp şi spaţiu, ale formelor, aspectelor, complexelor de civilizaţie sau cultură. în acest sens, fiecare componenţă a etnologiei generale poate constitui obiectul unei e.d. V. etnologie regională. ETNOLOGIE ECONOMICĂ - disciplină economică care studiază fenomenele şi faptele economice, primitive, arhaice, tradiţionale sau contemporane, ce reflectă pe plan istoric diferite forme şi grade de civilizaţie comunitară. E.e. surprinde şi relevă incidenţele, producţiei economice, ale progresului tehnologic, metodelor de circulaţie, schimbului şi consumului, practicii economice concrete, legătura dintre modelele economice şi modelele de civilizaţie. E.e. urmăreşte să explice motivaţia particular-etnică a actului economic, a producţiei minimale şi conjecturale (cumulative şi nediferenţiale), a sectoarelor economice în contextul comunităţii 116 E etnice, a schimburilor economice, a dualismului economic în statele coloniale, a procesului de trecere de la aşa-zisă „economie edenică" la „economia forţată", de la economia pre-industrială la cea industrială, de la economia nediferenţiată la economia diferenţiată (de tip modern), pentru a justifica forma şi gradul de repre-zentabilitate civilizatorie a unei comunităţi concrete. Preocupări de e.e. au avut L.H. Morgan, Fr. Engels, B. Malinowski, M. Mauss, R. Bunzel, M. Herskovits, J.H. Stewart, R. Thurnwald, M. Gode-her, G. Balandier şi alţii. în studiul etnografiei marxiste s-a subliniat importanţa factorului economic în determinarea modului de viaţă şi civilizaţie a unui popor. Fr. Engels a stabilit legătura dintre unităţile sociale (familie, neam, stat etc.) şi modul de producţie economică. S.P. Tol-stov a subliniat importanţa determinării tipurilor economice pentru caracterizarea etnografică a unui popor. ETNOLOGIE ESTETICĂ v. etno-estetică. ETNOLOGIE INFORMAŢIONALĂ — modalitate de aplicare în etnologie a teoriei informaţiei şi informaticii în. vederea cercetării civilizaţiei şi culturii. Teoria informaţiei ajută cunoaşterea etnologică, iar informatica acţiunea etnologică. Prima depăşeşte explicaţia simplă a transmiterii de informaţii de teren, arhivă şi laborator etnologic, pentru a faci- lita celei de a doua o concepţie generală asupra cunoaşterii şi mesajului informaţional. în aceste condiţii, teoria 'informaţiei se dovedeşte a fi pentru' e.î. o sursă metodologică de investigaţii ştiinţifice şi o schema ideativă a elaborărilor unei cunoaşteri calitative interdisciplinare,' iar informatica, o sursă inepuizabilă de cantificare a materialelor legate de problemele urgente ale cercetării programate şi de gestiune a ştiinţei şi tehnicii etnologice. în ultimele decenii ale secolului nostru, informatica a pătruns în marile arhive de materiale etno-sociologice si socioetnologice din S.U.A., U.R.S.S., Franţa, pentru a pune ordine matematică în sistematizarea şi folosirea acestui material imens necesar în cunoaşterea istoriei civilizaţiei şi culturii populare mondiale. în esenţa ei, e.i. urmăreşte să surprindă unele aspecte puţin cunoscute ale realităţii, să descopere fenomene şi fapte de civilizaţie şi cultură degradate, să inventeze fapte de civilizaţie şi cultură fără corespondenţe în realitate. în această ipostază, e.î. prezintă două aspecte complementare: de modalitate metodologică a cercetării realităţii concrete şi de tehnică a invenţiei unei realităţi virtuale, în prezent, în e.i. îşi dispută întîietatea două explicaţii metodologice: o explicaţie mecanogra-fică, conform căreia calculatoarele electronice pot executa orice activitate formală de tip superior, reducind pe om la o făptură de- 117 E posedată dc propriile ei funcţiuni de cugetare şi invenţie ştiinţifică ; şi o explicaţie dialectică, conform căreia calculatoarele electronice nu pot executa procese de cugetare şi invenţie ştiinţifică proprii * spiritului uman complex, creator de civilizaţie şi cultură. Maşinile electronice nu pot fi altceva decit instrumente complexe de lucru (de tipul riglei de calcul), condiţionate permanent de dezvoltarea social-spiritiială a omului, paralel cu dezvoltarea progresivă a activităţii gîndirii umane. Ca modalitate ştiinţifică nouă, e.i. îşi propune să studieze produsele autentice şi produsele automate, produsele naturale ale creaţiei permanent umane . şi produsele artificiale ale revoluţiei ştiinţifico-tehnice, operele de civilizaţie şi cultură tradiţională şi operele de civilizaţie şi cultură progranlate sau aşa-nu-mitele opere de cib evcivilizai ie* şi de ciber cultură*. Totodată îşi propune să studieze mesajul eve-nimenţial al acestor două categorii de opere: mesajul civili za-toriu şi cultural din trecut, ce răzbate pînă în contemporaneitate şi mesajul contemporan ce se proiectează în viitor în super-civilizaţia si supercultura, ai căror germeni încolţesc în prezent. Trecerea de la studiul produselor naturale la al celor artificiale se realizează şi prin intermediul taxonomiei; prin clasificarea sta-tistico-matematică a subtaxoni-lor, a taxonilor şi sivncr-taxonilor civilizaţiei şi culturii tradiţionale prezente şi probabil în viitor. ETNOLOGIE JURIDICĂ — inter-disciplină rezultată din impactul dintre etnologie şi drept. E.j. studiază relaţia etnologie-drept din-tr-o dublă perspectivă: juridică în etnologie şi etnologică în istoria dreptului; în alţi termeni, studiază cutumele, datinele şi tradiţiile culturale cri. izvoare şi arhetipuri juridice şi, paralel, relaţiile, normele şi instituţiile juridice ca izvoare şi arhetipuri culturale, în prima perspectivă e.j. este interpretată ca o arheologie juridică, în a doua ca o jurisdicţie a arlie-culturii. In ambele situaţii e.j. foloseşte rezultatele antropologiei juridice*, sociologiei juridice*, etnografiei juridice*, folclorului juridic* şi geografiei juridice*. în aceste condiţii e.j. defineşte nivelele etnologice, ale fenomenelor par a juridice-, prejuridice şi juridice, paralelismul juridic şi juris-prudenţial. Cercetări si studii de e.j. au fost efectuate de: A.E. Post (E iniei tung in das Studiam der ethonologischen Jurisţrndenz, 1886); Giusseppe Mazzareîla (Studii di etnologia gmridica, 1903 — 1938; Etnologia giuridica, i snoi meicdi, i suoi resuliati, 1910); R. Maunier (Eiitâcs de sociologicei d'etimologie juridique, 1930 — 1939); John Gilisscn (Introduc-Hon biblio gr athiqiie a Vhisîoire du droit ei a Vetimologie juridique 1985) etc. în literatura română de specialitate asupra etnologiei juridice* au scris B.P. Hasdeu 118 E (Obiceiurile juridice ale poporului român, 1878), George Fotino (Contribution â l’Siude des origines de Vancien droit coutumiev roumain, 1925); N. Iorga(Anciens documents de droit roumains, 2 voi., 1930 — 1931); Li viu Mar cu (Quelques considerations sur Ies coutumes ju-ridiques comme systeme normatif vicinal dans le sud-est de VEurope, 1972); Romulus Vulcănescu (Etnologia juridică, 1970); Valentin Al. Georgescu (La methode du juriste ethnologue, de Vepoque de Vethnologie juridique de Poşte â Vipoque de la floraison de Van-thropologie culturelle en Roumanie 1878-1977, 1978) şi alţii. ETNOLOGIE LITERARĂ - disciplină etnologică ce studiază felul cum se reflectă în literatura populară trăsăturile psiho-sociale ale unui popor, modul lui de viaţă, formele de civilizaţie şi cultură. E.l. nu trebuie confundată cu folcloristica*. Ca disciplină re-strînsă la un domeniu artistic urmăreşte: capacitatea creatoare de teme şi stiluri literare populare, personalitatea literară a unei unităţi etnice, specificitatea creaţiei literare populare. Sub raport problematic şi metodologic e.l. este analogă cu sociologia literară. ETNOLOGIE MARITIMĂ (etno-logie navală) — disciplină etnologică ce studiază rolul navigaţiei, al rutelor fluviale, maritime şi oceanice în stabilirea şi dezvol- tarea unor contacte şi influenţe reciproce între popoare, în domeniul civilizaţiei şi culturii. Bazele e.m. au fost puse la primul Congres de etmgvafie şi folclor al mării, ţinut la Neapole în 1954. E.m. încearcă unele explicaţii paralele cu aşa-zisa „etnologie terestră". Ea se referă la vastele arii maritime, caracterizate prin curente de trafic naval, prin intensitatea migraţiilor unor popoare riverane, prin tipul de nave folosite, prin cutumele, tradiţiile, uzanţele şi normele juridice de comunicare pe mare, prin cîntecele, legendele şi basmele, riturile de trecere pe apă, jocurile şi sărbătorile maritime etc. O contribuţie substanţială la studiul e.m. a adus Thor Hayerdahl prin temerarele lui experimente etnologice* cu ambarcaţiuni arhaice, pentru a demonstra căile de pătrundere pe ape a unor forme de civilizaţie şi cultură proprii popoarelor riverane marilor oceane ale globului. ETNOLOGIE MATEMATICĂ - modalitate de aplicare a noilor metode matematice în etnologie pentru stabilirea conţinutului şi relaţiilor cantitative ale fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură (calculul probabilităţilor, metoda jocurilor, a informaţiei, a grafelor), pentru normarea matematică a comportamentului etnocivilizatoriu şi etno-cultural (metoda algoritmică, de-ontică etc.) E.m. îşi propune să rezolve practic măsurarea feno- 119 E menclor şi faptelor de civilizaţie şi cultură prin cantificare scalară şi modulară, pentru transformarea treptată a mărimilor cantitative în mărimi calitative. Matematizarea etnologiei înseamnă mai ales prelucrarea calitativă a • datelor cantitative şi interpretarea ştiinţifică integratoare a modelelor statistico-matematice. V. model etnologic. ETNOLOGIE REGIONALĂ - ramură a etnologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură circumscrise unei regiuni determinate. Termenul a fost creat de S. Eri-xon în 1951, şi se referă la studiul etnologic al Europei, fiind extins ulterior (1955) şi la alte micro-sau macroregiuni geografice ale lumii. E.r. se preocupă de procesele de asimilare şi diferenţiere, de impacturi, contaminări şi influenţe, de stratificare paralelă şi coexistentă a etnocivilizaţiilor şi etnoculturilor pe arii închise sau deschise, de procesele de rurali-zare, urbanizare şi industrializare în diferitele regiuni ale globului. După Jean Poirier (1972), e.r. îşi propune să studieze „temele culturale proprii diverselor ansambluri etnice", multiplele interferenţe şi suprapuneri tematice, configuraţiile lor concrete (instituţii culturale, culturi), tipologia lor, aparatul lor tehnico-eco-nomic şi regulizator în societate, aşa cum acestea apar ancorate în . cadrele geografica naturale. E.r. mai urmăreşte realizarea unei hărţi etnice mondiale şi a unei clasificări exacte a ariilor culturale care alcătuiesc oecumena. în această nouă interpretare, e.r; este o operă analitico-sintetică de „inventariere etnologică sistematică" a întregii specii umane. V. etnologie diferenţială, regiune etnografică, zonă etnografică. ETNOLOGIA RELIGIEI - disciplină etnologică ce studiază modalitatea particulară şi proprie unei comunităţi etnice de a înţelege, a crca şi a difuza o anumită stare sau formă de credinţă. E.r. studiază în acelaşi timp relic-tele paleoetnografice şi reminiscenţele palcofolclorice ale religiozităţii arhaice, miturile şi riturile pe diferite trepte de dezvoltare social-istorică, ca şi condiţiile specifice ale mutaţiilor religioase în viaţa contemporană. E.r. nu trebuie confundată cu etnologia teologică*. Contribuţii în domeniul e.r. au adus A. Bros (V etimologie religieuse, 1936); R. Boccassino (Etnologia religiosa, 1955); Mircea Eliade (Trăite d'Histoire des JReligions, 1975); Al. Tănase (Cultură şi religie, 1973, 1974) etc. ETNOLOGIE RURALĂ — ramură a etnologiei generale care studiază structura, funcţiunea şi evoluţia „comunităţilor rurale" şi „comunităţilor ţărăneşti" neintegrate sau integrate în societăţile de tip industrial, ca şi formele pe care acestea lc iau în viaţa contemporană sub influenţa revoluţiei social-politice si ştiinţifico- 120 E tehnice. Din acest punct de vedere, obiectul de cercetare al e.r. relevă infrastructura societăţii p-veindustriale. E.r. a fost iniţiată, în Franţa, de M. Bloch ’(Les caracUres originaux de Vhisioire rurale frangaise, 1931), de L. Bernot şi R. Blancart (Nou-viile, un village francais, 1953); în S.U.A. de R. Redfield (Pea-sant Society and Culture, 1956); în Anglia de R. Cresswell (Une comnunaute rurale de VIrlande, 1969); în România Şcoala sociologică de la Bucureşti a atribuit o atenţie deosebită „comunităţilor rurale" din perspectiva sociologiei rurale şi a unei etnosocio-logii rurale. ETNOLOGIE SEXUALĂ - disciplină etnologică ce studiază rolul pe care îl joacă viaţa sexuală în civilizaţia şi cultura unei comunităţi etnice. E.s. se referă indirect la biologia sexuală şi direct la diformismul sexual, ca şi la reflectarea acestora pe planul civilizaţiei şi culturii. Viaţa sexuală este pentru etnologie un act de comportament şi de reflectare etnică. Deosebirea între sexualitate şi genitalitate se întrevede în interpretarea axiologică a bi-sexualităţii şi în modelele de viaţă erotică ale unui popor, în modelele distorsionate şi patologice ale sexualităţii; în relaţiile socio-patice ale lubricităţii, perversiunii şi imoralităţii/ Unele din aceste modele erotice apar în viaţa unor popoare în perioadele lor de creştere, ca şi de crize social-economice. E.s. nu trebuie con- fundată cu psihanaliza socială, ca explicaţie a istoriei culturii, elaborată de Sig. Freud. De asemenea nu trebuie confundată cu sexologia, care este o disciplină medicală. V. etnopsihanaliza. ETNOLOGIE SOMATICĂ - disciplină etnologică ce se ocupă cu structura morfologică a unei civilizaţii sau culturi populare, cu formele, dimensiunile şi caracterele socio-istorice constituite ale acestora, întocmai cum somato-logia se ocupă cu studiul tipurilor constitutive şi cu caracterele pe care corpurile (animale) le-au dobîndit în timpul unei vieţi. E.s. urmăreşte totodată 'stabilirea taxonomiei tipologice a structurii colective a unei civilizaţii sau culturi. Termen introdus în ologeneza culturală* de George Montandon*. ETNOLOGIE STRUCTURALĂ - studiul etnologic prin aplicarea metodei structurale pentru determinarea ansamblului de modele, structuri şi sisteme de civilizaţie şi cultură deductive şi constructive, de elemente şi valori epistemologice. Iniţiată' de Ruth Be-nedict e.s. capătă amploare deosebită în opera lui Claude Levi-Strauss (Antropologie structurale, 1958). După C. Levi-Strauss, e.s. îşi propune să efectueze o cercetare analitică, la două nivele, sincronic şi diacronic, a elementelor de civilizaţie şi cultura, aşa cum acestea se găsesc incluse în modele reale sau ideale, în structurile şi sistemele de activităţi 121 E proprii „oricărei societăţi umane posibile". La acestea trebuie sa se adauge regulile şi legile combinării elementelor într-o infinitate de moduri. Creaţia de modele parţiale de civilizaţie sau cultură e jestrînsă la un repertoriu de posibilităţi dependente de structura inconştientă şi subiacentă a creatorilor de instituţii, bunuri şi valori, ca şi de sistemul acestora. Prin analogie, combinarea, între ele, a elementelor modelului se aseamănă, păstrînd proporţiile, cu combinarea elementelor chimice din tabelul lui Mendeleev. în acest caz, etnologul urmăreşte să surprindă şi să explice modul în care elementele unor unităţi sociale, reale sau ideale, şi modelele acestora se acceptă sau se exclud, pentru a alcătui un sistem de relaţii pe care îl numim cu termen generic civilizaţie sau cultură. în fond, elementele date sînt semne şi simboluri. Corelaţia între ele se face prin relee de comunicare. Trecerea unui semn sau simbol dintr-un domeniu al activităţii materiale sau spirituale într-altul (din domeniul unei ocupaţii neartistice în cel al artei, din economie în sport etc,) se datoreşte mai mult capacităţii de transpoziţie proprie semnelor sau simbolurilor, decît unor necesităţi obiective de corelare, Studiul transpoziţiilor elementelor de civilizaţie sau cultură ca semne sau simboluri devine totodată şi o problemă de semiologie etnologica*. Modelele ideale ale unei societăţi posibile pot fi identice sub raport structural cu modelele corespunzătoare ale societăţii reale. Construcţia deductivă de modele abstracte relevă structurile elementelor luate în consideraţie, „sincronismul ca expresie a diacronismului invariant". „Gîndirea sălbatică" este structural identică cu aceea „evoluată^ pentru că în ambele ipostaze e raţională, logică, sistematizatoare (ClaudeLevi-Strauss). E.s. studiază rezultatele aplicării metodei structurale în etnologie pentru analiza sincronică şi diacronică a elementelor constitutive ale civilizaţiei sau culturii. Acest înţeles se referă uneori şi la exagerările metodei structurale care sînt de ordinul explicaţiei matematice. Urmărind să reconstituie modelele fostelor civilizaţii sau culturi de bază, prin formule şi calcule matematice, să restabilească ordinea lor originară din dezordinea aparentă a variantelor, semnificaţia inerentă lucrurilor din contradicţiile lor aparente, iregularităţile simbolice ale creaţiei din regularităţile logice ale vieţii, e.s. identifică obiectul etnologiei cu cel al antropologiei, studiul relativ-parţial al omului cu studiul lui reiaţi v-integral. Re-ducînd o bună parte din obiectul etnologiei la studiul reconstituirii formelor de civilizaţie şi cultură istorică, iar pe acestea la cuvintele care le exprimă, e.s. interpretează uneori realitatea mai mult prin structuri verbale, cuvinte care la rîndul lor reflectă aproximativ, dacă nu impropriu, 122 E conţinutul şi esenţa acestei realităţi. O contribuţie recentă la studiul acestei probleme a adus C.I. Gulian (Marxism şi structuralism, 1976). V. structură r structuralism, filosofie structurala> antropologie structurală. ETNOLOGIE TEOLOGICĂ - disciplină etnologică (propusă de Andrew Lang, James Frazer, Giuseppe Cocchiaro) care studiază teologia prin prisma etnologici şi etnologia prin prisma teologiei. Conform primei accepţiuni e.t. abordează izvoarele etnice ale oricărei teologii. Fiecare formă şi mod de viaţă duc în mod inevitabil la o religie şi teologie ce le exprimă. Odată cu creşterea civilizaţiei şi culturii religia şi teologia pierd din interes şi valoare. Conform celei de-a doua accepţiuni, e*t. abordează contribuţia religiei şi teologiei la studiul civilizaţiilor şi culturilor, în speţă la studiul etnologiei. Religia şi teologia corespunzătoare socotesc viaţa un dar divin, civilizaţia şi cultura creaţii de inspiraţie divină. Civilizaţia şi cultura urmăresc să creeze ambianţa paradisului pierdut, a „erei de aur", să împlinească mesajul divin al fiecărui popor. E.t, şi-a găsit un cîmp de acţiune în opera misionarilor marilor confesiuni militante: catolicismul, budismul etc. în prezent e.t. este în regres, deoarece reprezintă un capitol al etnologiei generale, cu valoare de referinţă istorică, căreia îi ia locul tot mai organizat etnologia religiei*. ETNOLOGIE URGENTĂ - program etnologic de cercetări preferenţiale şi urgente a formelor şi aspectelor, faptelor şi elementelor de civilizaţie şi cultură etnică şi populară a căror dispariţie se anunţă iminentă, atît prin efectul evoluţiei normale, cît şi mai ales prin efectul revoluţiilor ştimţifico-tebnice şi social-poîi-tice în unitatea lor dialectică. ETN0L061SM — 1. tendinţă de a exagera importanţa studiului civilizaţiilor tradiţionale şi al culturilor populare, urmărindu-se astfel să se demonstreze superioritatea sau inferioritatea, complexitatea sau simplitatea, grandoarea sau decadenţa, hiperis-toricitatea sau anistoricitatea unui popor în raport cu altele. E. este o atitudine pseudoştiin-ţifică, deoarece argumentează sofistic, speculativ, exaltat pentru a crea complexe de superioritate sau complexe de inferioritate unor grupuri etnice; 2. exagerare a importanţei investigaţiei etnologiei in sistemul de ştiinţe contemporane sau a punctului de vedere etnologic într-o cercetare colectivă sau complexă. ETNOMETOD OLOGIE — concept (creat de Harold Garfin-kel în The Origins of the Terni Etîmomethodology, 1968, adoptat şi difuzat de Kenneth. Stoddart, jLindsey Churchill şi alţii) care se referă la metodologii concrete ce urmăresc să explice nivelul comun de cunoaştere etnologică în societate (the common-sense 123 E knowledge of society) în împrejurări bine determinate în timp şi spaţiu, şi anume: 1. metodologia de tip epistemologic a cunoaşterii şi reflectării etnice a unei cercetări ştiinţifice; % metodolo-*gia de tip fenomenologic a cercetării concrete socio-etnologice şi etno-sociologice; 3. metodologia de tip matematic a cercetării cantitative a fenomenelor şi faptelor sociale ce stau la baza raporturilor de civilizaţie şi cultură. Primele rezultate ale acestui nou concept metodologic au fost expuse la Simpozionul internaţional de e. şi publicate de Roy Turner (Ethnomethodology, Selected Readings, 1974). ETNOMETRIE - disciplină etnologică, ce se ocupă de măsurarea elementelor, actelor, relaţiilor, proceselor şi comportamentului etnocivilizator sau etno-cultural, pentru a determina ceea ce este reprezentativ sau specific personalităţii creatoare a unei etnii. în elaborarea e. s-a avut în vedere experienţa ştiinţifică a sociometriei, disciplină creată de J.L. Moreno. E. urmăreşte investigarea microunităţilor sociale de tip etnic (familia, spiţa de neam, rudenia, vecinătatea, comunitatea rurală), care pot fi măsurate mai bine decît macro-unităţile integratoare. Microuni-tăţile etnice nu reprezintă o sumă amorfă de indivizi sau date ale căror activitate sau calcul pot fi pur şi simplu intabulate, ci sînt structuri integrate macro- unităţilor etnice (populaţie, popor, neam, naţiune). Aceste structuri integrate rezultă din interacţiunea unor elemente de polarizare (einozele*, etnoidele* etc.). în aceste condiţii scopul e. este să constate raporturi matematice între elementele structurii etnice, să definească cifric etnici-tatea* unei microunităţi în raport cu macrounitatea care o integrează. Dintre procedeele de măsurare preconizate de e. cel mai eficace este testul etnome-tric. Acesta urmăreşte cantifica-rea structurii microunităţii etnice în manifestările ei materiale şi spirituale, ponderea cifrică a unor activităţi faţă de celelalte pentru a determina capacităţile şi preferinţele, creaţia antrenată sau neantrenată în masa microunităţii, criteriile comunitare de elaborare, difuzare şi consum de civilizaţie sau cultură. O formă particulară a testului etnometric este testul configuraţiei etnice sau al structurii globale a microunităţii etnice. Testarea configuraţiei etnice începe cu măsurarea mediului ambiant (favorabil sau defavorabil desfăşurării vieţii etnice), continuă cu măsurarea condiţiilor minime, optime sau maxime, de adaptabilitate şi dezvoltare social-isto-rică a producţiei economice şi a creaţiei culturale, a capacităţii de creaţie a grupelor de vîrstă, sex şi profesiune, a capacităţii de recepţie şi donaţie în domeniul civilizaţiei şi culturii. Se ajunge astfel la măsurarea accele- 124 E raţiei sau diminuării dinamicii civilizaţiei şi culturii şi a varia-bilităţii puterii de transsimbo-lizare a valorilor culturale şi de stilizare a creaţiei populare. V. awtropometrie, caniomemetrie, so-ciometrie. ETNOMINERALOGIE - inter-disciplină care (după AndrS IIau-dricourt* ) studiază „relaţia omului cu lumea minerală, cu natura inerta'. Accentul 'este pus în această interdisciplină pe studiul rolului* pe care îl joacă pietrele (obişnuite, semipreţioase şi preţioase), metalele native (aur, argint şi aramă), argilele, bitumurile, ambra, în societatea u-mană. E. se referă la conţinutul acestei relaţii om-lumea minerală în funcţie de două mari etape istorice: cea de dinaintea descoperirii focului şi cea de după descoperirea focului. ETNO MUZICOLOGIE - interdisciplină care studiază activitatea muzicală a unei comunităţi etnice. Ea consideră muzica un fapt social cu rădăcini adînci în organizarea vieţii materiale, a complexelor de civilizaţie, a formelor de cultură populară (superstiţii, credinţe, obiceiuri, tradiţii, magie, mitologie, religie, medicină, jurisdicţie). Pentru a surprinde în ce constă comportamentul muzical etnic, e. abordează organologia muzicală populară (instrumentele muzicale), geneza, structura, clasificarea şi folosirea ei solistică sau simfonică. Ccrcetează sistemele muzi- cale populare, muzica nescrisă, sacră şi profană proprie popoarelor cu puternice tradiţii muzicale, comportamentul muzical, precum şi integrarea activităţii muzicale a unui popor în complexul lui cultural, pentru a-i determina astfel aspectele particulare, notele specifice ale personalităţii sale etnice. ETNONIMIE — studiul antro-ponimelor din punct de vedere etnic. E. este un capitol al onomasticii*. Din categoria etnonimelor fac parte numele de comunităţi etnice, de popoare sau naţiuni, folosite ca nume de persoane, ca apelative, indicative sau porecle (Românul, Muntea-nu, Moldoveanu, Dorneanu, Gă-lăţeanu, Craioveanu, Braşovea-nu etc.); numele formelor de relief sau ale apelor (Caraiman, Godeanu, Delavrancea, Movilă, Siretcanu, Mureşan, Bistriţeanu, Brateş etc.); numele personajelor mitice si eroilor legendari (Cosînzeana, Docliia, Sarmiza, Decebal, Traian, Horia, Păcală etc.). ETNOPOETICĂ — ramură a poeticii (elaborată de H. Jason) care studiază genurile şi subge-nurile literaturii orale şi literaturii scrise, ale literaturii aşa-zise de cafenea şi literaturii triviale, nu atît sub raportul metodologiei, cît al conţinutului, structurii şi mesajului social. Cercetările de e. se referă la: canoanele creaţiei orale şi scrise, transmiterea tradiţiei; ,,performai'ea‘< şi 125 E interpretarea artistică a acestei creaţii; aria de difuziune şi distribuţie ; tipologia creaţiei (subiect, motiv, elemente, variante, arhetip, oicotip, conglomerat); funcţiunea şi mesajul social. E. urmăreşte să surprindă categoriile comunitar-etice ale timpului (liman, fabulos, mitic şi istoric), ale spaţiului (uman, schematic, simbolic şi real), ale categoriilor estetice ale creaţiei etnice, ale genurilor particulare ale creaţiei (fabulos, miraculos, numenal, simbolic, realist), ca şi ale pseudo-genurilor literare orale sau scrise (grafitele = inscripţiile pe pereţii construcţiilor publice; cîntecele de leagăn improvizate; bocetele improvizate; cîntecele unor jocuri de copii, ale unor obiceiuri ale copiilor; istorioarele întocmite ad-hoc; scenariile folosite în carnavaluri etc.). V. etnoestetică. ETNOPSIHANALIZĂ - ramură a psihanalizei care se referă la structura vieţii psihice a unei comunităţi etnice, la nivelurile creaţiei comunitare, la tendinţele şi dorinţele colective exteriorizate sau refulate într-o comunitate etnică. E. este preocupată de descoperirea resorturilor şi cauzalităţii psihozelor şi nevrozelor sociale, care apar în momentele de criză în viaţa unor comunităţi etnice (sinistvozele). In studiul psihanalizei sociale Freud pune la baza activităţii umane instinctele primare şi dintre acestea pe cel mai puternic şi mai impulsiv, libido-ul sau instinctul sexual. El interpretează faptele sociale de tip etnic, civilizaţia şi cultura, în funcţie de acest instinct tiranic, care acţionează asupra întregii vieţi omeneşti ca un ertotropism. Prin această interpretare Freud atribuie sexualităţii un rol mai important şi mai semnificativ decît aceasta îl are în realitate. în legătură cu interpretarea libido-ului trebuie luat în consideraţie amendamentul lui G.C. Jung, care se referă îndeosebi la procesul de sublimare a libido-ului în creaţia de bunuri şi valori culturale. ETNOPSIHIATRIE - disciplină psihologică ce se ocupă cu studiul „deviantelor", adică al tipurilor de conduită ce ies din cadrul atitudinilor instituţionaliza-te, admise de societate. E. studiază şi tulburările mintale pornind de la cazurile particulare pentru a se ridica, prin cele comunitare, pînă la expresia lor etnoculturală. ETNOPSIHOLOGIE - disciplină psihologică ce studiază modul cum se reflectă psihologia unui popor în creaţiile civilizaţiei şi culturii lui. V. psihologia popoarelor. ETN 0 SEMIOTICĂ — studiu etnologic al semnelor, semnalelor, simbolurilor şi semnificaţiilor relative la obiecte, evenimente şi acţiuni. Ca şi semiotica generală cuprinde trei părţi constitutive, care corespund celor trei aspecte esenţiale ale cercetării: partea care studiază raportul dintre sem- 126 E ne şi obiectele desemnate (semantica ) : partea care studiază modul cum semnele se leagă între ele (sintactica) şi partea care studiază modul în care semnele sînt folosite pentru transmiterea mesajului (pragmatica). Semiotica generală se sprijină pe semioticile particulare de tip etnic. Raportul dintre senine şi simboluri, dintre semnale şi semnificaţii se schimbă în timp şi spaţiu de la o comunitate etnică la alta, în funcţie de sistemul special de semne, semnale şi simboluri adoptat în condiţii social-istorice date, faţă de obiectele concrete desemnate, în funcţie de modul de viaţă, de civilizaţia şi cultura etnică. Felul cum semnele, semnalele, simbolurile şi semnificaţiile se leagă între ele depinde de concepţia integratoare şi viziunea diferenţiată a unei comunităţi etnice. Iar felul cum omul le foloseşte în activitatea lui concretă ţine de tradiţia comunitară şi de educaţia so’cială, de afectivitatea colectivă şi de interesele fiecărui popor luat în parte. Semiotica generală studiază abstract tipologia şi modelarea semnelor, semnalelor şi simbolurilor cu semnificaţiile lor, pe cînd e. le studiază pe toate acestea concret. Această situaţie ne face să susţinem că numai pornind de la studiul concret al semnelor, semnalelor şi simbolurilor cu semnificaţiile lor, de la analiza realităţii lor etnoculturale, se poate ajunge la o semiotică generală teoretică şi la limbajul formali- zat. în noile condiţii de abordare ştiinţifică, analiza categoriilor de semne naturale ne relevă treapta populară a limbajului formalizat, iar analiza categoriilor de semne artificiale (cele convenţionale) ne relevă treapta lui cultă. J.I. Greimas contrapune modelul et-noscmiotic, schemei sociosemiotice. După el, povestirea mitică este de ordin etnosemiotic, pe cînd povestirea literară este de ordin sociosemiotic. în accepţia lui, homo significans, omul creator prin excelenţă de semne, simboluri şi semnificaţii, nu este lipsit de aderenţă la mediul cosmo-geografic în care trăieşte şi nici la structura etnosocială a comunităţii din care face parte. El este" un etnolit*. Semnele, simbolurile şi semnificaţiile lui poartă pecetea unor stări de conştiinţă etnosocială, a unor idealii convergente în tiparele unei limbi, a unor sentimente decantate de tradiţie, a unor expresii de civilizaţie şi cultură. Semnele, simbolurile şi semnificaţiile au rădăcini comune pentru întreaga omenire, însă în structura lor materială şiîn mesajul lor particular-cultural îmbracă forme deosebite de la un popor la altul. O informaţie ştiinţifică dobîndeşte culoare şi stil în fiecare limbă, ponderi calitative diferite după expresiile pe care le redă preferenţial, după ecoul pe care îl capătă în conştiinţa celor ce o recepţionează. Nu există decalcuri informaţionale identice între ele, decît în formulările lor logico-matematice; 127 E semnele, semnalele şi semnificaţiile sînt numai conforme cu structura intelectivâ a celor care le emit sau le recepţionează în contextul unei culturi şi la nivelul înţelegerilor culturale. V. etnolingvistică, noua etnografie. ETNOSOCI OLOGIE - disciplină sociologică care studiază relaţiile sociale după datele furnizate de investigarea etnografică sau etnologică. Termenul a fost definit indirect de W. Miihlmann* în 1948, în consideraţiile lui despre sociologia etnografică*. Din Germania şi Franţa studiile de e. s-au extins în ţările scandinave şi în Statele Unite ale Americii. în Anglia este omoloagă cu antropologia socială*, ca ramură a antropologiei generale, care reduce studiul relaţiilor sociale la structura şi funcţiunea instituţiilor primitive sau populare. Conceptul de'e. este disputat cînd de etnologie, cînd de sociologie, după ponderea conţinutului. ETNOSOFIE — termen puţin folosit, care exprimă concepţia filosofică a unei etnii, modul cum o comunitate etnică îşi pune şi rezolvă problemele fundamentale ale antropogenezei şi etnogenezei, ale valorilor şi relaţiilor inter umane şi inter etnice,* ale capacităţii de cunoaştere, ale mesajului propriu în raport cu mesajul omenirii. V. etno filosof ie. ETNOŞTIINŢE - 1. ramuri ale etnologiei generale care studiază cunoştinţele empirice din socie- tăţile arhaice, comparativ cu cunoştinţele formalizate de acelaşi tip din societăţile moderne. E. astfel concepute se relevă ca izvoare istorice de cunoaştere a evoluţiei societăţii umane globale; 2. ştiinţe etnologice particulare, teoretice sau aplicative (etnobotanica, etnosociologia etc.) ; 3. familie de ştiinţe înrudite între ele prin raportarea la un numitor comun: studiul diferenţial şi multilateral al etnocivilizaţiei şi etnoculturii; 4. sistemul ştiinţelor etnologice particulare, sistem unitar, integrator şi deschis, axat pe ştiinţa fundamentală etnologia, numit uneori şi sistemul etnoştiinţelor; 5. alt nume dat etnolingvisticii şi etnosemiologiei, care studiază organizarea paradigmatică a fenomenelor culturale ce trebuie să fie asociate cu descrierea lor lingvistică şi gramaticală, sens acreditat de W. Sturtevant (Studies in ethnosciences, 1964), legat de noua etnografie*. Relatări despre semnificaţiile conceptului: H.C. Conklin (Ethnogenea* logical Method, în „Exploration in Cultural Anthropology", 1964); C. Levi-Strauss (La pense sau-vage, 1962); O. Werner (Struc-ture, Anthropology, LSvi-Strauss and eihnoscience, 1972); O. Werner, On The Structure of Ethno-science, 1972). V. antr op o ştiinţe, socioştiinţe. ETNOTHANATOLOGIE - disciplină etnologică (acreditată de Louis Vincent Thomas) care se ocupă paralel cu studiul etno- 128 E tehnologic al. funeraliilor (toaleta morţilor, ..pregătirea sicriului şi a însemnelor funerare, înhumarea sau incinerarea, doliul etc.) şi cu studiul etnoescatologic al decedaţilor (rituri de consacrare, apotropaice, de propiaţiune, cultul strămoşilor şi al moşilor ca forme incipiente ale unei mitologii a morţii). E. se deosebeşte de tkanatologie, care este o disciplină sofisticată ce îşi propune să facă speculaţii antropologice asupra morţii: Louis Vincent Thomas ( Anthropologie de la ■mort, 1975); de sociologie: Jean Zigler. (Les vivants et la mort. Essais de sociologie, 1975) etc. în thanatologie se întrevede în primul rînd concepţia, viziunea şi atitudinea despre viaţă a celor ce gîndesc la moarte şi în al doilea rînd, interesul acordat morţii în sensul biopsihic şi cultural-isto-ric. E* este partea etnologică aplicativă pe scară social-istorică a thanatologiei concrete, nu speculative . ETNOTIP — formaţiune biopsi-hică specifică unui grup etnic, înainte şi după procesul de educaţie complexă (şcoală, armată etc.). In e. se întrunesc caracteristicile de civilizaţie şi cultură locală, cu deprinderile de viaţă naţională, „etnia provincială cu etnia naţională" (Lucien Levy-Bruhl). Termen omolog socioti-puhti*. ETNOTONUS - indicator al vitalităţii unei comunităţi sociale de tip etnic sau naţional. Opus e. este v ago etno tonusul. E* şi vagoetnotonusul sînt indicatori vitali pereche care exprimă aspectul concret şi real al socioto-nusului şi vagotonusului din psihologia personalistă contemporană (N. Mărgineanu, Condiţia umană, Bucureşti, 1973). Din perspectiva e. şi vagoetnotonusului toate comunităţile sociale se diferenţiază între ele, în timp şi spaţiu, după gradul de: vitalitate etnică, de conservare a ca-racterelor spirituale, de dezvoltare a aptitudinilor şi capacităţilor creatoare de idei, valori şi bunuri de cultură şi civilizaţie. Sunt popoare care îşi conservă cu vigoare limba, care au un ataşament constant faţă de cutumele, datinele, tradiţiile lor istorice, o dragoste fierbinte faţă de patrie, care îşi pun pecetea etnicităţii pe valorile şi operele lor de cultură şi civilizaţie. Caracteristicile etnice ale unei comunităţi sociale se remarcă în ponderea e. faţă de vagoet-notonus, sau invers, şi în dozarea rezultatului acestora cu ceilalţi doi indicatori ai vitalităţii popoarelor: biotonusul şi psiiio-tonusul. Această dozare condiţionată de mediul geografic, ereditate şi istorie, în care accentul dozării cade pe e., face ca o comunitate socială de tip etnic să se remarce ca o personalitate etnica colectivă, iar personalitatea etnică colectivă să se impună ca o personalitate istorică comuni-tavă. 9 — Dicţionar de etnologie 129 E EŢNOZĂ — organism etnosocial primar, microunitate endogamică omogenă, de tipul izolatului etnic, care aparţine nivelului intermediar între" comunitatea lingvistică şi grupul etnografic • (Y.Bromley, The Term Ethnos and its Definition, 1977). E. intră ca parte constitutivă în compoziţia etnogenezică a unei macrouni-tăţi etnice (etnie, popor, naţiune). Unele e. supravieţuiesc pînă în vremea noastră ca incluziuni în societăţile moderne sub formă de relicte etnografice*. ETNOZOOLOGIE - disciplină zoologică ce studiază relaţiile reciproce dintre om sau comunitatea etnică şi mediul zoologic înconjurător. E. relevă sistemic speciile de animale sălbatice şi domestice cu care omul coexistă pe un teritoriu dat, analizează acţiunea omului şi a comunităţii etnice asuprâ asociaţiilor animale şi comensualismului, modificările geografiei zoologice prin distrugerile unor specii animale, prin domesticire, încrucişări şi creştere preferenţială a altora. Stabileşte în ce constă acţiunea istorică a mediului zoologic asupra civilizaţiei şi culturii tradiţionale a popoarelor. Descrie domesticirea, creşterea, dresajul şi folosirea animalelor ca fenomen de civilizaţie. Prezintă aspectele esenţiale ale zoolatriei, ritologiei şi simbolisticii animale. Studiază motivele decorative de origine animală, rolul pe care animalele sălbatice şi domestice îl joacă în ornamentica populară şi creaţia artistică tradiţională. Printre promotorii e. se numără şi românul Sim. Fior ea Marian* cu studii de ornitologie populară. ETOGRAFIE — descrierea sistematică a manierelor individuale, a obiceiurilor, practicilor şi uzanţelor de grup social, a comportamentului comunitar-etnic. V. eto-logie, etos. ETOLOGIE — ştiinţă a manierelor individuale, a obiceiurilor, practicilor şi uzanţelor de grup social, a comportamentului comunitar-etnic. Altfel spus, ştiinţa moravurilor. Conceptul a fost creat de Geoffroy Saint-Hilaire pentru a desemna iniţial comportamentul animalelor, al psihologiei animale; folosit de J.S. Mill, pentru a desemna studiul caracterelor şi faptelor morale, şi de W. Wundt pentru a desemna studiul moravurilor şi tradiţiilor. V. etografie, etos. ETOPEE — figură de stil folosită atît în literatura populară, cît şi în aceea cultă, pentru descrierea caracterelor excepţionale ale eroilor epici sau pentru a sublinia esenţa şi valoarea reprezentativă a obiceiurilor colective ale unei comunităţi etnice. ETOS — 1. în etică, idealul moral al unei comunităţi etnice, privite în timp şi spaţiu; 2. în psihologie, expresie intelectual-emoţională a unui model de viaţă socială. E. nu trebuie confundat cu eidos care se referă la idealul personalităţii cul- 130 E turilor; 3. în etologie*, sinteza globală a caracterelor, obiceiurilor şi moravurilor proprii unei comunităţi sociale de tip etnic, în acest caz e. relevă expresia subiectivă a comportamentului social ca sistem de valori obiective ale unei comunităţi etnice date; 4. în etnologie, ansamblu de trăsături culturale specifice, care aparţin şi caracterizează o comunitate etnică, o diferenţiază şi individualizează de alta. în etnologie, conceptul de e. mai are şi înţelesul de model cultural* al fizionomiei spirituale a unei comunităţi etnice, care capătă valoare universală în raport cu sistemul de modele culturale ce aparţin altor culturi, şi de specific etnocultural*, care reflectă creaţia populară propriu-zisă din perspectiva comportamentului cu-tumiar şi a sistemului de valori al culturii luate în consideraţie, în e. poporului român intră ca note esenţiale şi dominante: bunătatea, cumpătarea, omenia, ospitalitatea, respectul tradiţiilor istorice, patriotismul, eleganţa sobră, sîrguinţa, isteţimea, poetici-tatea, muzicalitatea etc. Despre e. românesc au scris: J. Cartines-cu (Poporu român după cîntecele sale naţionale, 1874), Nicolae lorga (Vitalitatea poporului român, 192.3), Mihail Ralea (Fenomenul românesc, f.a.), I. Simio-nescu (Tinere, cunoaşte-ţi ţara, 1938), I. Buricescu (Sufletul românesc, 1944), C.I. Gulian (Istoria,, omul, cultura, 1970), N. Mărgineanu (Sub semnul ome- niei, 1969), Athanase Joja (Logos şi ethos, 1967), Ion Dodii Bălan (Ethos şi cultură, 1972), Al. Tănase (Cultură şi umanişm, 1793). V. eidos. EUGENIE — teorie care susţine ameliorarea structurii popularilor prin măsuri de biologie genetică şi anume prin analiza .mecanismului ereditar, a dezvoltării trăsăturilor umane şi a modelului de comportament socio-cultural. A fost concepută de Francis Galton (1870), care a alcătuit şi un „Laborator de cercetări euge-nice“ (1904). E. a fost preluată şi folosită în scopuri politice rasiste, expansioniste şi colonialiste în cercetările de darvinism social, biopolitică şi ântropotehnică. Foloseşte metode similare zootehnicii: selecţionarea cuplurilor, sterilizarea, interzicerea căsătoriilor între oameni de rase diferite, puritatea rasială etc. în fond cercetările de e. au contribuit însă la lămurirea unor probleme de genetică umană şi la terapeutica unor deficienţe somatice de ordin ereditar. V. etnologie somatică, euthanasie. EUHEMERISM — concepţie mitologică elaborată de Euhemer în scrierea sacră flspa avaypa vatoare a folclorului; — studiul ambianţei creatoare a folclorului (mediul*, condiţiile de creaţie, interpretare şi valorificare) ; — mesajul cultural al folclorului în timp; — studiul rolului lui în contextul culturii care l-a creat şi prin aceasta în contextul culturii universale. F. studiază pe lîngă paleofolclorul, folclorul rural şi folclorul urban, neofolclorul şi folclorul prospectiv. în elaborarea ei ştiinţifică, f. a trecut de la descrierea factologică la interpretarea teoretică şi previzivâ a faptelor de cultură. F. substituie conceptul de folclor* în înţelesul lui de ştiinţă; 2. disciplină etnologică care studiază comparativ- F istoric folclorul unui popor. V. etnologie, folclor. FOTOGRAMMETRIE — ramură a topografiei care se ocupă cu studiul fotografiei scalare pentru cunoaşterea obiectivă şi interpretarea ştiinţifică a formelor de relief, a mediului ambiant, a habitatului uman, a cîmpurilor de cultură, necropolelor subterane, căilor de comunicaţie şi pentru determinarea dimensiunilor lor. F. a fost folosită în primul şi mai ales în al doilea război mondial ca mijloc de recunoaştere militară. Din 1910 încoace e folosită mai ales în geografie pentru determinarea formelor de relief şi a aşezărilor gren accesibile. Tot în această perioadă începe să fie adoptată şi în arheologie pentru descoperirea modificărilor de teren ce denotă prezenţa subterană a unor necropole şi incinte, a urmelor unor aşezări, fortificaţii sau locuinţe. F. relevă astfel ruinele ascunse ochiului omenesc în deformările cromatice ale micro-reliefului (shadow-si-ies) şi ale vegetaţiei, economisind cheltuielile pentru călătorii şi sondaje, indicînd cu precizie locurile de excavat. Paralel a fost folosită şi de etnologie în vederea expediţiilor din aşa-zisele zone albe de pe glob, în căutarea unor aşezări izolate din pădurile tropicale (Matto Grosso, Amazonia etc.) sau. din platourile înalte (Altipla.no). Etnologul francez R. Chevalier susţine că f. prezintă o importanţă deosebită pentru etnografie fPhotogmfhie ăerîenne et ethnographh. Paris, 1968). Ea ajută la „steiul civilizaţiilor şi al omului în mediul său".J Ea detectează culturile locale, dimensiunile cîmpinrilor de cultură în raport cu natura geologică a pămîntului, relevă parcelarea terenului, structura grupului de rudenie după tipul de parcelare, echilibrul dintre pădure şi fî-neaţă, redă morfologia aşezărilor, stabile sau mobile, izolate sau neizolate, incintele de cult în afara aşezărilor, tipurile de case, necropolele etc. Peisajul rural*, cunoscut pînă în prezent din studiile topografice şi cadastrale, este reconsiderat acum de î., care dă noi informaţii asupra modului de grupare şi regrupare comunitară a tipului de civilizaţie şi a formelor de cultură locală. Cu aplicaţiile ei multiple î. oferă ştiinţelor despre om termeni de comparaţie morfologică relativi la structura societăţilor retarda-te şi a societăţilor arhaice. Marcel Griaule* a descoperit prin intermediul î. cum tribul dongo din Niger îşi construieşte cîmpu-rile de cultură în formă pătrată, „după imaginea mitică a cerului lor". M.J. Hurault a descoperit că tribul bamileM din sud-estul Camerunului şi-a organizat un sistem agro-pastoral în parcele de terenuri închise, pe platourile înalte. în prezent multe ţări alcătuiesc albume şi atlase foto-grametrice: Panorama Inîeriechni-que de la Photographie Aerienne (Paris, 1965), Atlas de Stereogrmn-mes (Paris, 1957). Fotogramele- 143 F aeriene se efectuează: 1. sub diferite unghiuri panoramice (razante, oblice, verticale); 2. la diferite înălţimi de la sol; 3. cu camere metrice de luat vederi pentru măsurarea exactă a obiectivelor fotografiate; 4. prin • fotografierea serială (sub formă de covoare fotografice ce pot fi apoi asamblate panoramic în atlase sau albume. S-au creat societăţi naţionale de f. şi o societate internaţională, Societe Internationale de Photo gravimetrie (1960), care editează publicaţia: Bulletin de la Societe Frangaise de Photo gr ammetvie (din 1961). FRATRIARHAT — denumire atribuită sistemului de viaţă socială, în care legătura esenţială între membrii societăţii este determinată de gradul de fraternitate, reală sau fictivă, naturală sau prin adopţiune şi alianţă. F. apare la unele popoare în comuna primitivă şi se menţine pînă în plin feudalism. El exprimă o etapă complexă, după unii, a tranziţiei de la matriarhat la patriarhat, după alţii, a culminaţiei patriarhatului. în etnologia occidentală, f. este considerat un stadiu general de dezvoltare a omenirii, prin care se susţine că au trecut toate popoarele lumii. în acest caz f., ca sistem de viaţă socială, este pus pe plan de egalitate cu matriarhatul* şi patriarhatul*, poziţie teoretică eronată deoarece despre societăţile arhaice se cunosc ^ prea puţine elemente şi date. în societăţile arhaice există cîteva forme de înfrăţire, care însă nu caracterizează sistemul de viaţă socială arhaică. în societatea veche românească sînt „frăţiile" şi „înfrăţirile", confesionale, de muncă, de luptă socială; la vechii slavi, bvatsvo-w\ etc. V. fvatvie, clan. FRATRFE — formă de comunitate social-istorică intermediară între gintă şi trib. F. e compusă din mai multe ginţi. După L.H. Morgan şi Fr. Engels, f. este una din principalele verigi de organizare tribală. Mai multe f. alcătuiesc un trib. Teritoriul unei f. şi locuitorii lui sînt supuşi jurisdicţiei unui sfat de bătrîni, condus de un conducător militar. Sfatul de bătrîni şi conducătorul militar îndeplinesc şi funcţiuni religioase. Întrucît la baza organizării şi a exercitării autorităţii stă fraternitatea comunitară, conducerea f. a fost numită ulterior fratrocraţie*, iar sistemul de organizare fratriarhat'*. F. la romani se numea carie. V. clan> gerontoc. raiie, trib. FRATROCRAŢIE — conducerea unui grup social de tipul fratriei, de către membrii aceleiaşi spiţe de neam socotiţi „fraţi" între ei. F. este un termen intrat în etnologie prin filiera sociologiei juridice. Folosirea lui este acceptată cu rezerve deoarece se referă la un fel de conducere a grupurilor sociale primitive şi arhaice ce reprezintă o treaptă de tranziţie între clan şi trib. F. este încă în vigoare la unele popoare musulmane. V. frcdvie, fratriarhat. 144 F FUNCŢIE — rolul organic sau sistemic pe care un element, fapt sau aspect de civilizaţie sau cultură îl îndeplineşte în contextul sau structura unei activităţi sociale sau al unui grup de activităţi creatoare convergente. în evoluţia lui conceptul î* a căpătat sensuri epistemologice diferite; a. activitatea părţilor adaptate în contextul activităţii sistematice a întregului; b. relaţia de interdependenţă între variaţia şi covariaţia elementelor unei structuri date; c. integrarea unei activităţi creatoare în contextul unui sistem generativ de forme de civilizaţie sau cultură; d. tipul de acţiune după care o parte dintr-o structură se caracterizează prin dinamică proprie. între î. şi structură* există legături organice, care au fost interpretate, cînd ca indestructibile, imuabile, fixe, cînd ca destructibile, schimbătoare, mobile. De aceea conceptul de f. nu poate fi definit fără cunoaşterea prealabilă a conceptului de structură, şi invers. în cadrul Şcolii sociologice a lui Robert Merton, conceptul de f. a căpătat valenţe structurale, devenind cînd o funcţiune structurală, cînd o structură funcţională. Ambele interpretări redau interdependenţa părţilor componente în contextul unei totalităţi integratoare şi se deosebesc prin sensul şi accentul pus pe dominanta epistemologică. în formele ei concrete, î. poate fi evidentă sau insesizabilă; iniţială, finală sau continuă; uni- laterală, multilaterală sau integrală. în cadrul unui întreg, al unei activităţi sau al unui sistem, elementele de civilizaţie sau cultură pot fi integrate printr-o eufunctie care este adaptarea lor contextuală, perfectibilă sau perfectă şi pot fi dezintegrate prin-tr-o disfunciie sau dezadaptarea lor contextuală. Eufuncţia se află în contrapondere dialectică cu disfuncţia. în etnologia marxistă, disfuncţia prezintă un caracter necesar în studiul procesului eufuncţiei. Studiul dez-adaptării şi dezintegrării elementelor de civilizaţie şi cultură redă interdependenţa părţilor componente în adaptarea şi integrarea lor. V. funcţionalism, structură, structuralism. FUNCŢIONALISM — teorie care pune la baza explicaţiei ştiinţifice a oricărui fenomen sau fapt de civilizaţie şi cultură noţiunea de juncţiey pe care o preia din metodologia funcţionalistă. Sub raport epistemologic f. socoteşte funcţia ca un stadiu de determinare socială a oricărei cercetări. Funcţia unui simplex sau complex de activitate se relevă prin interdependenţa elementelor contextului sau a'întregului din care fac parte şi prin rolul social al acestora în perspectiva lor sincronică. în studiul funcţiunii unui simplex sau al unui complex nu trebuie să se recurgă la perspectiva diacronică decît incidental şi sporadic. B. Malinowski susţine că în baza unui simplex dafe 115 F se poate reconstitui complexul social din care acesta face parte. Iar, dintr-un complex dat se poate reconstitui etnocivilizaţia sau etnocultura respectivă, întocmai cum reconstituia Cuvier, prin metoda paleontologică a determinării interdependenţelor, un corp organic din resturile lui fosile. Deşi B. Malinowski neagă datele istorice în studiul funcţiunii real-sociale, reconstituirea sincronică poate fi dublată de reconstituirea diacronică (ca proba). Această reconstituire este promovată de studiul r dietelor etnografice* şi reminiscenţelor folclorice*, şi nu poate fi efectuată decît din perspectiva istorică. Reconstituirea unui complex social din relicte şi reminiscenţe priveşte forma integrată a unei faze de dezvoltare a contextului. în acest caz reconstituirea porneşte de la funcţiunea istorică a elementului sau complexului la care se referă. Marcel Mauss susţine (din acest punct de vedere) că „orice fapt de civilizaţie sau cultură este un fapt total", în sensul că este indestructibil în contextul lui, inalienabil în conţinutul lui. Exagerările f. se datoresc interpretării anistorice a funcţiunii ca element de bază în studiul entităţilor etnologice (civilizaţie, cultură etc.). Cu toate acestea nu se pot nega unele merite ale funcţionalismului, care reconsideră dintr-o perspectivă internă structuralismului dinamica fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură. V. funcţie, metodă funcţionalistă, structură, structuralism. DICŢIONARELE ALBATROS GENEALOGIE — 1. ordinea cronologică a ascendenţei membrilor unei familii, a unei spiţe de neam, a unui neam etc. în istoria omenirii, g. a îndeplinit roluri diferite. Iniţial, a urmărit descendenţa miraculoasă, a unui erou eponim, sau realistă, a unui erou socionim, căutînd să stabilească ceea ce s-a numit, în primul caz, o g. sacră, iar în al doilea caz o g. profană. G. sacră era tatuată pe faţă sau incizată pe corpurile căpeteniilor tribale (maorii din Noua Zeelandă), sculptată pe stîl-pii totemici ai locuinţelor (pieile roşii din America de Nord), pictată pe obiectele domestice (eschimoşi), recitată la ceremoniile comunitare ca o rugăciune sau ca o cronică de familie (tibetani) etc. G. profană stabilea şi încă mai stabileşte legăturile şi gradele de rudenie, drepturile şi datoriile membrilor de familie, ordinea legală a succesiunii lor pe gene- raţii, privilegii juridice în fiecare unitate etnică luată în parte. G« profană se transmite din tată în fiu, prin viu grai, şi atinge un număr memorabil de generaţii la asiatici (la chinezi şi japonezi, care primesc o educaţie specială în acest sens, putînd memora pînă la 50—60 de generaţii de strămoşi). Este încredinţată unor persoane pentru a o consemna, oral sau scris (genealogiştii). Etnologia studiază g. pentru a surprinde în structura familiei şi a rudeniei elementele care determină aspectele comunitare ale vieţii istorice a popoarelor, caracterul lor instituţional. Studiul g. relevă date şi procese esenţiale ale microistoriei şi macro-istoriei unităţilor etnice în filia-ţiunea lor; 2* disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu întocmirea filiaţiilor şi legăturilor familiilor domnitoare, nobiliare etc. şi cu primele informaţii asupra 147 G vechilor unităţi etnice. La români, prin studiul genealogic al „moşilor comuni" s-a urmărit în special structura satelor de moşneni (în Muntenia), de răzeşi (în Moldova) şi de nemeşi (în Transilvania) . GENIU ETNIC — concept rezultat din extrapolarea ideii de geniu de Ia personalitatea culturală a unui individ la personalitatea culturală a unei comunităţi etnice. G.e. presupune o comunitate etnică supradotată, care posedă, pe lîngă o concepţie autohtonă despre viaţă şi lume, o viziune tehnologică proprie a ocupaţiilor, meseriilor şi una catego-rial-estetică inedită a artelor, G.e, denumeşte capacitatea comunitară de creaţie în domeniul civilizaţiei şi culturii tradiţionale, în măsura în care relevă un mesaj istoric în contextul culturii universale. GENOCID v. etnocid. GEOGRAFIA CULTURII - 1, ramură a geografiei care se ocupă cu studiul repartiţiei şi frecvenţei în spaţiu a locurilor de naştere, creştere, maturitate, de activitate şi de moarte a personalităţilor creatoare de cultură, precum şi cu difuzarea şi frecvenţa în spaţiu a instituţiilor culturale şi a monumentelor de cultură de valoare naţională şi prin aceasta de valoare universală; 2. metodă geografică de consemnare obiectivă a activităţilor culturale repartizate în spaţiu şi de reprezentare cartografică ’a acestora, V. atlas etnologie, cartogmmă. GEOGRAFIE JURIDICĂ - in- terdiscipîină (elaborată de Rene Da vid) care studiază: 1* relaţia între specificul formelor de relief şi structura regulilor de drept; 2* raporturile reciproce dintre ecologie si legislaţie; 3. încadrarea în spaţiu a unui sistem juridic popular (cu obiceiurile şi tradiţiile proprii) sau a unei familii de sisteme juridice populare, similare sau contingente. G.j. urmăreşte determinarea familiilor de drept şi a pluralismului juridic* pentru" a le putea cartografia. Rene David (Geografie juridique, 1966) distinge familii de drept magico-religios, familii de drept popular modern (familia romano-germanică, familia common-law şi familia de drept socialist). Aria fiecărei familii de drept se modifică în timp şi spaţiu după gradul ei de adaptabilitate juridică la mediu, după instituţiile sacre sau profane creatoare de drept, după relaţiile juridice intercomu-nitare. Cartografierea fenomenelor şi faptelor juridice comunitare schimbat înţelegerea relic-telor etnografice şi reminiscenţelor de folclor juridic*. W. Escher (Atlasul etnografic al Elveţiei, 1964), R. Wofram (Atlasul etnografic al Austriei, 1965). R, Vul-cănescu (Etnologia juridică, 1970), Liviu Marcu (în Atlasul complex „Porţile de Fier", 1972), cartografiază elementele de drept cutu-miar, care în parte au supravieţuit pînă în vremea noastră. V. an~ tropologie juridică, etnologie jw- 148 G ridică, pluralism juridic, sociologie juridică. GEOGRAFIE UMANĂ v. antro-pogeografie. GEOPOLITICĂ — doctrină care se referă la interdependenţa dintre mediul ambiant sau teritoriul fizico-economic şi politica comunităţii sociale, de tipul poporului sau naţiunii, posesoare a acestui teritoriu. G. susţine eă în etnogeneză determinante sînt: mediul geografic cu toate resursele lui, creşterea demografică, capacitatea" economică şi idealurile politice ale comunităţii. Accentul îl pune însă pe mediul geografic ca teritoriu de bază, care determină „spaţiul vital" al unui popor sau naţiuni. Acest spaţiu vital poate să se extindă sau să se restrîngă după cum acţionează creşterea demografică, "capacitatea "economică şi idealurile politice ale poporului sau naţiunii. El creşte cînd poporul sau naţiunea anexează teritorii noi şi "scade cînd acestea pierd teritorii care le aparţin. Pentru g. un popor sau o naţiune trebuie să fie conştiente de concordanţele sau neconcordanţele cu „spaţiul lor vital“. Cînd spaţiul este insuficient, g. susţine că trebuie extins şi obţinut prin orice mijloace, pentru că el reprezintă condiţia esenţială de existenţă şi supravieţuire (obţinerea de noi materii prime, de mînă suplimentară de lucru, de pieţe de desfacere, de zonă de protecţie etc.). Doctrină iniţiată de R. Kjellen şi Fr. Ratzel şi dezvoltată, mai ales, de ICarl Haus-hofer ca o ştiinţă a „legilor spaţiale ale istoriei", g. se transformă la succesorii acestora într-o „ştiinţă" a „expansiunii spaţiale a statului" militarist, imperialist, hitlerist, colonialist şi neocolo-nialist. G. s-a dezvoltat astfel nu ca o disciplină ştiinţifică, ci ca o doctrină politică, care atribuia geografiei un rol „determinant cauzal" în activitatea social-eco-nomică concretă. Concepţia ma-tcrialist-istorică contrapune g. determinismul social. G. nu trebuie confundată cu antropogeo-grafia* şi nici cu etnogeografia*. GERONTOCRAŢIE - sistem de conducere în societatea arhaică sau tradiţională în care forţa politică aparţinea bătrînilor. Re-licte etnografice ale g. supravieţuiesc la mai toate popoarele lumii pînă în vremea noastră. Conducerea gerontocratică a căpătat diferite numiri la popoarele care au recurs la ea: curie, senat, consiliu, sfat, divan etc. La români sfaturile de bătrîni au existat pînă în feudalismul tîrziu şi perioada modernă. Aceste sfaturi s-au numit: oameni buni, bunii satului, bătrînii satului, sfetnicii domnului etc. Reminiscenţe folclorice despre g. se găsesc în legendele, basmele şi paremiologia populară română. Conceptul de g. a fost substituit de unii etnologi celui de patriarhal*. GINOCRAŢIE — concept (acreditat de J.J. Bachoft'en) care 149 G desemnează ipotetic sistemul de conducere în societatea arhaică (familie, gintă, trib) în care forţa politică aparţine femeilor (mature sau bătrîne însă valide). In această interpretare g. reprezintă expresia juridică a matriarhaiu-lui*. în g., conducerea exercitată de femei într-o comunitate socială se bazează pe succesiunea de drept a unor ranguri culturale dobîndite în societate (vestale, preotese, mari preotese, oracole, regine etc.). V. gero^ocraţie, matriarhat. GIPSOLOGIE — disciplină etnologică referitoare la studiul istoriei, civilizaţiei şi culturii tradiţionale a ţiganilor în lume, G. studiază originea indoeuropeană, legendele şi ipotezele asupra formării limbii, migraţiilor şi difuzării lor pe glob, impactul cu celelalte popoare, structura comunitar-etnică, organizarea tribală, şeferia*, religia, activitatea materială şi spirituală, arta divi-natorie, datinele şi tradiţiile de grup, muzica şi dansul, reflectarea modului de viaţă în literatura lor orală şi a popoarelor cu care au intrat în contact, Pentru studiul civilizaţiei şi culturii ţiganilor s-au creat: Associations des Etudes Tsiganes (Franţa), Gypsy Lore Society (Anglia). Aceste asociaţii au sprijinit publicarea de studii, monografii şi eseuri, au editat reviste internaţionale: Etudes T siganes (Paris, 1955), Journal of the Gypsy Lore Society (Londra, 1888); au sprijinit re- dactarea de bibliografii tematice: George Black, A Gypsy Biblio-graphy (Londra, 1944) etc. Contribuţii importante la studiul g. au adus unii cărturari şi oameni de ştiinţă români: George Bibes-cu, Rlgne de Bibesco. Lois et de-creis 1843—1849 (Paris, 1849); M- Kogălniceanu, Esquisse sur I histoire, Ies moeurs et la langue des Ciganes, connus en Franc? sous le nom de Bohimiens (Berlin, 1837); Moses Gaster, Two Rumanian Documents conc-erning Gypsis (Londra, 1930); Moses Gaster, Rumanian Gypsis in 1560 (Londra, 1933); Moses Gas ter, Bill of Sale of Gypsis Slave in Moldav iat 1851 {Londra, 1923); N. Iorga, Anciens documents sur le droit roumain (I, Bucureşti, 1930); N, Panaitescu, The Gypsis in Walachia and Moldavia. A Chapter of economic History (Londra, 1941); George Potra, Contribuţii la istoricul ţiganilor în România (Bucureşti, 1939) şi alţii. GLACÎAŢIE — proces de răcire a scoarţei terestre şi de extindere a calotelor de ghiaţă de la poli spr<> ecuator în precambrian, carbonifer, permian şi cuaternar. în istoria Pămîntului s-au stabilit patru faze de g., separate de perioade interglaciare, de încălzire a scoarţei terestre şi de retragere treptată a calotelor de ghiaţă spre poli. Acestea au fost studiate după sedimentele flu-vio-glaciare în Europa, a Dunării şi afluenţilor’alpini ai acesteia: Giinz, Mindel, Riss si Wurm. 150 G în America de nord au fost studiate după sedimentele fluvio-gla-ciare ale fluviilor: Nebraska, Kan-sas, Illinois şi Wisconsin. Zonele atinse de g. nu au fost populate de om, ci numai de puţine animale polare şi de o vegetaţie redusă. După antropologi şi arheologi, ca si după glaciologi, perioadele in-terglaciare au putut fi locuite de arheantropi în interstadiile Mindel, Riss şi Wiirm. Această ipoteză a fost emisă în baza resturilor industriei litice a presupuşilor arheantropi şi nu pe fosilele lor osteologice. Unele descoperiri se referă ia arheantropi de tipul Homo Hei-deibergensis şi Homo erectus peleo-himgavicus. Cercetările g. din per- spectiva p aho etnologi ei urmăresc determinarea particularităţilor tehnologice ale industriei litice a arheantropilor din depozitele lor pleistocenice, adică surprinderea şi caracterizarea primelor forme de paleocivilizaţie şi implicit de paleo cultură. GLOSSOLALIE — (în mitologie, religie şi literatura populară) dar, considerat supranatural, al unui om de a vorbi în limbi străine, ca în limba maternă, şi a fi înţeles fără a le fi învăţat în prealabil, precum şi de a se face înţeles de străini, cînd vorbeşte în limba lui maternă, ca şi cum le-ar vorbi în limba lor. V. carismă. dicţionarele albatros H HABITAT — 1. (în sens general) arie geografică, restrînsă sau largă, condiţionată de bogăţia solului, altitudine şi climă, în" care un individ, un grup social sau o comunitate etnică se adăposteşte şi îşi poate desfăşura normal activităţile esenţiale pentru viaţă; 2. (în sens etnologic), microzonă’de adăpost şi trai, care în istoria omenirii evoluează de la sălaşul primitiv pînă la urbea ultramodernă. Din relatările paleoetnolo-giei româneşti h. posedă în mijlocul lui o locuinţă, şi uneori se confundă cu această locuinţă. Din categoria h. cu locuinţă fac parte: peşterile, pietrele colibate sau potcapinele (adăposturi sub stînci), palancele (paravanele de piatră sau lemn), surlele sau ţuţele (construcţii conice îndeosebi de lemn), corturile (din piei sau pînză), colibele (din piatră, lemn, pe pilaştri sau în arbori, pentru o familie sau gmp de fa- milii), bordeiele (subterane sau semisubterane). Acestea alcătuiesc prima treaptă de organizare a unui h. primitiv autohton, ale cărui relicte etnografice şi reminiscenţe folclorice mai supravieţuiesc * uneori pînă în vremea noastră, în izolate etnice sau izolate culturale. De obicei locuinţa inclusă în h. primitiv era alcătuită dintr-o singură încăpere, care satisfăcea toate necesităţile domestice. în aceeaşi incintă familia muncea, prepara şi consuma hrana, se odihnea şi se distra. Pe o treaptă superioară de viaţă, h. se dezvoltă şi devine mai adecvat scopului; locuinţele încep să fie amenajate astfel' îneît să îndeplinească funcţiuni domestice tot mai diferenţiate (cameră de oaspeţi, de obiecte de cult, de depozit de unelte şi arme etc.). La început locuinţa a fost simplă, cu timpul s-a complicat arhitectonic şi ornamental. în ultima fază 152 II de dezvoltare, cea urbană, locuinţa devine tot mai adecvată, mai complexă şi mai aglomerată. Etnologia studiază h* pentru a înţelege în ce constă concepţia particulară de amenajare a unei arii geografice pentru locuire şi desfăşurarea muncilor domestice şi comunitare, în ce constă viziunea amenajării unei arii geografice proprii, a unui anumit mod de viaţă. 'V. civilizaţie, ecologie. HENOTEISM — termen (acreditat de Max Miiîler pentru religia vedică) care desemnează forma primitivă de religie ce marchează trecerea de la politeism la monoteism. în acest stadiu una din divinităţile adorate devine dominantă. H. relevă în această privinţă saltul de la o formă primitivă a religiei la o formă evoluată. Vasile Pâr van considera religia dacilor ca o religie de tip lieno-teist. HERMENEUTICĂ — 1. sens filologic — în antichitate şi evul mediu — metodă exegetică (de explicare, comentare şi interpretare) a conţinutului şi formei simbolice şi alegorice a textelor filosofice clasice greceşti (h. profană) şi a textelor de cult proprii mitologiilor si religiilor universaliste (h. sacră) ; 2. sens filosofic modern, metodă complexă de abordare a fenomenelor şi faptelor semnificative în esenţa şi profunzimea lor culturală (h. filosofică); iniţiată şi dezvoltată de F.D. Schkirmacher , W. Di-ltay, M. Hei-’dfcger. H.G. Gadammer, Paul Ri- coeur, E. Castelli etc.; 3. în sens istoric, Mircea Eliade interpretează h. ca metodă intropatică de cunoaştere contemplativ-intui-tivă, de explicare analitic-simpa-tetică, de interpretare euristic-.axiologică şi de înţelegere şi sub-înţelegere a arhetipurilor şi neo-tipurilor culturale, a sacrului şi profanului, a hierofaniilor şi simbolurilor, a miturilor şi riturilor, în dialectica lor istorică. în această accepţiune h. este o metodă complexă, interdisciplinară şi integratoare a fenomenelor şi faptelor arhetipale de cultură investigate în istoricitatea lor tematică şi instituţiile lor cronologice. Referitor la sensul atribuit de Mircea Eliade au scris: Gilbert Durând (Mircea Eliade şi antropologia profundă, trad. în „Secolul XX“, 2 — 3, 1978), David Raşmunssen (Hermeneutique structurale et phi-losophde în „Cahier de L’Herne", 1978), Monique de Borie (De Vhermeneutique ă la regeneration 4>ar le theâtre, în „Cahier de L'Herne", 1978), Andrei Pleşu (Mircea Eliade şi hermeneutica artelor în „Secolul XX", 2 — 3, 1978), Lucian Stanciu (Hermeneutica în spiritualitatea greacă: I, 1974; II, 1977; III, 1979), Lucian Stanciu (Hermeneutical Method of Ethnology, în Ethnologica 1, 1978). V. einohermeneutică. HETAIRISM — concept (acreditat de J. J. Bachoffen), care denumeşte starea de promiscuitate a primei faze a comunei primitive, în care raporturile sexuale nu erau 153 H supuse nici unei reglementări sociale. V. etnologie sexuală. HIEROCRAŢIE — tip de organizare şi conducere a societăţii primitive şi apoi feudale, în funcţie de obiectivele spirituale ale unei confesiuni dominante. în h. intra: — organizarea internă şi externă a incintelor sacre (temple, bazilici etc.), a personalului iniţiat al confesiunii (hieroduli, hie-rofanţi, taumaturgi, pontifi-regi etc.); — conducerea propriu-zisă a comunităţii sociale conform legii sacre, acordarea de sancţiuni morale şi fizice, ca şi de recompense morale sau sociale. H. a promovat forme de civilizaţie şi cultură sacrale (la egipteni, evrei, babilonieni, indieni, chinezi, azteci, incaşi, japonezi etc.). V. sacru. HIEROFANIE,— concept (folosit îndeosebi de Mircea Eliade) pentru a desemna relevarea unei „entităţi sacre" de ordin „cultural" în istoria spirituală a unei comunităţi etnice, a unui popor, în contextul unei h., un obiect profan sau făptură profană pot căpăta caracterul sacru sau prestigiul sacralităţii, fie prin participarea directă sau indirectă la un rit, mit, ideogramă sau simbol cu valenţă sacră. Unele h. au un caracter local, altele un caracter universal. H* pot fi: elementare, cînd aparţin unei mitologii primitive, şi superioare, cînd aparţin unei religii de tip monoteist sau cînd promovează alte h. de tip elementar în contextul unei religii universaliste. în primul caz h. sînt integrate într-un spaţiu sacru tipic, definit de tradiţia unui popor (epifaniile şi kratofaniile}; în al doilea caz, h. sînt integrate într-un spaţiu sacru arhetipal, nedefinit ce ţine de illa tempore. V. mana, sacru. HIPERDIFUZXONISM - formă exacerbată a difuzionismuhti (concepută şi enunţată de G. Eliiot-Smith şi W. J. Perry): I. concepţie etnologică ce susţine că toate fenomenele şi faptele de civilizaţie şi cultură provin dintr-o serie de inovaţii tehnice sau invenţii stilistice care au ca sursă de inspiraţie modelele altei civilizaţii şi culturi străvechi. H. consideră civilizaţia şi cultura egipteană ca matrice universală a tuturor formelor şi treptelor de civilizaţie şi cultură. Această concepţie etnologică exclusivistă susţine că diferenţele de grad ale civilizaţiei şi culturii la diferite popoare ale lumii nu se datoresc numai evoluţiei progresive liniare şi condiţiilor locale de recepţie, ci şi involuţiei sau regresiunii şi degenerării fenomenelor sau faptejor în procesul însuşi al difuziunii. în aceste condiţii fi. este o ficţiune etnologică ieşită din critica evoluţionismului, ficţiune care recurge la explicaţii falacioa-se; 2. metodă etnologică de cercetare a cauzelor şi formelor difuziunii, în timp şi spaţiu, a cercurilor culturale şi a complexelor culturale. H. urmăreşte să descopere sursa unică, reală sau fictivă, de generare a fenom melor 154 H sau faptelor, ce stă la baza difuziunii întregii civilizaţii şi culturi. Metoda h. se referă la două stadii de interpretare cu aplicaţiile corelate: un stadiu calitativ de analiză a asemănărilor formale şi de reducere la absurd prin compararea lor cu un model ideal luat ca unitate de măsură universală (modelul egiptean socotit primogenic) ; un stadiu cantitativ-statistic al asemănărilor formale, pe baza comparaţiilor, analogiilor şi paralelismelor, care scoate în evidenţă procesul de regresiune şi degenerare ca şi cel de progresiune şi regenerare al fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură. V. difuzionism, evoluţie. HIPERGAMIE — capacitatea juridică pentru bărbat sau femeie de a se căsători cu un partener dintr-o stare socială superioară (castă, clasă, pătură etc.). Instituţie juridică tipică Indiei feudale. HOARDĂ — forma cea mai primitivă de organizare socială, în faza incipientă a sălbăticiei. H. apare în societăţile de culegători şi vînători primitivi, dispune de un teritoriu limitat de mişcare în care duce o viaţă nomadă, coeziunea ei se bizuie pe legături de rudenie apropiată, de gintă restrîn-să Ia nucleul ei. L.H. Morgan a introdus termenul în circulaţie ştiinţifică (Ancieni Society, 1877), care a fost preluat şi dezvoltat de Fr, Engles (Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, 1884), reconsiderat de M.O. Kos-ven (Introducere în istoria cul- turii primitive, 1953) şi statuat în etnologia contemporană de A.R. Radcliffe-Brown (Structure and Function in Primitive Society, 1952). în prezent asemenea forme de organizare nu se mai întîlnesc decît sporadic la unele populaţii aborigene din America de Sud, Australia şi Africa Centrala. H. intră în compoziţia gintei primitive. V. gintă, fratrie. HOMEOSTAZĂ ECOLOGICĂ - relaţie stabilă sau echilibru între o populaţie şi resursele ei de bază sau mediul ei înconjurător. V, ecologie culturală, ecologie etnolo-gică. HOMINIDE — familie de primate din ordinul simienilor, care cuprinde omul-fosilă din cuaternar şi omul actual. Locul omului în clasificarea zoologică a fost fixat din perspectiva studiilor complexe de tip inter disciplinar. Georges Montandon redă astfel taxonomia integrării zoologice a omului: „omul descinde din încrengătura vertebratelor, clasa mamiferelor, ordinul primatelor, subordinul simoi-delor, tribul catarrhinienilor, sub-tribul antropomorfelor, super-fami-lia antrophos, familia hominidelor, subfamilia kominienilor, genul ho-mo, specia sapiens, alcătuită din două subspecii: homo sapiens proto-sapiens şi homo sapiens sapiens** Y. antropogeneză, homo, homo stadial, homotaxidl, p(incultură, pan-civilizaţie. HGMINIZARE — proces de transform ire psihofiziologică a homari- 155 H delor superioare în homo-sapiens, prin: dobîndirea poziţiei drepte, liberarea mîinilor şi folosirea lor pentru acţionare în mediul ambiant, lărgirea orizontului privirii, c e r ebr aliz ar ea, mas t ic aţia. HOMO — concept care se referă • la genurile familiei hominidelor cc participă la procesul ardropoge-ne zei*. în istoria apariţiei şi dezvoltării vieţii pe pămînt, evoluţia hominidelor se face, după antropologie, pe genurile h. descoperite pînă în prezent. în ordinea cronologică a formării lor, aceste genuri capătă proprietăţi tot mai evoluate, care converg spre forma umană actuală. Hominidele sînt clasificate în: — h. erectus, Pithe-canthropus evectus, ale cărui fosile au fost descoperite în pleistocenul inferior (circa 1 000 000 ani î.e.n.), în insula Java din Arhipelagul indonesian, la Suku Tien, lîngă Pekin, la Olduvai în Africa de Est, la Mauer lîngă Heidelberg, la Veresszollos lîngă Budapesta şi pe valea Dîrjovului în Oltenia; — h. habilis, Zinjantlwopus sau Aiistralopiihecus boisei, ale cărui fosile au fost descoperite în pleisto-cen (musterian), în aceleaşi straturi: h. primigenius, h. neand.ert.ka-lensis, ale cărui fosile au fost descoperite în pleistocenul mediu, în Uzbekistan, în nord-estul Africii, în Sahara; — h. sapiens fossilis, h. cromagnonsis, ale cărui fosile au fost descoperite în pleistocenul superior în Asia de Sud-vest, într-o peşteră a muntelui CarmeJ, şi în Europa, în peştera Cioclovina din România. Fiecare din aceste genuri de hominide a fost denumit după caracterele fiziologice mai pregnante relevate osteologic de fosile sau după presupuse caracteristici psihologice: h. evectus, după poziţia dreaptă a corpului, transformarea membrelor superioare în mîini, lărgirea orizontului vizual: h. habilis, după uneltele fabricate de el şi găsite în depozitele săpate; h. primige-nms, după tehnicitatea lui avansată şi după riturile funerare, care denotă un început de religiozitate; h. sap'iens după gradul de inteligenţă, descoperirile şi invenţiile pe care le-a promovat. Mar-celline Boule şi Henri Vallois în Les honimes fossiles (1952) trec în revistă circa 50 de fosile umane, în ordinea descoperirii şi importanţei lor pentru studiul „paleontologiei umane". Seria fosilelor hominide începe cu homoerectus (pitecantropul), şi se încheie cu homo sapiens. în procesul de formare al omului, un rol important l-a jucat munca. în lucrarea Rolul muncii în procesul transformării maimuţei în om (1876), Fr. Engels arată că „munca este prima condiţie de bază a vieţii omeneşti în genere, şi ^nume în asemenea măsură, încît, într-un anumit sens, trebuie spus că ea l-a creat chiar pe om însuşi". Iar „munca începe odată cu făurirea uneltelor", adică cu primul pas pentru stăpînirea naturii. Din antropologie, conceptul h. a fost preluat şi adaptat de diferite ştiinţe despre om, dîndu-i-se semnificaţii ce ţin de preocupările şi substanţa fiecărei 156 H ştiinţe în parte. Astfel lingvistica defineşte omul ca o făptură care vorbeşte si foloseşte limbajul ca modalitate de comunicare, de schimb de idei şi sentimente (h. loquens); psihanaliza defineşte omul ca o făptură erotică prin excelenţă, care nu urmăreşte altceva decît să-şi satisfacă libi-clo-ul (h. eroîicus) ; pedagogia defineşte omul ca făptură care foloseşte jocul în toate activităţile lui fiziologice, psihologice şi sociale, pentru a procrea, a se educa, instrui, munci, crea în domeniul ştiinţei şi artei şi pentru a se delecta (h. ludens); filosofia culturii şi semiotica definesc omul ca făptură care caută semnificaţii în tot ceea ce o înconjoară şi care creează sensuri şi valori (h. signi-ficans) : istoria religiilor (Mircea Eliade) defineşte omul ca făptură religioasă (h. religiosus); economia politică defineşte omul ca făptură care munceşte şi trăieşte din roadele muncii (h.faber) etc. Etnologia este însă preocupată de nevoia constantă a omului de a se autocunoaşte şi autodefini în raport cu activităţile lui bio-fizio-logice, psiho-sociale, istorico-cul-turale etc., prin care îşi justifică astfel existenţa. De aceea conceptele rezultate din interpretarea multiplă a lai h. trebuie luate ca părţi constitutive ale „dialecticii biologicului cu socialul". HOMO STADIAL - concept arheologic care denumeşte un stadiu tehnologic relativ precis în baza căruia poate fi datată o cultură arheologică. Xdeca nive- lului tehnologic al unei culturi arheologice (enunţată de C. Thomson, 1819) a servit ca unitate de măsură taxonomică în sistematizarea colecţiilor arheologice ale Muzeului Naţional al Danemarcei. Iniţial, s-a conceput pentru fiecare nivel tehnologic un stadiu cultural: stadiul litic, stadiul vîr-stei de bronz şi stadiul vîrstei de fier. Apoi fiecare nivel a fost la rîndul lui divizat în trei sub-nivele: inferior, mediu, superior. Tricotomia homostadială a căpătat, îndeosebi în arheologia anglo-saxonă, numele de „Three Ages System“. Divizarea crescîndă a fiecărui nivel tehnologic în sub-nivele corespunzătoare redă forme din ce în ce mai evoluate ale progresului tehnic al popoarelor, în succesiunea lor istorică liomo-stadialismul a suferit necontenite modificări datorită lipsei de continuitate cronologică a nivelelor şi stadiilor corespunzătoare. Denivelarea tehnologică şi stadială corespunde unui proces istoric normal. Precizări asupra conceptului h.s. a adus şi L.H. Morgan în lucrarea Ancient Society (1877)* în care periodizează evoluţia umană în trei faze succesive: sălbăticia, barbaria şi civilizaţia, cu epocile respective: inferioare, medii şi superioare. V. civilizaţie, cronologie. HOMOTAXIAL — concept folosit în geologie, arheologie şi etnologie pentru a denumi contemporaneitatea unor obiecte diferite ce se găsesc în acelaşi context dat. Contemporaneitatea este însă re* 151 II lativă, obiectele putînd să aparţină, de fapt, unor secvenţe temporale diferite. Homotaxialitatea este relevată de stratigrafie, calculul probabilităţilor şi corelarea părţilor componente ale contextului. V. cultură arheologică. HOMUNCULUS v. alchimie. H.R.A.F. — sigla Arhivei ariei relaţiilor umane (Human Relations Area Files) creată de G.P. Murdock (1937), ca fişier şi inventar mondial de microfilme — referitor la materiale etnografice culese de pe glob, în vederea alcătuirii unui atlas etnografic al lumii — cu ajutorul cărora se analizează fenomenele, faptele şi elementele de civilizaţie şi cultură a circa 400 de etnii de pe glob, luate drept unităţi reprezentative pentru rest. în fişier şi arhivă sînt depozitate circa 4 000 de fişe şi microfilme. Ulterior, H.R.A.F.-ul a fost inclus în Institute of Human Relations al Universităţii din Yale (S.U.A.). Un fişier şi o arhivă asemănătoare au fost alcătuite din 1960 de C. Levi-Strauss la Centre Documentaire d'Ethnologie Comp ar Se din Paris. DICŢIONARELE ALBATROS I IATROSOFIE — filosofia medicinii din care s-a desprins cu timpul : medicina populară sau etnoia-tria; şi medicina doctă sau ştiinţifică. în evoluţia ei 2. trece prin mai multe etape de dezvoltare: — medicina sacerdotală sau hieratică : — medicina magică (a vracilor, babelor, moaşelor etc.) —; medicina populară (cu aceiaşi practicanţi); — medicina empirică ia felcerilor, doftoroaielor şi a Lomeopaţilor); — medicina ştiinţifică a medicilor teoreticieni şi a medicilor practicieni (alopaţilor). între I. şi etnoiatrie există o legătură indisolubilă: 2, fundamentează teoretic, iar etnoiatria oferă 2, material de interpretare. Cercetările de folclor medical arhaic în zone geografice necunoscute, la popoare şi populaţii retar-date sau ca izolate etnice, lărgesc orizontul etnoiatriei şi aduc noi argumente teoretice 2. Cunoştinţele şi practicile etnoiatrice pă- trund în domeniul 2. şi-i conturează viziunea integrală asupra rostului şi puterilor medicinii. Cercetări de I. în România au efectuat Va-leriu Bologa, N. Vătămanu, Gh. Brătescu etc. ICONOMETRIE - tehnică a măsurării elementelor, structurilor şi proporţiilor unei opere de artă, pentru a descoperi concepţia ce stă la baza construcţiei ideative şi plastice a acestei opere. IDIOLECT CULTURAL - volumul de cunoştinţe, deprinderi, practici şi cutume culturale pe care îl posedă un individ, un grup uman sau o comunitate etnică într-un anumit stadiu de dezvoltare, determinat de condiţii materiale şi spirituale proprii. I.c. poate fi descris, calculat şi valorificat pentru că este o sumă globală, dinamică şi eficientă de elemente prin care individul se integrează într-un grup, grupul 159 I Intr-o comunitate şi comunitatea în contcxtul general al umanităţii. In funcţie de cantificarea relevată de i.c. se poate aprecia capacitatea culturală a individului, grupului sau comunităţii de a răspunde la cerinţele vremii şi de a contribui la progresul umanităţii. ILUZIONISM - 1. tendinţa psihologică de a explica- un fenomen prin iluziile pe care acesta le provoacă; 2. explicaţie etnologică a erorilor de reprezentare sau de raţionament relevată de analiza fenomenelor sau faptelor de civilizaţie şi cultură. Max Muller consideră mitologia (şi prin aceasta şi religia) o iluzie lingvistică, „boală a limbajului". Calificativele atribuite obiectelor de primii oameni, în efortul lor de a stabili relaţii între reprezentări şi raţionamente, relevă personificarea după chipul şi asemănarea creatorilor lor: nun lin a f nomina. Personificarea fenomenelor naturii fizice şi sociale a introdus hi explicarea lexicală a realităţii experienţa fanteziei mitopoetice, a i. general. IMAGOLOGIE — ramură comună etnologiei, ştiinţei culturii, sociologici culturii şi psihologiei popoarelor, care se ocupă cu studiul imaginilor pe care şi le fac reciproc popoarele, unele despre altele, pentru a se caracteriza între el'e, pentru a se admira reciproc sau pentru a se denigra; uneori numai pentru plăcerea artistică de a fantaza. „Centre de recherch.es et d’etudes de psycholo-gie des peuples et de sociologie economisite" din Hâvre a întreprins anchete asupra surselor î.s prejudecăţilor, stereotipiilor, opiniilor de interese şi fabulaţiilor, şi a ţinut sesiuni internaţionale pentru a determina structura şi funcţiunea celor două categorii de imagini: auto-imagini (self-ima-ges) şi etero-imagini (hetero-ima-ges). Cercetarea i. prezintă mai multe trepte istorice 111 care intră afinităţile psihosociale, intuiţiile intelectuale şi convergenţa opiniilor creatorilor populari. Orientarea ei empirică, tezele de cercetare caracterologică, tehnica de investigaţie analitico-descriptivă, interpretarea contradictorie a materialelor, dau I. înfăţişarea unei preocupări cvasi-.ştiinţifice, sofisticate. în ansamblul ei, i. extrapolează pe plan cultural trăsăturile diferenţiale, mistice, mitice, ludice etc. I. nu trebuie confundată cu imageria, care este un sistem închegat de reprezentări (de obiecte, persoane, situaţii etc.) concepute ca subiecte sacre sau profane pe care arta populară sau culta le foloseşte în contextul ei ornamental. Structura contextuală a i. a fost prezentată în vremea, noastră în mari lucrări de sinteză. V. caracterologie. INDEXARE COORDONATĂ - metodă de extragere, prelucrare şi comunicare a unor informaţii de teren, arhivă sau muzeu pentru cunoaşterea şi valorificarea aspectelor particulare ale unui fenomen sau fapt de civilizaţie sau cultură, preconizată de M. 160 I Taube, în 1952, care a şi numit-o astfel (coordinate indexing). Metoda i.c. consta din două operaţii tehnice distincte şi convergente: indexarea sau analiza unor termeni, concepte incluse în documente de teren, arhivă, muzeu laborator pentru stabilirea datelor, temelor de cercetat şi extragerea lor pe fişe (uniterm, perforate, cu selecţie vizuală, microfilm, benzi de magnetofon, fotografii), în vederea introducerii lor într-un context ştiinţific şi coordonarea termenilor sau conceptelor analizate prin operaţia indexării, operaţie ulterioară organizată într-un index. Indexarea porneşte de la descrierea informaţiilor şi identificarea surselor lor pentru a sfîrşi cu organizarea indexului, iar coordonarea porneşte de la organizarea documentelor în ordinea numerelor de fişe, corelarea, reasocierea sau recombinarea lor relativ la un subiect dat pînă la identificarea referinţelor ce conţin informaţiile căutate. După cele mai recente investigaţii, avantajele i.c. se referă la: — folosirea unui număr nelimitat de termeni sau concepte de analizat; — analiza pluridimensională a documentelor din care se extrag termenii; reducerea dimensiunii indexului prin aranjarea lui inversă (ceea ce este echivalent cu economia informaţiilor concentrate astfel) ; — multipla adaptare la tehnici mecanizate sau automatizate. Dezavantajele ei se referă la: efortul considerabil de prelucrare a materialului documentar; coordonări incomplete sau false,-cu rezultatele corespunzătoare; diminuarea factorilor ce ţin de identificarea informaţiei; pertinenţa limbajului cifrat etc.. (Geor-; geta Lăzărescu). Metoda î.c*' în etnologie orientează cunoaşte*» rea şi valorificarea aspectelor speciale ale cercetării către automa-tizarea mijloacelor de informare şi folosirea maşinilor electronice. INIŢIERE - 1. pregătire a uth-î persoane (după sex, vîrstă, ocupaţie) pentru cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea unei activităţi bio-sociale sau socio-eulturaîe în comunitatea primitivă, semf-primitivă sau retardată în societăţile secrete, confrerii. I. face parte din ritologia şi ceremonia-listica magico-mitică sau magico-religioasă. Unii etnologi suslm că există „rituri fără iniţiere" >i „iniţieri fără ceremonii", deşi orice rit constituie, prin simpla lui exercitare, o iniţiere, iar iniţierile zise „aceremoniale“ se efectuează ca şi cum ar fi dramatizate. Aceasta pentru că orice i. este în forul un proces cultural legat de riturile de trecere (Van Gennep). I. sînt ciclice sau neciclice: i. ciclică se desfăşoară în etape succesive, care corespund schimbărilor fiziologice, legate de pubertate (h sexuală), maturitate (\. maritală)j bătrîneţe (u absUnenţialâ) etc. sau corespund numai schimbărilor social-economice sau cultural-istorice legate de nevoi de moment (i. în treburile obşteşti ale comunităţii etnice), de voinic ie IX — Dicţionar de etnologie 161 I (I. războinică), de perspicacitate (i. în funcţiuni de conducere comunitară) etc. în planul existenţei individuale, i, ciclice care se referă la etapele vieţii folosesc rituri şi ceremonii special gradate, în care intră izolarea, secretul, probele fizice şi morale, mutilările, schimbările de nume şi de situaţie pentru a integra astfel treptat pe cel iniţiat într-o nouă unitate social-culturală diferenţiată şi a-i atribui prin aceasta un nou statut etico-juridic de ordin comunitar. I. neciclică se efectuează o singură dată în viaţă şi priveşte anumite practici sau profesiuni considerate sacre: magia, şamanismul, profeţia, preoţia etc. în ritologia străveche a poporului român un loc semnificativ a ocupat iniţierea în magia albă, a solomonarilor şi aducătorilor de vre-muiri (vînt, furtună, ploaie, grindină), sau în magia neagră, a li-cantropilor (oameni lupi sau vîr-colaci), vrăjitorilor, vampirilor etc. Cercetările de teren au dovedit că la popoarele „retardate" riturile de iniţiere au fost mai dezvoltate la bărbaţi decît la femei. 2. Cunoaşterea unei ştiinţe sau arte în ansamblul ei printr-o prezentare schematică şi accesibilă (ex. I. în etnologie). INSTITUŢIE - 1 . în sens general, ansamblu de reglementări juridice care urmăresc desfăşurarea unei activităţi sociale, economice, politice, culturale, fixează tradiţii comunitare şi creează drepturi şi datorii, noi "categorii de relaţii de viaţă; 2. în sens economic, fie- care formă de activitate social-is-torică ce exprimă pe diferite trepte de viaţă, raporturi de producţie şi reflexele acestora; 3. în sens juridic, i. se referă la instituirea, întemeierea, organizarea, reglementarea tuturor categoriilor de relaţii sociale. L juridică codifică structura morfologică şi funcţională a unui sistem de" activităţi sociale. Conform „ştiinţei dreptului" toate i. sînt juridice, pentru că toate se bazează pe controlul social exercitat la toate nivelurile şi în toate sectoarele de activitate, sau reglementează un control de grup al unităţilor sociale restrîn-se la o activitate precisă pentru perioade determinate. I. juridice nu sînt fixe, ci în permanentă schimbare, unele derivă din altele şi se sprijină reciproc între ele. Acest caracter al i. reflectă regimul juridic al orînduirii sociale şi al societăţii care o promovează. Teza juridicizării tuturor i. sociale a fost amendată de sociologi, economişti şi etnologi; 4. în sens sociologic, conceptul de i. se referă la modelul de comportament social care prin integrarea în viaţa unei comunităţi exercită un control permanent normativ sau de opinie (Th. Znaniecki). Conform acestei accepţii societatea este o configuraţie globală şi dinamică de i. sociale, care reflectă un anumit mod de viaţă în plină evoluţie (M. Herscovits); 5. în sens etnologic, formă de reglementări etnojuridice a unor activităţi culturale. Pot fi : i. primare, cînd se reglează adaptarea la mediul 162 I fizic sau social; şi i. secundare, cînd se reglează alte relaţii sociale (A. Kardiner). în analiza societăţii, în dezvoltarea ei istorică pe orînduiri social-economice şi structuri de activităţi, după K. Marx, unele i. ţin de structura şi altele de suprastructura societăţii. I. ce ţin de structura societăţii sînt fundamentale şi exprimă diverse raporturi sociale de producţie, iar cele ce ţin de suprastructura societăţii sînt derivate şi exprimă atribuţii social-culturale. Etnologia studiază i. culturale care derivă din cutume şi tradiţii şi le transgresează, le actualizează şi remodelează. în comunitatea etnică, i. exprimă consensul social al unui comportament cultural. De aici derivă şi greutatea de a transplanta o i. dintr-o societate într-alta, din contextul unui mod de viaţă într-altul. Transplantul implică o mutaţie în structura i. iniţiale, adică o reconsiderare globală, deci o nouă i. în ansamblul lor, i. culturale ce ţin de suprastructura societăţii sînt dependente de i. economice ce ţin de structura societăţii, pentru că fac parte din acelaşi sistem global de activităţi. I. culturale definesc, caracterizează şi exprimă suprastructura unei societăţi. Pentru etnologia americană, i. este o activitate socială organizată de o „personalitate culturală" (individuală sau colectivă) în vederea unei mai bune desfăşurări a vieţii spirituale şi a integrării acesteia în dinamica societăţii. Personalitatea culturală devine în aceste condiţii „cauza şi efectul oricărei instituţionalizări" (R. Linton). în abordarea i. culturale, etnologia română actuală porneşte de la i. de structură economică pentru a se opri la cele culturale ce exprimă suprastructura (ştiinţa, filo-sofia, religia, arta). în această interpretare, i. culturale sînt considerate categorii social-istorice, care se nasc, se dezvoltă şi dispar în condiţii concrete şi ireversibile de viaţă istorică. De aceea ele sînt indicatorii parţiali ai modului de viaţă şi parametrii globali ai structurii civilizaţiei şi culturii unui popor, ai specificului etnic sau naţional. V. civilizaţie, cultură, etno civilizaţie, etno cultură, mod de viaţă, personalitate culturală. INTERDISCIPLINĂ - 1. disciplină ştiinţifică liminară, de contact şi interferenţă între două ştiinţe fundamentale. în această primă iposta,ză este considerată uneori creaţie hibridă, care nu posedă încă un obiect propriu de cercetare, probleme ^ particulare şi metode adecvate. în acest caz i. rămîne tributară ştiinţelor fundamentale care îşi întrepătrund parţial obiectul, pentru că adoptă o parte din problematica, metodologia şi tehnica acestora; 2. ştiinţă constituită, cu un obiect propriu, o problematică particulară şi o metodologie adecvată, care s-a desprins de ştiinţele fundamentale intrate în impact. I. devine astfel o creaţie ştiinţifică nouă, în care sistematizarea cunoştinţelor do» 11* 163 I bir.di te se realizează într-o formă 'deosebită şi 3a un nivel teoretic şi aplicativ inedit. în această fază de culminaţie ştiinţifică, î. se prezintă ca o’componentă a u a-ii nou sistem de ştiinţe, siste-mnl interdisciplinelor, care redu-plică şi amplifică conţinutul şi viziunea de ansamblu a sistemului ştiinţelor fundamentale. între cele două sisteme (cel al ştiinţelor f undamentale si cel al ştiinţelor inter-disciplinare) se stabilesc paralelisme, influenţe, schimburi osmotice care nu sînt rezolvate decît. prin abordarea lor dialectică. Abia îii contextul cercetării lor complexe de tip interdisciplinar se relevă întreaga capacitate de creaţie ştiinţifică a i. în investigaţia contemporană. Fiecare ştiinţă fundamentală are deci în orbita ei mai multe i. care alcătuiesc astfel sistemul ei ştiinţific. Fiecare i. devine o ştiinţă fundamentală, care la rîndul ei dă naştere altor i* ISOETNIE — reprezentare grafică pe o cartogramă a prezenţei şi frecvenţei unor structuri echivalente ale elementelor de civilizaţie si cultură tradiţională proprii comunităţii etnice, cu semnificaţie sau pondere comună. Ga tehnică de reprezentare grafică, i. este similară isogloselor, isofone-ioi\ isotonelor, isolexelor, isomor-felor, isosiritagmelor etc. I. delimitează cartogramatic rezultatele abstractizărilor şi generalizărilor impuse de formularea prin sche- me, tipuri şi modele. Aceste modalităţi grafice urmăresc să redea ariile de civilizaţie şi cultură tradiţională, care caracterizează viaţa unui popor. I. este echivalentă într-un anumit sens cu reprezentarea grafică a isogramei etnologice, care se referă în mod concret la aria unei anumite comunităţi de limbă, civilizaţie si cultură. I. stratifică micro-istoria în cadrul structurilor teritoriale circumscrise naţional. V. arie de civilizaţie, arie ele cultură cartogramă, etnie, stratificare. ISOORAMĂ ETNOLOGICĂ - sinteză cartogramatică a unor analize isoetnice, în care şe delimitează structura schematică, tipologică sau modelatoare a civilizaţiei şi culturii tradiţionale a unei comunităţi etnice privite într-o secvenţă micro- sau macro-istorică. ISTORIOGRAFIA CULTURII ; ramură a istoriografiei generale, care se ocupă cu studiul sistemelor de creaţie culturală în succesiunea lor istorică şi aportul lor la cunoaşterea teoretică a creaţiei diferenţiale a unui popor. Conform i.c,, cultura diseminată pe glob este progresivă, în elaborările ei succesive, deoarece reflectă caracterele esenţiale ale stadiilor şi etapelor istorice de dezvoltare ale cunoaşterii umane (V. Enciclopedia istoriografiei româneşti, coord. Şt. Ştefănescu, 1978) IZOLAT — grup uman restrîns, separat de alte grupuri umane, prin bariere naturale sau artifi- 164 I ciale. Cercetările etnologice au stabilit trei forme de i.l:. i. uman — grupare de oameni care trăieşte retrasă într-un teritoriu ferit "de accesul' din afară, determinată genetic, printr-un minimum demografic (circa 500 locuitori), supus în general dezechilibrului şi dispariţiei lente. Termenul a fost creat de suedezul S. Wahlund (1928). I. uman prezintă caractere antropologice, sociale, psihice, de cultură şi civilizaţie care nu trec dincolo de aria lui de viaţă. De aceea constituie pentru oamenii de ştiinţă cazul ideal de cercetări antropometrice, sociometrice, psihometrice etc. Ca grupare restrînsă se caracterizează prin condiţii modeste de viaţă. Acest fel de i. este incapabil de a migra şi, în consecinţă, de a-şi schimba forma de viaţă şi de muncă. Studiul i. uman urmăreşte să stabilească diferenţele biologice dintre „primitivii actuali" şi „primitivii din trecut". Aceasta este situaţia unor populaţii descoperite în vremea noastră în Matto Grosso, în Amazonia, în Polinezia, Australia etc. Pe măsură ce cultura şi civilizaţia se răspîndeşte pe glob, i. uman se descompune, integrîndu-se în societatea contemporană. Foarte puţine au fost transformate în „rezervaţii umane" (pieile roşii în S.U.A., populaţia ainu în Japonia, boşimanii şi hotentoţii în Africa de sud-vcst etc.) pentru conservarea formelor lor de viaţa depăşite, I. uman se caracterizează: prin compoziţia demică, prin plasticitatea fenotipului, prin microevoluţie, consanguinitate, dimorfism sexual, tip de longevitate şi adaptabilitate la mediu etc.; 2. î. etnic — micro-comunitate restrînsă, datorită unor condiţii speciale de viaţă internă, pe teritoriul ei de formaţie sau de viaţă externă, aflîndu-se enclavata în corpul unei macro-comunităţi etnice alogene. I. etnic păstrează în perimetrul lui aspecte de viaţă socială arhaică: limba dialectala, o anumită dimensiune a consanguini-tăţii, a tradiţiilor istorice etc. Acesta posedă un caracter minor în raport cu comunităţile etnice din care derivă şi de care se leagă organic. Studiind i. etnic, etnologii stabilesc unele aspecte genuine incipiente ale etnogenezei comunităţilor lor de bază, adică substratul istoric al acestei comunităţi în evoluţie, pentru a ajunge la stratul etnic contemporan cercetării. Investigaţiile etnometrice efectuate asupra" unor i, etnice redau vechimea, răspîndirea, persistenţa şi compoziţia lor. I. etnic se caracterizează (pe lîngă trăsăturile I. uman) şi prin compoziţie etnică şi trăsături temperamentale şi caracterologice deosebite, prin forma de comportament, prin endocreaţie (creaţia în spiţe de neam); 3, i. cultural — unitate culturală care posedă „limite naturale ale coordonării şi corelaţiilor" în raport cu complexul etnocultu-ral din care face parte integrantă (B. Malinowski). în fond, el se referă mai mult la activităţile codificate (instituţiile) ale grupu- 165 I lui social restrîns astfel denumit. De aceea în esenţa lui se diferenţiază de complexul cultural din care face parte printr-un nivel cultural din care nu poate ieşi decit cu greu şi în anume condiţii, în ultima accepţie* î. cultural este * o formulă de nivel spiritual a unei culturi locale care se menţine ca atare datorită mai mult condiţiilor socio-psihice, tradiţiilor istorice. El se caracterizează pe lîngă compoziţie etnică de grup sau subgrup şi prin concepţie şi viziune. culturală particulară^ printr-o structură lingvistică dialectală, confesională şi profesională (puţin diferenţiate), prin inventivitate şi creativitate spirituală. Studiul acestor trei categorii de i. ţine de etnologia regională*. Decupajul lor ştiinţific se poate face şi din perspectiva antropologiei sociale* şi a antropologici culturale*, asociologiei culturii şi istoriei culturii. DICŢIONARELE ALBATROS JENSENISM — doctrină neora-sistă enunţată în secolul al XX-lea de psihologul american Arthur R. Jensen, în lucrarea How mitck can we BgosL I Quand Scholastic Achievment (1969), conform căreia unele rase sînt incapabile intelectual să facă faţă existenţei. Incapacitatea lor ar fi determinată genetic, de structura şi plusul sau minusul de gene pe care acestea le posedă. Doctrină discreditată de ştiinţa actuală. A nu se con- funda cu conceptul de jansenism, doctrină a liberului arbitru şi a predestinării, profesată în secolul al XVII-lea de teologul olandez Cornelius zis Jansen, în lucrarea Augustinus (1640). Jansenismul preconizează că libertatea umană este limitată de graţia divină şi că omul nu poate crea cultural decît ceea ce-i este îngăduit de divinitate. V. rasism. JURIMETRIE ci ZC CI» v. sociologie juri- DICŢIONARELE ALBATROS K KATENOTEISM — termen (creat de Max Miiller) care defineşte teoria hindusă, după care fiecare zeu luat în parte este atotputernic în activitatea lui, KITSCH — termen care exprimă: 1. contrafacerile de ordin tematic şi stilistic/ referitoare la crearea unor forme de artă hibridă, cum ar fi: arta-surogat, pseudo-arta sau arta de prost gust. Arta k. este produsul unei activităţi extraestetice, generate de motive şi stimuli diferiţi: fiziologici, psihologici, etici, lu-dici, comerciali etc. K. se remarcă în egală măsură în arta cultă şi în arta populară. Unele aspecte de k. apar pregnant şi în produsele artizanale contemporane. Arta k. promovează extravagantul vulgar, insignifiantul, gregarul, patologicul, melodramaticul, pornografia. De aceea este adesea inadaptabilă şi pro- testatară, artificioasă şi lipsită de valoare artistică. Ea reprezintă expresia estetică a unei crize de idei şi sentimente. în general convine aşa -numitei arte de consum în societatea contemporană hiperindustrializată; 2. creatorul de artă care cu orice chip se vrea revoluţionar fără să fie şi se crede geniu neînţeles al epocii lui, care sfidează şi calcă în picioare orice răspundere profesională, care impune uneori cu forţa gusturile infatuate sau alterate, amatorismul şi sterilitatea. De aceea artistul k. se fereşte de asemănarea cu artistul obişnuit, de a cărui imagine clasică se desprinde ostentativ. Artistul k. se comportă ca un erou improvizat al declasării, care urmăreşte să producă asupra publicului aceeaşi stupefacţie pe care o produce opera lui, să e-xercite o teroare artistică; 3. pu- 168 K blicuî restrîns şi ermetic, organizat în cercuri închise, permanent iniţiat în acest sens de artişti k. care-i impun gusturile lor dubioase, Arta, artistul şi publicul k. au fost studiate de sociologi, psihologi, psihanalişti, etnologi şi esteticieni, ca fenomene ale patologiei artei contemporane, indiferent de stadiul de dezvoltare si nivelul de creaţie a formelor de aria cunoscute.. KRAAL ~~ 1. aşezare temporară a crescătorilor de animale cornute (îndeosebi în Africa australă). în k., colibele crescătorilor sînt dispuse în cerc, în jurul oborului în care animalele stau adăpostite împotriva sălbăticiunilor. K. reprezintă totodată un habitat strategic şi economic; 2. termen de comparaţie pentru aşezările temporare dispuse în cerc, legate de creşterea animalelor domestice, * '" ' ~" ’ DICŢIONARELE ALBATROS LAOGRAFIE - 1. (în sens restrîns) studiul concret al relictelor etnografice* şi reminiscenţelor folclorice* şi de artă ce ţin de civilizaţia şi cultura greacă antică, ca supravieţuiri în creaţia populară contemporană; 2. (în sens general, echivalent folcloristicii istorice) studiul tematic >şi metodologic al antichităţilor etnice ale fiecărui popor. LEVIRÂT — practică juridică cutumiară, relativă la reglementarea regimului familial, la unele popoare antice, conform căreia văduva se putea căsători cu fratele soţului ei sau cu altă rudă apropiată pentru a perpetua astfel legătura de familie şi transmi- terea bunurilor economice. L. prezintă mai multe forme caracteristice, pentru perioade diferite, dintre care menţionăm: 1. anticipator — privilegiul acordat de soţ fratelui mai mic să aibă relaţii sexuale limitate cu soţia lui, astfel încît fratele mai mic să se poată căsători cu văduva fratelui mai mare, în eventualitatea decesului acestuia; I. junior — privilegiul tînărului frate de a moşteni pe văduva fratelui în vîrstă, decedat. L« îi corespunde^ o practică juridică cutumiară "similară, relativă la reglementarea regimului soţiei, denumită surorat. L. şi suroratul sînt studiate de etnologia juridică*. DICŢIONARELE ALBATROS M MACROETNOLOGIE - termen (decalchiat după macroso-ciologie) care desemnează studiul etnologic (volumetric şi sta-tistico-matematic) al macrouni-tăţilor sociale de tipul satului, tîrgului, oraşului, cetăţii, metropolei, zonei, regiunii, ţării, poporului, naţiunii, continentului, ca entităţi creatoare, consumatoare şi de difuziune a civilizaţiei şi culturii şi ca modalităţi de promovare a specificităţii acestora. M. include implicit si studiul microetnologic al componentelor prinse în cercetare. V. micro etnologie. MANA — termen (popularizat de R. R. Marett şi M. Mauss) care semnifică la melanezieni şi polinezieni, o „virtute" sau o „forţă", presupusă a se afla în lucruri, plante şi animale. M. a fost considerată şi o forţă caracteristică a personalităţii unor oameni superiori. Şi în prima accepţie şi în a doua, m. putea fi folosită de om în scopuri benefice sau malefice. în etnologia religiei, in. a fost concepută ca o idee preanimistă, pentru că desemna o putere impersonală însă supranaturală, instinctivă şi indefinită, caracteristică sacrului*. în prezent studiul m. este integrat studiului sacrului. Au consacrat studii m. : R.R. Marett (The conception of na, 1908; The Tabu-mana formula as a minimum definition of Religion, 1909), P. Saintvves (La for ce magique du mana, 1914), A.M Hocart (Mana, în „Man", XIV, 1914), J.Rohr (Das Wesen des Mana, în „An-thropos“, XIV-XV, 1919-1920), Fr. R. Lehmann (Mana, ăer Begriff des musserordentlich Wirkungsvollem bei sudseevoU hem, 1922), Gh. Pavelessu (Mana în folclorul românesc, 1944). V. sacru. 171 M M ANTICĂ (MANCIE) - tehnică magico-mitologică şi ma-gico-religioasă folosită de prezicători sau sacerdoţi. în greaca antică mainomai însemna frenezie sau furie a practicantului, provocate într-un act de credinţă, într-un rit. M. constă în: 1. cunoaşterea prin revelaţie a unor circumstanţe de viaţă; 2. interpretarea diferitelor semne (ce apar în stare de veghe, în stare onirică sau în stare de extaz ritual) ca elemente ale unei evidenţe divine; 3. prezicerea viitorului. în credinţa grecilor antici orice făptură poseda calităţi man-tice, inclusiv animalele şi plantele. Fiecare comunitate etnică folosea în trecut tehnici mantice ce-i erau proprii. Unele din cele mai străvechi tehnici mantice erau: aero-mancia (prezicerea viitorului prin condiţiile apei agitate şi a valurilor produse la suprafaţa ei); — alectroiomaiîcia (prezicerea după eiugulirea de un cocoş, a-şezat într-un cerc magic, a unor boabe ce închipuie un anumit cod simbolic); — aleuromancia (prezicerea printr-un mesaj cifrat pus într-o pastă făinoasă şi interpretat de cel ce îl găseşte); — alfitomancia (stabilirea juridică a vinei sau inocenţei celui acuzat prin ingurgitarea unor substanţe indigeste); — amnio-niancia (prezicerea prin analiza căiţei noului născut); — antvo-pomancia (prezicerea rezultată din interpretarea stării măruntaielor unui copil virgin — băiat 172 sau fată — anume sacrificat); ap auto mancia (prezicerea după primul obiect care provoacă la tehnicianul mantie o viziune divină); — astragalomancia (prezicerea după folosirea astraga-lmui ca zar); — astromancia (prezicerea după poziţia, forma, culoarea şi intensitatea luminii unei stele — presupuse a fi participat la naşterea solicitatorului); — belomancia (prezicerea prin folosirea săgeţii în tragere neochită); — botanomancia (prezicere după plantele aduse de furtună în curtea cuiva, după poziţia, culoarea şi mirosul lor); — cav-tomancia (prezicere cu ajutorul cărţilor de joc); — cevoniancia (prezicere cu ajutorul picăturilor de ceară topită pe podea); — chaomancia (prezicere după observarea şi interpretarea formei, culorii şi dinamicii norilor); — cîiiromancia (prezicere după semnele din palmă); — clevoman-cia (prezicere după combinarea pietricelelor aruncate pe o suprafaţă netedă); — cvitomancia (prezicere după resturile vegetale şi animale căzute pe jos lîngă altare); — âafneomancia (prezicere. după pocniturile unei ramuri de laur puse pe foc); — haruspiciul (prezicere prin interpretarea stării măruntaielor unor animale anume sacrificate); — hepaţomancia (prezicere prin studierea ficatului animalelor anume sacrificate; — hip-pomancia (prezicere după mersul cailor); ichtiomăncia (prezicere după măruntaiele peşti- M lor); — îampaâomancia (prezicere după flacăra unei lămpi agitate în' vînt); — iecanoman-cia (prezicere prin interpretarea imaginii turburi şi a sunetului unui obiect în cădere într-un vas cu apă); — margaritoman-cia (interpretarea poziţiei perlelor cînd izbesc o suprafaţă plană); — miomancia (prezicere după observarea mersului şoarecilor şi. şobolanilor) ;• — necro- rnancia (prezicere formulată prin comunicarea cu strigoii celor decedaţi); — nefelomancia (prezicere din observarea generală a cerului); — oniromancia (prezi- cere prin interpretarea visurilor sau stărilor de frenezie, beţie); — onichornancia (prezicere după unghiile degetelor mîmii); — or miomancia (prezicere după zborul păsărilor); — piroman- cia (prezicere după observarea arderii unui foc); — scapnloman-cia (prezicere după crăpăturile unei scapule de animal sacrificat, expuse la foc); — theoman-cia (oracolele de inspiraţie divină provocate prin inhalarea de fumigaţii naturale sau artificiale) ; — xilomancia (prezicere după forma şi poziţia aşchiilor din tăiere sau a unei rămurici căzute pe pămînt), V. magie. MAŞINĂ v. unealtă. MATRIARHAT — sistem dc organizare socială în comuna primitivă, care anticipează patriarhatul. După J.J. Bachofen (1861), femeia mamă deţine puterea familială, socială şi politică* Ca- racteristică acestui sistem de or* ganizare sînt: ginta matriarhală, superioară cetei primitive; munca domestică pentru producerea hranei familiei; regimul de dependenţă matriliniară. M. dispare treptat, odată cu apariţia şi dezvoltarea patriarhatului. Cercetările de etnologie din secolul al XX-lea au descoperit, în unele zone arhaice ale globului, diferite forme de filiaţiune : matriliniară şi aspecte variate de viaţă comunitară matridemică. .în literatura etnologică m. este ana-log ginocraiiei*. V. 'clemă, patriarhat. MEDIU AMBIANT - 1. cadrul natural al omului, adică mediul primar geografic şi biologic, care îi influenţează în general viaţa. Caracterele regiunii locuite de un grup, comunitate etnică, naţiune, afectează direct civilizaţia şi cultura. Conceptul de cadru natural nu trebuie confundat cu mediul fizic promovat de concepţia determinist-geogra-fică (envivonnement determinism) a lui Le Play, Ratzcl şi alţii, criticată de unii etnologi şi de clasicii marxismului. După concepţia lui Fr. Boas „mediul fizic exercită un efect permis iv sau limitativ", adică joacă „un rol secundar şi pasiv“ în creaţia civilizaţiei şi culturii. Mediul fizic se referă la localizarea geografică, la capacitatea de habi-taţie, la condiţionarea unei civilizaţii sau culturi de către potenţialul lui agro-pastoral; 2. ca- 173 M drul artificial al omului sau mediul secundar, civilizaţia şi cultura care reflectă viaţa lui materială şi spirituală. Acesta e mediul „omului făcut", sau cel de-al doilea m.a. ( secundary environne-ment). în acest înţeles trebuie luat şi termenul ecologie culturală* (ca formă a ecologiei umane, a ecologiei sociale); 3. sfera fenomenologică ce înconjoară spaţial şi temporal un individ, un grup social sau o comunitate etnică. în acest caz, tn.a. este un sistem de activităţi spaţial-tem-porale în contextul cărora omul se încadrează şi trăieşte întreaga lui viaţă, o zonă limită între om ca fiinţă producătoare şi creatoare de obiecte artificiale şi realitatea socială concretă. Din punctul de vedere al structurii lui psiho-spaţiale m.a. prezintă două forme: un m.a. apropiat, numit şi mediul’ perspectivă, în care omul se naşte, creşte şi produce sau creează şi moare. A-cesta este mediul instrumental, în care omul se înserează cu pra-xologia lui; un m.a. îndepărtat, numit şi mediul intelectiv pe care omul îl presimte în afara mediului lui apropiat şi spre care se deplasează în activitatea lui. A-cesta este mediul prospectiv, i-dealizat. Etnologii au încercat să alcătuiască un inventar al m.a. pornind de la înregistrarea zonelor favorabile vieţii la studiul întregului habitat uman, pentru a stabili modele de m.a. pe care să le consemneze pe hărţi, după situaţia şi frecvenţa lor. în acest inventar s-a ajuns la determinarea unor oecumene* şi la concepţia difuzării din aceste oecumene a elementelor, aspectelor şi formelor de civilizaţie şi cultură, în timp şi spaţiu, pînă la cuprinderea întregului glob terestru. în această ultimă interpretare, prin m.a. se. înţelege un mediu complex geografic, social şi cultural totodată. Termeni echivalenţi: „environnemenl", „milieu", „naturlich Muwelt" etc. MEGALÎT — monument primitiv format din pietre mari, neşlefuite, amenajate sumar într-un ansamblu simetric sau asimetric. Cel mai simplu m. este menhirul, un bloc de piatră implantată vertical în sol. Prin asamblarea mai multor men-hir-uri — în linie dreaptă s-au obţinut aliniamente; în linie circulară s-au obţinut cromlehuri; în alei acoperite s-au obţinut dol-menuri. Toate aceste forme de m. sînt produse ale religiozităţii populaţiilor neolitice sau calc’o-litice, proprii mileniului III şi II î.e.n. Menhiruriie şi doime» n-urile sînt monumente funerare; aliniamentele sînt căi triumfale ale căpeteniilor de triburi (N. Densuşianu prezintă Cheile Bîcului, ca un exampeos al pelas-gilor), iar cromlehurile ca incinte sacre (C. Daicoviciu prezintă incinta sacră de pe Grădiştea Mnncelului ca un cromleh). MENTALITATE - structură in-telectual-afectivă, proprie unui individ sau colectivităţi, rezul- 174 M tantă a unei gîndiri logice polivalente, a unor habitudini ale inteligenţei şi a ansamblului de superstiţii, credinţe şi dispoziţii etice. M. a fost studiată iniţial de psihologi, sociologi, filosofi ai culturii, logicieni, istorici, care au susţinut că aceasta se manifestă în trei forme generale, cu variantele lor tipice: tn. primi- tivă, m. populară şi tn. ştiinţifică. Pupă majoritatea cercetătorilor, m. primitivă se bazează pe c ategoriile gîndirii arhaice ce refl cctă modul de viaţă materială şi spirituală a popoarelor. M. primitivă operează cu intuiţii colective, cu imagini viu colorate, picturale, integrate mistic într-o „logică concreta'. L. Leyy-Brtihl a abordat m. primitivă (La mentalite primitive, 1922; f/Ârne primitive, 1927; Le sur-naturel et la nature dans la mentali ti primitive, 1931), susţinînd că aceasta este o m. pre-logică şi totodată o m. mistică, pentru că o caracterizează două legi proprii: „legea participării" şi „legea cauzalităţii mistice". L. Levy-iiiuhl a fost combătut şi reconsiderat de succesorii lui: A.P. Clare (Primitive Mentality, 1923), R. Thurnwald (Psycho-logie des primitiv en Menschen, 1922) şi alţii. Din perspectiva etnologiei cu studiul m. primitive s-au ocupat C. Levi-Strauss (Anthropologie structurale, 1958), care susţine că gîndirea arhaică nu e mistică, ci mitică şi deci şi m. primitivă corespunzătoare este mitică. La rîndul lui Jean Caze- neuve (La mentaliti archaî-que, 1961) susţine că m. primitivă este „o structură fundamentală a spiritului uman", care submerge gîndirii ştiinţifice contemporane. M. populara este o treaptă intermediară între m. primitivă şi m. ştiinţifică, care prezintă trăsături distincte şi note dominante proprii. M. populară posedă o structură intelec-tual-afectivă ce operează cu reprezentări colective determinate etnic, cu o cugetare concretă, de asemeni viu colorată. La baza m. populare se află o logică polivalentă, în bună parte desacra-lizată, totuşi cu vădite note de specificitate culturală. Etnologii marxişti au studiat m. populară sub latura ei dialectică, polivalentă şi operativă în viaţa socială a comunităţilor etnice, cu referinţe speciale la viaţa propriilor lor popoare. MESAJ CULTURAL - idee et-no-socială sau etico-politică pe care o operă o comunică. Opera populară preia prin tradiţie un fii.e. pe care îl valorifică în contemporaneitate şi îl transmite generaţiilor viitoare ca pe un bun spiritual. Dialectica m.c. reflectă în acest caz dialectica celor două aspecte fundamentale ale dinamismului creaţiei populare: tradiţia şi inovaţia. Indisolubil legat de semnificaţia operei, m.c. este supus perisabilităţii, ca orice elaborat cultural-is-toric. De aceea, unele creaţii, populare sau culte, pe măsură 175 M ce înaintează în timp, devin purtătoare de noi mesaje, permanent adecvate scopurilor psihosociale şi etico-politice ale vremii. Aceste mutaţii funcţionale asigură perenitatea operei de artă. Prin m.c., creaţia populară îşi depăşeşte funcţia estetică sau instructiv-educativă momentană pentru a deveni un obiect cultural permanent şi un stimulent continuu de creaţie. MESERII POPULARE — forme de muncă specializată pe ramuri de activitate productivă, în prima lor fază istorică, m.p. sînt îndeletniciri cu caracter vremelnic, restrînse şi condiţionate de nevoile presante ale comunităţii sociale. în faza a doua, a-cestea încep să se desprindă de ocupaţiile de bază, să devină activităţi independente, să capete stabilitate şi rentabilitate. Procesul se desăVîrşoşte mai ales în feudalism. Odată cu dezvoltarea industriei moderne meseriile se perfecţionează treptat, cu toate că ponderea lor 111 ansamblul producţiei de bunuri materiale scade. M.p. utilizează pînă în secolul al XlX-lea. o tehnică în care întregul proces de muncă este manual şi se bazează pe o diviziune redusă a muncii. Numărul şi felul uneltelor de muncă, al meseriaşilor, constituie indicii obiective în determinarea gradului de activitate materială şi a specificului unui popor. Poporul român şi-a creat pentru fiecare meserie populară unelte co- respunzătoare, impresionante prin ingeniozitatea şi varietatea lor tehnică, înregistrate în categoria micilor invenţii sau inovaţii tehnice. METAETNOLOGIE - 1. etnologie teoretică, abstractă, pentru care etnologia generală se prezintă ca un caz particular de ordin epistemologic; 2. modificare a structurii etnologiei generale în sensul reducerii ei la absurd, prin proclamarea ei ca su-perştiinţă a entităţilor etnice; 3, studiul cunoaşterii numenale (a esenţelor) etnice în opoziţie cu cunoaşterea fenomenală a* civilizaţiei şi culturii populare; 4. ramură a etnologiei care întreprinde investigaţii teoretice şi aplicative asupra’ propriului ei domeniu şi a mijloacelor de cercetare ştiinţifică. M. studiază critic conceptele, ipotezele, teoriile, metodele şi procedeele de investigaţie, ca şi rezultatele etnologiei însăşi. Etnologia devine astfel propriul ei obiect de studiu, iar cunoştinţele etnologice propriile ei obiecte de reflectare şi explicitarea ştiinţifică. în fondţ m. urmăreşte nu a-tît forma, cît conţinutul cunoaşterii etnologice, corectitudinea logică şi veridicitatea referinţelor etnologice. Ea trece inevitabil de la investigarea cunoaşterii subiectiv-teoretice la cunoaşterea obiectiv-abstractă, de la cunoaşterea fenomenală a lucrurilor la cunoaşterea esenţelor, de la cunoaşterea fenomenelor obiş- 176 M imite la cunoaşterea fenomenelor neobişnuite, contradictorii şi în aparenţă paradoxale, V. epistemologie etnologică. METANASTAZĂ — concept (creat de Jovan Cvijic) care semnifică deplasarea internă, într-o ţară, regiune, zonă, a populaţiei, din motive diferite: sociale, economice, politice, culturale. M. este o formă de admigralie într-un spaţiu geografic restrîns sau într-un cerc socio-cultural limitat. Cea mai tipică formă de mişcare metanastazică este aceea pen-dulatorie de pe un versant pe altul al unor munţi, de pe un mal pe altul al unor ape. M. este mişcarea bufenilor (oltenilor) în secolele XVII-XVIII în Banat, de asemenea mişcarea unor sibieni şi bârsani din Transilvania în Ţara Românească şi Moldova, în aceleaşi secole. O formă particulară de m. este şi transhumanta redusa. V. migraţie METODA ANALIZEI COMPONENŢI ALE — metodă de investigaţie etnologică preluată din lingvistică, ce analizează componentele taxonomiei populare, vocabularul şi diferitele moduri de exprimare comunitară referitoare la bunurile şi valorile de civilizaţie şi cultură tradiţională, ca şi încercările de identificare a contrastelor, plasticităţii şi dimensiunilor etnolingvistice ale limbajului conceptual popular, pentru a surprinde şi reda specificitatea creaţiei populare. METODA ANALIZEI DISCRI- i MINATORII — metodă folosită în etnologie şi antropologie în clasificarea materialelor de teren, care se bazează pc sesizarea şi discriminarea caracteristicilor esenţiale faţă de cele ne* ' esenţiale. în etnologie, tn.a.d. urmăreşte să stabilească, prin măsurătorile morfologice, determinările stilistice şi raţionamentele prin analogie, apartenenţa unui rclici etnografic* sau a unei reminiscenţe folclorice* • şi de artă populară la o anumită etnocivilizaţie sau etnocultură, 1 vîrstă vŞi ponderea relevată de fiecare în contextul din care : face parte. în antropologie, ni.a.d. urmăreşte, pe baza măsurătorilor osteologice ale unei fosile, stabilirea apartenenţei la clasa antropoidelor, precizarea vîrstei şi sexului. Se poate astfel enunţa puterea discriminatorie a trăsăturilor luate în consideraţie pentru încadrarea tipologică a fosilei studiate în grupa de vieţuitoare căreia probabil i-a aparţinut. M.a.d. este un caz aparte al regresiunii multiple, adică al tendinţei fireşti de reducere a unei forme evoluate la formele presupuse rudimentare, a efectului general la cauzele speciale care l-au generat, a întoarcerii de la consecinţe la principiile evoluţiei, în alţi termeni, a controlului evoluţiei prin presupusa involuţie a lucrurilor. METODA ANALOGIEI - [metodă de cercetare care se bazează pe analogie* sau pe raţionamentul i77 12 M prin analogie. M.a. porneşte de la observarea raporturilor concrete, de la similitudinile observate ale unui fenomen, fapt, obiect Ia cele neobservate însă presupuse ca existente; de la cunoaşterea unui ^ fenomen, fapt sau obiect pe * baza asemănărilor acestora cu alte categorii de date deja cunoscute. Dar m.a. porneşte şi de la raţionamentul prin analogie, de la ’ observarea raporturilor concrete la explicarea teorctică a acestor raporturi, de la determinarea unui concept prin cunoaşterea notelor lui constitutive la determinarea altui concept din aceeaşi categorie logică. în etnologie m.a. cercetează corelaţia structurală între două grupe de fenomene, fapte sau obiecte, ori între două sisteme de raporturi (rezultate din natura şi din dezvoltarea civilizaţiei şi culturii). Subsecvente sau polaterale m.a. sînt: cercetarea paralelismelor etnografice, folclorice, de .artă populară, cercetarea culturilor ciclice şi chiar unele aspecte ale palingeneziei culturii. METODA DIALECTICĂ - metodă generală de cunoaştere consecvent-ştiinţifică, corespunzătoare nivelului superior de dezvoltare a ştiinţei moderne. Esenţa dialecticii stă, după V.I. Lenin, în principiul unităţii şi luptei contrariilor. Ca metodă generală de cunoaştere consecvent ştiinţifică, m.d. este comună tuturor ştiinţelor speciale între care se include şi etnologia. Cunoaşterea dialectica a fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură se realizează cu ajutorul investigaţiei interacţiunii şi interdependenţei fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură, a devenirii şi trecerii de la o categorie de forme la alta, a rezolvării contradicţiilor inerente şi deosebirilor structural-funcţio-nale. Folosirea m.d. în etnologie duce la înţelegerea conştiinţei etnice ca variantă concretă# a conştiinţei sociale, la modificarea inevitabilă a viziunii de ansamblu asupra metodologiei clasice în studiul problemelor civilizaţiei şi culturii. M.d. a lărgit cunoaşterea, înţelegerea şi interpretarea etnologică a esenţei, componentelor şi condiţiilor 'de dezvoltare a fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură etnică în integralitatea lor, a schimbărilor lor întîmplătoare sau necesare, cantitativ-calitative, a specificităţii lor formale, a tipologiei lor euristice. Dar cum această metodă de cunoaştere este concomitent şi o metodă de valorificare a cunoaşterii, de transformare a cunoaşterii în factor instructiv-educativ de dezvoltare a societăţii, folosind-o, etnologia din ştiinţă interpretativă devine şi o ştiinţă militantă. METODA ETNO-DEMOGRA-FICĂ — termen ce denumeşte metoda de cercetare care nu separă grupele de populaţie de mediul lor socio-cultural/ ci le priveşte din perspectivă integratoare; metodă care este „un 178 M mod propriu de investigaţie demografică în cadrul anchetei etnografice" (Francoise şi Michel Izard, 1969). Dintre obiectivele de cercetare ale m,e.~d. mai importante sînt: studiul reparti- ţiei populaţiei pe sexe; al raportului de masculinitate (sex m-tio) şi valorile acestui raport pe clase de vîrstă; studiul procentelor de fecunditate, natalitate, reproducere şi mortalitate; „logaritmul vieţii medii" etc. M.e.-d. foloseşte ancheta prin fişe familiale şi ancheta genea* logică. Ea recurge şi la procej-deele mecanografice de calcul şi grafice de reprezentare. METODA FUNCŢIONALISTĂ - metodă de cercetare în etnologie care urmăreşte să stabilească în ce constă funcţiunea unui simplex (element, culturem, aspect, fapt) sau complex (configuraţie particulară, context sistematic de elemente, aspecte globale) de civilizaţie sau cultură etnică în cadrul corpului social din care fac parte integrantă. B. Malinowski* a atribuit o importanţă excepţională m.î. şi funcţionalismului în etnologie (în lucrarea Argonautes du Padfique Occidental, 1922), drept pentru care a fost considerat fondatorul şi practicianul ei cel mai autorizat. Criticile aduse m.î. au venit din partea etnologilor care foloseau cu precădere metoda structuralistă şi a etnologilor marxişti, care aplică metoda dialectică* „ca o autentică şi organică unitate a anali- zei structural-funcţionale (adică a cercetării interdependenţelor în cadrul unei totalităţi)". V. funcţiune, funcţionalism, structură, structuralism. METODA OBSERVAŢIEI - metodă de cunoaştere prin observare directă a unui fenomen, fapt, element, lucru, proces de către un cercetător, — metodă de cunoaştere indirectă, prin terţe persoane angajate în observaţie. M.o. prezintă două forme: una comună, liberă neprovocată, accidentală, experienţială, pe care omul o practică spontan în orice împrejurare a vieţii lui, şi alta sistematică, ştiinţifică, provocată, constrînsă, programată şi experimentală, pe care o practică intenţionat oamenii de ştiinţă în cercetările lor. Forma programată a m.o. prezintă două procedee particulare: programarea observaţiei libere în natură pentru cunoaşterea esenţială a unui fenomen sau fapt, element sau obiect de civilizaţie sau cultură nedirijate de observator şi programarea observaţiei dirijate sau a experimentului etnologic*. Această a doua formă a căpătat uneori denumirea de observaţie participantă. în esenţa ei, observaţia particip antă angajează pe cercetătorul ştiinţific în procesul observaţiei, făcîndu-1 să contemple activ sau să impulsioneze desfăşurarea lucrurilor. Ideea observaţiei participante a enunţat-o Bronislaw Malinowski, 12* 179 M în cercetările, lui etnologice. Prin observaţie participantă el înţelege integrarea cercetătorului în viaţa comunităţii etnice de cercetat şi participarea acestuia, timp îndelungat (de la unul la trei ani), la toate activităţile corn unitare. Astfel, cercetătorul ştiinţific observă ceea ce comunitatea face, nu ceea ce crede el că face. Aceasta pentru că o acti-vitv.e comunitară trebuie studiată în întregul ei context existenţial. Observaţia participantă a fost utilizată cu succes deosebit în secolul al XX-lea în realizarea filmului etnografii *. METODA PANEL - - melodii de investigaţie repetitivă, folosita în ştiinţele soci al-istorice, pentru studiul continuu al schimbărilor survenite în structura evolutivă a elementelor, faptelor, aspectelor de civilizaţie sau cui tură. Repetarea investiga ţiei de teren se efectuează pe acelaşi grup social sau unitate etnică (familie, neam, sat, zonă etc.), pe aceleaşi teme şi probleme, în aceleaşi condiţii tehnice si dacă este posibil cu aceiaşi cercetători. Repetabilitatea poate fi efectuată în progresie aritmetică, an după an, sau în progresie geometrică la 5, 10, 20 ani. Astfel, cu ajutorul m.p., se poate surprinde şi consemna procesul schimbărilor cronice, dinamica transformărilor periodice, interacţiunea dintre tradiţie si inovaţie, formele ele evoluţie- sau involuţie, de revoluţie sau disoluţie a civilizaţiei şi culturii. V. anchetă, dosar etnologic. METODA SCĂRILOR LUI GUT-TMAN — metodă de reconstituire etnologică a stadiilor de dezvoltare istorică a unei comunităţi etnice în cadrul aceleiaşi regiuni istorice sau arii culturale. Această metodă stabileşte, cu ajutorul mai multor eşantioane etnologice, o scară progresivă de trăsături sau elemente care trebuie să catTicterizeze o cultură etnică. în această scara sînt introduse, în ordinea gradului lor de concentrare statistică, trăsăturile sau clementele culturale descoperite prin eşantioane. Ordinea de concentrare statistică relevă totodată şi ordinea apariţiei istorice a acestor trăsături sau elemente în contextul unei culturi. Astfel se stabileşte vechimea, complexitatea conţinutului, dominantele culturale, capacitatea creatoare culturală a unei comunităţi etnice. V. etno mc Ir ic, specific etnic. METODA TIPOLOGICĂ — metodă de clasificare serială a asemănărilor şi deosebirilor dintre grupe determinate de fenomene şi fapte de civilizaţie sau cultură, după dinamica şi complexitatea lor, pentru a surprinde ceea ce este semnificativ şi reprezentativ. M.t. recurge la clasificarea logică. Aceasta trebuie să fie fără reziduuri de clasificare (să se refere la o extensiune determinată, într-o manieră precisă) şi naturală (să 180 M cuprindă cunoaşterea reală, exhaustivă a fenomenelor şi faptelor de clasificat). M.t. urmăreşte subordonarea caracterelor particulare celor universale, a caracterelor nesemnificative celor semnificative, a caracterelor parţiale celor ale summum-ului unei specii, a caracterelor speciei celor ale genului. Unii oameni de ştiinţă au atribuit m.t. un rol dominant printre celelalte metode, socotind că scopul oricărei etnologii este să stabilească clasificări seriale de scheme medii sau de structuri formale ale realităţii concrete luate în consideraţie. Deoarece aceste clasificări au constituit esenţa oricărei cercetări formale, unii etnologi i-au atribuit şi caracterul de metodă gnoseologică. V. tipologie etnologică. MICROETN OLOGIE - termen (decalchiat după cel de microis-torie, microsociologie) utilizat pentru a exprima studiul volumetric şi statistico-matematic al microunităţilor sociale de tipul familiei, spiţei de neam, al grupelor profesionale, coteriei, atelierului de muncă etc., privite ca entităţi producătoare şi consumatoare de civilizaţie şi cultură şi ca generatoare de modalităţi de viaţă particular-etnică. M. este implicit cuprinsă în studiul macro etnologic al unităţii etnice integratoare. MICROLIŢE — unelte foarte mici de silex — caracteristice culturii din paleoliticul superior (30 000 — 10 000 î.e.n.) şi mczoliticului (8000 — 3000 î.e.n.). M. aveau în general forme geometrice. Unele au servit ca lame de tăiat şi vîrfuri de săgeţi, altele ca unelte de scobit în os şi lemn, pentru confecţionarea altor unelte sau obiecte. MI GRAŢIE — deplasare în masă a unei populaţii din teritoriul ei de origine şi de rezidenţă într-al-tul străin datorită anumitor cauze (economice, sociale, politice, naturale) şi efectuată în anumite condiţii. După amploarea, direcţia, sensul şi repetabilitatea ei m. poate fi: — 1. admigraţie, deplasare redusă şi pend'ulatorie în perimetrul teritoriului de origine şi de rezidenţă (prin diferite forme de transhumanţă: ovină, apicolă etc.). Metanastaza* este o formă particulară a admigraţiei; — 2. emigraţie, deplasare individuală sau de grup în afara teritoriului de origine sau rezidenţă, în vederea creării unor noi condiţii de viaţă; — 3. imigraţie, deplasare individuală sau de grup din afară într-un teritoriu ales pentru stabilirea unei noi rezidenţe, pentru o nouă integrare social-cul-turală şi economico-politică; — 4. transmigraţie, proces de deplasare efectuată deodată sau în mai multe valuri a unui popor întreg dintr-o ţară într-alta. Emigraţia, imigraţia şi transmigra-ţia sînt procese care prin sedimentare preced de multe ori e etno geneză.* V. metanastwsă. 181 M MISCEGENAŢIE, — proces de metisare a diferitelor rase intrate în impact bio-social lent (între europeizi şi negroizi, eu-ropeizi şi mongoloizi, între europeizi şi amerindieni; între mongoloizi şi negroizi, între mongoloizi şi amerindieni etc.). V. rasă. MIT — 1. (în sens etnologic), formă de reflectare subiectivă, alterată, fantastică a realităţii fizice sau sociale; explicare realist-fantastică a unui fenomen sau fapt material sau spiritual, de civilizaţie sau cultură. în m. nu se discerne realitatea de irealitate, esenţa lucrurilor de aparenţa lor, necesitatea explicaţiei de explicaţia necesităţii. M. se naşte dintr-o interpretare exagerată a realităţii şi constă într-o transfigurare" poetică a exagerării. La originea lui, m. a fost o povestire e-tiologică (explicativă) de ordin sacru, care se referea lafapte şi aventuri ale unor divinităţi sau semi-divinităţi; treptat tn. s-a desacrali-zat, ajungînd o povestire etiologică de ordin poetic. Ca povestire etiologică m. este un produs social, opera unei comunităţi sociale (gintă, trib, etnie, popor, naţiune), transmis prin tradiţie orală. în comunitatea socială care l-a creat el păstrează mult timp caracterul lui sacru, în afara comunităţii care l-a creat el devine document literar. Ca povestire fabuloasă de tip etiologic, m. face uneori referiri la evenimente reale prin intermediul unor personagii mitice (zei, semizei, demoni, eroi). M. au fost clasificate în: sacre şi profane. M. sacru justifică un act de credinţă, celebrarea unui rit, denumirea unui personaj mitic, originea a ceva (m. teogonic— originea zeilor; tn. antropologic— originea omului; m. cosmogonic, originea cosmosului etc.). M. profan pretinde să explice un fenomen determinat (m. filosofic, după Platon, — „un adevăr ideal intangibil", care se purifică în logos, în alţi termeni, o „raţiune prin imagini"; tn. istoric o explicaţie fantastică cu un substrat istoric etc.). Conceptul de m. profan a căpătat o extensiune nouă în vremea noastră. Etnologii studiază în prezent miturile lumii contemporane promovate de ştiinţă, tehnică, politică, artă, sport etc. Ca obiect de credinţă, m. este concretizat printr-un rit sau ceremonie. în înţeles sacru, m. poate fi recitat, cîntat, dansat, pus în scenă. Cu studiul sistematic al m. se ocupă mitologia generală, cu studiul lui evolutiv istoria religiilor. în istoria culturii m. a căpătat o pluralitate de sensuri şi de interpretări din antichitate şi pînă în zilelre noastre. Pentru ştiinţa antică, m. reprezenta o formă a adevărului şi anume cei etern (Platon); pentru ştiinţa evului mediu m. o „creaţiune a fazei prelogice a fanteziei" (Vico); pentru ştiinţa modernă m. devine o „creaţiune erudită şi intelectualistă în artă" (romantism). Fiecare disciplină ştiinţifică ce studiază m. îl interpretează 182 m în mod diferit; psihologia ca pe un produs stereotipic al imaginaţiei inventive; logica, o creaţie gnoseologică de ordin metaforic; antropologia, o experienţă simbolică a unei structuri sociale de ordin general-uman; psihanaliza, o proiecţie a unui arhetip al subconştientului colectiv; lingvistica, un mod de exprimare plastică a inexprimabilului, a oniricului, a patologicului, „o boală a limbajului" (Max Multor). în interpretarea lui Alex. Krappe (La genSse des mythes, 1938) iti. este o „povestire etiologică", de factura populară sau savantă. în ipostază populară, el explică 7un fenomen natural, originea unei instituţii sau a uriei cutume; este genul proxim cel mai vechi al literaturii culte, în interpretarea lui Mircea Elia-de (Le mythe et VEternei Retour, 1949; Mythes, reves et mysUres, 1957; Aspects du mythe, 1963; Le sacre et le profane, 1965), m. este conceput ca povestirea unei istorii sacre sau a unui eveniment primordial care a avut loc la începutul timpului, ab initio. El relevă un mister, o ocultaţie; personajele lui nu sînt iiinţe "umane, ci zei, semizei şi eroi. Aceasta înseamnă că m. este o istorie petrecută în illo tempore, a ceea ce zeii, semizeii şi eroii au făcut la începutul lumii. Deci m. redă un adevăr apodictic, ce fundează un „adevăr absolut". El relevă sacralitatea zeilor şi a obiectelor, povestind kvitofania sacră (excesul de putere divină). Funcţiunea m., după Mircea Eliade, este de a fixa modelele exemplare pentru toate riturile şi activităţile semnificative, „modelele unei activităţi transumane de ordin transcendent". în legătură cu polivalenţa tn. s-au publicat lucrări de sinteză (Pierre Maranda, My-thology. Selected Readings, 1972), materialele unor simpozioane (Th. A. Sebeok, Myth a Symposion, 1955, 1968; Baltmann, II de-batitto sul mito, 1969); 2. (în sens artistic), orice relatare imaginară care exagerează caracterul reprezentativ a ceea ce vrea să semnifice. V. mitologie, mitolo-gism, rit, ritologie. MI TEM — termen (creat de C. Levi-Strauss) care se referă la un model minimal al unui element constitutiv al mitului, care poate fi desprins din structura mitului şi analizat ca atare, poate fi combinat cu alte m. asemănătoare pentru a reconstitui varianta unui mit pierdut sau creaţia unui mit nou. V. culturem. MITIFICARE — 1. tendinţă de a explica mitic ceea ce nu poate fi explicat logic. M. este o mistificare a realităţii, prin exces de fantazare mitică; o idealizare a capacităţii de explicare mitologică; 2. procedeu folosit de creatorii de artă populară indiferent de genul şi specia creaţiei, care constă în sofisticarea prin metafore şi alegorii, argumentarea prin miteme* şi mitologumene*. Creatorii populari folosesc în 183 M operele lor, conştient sau inconştient procedeul tn. unor activităţi social-culturale, MITO GRAFIE — descrierea sistematică a miturilor fără intenţia descifrării înţelesului şi ^interpretării mesajelor. Primele *m. în sensul strict al termenului au fost elaborate de scriitorii antichităţii chineze, eline, romane, indiene, persane etc. M. anticipează mitologia*, ca expunere descriptivă şi antologie de texte, oferind un material bogat de interpretare. în literatura română, au elaborat mitografii: Tudor Pamfile, Sini. FI Marian*, Elena N iciiliiă- Voronca, M arcei O line scit etc. MITOLOGIE - 1. ştiinţă etnologică ce studiază geneza, structura, evoluţia, tipologia, sistemul şi valoarea miturilor în istoria omenirii. Explicaţia mitologică variază după diversele şcoli, direcţii şi curente de gîndire referitoare la interpretarea mitului. Dacă mitul este considerat naraţiune istorică de ordin sacru, ni. se relevă prin forţa lucrurilor ca o ştiinţă istoriografică; dacă mitul este considerat „o boală a limbajului", m. se relevă ca ştiinţă lingvistică; dacă mitul este considerat un produs oniric, m. se relevă ca o ştiinţă psihologică: dacă mitul este considerat un aspect sau un procedeu de refulare a libidoului, m. se relevă ca o ştiinţă psihanalitică etc* Ca ştiinţă etnologică, m. studiază comparativ: structura mitolo- giilor înrudite prin sistemul lor de gîndire mitică; raporturile dintre tn. şi societate; corelaţia între categoriile istorice (civilizaţie şi cultură) şi m. etc. în cercetarea ştiinţifică a tn. au apărut în vremea noastră orientări noi, care urmăresc reconsiderarea conceptului însăşi: m. şi gîndivea simbolică, studiul structural al m. elementele semantice al m. Pierre Maranda (Mytholo-gy. Selected Readings, 1972) trece în revistă orientările noi în domeniul cercetărilor contemporane ale m. Orice m. cuprinde două trepte de cercetare: mitog.rafică. (descriptivă) şi mitologică (interpretativă) . Primul strat şi cel mai vechi al m. îl alcătuieşte clemonologia*, care cuprinde studiul tuturor divinităţilor, de rang inferior, care în imaginaţia arhaică populează spaţiul cosmic. Demonii pot fi malefici sau benefici după rolul atribuit de credinţa populară. Demonii malefici sînt cu precădere clitonici (subterani), sau teratologici (cu infirmităţi oribile); demonii benefici sînt cu precădere celeşti şi mezotereştri (ce aparţin biosferei). Al doilea strat este alcătuit din deologiei care descrie şi interpretează toate divinităţile, de ordin superior, ce ţin de politeism. Familia de zei superiori este uneori constituită după modelul familiei arhaice, patriarhale, cu un zeu pater deorum, alteori după un model primogenic — de autarhie sexuală. în mai toate m. lumii, în sînul familiei de zei, 184 M există disensiuni, tabere adverse şi rivalităţi., care uneori iau forme dramatice. între zei încep atunci lupte de supremaţie sau leomahii*. Cînd aceste lupte se răsfrîng şi 111 taberele umane ale adoratorilor acestora, teomahiile se transformă în teoantropomahii. Tabăra divină care învinge schimbă structura familiei de zei în favoarea ei, Acesta e stadiul henoteist al m. Tot de al doilea strat al m. ţine şi cleniicleologia, care cuprinde descrierea şi interpretarea semizeităţilor, divinităţi auxiliare zeilor ce fac parte din familia cosmică sau terestră a marilor divinităţi. Al treilea strat al m. descrie şi interpretează eroologia care se referă la eroii civilizatori şi eroiarzii. M. ca ştiinţă urmăreşte pe lîngă explicarea de ansamblu a miturilor în structura lor intimă, semnificaţia şi mesajul lor istorico-cul-tural si modul de gîndire mitică ca parte constitutivă a modului general de gîndire. populară. în substanţa ei orice m. exprimă marile probleme gnoseologice pe care le-a ridicat spiritul omenesc în experienţele lui milenare de viaţă social-culturală: problema cosmologică (cosmogonia), problema teologică (deologia), problema antropologică (antropogeneza), problema etnică (etno-genezaj, problema etică (viziunea morală), problema escatologică (soarta omului şi sfîrşitul lumii) etc. Orice ni. prezintă, după Mircea Eliade, un caracter retrospectiv. pentru că se referă la „timpii primordiali" ai lumii, la esenţa lucrurilor şi făpturilor şi urmăreşte sesizarea destinului cosmic al omului. M. arhaice prezintă şi aspecte magice pentru că acestea sînt şi opere de cult, implică şi promovează ritul, şi ceremonialul mitic; 2. ansamblul tuturor miturilor create de un popor de-a lungul istoriei lui, care reflectă sistemul de gîndire mitică, concepţia despre viaţă şi lume, viziunea epică a acestei concepţii, explicitarea sacră a civilizaţiei şi culturii, aspectele arhaice ale specificităţii etnice, în contextul culturii moderne, tn. se înfăţişează cu o structură plurală, în sensul că, pe de o parte, este un sistem de reminiscenţe mitice proprii unui stadiu cultural anterior, depăşit istoriceşte, şi pe de altă parte, este un sistem de creaţii mitice noi, integrate în stadiul cultural contemporan. M. ca proces de reflectare creatoare este un produs cultural care se supune legilor istorice ale dezvoltării. M. română posedă două niveluri interdependente, unul arhaic, de străveche factură daco-romană, şi altul medieval, de veche factură românească. Studii de m. romană au întreprins, marginal, D. Cantemir, Sim. Fi. Marian etc. şi sistematic: Tudor Pamfile, Ni-colae Densuşianu, A. Cosma, Mircea Eliade şi alţii. MITOLOGUMEN — mit introdus, într-o operă literară populară sau cultă pentru a-i da prestigiu şi 185 M valoare. M. explică semnificaţia mitului prin fabulaţia şi anecdotica operei în care este introdus. El se referă mai ales la naraţiuni despre originea lucrurilor şi făpturilor, cosmosului şi lumii. V. vait, miteniy mitologie. MITOMANIE — mania de a miti-fica, de a fabula în mituri. Mitomanul este considerat, în popor, mincinos. M, fiind o maladie psihică, mitomanul nu minte deliberat, conştient, ci, spontan, dintr-o necesitate ineluctabilă a fanteziei creatoare. El este un permanent creator de mituri fantasmagorice. M. este o temă de studiu a etnologiei psihanalitice. MODEL — reprezentare formală, teoretică sau materială, a structurii sau esenţei unui fenomen, fapt sau obiect de civilizaţie sau cultură, în ansamblul sau în una din părţile lui constitutive. In aceste condiţii, m. este un elaborat teoretic: sintetic, analogic sau analitic. In procesul epistemologic al fiecărei ştiinţe, ni. oferă un material ideal de studiu al realităţii concrete pentru că este un sistem de referinţe empirice, logice sau statisti-co-matematice. Cu ajutorul m, se întreprind cercetări comparative, se emit ipoteze de lucru, se verifică şi perfectează teorii ştiinţifice. Ideea de m. a fost elaborată de ştiinţele pozitive şi tehnice, de unde a trecut în domeniul ştiinţelor umaniste. Elaborarea m. a început cu studiul machetelor miniaturale, sub formă de şabloane şi eşantioane, pentru a cerceta proprietăţile extrinseci şi intrinseci ale obiectelor, şi a culminat cu studiul modelelor logico-ma-tematice, pentru a cerceta proprietăţile ideale sau perfectabile ale obiectivelor. Modelele tehnologice facilitează cunoaşterea reală a lucrurilor observate şi modelate apoi, dar pot oferi şi o cunoaştere ideală a lucrurilor. In consecinţă, m. tehnologic este „un mecanism artificial, analog unui mecanism dat sau proiectat, al cărui scop este de a face să se descopere prin funcţiunea lui proprietăţile mecanismului dat sau ale proiectului". Aceasta este totodată şi acccpţia unui m. fizic sau a unui m. material. Opus acestora este m. ideal, care anticipează o reprezentare logică, o ipoteză matematică a modelării sau care verifică reprezentarea logică sau ipoteza matematică a modelării. Dar m. poate fi şi analog după cum acesta derivă din modele similare. C. Levi-Strauss extrage m. analoge din m. mecanice sau din m. statistice şi le atribuie aplicabilitate semnificativă în istoria civilizaţiei şi culturii. în etnologie, m, a căpătat înţelesul de suport epistemologic al unei structuri sintetice ideale. V. model cultural, model etnologic, paradigmă. MODEL CULTURAL-sinteză globală, unitară şi integratoare de fenomene, fapte sau bunuri şi valori culturale, cu caracter de reprezentare formală a acestora. Studiul m.c. a fost iniţiat în etno- 186 M îogie de Ruth Benedict, care l-a definit drept un cadru formativ al culturii unui popor sau o „formă plasmatică" prin care se descoperă şi exprimă fizionomia, ideologia, obiceiurile şi stilul de viaţă etnică. M.c. are, în acest caz, valoarea unei formule a temperamentului unei culturi, a „stimulentului unei activităţi dinamice a societăţii". Odată creat, el se dezvoltă organic de la o generaţie la alta, de la o etapa de viaţă social-economică la alta; este asimilat de societate şi acţionează ca o forţă modelatoare a activităţilor sociale la care se referă. Mergînd pe urmele dicotomiei tipologice a tragediei antice greceşti a lui Fr. Nietzsche, Ruth Benedict stabileşte două tîi.c. fundamentale, opuse, între care oscilează o gamă indefinită de m.c. intermediare: modelul apolinic şi modelul dionisiac. Cunoaşterea unui m.c. trebuie să treacă prin două faze: individualizarea conţinutului lui şi integrarea lui formală în contextul celorlalte modele similare. Etnologul trebuie să aibe o viziune integrală a vieţii materiale şi spirituale a unui popor pentru a surprinde m.c. corespunzătoare. M.c. este astfel un concept formal-ana-litic realizat în spiritul teoriei Gestalietimologie (etnologia structurii). Analiza formelor culturale singulare trebuie efectuată deci prin experienţa etnologică totală. Cunoaşterea m.c. nu trebuie realizată prin „intuiţie intelectuală", care este ,.o tentativă pre- ştiinţifică", ci printr-o tehnică ştiinţifică adecvată şi complexă, care să ţină seama de întreaga cultură pe care modelul în cauză o exprimă. Noţiunea de m.c. a fost reluată de C. Levi-Strauss şi definită ca normă culturală. în această nouă accepţiune m.c. capătă valoarea unui polisilogism analitic elaborat de societatea însăşi asupra propriilor ei aspecte sau elemente de civilizaţie şi cultură populară. Făurirea unui m.c. este şi rămîne un proces de creaţie spirituală de lungă durată în care se cristalizează o profundă experienţă ontică de civilizaţie şi cultură. M.c. funcţionează permanent ca un instrument de explicare a realităţii şi de ilustrare a coerenţei sistemelor de relaţii social-culturale. în aceste condiţii, noţiunea de m.c. trebuie raportată la aceea de structură socială. M.c. imită în consecinţă conţinutul realităţii concrete. Pentru a fi valabile în societatea respectivă ele trebuie să corespundă unui cod formal.\ Structura m.c. trebuie să ofere un net caracter de sistem, să aparţină unui flux de transformări, să reacţioneze în conformitate cu modificarea elementelor autogene, construcţia lor să ţină seama de toate faptele observate sub raport metodologic. C. Levi-Strauss pledează pentru două tipuri de m.c.: pentru „acela ale cărei elemente constitutive sînt la scara fenomenelor", pe care le numeşte modelele mecanice, şi pentru „ace- 187 M la ale cărei elemente sînt la o scară diferită", pa care le numeşte modele statistice. Totuşi, e convins că aceleaşi fenomene sau fapte pot releva ambele tipuri de modele, după cum fenomenele sau faptele se lasă suprinse de a investigaţia etnologică. Diferitele m.c. se pot substitui, normal, între ele. Punînd accentul pe modelele mecanice, C. Levi-Strauss lasă impresia că exclude modelele statistice din preocupările etnografiei şi etnologiei. Criticînd soluţia lui B.P. Murdock, care urmăreşte să construiască modele mecanice cu ajutorul metodei statistice, C. Levi-Strauss uită totuşi că datorită substituirii şi re-ductibilităţii modelul mecanic poate fi înlocuit prin cel statistic şi invers, trăsătură caracteristică teoriei actuale a modelării. Etnologia urmăreşte, după C. Levi-Strauss, stabilirea de m.c. parţiale în comparaţie cu m.c. totale, adică de „modele pe scară mică, destinate analizei comparative a variaţiilor concomitente", în raport cu modelele totale ale unei societăţi date; de micromo-delele culturale în comparaţie cu niacromodelele culturale. Mellvile J. Herskovitz reia problema m.c. (cultural pattern), punîndu-1 în legătură cu cerinţa, convenţia şi conduita civilizatorie sau culturală a societăţii. El susţine că m.c. se defineşte ca „aspect obiectiv al conduitei umane", ca formulă regulizatoare a creaţiei unui bun cultural sau a unei valori culturale. Principalele carac- teristici ale acestui tip de m.c. ţin de valoarea indicativă sau normativa a comportamentului şi relaţiilor culturale într-o societate dată. M.c. după M.J Herskovitz nu are efectul unei cămăşi de forţă, el nu este o barieră, ci numai o linie de urmat. Paralel cu aceste interpretări s-au experimentat în etnologie încă două tipuri de m.c.: modelul analitico-descriptiv şi modelul statistico-matematic. V. model, model etnologic, modelare, MODEL ETNOLOGIC - sinteză finală, adesea logico-mate-matică, a unor idei sau cunoştinţe esenţiale despre un fenomen sau fapt de cultură sau civilizaţie, privit izolat sau integrat îritr-un sistem contingent. M.e. reprezintă un caz special de modelare a fenomenelor şi faptelor de cultură şi civilizaţie populară pe planul epistemologiei entologice. Majoritatea etnologilor studiază m.e. ca o formă teoretică a modelului cultural*. V. paradigmă. MODELARE — metodă de elaborare a modelelor de studiu prin reprezentarea formală a realităţii concrete sau abstracte; metodă de cunoaştere a unor aspecte ale realităţii concrete prin intermediul modelelor care reprezintă formal realitatea şi extinderea acestei cunoaşteri la fenomene şi fapte necunoscute, cu care primele prezintă analogii. In aceste condiţii m. devine şi o metodă de sistematizare a cunoştinţelor derivate, de ordin al> 188 M ştract, epistemologic; —metodă de rectificare a rezultatelor concrete Abţinute pe baza experimentării unor modele efectuate asupra naturu fizice sau a naturii sociale. în etnologie, m. urmăreşte optimizarea cunoaşterii esenţei fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură, îndeosebi, în aspectele lor particular-etnice. f. model, model cultural, modei etnologic. MONOGRAFIE ETNOLOGICĂ - cercetare sistematică, fundamentală, de tip multilateral sau complex, asupra unui fenomen sau fapt de civilizaţie ori cultură, sau asupra unei unităţi etnice în vederea alcătuirii unei lucrări de ansamblu. La baza m.e. stă în primul rînd strîngcrea materialului de referinţă (de teren., arhivă, bibliotecă, muzeu, laborator), apoi sistematizarea şi interpretarea lui global-etnologică. Este o cercetare monodiscipli-nară, susţinută de cercetări inter-disciplinare (aiitropologice, sociologice, psihologice, istorice, lingvistice etc.). După amploarea cercetării întreprinse, m.e. poate fi expozitiv-exhaustivă sau opera-tiv-sumară. O m.e. expozitiv-exhaustivă este orientată spre toate problemele pe care le ridică tema etnologică abordată: fenomenele sau faptele de civilizaţie şi cultură, unităţile etnice etc. Ea se realizează cu concursul metodelor clasice de cercetare şi al tehnicilor moderne adecvate, complicate, mecanizate şi mate- matizate: M.e. operativ-sumară este orientată numai spre problemele prioritare sau reprezentative ale temei etnologice abordate. Ea se realizează prin folosirea unui număr restrîns de metode, cu tehnici simplificate şi rapide, de cele mai multe ori statistico-ma-tematice şi de modelare. După structura cercetării întreprinse, m.e. poate fi: extensivă sau intensivă. M.e. extensivă este orientată spre studierea contextuală a temei etnologice în sistemul de teme din care aceasta face parte integrantă. Ex.: studiul unui sat din reţeaua de sate ce alcătuiesc o microzonă. în cazul integrării unei microunităţi etnice în contextul organic al ma-crounităţii etnice, cercetarea integrării se poate face cu sau fără aportul unei staţiuni pilot*. M.e, intensivă este orientată spre studierea unei probleme etnologice fundamentale, în profunzime, pînă la epuizarea acesteia. Ex.: m.e, a unei ocupaţii într-un sat, a unui obicei delimitat în timp şi spaţiu etc. Indiferent de categoria ei, m.e. necesită o pregătire prealabilă (tematică, metodologică, bibliografică), mai multe campanii de investigaţie (de teren, arhivă, muzeu etc.), sistematizarea materialelor de referinţă după criterii ştiinţifice bine determinate, interpretarea rezultatelor obţinute în funcţie de obiectivele propuse. Printre precursorii m.e. menţionăm pe: Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei, 1716); Fre-deric Le Play (Les ouvriers euro- 18P fSens, 1855); Dimitrie Guşti Sociologia monografică, ştiinţă a realităţii sociale, 1934; La Mono-graphie et Vaction monographique en Rounianie, 1935); Traian Het-seni) (Teoria monografiei sociologice, 1934); H.H. Sthal (Tehnica * monografiei sociologice, 1934; Teoria şl practica, investigaţiilor sociale, 1974). V. cercetare complexă. MORFOLOGIA CULTURII - 1. teorie în filozofia culturii (O. Spengler), după care fiecare cultură este considerată autonomă şi discontinuă faţă de celelalte culturi. în ba,za acestei teorii, orice cultură devine o „entelehie", adică o „tendinţă imanentă" spre perfecţiune limitată şi, prin aceasta, o etapă spre dispariţia ei inevitabilă. în istorie, culturile sînt reversibile. Ele revin necontenit la' acelaşi punct de plecare, pe planuri superioare, fenomen denumit „palingen6zia culturii"; 2. studiul formelor culturii în perspectiva istorică a evoluţiei structurii şi funcţiunii lor. Cercetările de m.c. degenerează uneori în fac-tologie şi schematism descripti-vist. MUL ARE — tehnică a reconstituirii morfo-funcţionale a unui fragment sau întreg de piesă, găsit pe teren sau excavat, pentru a fi studiat în structura lui plastică sau pentru a fi expus într-un muzeu în locul originalului ce trebuie ferit de vicisitudini. în procesul de reconstituire morfo-funcţională a unei asemenea piese intră: fotografierea (negru-alb şi color) in situ a resturilor ce trebuie asamblate; mularea integrală sau parţială a fragmentelor cu ajutorul unor materiale plastice- (ghips, plastilină, latex); reconstituirea ipotetică a întregului din resturi prin completarea lipsurilor şi ridicarea planului topografic al piesei reconstituite. M. e folosită în antropologie (mulaje paleoantropologice, tehnică perfectată la noi de Cantemir Rişcu-ţia), în arheologie (mulaj integral în latex, indiferent de mărimea piesei, tehnică iniţiată de Michel Brezillon în Franţa), în etnologie (mulajul parţial sau integral în ghips al unei piese ce nu poate fi deplasată din contextul ei material) etc. MUTILARE — deformarea sau ablaţiunea unei părţi din corpul omenesc în scop igienic, ritual sau estetic. M. s-a diferenţiat după vîrstă, sex, grupă socială, rang şi interese. Cele mai multe s-au efectuat în riturile de trecere de la o treaptă de vîrstă la alta, de la o stare sexuală la alta, de la o situaţie comună la una specială, de la un rang la altul, pentru îndeplinirea unor activităţi social-politice deosebite. Din categoria de m. ritual — estetice la femei fac parte în perioada de iniţiere*: steatopigia artificială, longenifis-mul, clitoridoctcmia, ablaţiunea unor părţi din corp sau reducerea lor la limită, aplatizarea sau alon-garea craniului, perforarea buzelor nasului şi lobilor urechilor, tatua-rea. Din categoria m. rituale, es- 190 M tetice şi genealogice la bărbaţi fac parte: tatuarea, aplatizarea şi alongarea craniului, alongarea urechilor, perforarea buzelor, nasului şi lobului urechilor, pilirea dinţilor, ablaţiunea unor părţi ale corpului, exciziunea şi subexciziu-nea, circonciziunea, castrarea (parţială sau totală) etc. Paralel cu tn. ritual — genealogice au fost aplicate şi tn. punitive, ca sancţiuni penale de ordin comunitar. Din categoria lor au făcut parte: înfierările (pe frunte, obraji, umeri şolduri, după gradul de vinovăţie şi sexul celui înfierat); ablaţiunile parţiale (vîrf de nas, degete etc.); schilodirile parţiale sau generalizate. Studiul tn. prezintă aspecte etnologice inedite pentru structura societăţii primitive, ca şi pentru structura societăţilor ret ar date a unor popoare contemporane. MUZEOGRAFIE v. muzeologie, muzeu. MUZEOLOGIE — ştiinţă teoretică care se ocupă cu studiul general al muzeelor ca instituţii culturale naţionale, cu analiza structurii lor tematice, particulare sau generale, şi funcţia lor (conservarea şi restaurarea’bunurilor culturale, cercetarea lor inter disciplinară, valorificarea lor instructiv-educativă şi social-pa-triotică, tehnica folosirii spaţiului muzeal). Cercetările de m. au început concomitent cu cercetările de muzeografie, ştiinţă descriptivă a organizării muzeelor, elaborată după Revoluţia franceză, cînd muzeul devine o instituţie culturală de afirmare a creaţiei naţionale (populare şi culte). în domeniul acestor două discipline ştiinţifice au apărut numeroase lucrări de referinţă, dintre care menţionăm: Luc Be-noist, Musee et museologie (1960); I.C.O.M., Traveaux et documents musiographiques (1964); I.C.O.M., Classification musâologique (1968); I.C.O.M., Bibliographie museogra-phique Internationale (1969, 1970); Al. Tzigara-Samurcaş, Muzeografie românească (1936); Corina Niculescu, Muzeologie generală (1975) etc. V. muzeu. MUZEOTEHNICĂ - ramură a muzeologiei care se ocupă cu studiul organizării concrete a unui muzeu, cu tehnica conservării şi a expunerii pieselor muzeale. V. muzeologie, muzeu. MUZEU — termen derivat din elinul museion, care era considerat templul muzelor pus sub protecţia lui Apollo (zeul luminii, al oracolelor, al competiţiilor sportive, al muzicii, poeziei, artelor frumoase şi ştiinţei). M. era în sens antic o incintă sacră a celor aleşi, în care se întîlneau artiştii şi oamenii de ştiinţă pentru a-şi stimula ingeniul (talentul), unde îşi depozitau uneltele (harpa, lira, flautul, naiul, penelul, stilul etc.) şi produsele artei lor (sculpturi, picturi, opere plastice şi muzicale) ca omagiu adus celor 9 muze: Clio — muza istoriei, Euterpe — muza poeziei lirice si a muzicii, 191 M Talia — muza comediei, Melpo-mene — muza tragediei, Terpsi-hora — muza dansului, Erato —■ muza poeziei erotice, Polim-nia — muza imnurilor, Urania — muza astronomiei, Caliope — muza poeziei epice şi a elocin-ţei. Cu timpul, construcţia consacrată conservării colecţiilor de artă şi ştiinţă a început să cuprindă mai multe părţi pe lîngă museion: o bibliotecă, un observator astronomic, un laborator etc. Acesta a fost cazul Bibliotecii lui Ptolemeu din. Alexandria şi a Bibliotecii din Serapeion. în perioada feudală, colecţiile muzeale şi bibliotecile rămîn asociate, devenind apanajul marilor seniori feudali (ecleziastici şi laici). în timpul Renaşterii italiene, fiecare oraş ducal devine reşedinţa unui muzeu-bibliotecă. în secolul al XTX-lea, muzeele se transformă în instituţii naţionale de promovare a culturii/populare de cultură „savantă". în secolul al XX-lea, se dezvoltă o vastă mişcare muzeistică pentru crearea şi diversificarea acestor instituţii naţionale de cultură. Pe lîngă funcţiunea lor de instituţii de conservare şi expunere a pieselor muzeistice, muzeele devin acum laboratoare de cercetare ştiinţifică şi şcoli de pedagogie socială puse la dispoziţia maselor populare. în secolul al XX-lea tn. revine la structura şi caracterul lui complex (de glipto-tecăt pinacotecă, filmotecă, discotecă, fototecă etc.) pentru a îndeplini mai multe funcţiuni muzea- le: de arhivă de documente materiale şi spirituale, de centru de studii şi educaţie patriotică şi de laborator de creaţie ştiinţifică. Paralel. cu aceste muzee complexe, polivalente, apar şi diferite categorii de muzee, diferenţiate după problematica, extensiunea, caracterul prezentării materialelor, structura lor ştiinţifică. Acum se creează m. în aer liber, de tip Skanscn — pentru prezentarea selectivă a unor aşezări; tn. rezervaţii in situ, ale unor instalaţii tehnice de grupuri de activităţi productive; tn. paviUonare, de tip expoziţie fixă, avînd un caracter general-istoric, particular-et-nic sau particular-tematic; tn. săteşti, rezultate din colecţii particulare sau şcolare; case muzeale, ce conţin colecţii de obiecte apar-ţinînd unor personalităţi creatoare în domeniul culturii populare sau academice etc. Redăm, selectiv, muzeele cele mai reprezentative din Inventarul inter naţional publicat de UNESCO, de Hel-mut Rauschenbusch, International Directory of Arts (voi. I— II, 1963 — 1964) şi de Adalbert Zippe-lius, Handbuch der europaeischen Freilicht jnuseum (1974). V. publicaţii de etnologie, unităţi de cercetare ştiinţifică. AFGHANISTAN: Kabul Museum, Kabul; Ghazni Muzeum, Ghazni; Herat Muzeum, Herat; Kanda-har Muzeum, Kandahar. REPUBLICA AFRICA DE SUD: South African Museum, Cape Town; South African cultural Ilis- 192 iory Museum, Cape To \vn; Durban Museum and ArtGallery, Durban; Kaffrian Museum, Kingwilliams-town; Natal Museum, Peterma-ritzburg; Transwaal Museum, Pretoria. ALBANIA: Muzeul, de arheologie şi etnografie, Tirana. ALGERIA: Musee de Prehistoire et cV Etlinogr aphie du Bardo, Alger. ARGENTINA: Museo etnografico Juan B. Ambrosetti, Buenos Aires; Museo La Plata, La Plata; Museo de Transportes, Lujân; Museo etnografico, Moreno; AU STRA-LIA: Australian Museum, New South Wales; Museum Of Applied Arts and Sciences, New South Wales; Queensland Museum, Que-ensland; South Australian museum, Adelaide. AUSTRIA: Museum fur Vdlkerkunde, Viena; Naturhisforisches Museum, Viena; Niederosterreichisches Landes-Mu-seurn, Viena; Osterreichisches Museum fur Volkskunde, Viena; Osterreichisches Museum fur Ange-wandte Kunst, Viena; Sammlung Religiose Volkskunst, Viena; Tech-nisches Museum fiir Industrie und Gewe-rbe in Wien, Viena; Bur-genlăndisches Landesmuseum, Ei-sensiadt; Landesmuseum fiir Kârn-ten, Klagenfurt; Ober ost erreichi-schen Landesmuseum, Linz; Salz-burgen Museum Carolino-Augus-teurn, Salzburg; Sammlung Alt os-terreichischer Volksmajolika sch-loses Gobelsburg, Krems; Grazer Stadtmuseum, Graz; Tir oier Volk-shuns tmus eum, Innsbruck; Mu-seum fiir XJrgeschichte des Landes 13 — Dicţionar cie etnologia Niederosterreich mit urgeschicktli-chem Freilicht museum, Asparn;' Burgenlăndisches FreiliscJit-nm- seum, Bad; Tatmansdorf Burgen-land; Salzburger Freilichtmuseum, Grossgmain; Kărtner Freilicht Museum Maria Saal> Măria Saal; Osterreichisches Fre ilicht museum, Stiibing Steiermark). BANGLA-DESH: Archaeological Museum, Harappa; Dacca Museum, Dacca. BELGIA: Kunsthistorische Museum, Antwerpen; Volkskundemu-seum, Antwerpen; Ethnographis-che Museum, Antwerpen; Musees Royaux d'Art et d’IIistoire, Bruxelles, MusSe d*Archeologie et des Arts DScoratifs de la Viile de Liege, Liege; Musee de la Vie Wallonne, Liege; Musie d' archeologie et de folklore, Andenne; Musie des ins-truments musicaux, Antwerpen; Openlucht-museum voor het Vidam* deland, Bokrijk. BENIN: Musee s’Abomey, Abomey. BIRMAîftA: National Museum, Rangun. BOLIVIA: Museo Nacional de Ar-queologia, La Paz; Arquivo Pil-blico e Museo Historico do Estado do Ceara La Paz; Museo Nacional „Tihuanacu", La Paz; Museo de Argueologia, Etnografia y Folklore, Sucre; Museo Antropologio, Sucre; BRAZILIA: Museu do Indio, Rio de Janeiro; Museu Paraense E-milio Goeldi, Belem; Museu Regional D. Bosco, Campo Grande; Museu Paranaense, Curitiba; Museu Territorialdo Amapâ, Macapa;' Museu de Arte Popular, Salvador; Museu de Etnografia „Plinio Ay-rosa“ de Facultade de Filo sofia,• Ciencias e Letras, Sao Paulo; M Mttseti Folclorico da Discoteca Publica Municipal, Sa o Paulo; Museu Paulista, Sao Paulo. BULGARIA: Muzeul naţional de istorie bisericească (echziastă) şi de arheologie, Sofia; Muzeul naţional de etnografie, Sofia; Muzeul regional de etnografie, Pîovdiv;S^w£ muzeu Kopriviştiţa, Kopriviştiţa; Parcul etnografic Eter a, Gabrovo. BURUNDI Musee du pays de Bu-rnndi, Kitega. CAMBODGIA/ KAMPUCHIA: Musie National, Pnom-Penh. CANADA: The National Museum of Canada, Otta-wa; Royals Ontario Museum, To-ronto; Vancouver City Museum, Vancouver; Musetim of La,val University, Quebec; Musee His-torique dyElectr icite „Ea Badie", LongueuiI; Prince Albert Histo-rical Museum, Saskachewan; Army Museum, Halifax; Maritime Museum, Halifax; Historical Museum of Medicine, Alberta; Musee de Vlnstitution des sourds-muets, Montreal; Agricultural Museum, Ottawa. CEHOSLOVACIA: Ceskoslovenske zemedelske muzeum, Praga; Nâpratkovo Muzeum vseo-beeneho narodopisu, Praga; Na-rodni muzeum, Praga; Nârodni Technicke Muzeum, Praga; Stâtni zidovske muzeum, Praga; Jihoces-he muzeum Ceske Budejovice Ces-ke Budejovice Moravske Muzeum v Brne, Brno; Muzeum mesta Bra-tislavy, Bratislava; Oblastni Muzeum Jihooychodni, Moravy v Gottwaldove Gottwaldov; Vlastive-dny ustav Olomouc Olomouc. STATUL CENTRAFRICAN: Mitsee Eihnologique, Bangui. CHI- LE: Museo de Arte Popular Americano, Santiago ; Museo Historico National de Chile, Santiago; Museo National de Hisioria Natural, Santiago; Museo Arqiieologico La Serena; Museo Araucano de Temuco, Temuco. R.P. CHINEZĂ: Palatul imperial (Cetatea interzisă), Beijing; Parcul Peihai, Beij ing; Te mp Iul cerului, Beij ing; Palatul de vară, Beijing; Colina parfumată, Beijing; Mormintele Ming, Beijing; Expoziţia industrială permanentă (Secţia de artă populată şi meşteşuguri), Shan-ghai; Expoziţia atelierelor de sctilp-tură în fildeş, Canton; Can-Hai-Cou, Muzeul de istorie, Canton; Muzeul din Parcul Culturii, Canton; Muzeul Nanking, Nanjing. CIAD: Musee National Tchadien, Fort-Lamy. CIPRU: Muzeul Cy-pru, Nicosia; Muzeul de artă popu-. Iară, Nicosia; Muzeul de icoane bizantine, Nicosia. COLUMBIA: Museo National, Bogota; Museo del Oro, Bogota; Museo National de Antropologia, Bogotâ; Museo Arqueologico y Etnografico National, Bogota. REPUBLICA POPULARĂ DEMOCRATĂ CO-REEANĂ: State Central Ethno-graphic Museum, Phenian; COREEA DE SUD: National Museum, Seul. COSTA RICA: Museo Indigeno, San Jose. CUBA: Museo National, Havana; Museo Antropologico Montane, Havana; Museo de Arte Popular, Havana; Museo de criminologia, Saravia y Zequerilia, Cerro; Museo „Emilio Bacordi Morean“, Santiago. DA- 194 M NEMARCA: Koostadmuseet „Den gamile By*\ Aarhus Fotkistorisk Museum, Moesgârd; Haderslev Amts Museum, Haderslev; Hern-ning Museumt Herning; Frilmid-museet ved Sorgenfri, Lyngby; Lolland-Falster Stifts Museum, Frilandmuseet, Maribo; Den Fyns-ke Landsby, Odense; National-museet, Copenhaga. REPUBLICA DOMINICANĂ: Museo Nacicnal, Santo Domingo. ECUADOR: Museo etnografico de la XJniversidad Central del Ecuador, Quito; Museo de Arqueologia y Etnologia, Quito; Museo Jijon y Caamano de Arqueologia e Historia. Quito; Museo Nacicnal de Arte Colonial, Quito; EGIPT: Muzeul agriculturii, Dok-ki; Muzeul Copt, Cairo; Muzeul egiptean, Cairo. EL SA.LVADOR: Musee National „David J. Guz-man<(, San Salvador. ELVEŢIA: Museum fiir V dlkerkunde, Basel; Musie dy Art et d'Histoire, Fribourg; Mitsee d’Etnograpkie de la Viile de Geneve, Geneva; Musie des Instruments Anciens de Musique, Geneva; Musie National Suisse, Ziirich; Musie d’Eth-nogvaphie, Neuchâtel. ETIOPIA: Muzeul de Arheologie, Addis Abe-ba; Muzeul Institutului de studii etiopiene, Addis Abeba. FILI-PINE: National Museum, Pasay-Manila; Santo Tomds Museum, Manila. FINLANDA: Âlands Museum, Maarianhamina; Kansal-lismuseo, Helsinki; Pohjois-Poh-janmaan Museo, Oulu; Satakun-nan Museo, Pori: J ărvisendun Museo, Evijârvi; Pienmâen talo- mus&e, Hankasalmi; Seuvasaaren ulkoniuseo, Helsinki; Inarin sa-amelaismuseo, Inari; Jalasj ărmn Museo, Jalasj ârvi; Kăsityolăis-kotimuseo, Jyvâskylâ; Oskavi Rau-kotimiiseo, Jyvăskulâ; Oskavi Raulan Kotiseutimiuseo, Kalanti; Kohemăen ulkomiiseo, Kokemăki; Talomuseo, Kuortane; Orimatti-lan maatalousmuseo, Orimattila; Turkansaaren ulkomuseo, Onlu; Poytyân koîiseutuyhdistyken museo, Poytyă\ Punkalaitumen museo, Punkalaidun; Pyhăjoen Ko-tiseutumuseo, Pyhâjoki; Rova-niemen Kotiseutimiuseo, Rovanie-mi; Etelă-Pohjanmaan Museo, Seinăjok.i; Someron Museo, So-mero; Luostarinmăen Kâsityolâs-museo, Turku; Bragegarden, Va-asa; Kauppilanmăen tehtaalaismu-seo, Valkeakoski; Murtovaaran talomuseo, Valtimo; Ylăneen Ko-iiseutumuseo, Ylâne. FRANŢA: Musie National des Techniquesi Paris; Mitsee de VHomme, Paris; Musie d’Arts Decoratifs, Paris; Musie du Louvre, Paris; Musie National de Ciramique, Paris; Musie National des Arts et des Traditions Populaires, Paris; Musie de Picardie, Amiens: Musie Basque de Bayonne, Bayonne; Le musee de plein air des Landes de Gascogne, Bordeaux; Le musie de plain air „La Calamine" t Chambery; Musie Archiologique, Nîmes; Musie Archiologique, Cbateau de Rohan, Strassbourg; Musie de la Sociiti Archiologique de Touvaine, Tours; Musie d’Ethno-graphie el d'Histoire de la Nor- 13* 195 M mandie, Caen; Musee d’Histoire Naturelle, Aix-en-Provence; Musee des Tapissevies et d’Ameuble-ment Ancien, Aixe-en-Provence; M%isie d’Histoire du Papiev, Am-bert; Musie du vin, Angers; Musee gciscon, Auch; Musie d’ethno-gvaphie Corse, Bastia (Corsica); Musee folklorique et des traditions Populaires, Beaujeu; Musee des Metiers Bourguignons, Beaune; Musee de la Mer, Biarritz; Musee ethnographique de la Faculti de Midecine, Bordeaux; Musee d’Histoire Natuvelle, d’Histoire et de Prehistoire, Cherbourg; Musie Normand dr Ethnographie et ă’Art Populaire, Honfleur; Musâe de Vautomobile, Le Mans; Musie de Ciramique gallo-romaine, Lezoux; Musee historique des Tis-sus, Lyon; Musie des arts et traditions populaires, Moissac; Musie du folklore et des Vieux Mou-lins, Moulins; Musee de Vimpres-sion sur etoffes, Mulhouse; Musee folklorique de VAragonne, Ste. Me-neliould; Musie du cinema, Paris. REPUBLICA DEMOCRATĂ GERMANĂ Museum fur Volkskunde, Berlin; Staatliches Museum fur Volkerkunde, Dresda; Na-tur. kundemuseum, Gotha; Museum fiir Volkerkunde, Leipzig; Kulturhistorische Museum, Mag-deburg; Agrdrhistorisches Museum, Scliwerin; Altmăvkisches Bauernh ausmuseum, Diesdorf; Bauernhaus-M usemn, Land wiist; Volkskundemuseum T h ii ri n ger Bauerhăuser, Rudolstadt; F'rei-Mchlmuseum, Schonberg; REPUBLICA FEDERALĂ GER- 196 MANIA: Museum fiir Vdlker- kunde, Berlin; Museum fiir Deutsche Volkskunde, Rheinische Landesmuseum, Bonn; Deutsches Schiffahvtsmuseum, Bremerhaven; Museumdorf Cloppenburg, Frei-licht nmseum băuerlicher Kultur-denkmale Niedersachsens, Cloppenburg; Westfălisches Freilichtmuseum băuerlicher Kukturdenk-male, Detmold; Museum fiir Kunst und Kulturgeschichte, Dort-mund; Freilichtmuseum des Be-zirkes Oberbayern an der Glentlei-ten iiber Grossweil bei Murnau, Grossweil; Schwarzwălder Frei-lichtmuseimi „ Vogtsbauernhof“, Gutach; Westfălisches, Freilichtmuseum Technischey Kulturdenk-male, Hagen; Freilichtmuseum am Kiekeberg, Hamburg; Schleswig-Holsteinischen Freilichtmuseum, Kiel; Freilichtmuseum Sobernheim, Sobernheim; Freilichtmuseum deutscher Vorzeit, Untenulildin-gen; Museum und Wildgehege Ne~ anderthal, Neanderthal; Ham-burgisches Museum fur Vdlkerkunde und Vorgeschichte, Hamburg; Museum fur Kunst und Kulturgeschichte, Liibeck; Ikonen-museum, Recklinghausen; Staatliches Museum fur Naturkunde in Stutgart, Stuttgart; Germanisches National Museum, Niirnberg; Niedevs ăchsisches Valkstumsmu-seum der Hauptstadt Hannover, Hanovra; Stădtisches Museum, Flensburg. GHANA: Museal Gha-na, Accra; Muzeul National Gha-na, Accra. GRECIA: Mouseion Akropolis, Atena; Mouseion Bi- M zantinion, Atena; Ethnikon Mou-seion tis avhaiologhias, Atena; Mouseion tis istorihis kai etnolo-ghikis Etaireias tis Ellădos, Atena; Mouseion Mpenâki, Atena; Ar-hailoghikon Mouseion, Olympia; Arhailoghikân Mouseion, Delphi; Arhailoghikân Mouseion, Corint; A rhailoghik on Mouseion, Cnossos -Creta; Arhailoghikon Mouseion Rhodos. GUATEMALA: Museo Colonial, Antigua; Museo National de Arqueologia y Etnologia de Guatemala, Guatemala, GUINEEA : Musie National, Conakry. GUYANA: Guiana Museum, Georgetown. HAITI: Musee Haitien, Port-au-Prince. HONDURAS: Museo National, Tegucigalpa; Museo Regional de Arqueologia y Colonial, Comayagua; Museo Regional de Arqueologia May a, Copan. INDIA: Archaeological Museum, Andhra Pradesh; Central Museum, Nagpur; Archaeological Museum, Mathura; Indian Museum, Calcutta; National Museum of India, New Deliii; Patna Museum, Biliar; Victoria and Albert Museum, Bombay. INDONEZIA : Museum Lembaga Ke-budajaan Indonesia, Djakarta; IORDANIA: Jordan Archaeological Museum, Departament of Antiquities, Amman; Islamic Museum, Amman; IRAN: Archaeological Museum, Teheran; Museum Mardomchenassi, Teheran; Golestan Museum, Golestanan. IRAQ: The Abbasid Palace Museum, Bagdad; Babylon Museum, Babilon; Costumes and Ethno-graphic Museum, Bagdad; Iraq Natural History Museum, Bagdad; Moşul Museupi, MosuL IRLANDA: National Museum of Ireland, Dublin; Bunvatty Castel and Folk Park, Bunratty Castle* ISLANDA: Arpaer Folk Muzeum Reykjavik; Thjodminjasafn, Rey-kjavik. ISRAEL: Avchaeological Museum, Ierusalim; Museum of Ethnogvaphy and Folklore, Hai fa; Cevamics Museum, Ierusalim; Municipal Museum of Antiquities,Ti-beriada; Terra Sande Museum, Nazareth. ITALIA: Museo Na-zionale, Ancona; Museo Archeolo-gico, Arezzo; Museo Archeologico Nazionale, Cagliari; Museo Degli Arganti, Florenţa; Museo Etrus-co, Bologna; Museo Etnografica del Castello d’Albevtis, Genova $ Museo Nazionale delle Arti e Tradizioni Popolarit Roma; Museo Nazionale Preistorico ed Etnograf ico „Luigi Pigorini", Roma 3 Museo del Risovgimento, Bergamoj Museo Missioncirio Etnolo gico La-terano, Vatican; Museo Civico Etnografico, Genova; Museo Nazionale della Scienza e della Tec-nica, Milano; Museo Etnografica Siciliano „Giuseppe Pitve(i, Pa-lermo; Museo Egiziano, Torinoj Museo Friulano delle Arti' & Tvadizione Populari, Udine. IUGOSLAVIA: Etnograf ski Muzej, Belgrad; Narodni muzei, Ljubljana; Slovenski etnograf ski muzej, Ljubljana; Pokrajinski nm-zej, Maribor; Vojvodjanski muzej, Novi Sad; Etnologski muzej, Skopje; Etnogvafski muzej Split;, mi M Zemaljski Muzej Kraljevine Ju-goslavije u Sarajevu, Sarajevo; Etnografski muzej, Zagreb; Etnograf ski Muzej, Cetinje; Etnograf-ski Muzej, Zadar; Istoriski Muzej na Naroăa Republika Makedo-mtiija, Skopje. JAPONIA: Kotsu Hakubutsukany Tokio; Shodo Ha-kubutsukan, Tokio Tokyo Min-zoku Hakubutukan, Tokio Nip-pon Mingei-kan, Mcguro-ku; Tokio Kokuritsu Hakubulsukmi, Tokio; Kyoto Kokuritsu Haku-butsukan, Kyoto; Nezu Art Museum, Tokio; Kokuritu Min-zokugaku Haktibittukan, Osaka; KUWAIT: Kuwait Museum, Al Kuwait. LIBAN: Musee National du Liban, Beirut. LIBIA: Department of Antiquities (eu secţii la) Tripoli, Beida, Fezzan. LUXEMBURG: Musee de VEiat, Luxemburg. MAD A GA SCAR: Musee Historique, Tananarive. MALAYSIA: National Mu- seum of Malaya, Kuala Lumpur. MALTA: National Museum of Malta, La Valletta. MAROC: Musee Archeologique, Tetouan; Museum of Roman Antiquities and Roman Vili a, Rabat. MAREA BRÎTANIE: A-uchin- drain Museum of Far r/ting Life Auchindrain; Avoncroft Museum of Buildings, Avoncroft; Norlh of England Open Air Museum, Bea-mish; Manx Open Air Fclk Mu~ seum, Cregneash; Ulster Folk Museum, Hollywood Irlanda de Nord); IronbridgeGeorge Museum, Ironbridge; Welsh Folk Museum. St. Fagas; The Weală and Down-land Open Air Museum, Single- ton; British Museum, Londra; Haniiwan Museumr Londra; Science Museum, Kensington-Lon-dra; Tozver of London. Armouries, Londra; Victoria and Albert Museum, Kensington-Londra; Mu-seum of Archeology and Ethn&logy, Cambridge; Glocester's Museum, Gloueester; StrangersyHall Mu-seum of Domestic Life, Norwich; Universiiy Museum of English Rural Life, Reading; Museum of Welsh Antiquities, Caemarvon; Welsh Folk Museum, St. Fagans; National Museum of Antiquities of Scot land, Edinburg; Municipal museum and Art Gallery„ Belfast; Open-Air Museum, Belfast; The Totem Museum, Arundel; Museum of Costumef. Bath; Transport Museum, Belfast; Coimtry Folk Museum, Cambridge; XJni-versity Museum of Archeology and Ethnology, Cambridge; Royal Scoftish Museum, Edinburg; Transport Museum, Kingston-u- pon-Hull; Pitt-Rivers Museum, Oxford; English Rural Life Museum, Reading; MEXIC: Institut o Indigenista Inter americano, Mexico; Museo de Arte Religioso-, Mexico; Museo Nacional de Antropologia, Mexico; Museo Nacional de Artes e Industriaş Populares, Mexico; Museo Etnografica de Esculturas de Cera, Mexico; Museo Arqueolâgico, Etnografica e Historico del Estado, Campeche; Museo de Artes Popu-lares, Pâtzcuaro; Museo Arqueo-logico de Teotilmacân, Tcotihua-căn; Museo Etnogrâfico y Arquec-logico, Tzintzuntzan; Museo Ar- 19$ M queolâgico e Historico de Yucatân, Yucatan. MONACO" Musie £Anthr op ologie Prihistorique, Monaco. MONGOLIA: Muzeul de Stai, UÎan Bator; Muzeul religiei, Ulan Bator. NICARAGUA: Museo National de Nicaragua, Managua, NIGERIA: Benin Mu-seitm, Lagos. NORVEGIA: Kmts-tindustimuseet i Oslo, Oslo; Nor-denfjeldske Kunsti ndu sivi mu seum, Trondheim; Norsk Folk-musemn, Oslo; Norsk Sjofarlsmuseum, Oslo; Norsk Teknisk Museum, Oslo; Universiteis Etnografiske Museum, Oslo; Samlinger av Nordiske Old-saker, Oslo; Aust-Agder Museet, Arendai; Gamle Bergen, Bergen; Toten Museum, Boverbru; Dram-mens Mu-seum, Fylkesmuseum for Buskerund, Drammen; Lărdal Bygdemuseum, Eidsborg (Tele-mark); Glvmdalsmuseet, Elverum; Valâers Folkemuseum, Fagemes; Sunnem&re Museum, Gaseid; Eik-tunet, Gjovik; Hedmarkmuseet og Domkirkeodden, Hamar; Hade-land Foikemuseum, J a ren; Segn Folkemuseum, Kaupanger; Lăg-dalniuseet, Ivongsberg; Vest-Ag-der Fylkesmuseum, Kristiansand; De Sandvigske Samlinger-Mai-kaugen, Lillehammer; Romsdals-museet, Molde; Hallingdal Folkemuseum, Nesbyen; Norsk Folkemuseum, Oslo-Bygd^y; Nordfjord Folkemuseum, Sandane; Borgar-syssel Museum, Sarpsborg; Fyl-kesmuseet for Telemark og Gren-land, Skien; Rogaland Folkemuseum, Stavanger; Sunnhordland Folkemuseum, Stord; Vestfold Fylkesmuseum, Tonsberg; Folke- museet for Trondheim og Troude-lag, Trondheim; Hardangev Folkemuseum, Itne; Voss Folkemuseum, Voss; NOUA ZEELANDĂ: Auckland Institute and Museum, Auckland; Dominion Museum, Wellington; Melanesian Mission Museum, Auckland; Otago Museum, Dunedin; Southland Museum, In-vercargill; Wanganui Public Museum, Wanganui. OLANDA: Rijk-smuseum voor Volkskunde „Het Ne-derlands Openluchtmuseum((, Arn-hem; Zuiderseemuseum, Enkhui-zen; Das Zaanse Schans, Zaan-dam; Museum van het Konin-klijk Inst. Voor Tropen, Amsterdam; Rijksmuseum voor Volkskunde „Het Nederlands Open-luchimuseum", Arnhem; Kostuum-museum, Haga; Museum voor Land — en Volkenkunde, Rotter-dam; Centraal Museum, Utrecht; Friesch Museum, Leeuwarden; Rijksmuseum van EthnGgraphie, Leiden; Maritiem Museum Prins Hendrik, Rotterdam. PAKISTAN : National Museum of Pakistan, Karachi; Mohenjodaro, Ra-walpindi. PANAMA: Museo National de Panama, Panama City. PARAGUAY: Museo Etnogra- fico, Asuncion; Museo de Hisloria Natural y Etnografia, Asuncion. PERU: Mtiseo Arqueolo-gico „Rafael Larco Herrera 1934; Blanc, Naissance et evoluiion des payssages agraires d’Albanie> 1961; X.G. de Plan-hol, Habitat et structure agvaire, 1960; A. Meynier, Les paysages agraires, 1959). în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti s-au întreprins studii asupra p.r. şi peisajului agrar. PENOLOGIE — parte a sociologiei şi etnologiei juridice care studiază istoric, teoretic şi metodic penalitatea şi pedepsele. PERIODIZARE — ordinea desfăşurării fenomenelor, acţiunilor sau proceselor istorice în perioade mari de timp. în forma ei incipientă, magico-mi tologică, p. a fost fixă, rigidă, dogmatică, deoarece exprima un mod suprara-ţional de gîndire, care stabilea secvenţele timpului profan în 219 p funcţie de timpul sacru, de illo tempore. în forma ei evoluată, ştiinţifică, p. a devenit elastică şi cuprinzătoare, raţională şi eficientă, deoarece se sprijină pe analiza regularităţilor succesive în desfăşurarea firească a evenimentelor şi proceselor istorice. Forma tipică de p. este aceea adoptată de istorie şi extinsă la toate domeniile cercetării ştiinţifice. Etnologia foloseşte p. istorică cu unele completări inevitabile şi necesare impuse de particularităţile cercetării. P. istorică se referă la determinarea marilor perioade istorice ale cosmosul^, ale planetei Terra şi ale vieţii omenirii; P. etnologică se referă la determinarea marii varietăţi în timp şi spaţiu a formelor de civilizaţie şi cultură, corelate cu şi în funcţie de coordonatele stabilite de istorie şi de alte ştiinţe . Din eforturile de ordonare şi sistematizare a fenomenelor şi faptelor efectuate de p. s-a dezvoltat o ştiinţă nouă cronologia*, care urmăreşte datarea progresivă şi precisă a evenimentelor pentru încadrarea lor general-isto-rică; s-a dezvoltat apoi calendarul*, care urmăreşte măsurarea timpului cosmic şi a timpului terestru. PERSONALITATE CULTURALĂ — persoană creatoare de bunuri şi valori culturale de ordin etnic sau naţional. P.e. poate fi individuală sau colectivă. P.e. individuală este exponenta culturii unei comunităţi determi- nate. P.e. nu trebuie confundată cu personalitatea de bază care este sub raportul creaţiei tipul mediu considerat specific unei culturi. P.e. colectivă este sinteza activităţii creatoare a unei întregi comunităţi sociale în anumite condiţii istorice. P.e. reflectă relaţia individ-comunitate, liberta-te-necesitate, istoricitate-specifi-citate, ce se creează înăuntrul unei culturi. Ea exprimă necesităţile obiective ale culturii comunitare prin ideile, simbolurile şi valorile ei, definind astfel esenţa şi stilul cultural. Prin p.e. o cultură etnică se naşte, se transfigurează, renaşte şi devine universală. De aceea p.e. este fondatoare de modele culturale şi standarde de comportament (cultural patterns) pe care societatea le primeşte ca atare şi le adoptă după necesităţi. Creînd aceste modele culturale, p.e. devine totodată generatoare de instituţii etno-sociale. Ea este „cauza şi efectul culturii, pentru că se găseşte între două serii de fenomene culturale, unele care o condiţionează şi care se numesc instituţii primare şi altele care sînt produse de ea şi care se numesc instituţii secundare" (Jean Cazeneuve). Cu stu-tiul p.e. s-au ocupat: A. Kardi-ner (The individual and his so-ciety, 1939), A. Linton (Cultural Background of Personnality, 1945), G. Devreux (Essais d’Ethnopsy-chiatrie generale, 1970) etc. Istoria culturii poporului român este o împletire armonioasă de p.e. colective şi p.e. individuale, 220 p de creatori anonimi de cultură tradiţională şi creatori de cultură academică (Dimitrie Can-temir, B.P. Hasdeu, Mihai Emi-nescu, Al. Odobescu, Nicolae îorga, G. Călinescu, George Enes-cu etc.) V. behaviovism etnologic, instituţie, model etnologic. PERSONALITATE ETNICĂ - termen (acreditat de Andre Le-roi-Gourhan), care semnifică acţiunea colectivă pe plan istoric â unui grup uman, a unui popor, â maselor populare în domeniul Creaţiei. P.e. este denominatorul comunităţii etnice privite în ansamblul ei de unitate biosocială, creatoare de bunuri şi valori de civilizaţie şi cultură. P.e. posedă de fapt un conţinut mai bogat şi o sferă mai restrînsă decît personalitatea culturală*. Totuşi personalitatea culturală este aceea care subliniază pe plan istoric p.e. V. etnicitate, personalitate culturală. PLURALISM CULTURAL - termen care exprimă: 1. rezultatul unei încrucişări culturale (a cross cultural) între două sau mai multe etnii diferenţiate, din acelaşi mediu ambiant, ce se găsesc în contradicţie social-poli-tică inerentă; 2. rezultatul unei încrucişări culturale între etnii diferenţiate care însă convieţuiesc în armonie social-politică în acclaşi mediu ambiant. P.C., în accst caz, desemnează conlucrarea culturală. în etnologie, studiul p.e. relevă variaţiile concomitente şi dinamica fenome- nelor şi faptelor de cultură tradiţionala şi populară. V. accuU turaţie, PLURALISM JURIDIC — concept care desemnează structura organizării juridice globale a unei societăţi precapitaliste, caracterizată prin coexistenţa a două sau mai multe sisteme de drept în raport de coadaptare sau de sinteză. P.j. exprimă apartenenţa cutumelor, uzanţelor, practicilor şi normelor juridice la mai multe sisteme de drept sincronice în aceeaşi comunitate etnică, popor sau naţiune. El relevă divergenţa sau convergenţa acestor sisteme de drept. în general p.j. relevă trei nivele de activitate juridică ce fac corp comun în viaţa unei societăţi: 1. sistemul de drept cu-tumiar; 2. sistemul de drept de stat (confesional şi laic); 3. sistemul jurisprudenţial (practicile juridice rezultate din aplicarea dreptului de stat). Dreptul cu-tumiar apare ca o sursă primară de drept, iar coexistenţa lui cu dreptul de tip modern şi a acestora cu dreptul rezultat din practica juridică se comportă ca vasele comunicante. Pentru unele acţiuni de drept poate e-xista un statut de încadrări juridice paralele şi plurale. Numai sinteza şi fuziunea globală a sistemelor alcătuitoare ale pluralismului, exprimă sistemul juridic global al societăţii cu nota lui juridică proprie, specific etnică P.j. este de fapt un fenomen culturaMstoric com- 221 p plex, a cărui extensiune şi pondere scade cu cît ne apropiem în timp de contemporaneitate. Unificarea modernizatoare a dreptului transformă cutuma într-un sistem derivat, care îşi trage valabilitatea din confirmarea dată de dreptul scris al statului, şi diferitele sisteme istorice de drept tind să devină simple izvoare formale ale aceleiaşi norme unice de drept. în istoria culturii, p.j. se prezintă ca o activitate culturală esenţialmente ideologică. Etnologia juridică studiază p.j. ca varietate în unitate a creaţiei juridice, realizată la toate nivelele de activitate so-cial-istorică şi în toate stadiile de dezvoltare a unei comunităţi etnice; de asemenea studiază şi trecerea de la p.j. la unitatea juridică a societăţii capitaliste şi la felul cum se rezolvă în socialism, prin forme noi de sinteză şi coordonare, diferitele etape de construcţie a noii societăţi. în literatura internaţională a acordat un rol important acestei probleme John Gilissen din Bruxelles (Le pluralisme juridique, 1972). El trece în revistă toate formele de p.j. european şi extraeuro-pean, în trecut şi în prezent, e-voluţia şi importanţa lor etnologică, sociologică şi istorică. în literatura română au semnalat şi analizat p.j.: Valentin Al. Georgescu (Studii Clasice, I, Mâlanges, H. Levy-Bvuhl, 1959; Preemiiunea în istoria dreptului român, 1985; Romulus Vulcă- nescu (Etnologie juridică, 1970). V. etnologie juridică, phwalism cultural. POSTGLACIAR — perioadă climatică, după ultima glacia-ţiune, mileniul IX î.e.n., şi care ţine pînă în prezent. Perioada p. a fost determinată prin studii efectuate asupra sedimentelor lăsate de ultima glaciaţiune în Europa septentrională, în deosebi pe malurile Mării Baltice. Specialiştii au subdivizat perioada postglaciar europeană în mai multe faze: preboreală (8300 — 7700), boreală (7700 - 5500), atlantică (5500 — 3000), subbo-reală (3000 — 500) şi subatlan-tică (500 î.e.n. pînă în prezent). Fiecare fază a p. e caracterizată printr-o anumită structură a florei şi faunei, a dezvoltării unei anumite forme de viaţă umană, de civilizaţie şi cultură, de la epipaleolitic pînă la metalurgia bronzului şi de la aceasta pînă la industrializarea energiei atomice. în perioada p. se perfectează antropogeneza şi se trece la etno geneze. PRAXIOLOGIE ETNOLOGICĂ — ramură recentă a etnologiei care studiază condiţiile, formele şi eficienţa cunoştinţelor etnologice în acţiunea socială şi creativitatea populară, în conexiune cu cibernetica, ştiinţa generală a sistemelor şi semiotica. în p.e., conceptul de praxis se referă la „categoria etnologică a practicii", la aplicaţiile multiple ale creaţiei umane în domeniul civilizaţiei şi culturii. P.e. nu trebuie confundată cu 222 p pragmatismul etnologic, care este un aspect particular al curentului idealist-subiectiv prag-matist. în accepţia lui particulară pragmatismul etnologic susţine că funcţia etnologiei trebuie să identifice fenomenele şi faptele de civilizaţie şi cultură cu instrumentele tot mai utile şi mai avantajoase de adaptare ale omului la mediul ambiant. Ca ştiinţă a acţiunii etnologice eficiente p.e. constituie condiţia ideală şi cadrul sistematic de dezvoltare a etnologiei aplicate.* în practica socială contemporană p.e. sprijină edificarea civilizaţiei şi culturii noi, actuale. PRAXIS — V. praxiologie etnologică. PREETN OL 0 GIE -1. stadiu de acumulare a cunoştinţelor despre om, civilizaţie şi cultură, înaintea alcătuirii etnologiei ca ştiinţă, Etapele p. sînt marcate de anticiparea cunoaşterii sistematice realizate prin etnologie: investigaţia filosofică (antică, a Renaşterii, Reformei, enciclope-distă)’; marile descoperiri geografice şi explorări de resurse ecnomice de pe glob; relevarea progresivă a unor lumi exotice şi a unui umanism indigen al popoarelor retardate în evoluţia lor social-politică; lărgirea orizontului tehnologic al capacităţii de producţie de bunuri materiale şi al creaţiei de bunuri spirituale pe toate meridianele lumii; studierea comparativ istorică a morvaurilor puţin cunoscute, ca şi a mitologiilor aparent extravagante şi a sistemelor de limbi extraeuropene; 2• un fel de etnologie incipienta, „avant la lettre'r, sau mai mult o profesiune de credinţă asupra condiţiei umane decît un studiu sistematic al evoluţiei civilizaţiei şi culturii. V. paraetnologie. PREISTORIE — termen (acreditat în Franţa de Tournal, 1833 şi în Anglia de I>. Wilson, 1851) care desemnează prima parte a istoriei ce ţine de era cuaterna-ră, şi anume de epoca metalelor, circa în anul 2000 î.e.n., şi se referă la sursele nescrise de informaţie, însă documentate arheologic. P. este interpretată diferit în funcţie de coerenţa materialelor concrete de referinţă, în general se diferenţiază după modul de prezentare a aspectelor esenţiale ale civilizaţiei primitive, după gradul de reflectare a vieţii. P. reprezintă treapta pregătitoare a protoistoriei*. în concepţia materialist-istorică p. se referă la începuturile istoriei, la comuna primitivă. Fr. Engels arată că istoria societăţii omeneşti începe cu antropogene-za: „Odată cu omul păşim în istorie". Istoria societăţii primitive a fost periodizată, fie după materialele din care se confecţionau uneltele şi armele, fie după activitatea de producţie (culegerea, vînătoarea), creşterea animalelor, agricultura, fie după gradele de dezvoltare socială (sălbăticia, barbaria, civilizaţia). istoria apariţiei omului se 223 p împarte după concepţia materialist -istorică în epocile: turmei primitive, comunităţii gentilice (cu subepocile: matriarhatul şi patriarhatul) şi a democraţiei militare. Paleocivilizaţia şi pa-leocultura sînt în prezent obiectul primului capitol al istoriei universale. V. paleo etnologia, protoistoria. PRIMITIV — 1. termen care se referă la starea primară a omului, caracteristică comunei primitive, perioadei dintre antro-pogeneză şi etnogeneză (geneza etniilor); 2. despre o populaţie nativă care trăieşte încă în afara civilizaţiei industriale; 3. populaţie non-literată. Conceptul de p. nu se referă la o stare lipsită de evoluţie, închistată în forme primare, * caracteristice primatelor şi socotite injust de unii antropologi preumane. în interpretare materialistă, prin p. se înţelege o stare istorică, o etapă determinată dintr-un proces evolutiv îndelung, care prezintă stadii diferite de dezvoltare (săi-' bâticia* şi barbaria*), în cadrul cărora se ivesc trepte diferenţiate de activitate economico-so-cială (treapta de jos, de mijloc şi de sus). Din acest punct de vedere, termenul p. nu mai poate fi opus celui de civilizat, pentru că la rîndul lui implică o civilizaţie incipientă şi germenii unei culturi de asemenea incipiente. Arheologii, etnologii, sociologii cercetează aceste forme pe care le denumesc civilizaţie şi cultură: paleolitică, mezolitică şi neolitică. V. artă primitivă, barbar, primitivism, sălbatic. PRIMITIVISM - t. stare de viaţă primară care marchează istoriceşte saltul calitativ de la animalitate la umanitate; 2. stare anterioară a unei orînduiri so-cial-economice, considerată inferioară comparativ cu starea terminus luată ca punct de reper; 3. exacerbarea stării de p. (2) pentru calităţile ei considerate superioare, în raport cu cele trăite, şi nostalgia după aceasta: vîrsta de aur a omenirii (Ho-mer), lumea ideală relevată de anamnesis (amintirea ei, Pla-ton), paradisul pierdut (la creştini) etc. P. şi arhaismul considerate etape similare sub raport moral şi întoarcerea la ele devin note dominante ale concepţiei romantice. V. arhaic, barbar, barbarie, primitiv, sălbatic, sălbăticie. PROCES CULTURAL - succesiunea transformărilor lente sau violente care au loc în structura unei culturi, în urma cărora cultura îşi schimbă parţial sau integral,tematica şi stilul, dinamica şi obiectivele majore. P.e. e particular şi universal totodată; particular în sensul determinării calitative a conţinutului lui şi universal în sensul integrării trăsăturilor lui fundamentale într-o unitate mai largă de creaţie. în esenţa lui, p.e. redă caracterul obiectiv şi unitatea dialectică a particularului cu universalul. Concret, cultura umană se 224 p realizează în şi prin cultura etnică. Saltul calitativ de la cultura etnică la cultura universală se relevă în procesul dezvoltării oricărei culturi. în cadrul unei culturi are loc, în virtutea legii interdependenţei şi interacţiunii părţilor care alcătuiesc o unitate, mai* multe p.e. care converg spre acelaşi scop, ridicarea pe o treaptă superioară a culturii în cauză. V. cultură. PROFAN — 1. concept care exprimă în etnologie un mod de existenţă şi de experienţă spirituală proprie lui homo sapiens. P. este o categorie istorică, relevată de cugetarea şi practica empirică, de inventivitatea tehnicii populare, de istoricitatea tradiţiei şi rezultatelor progresului * uman. în fond, conceptul de p. exprimă esenţa experienţei fundamentale de viaţă spirituală, în afara religiei într-un cadru concret (un loc precis) şi un timp real (măsurabil în perioade şi epoci). Din acest punct de vedere p. se contrapune sacrului. P. generează o stare de spirit numită în general nonini-ţiată, al cărei rost este de a atribui oricărui obiect sau subiect al gîndirii o valoare concretă, reală, universal-valabilă în conţinutul şi mesajul ei uman. A nu se confunda noniniţierea sau „profanitatea" cu profanarea care semnifică pîngărirea sacrului; 2. într-un sens mai larg, Mircea Eliade consideră p., o alterare a sacrului, o frustrare a sacrului, o stare de desacraliza-re. V. sacru. PROGNOZĂ ETNOLOGICĂ - studiul dezvoltării civilizaţiei şi culturii în perspectiva viitorului ca probleme de etnologie. Majoritatea etnologilor sînt de părere că în viitor etnociviliza-ţiile şi etnoculturile tradiţionale vor involua pînă la dispariţie şi că locul lor va fi luat de o supercivilizaţie tehnicistă şi o supercultură polivalentă, de tip universal. Etnologia trebuie deci să-şi concentreze eforturile asupra retrognozei sau studiului programat al ultimelor forme de viaţă arhaică şi tradiţională de pe glob, care mai conţin relicte etnografice* şi reminiscenţe folclorice*. Acest program ştiinţific este propriu etnologiei urgente*; studiul prognozelor în domeniul sistemului de ştiinţe etnologice particulare a cărui dezvoltare teoretică şi metodologică se presupune că îşi va reduce treptat sfera de interese. P.e. urmăreşte să reflecte veridicitatea sau absurditatea a-cestei ipoteze în condiţiile desfăşurării revoluţiei ştiinţifico-teh-nice. PROGRES — proces complex în direcţia şi sensul dezvoltării pozitive şi ascendente a unei categorii de fenomene sau fapte, a trecerii legice de la o stare calitativă inferioară la una superioară, de la performanţa unui sistem structural — funcţional la cea a unuia social-axiologic. 225 15 — Dicţionar de. etnologie p Conceptul de p. nu poate fi definit decît în raport cu alte forme de dezvoltare analoge sau similare. Antonimul p. este regresul. Formele p. sînt condiţionate de categoria de fenomene sau fapte luate în consideraţie. Dezvoltarea pozitivă a civilizaţiei sau culturii unui popor sînt expresii particulare ale p. social. P. civilizaţiei şi al culturii exprimă un proces de dezvoltare lentă sau revoluţionară, a activităţii de producţie materială sau de creaţie spirituală în ansamblul vieţii sociale. In societăţile bazate pe exploatare p. e antagonist în elementele şi direcţiile lui şi condiţionat de regresul parţial în alte sectoare ale vieţii sociale. în societăţile eliberate de exploatare, p. social e neantagonist în elementele şi direcţiile lui şi condiţionat de dezvoltarea armonioasă, multilaterală şi ritmică a vieţii economico-sociale. în procesul de edificare a societăţii socialiste, cultura, ştiinţa şi tehnica constituie factorii primordiali ai p. Transformările sociale se fac în concordanţă cu cerinţele p. general: dezvoltarea rapidă a forţelor de producţie, soluţionarea la timp a contradicţiilor secundare care afectează bunul mers al acestei dezvoltări, propăşirea socială a întregului popor pe calea civilizaţiei şi a culturii, promovarea personalităţii creatoare a maselor populare;. PROTOCRONISM — termen (creat de Edgar Papu, Din clasicii noştri, Bucureşti, 1977) care se referă la anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii şi civilizaţiei, pe care orice popor are posibilitatea să le revendice „post actum" în faţa opiniei mondiale. Definirea conceptului de p. a fost prilejuită recent de trecerea în revistă „a risipei de inventivitate şi ingeniozitate", „de anticipări generoase" pe care „poporul român le-a avut înainte ca alte popoare sa fi ajuns la aceleaşi cuceriri culturale". Edgar Papu solicită pe oamenii de ştiinţă români să facă investigaţiile necesare comparativ-istorice spre a se ajunge eventual la constatări protocronice cu privire la cultura şi civilizaţia noastră străveche şi veche, şi prin aceasta să se poată demonstra pe plan universal contribuţia românească, rămasă la timpul ei izolată, datorită unor condiţii vitrege de viaţă. Investigaţiile solicitate trebuie să urmărească, păstrînd proporţiile şi rigoarea ştiinţifică, o „restiţutio in partem", de ordin moral, a întîietăţii unor idei, valori şi bunuri culturale şi de civilizaţie, care mult mai tîr-ziu au fost cucerite de alte popoare şi recunoscute de opinia mondială ca aparţinînd acestora. Conceptul de p. a fost definit şi prin contrapunerea celui de sincronism. Criticile referitoare la p. au remarcat: dificultatea distingerii p. real de cel aparent în 226 p planul creaţiei literare şi artistice, a distingerii p. propriu-zis de paner onism şi sincronism (Adrian Marino); „lipsa unor analize din interior, fără complexe de inferioritate, fără ezitări conjecturale a trecutului nostru literar şi artistic" (M. Drăgan, Paul Anghel şi M. Ungheanu). V. pancronism, sincronism. PROTOISTORIE — perioadă intermediară între preistorie* şi istoria antică (epoca fierului), din care datează primele informaţii scrise, surprinse în unele investigaţii arheologice. Sfîrşitul p. corespunde sub raport economic lichidării economiei de pradă, practicată mai ales de populaţiile migratoare, şi apariţiei economiei de producţie a bunurilor materiale diversificate, proprii modului de viaţă seden-tarizat. în p. apar primele habitate* întărite (cu valuri de pămînt). Cu studiul teoretic al p. s-au ocupat: A. Leroi-Gourhan (La prehistoire 1968), Alain Du-val (La protohistoire, 1974). PROTOTIP — V. tipologie etnologică. PSIHOLOGIA CULTURII - ramură a psihologiei care (după F. Kreuger, 1913) studiază influenţa reciprocă dintre psihologie şi cultură. După p.e. odată cu societatea umană şi psihologia ei se dezvoltă treptat, în faze şi întreguri din ce în ce mai ; conturate şi mai complexe, cultura populară ca expresie a unei ] entităţi etnice. Prin p.e*, F- Kreu- ZZ1 ger urmărea să înlocuiască psihologia popoarelor*. R. Thurn-wald întreprinde studii concrete asupra omului ca fiinţă culturală prin excelenţă, pentru determinarea orizontului cultural al fiecărei trepte de evoluţie a vieţii umane, pentru descoperirea structurii intime, a dinamicii şi ritmicităţii culturale în timp şi spaţiu şi pentru relevarea a ceea ce el numeşte „supradotarea omului prin cultură" în procesul de cucerire şi subordonare a naturii. După R. Thurnwald, orice psihologie generală este o psihologie socială, precum orice psihologie socială este în ultima instanţă o p.e. La dezvoltarea p.e. au mai contribuit: A.H. Pitt-Rivers (The Revolution of Cul-ture and other, 1904), R.R. Marett (Head, Heart and Hands in Human Evolution, 1935), F.C. Bartlett (Psychology and Primitive Culture, 1923), R. Linton (The Cultural \Background of Personality, 1945, trad. rom., 1338), C. Kluckhohn şi H.A. Murray (Personality in Nature, Society and Culture, 1948), Tra-ian Herseni (Psihologia socială marxist-leninistăy 1962). V. psihologie colectivă, psihologie sociala. PSIHOLOGIA POPOARELOR - ramură a psihologiei sociale care se ocupă cu studiul vieţii psihice proprii fiecărui popor şi totodată cu compararea vieţii psihice a unor grupuri de popoare determinate în timp şi spaţiu. P.p. urmăreşte să surprindă" şi 15* p să definească particularităţile psihice ale unui popor în diferite stadii istorice, să constituie un inventar ştiinţific al înclinaţiilor, capacităţilor şi vocaţiilor crea-^ toare de civilizaţie şi cultură etnică şi totodată* un' îndreptar al corectării deficienţelor psihosociale. Prefigurări "în1 domeniul p.p. pot fi observate la istoricii şi filosofii lumii antice (Herodot, Aristotel, Tacitus, Strabon etc.), apoi la cronicarii occidentali şi orientali ai evului mediu. Bazele p.p. au fost puse abia în secolul al XlX-lea de Ch. Letourneau (Psychologie ethnique, 1901), M. Lazarus şi H. Steinthal (Einleitende Ge-danken der Volkerpsychologie, 1860) şi îndeosebi de W. Wundt (Volkerpsychologie, 1888; Pro- bleme der Volkerpsychologie, 1911; Elemente der V Qlkerpsychologie, 1912). F. Kreuger propune înlocuirea studiului vag, la începutul secolului XX, al p.p. cu ceea ce este permanent în viaţa acestora, psihologia culturii* lor. O direcţie aparte ia p.p. în opera lui R. Thurnwald, din 1913 încoace. Studii referitoare la psihologia poporului român au întreprins: D. Cantemir (Descrierea Moldovei, 1716), I. Crăciu-nescu (Le peuple roumain d’a-pves ses chants nationaux, 1874), D. Drăghicescu (Din psihologia poporului român, 1907), C. Ră-cLulescu-Motru (Psihologia po-farului român, 1937), C. Dumitres-cu-Iaşi, (Studii de psihologie socială, 1927), Mihai Ralea (Psi- hologia şi viaţa, 1938), I. Buri-cescu (Sufletul românesc, 1944). V. psihologie colectivă, psihologia culturii, psihologie socială. PSIHOLOGIE COLECTIVĂ - ramură a psihologiei sociale care se ocupă cu studiul vieţii psihice a colectivităţilor sau asociaţiilor spontane de tipul „agregatelor sociale" : mulţimile, masele, publicul, gloatele, grupurile nesu-date etc. în toate aceste forme, p.e. investighează comportamentul social neutru, lipsit de modele preconcepute. în viaţa acestor asociaţii spontane intervin constant ca factori: imitaţia, contagiunea, incitaţia, neliniştea, afectivitatea, reacţia, revolta etc. La dezvoltarea p.e. a contribuit studiul diferitelor forme de opinie publică, de patologie socială, de psihanaliză socială. Obiectul p.e. din perspectivă marxistă este studiul suprastructurii de clasă şi modelele create pe baza condiţiilor materiale şi relaţiilor corespunzătoare (Mfarx-Engels, Opere, voi.IV, Bucureşti, 1958), psihologia participanţilor la colectivităţile de tip nou (prin integrare, identificare, conştiinţa socială etc.). în p.e. intră tot mai mult psihologia mulţimilor, psihologia maselor populare. Contribuţii la studiul p.e. ca ramură a psihologiei sociale, au adus, pe lîngă W. Wundt şi Emil Durkheim, P. Rossi (Psicologia colletiva, 1900), A. Stratico (La psicologia colletiva, 1905), L. Krasko- m p vie (Die Psychologie der Kollek-tivităten, 1915), Gabriel Tar de (Les lois da Vimitation, 1921), W.H.R.Rivers (Psychology and Ethnology, 1926), Ch. Blondei (Intvodiwtion â la psychologie collective, 1928) şi alţii. V. psihologia popoarelor, psihologie sociala . PSIHOLOGIE ETNICĂ - concept (acreditat de Ch. Le-tournau (1901), reluat şi dezvoltat de G. Hense în La psychologie ethnique (1953) pentru a desemna psihologia popoarelor. V. psihologia popoarelor, psihologia socială. PSIHOLOGIE SOCIALĂ - ramură a psihologiei care studiază omul ca membru al societăţii, ca fiinţă socială, procesul psihic de integrare a omului în societate, transformarea personalităţii biopsihice umane în personalitate socială şi prin aceasta în personalitate creatoare de civilizaţie şi cultură; studiul aspectelor psihice ale relaţiilor dintre indivizi, dintre ei şi mediul social; viaţa psihică a grupurilor mici; integrarea şi dezintegrarea personalităţii sociale îri contextul societăţilor istorice; organizarea şi dezorganizarea societăţii prin unele personalităţi sociale; determinarea specificităţii creatoare a unei societăţi prin activităţile unor unităţi etnoculturale * etc. în fond, obiectul p.s. se deosebeşte numai teoretic de cel al psihologiei generale sau al oricărei psihologii particulare, pentru că psihicul uman nu se poate studia detaşat de contextul societăţii în care apare, se dezvoltă şi dispare, de relaţiile sociale proprii acestui context. P.s. a rezultat, pe de o parte, dintr-o exagerare a importanţei fenomenelor şi proceselor psihice şi, pe de altă parte, prin considerarea acestora ca determinante în explicarea structurii şi dinamicii sociale. Ambele tentative an convers şi au dat naştere unei discipline * noi. Cercetări de p.s, pe plan internaţional au întreprins: M. Lazarus şi H. Steinthal (Einleitende Ge-danken zur Vdlkerpsycliologie, 1860), W. Wund (Volkerpsycho-logie, 1880C. Bird (Social Psychology, 1940), T.M. New- comb (Social Psychology, 1950), Jean Stoelzer (La psychologie sociale, 1963), E. P. Hollander şi R.G. ITunt (Current perspectiv es in social psychology, 1963). Bazele materialist-dialectice ale p.s. le-au pus Marx şi Engels (Opere, voi. XIII, Bucureşti, 1962) si V.I. Lenin (Opere, voi. I, II, V, VIII, XII, XIV, Bucureşti, 1960—1963). Cercetarea p.s, din perspectiva marxistă a fost continuată în U.R.S.S. de: A. G. Kovalev (Despre psihologia socială, Bucureşti, 1960), A.V. Baranov (Despre obiectul psihologiei sociale, Bucureşti, 1962). B.D. Parîghin (Cu privire la obiectul psihologiei sociale, 1963), E.S. Kuzmin (Despre obiectul \ psihologiei sociale, Bucureşti, 229 p 1963). Cercetări de p.s. în ţara noastră an fost întreprinse1 încă de la începutul secolului al XX-lea; N. Vaschide (Psihologia socială, 1910), N. Petrescu (Psihologia poponrehr primiţii'e, 1938; * Primitivii. Organizare. Instituiri. Credinţe. Mentalitate, 1944); Â. Roşea (Curs ie, psihologie socială/ 194S), Mihai Ralea (L ’ Explicntîon âe Vhomme, 1949), Mihai " Ralea şi Traian Herseni (Introducere■ hz psihologia socială, Î9Q6). V. psihologie colectivă, psihologia culturii y psihologia popoarelor. FU BL1C AŢII DE ETNO L OGIE. încep să apară în secolul al XlX-lea în cadrul universităţilor, institutelor si asociaţiilor de specialişti ea instrumente de muncă ştiinţifică naţională, unele de factură şi valoare internaţională. O bună paFte din p.e. sînt culegeri de materiale,, altele de studii teoretice şi comparativ-istorice, altele miscellaiiee de etnologie şi altele simple reviste de popularizare. După varietatea conţinutului lor p.e. pot fi grupate în publicaţii de etnografie, folclor şi artă populară^ antropologie socială şi culturală, filosofia culturii, sociologia culturii, istoria culturii etc. \ ceea ce. înseamnă eă în contextul p^e. sînt incluse toate periodicele disciplinelor ce fac parte din sistemul şMinielov etnologice şi a celor contingente etnologiei, Redăm din inventarul internaţional cîteva titluri pentru orientare în domeniul amplu al etno- logiei. V. unităţi de cercetare etnologică, muzeu. REPUBLICA AFRICA DE SUD: Afvicmi Studie?, Jolianesbtirg. ALBANIA: Revue de Folklore, Tirana; Studia Albanica, Tirana;. Etnografia Sliqiptare, Tirana. ALGERIA: Li-byca Antlnopologie, Prihistoire et Ethnographie, Alger. ARGENTINA: Qîiciidernos del institute naci-onal de Investigaciones Folkloristi-cas, Buenos Aires; Anales de Arqueologia y Etnologia, Mendo-za AUSTRALIA: Oceania, New South Waîes; Journal of Pacific Histovy, Canbera; Mankini> Sidney. AUSTRIA: Archiv fiir Volkerkunde, Viena; Qsterreickis-ches Zeitschrift fiir Volkskimde Viena, BELGIA: Archeologia, Verviers; BibliQtheque de l’Institut Archiologique Liigeois, Li-ege; Bibliothique Royals de Bel-gique, Brussels. BRAZILIA: Clenci a Popular, Rio de Janei-ro;. Comissâo Nacional de Folclor e-, Rio de Janeiro; Folklore,. Vit or ia; Revista de Antropologiat Sao Paulo. BULGARIA: ÎZtu-des Balkaniques, Sofia; Izvestia na etnografski Institut i muzei, Sofia. CANADA: Anthropologia,. Ottawa; Abstracts of Folklore Studi.es, Ottawa ; Canadian Journal of African Studios, Montreal; Journal of Asian' and Afvicmi Studies, Ontario. CEHOSLOVACIA : Ceskij; Ud, Praga,; Etimologia Slavica-, Bratislava; Sbornik N ărodniko musea v Pra-ze, Acta Musei Naiionalis,. Praga; Sbornik Muzeim ceskoi pis-menosti, Praga; Sbornik sloven- 2M p skeho nârodniho mivzea, Martin; Slovensky nâvodopis, Bratislava. CHILE: Archivos del folclore chileno, Santiago; Arte popular, Santiago, R.P. CHINEZĂ: Revista de istorie, Pekin. COLUMBIA: Boletin del Institute de Antropologia, Medellin; Eco revista de la cultura de occidente, Bogota; Revista de folclore, Bogota. CUBA: Aclas del folclore, Havana; Etnologia y fol clor e, Havana. DANEMARCA: Tools and TiUage, Lyng-byw. REPUBLICA DOMINICANĂ: Revista dominicana de cultura, Santo Domingo. ELVEŢIA: Schmeizerisches Archiv jur Volkskunde, Bassel. ETIOPIA: Journal of Ethiopian Studies, Addis Abeba. FILIPINE: Asian Stu- dies, Quezon City. FINLANDA: Studies in Comparative Religi-on, Turku; Finnish Folkloris-tics, Helsinki; Folklore Fellows Communications, Helsinki; Fin-nisch-Ugrische Forschungen, Helsinki. FRANŢA: V anthropolo- gie, Paris; * ArcMocivilisation, Paris; Arts et traditions populaires, Paris; Bulletin folklorique de VlUe de France, Paris; Cahiers d’etudes Africaines, Paris; Ethnologie frangaise, Paris; L’Homme, Paris; Journal de la Societe des afvicanistes, Paris; Journal de la Societe des Ocâanis-tes, Paris; Objets et mondes, Paris. REPUBLICA DEMOCRATĂ GERMANĂ: Demos Volkskund-liche informationen, Dresda; Deutsche Jahrbuch fur Volkerku-de, Berlin. REPUBLICA FEDERALĂ GERMANIA: Zeitschrift fiir Volkskunde, Berlin, Archiv fiir Literatur und Volksdichtung, Freiburg; Ausgrabungen und Tunde, Berlin; Central Asiatic Journal, Wiesbadne; Ethnogra-phische-A rcheologische Zeitschrift, Berlin; Geomorf, W olf sburg ; Homo, Mainz; Paideuma, Frank-furt am Main; Theinische Jahrbuch fur Volkskunde, Bonn; Tri-bus, Stuttgart; Zeitschrift. fur Etimologie, Braunschweig- GH A-NA: Practicul Anihropo logyt Accra. GRECIA: Laoghraphias, Atena; Laoghraphicân arheion, Atena; Ekistiks, Atena. GUATEMALA: Antropologia e Historia de Guatemala, Guatemala City. INDIA: Bulletin of the Cultural Research Institute, Cal-cutta; Folklore-English Monihly Journal, Calcutta; Man in India, Biliar. ISRAEL: Ethnological . and Folklore Archives, Haifa; Israel Exploration Journal, Ierusalim; Folklore Research Center Studies, Ierusalim; Israel Folk-tale Archives Publication, Haifa. ITALIA: Etnoiatvia, Varessc; Ri-vista di etnografia, Napoli, Tesaur, Udine; Tradizioni. Rivista de lette-ratura populare, Padova; Vii a di Giazza e di Roana, Milano. IUGOSLAVIA : Glasnik Zemalskog Muzej a u Sarajevu, Sarajevo; Narod-no Staralastbo-Folclor, Belgrad; Slovenski etnograf, Ljubljana; Zbornik za etnografju i folcloru, Skopje; Zbornik-Izdanija na arhe-ologoskiot Muzej skopje, Skopje; Zbornik za narodnî Uvot i obicaje ziznih Slavena3 Zagreb; Zbornik narodnoga muzej a u Beogradu, 231 p Belgrad; Zbornik Radova Etno-graf ski Institut, Belgrad. JAPONIA: Acta Asiatica, Tokio; Bulletin of the Institute for the Study of North Eurasian Cultu-. Hokkaido; Kyoto Univer- siiy African Studies, Kyoto; Ja-panese Journal of Ethnology, Tokio; Bulletin of the Institute of Ethnology, Tokio; Annual Report of Ethnology, Tokio; Journal of Folklore, Kyoto; Bulletin of the Folklore Society of Jap an, Tokio; Social Anthropologist, Tokio; Memoirs of the Research Institute for Oriental Culture, Tokio. M AD A GA SC AR: Bulletin de Madagascar, Tananarive. MALAYZIA: Saraivak Museum Journal, Sarawak. MAREA BRI-TANIE: Man, Londra; Journal of Religion in Africa, Aberdeen; Journal of Modern African Studies, Berkshire; Journal of African His-iory, Londra; Africa, Londra; Folhlcre, Londra; Folklore, Oxford ; Folk-Life, Journal of the society for life Studies, Cardiff. MEXICO : Anales de Antropologia, Mexico; America Indigena, Mexico; Boletin bibliografico de antropologia a,mericana, Mexico; Boletin del Instituto Nacional de Antropologia e Historia de Mexico, Meico; Rexvista de Fuentes para el Conocimiento de las culturas indigenas de Mexico, Mexico. NOUA ZEELANDĂ: Mioriţa. A Biannual Bulletin of the New Zea-land Romanian Cultural Associa-ticn, Hamilton. OLANDA: Etimologia Europe-a, Arnhem; Indo-Ira-nian Journal, Haga; PAKISTAN; Pakistan Archaeology, Karachi. PERU: Folklore, Lima; Folklore Americano, Lima; Revista dela Museo Nacional, Lima. POLONIA: Etnografia Polska, Varşo- via; £odzkie Studia Etnograficzne, L6dz; Lud, Polskie Toivarzystwo Ludoznacze, Poznan; PORTUGALIA: Antropologia y Etnologia, Lisabona; Ethnos, Lisabona; Trabalhos de antropologia e etnologia, Porto. ROMÂNIA: Anuarul Muzeului etnografic al Moldovei, Iaşi; Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei, Cluj; : Anuarul Muzeului satuhii, Bucureşti; Apullum, Alba Iulia; Dacia, Revite cVarcheologie et d’histoire ancienne, Bucureşti; Revista de etnografie şi folclor, Bucureşti; Etimologica, Bucureşti; Revista de istoria artei, Bucureşti; Revista Muzeelor, Bucureşti; Revite Roumain d’IIistoire de VArt, Bucureşti; The Romanian Journal of Sociology, Bucureşti; Viitorul Social, Bucureşti. SENEGAL: E-tudes sânegalaises, Saint-Louis. SPANIA: Ethnica, Barcelona. S.U.A. Abstracts in Anthropology, New York; American Anthropologist, Chicago; American Antiqui-ty, Michigan; Dialectic Anthropologist, New York; Ethnohistory, Tucson; Eth ology, Pittsburg; Ethnomtisicology, New York; Folklore American, Los Angeles; His-torical Archaeology, Lansing; History of Religion, Chicago; Human Biology, Detroit; Indian Histori-an, .San Francisco; Journal of American Folklore, Austin; Jour- 232 p naJ of American Folklore, Philadelphia; Journal of the Folklore Institut, Bioomington; Revista in-ier americana de ciencias sociales, Washington: Rural Sociology, Pennsylvania; Social Biology, Connecticut; Social Science, Win-îield (Kansas); Southwestern Lore, Colorado. SUEDIA; Etknos, Stockholm; Svenska Etnologia, Stockliolm. UNGARIA: Âcta Etknographica, Budapesta; Ethno-graphia Magyav Niprajzi Tărsa-sâg, Budapesta; Ethnographia ~ NepSlet, Budapesta; Ethnographia, Review of the Hungarian Ethno» grafical Society, Budapesta. U.R.S.S.: Sovetskaia Etnografia, Moscova; Trudi Muzîkalno etno-graficeskoi komisii, Moscova; Tru-dî Instituta etnografii i.m. Miklu-ho-Maklaia, Moscova; Etno gr a-ficeski zbornik, Lvov. VENEZUELA: Arcliivas Venezolanos de Folklore, Caracas; Boletin Indige-nista Venezolano, Caracas; Boletin del Instituto de Folclore, Caracas. ZAMBIA: African Social Re~ search, Lusaka. DICŢIONARELE ALBATROS R RASĂ — ansamblu de particularităţi morfologice secundare ale unui grup uman, rezultate din adaptarea îndelungă la mediul cosmogeografic şi condiţiile istorice de viaţă economico-socia-lă; particularităţi morfologice care au dus la diferenţierea ritmului de dezvoltare a civilizaţiei şi culturii unor popoare. Cercetările de raseologie* au stabilit că omenirea este împărţită în trei mari r.: europoidă (albă), mongoloidă (galbenă) şi negroidă (neagră), şi mai multe subrase, dependente de acestea. Clasificarea raselor s-a făcut: 1) după criterii morfologice (culoarea părului, ochilor şi pielii; forma părului, structura fineţii ţesuturilor, lungimea şi lăţimea capului, alon-gaţia trupului şi membrelor etc.); 2. după criterii somatice (sistemul grupului sangvin, dermato-glife, odontologie, reflexe sensibile şi motorii, alţi indicatori fiziologici). în primul caz, clasificarea a avut în vedere structura trăsăturilor morfologice externe şi, în al doilea, procesul activităţii vitale a organismului, între clasificarea morfologică şi clasificarea activităţilor vitale ale organismului există corespondenţe. în prezent, asistăm la un proces general de mixare şi de metisare a raselor. în istoria omenirii, conceptul de r. a fost folosit pentru scopuri social-po-litice de dominare şi exploatare, de către reprezentanţii imperialismului, colonialismului şi rasismului, care au proclamat inegalitatea biologică a r., teoria herrenvolk-ului, a apartheidului, a „mandatului civilizator" etc. V. rasism. RASEOLOGIE — ştiinţă biologică care studiază, fără implicaţii so-cial-politice, geneza, structura, difuziunea, interferenţele şi interdependenţa raselor umane. încă 234 B de la început r. se diferenţiază de darzvinisrnul social. în prezent studiile de r. sînt provocate de cercetările antropologice şi etnologice întreprinse în cadrul UNESCO. Sub egida UNESCO au apărut cîteva studii de r. K.L. Little (Race and Society, 1958), M. Leiris (Race and Culture, 1958), Otto Klineberg (Race and psychology, 1958). V. daru'inism social, rasism. RASISM — concepţie social-poli-tică fundamentată pe ideea inegalităţii biologice şi intelectuale a * raselor umane, pe in-sau super-capacitatea unor rase de a asimila, prelucra şi crea în domeniul civilizaţiei şi culturii. Sub raport teoretic, r. a apărut în secolul al XIX--ea şi a fost folosit de imperialismul colonialist în scopuri de expansiune, dominare şi exploatare. Precursorii acestei concepţii au fost: J.A. Gobineau (Essai sur Vini-galiti des races humaines, 4 voi. 1853—1855), care a preconizat existenţa unor „rase superioare", „ăcute pentru a domina şi exploata jrasele inferioare". Dezvoltarea istoriei este, după J.A. Gobineau, o luptă milenară între rasele umane; H.St. Chamber-lain (Die Grundlagen des XIX ten Jahrhunderts, 1899, care reia teza şi o prezintă din perspectiva „rasei germane" ca expresie a purităţii rasiale indo-europene („ariene"), în vremea noastră concepţia rasistă a fost folosită de doctrinele fascistă şi a apartlieid-ului în lupta lor de dominare şi expansiune teritorială, economică şi politică. V. raseologie. REGIUNE ETNOGRAFICĂ - unitate de comportament etnic, bazată pe forme generalizate de civilizaţie tradiţională, raportată la un spaţiu geografic. în compoziţia unei r.e. intră mai multe zone etnografice*. R.e. presupune relaţia ei cu zonele etnografice, ca dintre parte şi întreg, dintre diversitate şi unitate. Spre exemplu, notele componente şi definitorii ale Transilvaniei, ca r.e. românească confirmă şi potenţializează, notele componente şi definitorii ale civilizaţiei globale româneşti, în care intră şi alte r.e. româneşti (Moldova, Bucovina, Muntenia, Dobrogea, Banat, Crişana). Teoretic se pot diferenţia r.e. naturale pe care le numim tradiţionale şi r.e. artificiale pe care le numim administrative. Din categoria r.e. naturale sau tradiţionale fac parte: a) r.e. care intră în compoziţia unui stat naţional ca părţi constitutive şi inalienabile, cu zonele şi stibzonele lor etnografice, şi b) r.e. care intră în compoziţia unei unităţi ecologice cu o sferă mai largă (regiunea baltică, regiunea mediteraneană, regiunea alpină, care corespund circumteritoriilor etnografice ale Mării Baltice, Mării Mediterane, ale perimetrelor montane şi perimontane etc.) Din categoria r.e. artificiale sau administrative fac parte cele stabilite convenţional în baza unor acti- 235 R vităţi ergonomicc programate sau închipuite ca atare. G.P. Murdock inventariază regiunile constituite pe baza unor grupe de relaţii culturale pe glob, cu civilizaţie populară similară, pornind de la stabilirea eşantioanelor statistico-matcmatice a fenomenelor şi faptelor de viaţă materială, ca şi de la comportamentele etnice a majorităţii popoarelor lumii, în vederea alcătuirii unui Eihnograpkic Atlas (1967) şi a unui Outline of World Cultures (1975). Ariile de relaţii culturale eşantionate de G.P! Murdock sînt puncte de reper geografice pentru ipotezele ştiinţifice asupra ariilor de relaţii culturale neeşantionate. în stabilirea acestor arii de relaţii culturale pe glob G.P. Murdock a comis erori de încadrare din cauza folosirii unor surse necontrolate de informaţii obţinute indirect. Aceasta este situaţia pentru sud-estul Europei. „Datele specifice — cum le numeşte dînsul — pentru România în secolul al XX-lea şi datele specifice pentru cultura modernă română" nu corespund realităţilor istorice. S.P. Tolstov şi S.A. Tokarev şi-au propus să determine r.e. prin studiul „contactelor reciproce şi îndelungate între populaţii legate prin comunitatea destinelor lor istorice", care fac să ia naştere anumite comunităţi culturale, în. vederea stabilirii tipurilor de viaţă economi-co-culturală (analoge sau diferite). V. etnologie regională, zonă de artă populară, zonă etnografică, zonă folclorică. RELICT ETNOGRAFIC - restul unui obiect profan (de uz domestic, civic, militar) sau sacru (ritual, ceremonial) în baza căruia se poate reconstitui structura şi funcţiunea obiectului iniţial, pentru stabilirea unui aspect al complexului de civilizaţie sau cultură din care face parte integrantă. Studiul integrator al r.e. se efectuează cu ajutorul metodelor analogiei*, comparaţiei, ipotezei, sintezei, modelării*. V. antichităţi, reminiscenţă folclorică. REMINISCENŢĂ FOLCLORICĂ — restul unei manifestări spirituale (superstiţie, credinţă, cutumă, datină, tradiţie), care, în condiţii speciale, a supravieţuit manifestării culturale din care a făcut parte integrantă. în baza r.f. se poate reconstitui structura şi . funcţiunea manifestării iniţiale şi prin aceasta uneori a întregului complex cultural. Studiul integrator al r.f. se efectuează cu ajutorul metodelor: analo- giei*, comparaţiei, ipotezei, sintezei şi modelării*. Sinonim al conceptelor: antichitate populară, supravieţuire* (survival, margi- nal survival) cu semnificaţii diferenţiale (retenţie culturală*). V. antichităţi, relict etnografic. RESTAURARE — operaţie complexă de întreţinere şi refacere a unor opere cu valoare de monumente vechi sau străvechi de civilizaţie sau cultură, în spiritul, fie al formei lor iniţiale, cu- 236 II noscutc sau presupuse a fi cunoscute, fie al unei forme corespunzătoare epocii în care au fost create. Pentru r. unor opere cu valoare de monumente de civilizaţie sau cultură se întocmesc proiecte şi se întreprind lucrări care urmăresc restituirea aspectelor autentice ale formei originare. Proiectele au în vedere: 1. documentarea asupra formei iniţiale a operei de restaurat; 2. sesizarea elementelor de bază, originare şi a celor adăugate între timp, a celor semnificative şi nesemnificative; 3. efectuarea reîntregirilor prin interpolări simple, schematice (de tipul epanaj-ului), nu prin analogii complicate de epocă; 4. conservarea pe cît posibilă in situ (pe loc), in actu (în sine), invitro (pentru expus în muzeu) a anexelor plastice (sculpturi, picturi etc.); 5. degajarea ansamblului de elementele secundare şi parazitare sau reconstituirea ansamblului de piese principale, menite să încadreze şi să pună în evidenţă opera. In procesul de r. sînt antrenaţi printre alţi specialişti (arhitecţi, ingineri, istorici de artă, sculptori, ceramişti, pictori, lucrători în metal, os etc.) şi etnologi. Se cunosc atî-tea feluri de r. cîte categorii de opere cu valoare de monument pot fi restaurate: monumente de arhitectură, de sculptură (în lemn, piatră, os, fildeş), de ceramică, de pictură (pe lemn, sticlă, porţelan etc.), bijuterii etc. Fiecare fel de r. comportă cunoştinţe şi tehnici speciale de muncă. Operaţii de r. au fost efectuate în ţş,ra noastră încă din secolele XVII şi XVIII, de către dregători şi domnitori pentru ca „zestrea patriei" să nu se „risipească în viitorime". în vederea organizării corecte a muncii de r. s-a înfiinţat o Comisie a Monumentelor Publice (1892), care a fost reorganizată sub numele Comisia, Monumentelor Istorice (1900), cu scopul precis de a inventaria, studia, păstra şi eventual restaura monumentele istorice ale poporului român. Comisia a redactat un Buletin, oglindă a activităţii ei teoretice şi practice. în a doua jumătate a secolului nostru ia fiinţă în cadrul Academiei R.S.R. Comisia ştiinţifică, a muzeelor şi monumentelor istorice (1951), care trece la inventarierea tuturor monumentelor istorice de pe întreg teritoriul ţării. Această Comisie şi serviciile de cercetare alcătuite pe lîngă alte departamente în vederea r. monumentelor istorice de civilizaţie şi cultură au fost reunite în Comisia monumentelor istorice de pe lîngă Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. V. anastiloză. REŞEDINŢĂ MATRIMONIALĂ — termen care desemnează locul în care se desfăşoară o acţiune matrimonială, în care locuiesc membrii unei familii reduse sau dezvoltate, îşi are reşedinţa o spiţă de neam sau un neam. R.m. poate prezenta şase formule juridice, care exprimă tot atîtea 337 R localizări tradiţionale. Pentru înţelegerea acestora folosim următorul cod: litera P = părinţii cuplului, B = bărbat, F = femeie, semnul -f- pentru părinţii bărbatului şi — pentru părinţii femeii,- * în acest caz cele şase formule ale r.n?. pot fi redate astfel; — R. pat vil o cală — R. mairilocală B ^ — R. vi filo cală B^x-o F B *— R. lîxo-yilocală B' ■«-, — R, bilocală B_^(F-KP-- ; F^B,F) — R. matvi- B~WP-j-,apoi patvilocală P —) Cunoaşterea acestor- forme de r.ni, explică structura juridică comunitară a familiei (arhaice sau tradiţionale); natura şi gradele de rudenie; obligaţiile reciproce între membrii familiei (sexuale, economice, patrimoniale, de convieţuire, de reprezentare etc.). O contribuţie deosebită a adus la cunoaşterea r,m. studiile de etnologie efectuate în statele africane, americane etc. RETENŢiE CULTURALĂ — v. re?n inisceniă foIcloricâ. RETROACŢIUNE — v. Conexiune inversă. REVIVISCENŢĂ CULTURALĂ • — mişcare social-culturală în ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare în vederea regene-. rării • sau a revificării formelor tradiţionale ale etnoculturii (a instituţiilor şi datinelor străvechi) în parte depăşite de evoluţia societăţii contemporane, în parte transfigurate pînă la nerecunoaş-tere; şi în vederea întemeierii unei societăţi noi corespunzătoare aspiraţiilor de progres , şi bunăstare. Caracterul acestei mişcări social-culturale urmăreşte să creeze o conştiinţă etnică unitară a comunităţii căreia aparţine, să lege prezentul de trecut, ideea continuităţii de conservare autohto.ni-tăţii, creaţia culturală de structura diacronică a culturii respective. R.e. .este proiectată, programată. şi susţinută de. popoarele eliberate şi devenite independente. în urma celui de-al doilea război mondial şi a luptei de eliberare de sub dominaţia colonială din vremea noastră. . REVOLUŢIE CULTURALĂ-pro- ces de restructurare a modului de viaţă care face parte integrantă din revoluţia socială, ca trecere de la o orînduire la alta, pe o treaptă superioară de existenţă. Fiecare f.e. corespunde unei trepte istorice concrete de depăşire a modului de viaţă în car.e a germinat. Orice revoluţie social-politică împlică şi include o r.e. In unele cazuri r.e. poate 238 R fi spontană, cînd desfăşurarea şi rezultatele ei sînt imprevizibile. în cele mai multe cazuri r.c. e programată, iar desfăşurarea şi rezultatele ei sînt previzibile. R.c. programată urmăreşte lichidarea formelor vechi de activitate social-culturală şi crearea unor forme de cultură corespunzătoare noilor necesităţi, aspiraţii şi idealuri social-politice de viaţă ridicată pe o treaptă supe-rioară. R.c. socialistă este o transformare continuă a conştiinţei sociale şi a structurii culturii în conformitate cu dinamica ideologiei socialiste. R.c. socialistă urmăreşte pe lîngă formarea unei culturi noi, a unui sistem de valori corespunzătoare, şi formarea unei societăţi multilateral dezvoltate. Pentru atingerea scopurilor ei, r.c. socialistă a fost şi este permanent promovată de politica de ~tat, de partidul clasei muncitoare, şi se dezvoltă în strînsă legătură cu progresele revoluţiei ştiinţifico-tehnice ale timpului. RIT — act convenţional care închipuie o activitate sacră legată de o superstiţie sau crcdinţă, pentru a preveni, a provoca sau anula efectul malefic sau benefic al unei forţe supranaturale. R. poate fi ezoteric (ocult) sau ezoteric- (public). Numele r. vine de la rtah care în indiană înseamnă ceea ce e considerat adevărat sau drept. Sînt r. fără explicaţie şi r. care explicăj ceva (un mit, un simbol, o alegorie). între r. şi mit există o strînsă relaţie. R. poate precede mitul, poate fi concomitent cu el sau îi poate succede. în toate aceste caruri r. participă Ia dramatizarea mitului şi a elementelor lui de bază. S-au stabilit mai multe categorii de r. după scopul lor: r. de purificare, de fecunditate, de fertilitate, de creştere, de apărare (sau apotropaice), de trecere (de la non-existenţă la existenţă şi invers, de la o vîrstă la alta, de la o situaţie socială la alta), de iniţiere, de victorie (tropaice), medicale etc. Cu studiul excogi-tării r. ca act convenţional de crcdinţă şi a ritualului* ca dramatizare a r. se ocupă ritologia*. V. sacru. RIT OLOGIE — ramură a mitologiei şi religiei care se ocupă cu studiul complex al ritului *, ritualului şi ritualismului ca părţi constitutive ale unor uzanţe culturale cu caracter regulat, referitoare la superstiţii şi credinţe tradiţionale. Pentru r., ritul este elementul germinator al ritualului şi ambele explică ritualismul. în geneza, structura, funcţiunea şi sistemul lor (ritul, ritualul şi ritualismul) sînt acţiuni culturale complementare şi inderdependente. Studiul r. relevă acte şi acţiuni, puneri în scenă şi dramatizări care privite în formalismul lor par inexplicabile. R. codifică şi decodifică sacrul în contextul unei superstiţii sau credinţe. De aceea nici o formă de mitologie sau religie nu poate fi înţeleasă 239 R fără aportul r. corespunzătoare. V. ceremonie, rit, ritual, ritualism, sacru. RITUAL — punerea în scenă a unui eveniment sacru sau a unui mit prin codificarea şi decodifi-„ carea acestora. La baza r. stă o temă (mitică sau religioasă), exprimată printr-un scenariu (rigid sau liber), interpretat de protagonişti (consacraţi: şamani, pontifi etc. sau de împuterniciţi ai comunităţii sociale), într-o incintă sacră (deschisă sau închisă), în condiţii speciale de desfăşurare (criptice sau publice), cu adoratori (care asistă la dramatizare, cred în eficacitatea ei şi îi descifrează sau nu semnificaţiile). R. presupune o iniţiere pentru actanţi (protagonişti sau adoratori), care îl face transmisibil, decodificabil şi inteligibil. R. justifică, mistifică sau sacralizează mitul. Mitologiile clasice şi religiile (naţionale sau universaliste) au cărţi de r. în conformitate cu care trebuie să se desfăşoare orice manifestare de credinţă exprimată printr-un scenariu sacru. Cu studiul r. se ocupă ritologia* V. rit, sacru. RITUALISM - 1. sistem de observaţii şi explicitări referitoare la rit şi ritual, prescrise de tradiţia superstiţiei sau credinţei respective; 2. tendinţă ce urmăreşte să sublinieze importanţa riturilor şi ritualurilor într-un act de superstiţie, în manifestarea unei credinţe. V. rit, ritual, sacru. RUDENIE — 1. legătură reală, de sînge, între mai multe persoane care descind dintr-un strămoş comun şi alcătuiesc o familie* (r. colaterală), sau descind din aceeaşi spiţă de neam (t. directă), sau prin căsătorie (t. prin alianţă sau r. afină); 2. legătură simbolică (de ordin confesional, profesional sau comunitar) între mai multe persoane ce au afinităţi spirituale. Şi într-un caz şi în-tr-altul r. se întemeiază pe un sistem de relaţii sociale reglementate oral, pe tradiţii, sau în scris, pe codice de legi etico-juridice, în funcţie de locul în care este concentrată (rezistenţă teritorială), de forma de descendenţă (clanică, tribală) şi de perioada socială şi etapele fiecărei perioade în succesiunea lor istorică. Etnologia modernă şi contemporană acordă o importanţă deosebită cercetării r. şi familiei atît în aşa-zisele „societăţi fără stat", adică în societăţile primitive, cît şi în societăţile moderne. Cercetarea r. a mers atit de departe în secolul al XX-lea îneît prin ea s-a ajuns, pe de-o parte, la o sofisticată „ierarhizare profesională a etnologilor" şi, pe de altă parte, la elaborarea unei noi ramuri a etnologiei, aşa zisă „etnologie parentalistă" (de la parent = părinte, strămoş, rudă). Lăsînd la o parte exagerările atribuite studiului r., etnologii parentalişti au adus contribuţii substanţiale la cunoaşterea: structurii societăţilor arhaice, a raporturilor de forţe sociale între 240 R indivizi şi instituţii, între instituţii şi comunităţi; a sistemului de comportament liber sau reglementat; a terminologiei r.; a tipologiei r.; a reconstrucţiilor istoriei micro-medio- şi macro-comunităţilor respective. îndeosebi studiul tipologiei r.. înce-pînd cu L.H. Morgan, pe baza familiei este perfectat de G.P. Murdock pe baza terminologiei intrinseci a r. (apelativele date fiecărei^ rude în raport cu celelalte). în cercetarea r. ca şi a familiei, se folosesc în deosebi metodele: genealogică, structurală, tipologică. Contribuţii pe plan internaţional la studiul r. au adus L.H. Morgan*, F. Engels* apoi: Robin Fox (Anihropologie de la pavente, 1972); C. Levi-Strauss (Les structures elementaires de la pavente, 1949); G.P. Murdock (Social slructnve, 1949); A. Schus-ky (Manuel for Kinship Ana-lysis, 1965); Vasile Scurta ( Termeni de înrudire în limba română 1966). V. familie, izolat. DICŢIONARELE ALBATROS S SACRU — concept care în etnologie exprimă modul de existenţă a lui homo yeligiosus. în accepţiunea lui generală, s. desemnează o categorie gnoseologică religioasă, care se referă la superstiţiile şi credinţele în forţe sau fiinţe supranaturale, la miraculos, sa-cralitate şi esenţa experienţei religioase. Rudolf Otto (Das Hei-lige, 1917), analizează „modalităţile experienţei religioase", care este după el „experienţă terifiantă şi iraţională". Aceasta se bizuie pe „sentimentul temerii religioase" vfaţă de forţe supranaturale şi ,\freamătul misterului" sugerat 'de necunoaştere. Pentru R. Otto, s. este o realitate de alt ordin decît realitatea naturală. Mircea Eliade (Le sacre et le profane, 1957) prezintă într-o perspectivă nouă s., ca o categorie a religiozităţii contrară profanului*. S., după el, este „categoria specifică a unei existenţe religi- oase de tip arhaic sau tradiţional, care relevă o anumită modalitate ontologică într-un spaţiu şi un timp, socotite esenţialmente pure şi sfinte, aşa cum le relevă credinţa generalizată pentru începuturile lumii". Experienţa religioasă scoate în evidenţă componentele s.: spaţiul s. timpul s. şi cauzalitatea s. Spaţiul s. se referă în esenţa lui Ia primele forme ale sacralizării lumii. Hie-rofaniile relevă centre şi puncte fixe ale spaţiului s.: „locuri privilegiat e“, „locuri sfinte"; semne ale spaţiului s, st îl pi rituali cu rol soteriologic (de salvare, răscumpărare) „deschideri spre transcendent" (celest sau chtonic). Consacrarea unui loc se datoreşte, după M. Eliade, credinţei în „repetarea cosmogonici". Timpul s. este prin natura lui reversibil, un timp mitic prin excelenţă, repetabil şi deci recuperabil. Timpul s. este etern. El este re- 242 s cuperabil în rituri şi sărbători, cînd se repeta ca in illo tempore, ca în primele lui apariţii, ăb initio. El nu poate fi separat de simbolismul cosmologic. Se regenerează prin repetarea lui în formele originale, prin timpul festiv şi structura festivităţilor, prin mituri ca modele exemplare ce relevă istoria sacră a misterelor cosmice, ca şi prin activităţile eroilor civilizatori. Cauzalitatea s. se referă la explicitarea sacralizării sau desacralizării treptate a naturii în experienţa religioasă. Conceptul de s. exprimă şi o experienţă funamentalâ de viaţă spirituală ce se petrece într-un cadru şi timp mitic, actualizate printr-o cosmogonie şi cronogonie, restaurate de fantezia mitopeică a omenirii (Mircea Elidae, 1965). în ambele aspecte, s. generează, ca stare de spirit, sacralitatea, al cărei rost şi mesaj este de a transforma obiectele sau subiectele, reale sau ideale, în produse sacre. S. generează sacro foni a în formele ei genuine (cratofanta, hierofania, theo-fania, fotofania, glotofania). P. Caraion (Geneza sacrului, 1967) a abordat unele aspecte ale problemei s. din perspectiva culturii române. V. profan. SĂLBATIC — 1. omul, aşa cum apare, ipotetic, în primul stadiu de dezvoltare a comunei primitive, caracterizat printr-o viaţă socială nediferenţiată, de hoardă, instabilă, nomadă, dominată complet de natură. S* a fost în permanentă căutare de hrană, în luptă împotriva fiarelor sălbatice, preocupat de a iscodi unelte şi arme pentru a supravieţui. A dus mii de ani o viaţă de pădure, în care şi-a procurat hrana prin simplă culegere. A posedat un grai articulat rudimentar. Şi-a organizat viaţa în familie lărgită (gintă, trib), înăuntrul căreia a existat egalitate de sex, vîrstă şi muncă. A stabilit treptat „diviziunea sexuală a muncii". A creat un microcosmos de superstiţii şi credinţe nedefinite încă magico-mitologic; 2. omul care în epocile ulterioare comunei primitive, uneori pînă în contemporaneitate, duce o viaţă prezumtiv analogă celui din prima epocă a orînduirii primitive. Conceptul se referă la aşa-zişii „sălbatici moderni", prezenţi pînă la începutul secolului al XX-lea pe glob, în unele zone izolate; 3. „nobilul sălbatic" (termen acreditat de J.-J. Rousseau), omul considerat în stare naturală, neafectat de marasmul, tentaţiile şi corupţiile civilizaţiei, a cărui conduită este sub raport moral ireproşabilă. Ideea nobilului s. revine în opera literară a unor scriitori ai secolului al XlX-lea (F. Cooper, Rene Chateaubriand • etc.). V. barbar, barbarie, primitiv, sălbăticie. SĂLBĂTICIE — primul stadiu de dezvoltare a societăţii primitive determinat ipotetic, care caracterizează viaţa omului sălbatic*. Lewis Morgan (Ancient Society, or Researches in the Lines of Human Progress from Savagery, 243 16* s Tkvouîih Barbarism to Civiliza-Hon, 1877) şi Fr. Engels (Originea familiei, a proprietăţii private §i a siahihii, 1891), prezintă structura şi treptele dezvoltării interne aîe’s.: a, treapta de jos, * denumită metaforic şi „copilăria omenirii", cînd oamenii au trăit în hoarde, adăpostite în păduri, îşi procurau hrana prin culegere în natură, posedau un grai articulat incipient ; b. treapta de mijloc, în care oamenii trec de la culegerea în natură, la pescuit şi vînătoare, se fixează diviziunea muncii pe sexe, se descoperă şi foloseşte focul, se inventează primele unelte de lemn şi piatră, hoarda se organizează gentilic; c. treapta de sus, perioadă în care oamenii inventează unelte şi arme tot mai complicate (arcul cu săgeată), olăria, încep să-şi alcătuiască a-şezări relativ stabile. în esenţa ei s. este epoca 'de trecere de la animalitate la umanitate, caracterizată prin însuşirea bunurilor naturale cu ajutorul unor unelte primitive. V. Gordon Ghilde foloseşte termenul pentru a desemna şi caracteriza organizarea societăţii arhaice proprie comunei primitive. S. reprezintă faza de început a unui sistem de superstiţii şi credinţe nedefinite magico-mitoîogic. Concept evitat de antropologii contemporani, pentru sensurile lui uneori confuze. V. arhaic, barbar, barbarie, primitiv, primitivism, sălbatic. SCHEMATISM — 1. rezultatul schematizării unei lucrări etnografice, folclorice sau de artă populară, al prezentării simpliste din punct de vedere teoretic (tematic şi aplicativ) după un model reduc tiv de circulaţie mass-media. S. reflectă suficienţa de concepţie, de inventivitate ştiinţifică, de comprehensiune a" materialului folosit şi de pseudo-valorificare culturală. Uneori trădează şi o poziţie tezistă bazată pe o metodologie şablonardă şi neadecvată obiectului investigat, precum şi un tehnicism, superficial, ce relevă o factologie pedantă. Unii etnografi pretind că s. este o metodă de obiectivare care îi apără de erorile cercetărilor analogice şi comparativiste, de ipotezele de lucru şi teoretizările hazardate; 2. tendinţă de a exagera importanţa schematizării şi a schemelor în procesul de cercetare şi cunoaştere ştiinţifică. V. schemă etnologică. SCHEMĂ ETNOLOGICĂ - re- prezentare conceptuală a unui fenomen sau fapt de civilizaţie sau cultură populară pentru a descoperi ce elemente intră în conţinutul şi sfera acestora; reprezentare grafică a unuj fenomen sau fapt de civilizaţie ori cultură populară pentru a ilustra astfel conceptul corespunzător. Etnologia a recurs la schematizare pentru a delimita, în timp şi spaţiu, structural şi funcţional, ceea ce este relativ de ceea ce este esenţial, ceea ce este necesar de ceea ce este întîm-plător în viaţa materială şi spirituală a unui popor. S.e. pot fi: metalogice (modalităţi dialectice cu ajutorul cărora se intuiesc 244 s abstract şi reprezenta logic unele aspecte ale realităţii); vizuale (modalităţi formale ’de interpretare plastică şi demonstrare do-cumentar-ilustrativă a unor aspecte ale realităţii). Schemele metalogice sînt în fond transpoziţii ideative ale realităţii (ex.: ta- belul sinoptic, arborele genealogic etc.). Schemele vizuale sînt în fapt figuri schematice (geometrice, naturale, simbolice). Atlasele etnografice folosesc s.e. de tip vizual. S.e. de tip metalogic poate fi exprimată printr-o formulă algebrică. Aceasta este graful etnologic sau reprezentarea grafică ce exprimă corespondenţa simplă sau complexă între un fenomen sau fapt de civilizaţie ori cultură şi imaginea lor spaţial-istorică. Graf urile etnologice pornesc de la corespondenţa logico-matematică între mai multe valori cifrice, relative la un fenomen sau fapt, identificabile în calitatea lor, pentru a ajunge la soluţia algoritmică urmărită. Unele scheme vizuale alcătuiesc o grupă aparte a aşa-ziselor „grame" (diagrame, cronograme, corelogra-me, monograme etc.) Studiul s.e. de tip vizual a fost inc us într-o nouă disciplină ştiinţifică a comunicării, numită semiologie grafică, care, după Jacques Bertin, tratează toate sistemele de semne grafice ce exprimă sub formă codificată un act sau un proces de gîndire ştiinţifică. Semiologia grafică cuprinde în primul rînd teoria gramelor, a graf urilor şi a cartografierii, pe care le concepe ca trepte ale reprezentării grafice şi ale unei transcrieri codificate. în al doilea rînd, semiologia grafică cuprinde şi interpretări rezultate din explicaţii integrate (elaborate de axiologia semiologică, tipologia culturală şi teoria modelării). SEDENTARISM V. nomadism SEDIMENTOLOGIE — ramură a geologiei care studiază modul de formare, structura şi rolul sedimentelor. S. cuprinde trei părţi: una referitoare la movfo-scopie, alta la granulo metrie şi alta la litologie. S. este o ştiinţă auxiliară stratigvafiei şi pedologiei. Arheologii, antropologii şi etnologii folosesc datele s. pentru fundamentarea cercetărilor referitoare la civilizaţia habitatului şi inventarului materialelor care relevă nivelurile de civilizaţie şi cultură. SEMANTICĂ — iniţial, capitol al lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor şi variaţiile lor, în accepţia luiMichel Breal (care a şi creat dubletul semasiologie, 1904). Treptat s. a căpătat şi alte accepţiuni care i-au îmbogăţit conţinutul şi i-au lărgit sfera: 1. ramură a lingvisticii care îşi propune să „studieze viaţa semnelor în societate" (F. de Sa-ussure); 2. ramură a istoriei psihologiei, care studiază variaţiile în timp şi spaţiu a semnificaţiilor extravagante sau reale ale conceptelor, relaţia dintre semnul unui concept şi ceea ce desemnează acesta, reflectarea 245 s realităţii social-culturale în cuvinte (A: Darmsteter). S. analizează şi explică iu ce constă conţinutul şi corelaţia între semante-me („elementele lingvistice care exprimă ideile reprezentărilor") şi morfeme („relaţiile stabilite de * raţiune între semanteme"); s. generală este „ştiinţa reacţiilor neurosemantice şi neurolingvis-tice ale diferiţilor indivizi, grupuri umane sau comunităţi sociale" (A. Korzybski). Deoarece oamenii folosesc cuvintele uneori pentru ca să exprime ce vor, alteori pentru ca să ascundă ce vor să exprime, cuvintele şi semnele prezintă uneori aspecte patologice. A. Korzybski, abordînd problema simbolurilor în studiul civilizaţiei şi culturii unui popor, susţine că în esenţa lor „toate bolile organice sociale sînt semaniogene“. De aceea consideră şi defineşte s. generală ca o tehnica psihoterapeutică a societăţii, culturii şi civilizaţiei, tehnică relativ asemănătoare celei propuse de Sig. Freud; 4. s. este ramura logicii simbolice care exprimă un anumit sistem formalizat prin-tr-un alt sistem formalizat. (G. Frege). SEMIOLOGIE GRAFICĂ. V. schemă etnologică. SEMN POPULAR — tot ceea ce reprezintă sensibil, indică plastic sau semnifică concret un obiect, fenomen, fapt, idee sau sentiment. S.p. poate fi redat printr-un element din natură (s.p. natural) sau printr-o convenţie tacită (s.p. artificial). S.p. folosite constant de un popor în activităţile lui alcătuiesc un sistem semiotic popular, complex şi practic. Studiul s.p. ţine de etno semiotică*. Din comuna primitivă pînă în evul mediu tîrziu au existat trei categorii de semne convenţionale, care au jucat un rol important în relaţiile materiale şi spirituale ale societăţii: semne rituale, semne tehnice şi semne alfabetice. între ele există strînse corelaţii etno-funcţionale. Uneori s.p. se încarcă de valori simbolice (cazul punctului, crucii, cercului simplu sau compus etc.) pentru a exprima ideograme* diferite. Alteori trec dintr-o categorie de reprezentare în alta (triunghiul sau cercul din categoria rituală îri aceea tehnică şi apoi în aceea alfabetică) pentru a exprima forme noi resem-nificate de reprezentare, prin simplificarea sau compîexarea mijloacelor de expresie plastică. S.p. pot fi transfigurate şi artistic, ca semne ornamentale. Semnele rituale sînt cele mai complexe şi mai dificil de sistematizat pentru că sînt criptice, subtil-diferen-ţiate de la o comunitate la alta. în seria lor intră semnele pantomimice, mimice, fonice şi grafice. Semnele tehnice corespund modalităţilor de organizare practică a vieţii comunitare. Se subdivid după apartenenţa lor socială în: semne comunitare (săteşti, orăşeneşti), semne familiale şi semne individuale. După categoria profesională a celui care le aplică: în semne ale ocupaţiilor (diferen- 246 s ţiate şi specializate) şi după simbolismul juridic al legalităţii de drept şi de fapt, în: semne de muncă aservită, de creaţie artistică sau privilegiu social. La baza oricărui sistem de s.p. tehnice există o concepţie raţiona-listă unitară. Astfel dintre s.p. tehnice, cele juridice comunitare săteşti (aservite sau libere) şi orăşeneşti reflectă privilegiile do-meniale ale unor familii, spiţe de neam sau unor clase privilegiate în ascensiune socială. S.p. teh-nice-profesionale reflectă o mare varietate funcţională la nivel comunitar: semnele ocupaţiilor principale şi secundare (semne de crescători de animale, de păstori, agricultori, plutaşi, olari, pietrari şi zidari, lemnari, fierari, sărari, medici, vrăjitori etc.); semnele infamiei, înfierate pe corp pentru cei în stare de totală aservire, de semiaservire, pentru profanatori, pentru condamnaţi penal etc.; semne funerare, care marchează piesele inventarului sepulcra], proprietatea mormîn-tuiui etc.; semnele domestice care marchează obiectele menajere. S.p alfabetice sînt deosebite de la un popor 1a altul, după tipul de alfabet şi folosirea diferenţiată a scriiturii. Unele s.p. sînt prealfabetice altele similare celor alfabetice şi altele alfabetice pro-priu-zise, folosite însă cifrat. In general grafia şi numele s.p. sînt extrem de variate de la un popor la altul. Ele pot fi sistematizate numai după criteriul complexităţii crescînde şt al utili- zării generalizate. S.p. au avut şi încă mai au un regim juridic cutumiar de tradiţii şi practici consacrate în folclorul juridic, pentru că au marcat şi marchează autenticitatea, calitatea şi cantitatea unui bun economic sau cultural, preeminenţa unei ocupaţii sau meserii, apartenenţa de clasă, familie sau profesiune etc. Distrugerea, alterarea, modificarea sau însuşirea semnelor incizate, gravate, marcate, tăiate, sigilate, atîrnate etc. pe obiectele imobile sau mobile, a fost şi este sancţionată de colectivitatea sătească sau urbană. Aceasta pentru că în mentalitatea comunitară, s.p. sînt recunoscute de drept şi de fapt, ca documente tradiţionale transmisibile, ce marchează drepturi şi datorii cetăţeneşti. încălcarea lor ducea la. pedepse complementare (bătăi, corvezi etc.) conform tradiţiei şi practicilor juridice pentru a"ajunge la pedepse capitale. V. etnologie juridică, etno semiotică. SEX-RATI0 — (în antropologia socială şi etnologia sexuală) concept care exprimă raportul numeric între bărbaţi şi femei (indiferent de vîrstă) într-un grup uman determinat. S.r. este 100% cînd numărul bărbaţilor este egal cu al femeilor. Determinarea s.r, unei comunităţi etnice (reduse sau dezvoltate) lămureşte indirect unele aspecte ale civilizaţiei şi culturii populare tradiţionale (persistenţa, frecvenţa şi amploarea unor cutume, superstiţii, credinţe, tradiţii etc.). 247 ş SIMBOL — ceea ce reprezintă şi semnifică o corelaţie între cunoştinţele de bază şi legăturile acestora cu omul (legături ontice., metalogice şi de substituţie). S. stabileşte corespondenţe ideative şi afective între obiecte, semne, gesturi, sunete şi cuvinte în actele de creaţie culturală. A fost creat în antichitate (cuuiâo aov) , şi a căpătat în istoria culturii diferite semnificaţii : în antichitate, de imagine, simulacru, semn de recunoaştere; în feudalism, mai ales la popoarele europene de indiciu, notă distinctivă, dovadă. în interpretarea actuală a s. se întrevăd răspunsurile diferitelor curente, direcţii şi scoli filosofice şi ştiinţifice de investigaţie a fenomenelor şi faptelor de cultură. S. nu mai este acum o simplă reprezentare la nivelul imaginai şi al imaginaţiei, ci un concept cultural mai complicat. Alex. Krappe îl consideră „hormon al imaginaţiei" creatoare; C.G.Jung, — „ceea ce deghizează altceva" în procesul elaborării social-culturale; Mircea Eliade — „un dat imediat al cunoştinţei totale" în relevarea necunoscutului etc. S. camuflează şi codifică, dezvăluie şi relevă o categorie a inteligenţei umane, interpenetraţia realului cu irealul, pluridimensionalitatea experienţei totale. De aceea s. este un substitut figurativ al unor date elementare ale conştiinţei, este un mediator cultural şi un produs al rezonanţei spirituale. Conţinutul lui s-a dovedit a fi sacru sau profan, mitic sau ştiinţific, forma lui de comunicare — concretă sau abstractă, stilizată sau nestilizată, S. evoluează în timp şi spaţiu, în funcţie de mentalitate, condiţii istorice, necesităţi spirituale. Mitologiile, folclorul, artele etc. revelează forme şi moduri diferite ale cugetării simbolice a popoarelor lumii. Prin schimbarea parţială a conţinutului sau formei lui de expresie se obţine un trans-simbol*. Prin schimbarea totală a conţinutului sau formei de expresie, s. dispare. Aceasta pentru că s. exprimă valori ce privesc structura unei culturi. Aşa se explică marea audienţă a s. şi a limbajului lui codificat, ca şi pătrunderea lui în întregul sistem de ştiinţe contemporane, prin intermediul ştiinţelor fizi-co-chimice şi mai ales matematice. Cu studiul s. populare se ocupă: magia*, semiologia grafică*, semiotica*, simbolica*. S. a fost studiat de: Ellias Havelock (Erotic symbolism, 1906); G. Lanoe-Villene (Le livre cles symboles, 6 voi. 1926—1935); I.-A. fcandrea (Simbolismul în terapeutica populară, 1940); Mircea Eliade (I-mages et Symboles. Essais sur le symbolisme magico-religieux, 1952) etc. Paul Diel (Le symbolisme dans la mythologie grecque, 1952); Louis.Grudecki(Simbolisme cosmique et monuments religieux, 1953); C. Levi-Strauss (Le sym-bolisme cosmique dans la struc-ture sociale, 1957); C. A.S. Williams s (Encyclopedia of Chinese Sym-bolism, 1960); G. de Champeaux (Inlroduction au monde des sym-boles, 1966); Jean Chevalier (In-troduction la Diciionaire des sym-boles, 1974); SIMBOLICĂ — 1. arta exprimării unui conţinut de idei sau sentimente cu ajutorul simbolurilor şi al transsimbolurilor; 2. studiu exegetic şi comparativ-istoric al unui grup de simboluri în contcxtul unei creaţii magico-mitologice, religioase, filosofice, artistice, ştiinţifice sau în contextul general al unei culturi etnice. V. simbol, transsimbol. SIMPLEX CULTURAL - concept care defineşte un element component al unui complex cui-tur al*, aşa cum acesta este relevat de analiza contextuală sau discriminatorie. S.e. semnifică şi reducerea progresivă a unui complex cultural la elementele lui constitutive, SINCRETISM. 1. coexistenţa organică a produselor filosofiei, religiei, mitologiei, literaturii şi artei (primitive sau populare) în sinteza globală a unei creaţii %mice. Produsele folclorului literar şi artistic sînt opere sincretice, pentru că în structura lor formală se întrepătrund şi coexistă armonic diferite genuri şi specii de creaţie (proză, poezie, muzică, dans) în vederea aceluiaşi scop: comunicarea unui conţinut polivalent. Creaţia sincretică este în general rezultatul spontan al convergenţei genurilor si speciilor creatoare într-o opera totală. în s. convergenţa formelor de creaţie culturală exprimă heterogenita-tea şi polivalenţa oricărei creaţii. Dar, dialectica acestei modalităţi istorice de exprimare folclorică presupune şi dinamica sintezei creatoare; una din formele creaţiei culturale convergente (proza, poezia, muzica, dansul) devine treptat dominantă, subordonînd pe celelalte. în felul acesta, opera sincretică se diferenţiază şi individualizează polarizînd un gen sau o specie culturală nouă în jurul unei componente a ei; 2. metodă şi tehnică de exprimare culturală, deliberată, selectivă şi critică, în cultura modernă, care preconizează întoarcerea creaţiei la forma genuină, la sinteza globală de exprimare^ (îndeosebi în arta romantică). în sens exacerbat, s. a fost asimilat cu eclectismul, adică cu un anumit fel de hete-rogenitate si hibriditate a creaţiei, în sens peiorativ, s. înseamnă combinarea aleatorie a unor genuri şi specii de creaţie în vederea obţinerii unor opere sincretice noi (spectacolele de sunet şi lumină, pictura psihedelică kitschul). SINCRONISM — termen (acreditat de Eugen Lovinescu) care semnifică: 1. sincronizarea rapidă a creaţiei culturale (îndeosebi literare şi artistice) a unui popor cu creaţia culturală a altor popoare spre a nu rămîne în urma ei; 2. punerea în evidenţă a capacităţii de adaptare şi prelucrare a materialelor străine, lite- 249 s rare şi artistice, deoarece originalitatea unui popor nu constă atît în creaţia* de idei şi forme culturale noi, cît în unghiul de refracţie etnic al receptării şi transformării unor idei şi forme culturale de circulaţie universală. Criticile aduse acestui mod de a vedea s. se referă la: caracterul dialectic anistoric (M. Drăgan); înţelesul peiorativ de imitare servilă de tip epigonic şi provincial în creaţia culturală (Edgar Papu şi alţii)* S. a fost privit recent şi din perspectiva criticii istoriei literare, ca „o imitaţie reală, implicit fecundă, incitantă, niciodată mecanică... deoarece orice creaţie paneronicâ este implicit sincronică şi pentru că există un s. creator şi unul de pură imitaţie" (Adrian Marino). V. pan-cronism, protocronism. SINGENISM concept care semnifică sentimentul de solidaritate socială între membrii unui grup sau comunităţi etnice, în împrejurări care pun în pericol însăşi existenţa grupului sau comunităţii. în formele lui exacerbate, s. este similar cu etno centrismul*. SISTEM — ansamblu unitar de elemente referitoare la o anumită categorie de fenomene, fapte sau obiecte, legate între ele prin relaţii identificabile, care alcătuiesc un întreg coerent, un tot organic. Complexul de elemente (întregul sau totul) nu poate fi redus la elementele sale sau definit prin ele. Studiul elementelor, părţilor unui s. poate fi efectuat analitic, separat, ca teme distincte, izolate, pe sectoare, de una sau mai multe ştiinţe contingente, după cum acestea intră în sfera lor de cercetare. Conceput ca un complex unitar, un întreg sau un tot, s.. nu poate fi studiat decît integral, în ansamblul lui tematic şi în corelaţiile lui cu alte s. similare. Conceptul de s. şi analiză sistemi-că îşi au fundamentele teoretice şi în concepţia materialist-dialectică şi istorică. în cercetarea dialectică a naturii se urmăreşte interacţiunea continuă între mediu şi societate, interdependenţa între fenomenele sociale, între schimbări şi mutaţii, între civilizaţia şi cultura unei structuri ordonate în timp şi spaţiu (Marx şi Engels). Teoria şi metodologia s. stabileşte un cadru general de gîndire ştiinţifică, abordat în prezent de toate investigaţiile asupra naturii, societăţii şi tehnicii. Dar teoria şi metodologia s. stabileşte şi un cadru particular fiecărei ştiinţe, luate în parte, în consecinţă şi etnologiei. Ca s. etnologia repune în discuţie, într-un context mai larg, sintetic şi unitar, temele abordate într-un context mai îngust, analitic şi separat, de disciplinele etnologice contingente (etnografia, folcloristica şi ştiinţa artei populare). Abordate analitic, a-ceste teme nu au putut fi explicate decît parţial, tocmai pentru că au fost tratate izolat, fragmentar, neintegrate într-o viziune şi concepţie ştiinţifică unitară, într-o investigaţie complexă, simultană, 250 iiiterdisciplinară. Etnologia concepută ca un s. acordă prioritate, întregului faţă de parte, structurii globale faţă de elementele componente. Ca ştiinţă fundamentală,, etnologia promovează un s. deschis de schimburi şi informaţii, de elemente, teme şi probleme, atît cu disciplinele etnologice contingente, cît şi cu disciplinele social-istorice. Numai în aceste condiţii, etnologia devine o sin-teză integratoare şi unitară de cunoştinţe temeinice şi aplicaţii practice despre comportamentul etnic şi personalitatea creatoare şi consumatoare de bunuri şi valori de civilizaţie şi cultură, în aceste noi condiţii, etnologia capătă posibilităţi multiple de modelare şi remodeiare a fenomenelor şi faptelor pe care le investighează analitico-dcscriptiv şi sta-tistico-matemaţic, şi de relevare a unor noi descoperiri ştiinţifice, în domeniul teoriei şi metodologiei generale a s. remarcăm în literatura română de specialitate contribuţiile Iui Mircea Maliţa, Rcmus Răduleţ, Aurel Avram.es-cu, C. Negoiţă, Solomon Marcus;. în domeniul aplicabilităţii la studiul societăţii: Ene Haralambie, M. Drăgăneseu, Pavel Apostol; în domeniul antropologiei: Ştefan Mile 11, Olga Neerasov, Victor Sălile anu ; în domeniul etnologiei: Romulns Vul cănesc u, Radu Nicu-lescu, Paul Simionescu, N. Dunăre etc.. V. inter disciplină, sistemul ştiinţelor etnologice. SISTEM ECOLOGIC (ECOSISTEM) — concept care exprimă legătura, organică între comunitatea socială prezentă, vie, şi mediul ambiant inert din contextul căreia face parte integrantă. S*e. reflectă relaţia şi corelaţia dintre biocenoză (structura organismelor vii), şi biotop (condiţiile complexe naturale care le domină). E coti pul se dezvoltă în cadrul unui s.e. ca tm tip care se diferenţiază de specie prin caractere locale rezultate din adaptarea Ia agenţii f izici convergenţi ai mediului ambiant. Prin aceste caractere particulare ale lui ecotipul intră în compoziţia elnotipîtlm*. SISTEMUL ŞTIINŢELOR ETNOLOGICE — grupare organică a tuturor ştiinţelor care an ca obiect de studiu diferitele elemente, aspecte sau complexe de civilizaţie sau cultură şi care reflectă conţinutul lor diferenţial. în s.ş.e. intră: 1. ramurile etnologiei, 2. efnoştiinţele şi 3. ştiinţele etnologice particulare. între ramurile etnologiei (etnografici, folclorul şi ştiinţa artei populare) pe de o parte, etnoştiinţele şi ştiinţele etnologice particulare, pe de altă parte, există uneori deosebiri de interpretare, alteori de grad de autonomizare a cercetării. Primele s-au diferenţiat istoric în contextul altor ştiinţe sociale şi au dobîn-dit o autonomie aproximativă în detaşarea de ştiinţele care le-au germinat, fără ca prin aceasta să se anihileze reciproc. Celelalte s-au dezvoltat interdependent, com-pletîndu-se reciproc. Etnoştiinţele (denumite după prefixul etno — 251 s care se alipeşte la numele disciplinei de impact) redau diferite sectoare de etnologizare a cunoştinţelor pozitive despre societăţi exotice. Din s.ş.e. fac parte: etno-mineralogia*, etnobotanica*, etno-m zoologia*, etno soci ologi a*, etnopsi- hologia*, etnoistoria*, etnolingvis-tica*, etnoiatria*, etnomuzicologia*, etno coregrafi a*, etno semiotica*, etno sg fia*, etno axiologia* etc.; ştiinţele etnologice particulare (denumite după problema abordată ca o-biect de studiu: etnologia juridică*, etnologia literară*, etnologia sexuală*, etnologia maritimă* etc., sau denumite după metoda specială de investigaţie* : etnologia funcţională, etnologia structurală*, etnologia a-plicată*, etnologia urgentă etc.) redau alte aspecte ale etnologizării investigaţiei ştiiinţifice. S.ş.e. este deschis (susceptibil de a îngloba în el noi etnoştiinţe şi ştiinţe etnologice particulare), dinamic (care surprinde toate formele de mişcare internă şi externă ale obiectului cercetării în progresul lai istoric) şi integrator (capabil de a încadra toate cercetările într-un ansamblu ordonat şi coerent). Despre s.ş.e. a scris R. Vulcănescu (The System of ethnological sciences, 1973). SOCIOLOGIE ETNOGRAFICĂ - ' disciplină etnografică (acreditată fle W. Miihlmann) care se ocupă ; cu studiul faptelor etnografice şfectuat din perspectiva şi meto-■ gblogia sociologiei. S.e. nu este . Identică cu etno sociologia*. V. so- ; tiologia culturii. a. 2S2 SOCIOLOGIE JURIDICĂ - ramură a sociologiei care studiază: — 1. sociologia pluralistă a dreptului (Georges Gurwich), emanată din filozofia socială a dreptului (Emile Durkheim). S.j. se referă şi la funcţiunile epistemologice ale dreptului ca ştiinţă socială, la distincţia logică între conceptele de drept, lege, justiţie, convenţie, uzanţă şi cutumă/ în perspectiva integratoare a sociologiei generale: 2. jurisprudenţa sociologică, adică cazuistica aplicaţiilor legii în societatea de tip tradiţional, modern şi contemporan; ecoul legii scrise în conştiinţa populară şi îndreptările la lege pe care acest ecou le aduce treptat; 3. relaţiife juridice în comunităţile sociale concrete (comunităţile etnice) şi tehnicile juridice de abordare ale acestor relaţii. Aceasta este poziţia aşa-numitei sociologii comparate a dreptului, după care instituţiile juridice sînt activităţi neprevizibile istoric şi inedite structural, pentru că apar cu spontaneitate elementară în viaţa comunitară; 4. aplicaţiile dreptului în societate, administraţia justiţiei, controlul ş; deciziile juridice, date uneori cu ajutorul calculatoarelor electronice. In acest caz, s.j. se confundă cu jurimetria*, adică cu tehnica măsurării capacităţii de elaborare a unei norme de drept, a aplicabilităţii ei curente şi a eficienţei juridice în conştiinţa social-culturala a unei comunităţi etnice. S.j. în interpretarea marxistă studiază practica dreptului muncii, opinia publică etc. Cu s studiul s.j. s-au ocupat: Henry Levy-Bruhl (Sociologie du droit, 1967), Renato Treves şi colab. (La sociologia del dirito, 1966; Nuovi sviluppi della sociologia del diritto, 1968). Cercetări de s.j. s-au întreprins în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti. V. geografie juridică, etnologie juridică. SOCIOMETRIE — termen (acreditat de J.I. Moreno) care se referă la acea parte a sociologiei aplicate ce se ocupă cu: 1. măsurarea fenomenelor şi faptelor sociale prin elementele lor constitutive, măsurarea datelor concrete referitoare la relaţiile interperso-nale (R. Bain, 1943); 2. analiza cantitativă a relaţiilor interumane preferenţiale 111 cadrul unor grupuri sociale mici; 3. studiul matematic al trăsăturilor psihologice ale populaţiilor. în acest sens, s. porneşte de la. relaţiile cantitative dintre individ, grupul social mic şi societatea globală. Pentru studiul sociometric privit aplicativ s-au alcătuit trei modalităţi de investigaţie: testul sociometric, testul configuraţiei sociale şi psi-hodrama (testare printr-o „sce-nerie" improvizată). Ultima modalitate a căpătat o extindere excepţională în medicina psihotera-peutică modernă, datorită în deosebi lui J.J. Moreno şi discipolilor lui. Problemele abordate de S. promovează concepţia unei microsociologii, conform căreia macro soci ologi a este o sinteză a tuturor investigaţiilor microso-ciologice, ce pot fi surprinse în soci o grame. Aceste sociograme relevă structura microsocietăţilor, care pot fi dirijate şi corectate pentru cunoaşterea întregii societăţi. Din acest punct, de vedere s. îşi propune să treacă de la simple măsurători cantitative la analiza „patologici sociale", pe care o urmăreşte în unele forme ale structurii societăţii contemporane. Ultimele interpretări ale s. îi atribuie acesteia un rol medical în societatea modernă, pentru combaterea „bolilor" şi „crizelor" de creştere şi dezvoltare socială. V. antvopometrie, cantometrie, elnonie-trie. SOCIOŞTIINŢE - 1. ramuri ale sociologiei generale; 2. ştiinţe sociologice particulare — teoretice sau aplicative; 3. familie de ştiinţe înrudite între ele prin obiectul lor: studiul diferenţial şi multilateral al societăţii umane; 4. sistemul ştiinţelor sociologice particulare: sistem unitar, integrator şi deschis, axat pe ştiinţa fundamentală, sociologia. în’ acest sistem intră: sociologia rurală, industrială, a familiei, a religiei, economică, politică, a artei etc, V. antropo ştiinţe, etno ştiinţe. SOCIOTIP — formaţiune bio-psihică specifică unei micro- sau macrounităţi sociale, realizată prin procesul de educaţie complexă a componenţilor ei. în s. se întrunesc atitudinile şi deprinderile vieţii sociale, concrete, într-o perioadă istorică determinată. V. etno tip. 353 s SPfcXîFIC ETNIC — concept complex care semnifică: — 1. o „sinteză generalizatoare" a ceea ce este bine, particular, caracteristic creaţiei social-istorice a unei comunităţi etnice sau a unei naţiuni, atît sub aspect material, cît şi spiritual. S.e. include două aspecte complementare ale aceleiaşi creaţii unitare, tradiţionale sau comunitar* contemporane, cel al etno civilizaţi ei şi cel al etnocultuvii. în imagologie* s.e. a fost considerat ca „intuiţie intelectuală" (cunoaşterea subiectiv-globală a unor date obiective ale realităţii etnice). în prezent, etnologia diferenţială consideră că în „sinteza generalizatoare" intră rezultatele cercetărilor intensive şi extensive asupra caracterelor particulare ale creaţiei etnice, notele distinctive ale tematicii şi stilisticii acestei creaţii, ca şi sistemul de valori proifiovate de mesajul creaţiei populare. în perspectiva istorica s.e. se modifică formal conform cu orînduirea şi epoca corespunzătoare, însă în esenţa lui îşi păstrează caracterele care îl fac să rămînă identic cu el însuşi. Această permanenţă în succesiunea modificărilor ţine de istoria însăşi a vieţii comunitare. O etnie sau o naţiune, indiferent de treptele de dezvoltare, îşi menţin conştiinţa identităţii lor social-istorice. Conform concepţiei marxiste, chiar în „etapa comunismului deplin, naţiunea va continua să existe în cadrul unei organizări proprii, ca entitate distinctă, păstrîndu-şi specificul". în consecinţă, societatea viitoare nu va nega specificul naţional ca atare. Aceasta pentru că trăsăturile specifice proprii fiecărei naţiuni vor constitui un factor de realizare a adevăratei libertăţi şi egalităţi a oamenilor şi popoarelor. Analiza s.e. astfel conceput relevă, pe lîngă trăsăturile esenţiale promovate de etnogeneză, şi trăsături secundare promovate de alte procese social-istorice: renaşterea culturală, revoluţia culturală*; — 2. formula sintetică de ordin algebric a calculelor etno metri ce complexe referitoare la biotipul şi etnotipul unei comunităţi sociale, la aptitudinile vocaţionale ale personalităţii etnice şi la rezultatele axiologice pe planul creaţiei populare, în raport cu calculele etno metrice ale altor popoare. în elaborarea acestei formule sintetice a s.e. sînt folosite şi rezultatele efectuate de antropometrie, sociometrie, etnometrie, psihome-trie etc. Aceasta pentru că s.e. în ultimă analiză este extractul unor cercetări interdisciplinare. V. specificul etno civili zaţ iei, specific etno cultural, SPECIFIC ETNOCULTURAL - 1. unul din aspectele esenţiale ale specif icului etnic (1) care se referă la fenomenele şi faptele de cultură istorică condiţionate etnic de factori psilio-sociali; 2. „sinteză generalizatoare" a caracterelor specifice ale creaţiei culturale proprii unei comunităţi sociale de tip etnic. S.e. nu poate fi determinat şi înţeles decît în raport cu specificul etnocivilizaţiei corespunză- 254 s toare, ce intră în structura speci-ficttlui etnic. S.e. reflectă numărul, gradul şi valoarea elementelor, trăsăturilor şi aspectelor creaţiei culturale, formate în procesul etnogenezei, în evoluţia istorică ulterioară, în culturogeneza pro-priu-zisă, care în esenţa ei nu se termină decît odată cu dispariţia etniei de bază. In culturogeneză, unele caractere culturale se anulează parţial (acculturaţie), altele se impun, devenind dominante sau generează caractere noi (encultu-raţia). In elaborarea ei culturogeneza angajează toate speciile şi genurile creaţiei spirituale, acţionează pe toate planurile şi în toate direcţiile culturii (mitologie, filosofie, literatură, ştiinţă, artă şi sport). în determinarea s.e. al unui popor trebuie să se aibă în vedere: concepţia despre viaţă şi lume, în evoluţia ei, pe diferite trepte de cugetare istorică, indicele de reflectare etnică a acestei concepţii, viziunea plastică a creaţiei spirituale, tematica diferenţială şi preferenţială etnică, stilistica corespunzătoare. Pentru determinarea tuturor acestor aspecte codependente ale s.e. trebuie să se întreprindă cercetări interdisciplinare. în legătură cu culturogeneza română s-au elaborat lucrări care au surprins şi prezentat unele aspecte particulare sau globale ale specificităţii şi mesajului etnic: Lucian Blaga (Spaţiul mioritic, 1936) se referă Ia structura psihogeografică a spaţiului românesc ca matrice a creaţiei populare autohtone; Ovi- diu Papadima (O viziune românească asupra lumii, 1941) descrie reminiscenţele folclorice străvechi care au străbătut prin religiozitate în literatura populară; Romu-lus Vulcănescu (Fenomenul hor al t 1944) analizează tematica tradiţională şi expresiile stilistice ale culturii populare române privite în contextul ei sud-est european şi în evoluţia ei istorică; Li viu Rusu (Viziunea lumii în poezia noastră populară, 1967) descrie viziunea poetică de la formele ei dominante în trecut la cele dominante în prezent, de la resemnare la acţiune creatoare, de la starea de inerţie la starea de energie creatoare, de la „homo contempla-tivus“ la „homo constructivus“. în afara acestor lucrări de sinteză, care teoretizează asupra unor aspecte inedite ale culturogene-zei române s-au redactat şi lucrări mai restrînse care au urmărit să redea sub raport vocaţionai şi caracterologic unele trăsături analitice ale psihologiei creatoare a poporului român: omenia, hărnicia, rînduiala, perspicacitatea, sentimentul constant al dreptăţii, libertăţii, unităţii şi independenţei naţionale, patriotismul luminat al unor căpetenii populare, idealul constructiv modern etc. Lucrările recente de etnologie românească îşi propun să surprindă similitudinile şi disimilitudinile, generalităţile şi particularităţile, variantele şi invariantele culturii populare române în comparaţie cu ale altor culturi populare. în 255 s aceste condiţii s.e. reflectă o schemă ideativă care se restructurează mereu în procesul autocunoaşte-rii, cu noi elemente şi trăsături spirituale. V. specificul etno-civili-zatiei, specificul etnic. SPECIFICUL ETNOCIVILIZAŢI- EI — 1. unul din aspectele esenţiale ale specificului etnic (1), care se referă la fenomenele şi faptele de civilizaţie istorică condiţionate etnic de factori social-economici; 2. „sinteză generalizatoare" a caracterelor particulare ale creaţiei civilizaţiei proprii unei comunităţi sociale de tip etnic. S.e, nu poate fi determinat şi înţeles decît în interdependenţă cu specificul etnocultural corespunzător ce intră în structura globală a specificului etnic. S.e. reflectă numărul, gradul şi valoarea elementelor şi bunurilor economice, a creaţiei de valori materiale, realizate înainte de etnoge-fieză, implicite acesteia şi. care supravieţuiesc etnogenezei. Procesul naşterii unei civilizaţii etnice este rezultatul complex al unei stratificări şi restructurări de civilizaţii intrate în impact sau a unei accivilizaţii repetate. în elaborarea unei noi forme de civilizaţie se angajează toate sectoarele vieţii materiale în baza unei concepţii şi tehnologii noi de producţie, a indicelui etnic de aplicaţie practică a acestei concepţii şi tehnologii, de umanizare a mediului ambiant, de accelerare a dinamicii creatoare proprii inventivităţii tehnice, si de îmbogăţire necontenită a instrumentului de muncă şi a gamei de produse. Pentru determinarea tuturor acestor aspecte corespondente ale specificităţii etnice a unei civilizaţii trebuie întreprinse cercetări inter-disciplinare. în legătură cu geneza paleo civilizaţiei autohtone, care reprezintă prima treaptă a etno-civilizaţiei române, s-au elaborat lucrări de arheologie, despre substratul ergonomie al autohtonilor (V. Pârvan, N. Iorga), de istorie a etnocivilizaţiei române (A.D. Xenopol, N. Iorga, Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu); de sociologie rurală (D. Guşti, Tr. Herseni, H.H. Stahl) etc. în structura s.e. române au intrat iniţial două componente principale: arhecivilizatia tracă nord-dunăreană sau geto-dacâ, peste care s-a suprapus arhecivilizatia romană. La începutul evului mediu au fost asimilate şi alte elemente de civilizaţie. Compoziţia structurală complexă a s.e. evoluează în succesiunea perioadelor şi a epocilor istorice dependente de evoluţia so-cial-istorică a poporului român. ; Unele particularităţi de civiliza- j ţie autohtonă s-au menţinut, dez- \ voltat şi amplificat, altele s-auf estompat, redus şi chiar au dispă-f rut. Dacă pe baza materialelor; arheologice şi acelor paleoetnogra-; fice şi de istorie a artei vechi analizăm morfologia caselor, uneltelor şi costumelor populare ale dacilor de pe columnele lui Traian şi Marc Aureliu, şi de pe monumentul triumfal de la Adamclisi, constatăm că toate aceste produse ale muncii geto-dacilor alcătu- 256 s iese substratul civilizaţiei româneşti. Izvoarele literare antice greco-romane şi cele medievale, relative la creaţia artistică autohtonă, ne prezintă cîteva descrieri sugestive referitoare la trăsăturile psihologice şi cutumiare ale creaţiei plastice a dacilor şi dacoromânilor, în care se întrevăd în germene rădăcinile creaţiei istorice ale poporului român: inventivitatea tehnică, gustul rafinat pentru împodobirea aleasă, nuanţarea discretă etc. în condiţii vitrege de oprimare internă şi de opresiune externă, poporul român a creat de-a lungul secolelor un instrumentar foarte bogat şi variat de muncă pentru nevoile lui materiale (v. Muzeul tehnicii populare). Cu un autentic simţ artistic a reuşit să îmbine cu ingeniozitate utilul cu frumosul, zămislind din unele unelte, maşini şi instalaţii tehnice adevărate creaţii ale industriei populare. Paralel cu aceste trăsături referitoare la diferitele aspecte arhaice de viaţă materială ale poporului român, remarcăm şi apariţia unor noi elemente de civilizaţie populară modernă şi contemporană, rezultate în decursul istoriei din necesităţi şi căutări, ca şi din contactul cu popoarele vecine, din influenţe reciproce şi schimburi de bunuri materiale. în stabilirea s.e. trebuie să se aibă în vedere, pe lîngă moştenirea civilizaţiei tradiţionale, în ceea ce aceasta are tipic şi reprezentativ şi modernizarea civilizaţiei autohtone în spiritul mesajului ei. Po- porul român a creat pe plan istoric o civilizaţie ^ agro-pastorală împletită cu o civilizaţie a lemnului, care a supravieţuit pînă în pragul perioadei moderne. Ea constituie unul din argumentele paleoetno-logice daco-romane ale autohto-nităţii şi continuităţii neîntrerupte a poporului român pe teritoriul lui etnogenezic. V. specif ic etnic, specific etnocultural. SPECTRO GRAFIE — metodă de analiză fizică folosită în vederea stabilirii compoziţiei unor materii prime (metal, os, ceramică, sticla etc.), a vechimii, purităţii, formulei chimice, consistenţei pentru confecţionarea unor obiecte de uz sau de artă populară. Analiza spectrografică se efectuează cu ajutorul unor seînteieri produse la suprafaţa acestor materii şi obţinerea unui spectru care se imprimă pe o placă sensibilă, pentru a fi apoi interpretat grafic. STAŢIE-PILOT — unitate de cercetare antropologică, etnologică, sociologică etc. pentru o comună., zonă sau regiune. în s.-p. se întreprinde o cercetare intensivă într-o localitate pentru obţinerea de indicatori şi referinţe în vederea unei cercetări extensive în alte localităţi supuse cercetării, într-o fază ulterioară, în aceeaşi zonă sau regiune. în s.-p. se elaborează modelul de cercetare propusă, se selecţionează problemele ce trebuie abordate, se emit ipotezele de lucru, se stabileşte materialul de comparat şi 17 — Dicţionar de etnologie 257 s de confruntat, cu cel din restul localităţilor incluse în investigaţie. Localităţile ce se studiază apoi în * raport cu s.-p. trebuie să aibă o structură comunitară similară, să facă parte din aceeaşi familie de unităţi sociale de tip etnic şi să reflecte, la modul concret sau probabil, viaţa zonală sau regională în întreaga ei complexitate dialectică, raportată la timp, spaţiu, condiţii, forme, activităţi, toate interdependente şi integrate. O aplicaţie nouă a s.-p. o constituie, în cercetarea actuală, unitatea culturală pilot*. V. anchetă, monografie etnologică. STIL DE VIAŢĂ — concept care se referă la caracteristicile unui mod de viaţă, ale unei forme de civilizaţie şi cultură ce aparţin unei comunităţi etnice concrete (în acest caz se poate vorbi de stil de civilizaţie şi de stil de cultură). S.d.v. este condiţionat istoric de factorii materiali şi spirituali ai perioadei, epocii şi secolului respectiv. în structura s.d.v. intră elemente formale de gîndire, comportament, de valorificare şi simbolizare a tuturor acţiunilor socioetnologice, dar intră şi elemente de fond ale gîndirii' şi comportamentului unor personalităţi creatoare de noi modele de viaţă, de civilizaţie şi cultură, mai complexe şi mai reprezentative pentru epocă sau omenire V. mod de viaţă. STOATI GRAFIE — ramură a geologiei care foloseşte metode şi tehnici proprii pentru a studia depunerile succesive de sedimente în straturi, în ordinea lor naturală sau răvăşită de cataclisme sau de om, cronologia reflectată de profunzimea şi compoziţia lor, spre a afla astfel geogeneza, structura şi constituţia geologică a solului superficial. S. relevă resturile de plante şi animale, fosilele umane, în scopul descoperirii formelor de viaţă legate de fiecare strat în parte. Paleoetnologia şi arheologia folosesc metodele şi tehnicile s. pentru stabilirea „nivelelor stratigrafice" superficiale sau adinei in situ care conţin vestigii şi relicte de cultură şi civilizaţie primitivă sau arhaică. Decupeurile stratigrafi-ce în sol scot în evidenţă mai multe categorii de soluri caracterizate prin trăsături diferite: secvenţe strati grafi ce (vestigii suprapuse), orizonturi de civilizaţie şi faci e s-uri culturale. Cu ajutorul informaţiilor stratigrafice se stabilesc cronologii relative, pentru caracterizarea grupelor umane care s-au succedat în acelaşi loc, s-au suprapus unele peste altele, vreme îndelungată, şi care au creat forme de cultură istorică şi civilizaţie corespunzătoare. Studiul straturilor' succesive de cultură şi civilizaţie relevate indirect de s. se face în secţiune verticală, în secţiune orizontală şi în secţiune oblică (pentru descoperirea „lentilelor imbrice"). Săpăturile arheologice de la Troia au relevat 7 straturi de sol ce conţineau ruinele a 7 cetăţi suprapuse; cele de la Histria în Dobrogea au relegat 258 s 3 straturi cu ruinele a 3 cetăţi suprapuse. V. facies cultural, orizont. STRUCTURĂ - 1. alcătuire relativ invariabilă a unui obiect, fapt, făptură într-o configuraţie siste-mică (în engl. pattern= 4 tipar, model); 2. unitate indestructibilă a elementelor componente ale unui întreg, în care apar proprietăţi noi, în raport cu proprietăţile părţilor componente (în psihologia organicistă = Gestalt) ; 3. modalitate de construire a unui sistem de exprimare (în lingvistică, Ferdinand de Saussure, Cours de lingvistique generale, 1959). Concept (preluat de etnologie prin C. Levi-Strauss, Antliro-pologie Structurale, 1945, 1956), care explică „principiile ce stau la baza coeziunii interne şi schema sa de funcţionare"; 4, „ansamblu coherent de transformări iminente", care în acţiunea lui se autoreglează ca un sistem bine închegat (Jean Piaget, Le structuralis-me, 1968); 5. model abstract, schematic, formal, matematic de ex-cogitare a unor elemente, fapte, fenomene pentru surprinderea esenţei lor şi folosirea în practica creaţiei culturale, tehnice, teoretice /Conceptul de s. a fost creat în ambianţa filosofiei antice, utilizat apoi în perioada modernă de ştiinţele naturii şi lingvistică, * precum şi de ştiinţele sociale, în contextul cărora a căpătat accepţiunile menţionate, în antichitate, Aristotel se referă la alcătuirea internă sau configuraţia unui obiect real sau ideal. Această accepţiune generală ş-a menţinut pînă în vremea noastră la unii oameni de ştiinţă, deoarece se referă la dispoziţia părţilor care formează un întreg în opoziţie cu funcţiunea lor. Din secolul al XlX-lea ştiinţele naturii în investigaţiile lor taxonomice formulează ideea de întreg, ireductibil la părţile lui constitutive. K. Marx din perspectiva economiei politice studiază dialectic infrastructura, s. şi suprastructura, în legătură cu societatea concretă burgheză şi căile trecerii de la aceasta la societatea viitoare, socialistă. în literatura română de specialitate, Dimitrie Guşti a considerat unităţile sociale şi relaţiile sociale ca s* generatoare de modele de viaţă reală .sau ideală, indestructibile în unitatea lor. Pe analiza şi sinteza acestor s. raportate la viaţa unei naţiuni, Dimitrie Guşti a pus bazele unei forme noi de sociologie concretă intitulată „ştiinţa naţiunii". Iar C. Levi-Strauss consideră s. „un sistem relaţional latent în obiect", care exprimă un conţinut inconştient, ce evoluează în timp şi spaţiu, şi totodată exprimă o funcţiune epistemologică operaţională. C. Levi-Strauss a pus bazele „antropologiei structurale" sau a „etnologiei structurale". V. antropologie structurală, etnologie structurală, filosof ie structurală, structuralism. STRUCTURALISM - 1. concepţie psihologică cunoscută şi sub numele de gestaltism conform că- 17* 259 s reia fenomenele şi faptele psihice sînt structuri sau forme solidare, în care fiecare parte constitutivă depinde de celelalte şi nu poate fi "ceea ce este decît în relaţie cu celelalte şi în contextul întregului astfel "constituit. în acest sens s. a fost denumit şi „teoria structurii". S. psihologic a apărut ca o concepţie care combătea întîi asociaţionismul psihic (asociaţiile elementare sau superioare între fenomene şi fapte psihice) şi apoi behaviorismul formal (comportamentul exterior, fără substrat conştient); 2. concepţie metodologică care preconizează folosirea metodei structurale pentru cunoaşterea analitică şi explicarea globală a fenomenelor şi faptelor luate în consideraţie. în etnologie, Claude Levi-Strauss foloseşte metoda structurală pornind nu de la analiza obişnuită a asemănărilor unor fenomene şi fapte de civilizaţie sau £-ultură, ci de la analiza amănunţită a deosebirilor, pe care le consideră mai semnificative în substanţa lor decît primele. El inventariază riguros aceste deosebiri şi le descoperă sistemul interrelaţional de invariante. Trece apoi la formalizarea şi matematizarea structurii în modele sta-tistico-matematice şi analitico-descriptive. Prin aplicarea intensivă în etnologie, metoda structurală s-a diferenţiat în cîteva variante metodologice particulare faţă de forma iniţială elaborată de Claude Levi-Strauss; 3» concepţie epistemologică care exagerează rolul abstract al structurii în procesul cunoaşterii ştiinţifice. în această accepţie s. tinde la o explicaţie anistorică, pur formală, deductivă a „structurilor esenţial inconştiente" ce pot fi deduse din „legile simple ale transformărilor" referitoare la toate „formele cognitive" ale civilizaţiei şi culturii. Filosofia marxistă nu priveşte structura detaşată de funcţiunea fenomenului sau faptului luat în consideraţie, ci drept un proces complex "de cunoaştere a realităţii, dialectic în esenţa şi forma lui. De aceea critică exagerările considerate „ştiinţifice" ale s. S. este recepţionat de marxism nu ca un demers filosofic, ci ca o metodă de cercetare, ce face parte integrantă din metoda dialectică. în esenţa ei metoda dialectică se prezintă ca o unitate a analizei structural-funcţionale cu analiza istorico-genetică (L. Griinberg, Marxism şi structuralism, 1973); C.I. Gu-lian, Marxism şi structuralism, 1976). V. structură. STRUCTURALISTICĂ — termen care denumeşte: 1. studiul structurării unui sistem de obiecte, fapte sau procese de cunoaştere şi valorificare; 2. filosofia structurală în aplicaţiile ei particulare. V. antropologie structurală, filosofic structurală, structuralism, structură. SUBCULTURĂ - I. tendinţă de manifestare subiacentă unei culturi elementare (Ralph Linton); 2. cultura grupelor şi subgrupe- 260 s lor sociale de tipul spiţei de neam, a vecinătăţilor, profesiunilor, asociaţiilor etc. ce fac parte dintr-o comunitate etnică şi care se deosebesc între ele prin limbaj, mod de viaţă, stil de muncă etc. (J.M. Yinger); 3. cultura unei părţi frustrate din societate, care se opune societăţii globale, ca parte frustratoare. în acest sens Oscar Lewis (Five Families. The Anthro-pology of Poverty, 1959 şi La vida: a puerto-rican family in the culture of poverty, 1966), defineşte conceptul de s. sărăciei. Această s. a sărăciei prezintă trăsături sociale şi psihologice caracteristice sărăcimii din orice context naţional. Ea este o manifestare pretimpurie corespunzătoare capitalismului şi este endemică în statele coloniale şi semicoloniale. Trăsături de s. prezintă şi comunităţile de hippy, de teribilişti etc. 'Noţiune contestată de Charles Valentine (Cal- ture and Poverty, 1968). V* cultură, supvacultură. SUBGRUP SOCIAL - o parte din-tr-un grup social, care se constitue pe relaţii de convieţuire simplă şi comportament neformalizat, sau pe relaţii de convieţuire complexă şi comportament preferenţial. S*s* face parte din grupul social în care se integrează, fiind o micro-unitate socială, nediferenţiată sau diferenţiată etnic. Etnologia, ca şi sociologia, analizează grupele sociale cu s.s. corespunzătoare din perspectiva corelaţiilor etnice, pentru determinarea* în modul de viaţă a factorilor componenţi ai structurii civilizaţiei şi culturii populare. SUBTIP v. tip, tipologie. SUPRAVIEŢUIRI v. antichităţi, relict etnografic, reminiscenţă folclorică. DICŢIONARELE ALBATROS S 9 frjMBawKiin fimn miaai—wam ŞAMAN — magician, medium, vrăjitor, vindecător, preot la unele populaţii arctice din Asia de Nord şi America de Nord, ca şi la unele populaţii din Indonezia şi insulele Oceanului Pacific. Ş. se bucură, în credinţa acestor populaţii, de puteri supranaturale pe care şi le însuşeşte prin extaz şi posedarea spiritelor. El urmăreşte ca prin intermediul aşa-zisei lumi nevăzute a spiritelor să încorporeze într-însul şi să posede puterea lor benefică sau malefică, după nevoie, pentru a-şi provoca transa extatică în timpul căreia să solicite ajutorul demonilor cereşti, prietenii oamenilor, şi să lupte contra demonilor subterani, socotiţi duşmani ai omului. Căderea în transa extatică mai are şi rostul să înlesnească călătoria în ceruri sau sub pămînt pentru a combate sau subjuga pe demoni şi uneori chiar pe zeii minori. Căderea în transă se face după un anumit scenariu ritual, în locuri şi ore anumite, cu o îmbrăcăminte specială, împodobită cu simboluri magico-mitice, în sunetul trepidant al unui tambur, în murmurele stridente ale unui limbaj criptic, în ritmul unui dans fantastic. Se spune că ş. este alb cînd vindecă un rău (real sau fictiv) şi negru cînd provoacă un rău (real sau fictiv). V. şamanism. ŞAMANISM — 1. ansamblu de manifestări şi practici magico-mitologice efectuate de un şaman* într-o comunitate socială arhaică în vederea acordării unui presupus ajutor membrilor acestei comunităţi; 2. formă străveche de religiozitate. Pe plan etnologic, sociologic şi psihologic, ş. reflectă diferite structuri psi-hopatice, maladii biosociale, crize de echilibru comunitar, forme de mistică primitivă. Problema ş. a fost abordată de Vilmos Dio-szegi (A Sâmânhit emlekei a Ş Magyar Nipi Muveltsâgben, 1958). Mir cea Eliade (Le chamanisme et Ies techniques archaîques de l'extase, 1968), I.M. Lewis (Ec-static Religion,, 1971) şi alţii. V. etnohermeneuticâ, magie, şaman. ŞCOALĂ FOLCLORISTICĂ - activitate ştiinţifică organizată în jurul unui sau mai multor folclorişti reputaţi sau a unor oameni de ştiinţă care au contingenţe cu folcloristica, care şi-au impus prin prestigiul operei lor sau al ideilor lor, sistemul de gîndire, principiile şi metodele de lucru, direcţiile proprii de investigaţie. Printre ş.f. mai importante menţionăm în ordinea succesiunii şi semnificaţiei lor: şcoala antropologică a lui E. Tylor, A. Lang, J. Frazer, W. Manhardt, care postulează studiul mentalităţii animiste a populaţiilor primitive pentru a surprinde geneza şi structura globală a folclorului întregii lumi; şcoala naturistă a Iui Max Miiller, care consideră că mitologia şi religia îşi au originea în cultul primitiv al obiectelor naturii fizice (aştrii, fenomenele meteorologice, geologice etc.); şcoala etimologică apărută ca o consecinţă a şcolii naturiste, de asemenea iniţiată de Max Miiller, care susţine că numele magice şi mitice ce supravieţuiesc în povestirile populare relevă o concepţie arhaică de viaţă. După această şcoală, deşi folclorul este un depozitar de "cultură primitivă, conceptele pe care le vehiculează (denumiri de acţiuni, eroi, zei şi semizei) sînt uneori ade- vărate „boli ale limbajului"; şcoala indianistică a lui Theodor Benfey postulează studiul izvoarelor indiene ale unor produse literare folclorice europene; şcoala orientalistâ (apropiată şcolii indianiste) postulează că leagănul tuturor produselor folclorice ale Europei se află în Asia vestică; şcoala psihologiei popoarelor, a lui H. Steinthal, M. Lazarus şi W. Wundt, consideră că individul depinde de mediul ambiant psiho-social, care trebuie cunoscut, şi că folclorul lui trebuie considerat ca o activitate colectivă populară. W. Wundt pune bazele etnopsihologiei şi ale şcolii acestei noi discipline; şcoala psihanalitică a lui Sigmund Freud, K.Abraham, O. Rank, George Devreux, G. Bate-son, E. Jones, A. Kardiner, G. Roheim etc. urmăreşte surprinderea structurii unei civilizaţii prin structura intimă a viselor, li-bidou-lui şi agresivităţii în complexele psihoafective general-u-mane, sociale şi reflectarea lor în cultura populară şi academică; şcoala fenomenologică a lui L. Levy-Bruhl, M. Leenhardt, Van der Leeuw şi alţii, care postulează studiul experienţei mitice, mitul ca act şi metodă de reintegrare a omului în lumea arhetipurilor, reflectate la modul paseist în folclorul popoarelor; şcoala cultural-istorică a lui Leo Frobenius, care preconizează cercetarea morfologică de tip fiziologic a fenomenelor şi faptelor de cultură populară şi structura ciclică a acestora, adică palin- 263 Ş genezia lor; şcoala istorico-socio-logică a lui E. Hofmann-Kreyer, A. van Genncp, W. F. Miller, A.V. Markov, B.M. Sokolov, Al. Marinus etc., care susţine că produsul folcloric este „un vul-gus in popule/' la origine; creaţia individuală începe să fie şlefuită de mediul social şi să devină e-laborare populară. După Albert Marinus datele folclorice sînt date sociale, care explică funcţiunile organismului social de-a lungul timpului; şcoala istorico-geografică, zisă şi şcoala finlandeză, a lui Antti Aarne, Kaarle Krohn, Axei Olrik, V. Ander-son etc., postulează studiul locului de creaţie şi direcţiile de difuziune, a timpului creaţiei, ca şi reconstituirea formei arhetipale (a produselor eroicei populare, mai ales); şcoala materialist-istorică a lui M. Sokolov (la care a contribuit şi Maxim Gorki), a lui P. Bogatîribv, Tokarev, V.I, Propp si alţii, postulează cercetarea "folclorului contemporan ca „voce a prezentului", cercetarea creaţiilor populare ale elementelor creative ale straturilor sociale şi ale climatului revoluţionar; — şcoala hsteronomiei estetice a folclorului, a lui Mi-hail Drago mires cu, Dimitrie Caracostea, Alexandru Dima etc., care susţine că valoarea produsului estetic se afla în natura lui artistică şi 111 sistemul de valenţe pe care acesta le promovează în procesul recepţiei sociale; — şcoala structura- lista a lui C. Levi-Strauss, R. Barthes, A. Greimas, R. Abra-hams, P. Maranda etc. explică fenomenele şi faptele de cultură prin studiul datelor şi elementelor empirice concepute ca structuri abstracte, ca modele (mecanice sau statistice). Proprietăţile formale ale structurilor abstracte corespund proprietăţilor reale ale structurilor concrete concepute la acelaşi nivel de gîndire etnologică. Studiul relaţiei între structurarea datelor şi elementelor culturale şi complexele culturale denotă originalitatea creaţiei culturale populare; — şcoala semiotică românească a lui Simeon Marcus, care preconizează abordarea ling-vistico-matematică a problemelor fundamentale ale folclorului, cu a-jutorul teoriei limbajelor formale : modelarea lingvistico-ma-tematică şi aspectele semiotice ale folclorului, paradigmatica basmelor populare, rima în poezia populară, structurile repetitive ale folclorului în lumina algebrei omologice, mecanismele generative ale basmelor populare, invariante în structura cimiliturilor, genealogia eroilor mitici în lumina teoriei graf urilor etc. V. folclor, folcloristică. ŞCOALA HELIOLITICĂ - ori-entare teoretică panegipteană (he-liolitic school) promovată de E. Elliot-Smith, W. Perry, W.H. Rivers şi alţii în cadrul şcolii difuzioniste engleze. Din cauză 264 Ş că ş*h. a considerat civilizaţia şi cultura egipteană drept matricea universală şi centrul mondial de difuziune terestră a civilizaţiei şi culturii, a fost denumită şcoala hiperdifuzionistă, iar forma de difuzionism exacerbat care anima această şcoală, hi-perdifuzionism. V. difuzionism, hiper difuzi on ism. ŞEFERIE — concept care semnifică; — 1. exercitarea temporară a autorităţii politice, juridice şi religioase într-un grup social determinat (clan sau trib, în America de Nord şi Centrală, în Africa de Nord, Asia tropicală etc.) de către un şef. Şeful este considerat sacru. El îşi exercită prerogativele în baza unei duble investituri: rituale (care îi dă puteri charismatice) şi a unui sfat de notabili (4, cu care alcătuieşte o peniarhie, sau 9 cu care alcătuieşte o diarhie, care îi dă puteri social-politice). S. este ereditară sau electivă; prima are un caracter sacral, a doua profan, Ambele forme se bazează pe un sistem de drepturi şi datorii, ce emerg din genealogia de ansamblu a clanului sau tribului, care în fond se reduce la genealogia eroului legendar local, Ambele forme beneficiază de privilegii economice, ceremoniale, politice şi religioase. Studiul ş, în aceste accepţiuni ţine de etnologia po- litică a societăţilor primitive; — 2. circumscripţie militară teritorială pusă sub comanda unui şef (în administraţia militară franceză, secolul al XVIII — XIX). Conceptul de şef în prima accepţie capătă denumiri diferite; cacic (în America Centrală şi de Sud), sachem (în America de Nord), bulibaşă (în Asia de Vest), şeic (în Africa de Nord) etc. Funcţiunile ş. au fost studiate de R. Lowie (Primitive Society, 1920), C. Levi-Strauss (Les struciitres elemeniaires de la parenti, 1949), F. Huxley (Aimables Sauvages, 1960), P. Clastres (Echange et potivoir, 1962). ŞTIINŢA ARTEI POPULARE — ştiinţa care studiază geneza, structura, evoluţia şi funcţiunea artei populare în comunitatea socială de tipul etniei, poporului, naţiunii. Este o ramură constitutivă a etnologiei, o ştiinţă etnologică particulară. ŞTIINŢĂ DEMICĂ - termen folosit în etnologia italiană pentru folclor, care calchiază conceptul englez de folk Science. V. demologie, demosofie, demotehno-grafie, demotica, demopsihologie. ŞTIINŢE ETNOLOGICE - toate ştiinţele care studiază fenomenele şi faptele etnice, în 265 general sau în particular sub raportul culturii şi civilizaţiei. După statutul „Uniunii Internaţionale a ştiinţelor antropologice şi etnologice" sînt considerate ca ş.e. etnologia, antropologia socială, antropologia culturală, etnografia, ştiinţele despre arte şi tradiţii populare, precum şi ştiinţele conexe etno- logiei (teoria şi metodologia culturii, istoria culturii, a religiei, a folclorului, educaţiei, limbajului, muzicologia etc.). Romulus Vulcănescu scrie despre Sistemul ştiinţelor particulare şi contemporaneitatea (1972) . V. etnoştiinţe, discipline etnologice, sistemul ştiinţelor etnologice. DICŢIONARELE ALBATROS T TABU — 1. termen (de origine polineziană, descoperit de James Cook în 1777) care semnifică: însemnat, încărcat de putere, ce nu trebuie văzut, pronunţat, auzit, atins, ceea ce este prohibit. T. se referă la orice fel de obiecte, făpturi, idei, nume etc. considerate iniţial sacre sau care au fost treptat consacrate sau sacralizate. Conceptul de t. trebuie corelat cu cel de mana*. T. reprezintă aspectul restrictiv, periculos, de evitat, al unei forţe oculte, iar mana aspectul permis, favorabil, de dorit al aceleiaşi forţe. Ambele concepte stau la baza ideii de sacru* şi profan*; — 2. orice interdicţie de tip sacral a cărei încălcare atrage în mod automat sancţiuni supranaturale şi, prin acestea, sancţiuni sociale. în acest sens t. provoacă la malgaşi o teamă superstiţioasă denumită fâdy. Ideea de t. ca veneraţie superstiţioasă se leagă de ideea de totem* ca obiect de cult primitiv. Corelaţia între t. şi totem a fost tratată de Sig. Freud (Totem und Tabu, 1912), Al. Kroeber (Totem and Taboo, 1925) şi alţii. V. tabuism, totem, totemism. TABUISM — sistem de interdicţii magico-mitologice care se bazează pe tabuuri. V. tabu, totem, totemism. T.A.T. — (Thematic Appre-ciaiion Test) sigla „Testului de apreciere tematică" folosit de K. Murray în cercetările sale de antropologie socială, care urmăreşte să „deceleze trăsăturile majore ale caracterului personalităţii culturale". T.A.T. face parte dintr-o serie de aşa-zise „teste proiective", în fond teste etnologice, care sub raport tehnic şi formal au fost preluate din psihologie şi adaptate cerinţelor antropologiei - sociale engleze şi celei culturale americane. «67 T TATUAJ — termen (de origine polineziană, hawaiiană) care i-riiţial însemna decorarea corporală prin pictare şi inciziune, în diferite scopuri:' magico-mi-tologice (ca însemne ale apartenenţei la un cult); termice (de apărare împotriva frigului la boşimani); artistico-erotice (pentru împodobirea, la femei, a părţilor „gracile"); social-politice (ca modele codificate şi simboluri tribale) etc. Pictarea putea fi monocromă sau policromă. în ambele cazuri se realiza prin mînjire, fardare, punctare (punctiformă), prin liniere (striatură). prin ideograme (ideogramatică). Pictarea se asocia uneori cu inci-ziunea pielii. Inciziunea se încadra sau se umplea cu culoare. O tehnică specială a acestui fel de decorare este moko-ul (termen de asemenea de origine poli-neziana), care înseamnă inciziune umplută / cu coloranţi prin frecarea acestora pe pielea inci-zată. Inciziunea se realizează prin mai multe procedee: scari-ficarea (zgîrierea pielii), înţeparea (punctarea pielii) sau arderea (pirogravarea pielii). Scarifi-carea putea fi superficială (cea obişnuită la majoritatea popoarelor ce o foloseau) şi profundă (Ia maorii din Noua Zeelandă). Scarificarea profundă se efectua mai mulţi ani la rînd, prin repetarea ei pe acelaşi loc, periodic, după cicatrizare, pînă cînd se ajungea la adîncimea dorită a t. Tatuarea avea loc în perioada iniţierii puberale la băieţi şi la fete, la sărbătorile tribale de peste an, pentru anumite consacrări în via.ţa comunităţii (conducere religioasă, militară etc.). Acesta era t. ritual. Se executa t. şi împotriva unor boli, preventiv sau terapeutic. Acesta era t, medical. Scriitorii antici sînt confirmaţi de descoperirile arheologice pentru epocile mai tîrzii ale comunei primitive în privinţa afirmaţiilor referi- toare la tatuarea autohtonilor, cu o gamă variată de t. ca însemne genealogice, tribale, de ranguri şi atribuţii magico- mitologice. Paleoetnologia stu- diază t. sub toate aceste raporturi culturale. Cercetările arheologice şi paleoetnologice de pe teritoriul României atestă pentru orînduirea primitivă prezenţa unor statuete şi figurine tatuate ritual. TAXGNOMIE (TAXfNOMIE) ET-N0L0G1CĂ — termen, preluat de etnologie din ştiinţele naturii, pentru a denumi studiul sistematic al clasificării fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură. T.e. preconizează criterii de clasificare logică statistico-matematică, pentru a surprinde obiectul de studiu într-un sistem definit de coordonate. Ea stabileşte tipare sau modele de clasificare pe care le ia ca unităţi de măsură. Aceste tipare sau modele se numesc ta-xoni şi se grupează în: infrata-xoni, taxoni propriu-zişi şi su-prataxoni. Fiecare grup de ta- 268 T xoni-are în vedere nivelul lui de clasificare şi conţinutul clasificării. Cu studiul t.e. s-au ocupat Alain Lomax şi Norman Berkowitz. Aceştia au urmărit factorii comportamentali, consideraţi ca variaţii regionale şi forme de dezvoltare evolutivă a culturii în domeniul muzicii şi dansului. Taxonomiştii culturali îşi propun să descopere regiuni geografice cu „culturi continue", ca modele de adaptare complexă la necesităţile spirituale ale vieţii umane, în opoziţie cu regiunile geografice cu „culturi discontinui", ca modele adaptate parţial la necesităţile spirituale ale vieţii umane. în ambele cazuri importantă este determinarea vectorilor taxonomici. Asupra conţinutului şi numărului acestor vectori, teoreticienii t.e. nu au căzut încă de acord. V. etno-metr ie, etnologie informaţională, modelare, model, matematico-etnologic, structură. TEHNOLOGIE POPULARĂ — 1. ramură a tehnologiei generale care studiază metodele şi procedcele comunitare de prelucrare a materialelor în vederea obţinerii unor produse; sistem de*muncă tehnică a comunităţii sociale sau etnice. în acest sistem, Marcel Mauss include totalitatea deprinderilor şi activităţilor tehnice ce ţin d-e ocupaţii, meşteşuguri şi industria sătească, în structura, funcţiunea şi obiectivele lui, sistemul tehnic popular este condiţionat de gradul de dezvoltare soeial-economică a u- nităţii respective. Uneltele, instrumentele, maşinile şi instalaţiile redau nivelul de dezvoltare istorică şi caracterizează civilizaţia populară căreia le aparţin. Tehnica muncii populare reflectă evoluţia economico-cultu-rală, de la o orînduire la alta şi, în cadrul fiecărei orînduiri, de la o epocă la alta. Istoriceşte se disting mai multe trepte de ideaţie tehnică ce corespund nivelurilor de activitate tehnică: tehnica magică, tehnica domestică (casnică), tehnica meseriilor populare, tehnica industrială (rurală sau urbană). De la tehnica muncii manuale s-a trecut la tehnica muncii instrumentale, de la aceasta la tehnica muncii cu maşina, de la munca cu maşina condusă permanent de om "la tehnica automatizată, supravegheată de om. Modul de folosire a uneltelor şi instalaţiilor populare referitoare la unele activităţi diferenţiate şi specializate prezintă o ’ imagine vie a progresului civilizaţiei populare. Tehnologia ocupaţiilor, meseriilor şi artei populare s-a dezvoltat pentru fiecare formă de activitate productivă populară: pentru olărit, pielă- rie, ţesut etc. Pentru ilustrarea unor* aspecte tehnologice ale vieţii populare sînt importante muzeele etnografice cu profil tehnic special, printre care amintim muzeele de agricultură, pescuit, apicultură, viticultură, mo-rărit etc. în accste muzee, procesul tehnic de muncă e redat 269 T prin exponate, cît şi prin hărţi, diagrame şi tabele de situaţii pe forme de muncă, pe stadii de evoluţie şi procese de producţie populară; *-2. suma tuturor metodelor tehnice de muncă folosite empiric în procesul producţiei populare sau în procesul creaţiei artistice populare. Studierea lor reflectă o parte din concepţia despre viaţă şi lume, modul de trai şi specificul creaţiei unei comunităţi etnice. TEHNOSFERĂ — zona de activitate tehnică a omului. T. s-a dezvoltat, pe măsura creşterii capacităţii de invenţie tehnică şi de aplicabilitate a invenţiilor, de la „sfera manuală" a industriei paleolitice la „sfera terestră" a industriei mecanice şi de la acestea la „spaţiul interplanetar" al folosirii energiei atomice şi a altor eventuale forme de energie. Prin toate caracteristicile ei t. se identifică cu „sfera culturii" şi „sfera civilizaţiei". TELL — termen de origine arabă (în persană tepe) care semnifică: 1. locul pe care s-au construit succesiv mai multe aşezări (oraşe sau sate) şi urmele strati-grafice rezultate din suprapunerile acestor aşezări în decursul timpului; — 2. movilă provenită din acumularea resturilor domestice (de unelte, veselă, oase etc.) ale unei aşezări care a durat mult timp pe acelaşi loc. V. stratigrafie. TEOMAHIE — concept care în „etnologia mitologică" se referă la lupta dintre primele divinităţi teriomorfe (ale forţelor elementare terestre) ale mitologiei greco-romane, titanii, fiii lui Ura-nos şi ai Gaeei, şi lupta dintre ei pentru putere (titanomahia); iar, prin generalizare, se referă la orice luptă între divinităţile majore, medii sau minore, în contextul aceleiaşi mitologii sau al unor mitologii intrate în impact: Omuz şi Ahriman în mitologia zendică, Iahve şi Satana în mitologia mozaică; divinităţile mitologiei greco-romane, cu cele ale mitologiei africane sau asiatice. TEST ETNOLOGIC V. T.A.T. THANATOLOGIE. V. etnoîha-natologie. TIP - 1. „imaginea schematică care exprimă esenţa unui lucru" (în gr. veche tv.toc;, la Platon); — 2. „schema generală a unei structuri particulare" (I.B. Du-mas); — 3. ceea ce este propriu şi reprezentativ unei clase, gen sau specii de fapte, făpturi, o-biecte, idei; — 4. modelul unei categorii de activităţi reduse la expresia ' conceptual-matemati-că. Ex. teoria tipurilor la B. Russell (G. Preti, La filosofia della matematica di B. Russeîl, 1953). în toate aceste interpretări t. rămîne o „reprezentare schematică medie" a unor caractere particulare, proprii, reale, individuale (morfologice, somatice, funcţionale, ideative etc.), care definesc categoriile de activităţi materiale sau spiri- 270 T tuale umane. V. tip economico- j cultural, tipic, tipologie. TIP ECONOMICO-CULTURAL — termen (folosit de etnografia j sovietică) care defineşte „complexul de particularităţi econo- , mice şi culturale interdependente, formate în decursul istoriei şi caracteristice popoarelor ce se , află aproximativ la acelaşi nivel de dezvoltare social-economică şi trăiesc în condiţii geografice 't naturale asemănătoare" (S.P. Tolstov). Particularităţile economice, orientarea activităţii şi nivelul dezvoltării economice determină istoriceşte specificul . culturii unui popor. Şcoala so- : vietică de etnografie susţine că t. e.-c. poate fi subdivizat în complexe zonale^ care se formează, evoluează şi reflectă realitatea social-istorică locală. Dintre t.e.-c. se disting: al vînătorilor şi culegătorilor tropicali, de stepă şi semideşerturi, din pădurile zonei temperate; al pescarilor nomazi şi sedentari; al agricultorilor: cu săpăliga, cu plugul, de stepă, de pădure; al crescăto- i rilor de animale: nomazi, sedentari etc. T.e.-c. se poate dezvolta variat pe acelaşi teritoriu şi se poate dezvolta uniform pe teri- : torii deosebite. Studiul t.e.-c. pre- ; supune o investigaţie istorică şi de teren. V. tipologie etnolo- , gicâ. j TIPÎC - 1. ceea ce caracterizea- ( ză tipul (ca imagine schematică) sub raport generic sau specific; ' 2. ceea ce caracterizează o cate- 211 gorie de fapte, făpturi, obiecte, idei; 3. ceea ce este reprezentativ în creaţia populară, în general, şi specific în creaţia popular-etnică, în particular. Teoria t. a căpătat o nouă interpretare estetică în ştiinţa marxistă. Fr. Engels cerea realismului în literatură „reproducerea fidelă a caracterelor tipice în circumstanţe tipice", idee valabilă şi în studiul etno-esteticii*, ca şi al esteticii populare. Interpretarea lui Fr. Engels este dusă mai departe în opera lui G. Lukâcs (Marxismul şi critica literară, 1953), a lui G. Della Volpe (II verissimile filmico, 1954) si alţii. V. tip. TIPOLOGIE ETNOLOGICĂ - 1. disciplină metodologică teoretică ce studiază toate modalităţile de clasificare serială a asemănărilor şi deosebirilor dintre grupe determinate de fenomene şi fapte de civilizaţie sau cultură, stabilite prin folosirea metodei tipologice*. Printre rezultatele clasificării seriale de ordin tipologic remarcăm categoriile: ectipul, arhetipul, prototipul, tipul şi neotipul;— 2. sistem de clasificare serială ce foloseşte drept criteriu raţionamentul prin recurenţă, conform căruia: a. „se poate clasifica orice cunoştinţă", b. „nu există clasificări fără excepţie" şi c. „orice clasificare este relativă". T.e. poate fi şi ea clasificată la rîn-dul ei după conţinutul şi scopul urmărit: tipologia genetică, ce T urmăreşte geneza fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură, unele din altele. Ea nu trebuie confundată cu „clasificarea evolutivă" (E. de Martino); tipologia structurală, care urmăreşte modul de organizare, concretă, observabilă şi descriptivă a elementelor constitutive sau complexelor de elemente proprii unei civilizaţii sau culturi, după asocierea şi interdependenţa lor. în aceasta, integrarea părţilor se face prin polarizarea lor în centre de interes sau dominante, ori prin subsumarea reciprocă; tipologie morfologică, care urmăreşte aspectul concret al fenomenelor şi faptelor de civilizaţie sau cultură pentru a le înseria în clase diferenţiate după forma lor reală sau ideală, empirică sau ştiinţifică etc. Ea a-junge astfel să stabilească: clase, genuri şi specii de tipuri he-teromorfe, ’ca' şi modalităţi formale de exprimare izomorfe ale unui conţinut fenomenal sau faptic: ectipice, avhetipice, pro- totipice, tipice şi neotipice. Toate acestea sînt morfo tipuri. Tipologia morfologică a căpătat la unii etnologi paralel cu caracterul de teorie a formelor concrete şi pe acela de filosof ie a formelor abstracte de civilizaţie şi cultură; tipologie funcţională, care urmăreşte adecvarea sau inadecvarea, adaptarea sau ina-daptarea conţinutului şi semnificaţiei fenomenelor sau faptelor de civilizaţie şi cultură cu expresia lor material-istorică. Tipologia funcţională ajunge la clasificarea proceselor dinamice ale civilizaţiei şi culturii în interdependenţa lor prin urmărirea gradului de complexitate funcţională crescîndă şi paralelă în istorie. Erorile ei se referă la clasificări para - sau meta-funcţionale: sub-cultură, cultură, supva-cultură; sau cultură, accid-turaţie, super-cultură; — apolo- gie stilistică, care urmăreşte modalitatea formală de reflectare plastică a fenomenelor şi faptelor de civilizaţie sau cultură în complexe de creaţie populară. Stilurile de civilizaţie converg cu stilurile de cultură deoarece reprezintă două aspecte indisolubil legate ale aceleiaşi activităţi social-istorice; — tipologie dialectică, care se ocupă cu clasificarea fenomenelor şi faptelor de creaţie populară pe baza epistemologiei dialectice. Ea are în. vedere deosebirile structural-funcţionale, contradicţiile (interne şi externe), opoziţia şi unitatea contrariilor. Ea nu exprimă serial şi însumaţiv, aritmetic sau geometric realitatea, ci interdependenţa părţilor şi caracterelor contrare, acumulările dinamice şi salturile calitative în creaţia populară. T.e. în formele ei diferenţiale nu se poate substitui analizei specifice a realităţii, care este exprimată de teoria marxistă despre societate, în ştiinţele social-istorice şi aplicaţiile lor. Unii filosofi ai culturii consideră cercetările de t.e. similare celor de 272 T caracterologie* pe considerentul că în esenţa ei caracterologia foloseşte clasificarea tipologică. V. metoda tipologică. TOTEM — 1, concept care exprimă legătura genealogică dintre un grup uman arhaic şi presupuşii lui ascendenţi non-u-mam, de ordin vegetal sau animal. Membrii grupului care considerau că descind din acelaşi t. se socoteau rude de gradul" în-tîi şi trăiau într-o cofraternitate restrînsă, ca fraţii de sînge. I-deea înrudirii totemice a apărut şi s-a dezvoltat în societăţile primitive paleolitice (de culegători, vînători şi pescari). Rudimentele acesteia s-au menţinut şi în societăţile neolitice (de păstori şi agricultori). T. nu a fost atît un obiect de cult, cît un subiect de drept cutumiar magico-mitologic. El a devenit obiect de cult abia în faza lui finală de cristalizare. Interpretarea t. a dus la exagerări şi erori, care au mers pînă la desconsiderarea conceptului şi calificarea lui ca pură invenţie (C. Levi-Strauss^. Ca subiect de drept, termenul trebuie înţeles exclusiv din perspectiva etnologiei juridice*. Preia, resemnifică şi extinde noţiunea vagă de cofraternitate/ îi precizează caracterele şi implicaţiile, comuniunile şi restricţiile (tabu-urile) magico-mitice, în grupul şi în afara grupului social primar. Civilizaţia „primitivă" bazată pe particularizările juridice ale t. a fost denumită civilizaţia totemică. Culegătorii, vînătorii şi pescarii pa-leolitici şi-au atribuit, fiecare în parte, în activitatea lor de grup, t. proprii, care îi uneau printr-o consanguinitate magică şi o cosubstanţialitate mitică. în dreptul cutumiar al clanurilor primitive s-au creat astfel şi impus, odată cu conceptul de t., şi conceptele de: tabu*, endogarnie*, exogamie*, rit* de iniţiere, mutilare* rituală, tatuaj*, descendenţă, fraternitate şi cofraternitate etc. în viaţa clanului* primitiv, t. este considerat tabu. T. nu poate fi cules, vînat sau pescuit decît în anumite condiţii (rituri de iniţiere), după prezervarea celor în cauză (mutilări rituale etc.); 2. reprezentare, simbol, emblemă a unui grup social, care în sistemul organizării tribale reflectă legătura cu ascendenţii (prin obiecte cosmice, plante şi animale) cu care cei prezenţi credeau că convieţuiesc, real sau fictiv, în condiţii proprii şi din necesităţi spirituale. în acest sens t. poate fi general, d,e grup sau chiar individual. V. totemism. TOTEMISM — explicaţie etnologică conform căreia legăturile genealogice au Ia baza lor o ascendenţă totemică în societăţile de vînători şi crescători de animale, proprii epocii paleolitice. Totodată t. este un sistem de reglementări, care explică coeziunea socială, organizarea, clasificarea şi ierarhizarea grupeioy umane (clasele de vîrsta, sex şi 273 T afinităţi, clanurile, fratriile şi chiar triburile). Cea mai veche formă de t. este aceea patriarhală, bazată pe descendenţă patri-liniară, fapt care a făcut să fie confundat cu credinţa magico-mitologică pretimpurie în presupuşi eroi eponimi. Fenomenul, faptul, obiectul sau făptura care devine totem capătă o veneraţie deosebită, ajunge un tabu* şi prin aceasta un obiect de cult. în stadiul patriarhal t. organizează şi reglementează relaţiile economice (de producţie şi schimb), relaţiile familiale (sexuale şi genealogice), relaţiile culturale (de creaţie şi valori artistice). T. patriarhal generează fitomitologia şi zoomitologia primitivă. în epoca bronzului se diferenţiază o nouă formă de t., cel social, axat pe descendenţa comunitară a grupului social. Cercetările etnologice din secolul al XlX-lea şi în deosebi al X,X-lea au trecut de Ia descrierea genetică a t. la analiza structurii lui sociale şi a semnificaţiilor acestei structuri raportate la condiţiile reale, obiective de producere şi satisfacere a unor necesităţi de ordin spiritual. Au tratat problema t. majoritatea etnologilor: E.B. Tylor (Remarks of Totemism, 1899); S.A. Barrett (Totemism among the Miwok, 1908); J.G. Frazer (Totemism and Exogamy, 1910); A.A. Goldeweiser (Totemism,F an Analitica! Study, 1910); F. Boas (The ori gin of Totemism, 1916); Van Gennep (Uitat actucl du probleme totemique, 1920); S. Freud (Totem und Tabu, 1924); A.R. Radcliffe-Brown (The Sociological Theory of Totemism, 1929); A.L. Kroeber (Totem and Taboo, 1952); C. Levi-Strauss (Le totemisme au-jourd'hui, 1965); S.A. Tokarev (Relighia v istorii narodov mira, 1965). C. Levi-Strauss combate speculaţiile asupra iluziei totemice, caracterul suspect (!) al ipotezei totemice, inadvertenţa problemei, susţinînd că t. poate fi inclus în religie. V. totem. TRACOLOGIE — ramură a istoriei care se ocupă cu studiul special al tracilor în conexiunea istoriei generale şi anume cu: etnogeneza tracă, popoarele trace şi neotrace, nord (geto-dacii) şi sud-dunărene (odrisii) cu viaţa lor social-economică şi cultural-politică, rolul pe cara ceestea I-au jucat în istoria civilizaţiei şi culturii în Europa şi în Asia Mică. Cercetările de t. au fost iniţiate de arheologi, antropologi, lingvişti şi mitologi, de la care s-au extins la toate ştiinţele social-istorice (sociologie, etnologie, filosofia culturii etc.). Ele au căpătat un impuls deosebit, din a doua jumătate a sefcolului al XX-lea, datorită creării unor centre şi institute de cercetare, a unor publicaţii periodice afectate studiilor de t. şi, în fine, congreselor internaţionale de t. (ţinute: I în 1973, la Sofia şi II în 1976, la Bucureşti). Dintre tracologi (dacologi) menţionăm: Gr. Tocilescu (Dacia înainte de romani, 1880), Nicolae 274 T Densuşianu {Dacia preistorică, 1910), Vasile Pârvan (Getica, o protoistorie a Daciei, 1926), I.I. Rusu (Limba traco-dacilor, 1959, Elemente traco-getice în imperiid roman şi Byzantin, 1976), Emil Condurachi (Varcheologie rou-mâine au XX-eme siecle, 1963), Radu Vulpe (Studia Thracolo-gica, 1976), Iosif Drăgan (We, the Thracians, 2 voi., 1976); iar dintre tracologii străini: R. Pettazzoni (La religione delV antica Traciat 1950), R. Werner (Abriss der Geschichte Randkul-turen, 1961), G. Mihailov (Les Thraces en Egypte, 1969), Hris-to M. Danov (Tracia antică, trad. rom. 1976). Actes du premier Sâminaire Internaţional de Thracologie (1978). TRADIŢIE — formă de activitate (ştiinţifică, politică, tehnică, cutumiară, de credinţă etc.) care se transmite într-un grup social determinat, din generaţie în generaţie, şi este statornicită prin habitudini şi uzanţe de comportament. în accepţie largă, t. se referă atît la sfera producţiei şi creaţiei populare, cît şi la sfera producţiei şi creaţiei „culte". Dar t. se referă şi la sfera activităţii politice a unei comunităţi etnice sau naţionale. în substanţa ei, t. reflectă aspectele înrădăcinate ale concepţiei despre lume, ale modului şi stilului de viaţă şi muncă ale unui popor. Din acest punct de vedere ea intră ca parte constitutivă în caracterizarea specificului etnic sau naţional. După forma de activitate pe care o 18* reflectă t. poate fi: ştiinţifică, tehnică, meşteşugărească, muncitorească, artistică, sportivă, universitară, academică etc.; dar şi după forma de activitate proprie unei categorii sau clase sociale t. poate fi: economică, politică, etnică, naţională etc. Ceea ce înseamnă că nu există formă de activitate socială care să nu fi elaborat şi promovat anumite tradiţii ce* îi sînt proprii. Unele t. sînt retrograde, pentru că prin conţinutul şi forma lor, împiedică progresul social, trag înapoi spre incultură, ignoranţă, misticism; altele sînt progresiste, pentru că prin conţinutul şi forma lor nu împiedică progresul social, ci îl ajută. Poporul român posedă străvechi t. populare în domeniul producţiei economice şi creaţiei culturale, de construcţie rurală, sculptură în lemn şi piatră, de ceramică, prelucrarea pielii, broderiei, de muzică şi dans, de manifestări ludice. De asemenea posedă străvechi tradiţii istorice de luptă pentru eliberarea socială şi naţională. Constituind mijlocul de transmitere continuă a bunurilor înglobate în patrimoniul creaţiei istorice, ca o experienţă verificată îndelung, t* îndeplineşte rolul de forţă mobilizatoare a energiilor populare, în dinamica lor, t. progresistă şi inovaţia creatoare se îmbină organic în contextul activităţilor social-istorice. Anumite elemente ale t. populare fac corp comun cu noua realitate socială, cu noua mentalitate şi noul stil 275 T de viaţă şi de muncă, îmbogăţin-du-şi sensul iniţial, schimbîn-du-şi funcţiunea. Conform concepţiei marxiste t. progresiste intră în compoziţia vieţii econo-mico-politice şi constituie în perspectiva istorică un factor de caracterizare a „specificului fiecărui popor'*'. V. specific etnic. TRANSCULTURAŢIE - 1. trecere dintr-o formă de cultură inferioară într-alta superioară, prin contact şi adaptare. Această trecere schimbă structura şi funcţiunea comportamentului cultural a celor ce adoptă t.; 2. trecerea de la o formă de cultură la alta prin acculturaţie*. în acest sens, t. tinde să înlocuiască conceptul de acculturaţie. V. con-ciilturaţie, enculturaţie. TRANSHUMANŢA - concept care iniţial se referă la „agricultura scmiitinerantă" (lat. transhu-mare, după interpretarea lui Sim. Mehedinţi), apoi, prin extensiune, la alte ocupaţii similare (păstorit, apicultură etc.). Termenul a căpătat o consacrare universală în domeniul creşterii animalelor, mai ales a ovinelor: mişcarea alternativă şi periodică a turmelor pentru păşunat în două zone sau regiuni diferite sub râport climatic, al fineţelor, apei etc. T. nu se opune sedentarismului, ci este o formă particulară a lui. Nu trebuie confundat cu nomadismul. După amploarea mişcării turmelor la păşune în afara mediului ambiant al aşezării, t, posîSfe fi redusă, medie şi amplă. Indiferent de amplitudinea ei t. prezintă caractere comune pe toate meridianele lumii pentru că: — este o mişcare pastorală ocazională, nu permanentă, care se produce în condiţii social-istorice favorabile; — este o mişcare pastorală generată de păstoritul sedentar, în care se resoarbe ori de cîte ori condiţiile social-istorice devin defavorabile; — este o mişcare pastorală de tip pendulatoriu^ regulată, cu itinerarii determinate, între zonele accesibile vărării şi iernării, proprii unui păşunat comod şi economic; — este o mişcare profesional-pastorală, nu familială sau comunitară, care antrenează numai păstorii de meserie şi nu pe membrii familiei lor sau# pe membrii satului posesor de turme. TRANSMIGRAŢIE v. mi graţie. TRANSSIMBOL — simbol care în anumite condiţii social-cultu-rale îşi schimbă conţinutul sau forma! T. prezintă două forme deosebite: — metasimbol-ul (simbolul care îşi schimbă conţinutul, păstrîndu-şi forma: ex. crucea ca însemn sacru în mitologiile solare antice şi în religia creştină) şi parasimbol-ul (simbol care îşi păstrează conţinutul, schimbîn-du-şi forma: ex. soarele figurat printr-o roată ia popoarele europene sau printr-o mînă deschisă cu degetele răsfirate radiant la popoarele asiatico-europcne). în procesul de evoluţie a unui simbol t, reprezintă o treaptă superioară de transfigurare, prin 276 T resemnificare şi abstractizare. Un simbol care îşi schimba concomitent conţinutul şi forma nu devine un t., ci un" simbol nou. TRANSVAL O ARE — valoare culturală care îşi schimbă conţinutul sau forma de expresie. T. prezintă două forme deosebite: me-talepsis-ul (valoarea care îşi schimbă conţinutul, păstrîndu-şi forma de expresie: ex. cultul strămoşilor la popoarele primitive şi la cele evoluate) şi meta-taxis-ui (valoarea care îşi păstrează conţinutul schimbîndu-şi forma de expresie: ex. frumosul sacru, hieratic şi frumosul profan). în procesul de evoluţie a unei valori, t, reprezintă o treaptă superioară de interpretare axiologică efectuată prin potenţare şi salt calitativ, prin apropiaţie şi diseminare. O valoare care îşi schimbă deodată atît conţinutul, cît şi forma nu devine o t., ci o valoare nouă. TREPANAŢIE — operaţia chirurgicală, efectuată îndeosebi asupra craniului uman sau animal, în scopuri profilactice, terapeutice sau magice. T. empirică a fost practicată din epoca neolitică pînă în evul mediu de magicieni-doctori şi consta în extragerea unui disc (ovoidal, rectangular sau triunghiular) din partea parietală a ţestei umane în vederea prevenirii unor boli reale sau presupuse sau a tratării lor rudimentare. Acelaşi soi de operaţie se efectua pentru aceleaşi motive pe animalele domestice, îndeosebi de pastorii pe oi. T. rituală a foşt practicată în acelaşi răstimp de aceiaşi magicieni-doctori în vederea iniţierii sau consacrării celui operat sau prin el a unei funcţiuni colective, comunitare. Studiul t. a început să fie întreprins întîi pe cranii (umane sau animale) extrase din morminte primitive, excavate de arheologi, apoi prin analize osteologice efectuate asupra unor materiale culese de la popoarele retardate. Cercetări sistematice asupra t. pe teritoriul României au întreprins arheologii (C. Nicolăescu-Plopşor), antropologii (Dardu Nicolăescu-Plopşor), etnologii (N. Dunăre) şi alţii. TUMULUS (GORGAN) - movilă sau monticul construit în epoca neolitică în scop funerar, ca observator astronomic sau semn geodezic. în Asia, Europa, America se găsesc asemenea t. cu dublu sau triplu scop. T. din România, din sudul cîmpiei muntene, de-a lungul Dunării sînt construcţii funerare şi totodată geodezice. T. caracterizează un anumit grup de culturi ce ţin de vîrsta de mijloc a bronzului în Europa (România, Germania, Jugoslavia, Ungaria, între 1500 şi 1200 î.e.n.). Proprii culturii t-mnulusurilor sînt riturile de înhumare şi ardere, cist-urile şi urnele funerare, tehnica amplasării şi construcţiei t. şi folosirea lor multiplă. DICŢIONARELE ALBATROS U UC IRONIE — teorie proprie filo-sofiei culturii care se referă la fenomenele şi faptele de civilizaţie care s-ar fi putut produce în*istoria omenirii ca o consecinţă inevitabilă, dar nu previzibilă a progresului continuu. Termenul u. a fost creat de Ch. Re-nouvier prin/ parafrazarea celebrei lucrări Utopia (Thomas Mo-rus, De optimo respublicae statii, deqite- nova insula Utopia, 1516), care se referă la concepţia unui stat ideal care să fie condus de înţelepţi, să aibă o civilizaţie şi cultură cu instituţii ideale. Prin u., Ch. Renouvier a închipuit o dezvoltare a civilizaţiei şi culturii europene aşa cum nu au fost realizate, dar cum ar fi putut să fie. în această perspectivă s-ar putea spune că, în esenţa lui, conceptul de u. reprezintă o re-trognoză istorică a condiţiilor materiale şi spirituale ale progresului civilizaţiei şi culturii umane. E o prognoză răsturnată, asupra unui model socotit ratat, pentru că nu a putut fi previzibil la timpul lui, pentru că omul nu a ajuns să cunoască toate legile evoluţiei istorice, în exercitarea cărora intervin imponderabile ce le fac uneori de neînţeles. Conceptul de u. contravine în esenţa lui teoriei marxiste despre caracterul previzibil ştiinţific al activităţilor umane în cauzele şi efectele lor esenţiale. V. cli~ rometrie, prognoză etnologică. UNEALTĂ — piesă folosită pentru efectuarea unei munci. U. evoluează, în timp, după categoria de muncă şi tehnica adecvată muncii: — 1. prima categorie de u. — pseudo%tneltele — sînt simple obiecte naturale (beţe, pietre ascuţite, bolovani etc.), pe care maimuţele antropoide le-au folosit ca atare, din nevoia de apărare sau pentru vînat; — 2. a doua categorie u. propriu-zise, piese creatc anume sau obiec- zn ■U ţe: artificiala (sule, scobitoare, tăietoare, râzătoare, ciocănaşe, toporişti etc.) pe care primii oameni le-au produs, în practica activităţii lor conştiente, în procesul muncii. U. augmentează şi prelungesc forţa fizică a mîinii si corpului omenesc. Ele apar la începutul cuaternarului şi sînt atribuite inventivităţii lui homo pithecanthvopus. în această fază de dezvoltare nu se face deosebire strictă între u. şi arme. Aceeaşi piesă servea totodată de unealtă şi de armă. După gradul de dezvoltare al u., paleoliticul inferior a fost împărţit în mai multe culturi arheologice*, separate între ele prin diferenţierea u. pentru muncă şi a celor pentru luptă, denumite mai apoi arme. Diferenţierea s-a accentuat cu timpul şi a dus la specializarea treptată a u. Primul strat arheologic în care se găsesc u. propriu-zise este „cultura de prund", atribuită lui Pithecan-thropus erectus şi Zinjanthvopus austvalopi thecus. Caracteristicile acestei culturi sînt: toporaşele de mînă (monofaciale), care serveau totodată şi ca arme, denumite ab-bevillene, după tehnica folosită şi localitatea unde au fost descoperite (Abbeville din Franţa). Cînd aceste toporaşe de mînă se complică (devin bifaciale), capătă nume clactoniene, după tehnică şi localitate (Clacton-on-Sea în Anglia). Urme de cultură de prund au fost descoperite şi în România, la Dîrjov (judeţul Olt): toporaşe de mînă (bifack- le)', lucrate în tehnica ab-bevilleană (eu circa 500.000 ani î.e.n.), la Căpuşul Mic (judeţul Cluj): toporaşe de mînă monofaciale lucrate după tehnica aeheu-leană (Saint-Acheul în Franţa, cu circa 350 000 ani î.e.n.). U. de silex încep în paleoliticul mijlociu să fie cioplite sistematic după tehnici noi. în paleoliticul superior cioplirea silexului se face prin desprinderea lamelară şi fasonarea prin şlefuire. Odată cu inventarea acestor tehnici noi se dezvoltă şi diviziunea muncii de fabricare"a u. în cadrul grupului primitiv, care tinde spre specializare evidentă. în epocile ulterioare, mezolitic şi neolitic, procesul de producţie a u. se intensifică. Astfel, în neolitic, odată cu organizarea economico-socială a triburilor şi migrarea lor în spaţiu pentru descoperirea de noi resurse de hrană şi lupta pentru acapararea bunurilor naturale obţinute de alte triburi, se produce o nouă diferenţiere a u. de muncă şi a celor de luptă. Se susţine că omul Cro-Magnon este cel care a perfecţionat armele pentru luptă corp la corp şi la distanţă. în epocile bronzului şi fierului apar u. metalice a căror morfologie se schimbă, complexitatea creşte şi funcţiunea se perfecţionează. Tot acum se inventează aparate, maşini şi instalaţii tehnice rezultate din a-samblarea unor u. simple. în orînduirea sclavagistă şi mai apoi 279 u în cea feudală, maşinile acţionate întîi manual se complică tot mai mult pînă se ajunge la agregate de maşini, în ateliere special amenajate sau în întreprinderi manufacturiere acţionate hidraulic. Iar în perioada modernă maşinile încep să fie acţionate mecanic, întîi cu energia aburilor, apoi a motorului cu explozie, electric, atomic. U. este un capitol de tehnologie populară sau ştiinţifică. Fr. Engels (Ro-lul muncii în procesul transformării maimuţei în om, 1876) susţine că trăsătura caracteristică a societăţii omeneşti, prin care aceasta se deosebeşte de ceata maimuţelor, este munca şi confecţionarea u.: „unealta a creat omului posibilitatea de a trăi în cele mai variate condiţii naturale". Prin u. omul domină natura. Dezvoltarea forţelor de producţie se bizuie pe dezvoltarea uneltelor de producţie. în literatura etnologică română Sim. Mehedinţi (Caracterizarea etnologică a unui popor prin muncă §i uneltele lui, 1920) prezintă de pe poziţii antropogeografice rolul muncii şi al u. în viaţa omenirii. V. ergonomie. UNITATE ETNICĂ - concept care se referă la partea constitutivă a unei comunităţi etnice, considerată unitară în structura ei şi uniformă în activitatea ei. U.e, este indivizibilă şi inalienabilă pe plan social-istoric şi evoluează în timp şi spaţiu. în categoria u,e. pentru perioada arhai- că, de formare a comunităţilor etnice, intră clanul, fratria, tribul, iar pentru perioada de evoluţie a lor, familia (spiţa de neam), neamul, satul, grupul’etnic. Conceptul este analog unităţii sociale. UNITĂŢI DE CERCETARE ETNOLOGICĂ — instituţii, organe, organisme naţionale şi internaţionale de cercetare ştiinţifică în etnologie sau în ştiinţele 'contingente etnologiei' (istoria cu unele ramuri ale ei, antropologia, geografia, sociologia etc.). Unele din acestea sînt încadrate în institute, centre, comisii şi colective de muncă ce ţin de academiile de stat sau particulare, altele sînt activităţi incluse în catedre, seminar ii şi laboratoare ce ţin de universităţi de stat sau particulare. Redăm din inventarul internaţional cîteva u.c.e. pentru sesizarea complexităţii şi dinamicii cercetărilor etnologice în ţările care au creat, din secolul al XlX-lea, şcoli, curente şi direcţii ştiinţifice, ca şi u.c.e. apărute în ţările în curs de dezvoltare. V. institutie. REPUBLICA AFRICA DE SUD: Institute for the Study of Man, Johannesburg. ALBANIA: Insti-tuti i Hisîorise dhe i Gjuhesise. Sektori i etno gr a fise, Tirana; Inşii-tuli ifolclorise, Tirana.ALGERIA i Institut d’Etimologie, Alger; Centre de Recherches Anthropo-logiques Prehisioriques et Eth-nographiques, Alger, ARGENTINA: Sociedad Argentina de Antropologia, Buenos Aires; în- 280 u stituto de Antropologia Nacional, Buenos Aires; Section de Antropologia y etnologia, Universidad Nacional de Cuyo, Mendoza; Insti-tuto Etnico del Norte Argentina, Casa Historica de los Mibum, Salta; Departamento de Estudios Etnograficos y Coloniales, Buenos Aires; Centro de Inves-tigaciones Sociales y Religiosas, Buenos Aires; Instituto Argen-tino de Estudios Patagonicos, Buenos Aires. AUSTRALIA: Departament of Anthropology, University of Sydney; Departament of Asian Civilization, The Australian National University, Canbera; Australian Institute of Aboriginal Studies, Canbera; Australian National Society for the Shidy of the History of Religious, University of Melbourne. AUSTRIA: Institut fiir Volkerhunde, Universităt Wien, Viena; Institut fur Japanologie, Universităt Wien, Viena; KunstJiistorische Gesellsc-haft, Viena; Gesellschaftfur Volkes-kundeatlas in Osterreich, Viena; Osterreichische Ethnographische Gesellschaft, Viena. BELGIA: Institut International des Civilisations Differentes, Bruxelles; Institut Ori-’entaliste, Louvain; Institut de sociologie Solvay, Bruxelles; Institut d’Histoire du Christianisme, Bruxelles; SociStS belge d’Ergolo-gie, Bruxelles; Seminaire de Folklore, Gand; Institut de Sciences Familliales et Sexologie, Louvain; Institut Africaniste, Louvain; Cen-trum voor Inter disciplinar Anthro-pologisch Onder Zoek, Louvain; Societe Royale dyHistoire et d'Ar- 281 chiologie, Tournai; Centrum voor de Studie Van de Mens, Antwerpen. BIRMANIA: Departament of Ancient Literaturo and Culture, Rangoon; Internatio na i Institut of Advanced Buddislic Studies, Rangoon. BOLIVIA: Institute de Historia y Folklore, La Paz; Instituto de cultura sociale, Oruro. BRAZILIA: Insli-tuto de Ceară, Ceară; Instituto Genealogico Brasileiro, Sao Paulo; Instituto Historico, Geografico e Etnografico Paranaense, Curitiba; Instituto de Linguistica e Antropologia Aplicada, Porto Alegre; Centro de Pesquisas Folclovicas, Rio de Janeiro; Comissao Nacional de Folclore, Rio de Janeiro; Instituto de Antropologia e Etnologia de Para, Belem; Centro de linguagio indiana e cultura, Brasilia; Instituto de cultura hishpanica, Universidad de Bahia; BULGARIA: Etnografskaiea Institut, Sofia. CANADA: Departament d’Anthropology, University of To-ronto; Departament of Anthropology and Sociology, Vancouvcr; Indian-Eskimo Association of Ca nada, Toronto. CEHOSLOVACIA: Institutul de etnologie, Fraga; Institutul de etnologie, Bratislava; Institutul de etnologie, Brno; Catedra de etnografie şi 'folclor, Universitatea din Brno. Societatea Cehoslovaca de etnografic, Praga. CHILE: Estacion °Etnologica de Chile, Santiago; Centro de Estudios Antvopologicos, Santiago. CIAD: Institut National Tchadien pour Ies Sciences Hu-maines, N’Djamcna. CIPRU ; Efa- u ireia Kipvicikon Spoidon, Nicosia. REPUBLICA POPULARĂ CHINEZĂ: Instituiţii de Isto- rie, Pekin; COLUMBIA: Junta Nacional de Folclor \ Bogota; Instituto Columhiano de Antropologia Bogota; Instituto de Cultura Popular, Bogota; Instituto de Estudios de Etnologia, Barran-quilla; Faculty of Human Sciences, Bogota; Instituto de Etnologia, Popayân. CUBA: In- stituto de Etnologia y Fok-lore, Havana; Instituto Nacional de Cultura, Havana; Socie-dad de Folklore Cubano, Havana; Sociedad de Estudios Af rocubanos, Havana. DANEMARCA: Institut de Etnologie şi Antropologie, Copenhaga; Selbskabet Dansk Kul-turhistorie, Copenhaga. ECUADOR: Instituto Ecuadoriano de Cultura Hispanica, Quito. EL SALVADOR: Instituto Indige- nista, Salvadpr. ELVEŢIA: Institut d'Ethnographie, Geneva,;Institut africain, Geneva; Institut -d' Anth-ropologie, Geneva; SociSti Suisse de Traditions Populaires, Bassel; Geographische-Ethnographische Ge-sellschaft, Zurich, Bassel; Antiqua-rische Gesellschaft, Zurich. ETIOPIA : Institutul de studii etiopiene, Addis Abeba; Societatea de etnologie, Addis Abeba. FILIPI-NE: Research Institute for Min-danao Culture, Manila; Instituto de Cultura Filipinese, Manila. FINLANDA: Institutul de etnologie, Turku; Facultatea de etnologie finno-ugrică, Helsinki. FRANŢA: Institut d' etimologie (Musee de l’Homme), Paris; Institut d' Etimologie et de Sociologie Rcligieuse, Paris; Laboratoire d’An-thropologie, Paris;. Laboratoire d* Ethnobotanique, Paris; Centre dv Etimologie Frangaise (Musâe naţional des arts et traditions populaires), Paris; Institut d’Etimologie, Strasbourg; Laboratoire d Etimologie, Paris; Societed'Ethno-graphie, Paris; Societe d'Ethno-gvaphie Frangaise, Paris; Societi de Mythologie Frangaise, Beau-vais; Societe Frangaise d’Archeo-civilisation et de Folklore, Paris; Societe des Africanistes, Paris; Societe des Americanistes, Paris; Sociâtâ d»s itucles juifes, . Paris. REPUBLICA DEMOCRATĂ GERMANĂ: Institut fiir Voi- kerkunde, Berlin; Institut fiir Volkskunde, Leipzig; Institut fiir Volkerkunde, Dresda; Institut fur Volkskunde, Jena; Institut fur Volkskunde, Franjkfurt am Oder. REPUBLICA FEDERALĂ GERMANIA: Institut fiir Volkskunde, Frankfurt am Mein; Seminar fiir Deutsche Volkskunde, Gottingen; Seminar fur Volkskunde, Kiel; Institut fur Volkskunde, Miinchen; Seminar fur deutsche und vergleichende Volkskunde, Miinchen; Deutsches Volks-liedarchiv, Freiburg; Volkskund-liches Seminar der Universitar Miinster; Volkskundiches Seminar der Universităt, Bonn; Institut fiir mitteleuropăische Volks-forschung, Marburg; Ludwig Uh-land Institut fur empirische Kul-turwissenschaft, Tiibingen; Berli-ner Gesellschaft fur Antropologie, 282 u Etimologie tind Urgeschichte, Berlin; Deutsche Gesellschaft fiir An-tkropologie, Frei burg; Rheinische Vereinigung fur Volkskunde, Bonn; Institut fur Anthropologie und Humangenetik, Munchen; Institut fur Volkerkunde, Gottin-gen; Anthropologische Institui, Mainz; Institut fiir Anthropologie, Berlin; Anthropologische Institut, Kiel; Seminar fur Ethnologie, Heidelberg. GHANA: Institutul de ştiinţe sociale, Acera. GRECIA: Kentron erevnis Ellinikis, Atena; AristoUlion Panepistimion, Salonic; Istoriki kai Ethvologhikis, Atena; Idrima meletan Cherso-nisou tou Aimoi, Salonic. GUATEMALA: Instituto de Antropologia e Historia de Guatemala, Guatemala; Instituto Indigenista Nacional, Guatemala. HAITI: Institut d’Ethnologie de Haiti, Porte-au-Prince; Bureau d'Ethnologie de Haiti, Porte-au-Prince. INDIA: Anthropological Survey of India, Nagpur; Departament of Anthropology, Calcuta University; Departament of Anthropology, University of Delhi; The Indian Institute of World Culture, Bangalore; The Ethnogra-phy and Folk Culture Society, Lucknow. INDONEZIA: Insti- tutul pentru cultura indoneziana, Djakarta. IRAN: Institutul de studii şi cercetări sociale, Teheran ; Societatea de cultura veche iraniană, Teheran. IRLANDA: Irish Folklore Commission, Dublin; Faculties of Arts and Celtic Studies, Cork; Folklore of Ir land Society, Dublin; Royal Society of Antiquares of Irelancl, Dublin. ISLANDA: Centrul de cercetări antropologice, Reykjavik; Societatea arheologică islandeză, Rey-kjavik. ISRAREL: Facultatea de ştiinţe sociale, Universitatea din Ierusalim; Departamentul antichităţilor şi muzeelor, Ierusalim: Centrul de studii folclorice, Ierusalim; Institutul de studii evreieşti, Ierusalim. ITALIA: Insti-tuto d’Etnologia, Universita di Roma; Instituto d’Antropologia, Cittâ Universitaria, Roma; In-stiiuto d*Antropologia e Paleontologia, Pisa; Instituto di Studii Etruschi ed Italiani, Florenţa; Instituto di Paleontologia Umana, Roma; Institute Internazionale delle Arti e del Costume, Milano; Instituto delle Scienze antropolo-giche, Universitatea Caligari. JAPONIA: Departamentul de Folclor, Universitatea Tokio; Centrul de etnologie Marină, Tokio; Societatea japoneză de etnologies Tokio; Departamentul de antropologie socială, Tokio; Departamentul de antropologie culturală, Tokio; Instihitul de cultură orientală, Tokio; Laboratorul de antropologie socială, Tokio; Institutul de studiu al civilizaţiei, Tokio; Departamentul de antropologie culturală, Nara; Societatea japoneză de folclor, Tokio. KENYA: Institutul de arheologie şi etnologie, Nairobi. LIBERIA: Centrul Tub-man de cercetare a culturii africane, Cape Mount. MAREA BRI-TANIE: Royal Anthropological Institute, Londra; Institute of So- 283 u cial Anthropology, University of Oxford; Folklore Society, Londra; Royal African Society, Londra; Gypsy Lore Society, Liver-pool. MEXIC: Instituto Nacional de antropologia e Historia, Mexico; Faculta de Estudios de Historia Etnica, Mexico; Insti-tuto Indigenista Inter americano, Mexico; Instituto Nacional Indianista, Mexico; Centro de In-Vestigationes Sociales y Reli-giosas, Mexico; Mission Archâolo-gique et Ethnologique Francaise au Mexique, Mexico; Sociedad Mexicana de Anthropologia, Museo Nacional, Mexico. NICARAGUA: Instituto Indigenista Nacional, Managua. NORVEGIA: Facultatea de etnologie, Universitatea din Oslo. NOUA ZEELANDĂ: Departament of Anthropology, University of Otago, Otago; Auckland Institute and Museum, Auckland; Faculty of Anthropology, Universitatea Wellington. OLANDA: Institutul de Antropologie culturală, Leiden; Institutul de studii sociale, Haga; Institutul regal de lingvistică şi antropologie, Leiden; Institutul regal tropical, Amsterdam; Societatea antropologică olandeză, Amsterdam. PANAMA: Facultad de Antropologia, Universitatea Panama; Cornission Nacional de Ar-cheologia y Monumentos Histori-cos, Panama. PARAGUAY: Academia de la Lengua y Cultura Guaranaies, Asuncion; Centro de Estudios Sociales-Religiosos, A-suncion. PERU: Instituto de Estudios Etnologicos, Lima; Insti- tuto di Etnologia y Archeologia, Lima; Instituto Peruano de Cui-tura Hispanica, Lima; Centro Peruano de Cultura Hispanica, Lima. POLONIA: Instytut istorii kultury materialnej, Polska Aka-demia Nauk, Varşovia; Polska Sztuka Ludowa, Varşovia; Wro-claw; Zaklad Etnografii, Lodz. PORTUGALIA: Instituto Portu-gues de Arqueologia, Historia e Etnografia, Lisabona; Centro de Estudos de Etnologia Peninsular, Lisabona; Centro de Estudos de Antropobiologia, Lisabona; Centro de Estudos de Antropologia Cultural, Lisabona; Instituto Aţo-riano de Cultura, Ponte Delga-da (Azore); Instituto de Antropologia „Dr. Mendes Correau, Porto; Sociedad portuguesa de Antropologia e Etnologia, Porto. ROMÂNIA: Institutul de cercetări etnologice şi dialect o logice, Bucureşti; Institutul de istoria artei, Bucureşti: Institutul de arheologie, Bucureşti; Comisia de antropologie şi etnologie a Academiei R.S.R., Bucureşti; Subcomisia de antropologie ’şi etnologie, Cluj-Napoca; Subcomisia de antropologie şi etnologie, Iaşi; Cercul de etnologie, Craiova; Cercul de etnologie, Timişoara; Grupul de cercetări complexe „Porţile de Ficr‘( al Academiei R.S.R. (1964 — 1972); Catedra de folclor, Universitatea Bucureşti; Catedra de artă populară, Institutul de arte plastice, Bucureşti. SENEGAL: Institut de V Afvique nouvelle, Dakar. SPANIA: Instituia de Cultura Espanola, Madrid; Instituto de Estudios Afri- 284 u cano, Madrid: Instituto de Estudios Ibericos y Etnologia Va-lenciana, Valencia; Facultad de Etnologia, Universidad de Madrid; Laborator io de Antropologia, Universidad de Barcelona; Seminario de Historia Primitiva, Madrid; Sociedad Espanola de Antropologia, Etnografia y Preistoria, Madrid. SRI LANKA: Academia Buddistă, Kolamba; Societatea teosofică, Kolamba; Societatea paleolitică, Kolamba. S.U.A. Departament of Anthropo-logy la universităţile din NewYork, Washington, Berkley, Michigan, Texas, Illinois, Chicago, Tucson, Wisconsin, Hawaii; Office of A n-thropology Smithsonian Institution, Washington; Folklore and Folk-life Program, Philadelphia; search Institute for Study of Man, New York; Institute for Cross-Cultural Research, Washington; Bureau of American Ethnology, Washington; Foun- dation for Anthropological Research, New York; Center for Study of Comparative Folklore and■ Mythology, Los Angeles. SUEDIA: Facultatea de etnologie, Universitatea din Stockolm. TUNISIA: Centre National des Arts et Traditions Populaires, Tunis. TURCIA: Catedra de antropologie şi etnologie, Universitatea din Ankara; Catedra de antropologie, Universitatea din Is-tanbul; Institutul central de cercetare a culturii turce, Ankara; Institutul de turcologie, Istanbul; Societatea de folclor turc, Istanbul. UNGARIA: Neprajzi Kutato Csoport, Budapesta; Societatea ungară de etnologie, Budapesta; Societatea ungară de etnografie, Budapesta; Societatea ungară de folclor, Budapesta. U.R.S.S.: In- stitut etnografii im. Mikluho Maklaia, Moscova; Institut ar-heologhii e etnografii, Erevan; Institut iskustva, etnografii i fol-kloristiki, Minsk; Institut istorii, arheologii i etnografii, Tbilisi; Institut istorii, arheologhii i etnografii, Alma A ta; Institut antropolog Iui i etnografii, Leningrad. URUGUAY: Institute Uruguayo de Cultura Brasilena, Montevideo: Instituto Historico y Geogrâfico del Uruguay, Montevideo; Departament o del Folklore, Universidad Montevideo; VENEZUELA: Instituto de folklore, Caracas; Sociedad Inter americana de Antropologia y Geografia, Caracas. ZÂMBI A: Departament of the Humanistics and Social Sciences of Zambia, Lusaka. UTOPIE — imagine complexă a unei societăţi ideale (perfecte, unitare, armonice) sub raportul modului de viaţă şi al formelor de cultură şi civilizaţie. în această accepţie u. poate fi retrospectivă (cînd se referă la imaginea unei experienţe intelectuale trecute pentru a surprinde tipul de fantezie creatoare în cugetarea social-culturală) şi poate fi prospectivă (cînd se referă la rezultatele anticipării teoretice a unei societăţi viitoare, cu sau fără suport istoric în realitatea previzibilă supusă unei evoluţii permanente). 285 u U. prospectivă a devenit un gen literar de tip viitorologic asupra societăţii ideale pe măsura sesizării coordonatelor ei, a sistematizării problematicei contingente şi a forţei de proiectare prin scris. Există o străveche tradiţie literară a u. care începe din antichitatea clasică. Teoretizarea, descrierea şi literaturizarea societăţilor utopice încep cu Platon (Sta-tul), continuă cu Campanella (Cetatea Soarelui), capătă statut conceptual universal-valabil cu Thomas Morus (De optimo respublica stătu deque nova insula Utopia, 1566), se extinde cu Ba-con (Atlantida), cu Swift (Insula Laputa din Călătoriile lui Guliver), cu Saint Simon (Falansterul) etc. Modelele create de utopişti (în povestirile lor fantastice, în romanele de ficţiune ştiinţifică, în satire şi poeme extravagante despre popoare mirifice) sînt indicative în istoria culturii pentru gradul de anticipaţie a noului, pentru reprezentarea .ideativă a evoluţiei probabile sau dezira-bile a societăţii, pentru actualizarea şi politizarea continuă a formelor pe care trebuie să le ia societăţile utopice. Din acest punct de vedere trebuie urmărit raportul dintre u. şi tradiţie, comparativ cu raportul dintre tt., inovaţie şi prognoză. Aceasta pentru că, în general, lucrările consacrate u. încearcă să împace dinamismul evoluţiei sociale cu statica principiilor etico-juridice considerate imanente. O atenţie deosebită acordă acestei probleme Karl Mannheim (Iâeology and Utopia, 1936); H.C. Balony (Ancient utopies, 1956); K. Kereny (Vom sinn der Utopie, 1964); H. Braunert (Theo-rie, Ideologie und Utopie, 1936) etc. V. ucronia. UZANŢĂ — 1. regulă de comportare social-culturală stabilită de tradiţia istorică; 2. formă pasivă a oricărui obicei*. U. este sinonimă, parţial, cutumei*, cu care uneori a fost confundată. U. e mai puţin restrictivă în societate şi mai puţin integrată în complexul cultural din care face parte. V. datină, cutumă, obicei. DICŢIONARELE ALBATROS V VENUS — denumire metaforică atribuită unor figurine şi statuete de femei din epoca paleolitică, socotite, pe de o parte, că reprezintă tipul frumuseţii, al feminităţii primitive (forme gracile, steatopigiste etc.) şi, pe de altă parte, că reprezintă iconografia simbolică a unor aspecte ale religiozităţii primitive specifice matriarhatului (fecunditatea, fertilitatea etc.). Figurinelor şi statuetelor acestora li s-a dat numele după localităţile în care au fost descoperite sau după orizontul cultural căruia aparţin: V, din Brassempouy, V. din Grimaldi, V. din Wilendorj, V. din Lespuge, V. din Laussel, V. din Abri-Pa-tand, V. din Sireuil etc. V. artă primitivă, artă preistorică. VIZIUNE — concept rare se referă la: 1. o stare caracteristică sau specifică anumitor forme şi genuri de manifestare culturală (creaţie, recepţie, consum cul- tural). Din acest punct de vedere, în psihologie v. exprimă caracterul diferenţial al percepţiei vizuale şi al reprezentării plastice sau intelectuale. Psihologia analizează atît formele individuale ale v. cît şi pe cele co-lectiv-comunitare. Cu formele individuale ale v. se ocupă psihologia artei, „psihopatologia artei", „psihanaliza artei", cu formele colective ale v. se ocupă psihologia popoarelor, istoria artelor, critica artistică şi etnoestetica. V. realităţii concrete este deosebită după obiectiv, după gradul de intensitate şi putere de expresie plastică. în etnologie şi în sociologia culturii, v. exprimă o modalitate particular-etnică de a recepta realitatea social-culturală şi de o concretiza în contextul unor opere globale sau parţiale de civilizaţie sau cultură. Aceste ştiinţe clasifică v. după caracterul ei creator în: v. imaginativă şi in v. intelectuală. V. imaginativă 38? V modelează morfologic realitatea social-culturală, iar v. intelectuală modelează axiologic conţinutul şi esenţa realităţii social-culturale. în structura ei generală v. imaginativă este „stenică" (optimistă) sau „astenică" (pesimistă), dinamică sau contemplativă, retrospectivă sau prospectivă, angajată sau dezanga-jată. Unii din cei care au folosit v, imaginativă în lupta de revendicare social-politică au fost calificaţi de contemporani ca vizionari şi totodată ca utopişti. în antichitate au fost utopişti Pla-ton (Republica) şi Aristotel (Politica), pentru perioada feudală Thomas Morus (De optimo Res-publicae Stătu), Campanella (Cită del Sole), Cabret (Voyage en Icarie) etc. Pentru epoca modernă Fr. Engels face distincţia între utopia filosofică şi socialismul utopic. El a stabilit în ce constau esenţa şi limitele utopiei filosofice ’ promovate de socialismul utopic a lui Saint Simon, Ch. Fourier şi alţii, în raport cu socialismul ştiinţific elaborat de Karl Marx. în’structura ei generală v. intelectuală calchiază unele trăsături psihice ale v. imaginative. Prezintă însă o varietate indefinită de forme culturale din care menţionăm: v. etică, v. metafizică, v. mistică, v. teologică. Etnologia surprinde, analizează şi integrează în studiul concepţiei despre viaţă şi lume structura etnică a v. imaginative şi intelec- tuale, şi prin ele determină trăsăturile particulare ale operelor de civilizaţie şi cultură ale unor epoci. Pentru analiza concretă a v. şi a tipurilor umane care o vehiculează se întreprind cercetări de etno metr ie* specială. S-a ajuns să se constate îh ce măsură cele două forme de v. intră în compoziţia specificului etnic şi a personalităţii creatoare a unei comunităţi etnice. Trăsăturile culturale promovate de v. se referă la: a. particularităţile modului de existenţă (structura socială şi producţia, tehnologia muncii etc.); b. conştiinţa cultural-istorică (sinteze integratoare ale diferitelor forme de v. relativă la viaţa economică, social-politică etc.); c. concepţia tradiţională despre viaţă şi lume a unei comunităţi etnice (magică, mitologică, religioasă, artistică, ştiinţifică). Prin v. se mai înţelege şi capacitatea unei ştiinţe de a imagina noi obiective de cercetare a realităţii, noi probleme de investigaţie ştiinţifică şi de a proiecta în viitor ca ideal aceste obiective şi probleme astfel încît să se întrevadă din plin resursele ei teoretice şi aplicaţiile respective, mesajul ei social-istoric. Cercetări asupra v. tradiţionale a culturii româneşti au întreprins: Ovidiu Papadima (Viziunea românească a lumii, 1941), Liviu Rusu (Viziunea lumii în poezia noastră populară, 1967). DICŢIONARELE ALBATROS X XEIRONOMIE — limbajul gesturilor şi mişcărilor integrate în pantomimâ. Termen sinonim coregrafiei. V. etnoscor-e'grafie. XENOFIL — cel care are bune sentimente faţă de străini;' cosmopolit. 19 — Dicţionar de etnologie DICŢIONARELE ABATROS z ZADRUGĂ — nume dat unei „familii multiple" de tipul comunităţii domestice tipice în Jugoslavia. Ceea ce caracterizează z. este comunitatea agricolă realizată prin asociere voluntară a mai multor familii din aceeaşi localitate. Asupra genezei z. s-au emis două ipoteze: 1. z. a fost la origine o familie mare în compoziţia căreia intra un nucleu familial bine definit, cu rudele şi neamurile lui. Această formă de z. îngloba în compoziţia ei cîteo-dată 3 — 5 generaţii de membri ai familiei, îşi avea reşedinţa uneori în aceeaşi gospodărie lărgită, era condusă de persoana cea mai vîrstnică, producţia şi consumul bunurilor realizate erau comune, modul de viaţă era determinat de puternice tradiţii de coeziune familială; — 2. z. în forma ei mai evoluată, de asociere voluntară a mai multor familii din aceeaşi localitate derivă din 2. — familie mare. Z. ca familie multiplă este alcătuită dintr-un număr indefinit de familii fără legătură între ele, îr să asociate prin conducere şi interese economice. La baza "acestei forme de z. se află proprietatea teritorială comună, muncă egală pentru toţi membrii asociaţiei şi repartiţie egală e bunurilor realizate. V. familie. ZODIAC — (£co£tay.6$ — sferă cerească) reprezentarea constelaţiilor prin alegorii zoomorfe (berbecul, taurul, peştii etc.), antropomorfe (gemenii, fecioara, vărsătorul etc.) sau skeumorfe (lira etc.) sau prin simboluri particulare (semne zodiacale), aie căror semnificaţii diferă după raporturile care se stabilesc între aceste reprezentări şi unele astre din constelaţiile ce le-au provocat. Originea z. e babiloniană. Cel mai vechi z. care s-a păstrat este cel din Dendora (Egipt), conservat în prezent în muzeul Louvru 290 z din Paris. Z* cuprinde un cerc împărţit în 12 segmente corespunzătoare celor 12 constelaţii, un ansamblu de simboluri zodiacale. Z. a fost folosit şi este încă folosit de astrologi pentru pseudo-previziuni asupra timpului şi pentru ghicit destinul oamenilor. ZONĂ — termen care în etnologie desemnează: — 1. o porţiune sau un fragment dintr-un teritoriu, determinat pentru o categorie de fenomene sau fapte şi care îndeplineşte o anumită funcţiune în contextul din care face parte integrantă; —2. o unitate de comportament etnic în domeniul unei manifestări sau creaţii social-istorice, care caracterizează o ?arte dintr-un popor sau naţiune, n primul sens z. poate fi: — ecologică, o parte dintr-un teritoriu caracterizat prin anumite calităţi distincte, referitoare la viaţa unei specii vegetale sau animale, ori la un anumit mediu ambiant uman; — de agrement, o parte dintr-un teritoriu afectat repaosului fizic, activităţilor ludice şi de divertisment; — urbană, parte de teritoriu ce ţine sau intră în perimetrul unui oraş; — de tranziţie, teritoriu neutru ce face legătura între două z. distincte funcţional. în al doilea sens, z. poate fi legată de forme globale sau parţiale de civilizaţie sau cultură privite ca unităţi de comportament etnic. V. arie de civilizaţie, arie de cultură, zonă etnografică, zonă de artă populară, zonă folclorică. ZONĂ DE ARTĂ POPULARĂ - 1. parte dintr-un teritoriu etnic, determinantă pentru fenomenele sau faptele de artă populară, care îndeplineşte o funcţiune dife-renţial-specifică în contextul teritorial din care face parte integrantă; 2. unitate de comportament etnic, bazată pe forme particulare de creaţie artistică populară tradiţională, proiectată într-un spaţiu geografic limitat. în compoziţia unei z.d.a.p. intră pe lîngă fenomene şi fapte de artă populară şi relicte artistice din paleoarta sau arheavta locală. Structura, funcţiunea, varietatea şi dinamica z.d.a.p. sînt omologe cu cele ale zonei etnografice* şi zonei folclorice*, cu care dealtfel face corp comun în contextul unei zone etnice. V. zonă. ZONĂ ETNOGRAFICĂ - 1. parte dintr-un teritoriu etnic, determinantă pentru fenomenele şi faptele de civilizaţie, care îndeplineşte o funcţiune diferenţial-spe-cifică în contextul teritorial din care face parte integrantă; 2. unitate de comportament etnic bazată pe forme particulare de civilizaţie tradiţională,, proiectată într-un spaţiu geografic determinat. în compoziţia unei z.e. intră: un grup limitat de activităţi şi capacităţi tehnice de munca adaptate mediului ambiant, un ansamblu unitar de elemente şi aspecte de civilizaţie create în acest mediu, un centru de polarizare şi de difuziune a civilizaţiei locale, unde nu se produc impacturi şi abia ajung ecourile, 19* m z contaminările şi influenţele periferice. Ca unitate de comportament etnic, z.e. este dinamică şi mobilă. Ea pulsează în timp şi se extinde în spaţiu, după centrul de gravitate al activităţilor ei materiale. S-au determinat două forme de z.e.: o formă care include şi acoperă, mai mult sau mai puţin, întregul sistem de comportament etnic bazat pe civilizaţia tradiţional-locală (ex. zonă agricolă, pastorală, viticolă etc.); şi altă formă care include şi acoperă numai un aspect particular sau configuraţia unei probleme de civilizaţie (ex. zona caselor de lemn, zona ţesutului de lut, zona maramei de boran-gic etc.). Z.e. trebuie înţeleasă ca parte integrantă a unei unităţi etnice comportamentale, lărgite, care este regiunea etnografică*. Mai multe z.e. similare în conţinut alcătuiesc o regiune etnografică '(ex. în contextul regiunii etnografice Transilvania intră mai multe z.e. numite în limbaj popular „ţări": Ţara Bâr-sei, Ţara Oltului, Ţara Haţegului, Ţara Oaşului etc.). Conceptul de z.e. nu poate fi înţeles fără corelaţia cu conceptele: zonă folclorică* şi zonă de artă populară*. De aceea este omologă acestora în contextul unei zone etnice. între ariile de civilizaţie şi cele de cultură ale unei z.e. pot exista neconcordanţe geo- grafice. O unitate comportamentală etnică poate aparţine unei zone de civilizaţie şi altei zone de cultură. V. etnologie regională, regiune etnografică. ZONĂ FOLCLORICĂ - 1. parte dintr-un teritoriu, determinantă pentru fenomenele sau faptele de folclor, care îndeplineşte o funcţiune diferenţial-specifică în contextul teritorial din care face parte integrantă; 2. unitate de comportament etnic bazată pe forme particulare de cultură tradiţională (literatură, muzică, coregrafie), proiectată într-un spaţiu geografic limitat. în compoziţia unei z.f. intră elemente şi aspecte de cultură populară contemporane, precum şi reminiscenţe folclorice*. Structura, funcţiunea, varietatea şi corelaţiile z.f. sînt adesea omologe cu cele ale zonei etnografice* şi zonei de artă populară*, cu care de altfel face corp comun în contextul unei zone etnice. V. zonă. ZOOMORF - 1. în mitologie, reprezentare animalieră a unei divinităţi, semidivinităţi sau demon, fie în întregime, fie numai printi-o anume parte metamorfozată (cap, corp, picioare etc.) în vederea sugerării unui simbol sau alegorii; 2. (în artele plastice), motiv decorativ, compus din reprezentări animaliere. V. bes-Har. II PERSONALITĂŢI A AARNE, Antti — folclorist finlandez (5 dec. 1867, Pori — 5 febr. 1925, Helsinki). Studiază folclorul la Universitatea din Helsinki. Doctor în folclor. Docent şi profesor la catedra de folclor comparat de la Universitatea din Helsinki. Exponent al şcolii finlandeze de folcloristică şi al metodei istorico-geografice de cercetare a folclorului, metodă iniţiată de Kaarle Krohn. Autor al indexului tipologic de clasificare a basmelor populare, revăzut şi dezvoltat de Stith Thompson, care devine curînd celebru şi imitat în acest domeniu. Folcloriştii din lumea întreagă l-au luat drept model de urmat în clasificarea basmelor naţionale. Bl BL.: Vergleichende Mărchen-forschungen (1907); Verzeichnis der Mărchentypen (FFC, 1910); Die Zaubergaben (1911); Finnische M ârchenvari anten (1911); Leit-faden d&r vergleichenden Mărchen-forschung (FFC, 1913); Die Tiere auf der Wandeschaft (FFC, 1913); Ubersicht dev Mărchenliteratur (FFC, 14, 1913); Der tiersprach-kundige Mann und seine neugie-rige Frâu (FFC, 15, 1914); Schwănke iiber Schwiegersohn (FFC, 22, 1915); Der Mann aus dem Paradiese (FFC, 23, 1915); Der reiche Mann und sein Schwiegersohn (FFC, 23, 1916); (în preluc. lui Stith Thompson) Ty- pes of the Folktale in World lite-rature (1928); Die magische Flucht (FFC, 92, 1930). REF.: Kaarle Krohn, Antti Aarne (FFC, 64, 1926). AFANASIEV, Alexandr Nikola-evici — istoric, istoric literar şi folclorist rus (11 iul. 1826 — Bogucearî, gubernia Voronej — 23 oct. 1871, Moscova). Studiază dreptul la Universitatea din Moscova. Reprezentant al şcolii mitologice în studiul basmelor. Publică cea mai masivă colecţie de basme, legende şi poezii populare ruseşti. BIBL.: Russkie satiriceskie jur-nalî,' 1769-1774 godov (1859); Poeticeskie vozzrenia slavian na prirodu (1866 — 1868); Narodnîe russkie skazki (8 volume, 1855 — 1864); Narodnîe russkie leghen-dî (1859, publ. 1914); Zavetnîe skazki (1886). REF.: A.N. Papin, Istoria rus-skoi etnografii (1891); N.A. Do-broliubov, Narodnîe russkie skaz-ki (1962); M.K. Azadovski, Istoria russkoi folkloristiki (1958). AFSHAR NADERI, Nader -sociolog şi etnolog iranian (n. 22 iul. 1926, Mashhad). Licenţiat în pedagogie şi filosofie la Universitatea din Teheran (1954 — 1958). Doctor în ştiinţe sociale (1960) şi etnologie (Paris, 295 A 1960). Profesor de antropologie la Universitatea din Teheran (din 1965). Director al Institutului de cercetări şi studii sociale al Universităţii clin Teheran. Cercetările de sociologie şi etnologie ale lui A.N.N. se bazează pe analiza structurii sociale şi a sistemului de producţie, pe analiza structural-funcţională a formelor de viaţă socială, pentru a releva problemele particulare ale civilizaţiei şi culturii iraniene, privite din perspectiva istoriei contemporane. BIBL.: Evaluation of Directed Social Change (1966); The Ta-yebi Tribe (1968); The Settle-ment of Nomads: Its Social and Economic Implications (1971); Socio-economic Impact of Land Reform, Rural Cooperatives and Farm Cooperations in Iran (1971). ALPATOV, Mihail Vladimirovici — istoric de artă sovietic (n. 10 dec. 1902, Moscova). Studiază istoria artei la Universitatea din Moscova. Lector la Institutul de arte frumoase din Moscova (1925). Profesor la Universitatea din Moscova (din 1943). Membru al Academiei de arte frumoase (1954). Artist emerit al RSFSR. BIBL.: (în colab. cu Oskar Wulff) Denkmăler der Ikonen-malerei (1925); (în colab. cu N. Burnow) Geschichte der altrus-sischen Kunst (2 voi. 1932); Arta italiană în vremea lui Dante şi Giotto (1939); Russian Impact on Art (1950); Geschichte der Kunsi (2 voi.: I, 1960, II, 1964). Eseuri de istoria artei (1964). AMZULESCU, Alexandru - folclorist (n. 4 dec. 1921, Valea Stan-ciului-Dolj). Licenţiat în litere. Universitatea Bucureşti (1942). Cercetător ştiinţific la Institutul de folclor (din 1950), apoi la Institutul de etnografie şi folclor şi în prezent Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice. Doctor în folcloristică (1967), Şeful sectorului de folclor în Institutul de cercetări etnologice. Secretar de redacţie, redactor adjunct al „Revistei de etnografie şi folclor". Coordonator al „Colecţiei naţionale de folclor". BIBL.: Doine, cîntece, strigături (1955, în colab. cu Gh. Ghiţa); Vechi cîntece de vitejie (1956, în colab. cu Gh. Ciobanu); Voinicii, Balade populare prelucrate (1956); Balade populare româneşti (antologie, voi. I-III, 1964); Cîntece bâtrîneşti (1964, în colab. cu Paula Carp). ANKERMANN, Bernard - etnolog german (14 feb. 1885, Ta-piau — 26 oct. 1943, Berlin). Studii de antropologie (1905). Director la Museum fiir Volher-kunde din Berlin (1909) şi la Afrikanische Abteilung (1911). întreprinde expediţii în Africa, îndeosebi în Camerun. Alături de Clark Wissler şi Fritz Grâbner este fondatorul" „Kulturhistoris che Schule" din Viena. Iniţiatorul metodei difuzioniste. îl preocupă studiul regiunilor culturale, al complexelor culturale şi al căilor naturale şi artificiale de difuzare a culturii. 296 A Bl BL.: jDie afrikanischen Mu-sikinstYiimente (1901); Religion der tfaturvâlker (*924); Kulturkreise md Kulturschichten in A frika (1905); Verbreitung und Form der Totemismen in A frika (1915); ‘poteinglaube und Seelenglaube bei afrikanişchen Volkern (1918). REF.: W. Hirschberg, Das Werk Bernard Ankevmanns (1938). ANUCIN, Dmitri Nikolaevici — antropolog, etnolog şi arheolog rus (28 aug. 1843, Petersburg — 4 jun. 1923, Moscova). Studii de antropologie, arheologie şi geografie la Universitatea din Moscova (1867). Profesor de geografie' (1884) şi de antropologie (1890) la Universitatea din Moscova. Membru al Academiei Ruse de Ştiinţe (1896). Creează, pe Bngă’ Universitatea din Moscova, Muzeul de antropologie (1922), catedra de antropologie (1919) si Institutul de antropologie (1922). Organizează cercetări complexe (1890, 1894, 1895) în zonele puţin cunoscute de la izvoarele Vo’lgăi, Dvinei şi Niprului, precum şi în zona marilor lacuri fluviale ale Rusiei. Paralel cu studiile referitoare la influenţa mediului geografic asupra omului, A. studiază şi influenţa omului asupra mediului geografic. Editează şi redactează revistele: Etnograf iceskoe obozrenie (1899); Zemlevedenie (1894);. Rîisski an-tropologiceski jurnal (1900). BIBL.: K istorii oznakomlenia q Sibiriudo Ermaka (1890); K istorii iskusstva i verovanii u Priuralskoi vudi (1899); O Drevnem luke i strelah (1887). ^ REF.: Dmitri Nikolaevici Anu-cin antropolog i gheograf (1843 — 1923, 1941); S.P. Tolstov, Dmi-trii Nikolaevici Anucin etnograf (1947). APOLZAN, Lucia — socio-etno-graf român (n. 15 febr. 1911, Sibiu). Studiază geografia şi istoria la Universitatea din # Cluj (1934). Participă la cercetări sociologice în Munţii Apuseni (1939). Doctor în etnografie (1943). Preocupările L.A. se concentrează asupra aşezărilor, gospodăriilor, industriei casnice, artei textile şi portului popular. A adus o contribuţie substanţială la studiul satelor^crînguri (izolate culturale) din Munţii Apuseni şi zona Porţile de Fier. Abordează de pe o poziţie istoristă actuală studiul etnogenezei şi al evoluţiei fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură sătească. BIBL.: Portul şi industria casnică textilă în Munţii Apuseni (1944); Sate-crînguri din Munţii Apuseni. Observaţii asupra aşer zărilor sociale (1945); Observaţii asupra ocupaţiilor agricole în Munţi i Apuseni (1943 — 1945); Cercetări etnografice în Munţii Apuseni (1939 — 1942); Sate, oraşe şi regiuni cercetate de Institutul Social Român (1945); Consemnări.etno grafice despre două aşezări clin zona preorăşenească a Orşovei, în A-tlasul complex y>Portile de Fier", (1972). 297 A ARBORE, Alexandru — istoric şi etnograf român (20 iun. 1890, Cogeasca, Iaşi — 20 nov. 1953, Bucureşti). Studiază dreptul la Iaşi (1910), istoria la Bucureşti (1914). Profesor de liceu (1916). întreprinde cercetări de teren, îndeosebi în Dobrogea, şi studii de etnoistorie asupra românilor în general şi naţionalităţilor conlocuitoare din Dobrogea. BIBL.: Din etnografia Dobrogei. Contribuiţi la aşezările tătarilor şi turcilor (1920); încercare de reconstituire a trecutului românilor din Dobrogea (1922); însemnătatea cercetărilor etnografice pentru cunoaşterea poporului român (1929); Informaţii etnografice şi mişcări de populaţie în Basarabia şi Dobrogea în veacurile XVIII şi XIX, cu specială privire la coloniile bulgăreşti din aceste regiuni (1929); La culture roumaine en Dobrodja (1939). ' ARENSBERG-MAYNADIER, Con-rad — antropolog american (n. 12 sept. 1910, Pittsburg, Pennsyl-vania). Studiază la Academia Shadyxide din Pittsburg, la Colegiul şi Universitatea Harvard (1931 — 1938). Profesor şi Preşedinte al „Departament of socio-logy and Anthtropology" de la Colegiul Brooklyn (1943 — 1946), Universitatea Columbia (1953). întreprinde cercetări de antropologie în Irlanda (1934 — 1937), J aponia (1944 — 1946); consilier al UNESCO la Institutul de Ştiinţe sociale din Koln (1951 — 1952). Membru fondator al So- cietăţii de etnologie aplicată. Editează revista Human Organiza-tion (1946 — 1951). E preocupat în studiile sale de problemele antropologiei sociale. Unul din fondatorii cantimetriei. BIBL.: The Irish Countryman (1937); Industry and the Commu-nity (1942); Research Relation-ships and Cultural Differences (1958); The American Family tn the Perspective of Culture (1960); The Old World Peoples: The Place of European Cultures in World Ethnography (1963); Cultural Change and Cultural Evolution (1968); Introduction to Culture Change in an Intertribal Market (1968); Retrospect in Song and Culture: A Staff Report of the Cantometrics Project (1968). ARGELIERES, L6on — etnolog şi etnomuzicolog cubanez (n. 7 mai 1918, Havana). Studiază etnografia cu Fernando Ortiz şi folclorul cu Maria Mufioz de Quevedo la Universitatea din Havana (1943 — 1947); compoziţia şi pedagogia muzicală la Conservatoarele din Havana (1949) şi Santiago de Cuba (1951). Director al „Departamentului de folclor" din Cuba (1959 — 1961). Profesor la Şcoala de litere şi arte a Universităţii din Havana (din 1968). Studiile de etnomuzi-cologie cubaneză ale lui L.A. se referă îndeosebi la cîntecele rituale calendaristice sau funerare ale negrilor şi metişilor, la pantomimele şi carnavalurile folclorice ale cubanezilor. 29$ A—B BIBL.: Lecciones del Curso Musica Folklorica de Cuba (1947); Didactica de la Musicografia (1949); Fi Paso de Elementos por el Floklore Musical Cub ano (1952); pantomimas y bailes en el folklore de Cuba (1961); Ensayo sobre la influencia africana en la Musica de Cuba (1959); Elebiva: una divinidad de la Sanieria cu-bana (1962); Musica Folklorica Ciibana (1962). ARNAUDOV, Mihail - etnolog, folclorist, istoric al culturii populare bulgare (5 oct. 1878, Ruse — oct. 1975, Sofia). Studiază filologia slavă la Universitatea din Sofia (1898). Se specializează în filologia slavă şi indianistică la Leip-zig şi Berlin (1898 — 1900), la Praga (1903 — 1908), la Paris şi Londra (1908 — 1909). Doctoratul la Paris (1908). Profesor universitar (1914-1918; 1919-1944). Titular al catedrei de istorie comparată de la Universitatea din Sofia (1928 — 1944). Rector al Universităţii din Sofia (1935 — 1936). Membru al Academiei de ştiinţe (1929) şi al mai multor institute străine (din Lvov, Budapesta, Heidelberg, Miinster etc.). M.A. subsumează etnografia şi folcloristica „ştiinţei poporului". El este un etnolog complex, care combină în cercetările lui metoda comparatist-istorică cu cea psihologico-antropologică şi geografică în cercetarea domeniilor culturii populare. BIBL.: Pvoizhod i rodina na siarobălgarskia ezik (1898); Bâl-garskite narodni prikazki (1905); Studii vârhu bâlgarskite obredi i leghendi (1912); Nestinariie, kukerite i rusalkite (1912); Fol-klor ot Elensko (1913); Obiceia i pesni ot Istocina Trakia (1913); Bâlgarskite narodniprazniţi (1916); Vgradena nevesta (1920); Nacen-kite na bălgarskata narodouka (1921); Vearna iii heveapna Gru-tuvita (1924); Razţvet na bălgarskata narodouka (1928); Bâlgarskite svatbeni (1931); Iz minaloto na Kotel (1946); Baladni motivi v narodnata pesen (1964); Obi-ceai pri rajdane (1969); Maghi-ceski obredi i miticeski verovania u dneşnite bălgari (1969). B BACHOFEN, Johann Jakob — 1887, Basel). Studiază dreptul jurist, istoric şi etnolog elveţian la Basel, Berlin şi Gottingen. {22 dec. 1815, Basel — 25 nov. Profesor de drept roman la Ba- 299 B sel (1841). Unul din fondatorii etnologiei juridice. Impune cu argumente juridice teza anteriorităţii matriarhatului faţă de patriarhat, teză care între timp a suferit amendamente ce au dus la infirmarea ei parţială. întreprinde studii de mitologie şi istorie a religiilor, susţinînd caracterul extraraţional al acestora, derivîndu-le din cultul femeii în general şi al mamei în special. BIBL.: jDas Muttevvecht, eine TJntevsuchung iiber die Gynăkok-tatie dev Alten Welt nacli ihver religiosen und rechtlichen Natur (1861); Der Mythus von Orient und Occident. Eine Metaphysik der Alten Welt (1926); Urreli-gion und Antike Symbole (1926); Muttevvecht und Urreligion. Eine Auswahl hevausgegeben von Ru-dolj Marx (1927). REF.: C.Ă. Bernoilli, /./. Bach-ofen als Religionsforschev (1924); B. Croce, II Bachofen e la storio-grafia afilo logica (1928); Jaque-line Costa, Trois fondateurs de Vethnologie juvidique: Bachojen, Mâine et Engels (1974). BALANDIER, Adolf — antropolog şi indianist american (1840, Berna—Elveţia — 1914, Sevilla— Spania). Părinţii lui emigrează în SUA (Illinois, 1848). Se dedică afacerilor, dar studiază în timpul liber, istoria Mexicului. Discipol al lui Lewis H. Morgan (1873). în lucrările lui reia teza lui L.H. Morgan, demonstrînd în ce constă structura democraţiei indigeni- lor panamericani. Se stabileşte în Mexico, unde începe studii "de arheologie, etnologie şi istorie (1881 — 1892). Publică un roman etnologic: The Delight Ma-kers (1890). Trece în Peru şi Bolivia pentru aceleaşi motive de studiu. Se întoarce' în SUA, la New York, unde lucrează la American Museum of Natural History a Universităţii Columbia (1903), la Hispanic Society of America (1905), şi la Cavnegie Institution din Washington (1905). Studiază pe indigenii Pueblos (1913). Vizitează Spania unde moare şi este incinerat. BIBL.: On the Art of War and Mode of Warfare of Ancient Mexicans (1877); On the Distri-bution and Tenure of Lands and the Ctistoms with Respect to Inheritance among the Ancient Mexicans (1878); On the Social Organization and Mode of Go-vernement of the Ancient Mexicans (1879); Final Report of Investigci-tions among the Indians of South-western United States (1890—1892); The Islands of Titicaca and Koati (1910). REF.: A.V. Kidder, Adolph F. Balandier (1928); F.W. Hod-ge, Biographical Sketch and Bi-bliography of Adolphe Francis Alphonse Balandier (1932). BALDUS, Herbert — etnolog brazilian (n. 1899, Wiesbaden). A făcut studii universitare în Europa. Profesor de etnosocio-logie la Sao Paulo (1939). A în-ţreprins studii la indigenii din Brazilia (zona Matto Grosso) şi 300 B paraguay. Conduce secţia de etnologie a Muzeului din Sao Paolo (din 1946). BIBL.: Indian erstudien in nord-ostlichen Chaco (1931); Ensaios de Etnologia Brasileira (1939); Dicionario de Etnologia e Sociologia (1939); Os Tapirape (1944); Landas dos Indios do Brasil (1946); The ethnological Study of the Brasilian Indian (1955); T>ie Juaguarwillinge (1958). BARA BAS Jeno — etnograf maghiar (25 mart. 1920, Bode-Zala). Studiază filosofia, geografia şi etnografia la Universităţile din pecs şi Budapesta. Doctor în etnografie (1947). Muzeograf la Budapesta, profesor de etnografie la Universitatea din Budapesta. Iniţiază şi organizează „Atlasul etnografic al Ungariei". Membru permanent în Comisia Atlasului european. Redactor la revistele: „Ethnographia", „Etimologia Eu-ropaea". B.J. este preocupat de studiul aşezărilor, gospodăriei şi construcţiilor populare maghiare. BIBL.: A Magyar Neprajzi Atlasz Kerdoîve I-IV (1958); Kar-togrdjiai mâdszer a neprajzban (1963); Bekes megye neprajza a 18. szdzadban (1964); A Szab-adteri neprajzi muzeum tudomdn-yos tervenek vâzlata (în colaborare cu Szolnoky Lajos, 1967). BARJAKTAROVIC, Mirko -etnolog iugoslav (15 iun. 1912).. Studiază filosofia la Universitatea din Belgrad. Doctor în filosof ie. Şef al catedrei de etnologie, Facultatea de filosofie din Belgrad. Este preocupat de studiul complexelor sociale, de imigraţie şi efectele ei culturale, de schimbările de mentalitate, de diferenţierile etnice, de stilul de viaţă contemporană. BIBL.: Forms of Ownership as a Tradiţional Institution in Yugo-slavia (1972); About Balkan Tribes (1971); About Ethnic Differentia-tion (1970). bart6k Bela — compozitor, etnomuzicolog şi folclorist maghiar (25 mart/1881, Sînnicolau Mare — 26 sept. 1945, New-York). Studiază din copilărie pianul, armonia şi compoziţia. Compune muzică simfonică, începînd de la 18 ani. Colindă provinciile etnice ale Imperiului austro-ungar, studiind folclorul muzical maghiar, slovac, ucrainean şi român, apoi în Asia Mică unde studiază muzica turcească şi arabă. îşi propune să creeze o „artă muzicală", un stil muzical fondat pe folclor. începe ccrcetări etnomuzicale ajutat de Zoltăn Kodaly. Unul din fondatorii etnomuzicologiei şi ai şcolii de muzică maghiară. Culege şi publică cîntece maghiare, române şi slovace (peste 3 000 de piese) dintre care unele sînt prelucrate simfonic. Profesor de pian la Academia de Muzică din Budapesta (1907 — 1912). Compune o operă şi două piese pentru balet. BIBL.: Pourtfuoi et commeni re-cueille-t-on la musique populaire (Legislation clu folklore musical) (1918); Cîntece populare româneşti din comitatul Bihor (1913); 301 B Der Musikdialect der Rumănen von Hunyad (1920); Die Volksmu-sik der Rumănen von Maramureş (1923); Cîntece populare maghiare (1924); Muzica noastră populară şi popoarele vecine (1934). Die Melodien der rumănischen Colinde (1935); Scrieri mărunte despre muzica populară românească (1937); Rumănische Volkmusik (3 voi., 1968). REF.: C. Brăiloiu, Bela Bartâk folclorist (1947); Kodaly Z., Bar-tok folcloristul (1950). Bela Bar-tok. Ethnomusikologische Schriften (2 voi., 1966-1967); Tiberiu Alexandru, Bela Bartok despre folclorul românesc (1958); Bar-tok-konyv (1970 — 1971). BASTÎAN, Adoîf — etnolog german (26 iun. 1826, Bremen — 2 febr. 1905, Port of Spain). Studiază fizica şi paralel medicina la Berlin, Heidelberg, Praga, Jena şi Wiirzburg. Ca medic în marina comercială germană întreprinde călătorii de studii în Australia, Asia, Africa şi America (între 1861 — 1865). Profesor de etnologie la Berlin. întemeiază „Berliner Museum fiir Volker-kunde" (1868). Iniţiază studiile de africanistică (1869). Pune bazele psihologice ale etnologiei. Susţine teza unei psihologii unitare a întregii omeniri, care explică existenţa civilizaţiei şi culturii comune. Spirit dinamic acţionează pe linia evoluţionistă a lui Bachofen. Exercită o influenţă puternică asupra contemporanilor; a impulsionat cercetările de etnologie urgentă. A fost perma- nent preocupat de terminologia de specialitate, de la el rămînînd termenii: Vdlkerkunde (corespunzător etnologiei), Elementargedanke (gîndire elementară), Volkergedanke (gîndire populară), intraţi definitiv în literatura etnologică germană şi prin aceasta în cea universală. Fundează, cu Virchow, revista: Zeitschrift fiir Ethnologie (1869). BIBL.: Der Mensch in der Geschichte (1860); Die Volker des Ostlichen Asien (6 voi. 1866 — 1871); Ethnographischen Forschun-gen (1871 — 1873); Rechtverhăltnis-se der verschiedenen Volker der Erde (1872); Die heilige Sage der Polynesier Kosmogonie und The-ogonie (1881); Der Volker gedanke im Aufbau einer Wissenschaft vom Menschen und seine Begriindung auf ethnolo gische Sammlungen (1881); Der Volkergedanke (1881); Der Buddhismus in seiner Psycholo-gie (1882); Amerikas Nordwest-kunste (1883); Indonesien (1884 — 1894); Der Fetisch an der Kuste Guineas (1884); Das Bestăndige in den Menschenrassen und die Spiel-weite ihrer Verănderlichkeit (1868); Die micronesischen Kolonien (1899-1900). BASTIDE, Roger — etnolog şi sociolog francez, (n. 1898, Nî-mes). Studiază filosofia la Paris. Doctor în filosofie. Profesor de etnosociologie în Brazilia, la Universitatea din Sao Paulo (1938). Director al Laboratorului de sociologie a cunoaşterii. Profesor la Universitatea din Paris. Repre- 302 B zentant de seamă el etnopsihologiei şi ştiinţei religiilor. BIBL.: Les probUmes de lu vie mystique (1931); Elements de sociologie religieuse (1936); Psy-chanalyse du cafune (1941); Arte e sociedad (1945); Introduction a la recherche sur les intevpine-trations des civilisations (1950); Sociologie et psychanalyse (1950); Le principe de Coupure et le comportement afvobvesilien (1955); Jnimigration et metamorphose d’un dieiu (1956); Bresil—Terre de con-traste (1958); Le Candomble de Bahia (1958); Les Religions afri-caines au Bresil (1960); Mythes et Utop ies (1960); Problemes de Ventrecroisement des civilisations et de leurs wuvres (1963); Les Ameriques Noires (1966); Anthro-pologie appliquie (1971). BAU SIN GER, Hermann — etnolog german (n. 17 sept. 1926, Aalen). Studiază filologia germană şi engleză, istoria şi folcloristica', etnografia şi etnologia. Doctor în etnologie (1952). Profesor universitar la Bonn (1968). întreprinde cercetări de etnolingvis-tică şi dialectologie asupra poeziei populare în general şi a celei germane în special. Militează pentru orientarea sociologică în cercetarea etnografică şi folcloristică. BIBL,:Neue Siedhingen (1959); Volhskultuv in dev technischen Welt (1961). Formen der „ Volks-poeste" (1968); Volkskunde (1971); Dialektet Sondersprache, SpracJi-barrieren (1972). BĂNĂŢEANU, Tancred — cercetător şi istoric de artă populară (n. 10 iul. 1922, Şiret — Suceava). Licenţiat în litere la Universitatea Bucureşti (1944). Doctor în etnografie la Universitatea din Cluj (1946). Director al Muzeului de artă populară a R.S.R. (1955 — 1977). Director adjunct al Muzeului satului (din 1977). Profesor de artă populară la Institutul „N. Grigorescu" din Bucureşti (din 1970). A întreprins călătorii de studii în Extremul Orient (China, India). BIBL.: Căsătoria mortului şi ecourile ei în folclorul indo-euro-pean (1947); Obiceiurile populare în Ţara Oaşului (1956); Ceramica în Tava Oaşului (1958); Ornamentele populare româneşti (1963); Costumele populare româneşti (1963); Costumele populare în regiunea Maramureş (1965); Arta populară în nordul Transilvaniei (1969); Arta populară în Bucovina (1975). BĂRBULESCU, Corneliu — folclorist român (3 mai 1915, Bucureşti). Studiază literele la Universitatea Bucureşti (1933 — 1938). Doctor în filologie (1971). Bibliotecar la Biblioteca Centrală a Facultăţii de litere Bucureşti (1936—1938). Profesor de liceu (1940 — 1941). Profesor la Institutul român din Sofia (1944 — 1945). Cercetător ştiinţific principal la Institutul de etnografie şi folclor (din 1950). C.B. studiază basmele după sistemul Aarne-Thomson, făcînd aplicaţii la 303 B structura şi specificul basmelor populare române. BIBL.: Creaţia nouă de cîntece populare (1952); Consideraţii preliminare asupra culegerilor de folclor făcute în zona Hidrocentralei Bicaz (în colab., 1957); Lesnouvel-les recherches sur Ies contes popu-laires en Roumanie (1958); Das Mărchen von Simion (1958); Der Knabeder aufdie Jagd ging( 1958); Analiza istorică a basmului Fata cu mîinile tăiate (1966); Cîteva observaţii la basmul „înşir ă-te Mărgărite1 (1968); Apercu sur le catalogue des contes populaires rou-mains (1969); Permanences struc-turales dans Ies contes populaires celtiques et roumains (1970); Petre Ispirescu şi basmele sale (1970); Povestea populară românească (în Istoria literaturii române, 1962). BEALS, Ralph Leon — antropolog american (n. 1901, Pasadena — California) 'Studiază antropologia la Universitatea din California (1920). Profesor la Universitatea din California (1925). întreprinde expediţii de studii în California, apoi în Mexic. BIBL.: The Comparative Ethno-logy of North Mexico before 1750 (1932); Aboriginal survivals in May a Culture (1932); The Sa-cred Clowns of the Puebblo and Maya Indians (1934); (în colab.) An Introduction to Anthropology (1953); Acculturation (1953); El SympOsium sobre las Civilisatio-nes de Regadis (1957). BEITEL, Klaus — etnolog austriac (n. 29 mart. 1929, Berlin). Studiază folclorul, filologia, so- ciologia la Universitatea din Vie-na (1953—1957). Cercetări etnologice în Austria (1957), pentru fundaţia „Humbokl" (1957—1959), Asistent ştiinţific la Osterreichi-sche Museum fiir Volkskunde" (1959). Secretar general al „Ve-rein fiir Volkskunde" din Viena (1960). BIBL. Arts populaires, folklore (1959); Die Umgangsriesen. Volk-skundliche Monographie einer euro-păischen Maskengestalt (1961); Volkskunde von Fvankreich (1963); Zur Geschichte der Weihnach-tskrippen in Vorarlberg (1965). BEITL, Richard — etnolog austriac (n. 14 mai 1900, Schruns). Studiază filologia şi etnologia la Colegiul Stella Matutina, la Universitatea Feldkirschen din Viena. Asistent în comitetul „Atlas' der Deutschen Volkskunde" (1928—1934), unde depune o activitate intensă. Profesor de filologie germană şi etnologie la Universitatea din Berlin (1933) si la „Freie Universităt" din Berlin (1955-1959). BIBL.: Goethes Bild der Land-schaft (1938); Deutsches Volkstum der Gegenwart (1933); Angelika (1939); Der Kinderbaum (1942); Sagen Vorarlbergs (1950); Jahrin-gla (1951); Neue Sagen aus Vorarlberg (1953); Worterbuch der deutschen Volkskunde (1955); An der Silvretta-Hochalpenstrasse (1956); Osterreischische Volksmăr-chen (1957). BELSHAW, Cyril — antropolog şi sociolog canadian (3 dec. 1921, Vancouver). Studii de antropolo- 304 B gie şi sociologie în Canada şi S.U.Â. Profesor de antropologie si sociologie la Universitatea Bri-tish Columbia din Vancouver. Director al Departamentului de antropologie al Universităţii din Vancouver. Specialist în antropologie socială, economică şi politică, în studiul contactelor şi transformărilor sociale şi în etică profesională. Preşedinte al Uniunii Internaţionale a Ştiinţelor Antropologice şi Etnologice (1978). Editor al revistei: Current An-thropology. BIBL.: The Condition of Social peyformance (1970); The Sorcer's Appventice; An Anthropology of Public Policy (1974). BEN-AMI, Issachar — folclorist israelian (14 dec. 1933). Studii de folclor la Universitatea din Gottingen. Doctor în filoso-fie (1967). Director al Centrului de studii folclorice de la Universitatea din Ierusalim. Este preocupat de studiul riturilor şi ceremoniilor de căsătorie, funerare, de medicina populară evreiască, de proverbe, glume şi umor. BIBL.: Le mariage traditionnel chez les Juifs marocains (1967); One Thousand and one Jewish Proverbs front Morocco (1970); Book of Miracle. The Saint Daniel Hashomev (1972). BEN-AMOS, Dan — folclorist şi etnolog israelian (n. 3 sept. 1934, Tel Aviv). Studiază la Universitatea din Ierusalim (1961) literatura engleză; la Universitatea Indiana (1964) folclorul, an- tropologia şi literatura comparată (1964 — 1967). Profesor la Universitatea din Ierusalim (1960 — 1961) şi la Universitatea Indiana (1971). întreprinde cercetări folclorice axate pe probleme ce ţin de etnologia ebraică şi africană contemporană. în cercetările sale foloseşte metoda com-parativ-istorică şi structuralistă. Pune accentul pe studiul categoriilor analitice şi al genurilor etnice în cercetarea folclorică. BIBL.: Folklore in Israel (1963); The Situation Stmcture of the Non Humourous English Ballad (1963); Hebrew Parallels to Indiana Folktales (1963); Stovy Tell-ing in Benin (1967); A Structural and Formal Study of Tal-mudic-Midrashic Legends (1968); Analytical Categories and Ethnic Genres (1969); Toward a Com-ponential Model for Folklore Com-munication (1970); The Wri-ting of African Oral Tradition: A Folkloristic Approach (1970); Jewish Humour: The Concept fr om a New Viewpoit (1970); Two Mu-sical Instruments from Benin (1971); Toward a Definition of Folklore in Context (1971); The Golden Peacock: Ydish Folksongs (1972); Formal or Structural Studies of Tradiţional Tales: The Usefulness of Some Methodolo-gical Proposals Advanced by Vla-dimir Propp, A lan Dundes, Clau-de Levi-Strauss and Edmond Leach (1972). BEN EDICT, Ruth — antropolog si etnolog american (5 iul. 1887,' New York - 17 sept. 1948, 305 B New York). Studiază antropologia cu Franz Boas la Universitatea Columbia. Profesor la Universitatea Columbia (1940). întreprinde cercetări de antropologie la grupurile etnice de aborigeni din America de Nord: tribul Serano din California şi tribul Blackfoot din Canada. Preşedintă a American Anthropolo-gical Association (1947). Elaborează conceptele de model cultural şi stil cultural. Pornind de la teoria lui Fr. Nietzsche, R.B. stabileşte două modele culturale: modelul apolinic şi modelul dionisiac, ilustrîndu-le prin intermediul a două populaţii: zunii (un grup Pueblos) şi indigenii (din Preerie). Modelele culturale sînt în istorie filtre care selecţionează dispoziţiile culturale ale popoarelor independent de trăsăturile rasiale. Individualizarea modelelor culturale nu exclude duj5ă R.B. viziunea lor integratore, într-o cultură populară unitară. Conceptul de model cultural creat de R.B. a fost criticat de către Milton Singer, Melville Herskovitz, Clyde Kluc-khohn, A.L. Kroeber şi alţii. BIBL.: The Science of Custom (1929); Psychological Types in S.W. Culture (1930); Configura-tions of Culture (1934); Patterns of Culture (1934); Zuni Mytho-logy (2 volume, 1935); Race, Science and Politics (1940); The Chry-santhemum and the Sword (1946); The Culture and Behaviour (1946); Roumanian Culture and Behaviour (1946). REF.: Margaret Mead, Anthro-pologist at Work-Writings of Ruth Benedict (1959); Milton Singer, Total Cultural Patterns (1960). BERNATZI K(WINKLER), Emmy — etnolog austriac (3 apr. 1904, Viena). Studiază dreptul la Universitatea din Viena (1922 — 1925), apoi antropologia, etnologia şi psihologia la aceeaşi universitate (1926—1931). Devine asistentă şi colaboratoare a viitorului soţ, etnologul austriac Hugo A. Bernatzik. întreprinde cu soţul ei mai multe călătorii de studii în Africa, Asia (Birmania, Tai-landa, Laos, Vietnam, Indonezia, Malaya), în Oceanul Pacific (Me-lanezia), în Europa (Peninsula Balcanică). Cercetările africanis-tice întreprinse de EB. ca şi continuarea activităţii soţului, după moartea acestuia, i-a creat o reputaţie binemeritată în domeniul africanisticii. BIBL.: Africafahrt (1928), Ziv Ui-sationsschăden bei den Naturvdlkern (1933); G ei ster der gelben Blăt-ter (1934); (coautor) Die Grosse Volkerkunde (1940); (coautor) Owa-Raha (1951); (coautor) Akha Mean (1952). BERNEA, Ernest — sociolog şi etnograf român (n. 28 mart. 1905, Focşani). Studiază sociologia la Universitatea din Bucureşti (1926 — 1929). Specializare" în etnografie în Franţa (1930 — 1932) cu Marcel Mauss, şi în Germania (1932 — 1933) cu M. Heidegger. Asistent la catedra de geografie şi etnografie la Uni- 306 B versitatea din Bucureşti (1935 — 1939). Cercetător ştiinţific (1965 — 1972) şi consilier ştiinţific al Institutului de etnografie şi foilor (din 1972). Elev al Şcolii sociologice de la Bucureşti, E.B. întreprinde cercetări de sociologia culturii şi etnografie româneasca. BIBL.: Timpul la poporul ro- mân (1941); Maramureşul, ţară românească (1943); Civilizaţia românească sătească (1944); Arta ţăranului român (1967); Nunta în Făgăraş (1969); Poezia populară în lumina etnografiei (1976). BÎRLEA, Ovidiu—folcorist (n. 13 aug. 1917, Mogoş-Alba). Studiază literele la Universitatea din Cluj. Cercetător ştiinţific la Institutul de etnografie şi folclor. A fost şeful sectorului de folclor în Institutul de etnografie şi folclor. BIBL.: Metoda de cercetare a folclorului (1969); Tipologia folclorului (1970, în colab.); Problemele tipologiei folclorului (1971, în# colab.); Istoria folcloristicii româneşti (1974); Mica enciclopedie a poveştilor româneşti (1976). BOÂS, Franz — etnolog, antropolog şi lingvist american de origine germană (9 iul. 1858, Minden, Westfalia — 21 dec. 1942, New-York). Studiază matematica, fizica şi geografia fizică la universităţile din Heidelberg şi Bonn. Doctor al Universităţii din Kiel (1881). întreprinde o expediţie în Ţara Baffin (1883), apoi altele la cîteva triburi amerindiene din Columbia. Se consacră studiului etnologic al „indienilor" din America de Nord. în 1887 se stabileşte în S.U.A. Muzeograf la Field Museum din Chicago. Curator la American Museum of Natural History (1901 — 1905). Profesor la Universitatea Clark şi Universitatea Columbia (pînă la sfîrşitul vieţii). Preşedinte al Asociaţiei de antropologie americană. Editează revista „International Journal of American Linguistic". F.B. nu se impune prin lucrări masive de teorie sau de sinteză globală, cît mai ales prin articole şi studii de analiză psihologică a unor aspecte particulare ale culturii primitive, prin metodologia cercetărilor lui concrete, prin nenumărate anchete de teren. Ia atitudine împotriva com-paratismului istoric exagerat al lui A.L. Kroeber, care urmăreşte să elaboreze o istorie a culturii general-umane, pornind de la unele interpretări fanteziste. Organizează „Departament of An-thropology", care avea să devină mai tîrziu forul suprem al activităţii etnologice în S.U.A. în lucrările lui semnificative, combate excesele curentului evoluţionist linear şi ale difuzionism ului, din secolul al XlX-lea, Etnologiei legiferatoare îi opune o etnologie constatatoare; etnologiei sintetice o etnologie analitică; etnologiei constantelor şi regularităţilor de comportament una a variantelor concrete şi a invariantelor disimulate. Această atitudine teoretică oscilantă, plină de implicaţii şi scepticism o irans- 20* 30? B mite elevilor lui şi îndeosebi lui R.H. Lowie. F.B. a creat un curent de orientare psihologică în etnologia americană, din care a făcut parte: Ruth Bene-dict, A. A. Goldenweiser, Mel-vilie j. Herskovits, A.L. Kroeber etc, BIBL.; The Central Eskimo (1888); The Growth of Indian Mytho-logies (1896); The Social Organiza-Hon and Secret Societies of the Kivakiutl (1897); The Kwakiutl of Vancouver Island (1909); Tsini ah ian Mythology (1916); The Limitation of the Comparative Method of Anthropology (1S96); The Mină of Primitive Man (1911, 1938); The Method of Ethnology (1920); Primitive Art (1927, 1955); General Anthropology (1938); Race, Lănguage and Culture (1940); Race and Democratic Society (1945). BOGATÎRIOV, Piotr Grigorievici — etnograf' şi folclorist sovietic (16 ian, 1893, Saratov — ÎS aug. 1971, Moscova). Absolvent al Facultăţii de istorie şi filologie de la Universitatea din Moscova (1918). Profesor la Universitatea din Moscova (1940 — 1971). Studiază mai cu seamă teatrul popular şi credinţele populare ale popoarelor slave. BIBL.: Ades magiques, rites ei croyances en Russie Subcarpathi-que (1929); „Palaznik" u iuj-nîh slav ian, maghiar, slovakov, poliakov i ukrainfev (1936); Li-dovi âivadlo ceskâ a slovensM (1940); Folklornîe skazania ob oprişkah Zapadnoi Ukrainî (1941); Nekatorîe zadaci sravnitelnogo izu- cenia eposa slavianskih narodov (1958); Slovaţkie epiceskie ras-skazî i liro-epiceskie pesni (1962); Voprosî teorii narodnogo iskusstva (1971). REF.: N.I. Kravţov, Piotr Grigorievici Bogatîriov (Naucinîe do-kladî vîsşei şkolî. Filologhiceskie nauki, 2, 1968); B. Benes, Boga-tyriov a strukturalismus (1968). BRATANIC, Branimir — etnolog iugoslav (16 mai 1910, Zagreb). Studiază etnologia la Universitatea din Belgrad. Doctor în etnologie. Profesor de etnologie la Facultatea de filosofie a Universităţii din Zagreb. Editează: Atlasul etnologic al Iugoslaviei şi Atlasul etnologic al Europei şi teritoriilor ei mărginaşe. Este preocupat de cartografierea etnografică a aspectelor istorice ale vieţii materiale şi spirituale. BIBL.: Research on Ploughing implements (1956); Etnologski atlas Jugo slavije (trei mape, 1963); Altgemeine ■und europăische Ethnologie heute (1970); Etimologica! Atlas of Europe and its Bordering Countries (1970). BRĂILOIU, Constantin — etno-muzicolog român (26 aug. 1893, Bucureşti — 20 dec. 1958, Geneva). Studiază muzica la Viena, Berna şi Paris. Colaborează cu George Enescu şi Ion Nona-Ottescu. Profesor "de istoria muzicii şi folclor muzical la „Academia de muzică" din Bucureşti (1921 — 1946). Creează „Arhiva ’de folklor muzical“ (1929). Conduce Les Archives Inter nationales de 398 B jtfusique Populaire din Geneva (1935 — 1943). Secretar general al Societăţii muzicienilor români (1930-—1944). în istoria ştiinţei este socotit întemeietorul etnomu-zicologiei, disciplină etnologică nouă, şi animatorul ei pe plan internaţional. BIBL.: La musique populaire roumaine (1930); Esquisse d’une methode de folklore musicale (1931); Despre bocetul din Drăguş (1932); Bocete din Oaş (1938); Sur une ballade populaire roumaine (La Mioritza) (1946); Bela Bartok folclorist (1947); Le folklore musi-cal (1948); Le giusto syllabique (1952); Sur une melodie russe (1953); Le vers populaire roumaine chante (1954); La rithmique en-fantine (1956); L* ethnomusicologie (1958); Reflexions sur la crea-tion musicale collective (1959); Vie musicale dyun village. Recherche sur le repertoire de Drăguş (1960). REF.: Constantin Brăiloiu (în revista „Muzica", 1959); S. Dră-goi, Constantin Brăiloiu („Revista de etnografie şi folclor", 1958); Andre Scheffner, Biblio-graphie des travaux de C. Bră-iloiu („Revue de musicologie", 1959). BREUIL, Henri - Eduard - Prosper — arheolog şi paleontolog francez (28 febr. 1877, Montain-Manche — 14 aug. 1961, Adam, Val-d'Oise). Studiază teologia la Seminarul Saint-Suplice (1895). Participă la săpături arheologice la Campigny în Seine-Maritime (1896). Se consacră studiilor preistorice (1897). Descoperă gravurile rupestre din grota Combarelles împreună cu alţi arheologi (1900). Participă de atunci la mai multe săpături arheologice (1900 — 1910). Profesor de preistorie la College de France (1929 — 1947). Membru al Institut de France (1938). Călătoreşte în Africa, Asia etc. Cercetările lui îl consacră ca pe un strălucit specialist al artei preistorice. BIBL.: La caverne d’Altamira (1906); La caverne de Font-de-Gaume (1910); Les cavernes de la regi o n cantabrique (1911); Les subdivisions du Paleolithi-que superietir et leur signification (1932 — 1934); Les industries ă Veclats du paleolithique ancien: Le Clactonien (1932); Le Paleolithique ancien en Europe occidentale (1932); Les Combarelles (1942); Quatre Cent siecles d’Art parietal (1952); L*Afrique pre-historique (1955); Les Trois Fre-res (1958). BROM LE Y, Iulian Vladimiro-vici — istoric şi etnolog sovietic (n. 21 febr. 1921, Moscova). Studiază istoria şi etnografia la Universitatea Lomonosov din Moscova (1941 — 1944). Doctor în ştiinţe istorice (1965). Secretar V ştiinţific al Secţiei de istorie a Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. (1952- 1966). Director al Institutului de etnografie al Academiei de Ştiinţe a U.R.Ş.Ş. (din 1966). I.V.B. este iniţiatorul noii şcoli sovietice de etnograf ie-etnologie. Este preocu- 309 6 pat de problemele antropogene-zei şi socio genezei, ca şi de procesul formării societăţilor incluse în oecumena arhaică şi în societatea modernă. BIBL.: Kresti anskoe vosstan- ie 1573 goda v Hoyvatii (1959); Stanovlenie feodalizma v Horvcitii (1964); The Archaic Form of the Communal Family (1968); Ethnology in U.S.S.R. (1972); Das Problem der gegenseitigen Be-griffe; „Nation", iyVolkswesen“, „Nationalităt<( (1974); Soviet Ethnology and Anthropology Today (1974). BUHOCIU, Octavian — etnolog român (20 oct. 1919, Cră-eşti, Galaţi — 15 sept. 1978, Bo-hum, R.F.G.). Studiază literatura română şi slavistica la Universitatea din Bucureşti (1947) şi filosofia (1948). Profesor de liceu în Bucureşti (1947 — 1948). Doctor al tjniversităţii din Paris (1958). O.B. întreprinde cercetări de folclor magic şi mitic român. BIBL.: Themes mythiques car-pato-caucasiens et des regions ri-veraines de la Mer Noire (1956); Le mythe indo-europâen dyiniţiaţi on ă la guerre: le motif daco-rou-main (1958); Le folklore rou-main de printemps (1958); La transhumance carpatique et le mythe du belier royal (1960); Survivances mythiques indo-eu-ropeennes et relations epiques by-zantines dans un chant populaire roumain (1964); The situation of Folklore and Ethnology in Ro-mania from 1850 to the present day (1966); Die Feiertage des Sommers und Herbstes in Rumă-nien (1964); Le Mythes des Ama-zones chez les Roumains (1973); Parentarea şi vechimea cîntului Miorii (1974); La tete coupee et son culte dans la UtUraUire orale sud-est europâenne (1974); Die rumănische Volkskultur und ihre Mythologie (1974) etc. BURGSTALLER, Ernst - etnolog austriac (n. 29 Mai 1906, Ried). Studiază la Universitatea din Viena (1920 — 1929). Doctor în filosof ie (1930). Director în Institut fiir Landeskunde din Linz. Vicepreşedinte al Comisiei internaţionale de cercetare a alimentaţiei. Introduce studiul alimentaţiei în cercetările de etnologie aplicată. întreprinde vaste cercetări în domeniul atlaselor etnografice. Realizează primul atlas etnografic austriac de proporţii şi implicaţii inter-disciplinare. Secretar general al Comisiei Internaţionale pentru Atlasul folcloric european. Atlas von Oberosterreich. Oberosterreichische Heimalblătter (1947); Schriftenreihe des Insti-tutes fur Landeskunde Lebendi-ges Jahresbrauchtum in Oberdster-reich (1948); Das Fragewerk zu den volkskundlichen Karten (1952); Brauchtumgebăcke und Weihnachtsspeisen. Ein Beitrag zur Osterreichischen Kulturgeo-graphie (1957); Osterreischisches Festtagsgebâck (1958); Felsgrav-ierungen in den osterreichischen A Ipenlăndern (1956). 310 B BUSCHAN, Georg — antropolog şi etnolog german (14 apr. 1863 Frankfurt pe Oder — 6 dec. 1942 Stettin). Studiază medicina. Medic de bord pe vasele comerciale germane. întreprinde numeroase călătorii şi studiază formele de viaţă ale popoarelor vizitate (1887 — 1892, 1914, 1925 — 1926). Editează: Zentralblatt fur Anthropologie (1896 — 1944) şi colecţiile: For-schungen und Studien auf dem Gebiete der Anthropologie, Ethnologie und Urgeschichte ; Ethnolo-gischer Anzeiger (1926 —1942); lllustr ierte Volkerkunde (vol.I, 1910, voi. II,. 1922, voi. III 1926). BIBL.: Die Sitten der Vdlker (4 voi., 1914 — 1922); Im Anfang war das Weib (1927); Uber Me-dizinzauber und Heilkunst im Leben der Vdlker (1944). BUTURĂ, Valeriu, geograf, et-nobotanist şi etnograf român (n. 16 dec. 1910, Sălciua-Alba). Studiază geografia la Universitatea din Cluj (1928 — 1932). Profesor de liceu (1932 — 1937). Etnobo-tanist la Grădina botanică din Cluj (1937 — 1939). Cercetător la Institutul de ştiinţe sociale din Bucureşti (1935). Profesor de geografie la Bucureşti (1940 — 1946). Conferenţiar de geografie economică la Universitatea din Cluj (1946 — 1952). Şef de secţie la Muzeul etnografic al Transilvaniei din Cluj (1956—1968). Director al Muzeului etnografic al Transilvaniei (1968 —1970). BIBLPlante cunoscute şi întrebuinţate de români în Ardeal (1935); Rîşcuţia, un sat de spătari din Ţara Zarandului (1948); Evoluţia portului popular în sectorul răsăritean al Munţilor Apuseni (1964); Un monument al arhitecturii populare transilvănene, biserica de lemn din Ci zer (1964); Adăposturi pastorale din Ţara Moţilor (1966); Contribuţii la studiul instalaţiilor tehnice ţărăneşti din regiunea Hunedoara (1966); Morile cu roată orizontală din sud-estul Europei (1966); Aspecte şi impresii etnografice (1966); Cil privire la formarea colecţiilor etnografice în muzeele cu profil istoric (1966); Muzeul etnografic al Transilvaniei (1966); Pivele de vilei cu roată de piatră în Transilvania (1967); Spălarea aurului din aluviuni şi mineritul ţărănesc din Munţii Apuseni (1967); Etnografia poporului român (1978). BYSTRON, Jan StanisJaw — etnolog, folclorist şi sociolog polonez (1892 — 1964). Profesor de etnologie la universităţile din Poznan (1919), Cracovia (1923), Varşovia (1934). J.S.B. este unul din animatorii investigaţiilor etnologice complexe din Polonia în prima jumătate a secolului al XX-lea. BIBL.: Slowianskie obrzţdy ro-dzinne (1916); Zwyczaje zniwiars-kie w Polsce (1916); Studia nad zwyczaj ami ludo wy mi (1917)} Dzieje obyczajow w dawnej Polsce (1933-1934, 1960); Wst$p do ludoznawstwa polskiego (1926, 1939); Etnografia Polska (1947) ş.a. 311 c CAM! O, Manuel — antropolog mexican (1885, Ciudad de Mexico — 1960, idem). Studii de arheologie şi antropologie. Director al Institutului indian interame-dcan (1950)* Expediţii ştiinţifice pentru studiul indigenilor din America Centrală (Guatemala), de Sud (Peru etc.) şi îndeosebi din Mexic* BIBL,: Las Razas de Mexico (1923); Cultural evolution in Guatemala (1925); Aspects of Mexican Civilization (1927); Hacia un Mexico Nuevo (1935); Economia,, Cultura y Nacionalidad (1954); Heteronous Populations (1957). CANDREA, / I. - Aurel - lingvist şi folclorist român (1872, Bucureşti^— 1952, Paris). Studiază la Ecole pratique des Hautcs Etudes din Paris (1897), la Leip-zig (1900). Doctor în lingvistică (1902). Conferenţiar de filologie romanică (19’15), profesor de dialectologie şi folclor la Universitatea din "Bucureşti (1927 — 193$). I.-A.C. este preocupat de filologia romanică, filologia românească, de studiul superstiţiilor, credinţelor şi mitologiei populare române. Publică în „Adevărul literar şi artistic" studii scurte de folclor mitic (1923) p© :e-are apoi le va republica în volume tematice. (Printre aceste studii*scurte menţionăm: Ziua ursului, Sfinţii, Caloianul, Petele în lună, Facerea lumii, Calendarul babelor, Lupul etc.). îl preocupă păstoritul la români, folclorul megleniţilor etc. I.-A.C. foloseşte metoda comparativ-istorică de tip etnologic în studiul problemelor de folclor. BIBL.: (în colab. cu Ov. Den-suşianu şi Th. Speranţia) Graiul nostru (2 voi. 1907), Ţara Oaşului (1907), Poezii populare din diferite regiuni locuite de români (1910), (în colab. cu Ov. Densu-şianu şi Th. Speranţia) Poveşti din diferite ţinuturi locuite de români (1909), Dicţionar de proverbe şi zicători (1912), Tabu în limbă (1927), Iarba fiarelor (1929), Simbolismul în terapeutica populară (1940), Folclorul medical român (1944) etc. REF. FI. Dimitrescu, Aitrel Can-drea lingvist şi filolog (1974). CANTEMIR, Dimitrie — cărturar umanist, domn al Moldovei (26 oct. 1673, Iaşi — 21 aug. 1723, Harkov, Rusia). în tinereţe este ostatec la Constantino-pol (1688 — 1691). Elev al dascălului grec Ieremia Cacavelas, cu care a învăţat elina, latina, ita- 312 c liana, teologia şi filosofia. La Constantinopol ia contact cu ştiinţa bizantină şi cu ştiinţa arabă, ^ici învaţă limba turcă, persană si arabă, studiază disciplinele laice ale timpului (istoria, geografia, fizica), artele plastice, muzicologia orientală. Cunoaşte deci de lâ surse civilizaţia şi cultura orientală. Combate în lucrările lui orînduirea feudală turcească. în 1693 este domn al Moldovei, pentru trei luni. Revine la Constantinopol, unde îşi continuă studiile întrerupte. Este numit domn al Moldovei fratele lui, Antioh, în timpul căruia devine capuchehaie (reprezentant diplomatic) al acestuia pe lîngă Sublima Poartă. Ia parte la războaiele turceşti de la Varadin şi Zenta. Este investit a doua oară domn al Moldovei (1710 — 1711). După bătălia de la Stănileşti (1711) se refugiază în Rusia. Membru al Academiei de ştiinţe din Berlin (1714). Devine sfetnic al lui Petru cel Mare (1719—1723), în care calitate i se acordă titlul de cneaz şi moşii la Harkov. Participă la expediţia lui Petru cel Mare în Cau-caz, după care moare curînd, O bună parte din opera lui a fost publicată în Rusia. D.C, a fost un scriitor multilateral de nuanţă progresistă, care în ultima parte a vieţii lui a pus accentul pe concepţia laică şi critică a studiului documentelor timpului. Primul orientalist român. Umanist de tip clasic. Pre- cursor al Şcolii latiniste, renascentist întîrziat de factură general europeană. Istoriograf al civilizaţiei şi culturii autohtone, etnosociolog, geograf şi cartograf, teoretician al structurilor economico-politice româneşti ale vremii lui. Primul monograf ist român şi comparatist-istoric. Investigator pasionat al culturii clasice şi al celei autohtone, al continuităţii poporului român pe teritoriul Daciei antice, al evoluţiei ciclice a monarhiilor şi al sintezelor, parţiale sau globale, ale vieţii social-istorice a secolului lui pentru sud-estul Europei. BIBL.: Divanul sau gîîceava înţeleptului cu lumea (1698); Sacrosancte scientme indepingibilis imago (1700; trad. rom. Metafizica, 1928); Psihices universalis doctrina (1701); Compendiolum universae logices institutiones (1701); Tarifu ilmi musiki ala vegni maksus (1703—1704); Istoria hieroglifica (1705); Monarckia- rum phisyca examinatio (1714); Descripti o M o Idavi ae (1716); Historia Incrementa atque de- crementa aulae othomanicae (1714 — 1716); Divnîia revoluţii pra-vednago Bojiia otmiscenie na fa-miliu Cantacuzinîh v- Valahii slav-nîh Bvankovanov (1717-1718), (trad. rom. f.a.); Hronicul vechimii a romano -moldo-vlahilor (1717, 1723). REF.: N. Iorga, Dimitrie Can-temir (1924); G. Pascu, Viaţa şi opera lui D. Cantemir (1924) j Şt. Ciobanu, D. Cantemir în 313 c Rusia (1925); Al. Bistriţeanu, Creaţia populară ca preocupare şi inspiraţie la D. Cantemir şi N. Bălcescu (1953); Perpessi-cius, Locul lui D. Cantemir în literatura română (1957); P .P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi Opera (1958); Adrian Fochi, Dimitrie Cantemir etnograf şi folclorist (1964); Paul Simionescu, Dimitrie Cantemir, domnitor şi savant umanist (1969); Constantin Măciucă, Dimitrie Cantemir (ed. II, 1973); D. Cantemir : Opere Ediţie critică de Virgil Cândea (Bucureşti, vol.I, 1976). CARAMAN, Petru — slavist şi etnolog român (n. 14 dec. 1898, Vîrlezi —Galaţi). Studiază filologia română la Universitatea din Iaşi (1918 — 1921, apoi cultura slavă la Universitatea din Varşovia (1925), Lvov (1926) şi Cracovia (1926 — 1929). Doctoratul la Universitatea din Cracovia (1929). Profesor de liceu la Cernăuţi (1923). Efectuează călătorii de studii în Grecia, Iugoslavia şi Bulgaria (1929 — 1930). Profesor la Seminarul Central (1930). Director al Institutului român din Sofia (1934 — — 1937). Profesor universitar la Iaşi (1938). BIBL.: Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi. Contribuţie la studiul mitologiei creştine din orientul Europei (1931); Contribuţie la cronologizarea şi geneza baladei populare la români, Partea I, (1932), Partea II (1933) \ Datinele 314 româneşti în limba franceză. Contribuţie critică asupra folclorului român în străinătate (1934); Consideraţii critice asupra genezei şi răspîndirii baladei meşterului Manole în Balcani (1934); Xilo-gânese et lithog&nese de Vhomme. Essai sur Vorigine et l’âvolution des croyances en Europe Orientale (1938—1939); Les bases mystU ques de Vanthroponymie (1943). REF.: I. Datcu, Petru Caraman (1978). CAR AM ELE A, Vasile — antropolog şi sociolog român (n. 18 feb. 1915, Berivoieşti-Argeş). Studiază sociologia la Universita- tea Bucureşti (1934 — 1939). Doctor în sociologie (1947). Profesor de liceu în Bucureşti (1941). Referent şef la oficiul de studii al Institutului statistic din Bucureşti (1942 — 1950). Economist (1950 — 1957). Şef sector, şef secţie la Centrul de antropologie (din 1957). Conferenţiar de antropologie socială şi culturală la Universitatea Bucureşti (din 1971). întreprinde călătorii de studii în Franţa (1965). Iniţiază şi organizează staţiile-pilot’ de antropologie socială 'şi culturală şi de' sociologie comparativă de la: Berivoieşti-Muscel (1934) şi Cîmpulung (1964). Redactor şef adjunct al revistelor: „Studii şi cercetări de antropologie" şi „Annuaire Roumain d’Anthro-pologie". BIBL.: Etapele dezvoltării şi sistemul antropologiei sociale şi culturale româneşti (1969); A treia etapă a dezvoltării antropo- c logiei sociale şi culturale româneşti (1972) ; Histoire des thio-ries dans Vanthropologie sociale et culturelle et Vapareil concep-inel des rechcrches roumaines de specialite: I. Un systeme anthro-pologique „intâgraliste dynami-queft dans les laboratoires pilote de Berivoieşti et Cîmpulung-Mus-cel (1971); II. L’historicisme ou le nominalisme culturel; le diffus-sionisme et V hyperdiffussionis- me (1972); III. Le structuvalisme anglais, fr an cais, amcricain et roumain (1973); IV. Le configuraţi onnalisme avec thâmaticis-me (1974): Curs de antropologie socială şi culturală. Ştiinţa legilor de dezvoltare a comportamentului liman. Istoric, domeniu, definiţie (1971); Orientări clasice şi contemporane. Sistem antropologic integral, dinamic, românesc (1972); Teoriile „superorganiciste, „configuraţi onistă" şi „realista0' despre cultură. Modul de abordare în sistemul integral dinamic românesc (1973); Categoriile universale ale culturii (1974j; La station pilote urbaine de Cimrpu-lung-Muscel, Departament d’Argeş, Roumanie. Deuxieme laboratoire permanent de terrain d'anthropologie sociale et culturelle, psy-chologique et âducationelle (1973); The study of „Basic personality“ in Berivoieşti-Argeş (1974) etc. CAR A VI A, Paul — etnosociolog român (7 sept. 1927, Bucureşti). Studiază filosofia la Universitatea din Bucureşti (1947 — 1949; 1965-1970). "Lector la Institutul de arte plastice „Ni- coiae Grigorescu" (1971 —1972). Cercetător ştiinţific la Laboratorul de sociologie urbană al municipiului Bucureşti (din 1970), unde conduce colectivul de sociologia culturii urbane. A întreprins cercetări de sociologia culturii referitoare la populaţia oraşului Bucureşti (Arhiva laboratorului de sociologie urbană). BIBL.: Cultura ca problemă informaţională (1968); De la informaţia permanentă la educaţia permanentă (1968); Asse-sement of Information Systems Efficiency through the Educ-ation of ushers. Aspects of Man-Information Relationships (1969); Metacducaţia, dimensiune- distinctă a procesului educaţional (1970); Premise metodologice în analizele de sociologia informaţiei (1970); Soci o logi a i i ifo v m a-ţiei şi cercetarea prospectivă (1971); Universul soci o in formaţiei şi viitorul (1971); Ekistica — o metateorie urbană (1972); Prolegomene la opera lui A. Mo-les (1974); Sociologia informaţiei ştiinţifice (1971); Ipoteze privind dezvoltarea culturii urbane (1974); Incidente ale sociologiei tineretului cu sociologia informaţiei (1969); Dimensiunile sociale ale informaţiei (1972); Cercetări româneşti privind sociologia culturii (1973); O paradigmă antropo-comunicaţională a vieţii sociale (1974); Dihotomiile culturii contemporane şi construcţia socialistă a culturii (1976). 315 c CA ST REN, Matthias Alexan-der — etnolog şi filolog finlandez (2. dec. 1813, Tervola — 7 mai 1852, Helsinki). Călătoreşte în Rusia, ajungînd pînă în Siberia. Profesor de limbă şi literatură la Universitatea din Helsinki (1851). Traduce epopeea Kalevala în limba suedeză, întreprinde studii speciale asupra graiului samoed şi asupra unor graiuri siberiene. Este întemeietorul filologiei uralo-al-taice şi al studiilor de etnoling-vistică finlandeză. BIBL.: Reseminnen frână- ven (1845); Forelăsningar i finsk mythologi. Reseberăttelser och brefăren (1845 — 1849); Ethno-logiska forelasinngar over alt ai s-ka fol-ken (1852); Smărre avhun-dlingar och akademiska disserta-tioner (f.a.) ş. a. CAZENEUVE, Jean - Paul - Lu-cien — etnolog şi sociolog francez (n. 17 mai 1915, Ussel-Corre-ze). Studiază la Şcoala Normală Superioară (1937), Fundaţia Thiers şi Facultatea de litere a Universităţii din Paris. Doctor în litere (1958). Conferenţiar la Facultatea de litere din Paris (1948 — 1950). Director la Centrul National al Cercetării Ştiinţifice (C.N.R.S., din 1964). Profesor de sociologie la Sorbona (din 1966). BIBL.: Şacred Clowning in New Mexico (1956); Les dieux dansent ă Cibola [ 1957); La Con-naissance d’autrui dans les so-cietis archaîques (1958); Les Rite s et la Condition Humaine (195S); Les methodes teckniques ă Vage prehistoriqites (1959); Societe in-dustrielle et societe militaire selon Spencer (1961); La mental ite av-chaîque (1961); Sociologie de la Radio-Telivisicn (1963); Lucien Livy-Bruhl (1963); La myiholo-gie â travers le mo ude (1966); Bonheur et Civilisation (1966); A propos de la typologie des socii-tis globales (1967); L’ethnologie (1967); Marcel Mauss (1968). CHELCEA, Ion - etnograf român (n. 5 feb. 1902, Boţeai —Argeş). Studiază istoria şi geografia la Universitatea din Cluj (1929 — 1934). Specializare în etnografie şi în antropologie fizică la Viena (1934 — 1935). Preparator, asistent, şef de lucrări la Universitatea din Cluj (1934 — 1939). Doctor în etnografie (1939). Ccrcetător ştiinţific la Institutul de cercetări sociale din Bucureşti (1940 — 1941), referent la Institutul Central de statistică, Bucureşti (1941 — — 1942). Conferenţiar de etnografie la Universitatea din Iaşi (1942 — 1951); director al Muzeului de etnografie al Moldovei, pe care îl înfiinţează (1951 —1957). Muzeograf principal la Muzeul satului (1957 — 1969). BIBL.: Grecii în colindele noastre (1931); Obiceiuri, credinţe, colinde din satul Mada, judeţul Hunedoara (1933); Muzeul etnografic al Transilvaniei (1937); Etnografia, obiect, concepţie, metodă (1943); Menirea Muzeului etnografic al Moldovei (1943); 316 c Rudarii. Contribuţie la o monografie etnografică (1944); Ţiganii din România. Monografie etnografică (1944); Cercetări etnografice în bazinul Zlatnei şi valea Ampoiului. Mocanii (1965); pive, steze, morăritul, fierăstra-iele şi fierăritul pe Valea Bistriţei moldoveneşti (1973) etc. CHIL DE, V. Gordon — arheo- log, antropolog şi istoric al culturii din Australia (14 apr. 1892, Sidney — 19 oct, 1957, Sidney). Studiază arheologia la Universitatea din Sidney (1912) şi la Oxford (1914). Se stabileşte în Ţara Galilor. Bibliotecar al Institutului regal de arheologie din Londra (1925). Profesor de arheologie la Universitatea din Edinburgh (1927 — 1946) şi Londra (1946 — 1957). Membru al Academiei Britanice (1946). în vasta lui operă de istorie a civilizaţiei G.C. abordează diverse probleme de arheologie, antropologie socială şi a culturii din perspectivă interdisciplinară. în trilogia lui: Făurirea civilizaţiei, Evoluţia societăţii şi De la preistorie la istorie, porneşte de la studiul „bazei materiale a civilizaţiilor şi a reflectărilor în toate formele de manifestare a conştiinţei sociale" pentru a ajunge în concluziile lui la „ideile ma-terialist-dialectice... în domeniul sociologiei istoriei universale" (Emil Condurachi). BIBL.: The Dawn of European Civilizaţii n (1925); The Aryans (1926); The Danube in Prehisto-ry (1929); The Brcnze Age (1931); The Prehistory oj Scotland (1935); Man Makes Himself (1936, trad. rom. Făurirea civilizaţiei, 1966); What Happend in History ? (1942, trad. rom. De la preistorie la istorie, 1967); The Pvehistoric Com-muniiies of the British Isles (1946);. Prehistoric Migrations in Europe (1950); Social Evolu-tion (1951); Piecing Together the Past (1956). CHIŢIMIA, Ion Constantin — istoric literar şi folclorist român (n. 22 mai 1908, Albuleşti-Me-hedinţi). Studiază filologia romanică, istoria şi literatura slavă la Universitatea din Bucureşti (1930-1934). Doctor (1948). Asistent (1944), lector (1950), conferenţiar (1961) şi profesor (1967 — 1973) de limba şi literatura polonă la Universitatea din Bucureşti. Călătorii de studii în Polonia (1934-1938). Şef de sector la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu". BIBL.: D. Stâncescu, literat şi folclorist (1955); Problema raporturilor dintre cărţile populare^ şi folclor (1961); Folclorişti şi folcloristică românească (1969); Folclorul românesc în perspectivă comparată (1971). CHOMBART DE LAUWE, Paul-Henri — sociolog francez (n. 1909). Studiază la Universitatea din Paris. întemeiază „Centre d’Ethnologie sociale et de Psy-chosociologie". întreprinde cercetări de psiliosociologia familiei, de sociologie urbană şi industrială. S17 c BIBL.: Paris et Vagglomira- tion parisiene (1962, în colab.); Des hommes et des villes (1965); La vie quotidienne des familles ouvrieres (1966); Paris, essai de sociologie (1965); Images de la culture (1966); Pour une sociologie des aspirations (1965). COCCHIARA, Giuseppe — etnolog italian (1904, Mistretta, — 1965, Roma). înainte de a-şi termina studiile (la 18 ani) publică o lucrare de folclor: Popoli e canti nella Sicilia d*oggi (1922); la 20 ani publică Le vastasate o Vanima del popolo italiano nei suoi canti (1924); la 23 ani publică un manual de Folklore (1927). întreprinde în Italia studii de jurisprudenţă, în Anglia studii de etnologie (sub îndrumarea lui R.R. Marett şi B. Mali-nowski). Organizează la Paler-mo Museo etnografico Pitre (1933). Tot aici, ocupă catedra de istorie a tradiţiilor populare şi de etnologie. BIBL.: La leggende di re Lear (1934); II linguagio del gesto (1936); The Lore of the Folksong (1938); La vita e l’arte del popolo siciliano del Museo Pitre (1939); Le immagini devote del popolo siciliano (1943); II diavolo nella tradizione popolare italiano (1945); Storia degli studi delle tradizioni popolari in Italia (1947); II mito del buon selvagio (1948); Genesi di legende (1949); II linguaggio nella poesia popolare (1951); Pitre, la Sicilia e il folklore (1951); Storia del folklore in Europa (1954). COLE* John W. — antropolog american (n. 1934, Oshkosh, Wis-consin). Studiază antropologia la Universitatea din Michigan (1957 — 1963). Doctor în antropologie (1969). Profesor la universităţile din Wayne State (1967 — 1971) şi Massachusetts (din 1971). întreprinde cercetări de ecologie montană în Alpii italieni (1965 — 1967), în Carpaţii României (Ţara Bîrsei, 1973—1974). BIBL.: Economic A Iternatives in The Upper Nonsberg (1969); In-heritance Processas and Their Social Consecuences (1970); Estate Inheritence in the Italian Alps (1971); Cultural adaptation in the Eastern Alps (1972); The Hid-den Frontier; The Limits of eco-logical Analysis (1973); Knecht to Arbeiter: The Proletarization Process in South Tyrol (1973); Ecology and Ethnicity in an Alpine Valley (1974). COMAS CAMPS, Juan — antropolog mexican (n. 23 ian. 1900, Alayor, Spania). Studiază antropologia la Universitatea din Madrid. Se stabileşte în Mexic. Profesor la Şcoala Naţională de antrqpologie din Mexico (1941 — 1959). Conduce Departamentul de antropologie din Mexic (din 1963). Director la „Boletin Bibliogra-fico de Antropologia Americana" (1942 — 1955). Editează „American Indigena" şi „Boletin In-digenista" (1942 — 1955), „Ana-les de Antropologia" (din 1963). BIBL.: Pigmeos en America (1960); La heterogeneidad cultural y el planeiamento integral de la educa- 318 c cion en America Latina (1960); Ijis culturas agricolas de America y sus relaciones con el Viejo yţundo (1961); Race Relations in Latina America (1961); Scien-tific Racism Again? (1961); El origen del hombre americano y la Antropologia fisica (1961); Combativ el racismo es defender la paz (1964); Trayctoria de la Antropologia social en Mexico (1964) ; jjnidad y variedad de la especie fiumana (1967); Introduccion a la Prehistoria general (1971); Transatlantic Hypotesis on the Peopling of America (1973). COMIŞEL, Emilia — folclorist şi etnomuzicolog român (n. 28 feb. 1913, Ploieşti). Studiază muzicologia la Conservatorul din Bucureşti (1930), sociologia la Universitatea din Bucureşti (1930). Profesor de folclor muzical la Conservatorul „Ciprian Porum-bescu", Bucureşti (din 1972). întreprinde cercetări de folclor muzical cu C. Brăiloiu şi independent pentru Arhiva de folclor a Societăţii compozitorilor români (1936 — 1949). Cercetător ştiinţific la Institutul de folclor (1949 — 1963) şi Institutul de studii sud-est europene (1967). Efectuează călătorii de studii în R.P. Bulgaria, R.P. Albania, R.S.F. Iugoslavia etc. BIBL.: The Rumanian Folk Ballad (Studia memoriae Bela Bart6k Sacra, 1956); La Ballade populaire Roumaine (1959); Le folklore musical roumain depuis 1945 (1960); Tradiţii şi inovaţii în creaţia populara (1966, 1971); Elemente comune în folclorul muzical al popoarelor sud-est europene (1968); Formes traditionnel-les de la chanson âpique (1971); Folclorul copiilor. Valoarea lui educativă (1967); Folclor muzical (1967); Antologia folclorică din ţinutul Pădureni (1969) etc. CONEA, Ion — geograf şi etnolog român (15 ian. 1902, Coteana-Olt — 23 iun. 1974, Bucureşti). Studiază geografia la Universitatea Bucureşti (1922). Asistent al profesorului S. Mehedinţi (1922). Doctor în geografie (1934). Conferenţiar la Universitatea Bucureşti (1934). Şef de secţie la Institutul de geologie şi geografie (1966—1969). Studiile lui de geografie istorică au adus o contribuţie reală la cunoaşterea, prin reconstituire, a unor aspecte rămase obscure în istoria politică şi economică, a civilizaţiei şi culturii poporului român. BIBL.: Aşezările omeneşti în depresiunea subcarpatică din Oltenia. Cheile Runcului (1932); Basarabii din Argeş. Despre originea lor teritorială şi etnică (1935); Ţara Loviştei. Geografia istorică (1935); Studii şi însemnări geografice. Despre numele oraşului Bucureşti — Parîng (1936); Destinul istoric al Carpaţilor (1937); Din geografia istorică a Carpaţilor. Nedei, păstori, nume de munţi (1937); Geografia satului românesc (1937); Prin geografia umană o nouă concepţie a geografiei istorice (1939); (coordonează) Clo-potiva un sat din Haţeg (voi, 1—11/ 319 c 1940); Toponimia în harta ţării (1942); Cetăţile dace. Spaţiu şi istorie carpatică (1944); Bazinul Îzvarna-Celei, cuib de veche viaţă românească. Cercetări geografice în diploma Ioaniţilor (1947); Simeon Mehedinţi (1967). GUISENIER, Jean — etnolog francez (9 febr. 1927, Paris). Studiază folosofia la Sorbona (1945 — 1951). Profesor la Institut des hautes etudes din Tunis (1954 — 1959), ataşat cultural şi alte funcţii în diplomaţie. Director la# „Centre National de la recherche scientifique" din Paris. Conduce „Centre d’ethnologie francaise" (1968), apoi „Labora-toire associe au C.N.R.S." şi „Musee National des arts et traditions populaires" (1968). BIBL.: En'dogamie et exogamie dans le mariage arabe (1962); Materiaux' et hypotheses pour une âtude des tstructures de la parenti en Turquie (1964); Fonctions eco-nomiques des organisations et ad-ministrations agricoles en France (1966); De quelques problemes re-latifs aux comparaisons entre cul-foires et la diversite des orien-tations thematiques en etimologie et economie et en sociologie (1966); Le calcul et la formalisatio.ns dans les sciences de l homme (1968); Pour une anthropologie sociale de la France (1969); Sur Vaction iconomique (1969); Une tente tur-que d’Anatolie Centrale (1970); Les traitements des donnees ethno-graphiques (1971); Economie et parente (1971); L’Asarin, Con-tribution du developpement (1960). CULINOVIC-KONSTANTINOVIC, Vesna — etnolog iugoslav (26 ian. 1934, Zagreb). Studiază fi-losofia la Universitatea din Zagreb. Cercetător ştiinţific la Centrul etnologic al Academiei din Zagreb. Este preocupat de za-druga, de dreptul nescris în societatea meseriaşilor, de izolatele culturale din Iugoslavia. BIBL.: Magijske radnje i nju Jtovi nosioci u obicajima Istve (1971); Posljednje porodicne zajed-nice u Hrvatskom Zagorju (1971); Development and Vaviation of the Abduction of a Bvide as a Social Institution (1972). CUNOW, Heinrich — etnolog şi filosof german (1862, Schwenn — 1936, Berlin). Studiază etnologia la Berlin (1882). Profesor de etnologie la Universitatea din Berlin (1912). Director al Muzeului de etnologie din Berlin (1919). BIBL.: Die Technih in der Ur-zeit (1912); Dev Urspvung dev Religion und des Gottesghmbens (1913); Zur Urgeschichte dev Ehe und der Familie (1913); Die Marxische Geschichts-Gesellschafis-und Staatstheorie (2 voi. 1920 — 1921,); Technih und Wirtschaft des europâischen Urmenschen (1929); Geschichte und Kultuv des Inkaveichs (1937). CVIJIC, Jovan — geograf şi antropolog iugoslav (23 sept. 1865, Loznica — 9 ian. 1927, Belgrad). Studiază geografia la Universitatea din Belgrad şi Viena. Profesor de geografie fizică şi umană la Universitatea din Belgrad C—D (1893)- Se stabileşte la Paris, lunde ţine cursuri de antropo-aeograiie balcanică la Sorbona .(1914 — 1919). J.C. creează ter--meni etnologici care au intrat în circuit universal. Menţionăm îndeosebi „metanastază", care sem- nifică mişcare internă într-o regiune sau zonă etnografică, admigraţia într-un spaţiu geografic restrîns sau într-un cerc socio-cultural limitat. BIBL.: La Peninsule Balkani-que (1918). D DEMETRIO Y RADAZA, Francisco — etnolog şi muzeolog filipinez (18 iun. 1920). Studii superioare la Universitatea Xa-vier din Cagayan de Oro. Conduce departamentul, Muzeul şi arhivele vieţii populare de Ia Universitatea Xavier. Este preocupat de şamanism, de mitologia asiatică şi din insulele Pacificului. A întreprins călătorii de studii în Japonia, Indonezia, Malae-sia şi America Centrală şi de Nord. BIBL.: Creation Myths among the Eavly Filipinos (1968) ,* Sym-bols in Comparative Religion and the Georgics (1968); Dictionary of Philippine Folk Beliefs and Customs (4 voi., 1970). dank6 Imre — etnolog maghiar (n. 22 ian. 1922, Budapesta). Studiază artele la Universităţile din Debrecen şi Budapesta. Fundează un muzeu rural la Turkeve (1954). Director al 21 — Dicţionar de etnologie Muzeului Rdkocziy Conduce Muzeul Baranya. Director al Muzeului Ddri din Debrecen (1969), al Muzeului ţărănesc Hajdu-Bi-har. Lector de muzeografie etnografică la Universitatea din Debrecen. D.I. a fost preocupat de studiul grupelor etnice în dezvoltarea lor istorico-economică şi socială. BIBL.: Relaţiile istorice şi sociala ale numelor locale în Titvkeve (1957); Povestea lui Testhalom din Hajdimâmâs şi originea haj-du-ilor maghiari (1956); Hajdu-ii în mediul ambiant al viului Ko-ros şi în ţinutul Bihor (1960); Despre - problemele relaţiilor etnice ale hajdu-ilor maghiari (1960); Din problemele termenului Jiajdute la maghiari (1960); Despve mărul — simbolic la maghiari (1962); Funcţiunea Hrgurilor în Ungaria (1971); Tîrgurile de afişare. înfiinţarea tîrgurilor, iarmavoa-celor, bîlciurilor (1971). DATTA, P.K. — antropolog indian (n. 1934, Delhi). Studiază antropologia la Universitatea din Delhi {1956). Doctoratul în antropologie (1958). Specialist in der-matoglife. Lector la Departamentul de antropologie al Universităţii din Delhi (1958—1960). Profesor de antropologie la Universitatea din Sangar (1960 — 1963). Secretar general al „Indian An-thropological Association" şi Departamentului de antropologie al Universităţii din Delhi (1963). BIBL.: Studies of the .Genetics of calcar dermatoglyphic patterns (1961) .; The application of plantar dermatGglyphic (Sole Points) in criminal investigation (1963); An-thropologists in India. Directory of Professioncd Anthropologists (1978). DENSUŞIANU, Nicolae — istoric şi mitolog român (18 apr. 1846, Densuş — 25 mart. 1911, Bucureş'ti). Studii superioare la Academia de drept din Sibiu. Avocat la Sibiu (1880), la Făgăraş (1872 — 1877), la Bucureşti (1877). întreprinde călătorii ştiinţifice în sudul Dunării, în Istria, Dalmaţia, Italia. Este numit translator la Marele Stat Major al Armatei (1884). N.D. abordează preistoria legendară şi mitică a autohtonilor ca parte integrantă a istoriei social-cultu-rale a poporului român. Este socotit şef de şcoală a unei „tra-cologii mitologice, literaturizate". BIBL.: Les Roumains du Sud (1877); Cercetări istorice în Arhiva Ungariei şi Transilvaniei 322 (1880); Revoluţia hd Hori a (1884); Monumente pentru istoria Tierei Făgăraşului {1885); Note vi%ti^ asupra scrierii lui Xenopol „ Teoria lui Roesler” (1885); Chestio-nar istoric (1895); (în colab, cu Fr. Dame) Les Roumains du Sud. Macidoine, Thessălie, Epiret Thracet Albanie. Avec une carte ethnographique (1877); Romnă-nien (1882, 1892, 1894); Chestie. nar despre tradiţiile istorice şi antichităţile ţărilor locuite de Ro, mâni (fascicola I, 1893; II, 1895); Tabula Traiană şi cele două sisteme ale drumului strategic roman din Clisura Dunării (1903); Domnii glorioşi şi căpitanii celebri ai ţârilor române (1912); Dacia preistorică (1911); Vechi chtâece şi tradiţii populare româneşti (1975). REF.: N. Iorga, Nicolae Den« suşianu (1937) ; I. Oprişan, Istoricul şi valoarea colecţiilor de folclor ale lui Nic. Densuşianu (în Nic. Densuşianu, Vechi cîntece şi tradiţii populare româneşti, 1975). DENSUŞIANU, Ovid - lingvist, folclorist, istoric al culturii populare şi literat român (29 dec. 1873/Făgăraş — 8 iun. 1938, Bucureşti). Studiază filologia la Universitatea din Iasi (1890 — 1892) şi Paris (1893-1896). Profesor de liceu la Botoşani (1892 — 1893). Continuă studiile la Berlin (1893-1895), la Paris (1895), la Roma (1895—1896), Profesor de filologie romanica, istoria limbii şi literaturii române {1901 —1938). Membru al Academiei Române (1919).. Conduce revistele: „Viaţa D noua" (1905) şi „Grai şi suflet" (1923-1937). BIBL: Obiectul şi metoda filologiei (1897); Urme vechi de limbă în toponimia românească (1898); His-toire de la langue roumaine (2 voi. 1901 — 1938); Din istoria migra-ţiilor păstoreşti la popoarele romanice (1907); Folclorul. Cum trebuie înţeles (1910); Tradiţii şi legende populare (1910); Păsto-ritul la popoarele romanice. însemnătatea lui lingvistică şi etnografică (1913); La vie pastorale chez les Roumains (1914); Graiul din Ţara Haţegului (1915); Pămîntul nostru (1918); Din folclorul păstoresc (1920); Graiul Valahilor din Moravia şi Silezia (1922); Originea păstorească a „Cîntării cîntărilor“ (1916); Terminologie păstorească provensală (curs, 1925 — 1926). Păstorismul la bascii din Soule (1925); Probleme de toponimie şi onomastică (curs, 1928—1929); Cvivinte latine cu semantism păstoresc (1929); Viaţa păstorească în poezia noastră populară (I —II, 1922 — 1923, 1943) etc. D’HERTEFELT, Marcel - antropolog belgian (n. 23 apr. 1928, Londereel). Studiază filosofia la Universitatea din Lou-vain (1956).Doctor (1968). întreprinde cercetări antropologice în Butare, Rwanda (1957 — 1964). Profesor de antropologie socială la Universitatea din Rwanda (1964). Director al Muzeului Regal al Africii Centrale din Ter-vuren, Belgia (1964). Director al Secţiei de antropologie socială şi etnologie din Rwanda (1970). BIBL.: Elections en socUti fio-dale (1959); Les anciens royaumes de la zone interlacustre meridionale (1963); La royauti sacrâe de Vancien Rwanda (1964); African gouvernamental system in static and changing conditions (1968); Les clans de Rwanda ancien (1971). DI AS, Jorge — etnolog portughez (31 iul. 1907, Oporto — 5 febr. 1973, Lisabona). înainte de a urma cursurile universitare întreprinde cercetări de teren în zonele folclorice ale Portugaliei. Licenţiat în filologia germană la Universitatea din Coimbra. Predă portugheza la mai multe universităţi germane şi spaniole, la Rostok, Miinchen, Berlin, Santiago de Compostela şi Madrid. Ia doctoratul în etnologie la Universitatea din Miin-chen (1946). Organizează „secţia de etnologie" a „Centrului de studii etnologice peninsulare" (1947), cu colaborarea lui Fer-nando Galhano, Ernesto Veiga de Oliveira, Benjamin Pereira şi Margot Dias, soţia lui. Şeful catedrei de etnologie de la Universitatea din Coimbra (1952). Profesor de antropologie culturală la Institutul de studii de peste mări, din Lisabona (1956). întreprinde expediţii etnologice pentru completarea cursurilor lui universitare, îndeosebi la grupul makonde din Mozambic. Organizează Centrul de studii de antropologie culturală şi Muzeul de etnologie de dincolo de mări, 21* 323 D care în fond devine un muzeu de etnologie generală. Este unul din exponenţii etnologiei regionale. El reformulează conceptele fundamentale ale etnologiei lui Adol-fo Coelho, alături de care poate fi considerat întemeietorul şcolii de etnologie portugheză. BIBL.: Acevca do Conceito de Etnografia (1946); Las Construc-ciones Circular es del Novo este de Ia Peninsula Iberica y las Cita-nias (1946); Ethnology and Fol-klores in Portugal (1948); Acerca do Atlas Etnografico de Portugal (1948); Les Troupeaux iransshu-mants et leurs chemins (1949); Cultura Popular e Cultura Superior (1949); Os Elementos Fundamentate da Cultura Portughesa (1953); Die Portugueischen und Spanischen Pfluge (1951); Rio de Onor-Comunitarismo agro-pastoril (1953);, Algumas Consideragdeos sobre Ăreas Culturais (1955); Os Elemenlo's Fundamentais da Cultura Portugheza (1955); Nomen-claiure and subjectmatter of Folklore (Ethnology, Volkskunde tind Folklore) (1955); Paralelismo de Processo na Formacăo de Nacoes (1956); Contribuigăo ao Estudo do Cult o dos Mortes (1957); Con-tractos de Cultura (1958); Ambiente natural e Historia (Dinamismo cultural) (1959); Ensaio de Etnografia (1959); Ensaios Etno-logicos (1961); A Etnografia come Ciencia (1963); Etnografia Portughesa (1963); Molins Portugais (1964); Aspectos da Vida Pasivii de Portugal (1965); The A ca- 324 demic Position of European Eth* nology in Portugal (1967); „Re* flexoes de uni Antropologo<( (1968); „F olklorismus in Portugalt( (1969); Das Hirtenwesen in Portugal (1969); „O Intersexo visto pelor Etnologo“ (1970); Estudos de Ca-roxter Nacional Portugues (1971); (în colab. cu Margot Dias) Mo* gambique (1972); t,The Study of Villages According to a Configu-rationistic Methodu (1972); „He* ilige Bader und Heilbăde/C (1973); „Les Sculptures Makonde“ (1973). REF.: In Memoriam Antonio Jorge Dias (voi. I, II, III, 1974), DIMA, Alexandru — istoric li, terar, estetician şi folclorist român (17 oct. 1905, Turnu Se-verin — 19 mart. 1979, Bucureşti). Studiază literele la Uni-versitatea din Bucureşti (1925-— 1929). Doctor în litere (1938). Conferenţiar, apoi profesor de estetică la Universitatea din Iaşi (1945 — 1964); profesor de isto. ria literaturii universale şi literatură comparată la Universitatea Bucureşti (din 1964); director al Institutului de istorie literară „G. Călinescu" (1966-1973). Membru -corespondent al Academiei R.S. România (1963). în studiile sale A.D. pune accentul pe relaţiile dintre literatura populară şi literatura cultă în contextul istoriei literaturii naţionale. Contingenţele lui cu etnologia se referă la analiza teoretică şi metodologică a culturii populare. D BIBL.: Aspecte şi atitudini ideo-logice (1933); Alexandru Odo-bescu, privire sintetică (1935); Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană (1936). Fenomenul românesc sub noi priviri critice (1938); Conceptul de artă populară (1939); Drăguţ, un sat din Ţara Oltului (1945); Studii de estetică aplicată la arta populară a unei comunităţi ţărăneşti date (1946); Studii de istorie a teoriei literare româneşti (19621); Arta populară şi relaţiile ei (1971); Conceptul de literatură universală şi comparată (1967); Principii de literatură comparată (1969) ş.a. REF.: Omagiu profesorului Al, Dima (Iaşi, 1975). DO MOTOR Tekla — folcloristă maghiară (1914, Budapesta). Studiază filosofia şi folclorul la Universitatea din Budapesta. Doctor în filosofie (1937). Doctor în folclor (1972). Profesor de folclor la Universitatea din Budapesta (1953); şef de catedră (1968). Călătorii de studii şi prelegeri la diverse universităţi din Europa şi S.U.A. D.T. se ocupă îndeosebi de folclorul maghiar şi european,, folclorul religios, teatrul popular, proverbe şi catalogarea lor, literatura dramatică maghiară în sec. XVII-lea. BIBL.: Principal Problems of the Investigation into the Ethno-graphy of the Industrial Working class in FI ungary (1956); * Erse ei-nungsformen des Charivari im ungarischen Sprachgebiet (1957); Naptări iinnepek, nipi szînjăt-szăs (1964); Regi magyar dvămaî emlekek I—II (1960); Honti Jâ~ nos-vdlogatott tanulmdnyok (1962); Les variantes hongvoises d'es U-gendes medievales du cevf (1964); Ungariscke Volgkslaiihe und un-gariscke Volsbrăuche zwischen Ost und West (1965); A nipi szin-jătszds Eurâpâban (1966); Ani-mistic Concepts and Supernatuval Power in Hungarian Folk Nar-ratives and Folk Customs (1967); Dodola and Other Slavonie Folk-Customs (1967); Masken in Un-garn (1968); Folklorismus in Un-garn (1969); Das Blochziehen in Răbatotfalu (1960); Aetiologische Sagen in Zusammenhang mit weib-lichem Arbeitverbet (1969); Mythi-cal Elements in Hungarian Mid-winter Quete Songs (1970); Les tracesjde thiatre hongrois au Mo-yen Âge et ă Vipoque de la Re-naissance (1970); Zwei Zauheref aus Siidungarn (1972); Magyav nepszokâsok (1972); Whitsun Mummery in Ilungary (1972); A Type of Hungarian Faitk-healing Charm (1972); F o Hilare Research in Ilungary since 1950 (1972); A nepszokâsok kdlieszete (1974). DUMEZÎL, Georges — istoric francez al religiilor şi mitologiei (n. 1898, Paris). Studii la Şcoaîa Normală Superioară din Paris. Profesor şi director al t>Eco!e des Hautes £tudesa. Profesor de istoria civilizaţiei eurasiatic-e la College de France. G«D* este unul din marii mitologişti ai se- 325 colului al XX-lea. Investigaţiile lui compar atist-istorice au relevat unele aspecte necunoscute ale mitologiei universale. El încearcă să îmbine structuralismul cu istorismul. Socoteşte că civilizaţia întregii omeniri exprimă o structură unitară, deşi se referă la trei funcţiuni ale ei ce se găsesc în contrapunct: magico-juridică, războinică şi sexuală. BIBL.: Le festin d'immorta- l-ite. Etude de mythologie compa-vie indo-europienne (1942); Eiu-des comparatives sur ies langues caucasiennes du Nord-Ouest (1932); Ouranos-Varuna (1934): Flamen-brahman (1935); Mitra-Varuna, essai sur deux reprSsentations in-do-euvopiennes de la souveraineti (1940); Mythes et dieux des Ger-mains (1939); Les mythes ro-mains (3 voi., 1942 — 1947); Ju-piter, Mars, Quirinus (4 voi., 1941-1948); Loki (1948); Les dieux des Indo-Europeens (1952); Aspects de la fonction guerriere chez les Indo-Europiens (1956); Deesses latines et mythes vediques (1956); Mitiers et classes foncti-onnelles chez divers peuples Indo-Europeens (1958); Les Dieux des Germains (1959); Documents ana-toliens sur les langues et les traditions du Caucase (3 voi., 1960— 1965) . La religion ro mâine archa-ique (1966) ; Heur et Malheur du guerrier. Aspects mythiques de la fonction guerriere chez les Indo-Europeens (1969) ; Idies romaines (1969); Du Mythe au Roman. La Saga de Hadingus et autres 326 essais (1970); Mythe et Epopee (I, 1968; II, 1971; III, 1973). DUNĂRE, Nicolae — etnograf şi sociolog român (n. 27 ian. 1916, Hîrşova). Studiază sociologia la Universitatea din Bucureşti (1937 — 1939). Doctor în filosofie (1947). Profesor de li. ceu la Bucureşti (1939—1941); asistent universitar de statistică demografică la Bucureşti (1941 — 1042); şef de lucrări (etnografie) Universitatea din Cluj (1948 — 1951); profesor de muzeografie etnografică la Institutul de arte plastice „Ion Andreescu" din Cluj (1950 — 1971); şef sector de artă populară (1951), de etnografie la (1964) şi cercetătoT principal la Institutul de istorin artei (1972 — 1975) şi Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice (din 1975). N.D. îmbrăţişează aproape toate domeniile etnografiei române: aşezări, ocupaţii (agricultură, păstorit, meşteşuguri populare), port popular, artă populară, obiceiuri, tradiţii. Organizează şi conduce Cercul de etnologie din Cluj-Napoca, care se transformă apoi în Subcomisia de antropologie şi etnologie a Filialei Academiei R.S.R. din Cluj-Napoca. întreprinde cercetări etnografice în ţară şi străinătate. BIBL.: Fii de ţărani vînzăton ambulanţi (1942) ; Sate din Za-rand specializate în meşteşuguri (1956); Problema cercetării etnografice a păstoritului (1956); Specificul etnografic al Cîmpiei Ar- D dealului (1956); Die Verzierung der Qsteveier bei den Rumănen (1959); Textilele populare româneşti (1959) Ţrepanation an den Schafen als jFolbsheilpmktikum in der kar-patischen Schăferei (1961); Ru-fliănische, săchsische und ungă-fische Beziehungen auf dern Ge-bi&te der Volkskunde (1961); Arta populară din Valea Jiului (1963, îa colab.); Recherches ethnogra-phiques roumaines sur Vagricultor e et la vie pastorale (1963); Les wiotifs ornementaux dans Varte populaive roumain (1964); Ueleva-ge pendulaire double dans les iconomies traditionnelles carpathi-ques et alpines (1966); Die Ver-breitung der Handwerkerdorfer in Rumănien (1967); Milchprodukte im rumănischen Hirtenwesen (1969); La dimora rurale a „corte" cMusa e rinforzata in Italia ed in Europa (1969); Clasificarea etnografică a aşezărilor omeneşti în România (1969); Significations ethnologiques des cadeaux de no ce chez les Dacoroumains, Arouma-ins, Mâglâno roumains et Istrorou-mains (1972); Pădurăritul tradiţional în Munţii Apuseni (1972); Ţara Bâvsei (sub red., I, 1972; II, 1974); Şura poligonală în Munţii Apuseni (1974); Agricultura Munţilor Apuseni (1974); Probleme de etnologie medicală (sub red., 1974); Typologie die traditionellen Hirtenlebens im har-pato-balknischen Raum (1975); Glassification des ornements populaires (1975); Probleme ale fondului principal comun în cultura şi arta populară românească (1975) ; Bistriţa-Năs aud. Monografie etnologică (sub red., 1976)^ DURKHEIM, Emile — filozof si sociolog, francez (15 apr. 1858 Epinal — 15 nov. 1917, Paris)! Studiază sociologia la Universitatea din Paris. Docent la Sor-bona (1902). Fondator al? „Şcolii franceze de sociologie" din'care fac parte Marcel Mauss*, Rad-cliffe Brown*, L. Lâvy-Bruhl* Lancan, Holbwachs etc. A fost preocupat de structurile elementare ale societăţilor umane, atît cele „primitive", cît şi cele „contemporane" lui. în lucrările lui de sociologie susţine că „ştiinţa obiceiurilor" este în strînsă relaţie cu formele de societate. Dezvoltarea unei comunităţi sociale ţine de transformările obiceiurilor. Exercită influenţe asupra etnologiei franceze. Nu a întreprins nici o cercetare de teren. E reprezentantul tipic al sociologiei şi etnosociologiei „de cabinet". Este, cu intermitenţe, cînd evoluţionist, cînd funcţionalist. Fundează „UAnnee Sociologique“ (1896-1912). BIBL.: De la division du tra-vail social (1893); Regles de la, mâthode sociologique (1894); Le Suicide (1896); Les formes âlâ-mentaires de la vie religieuse. Le systeme totâmique en Atistralie (1912); Uâducation et la Sociologie (1922); Uâducation morale (1925). REF.: M. Holbwachs.. La doctrine dEmile Durkheiiv (1918). 327 E ELIADE, Mircea — istoric al religiilor şi al culturii, filosof şi scriitor român stabilit în S.U.A. (n, 9 mart. 1907, Bucureşti). Studiază filosofia la Universitatea din Bucureşti (1927). Obţine o bursă de studii în India (1928— 1931), unde învaţă limba sanscrită şi filosofia indiană la universităţile din Calcuta şi Benares. Doctor în filosofie la Universitatea Bucureşti (1936). Profesor de istoria religiilor la Universitatea Bucureşti (1938 — 1944). Profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. Lucrările fundamentale ale lui M.E. sînt: Trăite d’Histoire des Religions (1938, 1949, 1966 etc.) şi Histoire des croyances et des idSes religieuses (I, 1976; II, 1978). Prima reprezintă o istorie tematică a religiozităţii omenirii, a doua o istorie evcnimenţială a religiilor. Din prima, emană treptat toate studiile de istoriografie mitică, concepute ca monografii tematice, şi tot în ea converg, în cele din urmă, înglobîndu-se în sistemul lui de gîndire unitară. M.E. supune unui nou examen istoric, în a doua lucrare, dialectica sacrului eu profanul, a hierofaniei cu arhetipurile culturale, a mitului cu ritul, a lui homo religiosus cu homo profanus, a nostalgiei originilor cu ocultaţia religiozităţii. Sub raportul fenomenului cultural românesc M.E. aduce contribuţii remarcabile, îndeosebi în De Zalmoxis â Gengis Khan (1970). Editează în ţară şi străinătate revista „Zalmoxis". BIBL.: Introducere în filosofia Samkhya (1930); Contribuţii la psihologia Yoga (1931); Cunoştinţe botanice în vechea Indie. Cu o notă introductivă asupra mi-graţiei plantelor indiene în Iran şi China (1931); într-o mînăsfire din Himalaia (1933); Alchimia asiatică (1935); India (1935); Elemente preariene în hinduism (1936); Yoga. Essai sur les ori-gines de la Mystique Indienne (1936); Barabudur, templul simbolic (1937); Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937); Folclorul ca instrument de cunoaştere (1937); La Yoga e la spiritualită indiana (1937); Limbajele secrete (1938); Cărţile populare în literatura română (1936); Ierburile de sub cruce (1939); Melanges. I. Notes de demonologie, II. Locum (1939); Methahtrgy, magic and alchemy (1939). Mitul reintegrării (1942); Comentarii la legenda Meşterului Manole (1943); Le probleme du chamanisme (1947); Introduci ion au Tantrisme (1944); 328 E t,$. ţnythe de VStemei retour. Ar-chMyPes ei y^pâiition (1949); Le oJiâffîanisme et les techniques ar-cha$iues de Vextase (1951); Ima-res et symboles. Essais sur le sym-bolisme magico-religieux (1952); ŢyaitS d’Histoire des religions (1953); Forgerons et alchimistes (1956); Mythes, reves et mysUres (1957); Birth and Rebirth. The religions meanings of initiation in human culture (1958); Naissan-qeş mystiques. Essai sur quelques iţpes d}initiation (1959); Techni-ques du Yoga (1959); La Yoga: ImmortaliU et liberii. Patamjali et les Yoga-Sutra. Techniques de la meditation. Les chemins de fa libertâ (1960); Mephistophiles et VAndrogyne (1962); Panta-jali et les Yoga (1962); Aspects du mythe (1963); Le sacri et le profane (1965); Cosmical homo-logy and Yoga (1966) ? From pri-mitives to Zen (1967); La nostalgie des origines (1970); De Za-mohcis â Gengis-Khan (1970); Naissances mystiques (1971); Religions australienes (1972); Histoire des idees et croyances reli-ge-uses (I, 1975; II, 1978); L'e-pyeuve du Labyrint (197S). REF.: Thomas J.J. Altizer, Mircea Eliade and the Dialectic of the Sacred (Philadelphia, 1963); C. Noica, Adevăratul înţeles al „sacrului“ (1975); loseph M. Ki-tagawa şi Charles H. Long, Mythes and symbols — studies in ho-nor of Mircea Eliade (Londra, 1967); C. Tacou, coordonator, Mircea Eliade (Les Chaiers de PHerne, Paris, 1978).. 329 ELLIOT-SCHMITH, Grafton __________ antropolog englez (15 aug. 1871, Grafton-Australia — 1937, Londra). Studiază anatomia si antropologia la Universitatea din Sidney şi Cambridge. întreprinde călătorii de studii în Egipt. Profesor de anatomie la Şcoala de medicină din Cairo (1909 — 1918). Se dedică studiului mumiilor. Profesor la University College din Londra (1919). Doctrinarul hiperdifuzionismului, alături Perry. BIBL.: The Ancient Egyptians (1911 );The Royal Mumm ies (1912); The Migration of Early Culture (1915); The Evolution of Man (1927); In the Beginning: The Origin of Civilization (1928); Human History (1930); The Diffu-sion of Culture (1933) etc. ENGELS, Friedrich — filosof, teoretician ai socialismului ştiinţific, istoric german al culturii (28 nov. 1820, Barmen — 5 aug. 1895, Londra). Studiază ştiinţele sociale în Germania (1839 — 1841), Se stabileşte în Anglia, la Man-chester (1842). Participă la mişcarea muncitorească engleză. Se întîlneşte la Paris cu Karl Marx (1844), cu care se împrieteneşte şi scrie împreună Sfînta Familie (1844), Manifestul comunist (1848). Revine în Germania, este arestat pentru activitate politica. Se întoarce în Anglia, la Londra. întemeiază cu Karl Marx Internaţionala I-a. Combate vulgarizarea materialismului dialectic şi istoric. F.E. întreprinde cercetări E de istoria şi teoria culturii, ana* lizînd ralul muncii rn geneza culturii, creaţia culturală individuală. şi colectivă, specificitatea culturilor antice europene şi ex-tra-europene, a celor moderne, a marilor curente de creaţie culturală, asupra marilor personalităţi creatoare de civilizaţie şi cultură. Dintre lucrările publicate: de F.E* prezintă un interes direct pentru etnologie: Anti- Duhring (1878); Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului (1884); Dialectica naturii (1873 — 1886). în esenţa lor studiile lui F.E. stau la baza etnologiei economice. Unii dintre istoricii dreptului îl consideră printre fondatorii etnologiei juridice. REF.: Jacqueline Costa, Trois fondateurs de V etimologie juri-dique: Bachoffen, Mâine et En-gels (1974). ERBÎCEANU, Constantin — istoric al culturii, elenist şi teolog român (15 aug. 1839, Erbiceni, Iaşi — 2,1 mart. 1913, Bucureşti). Studiază teologia la Universitatea din Iaşi (1864), limba greacă la Universitatea din Atena (1865). Profesor de drept canonic şi bisericesc la Seminarul Socola (1868). Profesor-suplinitor de limba şi literatura elină la Universitatea din Bucureşti (1897— 1904) . Membru al Academiei Române (1899). Specialist în istoria dreptului canonic şi a bisericii, în istoia culturii eline şi greceşti şi în istoria fanarioţilor. C.E. cercetează şi descrie stările din Moldova şi Muntenia în peri» oada fanariotă şi influenţa fanariotă asupra culturii româneşti; BIBL.: Religie şi ştiinţă (1885) ; Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei (1888); Cronicarii greci care au. scris despre români (1890),; Procanonul lui Petru Maior (1894); Atcmasie Comnen şi cronicul sau (1900); Priviri istorice şi literare asupra epocii fanariote (1901); Bărbaţi culţi greci şi vomăm (1905). REF.: Constantin Erbiceanu, Viaţa mea (1913); Vasile Pârvan, In Memoriam Constantin Erbi-cecmu (1914). ERIXON, Sigurd — etnolog suedez (1888, Stockholm — 1968, Stdekholm). Profesor de etnologie la Universitatea din Stoek-liolm. Paralel director al Muzeului Nordic. A iniţiat, organizat şi condus pînă la moarte Atlasul etnografic al Europei. A efectuat cercetări de etnologie urgentă. A elaborat şi redactat lucrări de etnologie regională. Editează reviste de etnologie şi folclor: „Nordisk Kultur“ (1931 — 1936); „Folk-Liv“ (1937-1968), „Laos“ (Etudes comparees de folklorfc et d’ethnologie regionale, 1951-1955). BIBL.: Nordische Volksktmst Sweden (1929) ; Regional European Ethnology (1937 —1938); Actual Tasks in Investigations on the Agricultural Yeav in Nordic Ethnology (1939); Atlas der Schwe-dischen Volkskunde (1940); Recherches ethnologiques suedoises (19421); Svenska Kulturgrănser och 336 E gaiUurprovinser (1.945); Europai etimologia =(1944); The SwedisJi j0lm of Folk Culture (1951).; In-:$@mationarl Dictionary of Regional European Ethnology and F:olk-fcwe (1955); European Ethnology a Social Science (1955):; European Ethnology in Our time fi967); Urgent Ethnology Tasks 11967); Ethnological Investigaiion 'of Ihe Present (1970). REF.: Sam Owen Jansson, A selected Bibliography of Sigură Erixon's Writings on European Ethnology (în „Ethnologia Europei, IV, 1970, p. 229 — 243). ESTEVA-FABREGAT, Claudio — etnolog spaniol (11 nov. 1918, Marseille, Franţa). Studii superioare la Escuela Nacional de Antropologia y Historia clin Mexico (1947—1954). Devine „maestru1 în ştiinţe antropologice (1955). Doctor al Universităţii din Madrid (1959). Profesor la Enah. în Mexic de istoria culturii (1953 — 1956) şi la Universitatea din Madrid (1959 — 1968). Director la Museo Nacional de Etnologia (1964 — 1968). Director la Escuela de estudios antropoîo-gicos (1966—1968). Director la „Centro de etnologia peninsular". Profesor de antropologie culturală la Universitatea din Barcelona (din 1971). Director al „Departamentului de antropologie culturală" (din 1971) . Fondator şi director al revistei de antropologie culturală „Ethnica" (din 1972) BIBL. : Ethmologo mmo conser-vmdor del Museo (1969); Ei Cir- cum mediterraneo y sus relaciones con la America prehistorica / ^Di-fusion o pamldismo ? (1971); Al-gunos caracteres de sistema de propriedad „fangt( (1971); Para una teoria de la aculturaiion en el Alto Aragon (1971:):; £tude du vîllage en Espagne (1972); Antropologia y filosof iu (1972); Cultura y personaiidad (1973); Un enfoque esiructural del mito se-gim Levi-Strauss. Ubomme nu: una evaluacion y un resumen (1973); Antropologia industrial (1973); Contribucions a una teoria del bilingiiismo (1973); Im-migracion a Barcelona (1973); Aculturacion, bilingiiismo y cog-nicion en Chinchero, Cuzco (1974); Etnia, etnicidad y relaciones inter etnicas (1975); Razas humanas y Racismo (1975); Ethnicity, Social Class and Acculhiration of Immigrants in Barcelona (1975). EV AN S-PRITC H ARD, Ed ward Evan — etnolog şi antropolog englez (n. 1902, Sussex). Studiază antropologia la colegiul Man-chester şi Oxford. Expediţii antropologice în Africa Centrală, de Est şi de Nord (1926 — 1936). Profesor de sociologie la Universitatea din Londra (1928—1931), la Universitatea din Cairo (1932— 1934), la Oxford (1935); cercetător onorific la Colegiul Universitar din Londra (1935 — 1940). Preşedinte al Institutului Regal de antropologie (1949 — 1951).Discipol al lui B. Malinovsld şi Radcliffe-Brown. Stabileşte obiectul, metodele şi ţelurile antropologiei socialo şi aplicate puse 331 E—F în serviciul administraţiei coloniale. Contribuţii importante la precizarea noţiunilor de structură şi funcţiune/ BIBL.: The Morphology and-Function of Magic (1929); Here-dity and Gestaticm as the see them (1931); Levy-Bruhl's Theory of Primitive Mentality (1934); Zande Thevapeutics (1934); Witche-raft: Oracles and Magic among the Azande (1937); The Nuev (1940); African Political Systems (1940); Applied Anthropologyt Africa (1946); The Sanusi of Cyve-naica (1949); Kinship and Mar-riage among the Nuer (1951); Social Anthropology (1951); Nuev Religion (1956); Zande Totem (1956); Essay in Social Anthropology (1962); Religion and the Anthropologist (1962); The posi-tion of Women in Primitive Socie-ties (1965); Theories of Primitive Religion (1965); The Zande Trich-ster (1967). F FALLERS, Llovd A. — antropolog am'erican (n. 29 aug. 1925, Nebraska City). Studiază antropologia la Universitatea din Chicago (1946). Doctor în antropologie (1949) şi în filosof ie al Universităţii din Chicago (1953). Director al Institutului est-african de cercetări sociale (1954 — 1957). Asistent şi profesor la Universitatea Ber-keley din California (1957 —1960), actualmente profesor la Universitatea din Chicago. Cercetări de teren în S.U.A., la Fox Indians (1948 — 1949), în Busoga, Uganda (1950 — 1952), în Kenya, Turcia (1964). BIBL.: Bantii Bureaucracy: A Study of Integrat ion and Conflict in the Political Institutions of an East African People (1956); Some Determinats of Marriage Sta-bility in Dsoga (1957); The Da-mily: Some Comparative Consa-crations (1959); Despotism, Sta-tutst Culture and Social Mobility in an African Kingdom (1959); The Mobiliiy of Labor (1960); Homicide and Suicide in Busoga, (1960); The Soga (1960); Custo-mary LaW in the New African States (1962); EqualUy, Moder-nity and Democracy in the Nev# States (1962); Social Stratification and Economic Processes (1964): Equalify and Inequality in Hu- 332 Societies (1964); The Range f/ Variation in Actual Family §fâe: A Critiqiie of Levy’s Argu-fytat (1965). jFEJOS, Paul — etnolog american (24 ian. 1897, Budapesta — 23 apr. 1963, New York). Doc-ţpr în medicină la Universitatea din Budapesta (1921). Emigrează în S.U.A. (1922), naturalizat cetăţean american (1930). Intre 1926—1930 execută în studiourile de la Hollywood filme etnografice despre Africa, Indiile de gst şi Extremul Orient. Întreprinde expediţii etnografice: Expediţia etnografică daneză în Madagascar (1934 — 1936), Expediţia diviziei etnografice a Muzeului Naţional din Copenhaga (1§35 —1937), Expediţia etnografică a industriei filmului suedez, în Indiile de Est şi Siam (1936 — 1938), Expediţia ştiinţifică Wen-ner—Gren în America latină (1939 — 1941). Profesor consultant de antropologie la Stanford University, în California (1943 — 1963). Preşedinte şi apoi director al Wenner — Gren Fondation for Anthropological Research (1963). P.F. este promotorul filmelor documentare de factură etnografică. FENTON, Alexander — etnolog englez (n. 26 iun. 1929, Shotta). Studii de filologie la Universitatea din Aberdecn şi Cambridge. Redactor pentru The Scottish National Dictionary (1955 — 1959); apoi însărcinat cu conducerea Secţiei scoţiene din The Natio- nal Museum of Antiquities of Scoţiană din (1959), secretar al The Scottish Country Life J\Iu-seum Trust (clin 1970). A.F. foloseşte datele lingvistice ca mijloace de indexare şi interpretare a civilizaţiei scoţiene. BIBL.: Pr overbs and Sayings of the Auchterless and T'urriff Avea of Aberdeenshire (1959); Sickles and Scythes; Stack Foun-dations; Stacks and Tripode (1961); The Threshers’ Weary Flinging Tree; Threshing by Hand; Thresh-ing by Machine (1963); Scottish Spinning Wheel (1963); The Rural Economy of East Lothian in the 17 and 18 Century (1963); Material Culture as an Aid to Local History Studies in Scotland (1965); Historical Ethnology in Schotland (1967); Die Volkskunst auf den Britischen Inseln: Schottland (1967); Plough and Spade in Dumfries and Gallo-way (1969); A Plough Type front the Outer Isles of Scotland (1969); Sheep in North Ronaldsay, Or-hney (1969)\ Par ing and Burning and the Cutting of Turf and Peat in Scotland (1970); The Tabu Language of Shetland Fishermen (1970); Regional Ethnology: a De-veloping Subject (1970); Plcmning a Scottish Agricultural Museum (1971); A Fuel of Necessity — Animal Manure (1972); The Various Names of Shetland (1973). FIRTH, Raymond W. — antropolog neozeelandez (n. 1901, Noua Zeelandă). Studiază antropologia la Universitatea din Londra, F Se consacră studiului populaţiei tikopia din Malaysia, apoi al maorilor din Noua Zeelandă. Investigaţiile lui se concentrează asupra relaţiilor de familie, a celor economice (tribale şi inter-tribale). BIBL.: Primitive Economics of the New Zealand Maori (1928, 1959); Human Types (1931,1956); We, the Tikopia a Sociological Study of Kinship in Primitive Polynesia (1936); Primitive Po-linesian Economy (1939); Work of the Gods in Tikopia (1940); Ma-îay Fishermen; their Peasant E-conomy (1946); Elements of Social Organization (1951); Social Change in Tikopia (1959); Work and Wealth of Primitive Commu-nities (1958); History and Traditions of Tikopia (1961); Essay on Social Organization and Va-lues (1964); Capital and Credit in Peasant Şocieties (1964); Tikopia Ritual and Belief (1967). FOCHI, Adrian — folclorist român (n. 26 sept. 1920, Cernăuţi). Studiază filologia la Universitatea din Bucureşti (1940). Profesor de italiană. Cercetător ştiinţific la Institutul de folclor (1964), Institutul de etnografie şi folclor (1964 — 1968), Institutul de studii sud-est europene (1968 — 1975); Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice (din 1975). Doctor în filologie la Universitatea din Bucureşti (1970). BIBL*: Folclorul românesc în Transilvania secolului alXVIII-lea (1958); Bibliografia folclorului românesc pe anul 1975 (1959, în colab.); Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi operei lui Sim. FL Marian (1960, în colab.) ; Relaţii folclorice interbalcanice (1960, în colab.); 15 ani de folcloristică în R.P.R. (1963); Paralleles folklo-riques sud-est europiens (1963); Dimitrie Cantemir etnograf şi folclorist (1964); Mioriţa, tipologie, circulaţie, geneză şi texte (1964); Das Deutschen-Lied in der sud-eiiropâischen Volksiiberlieferung (1965); Die rumănische Volks-ballade „ Unchieşii” und ihre sud-osteuropăischen Parallelen (1966); Nicolae lor ga şi folclorul (1966); Bibliografia generală a etnografiei şi folcloruhii românesc (voi. I, 1968); Gheorghe Coşbuc şi creaţia populară (1970); Recherches com-parâes de folklore sud-est-europâen (1972). FOC ŞA, Gheorghe — etnograf şi muzeograf român (15 oct. 1903, Răşcani-Suliţea, jud. Vaslui). Studiază sociologia la Universitatea din Bucureşti (1926 — 1932). Bibliotecar la Biblioteca Universităţii Bucureşti (1930 — 1934), la Biblioteca Fundaţiei Culturale (1934 — 1940). Asistent sociologie (1940 — 1947). Conferenţiar Institutul de arte plastice (1950 — 1953; 1966-1974). Conferenţiar etnografie la Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti (1966—1974). Doctor în sociologie (1947). Director al Muzeului Satului (1948—1978). A urmărit dezvoltarea sistematică a Muzeului satului, conceput de D. Guşti ca un muzeu sociolo- 334 F gic, într-un muzeu etnografic în aer liber. BIBL»: Mentalitatea satului yioişeni din Ţara Oaşului (1935) ; Sate inundate în Argeş (1941); Satul model Dioşti (1941); Le vil-lage roumain pendant les JHes religieuses d'hiver (1943) ; Aspectele spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti (1944); Elemente decorative la bordeiele din sudul regiunii Cra-iova (1957); Evoluţia portului popular în zona Jiului de sus (1957) ; Ţara Oaşului. Cultura ma^ terială (tom. II, 1975); Muzeul Satului din Bucureşti (1957: 1972); Arhitectura populară din Gorj (în curs de publ.); Ceramica populară din Gorj (în curs de publ.}. FO GEL SON, Raymond D. — antropolog american (n. 23 aug. 1933, Red Bank, New Jersey). Studiază psihologia la Universitatea Wesleyan (1951 — 1955) şi antropologia Ia Universitatea din Pennsylvania (1955—1962). Doctor în etnologie (1962). Profesor de antropologie la Washington State Museum de pe lîngă Universitatea din Washington (1962 — 1965). R.F. aduce o contribuţie inedită la definirea unor termeni, în curs de elaborare, printre care menţionăm: etno-ştiinţe şi „etno - etnologie". Editează: „Philadelphia Anthropological Society Bulletin” (1960) şi „American Anthropologist" (1964— 1970). BIBL,: Change, Persistence and Âccommodation in Cherokee Medi-cO'Vmgical B'elifs (1961) ; Cherokee Economic Cooperativ es: The Ga-dugi (1961, în colab.); Ethno-Eth-nology (196%); The Identity Strug-gle (1965, în colab.); Freud and Anthropology (1962);; H istoricul Perspectives in Ethnosciences (1963): The Southeaştern Indian in Literature (1964); The Impact of Scientific on Religious Ideas (1966) . FORMAN, Shepard — antropolog american (n. 3 oct. 1938). Studiază literatura spaniolă la Universitatea Bran-deis (1955 — 1959), istoria şi civilizaţia braziliană la Universitatea'New York (1959 — 1961), istoria şi antropologia la universităţile braziliene din Rio de Janeiro şi Bahia (1961 — 1962). Doctor în filosof ie al Universităţii Columbia (1966). Călătorii de studii în Brazilia (1961 — 1962, 1964-1966, 1967), Columbia (1962 -1963), Anglia (1969 - 1970). Asistent la Institutul de studii latino-americane, Universitatea Columbia (1962 — 1963). Instructor la Centrul de studii latino-americane (1964). Ţine prelegeri Ia Universitatea din Sus-sex (1969 — 1970). Profesor de antropologie Ia Universitatea din Chicago (din 1969). Cercetările lui S.F. urmăresc îndeosebi studiul ligilor ţărăneşti, aspectele economiei pescăreşti; rolul, nivelul politic şi structura administrativă rurală în Brazilia. BIBL.: Up from the Parrofs Perch (1963); Anthropology and Sociology in Northeast Brazii (1966); Cognition and the Catch: 335 F the Location of Fishing Sports in a Brazilian Coastal Village (1967); Disunity and Discontent: A Stu-dy of Peasant Political Movements in Brazii (1971); Jangadeiros: The Raft Fishermen of Northeast Brazii (1966); The Raft Fisher-'imn: Tradition and Change in the Brazilian Peasant Economy (1970). FRAZER, James George — istoric al religiilor şi etnolog englez (1 ian. 1854, Glasgow — 7 mai 1941, Cambridge). Studiază antropologia la universităţile din Glasgow şi Cambridge. Profesor de „antropologie socială" la Universitatea din Liver-pool (1907), unde predă cursuri de etnologie a religiei. Opera capitală The Golden Bough conţine o vastă cantitate de documente etnologice. J.G.F. considerat cel mai celebru etnolog din sec. al XI2£-lea susţine că toate popoarele care au trecut prin aceleaşi stadii de dezvoltare culturală reacţionează şi se exprimă si-milar, astfel încît stadiile ulterioare pot fi privite ca supravieţuiri ale stadiilor anterioare. Aceste stadii culturale sînt: cel magic, religios şi ştiinţific. Concluziile operei lui de cabinet, noi pentru vremea lui, asupra magiei, religiei, riturilor, miturilor, tabuurilor etc. au fost criticate în lumina unor investigaţii de teren recente. Criticii lui J.G.F. susţin că: acesta a recurs la metoda int ele dualista (Evans Pritchard) tn expunerea materialelor culese şi publicate de alţii; a prezentat materialele după tehnica enciclopedică, neţinînd socoteală de contextul credinţei (B. Malinovski) şi că a speculat „gustul pentru exemple exotice cu stilul lui remarcabil" (Jean Poirier). în semn de recunoaştere a autorităţii lui în domeniul etnologic a fost creată Frazer Memorial Lecturship. BIBL.: Totemism (1887); The Golden Bough (12 voi., 1890 — 1915); Questions on the Customs, Beliefs and Languages of Savages (1907); Totemism and Exoga-my (4 voi., 1910); The Belief in Immortality and the Worship of the Dead (2 voi., 1911 — 1913, 1922, 1924); Folklore in the Old Testament (1918); The Magical Origin of Kings (1920); Les ori-gines de la Familie et du Clan (1922); The Worship of Nature (1926); Myths of the Origin of Fire (1930); The Fear of the Dead in Primitive Religion (3 voi., 1933, 1934, 1936); After-math (1936). REF.: Theodor H. Gaster, The New Golden Bough (1959); Bronislaw Malinowski, Reflexi-ons critiques sur la vie de James George'Frazer (1968). FREUD, Sigmund — medic psihiatru austriac (6 mai 1856, Pribor—Moravia — 23 sept. 1939, Londra). Studiază medicina la Viena (1881 — 1885). Docent în neuropatologie (1885). Analizează fenomenele isteriei, catarsisul medical, terapia psihanalitică, tabuurile, riturile etc. Profesor universitar (1902). în scrierilc lui 336 F Je psihanaliză aplicată abordează probleme de demopsihologie, de creaţie culturală (religie, artă, ştiinţă). Fondatorul şcolii psih-Analitice vieneze. Teoriile lui au fost valorificate în etnologie şi estetică. Influenţat de evoluţio-nism elaborează teoria ontogene-tică a culturii, conform căreia evoluţia culturii general-umane reflectă dezvoltarea culturilor individuale ale popoarelor de la naştere şi pînă la moartea acestora. Opera lui S.F. a declanşat un vast curent de cercetare * numit freudism. Un aspect al acestui curent este freudismul etnologic. Conduce revistele: „Imago “ şi w Internationale Zeitschrift fiir psychanalyse". BIBL.: Traumdeutung (1900); Zur Psychopathologie des Alltags-lebens (1904); Drei Abhandlun-gen zur Sexualtheorie (1904); Totem und Tabu (1913); Moses und die monotheistische Religion (1939); Massenpsychologie und Ich-Analy-se (1921); Das Ich und das Es (1923); Die Zukunft einer Illusion (1927); Selbstdarstellung (1928); Das XJnbehagen in der Kultur (1930). REF.: M. Cave, Voeuvre paradoxale de Freud (1948); E. Jo-nes, The Life and Work of Sig. Freud (3 voi., 1953 — 1955); St. Zweig, Sigmund Freud (1965). FROBENIUS, Leo — etnolog şi explorator german (26 apr. 1873, Berlin — 9 aug. 1938, Bigan-Zolo, Italia). Studiază antropologia şi etnologia la Berlin. Discipol al lui Fr. Ratzel. întreprinde călătorii de studii în Africa. Profesor de etnologie la Universitatea din Frankfurt (1925 — 1938). Iniţiatorul Şcolii cultural istorice (Kultur kreise). Elaborează conceptele: ciclu cultural, morfologia culturii, sufletul culturii (paideuma), stil cultural. După L.F. ciclurile culturale s-au format în comuna primitivă şi au supravieţuit la popoarele retardate pînă în vremea noastră. Ele relevă morfologia culturilor, creaţii biopsihoiogice ale istoriei, care întrupează spiritul cultural (paideuma). Morfologia culturii se caracterizează printr-un stil cultural particular. Morfologia culturii, după L.F., este substanţa filosof iei culturii. Fundează revista „Paideuma" şi elaborează primul „Atlas cultural al Africii". BIBL. Die Weltanschaung der Naturvolker (1898); Der Ursprung der afrik a nischen Kulhi n n (1898); Problem der Kultur (1900); Vdlkerkunde in Ckava:ic rbildem (1902); Das Zeiialter des Scnnen-gottes (1904); Kulturtypcn aus dem Westsudan (1910); Auf dem Wege n ach A tlaniis (1911); Schwarze Seelen (1913); Um Afrik a Sprach (1912); Paideuma. Umrisse einer Kultur — und Seelenlekre (1921); Vom Volkerstudium zur Philoso-phie. Der neue Blick. Das Paideuma (1925); (în colab. cu Von Wilm) Atlas Africanus (1921 — 1931); Das sterbende Af /ika (1923); Atlantis (1922, 12 voi.); Erlebte Erdteile (7 voi., 1925-1929); 337 F—G Schichsalskunde im Sinne des Kul-turwerdens (1931) ; Kulturgeschich-te Afrikas (1933); Histoire de la civilisation africaine (1936); Schriften zur Kulturkunde (1938); Mcnumenta Afrika (1939); The Childhood of Man (1939). FUSTEL DE COULANGES, Nu- ma-Denis — arheolog şî istoric francez (18 mart. 1830 — 12 sept. 1889). Studiază la Şcoala normală superioară din Paris (1850 — 1853), apoi la Şcoala franceză din Atena (1859). Doctor în istorie (1858). Profesor de istorie la Universitatea din Strasbourg (1860-1870) sila Sorbona (1875). Este preocupat de istoria culturii europene, antice şi medievale. El ridică problema istoriei mitice a culturii în care pune pe primul plan cultul focului domestic ia gre-co-romani, faţă de cultul iconografic al marilor divinităţi olimpice. Este întemeietorul istoriografiei obiective în Franţa. BIBL.: La Citi antique (1864); Histoire des Institutions politi-ques de Vancienne France (1875 — 1892, 5 voL). REF.: E. Champion, Les idies politiques et religieuses de F. de Coulanges (Paris, 1905); Ch. Diehl, Discours â Voccasion du centenaire de la naissance de F. Coulanges (Paris, 1930); P. Fa-bre, Fustei de Coulanges (1947):. G GABUS, Jean — etnograf elveţian (n. 16 oct. 1908, Locle, Elveţia) . Africanist, teoretician al ’ muzeografiei etnologice. Studiază la Neuchâtel şi la Universitatea din Fribourg. Director al Institutului „Anthropos". Expediţii etnografice în zona laponilor Skolt şi finlandezi (1937), la eschimoşii cerilii, în nord-ves-tul golfului Hudson (1938— -1939), în Africa (1942-1953, 1959—1963) etc., unde studiază şeferia şi tezaurele unor dinastii negre. Organizează muzeul naţional din Kabul-Afganistan. Profesor de geografie la Universitatea dm Neuchâtel. Director al Muzeului de etnografie şi al Institutului de etnologie din Neuchâtel. BIBL.: La construction des iglous chez les Padleirmiut (1939); Les mouvements migratoires chez les Esquimaux Caribous (1940) ; Vie et coutumes des Esquimaux Caribous (1944); L'Afrique aux G trois visages (1944); Organisation et premiers resultats de la Mission ethnographique chez les Touaregs soudanais (1948); Die drei Ge-sichter Afrikas (1949); Tech- niques artisanales des regions sahariennes (1949); Les sources magico-religieuses de Vart maure (1952); L’Homme primitif de-aant la mort (1952); Les fresques de Hans Erni ou la part du pein-tre en etknographie (1955); Au Sahara: Les Hommes et le-urs Outils (1958); Parures et Bijotix dans le Monde (1962); Maisons chez les Esquimaux (1963); Art Negre (1967). GALANŢI, Bia,nca Maria — etnograf şi etnolog italian (n. 31 iul. 1917). Licenţiată în litere (1940). Profesor la Universitatea din Roma (1964 — 1970). Director al Institutului de etnologie din Roma. Secretară a Societăţii Italiene de etnografie. Colaborează cu articole şi studii la diverse publicaţii de specialitate italiene şi străine. BIBL.: La danza della spada in Italia (1942); Ancora sulla moresca (1949); Lo sposalizio delValbero a Montefogliano (Vi-terbo) (1950); Dances of Italy (1950); Forms and aspects of the Ballo tcndo Sardo (1950); La „leggenda del ponte del dia-volotc in Italia (1952); Rassegna degli recenţi sulla danza popolare in Europa (1952); Le villanelle alia napolitana (1954); Ballo ton-do e Sardana di Catalogna (1954); La danse des Spadonari dans la Province du Piimont (1954) ; La leggenda delle i}Bella Galliana“ (1955); Tradizioni gastronomiche d’Italia: doici pasquali (1957 — —1958); Analogia di forme e di ritmi nelle espressioni coreutiche Mediterranee: il jyBallo tondoiS e la „Sardana" di Catalogna (1959); Vita tradizionale delV Abruzzo e del Molise (1961). GALLEY, Micheline — etnolog francez (22 nov. 1925, Rouen). Doctor în etnologie (1968). Profesor de engleză în Maroc (1957 — -1960), în Algeria (1963-1966). întreprinde cercetări în cadrul „Conseil naţional des Reciier-ches Scientifiques" (CNRS din 1966) pentru studiul culturii ara-bo-berbere. Secretar general al „Association internaţional d’6-tudes des civilisations mediter-aneennes“ (1972). Specialist în cultura arabo-africană. BIBL.: Le Pasteque et le Cou~ teau (1970); L’imnarja ă Malte (1970); Two folkloristic articles; A mediterranean Hero (1971); TJniversality and specificity of folktales (1971); Badr az-zîn et six contes algeriens (1972); Ac-ies du premier Congres â itudes des cultures mâditerranâennes d'in-fluence arabo-berbere (coordonator, 1973); Litterature populaire et Societâ. Ă propos du conte an-gerien d’expression arabe (1975), GASTER, Moses — folclorist şi filolog român (25 aug. 1856, Bucureşti — 11 mart. 1939, Londrah Doctor în filosofic, Leipzig (1879), Membru onorific al Academiei 339 G Române (1929). Se stabileşte la Londra (1885). Ţine prelegeri la Oxford, publicate în 1887. Preşedinte al Societăţii de folclor clin Londra (1907—1908). Combate „teoria preistorică" a evo-luţionismului în folclor, propu-riînd o „teorie a migraţiei în folclor", numită „teorie istorică", după care originea folclorului se datoreşte unei evoluţii relativ moderne a creaţiei populare, similare la toate popoarele globului. De teoria migraţiei trans-coiitinentale a basmelor leagă similitudinile tematice şi formele de creaţie medievale europene şi asiatice. Susţine ideea interacţiunii între literatura orală şi aceea scrisă. M.G. deduce că produsele filosofiei populare sud-eşt europene sînt filtrate şi prin spiritul culturii româneşti. Relevă necesitatea modificării opiniei generale în legătură cu starea culturală a poporului român, Stătînd că prin cultura Iui poporul român stă pe aceeaşi treaptă tu celelalte popoare ale" occidentului; nu s-a izolat cultural niciodată şi nu s-a hrănit, în cursul istoriei lui „cu fărămituri, căzute de pe masa antichităţii Clasice". BlBL .: Literatură română popula?ş (1883); Apocrifele în Li-ţjgţatzira română (1883); Ilces-Wy Lectures on Qreeko-Slavonic liţerahtre ană its Relations to the Folk-Lore of Europe during the Middte Ages (1887); The Modern Qyigm of Fairy-Talps (J.8S7); Crsstowatia română (1891, 2 voi.); Rumanian Bird and Beast Stories (1915); Studies and Texts-in Folklore Magic, Medieval i?o-mance. Hebrew Apocrypha and Samaritan Archeology (1926 — 1928, 3 voi.) Ma’aseh Book; Book of Jewisk Tales and Le-gends (1934); Povestea Vorbii (1935). REF.: Elisabeta Mănescu, Dr. M. Gaster, viaţa şi opera sa (Bucureşti, 1940); B. Schindler, Gaster Centenary Publication (Lon-don, 1958). GEORGESCU, Valentin Al. — jurist, istoric al dreptului, etnolog juridic român (2 iul. 1908, Corabia). Studiază dreptul şi filologia la Universitatea din" Bucureşti (1926 — 1929). Doctor în drept şi laureat al Facultăţii de drept din Paris (1932). Doctor docent (1964). Profesor suplinitor la Universitatea din Cernăuţi (1936—1940). Privat docent de drept roman la Universitatea din Lausanne (1944 — 1947). Profesor de drept roman la Universitatea din Iaşi (1947 — 1951). Cercetător principal la Institutul de istorie (1953-1956; 1982- 1966) şi la Institutul de cercetări juridice (1955 — 1962). Şef de secţie la Institutul de studii sud-est europene (1966—1975). Profesor de drept roman la Universitatea din Nisa (1971 — 1975). Membru al Academiei de ştiinţe sociale şi politice (1970). Membru asociat al Academiei de Legislaţie din Toulouse (1969) . Doctor Ho-; noris Causa al Universităţii din G Clermont Ferrand (1972). Vicepreşedinte ai Comisiei de antropologie si etnologie a Academiei fc.S.R. (1972-1977). Membru corespondent al Academiei din Atena (1976). 'BIBL.: Pveemţiunea în istoria dreptului român (1965); La place de la coutume dans le droit des Stats feodaux roumains (1967); Corelaţia între etnologia juridicii şi istoria dreptului (în voi. Metode noi şi probleme de perspectivă ale cercetării ştiinţifice, 1970); Uorigine et VautoritS des recueiles de jurisprudence (1970, în colab.), La legislation agraire en Valach%e (1970, în colab); La legende populaire du „Contract d'Adam" et ses implications juri-diques (1972); L’ordalie en droit feodal roumain (1979); La Ugisla-tion urbaine en Valachie (1975, în colab.). La methode du juriste ethno-log... en Roumanie („Sciences ju-ridiques", 197S). GESSA1N, Robert-Henri -Jean — antropolog francez (n. 11 apr. 1907, Clermont-Ferra,nd). Studiază medicina. Conferenţiar la Laboratorul de antropologie al „Ecole practique de Hautes Etudes" din Paris (1937). Şef de serviciu la Institutul naţional de studii demografice (1945 — 1946). Director al „Musee de rHomme“ din Paris. Director al Centrului de cercetări antropologice (1959). Profesor la Muzeul Naţional de istorie naturală. întreprinde misiuni etnografice în America^ de Nord, în Groenlanda, Mexico şi în Africa de Vest. BIBL.: Masques de danse Es-Mmo et Masques indiens (1948); Tupilek â propos de figurines EsMmo (1950); Figurine andro-gyne EsMmo (Support de fusU sur la Kayak, 1954); „Vagina Dentatate dans la clinique et lă mythologie (1957); Le motif „vagina dentatâ_______________________________________G * REF- Matei Caz acu, La biblio-oeuvres du professeur {fews-tantin. €. Giurescu, (1971). gg$R;ES€U, C. Dinu,, istoric şi fe&tric al cultnrii, roman (n. 15 fefrr* 1927, Bucureşti). Studiază storia la Universitatea din Bucureşti (1950). Doctor în istorie ^Universitatea Bucureşti (1968). profesor de istoria civilizaţiei Institutul de arte plastice „IST. gadgorescu" din Bucureşti. D.C.G. studiază îndeosebi aspectele esenţiale ale istoriei civilizaţiei romaneşti (arta veche, economia şi viaţa socială, evoluţia mentalită-•ţltar) căutînd să surprindă conexiunile relevate de ştiinţele etnologice (etnografia, folcloristica şi ştiinţa artei populare). BIBL.: Anatefierul, Condica de honinci a visteriei lui Constantin Brancoveanu (1960); Relaţii economice ale Ţârii Româneşti cu peninsula Balcanică secolul X— ŞIII şi XIV-XVI (1964); (în îfeolab. cu A. Pănoiu) Feroneria veche românească (1967); (în colab. eu C.C. Giurescu) Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi (1971); Ţara Românească în secolele XIV şi XV (1973); (în colab. cu C.C. Giurescu) Istoria românilor I. Din cele mai vechi timpuri pînă la întemeierea statelor româneşti (1974). GLADYSZ, Mieczyslaw — etnolog polonez (n. 9. aug. 1903, Dabrowa Gornicza- Kato-wice). Studiază filologia la Universitatea Jagelonă din Craco- 343 via (1922;—1927);;: de asenieiuea etnografia (1930 —1935). Doctorat (194r3);. Conducător at’ secţiei de etnografie din „InstitutuL 'de cultură inaterială'r a Academiei de ştiinţe poloneze (1954—119711; profesor de etnografie slavă la Universitatea Jagelonă din Cracovia (1960 -1973). BIBL.: Dzialalnosc naukowa et± n ograficznych placqwek muzealr nych w okresie powojtnnym (1959). Goralskie zdobnictwo na Slqsku (1963); Z baddn nad wspolczesnq sztukq ludowq (1967) \ Z zagadnieh ksztaltowania siq ludowich regionow artystycznych (1970); Le calendrier Silesien en bois (1971); Z proble-matyki badawczej w Karpatach Polskich (1972); Nowe opracowa-nie kultiiry ludowej narodom slo-wianskich (1972); Z zagadnien pro-cesow kulturowych pogranicza et-nicznego (1974). GLUCKMAN, Max — antropolog englez (n. 1911, Africa de Sud). Studiază la Universitatea din Londra. întreprinde cercetări de teren în Ţara zuluşilor (1936—1938), în Rhodesia (1940 — 1947). Profesor de antropologie socială la Manchester (din 1949). Iniţiază metoda studierii cazurilor restrînse, cu aplicaţii speciale la jurisprudenţa populară a unor etnii africane. BIBL»: The Juridical Process among the Barotse of Northern Rhodesia (1955); Custom and Conflict in Africa (1955); Order and Rebellion in Tribal Africa G (1963); The Iăeas in Barotse Jurispmdence (1965); Closed Systems and Open Minds; the Limits ofnaivity in Social Artthro-poîogy (19-64); Politics, Law and Ritual in Tribal Society (1965). G0B1NEAU* Joseph-Arthur conte de — sociolog, scriitor şi diplomat francez (14 iul. 1816, Vili d’Avray — 13 oct. 1882, Ţ.urin). Termină colegiul din Bienne în glveţia. Se stabileşte la Paris (1835). Secretar particular al lui Alexis de Tocquevill®, ministru de externe. Secretar cfo ambasadă la Berna, Hano-ym, Frankfurt, Teheran, Rio de Janeiro etc. Teoretician al rasismului. Susţine că dintre cele trei rase: neagră, galbenă şi albă, ujtima reprezintă pe arieni (arianismul lui G.), şi aceasta prin germani (teutonismul lui G.), a constituit aristocraţia tuturor popoarelor europene. BIBL.: Essai sur Vinegalite des races humaines (1853 — 1855); Les PUiades (1874). REF.: Arnold H. Rowbotan, Ţhe Literary Works of Count de Gobineau (1929). QOLDENWEISER, Alexander A. — antropolog american (1880, Kiev — 1940, Oregon). Emigrează în S.U.A. în 1900. Profesor de antropologie şi sociologie la Universitatea din New York (1915 -r- 1930), la Portland-Oregon (1930-1940). BIBL.: Totemism, an Ana- îitic Study (1910); Early CivilU zation (1912); On Iroquois Work (1912); Cultura and Environe-meni (1916); Culture; The Dif* fusion Controversy (1927);. Ro-bots or Gods (1931); Handbuch de Methode der Kulturhistoru schen Etimologie (1932); History, Psychology and Culture (1933); Anthropology, an Introduction to Primitive Culture (1937); The Concept of Causality in the Phisi* cal and Social Sciences (1938); Recent Trends in the American Anthropology (1941). G OR OVEI, Ar tur — folclorist şi etnograf român (19 febr. 1864, Fălticeni — 19 mart. 1951, Bucureşti) . Studiază literele, filosofia şi dreptul la Universitatea din Iaşi (1887 — 1889). Membru onorific al Academiei Române (1940). Editează revista de folclor „Şezătoarea", care apare cu întreruperi (1891 — 1929). A.G. a cules materiale etnografice şi folclorice în spiritul principiilor şi metodelor elaborate de B.P. Haşdeu, referitoare la cromatica populară, botanica populară, -obiceiuri juridice populare, obiceiurile vieţii de familie etc. Studiul despre descîntece este contribuţia sa cea mai notabilă la cunoaşterea unor aspecte particulare ale culturii populare române. BIBL.: Botanica populară (1891); Cimiliturile românilor (1898); Dafinele noastre la naştere (1909); Dafin ile noastre la 344 G flintă (1910); Zmei şi zîne (1909); Botanica poporului român (1915) ; Credinţe şi superstiţii ale poporului român (1915); Descîntecele fotnânilo r (1931); M eşteşugul vopsitului cu buruieni (1943); Ouăle de paşii (1937). graebner, Fritz — etnolog german (4 mart. 1877, Berlin _ 13 iul. 1934, Berlin). Studiata geografia şi antropologia, pirector al muzeului etnologic din Koln (1925. Profesor la Universitatea din Bonn (1926 — 1928). întreprinde expediţii etnologice. Redactor la „Zeitschrift fur Ethnologie*1 şi la Anthropos", Influenţat de Leo Frobenius, B. Ankermann şi £. Bernheim. Unul din fondatorii concepţiei difuzioniste germane. Şcoala etnologică creată de F.G. numita mai apoi Kulturhisto-rische Schule, este asimilată celei a lui B. Ankermann. F.G. a urmărit analiza fenomenelor culturale, a clasificării lor istorico-geografice în cicluri culturale fKulturkreise), a fundamentării mitologiei, a unor genuri de viaţa social-culturală. Reacţii împotriva Şcolii difuzioniste a lui Graebner-Ankermann s-au produs în cadrul Şcolii etnosocio-îogice (W.E, Mtilhmann). Dogmatismul şi documentarea insuficientă au supus opera lui unei critici acerbe din partea contemporanilor. BIBL.: Kulturhreise und Kul- ţ/turschichten in Ozeanien (1905); |Methode der Etimologie (1911); I- ' 345 Etimologie (1923); Das Welt- bild der Primitiv en (1924). GRANET, Marcel — etnograf şi istoric francez (1884 —1940). Studiază istoria la Universitatea din Paris. întreprinde investigaţii de etnografie sociologică în China, în spiritul lui Emil Durk-heim şi Marcel Mauss. Profesor de etnoistorie orientală la Universitatea din Paris. BIBL.: Fetes et chansons de la Chine (1919); La Polygynie sororale et le sororat dans la Chine fâodale (1920); La Religion des Chinois (1934); La Pensie Chinoise (1934); Categories ma-trimoniales et relations de proximi ti dans la Chine ancienne (1939). GRIAULE, Marcel — etnolog francez (1898, Oise-sur-Arman-con — 1956, Paris). Studii de etnologie la Paris. Director al Laboratorului^ de etnologie de la „ficole d’Etudes Superieures" din Paris (1935-1941). Profesor de etnologie la Sorbonna (1942). Efectuează expediţii etnografice în Africa şi anume în Etiopia (1928 — 1929) şi la populaţia dogonilor (1930 — 1938), descoperind forme de viaţă tribală necunoscute pînă atunci oamenilor de ştiinţă. Foloseşte din plin fotogrametria în cercetările etnologice. BIBL.: Le livre des recettes d’un dabtara abyssin (1930); Les flambeurs d'homme (1934); Jeux et divertissments abyssin G (1935); Jeitx Dogons (1938); Masqties Dogons (1938); Les arts de VAfrique Noire (1947); Dieu d'eau> entretiens avec Ogotemelli (1948); Signes gvaphiques sou-danais (1951); L’originalite des cultures (1953); Symbolisme des lambours sudanais (1955); Mi-thode de VEthnographie (1957); (postum, în colab. cu Germaine Dieterlen) Le Renard Pale (1965). REF.: Germaine Dieterlen, Marcel Griaule (în „Annee Socio-logique", 1955 — 1956). GROTTANELLI, Vinigi Loren-zo — etnolog italian (n. 13 aug. 1912 Avigliana). Studiază economia politică şi dreptul la Universitatea din Torino. Profesor de etnologie la Universitatea din Roma (1942 — 1957). Director al Institutului de Etnologie al Universităţii din Roma (1967). Membru în Comitetul ştiinţific internaţional pentru elaborarea unei istorii generale a Africii. Manifestă o poziţie independentă în cadrul curentelor istorice europene. Cunoscut ca africanist datorită cercetărilor întreprinse în Somalia, Etio£>ia, Madagascar, Ghana. BIBL.: Missione di studio al Lago Tana în Richerche geo-grafiche ed economiche sulle po-polazioni (1939, voi. II).; Pesca-tori del Oceano Indiano (1955); Het Bceld van Mens in der primitive Kunsten (1955); Etimologica'. L'lJomo e la Civilitâ (1965 — 1966, 3 voi.); Magic and Morale among the Nzema (Akan) of Ghana (1968)* GULIAN, C. Ianescu —- filosof, etnolog, antropolog, român (n, 22 apr., 1914, Bucureşti}. Studiază filologia romanică şi fi-losofia la Universitatea din'Bu-cureşti (1933 — 1938). Profesor de filosofic la Universitatea din Bucureşti (1947 — 1974) Director al Institutului de filosof ie (1953 — 1971). Membru al Academiei Republicii Socialiste România (din 1955). Editează lucrări de istorie a filosofici care urmărcsc reconsiderarea din perspectiva materialismului dialectic şi istoric a unor cărturari şi filosofi români şi străini. C.I. 6., în lucrările sale, pune accentul pe explicaţia social-istorică a culturii şi rolul personalităţii în creaţia spirituală, relevînd valorile culturilor arhaice în geneza umanismului socialist. BIBL.: Sensul vieţii în folclo- rul românesc (1957); Marxismul şi antropologia filosofică (1964); Cultura spirituală a popoarelor africane (1964); Omul în folclorul african (1967); Problematica omului (1966); Originea umanismului şi culturii (1967); Mit şi cultură (1968); Antropologia filosofică (1974); Introducere în istoria filosofiei culturii moderne (1974); Bazele istoriei şi teoriei culturii (1975); Marxism şi structuralism (1976). GUNDA Bela — etnolog maghiar (25 dec. 1911, Timiş). Studiază economia, filosofia, G istoria şi literatura la Universitatea din Budapesta. Doctor în etnologie (1936). Lucrează paralel la „Muzeul etnografic" şi la „Institutul de etnografie" al Universităţii din Budapesta (1936 — 1941). Privat-docent al Universităţii din Szeged (1941). Profesor de etnografie la Universitatea din Cluj (1943). Profesor de etnografie la Universitatea „Kossuth Lajos" din Debrecen (1948), unde organizează Institutul de etnologie şi fundează anuarul „Muveltseg es Hagyo-mâny". Colaborează cu S. Eri-xon. Lucrează la „Nordiska Museum" şi „Institut for folldivs-forskning" al Universităţii din Stockholm (1974-1978). Cercetări în deşertul Nevadei în California şi Arizona. Vicepreşedinte al Societăţii maghiare de etnografie. G.B. încearcă să demonstreze caracterele culturii carpatice în baza tezei migraţiei culturale prin intermediul populaţiei maghiare în sud-estul Europei. Este preocupat de integrarea culturală, de acculturaţie, de difuzionismul cultural, uneori axate pe tezisme şi revendicări patriotarde. Cu toate aceste scăderi de optică, ce ţin de un trecut depăşit, G.B, rămîne una din cele mai proeminente personalităţi ale etnologiei maghiare contemporane. Editează şi îngrijeşte: „Ethnographia" (1940 — 1944); „Studii de etnografie Transilvăneană" (1944 — 1947); „Acta Ethnograpliica" (din 1953); Muveltseg es hagvornăny" (din 1960). BIBL.: Nepi v, ? ezdga lâlho- dds a Boklva volgyeben (1937); A gyujiogeto gazdălkodăs (1939); Telekformdk âs a gazdălkodăs kapcsolaîa a Ldpos volgveben (1941); Etnografia comparativă cu privire specială la popoarele din Balcani (1941); 'Magyar-szldv ndprajzi kapcsolatok (1941); A csep regi magyar clnevezese (1945); Munka es kultusz a magyar paraszlsdgndî (1946); Ethnographische Bczcihmtngen des riîssischen Wortts „ Vcnge-recu (1953); Pozndmky k ttiÂdiu cepov a obilnych truhiel u slovi-kov (1956); Neprajzi gyi'ij teuton (1956); Magyar nepszokdsok a Zobor-videkcn (1958) AltcrUim-liche Mahlstcine in der Karpa-ten (1961); Zv.sammcvenhUnge zmischen Hofanlage und Viczuch in Siebcnburgcn (1961); Ergeb nisse Probleme. Aufgaben- Vich-zucht und Ilirtmleben in Ostmi-tteleurope (1961); Dic Paumau-fieilung der ungarischcn Bauerns-tube Une Gcsellscliefllichc Func-tion und Kulhtrische Bedcutung (1962); A barlangi dilaţi artăs kerdesehez (1962); Der Einjluss der Gesellschafţs -organisation auf die Entwichhmg der Bau-weise (1963); A kultur a integra -cioja es az etnikai esoportok ala-kitldsa (1963); Etlmogrvphui Carpatica (1966); Pflanzliche Labstoffe in der Karpaten (1969). REF.: (sub redacta ren j. Szabadfalvi şi Z. Ujvarv) St'u- 347 G di a ethnograpkica et folkloristi-ca in honorem Bila Gunda (Debre-cen, 1971). GUSINDE, Martin — etnolog austriac (29 oct. 1886, Wroclaw — 1969, Viena). Studiază teologia. Profesor de antropologie. Director al Muzeului de etnologie si antropologie din Santiago de Chile (1916-1921). Membru al Institutului „Anthropos". Expediţii ştiinţifice la araukani (1915 — 1916), în Ţara de Foc (1921 — 1929), în California, „Noul Mexic" şi Arizona (cu intermitenţe din 1930 pînă în 1960), în Africa (1940-1956). BIBL,: Die Feuerland-Indianer: /. Die Selk’nam, vom Leben und Denken eines Jâgervolkes auf der grossen Feuerlandinsel (1931), II. Die Yamana, vom Leben und Denken der Wassernomaden am Kap Horn (1937); Die Kongo-Pygmden în Geschichte und Gegen-wart (1942); Urmenscken imFeuer-land; vom Forschen zum stammes-mitglied (1944); Die Twa-Pyg-măen in Ruanda (1949); Die Twidcn-Pygmăen und Pygmoide im Tropischen Afrika (1956); Die Ayon-Pygmăen auf Neu Guinea (1958). GUŞTI, Dimitrie — sociolog polito-logşi etician român (13 febr. 1-880, Iaşi — 30 oct., 1955, Bucureşti). Studiază filosofia la Universitatea din Iaşi (1898), din Berlin (1899), Leipzig (1900), Berlin (1905). Doctor în filozofie Ia Universitatea din Leipzig. Profesor agregat de istoria filosofiei greceşti, etică si sociologie la Universitatea^ din Iaşi (1910), titular (1915). întemeiază la Iaşi „Asociaţia pentru studiul şi reforma socială" (1918), care avea să se transforme Institutul Social Român (1921); înfiinţează revista „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" (1919). Membru activ al Academiei Române (1918). Profesor de sociologie, etică, politică şi estetică la Universitatea din Bucureşti (1920 — 1947). Director al „Casei culturii poporului" (1922), începe cercetările complexe mulţi-disciplinare de sociologie în Oltenia (satul Goicea, 1925). Director al Fundaţiilor culturale (1934). Creează şcolile ţărăneşti şi căminele culturale (1934). Fondează „Muzeul satului românesc" (1936). Editează revista „Sociologie românească" (1936). Realizează o lucrare vastă Enciclopedia Romă-niei (4 volume, din 6,1938 — 1939). Organizează „ Serviciul social" (1938—1939). Preşedinte al Academiei Române (1944 — 1946). Organizează „Consiliul naţional al cercetării ştiinţifice" (1945). Călătoreşte în Germania, Franţa, U.R.S.S., S.U.A. Organizează pavilioanele României la Expoziţiile internaţionale de la Paris (1937) şi New York (1939). D.G. este întemeietorul primei Şcoli sociologice româneşfi şi al primului sistem de sociologie românească de valoare universală. Organizează cercetarea complexă raulti- 348 G disciplinară a realităţii sociale roinâneşti în spirit modern. Considera ştiinţele etnologice (etnografia, folclorul, ştiinţa artei populare) ca ştiinţe sociale particulare pe care le integrează în sistemul său sociologic. în acest sens se operează chiar o sociolo-gizare a ştiinţelor etnologice pentru a le „dezempiriza". BIBL.: Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des pyaktischen Wolîens (1904); Sozi-alwissenschaften, Soziologie, Poli-tik und Ethik (1908); Despre natura vieţii sociale (1910); Sociologia războiului (1915); Realitate, ştiinţă şi reformă socială. Cîteva indicaţii asupra metodei (1919); Fiinţa şi menirea academiilor (1923); Universitatea socială (1926); politica culturii şi statul social (1928); Problema organizării muncii culturale (1929); Sociologia. Schiţa unui sistem de sociologie (1932); Sociologia monografică, ştiinţă a realităţii sociale (1934); îdei călăuzitoare pentru munca culturală la sate (1934); Cunoaşterea sociologică şi acţiunea culturală (1936); Muzeul satului românesc (1936); La sociologie des unites sociales (1936); La sociologie et les sciences sociales (1938); Cunoaşterea şi acţiunea în serviciul naţiunii (1939); Erhosul lui Nicolae lor ga (1944); Sociologia mili-tans (voi. I—II, 1946); Cercetarea integrală a întreprinderilor (1948); Opere (voi I-V, 1968 - 1971). REF.: Ovidiu Bădina, Dimitrie Guşti. Contribuţii la cunoaşterea operei şi activităţii sale (1965); Romulus Vulcănescu, Dimitrie Guşti şi cercetarea etnografică (1966); Ovidiu Bădina şi Octa-vian Neamţu, Dimitrie Guşti (1967); Ovidiu Bădina, Cercetarea sociologică concretă. Tradiţii româneşti (1966); Studiit Opinii, Documentar, Sociologia militanst Obiectul sociologiei (voi. I, 1968); Metode şi tehnici sociologice (voî. II, 1969); Şcoala sociologică de la Bucureşti (voi III, 1971, voi. IV, 1971); Sociologia geografică (voi. V, 1972); (Serie îngrijită deP. Ca-raion) Sociologia românească azi (1971). GOVENţ, Bozkurt — etnolog turc (16 iul. 1926, Istanbul). Studiază antropologia şi sociologia la Universitatea din Istanbul şi Ankara. Profesor asociat şi conducător al Secţiei de antropologie ce ţine de Sosyal Bilimler Enstitusu (Institutul de cercetări sociale), Hacettepe Univer-sitesy Ankara. Este preocupat de studiul etnologic al societăţilor ţărăneşti din Asia, de schimbările demografice şi culturale în aceste societăţi, de personalitatea socială şi culturală, de schimburile educaţionale. BIBL.: The Role of Churches in Education: Turkey (1968); Kul-tur Sorunu (1970); Insan ve Kultiir (1972). 349 H HABERLANDT, Artur - etnolog austriac (9 mart. 1889, Viena— 1959, Viena). Studiază istoria antică, etnografia şi geografia la Universitatea din Viena (1907 — 1910). Doctor în filosof ie (1911). Profesor de folclor la Universitatea din Viena (1924). Director al Muzeului austriac de folclor din Viena (1924). Este preocupat de cercetări comparativ-istorice privind impacturile şi influenţele culturii germane în nordul, răsăritul şi sud-estul Europei, ca reprezentant al Şcolii difuzioniste de la Viena. în lucrările lui se preocupă, pe lîngă formele de civilizaţie sătească în general, şi de cultura tradiţională românească', îndeosebi pentru Bucovina, zonă de contact cultural între români şi austrieci. BIBL.: Volkskunst der Balkan-lânder (1919); Volkskunst des Bur-genlandes (1935); Beitrag zur bre-tonischen Volkskunde (1939); Beitrag zur Volkskunde von Monte-negro, Serbien und Albanien (1940); Wdrterbuch der osterreichischen Volkskunde (1958). HABERLANDT, Michael - etnolog austriac (29 sept. 1880, Viena — 16 iunie 1940* Viena). Studiază filologia la Universitatea din Viena (1878 — 1880). Doc- tor în filologie (1882). Profesor de etnologie Ia Universitatea din Viena (1892). Director al „Muzeului austriac de artă populară" (1895) şi al „Muzeului de etnografie" (1910). M.H. este unul dintre marii muzeografi şi muzeologi ai Austriei. Studiile lui de indianîs-tică urmăresc substratul indo-european al formelor literare străvechi, printre care legendele mitologice şi cele istorice. Organizează „Palatul Schonbrunn" din Viena ca„Muzeu medieval" (1917). BIBL.: Indianische Legenden (1885); Der altindianische Geist (1887); Volkerkunde (1898); Die Hduptliteraturen des Orients (1902); Kultur im AUertum (1900). HADDON, Alfred Cort — antropolog englez (24 mai 1855, Londra — 2 apr. 1940, Cambridge). Studiază la Colegiul din Cambridge. Profesor de zoologie Ia Colegiul din Dublin (1880 — 1901). Se ocupă de biologia marină. Organizează expediţii antropologice colective în Detroit de Tor-res, Noua Guinee şi Sarawak, pentru a studia genealogiile grupelor etnice, tehnologia şi arta primitivă. Profesor de antropologie fizică (1901) şi de etnologie (1909-1926). H Bl B L. : The D eco rat iv e A r t of kSritish New Guinea (1894) ; Evo-faiimi in Art (1895); The Study 0j Man (1898); Head Hunters, Black? WJiite and Eroism (1901); Reports of the Cambridge Anthro-pologiml Expedilion to -Torres Straits (1901); Magic and Fetish-îsme (1906); The Races of Man $%,d Their Distribntion (1909); The Wandcrings of Peoples (1912); 0igrations of Cui tur es in British j$.ew Guinea (1920); A History of Anthropology (1949). fl&EKEL, Josef — sociolog şi etnolog austriac (n. 17 iun. 1907, Viena). Studiază la Universitatea din Viena (1930 — 1934). Doctor în etnologie (1935). Asistent (1934) apoi lector (1941) profesor de etnologie (1956) la Universitatea din Viena. întreprinde călătorii de studii în S.U.A. si Mexic (1960-1961) , ţndia (1964-1967). Director al Institutului de etnologie al Universităţii din Viena (1970). Reprezentant al „Şcolii cultural-istorice" de la Viena, J„H. acorda o importanţă deosebită analizei dinamismului cultural şi dominantelor culturale. BÎBL.: Das Mănnerhaus im nord-lichen Kalifornien (1940); Ido-kult und Duaisystem bei den Ugriern (1947); Der heutige Stand der Tote m is musproble me (1952); Die Vorstelhmg vom Zweiten Ich m den amerikan. Hochkulturen (1962); Neue Beitrâge zur Rulhirs-chichtung Brasiliens (1952—1953); Zum heutigen Forschtmgssiand der historischen Baum und Pfahl in Myikits una Kult der Stâmme Nord-ioestamerikas (1958) ; Trends and Intellechial Inter ests (1959).; Zur gegenwărtigen Forschungssi-tuation der Wiener Schule aer Ethnologie (1959); Some A spects of the Social Life of the Bhilala in Central India (1963); Eine Besessenheits seance der Rafhva Koli in Gujarut (Inăien) (1966) ; Die hiilturhistorîsche Methode der Ethnologie in kriiischer Sicht (1966), HAHN, Eduard — etnolog german (7 aug. 1856, Liibeck — 24 febr. 1928, Berlin). Studiază medicina şi ştiinţele naturii la Jena, Greifswald şi Deipzig. Profesor de istorie a economiei la Universitatea din Berlin şi la Landhoch-schule din Berlin. Precursor al etnologiei economice şi al studiului tehnologiei legate de începuturile agriculturii. Susţine că evoluţia ocupaţiilor de bază în istoria omenirii nu este liniară şi că unele popoare eludează bazele de trecere de la o economie la alta. Relevă preeminenţa agriculturii faţă de păstorit. Subliniază rolul femeii în agricultura preistorică. BIBL. : Waren die Menschen der Urzeit zwischen der J ager stufe und der Stufe der Ackerbaumer Nomaden ? (1891); Die Haustiere und ihre Bezeichnungen zur Wirt-schaft des Menschen (1896); Demeter und Baubo (1897); Die Weltwirt-schaft am Emde des 19 Jahrhundert (1900); Das Alter der wirtschaftli-chen KMUir (1905); Die Entste-hung der wîrtschaftlichen Arbeit 351 H (1908); Die Enistehung der Pflug-kultur (1909); Von der Hacke zum Pflug (1909). * REF.: Honigshei'm, Eduard Hahn und seine Stettung in der Geschichte der Etimologie und Soziologie (1929) HASDEU, Bogdan Petriccicu,' istoric, filolog, etnolog, filosof al culturii, lexicolog, român (26 febr. 1838, Cristineşti, Hotin — 25 aug: 1907, Cîmpina). Studiază istoria la Universitatea' din Har-kov (1852). Profesor de istorie şi statistică şi custode la Biblioteca Naţională din Iaşi (1860). întreprinde călătorii de studii în Serbia, Ungaria, Anglia, . Franţa, Italia. Profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti (1874 — 1900), Director al Arhivelor, Statului (1876—1880). Membru al * Academiei Române (1877). Secretar general al Academiei ./Române (1879—1885). Membru al Academiei Imperiale din Petersburg (1883), membru onorific al Academiei din New York (1895). Editează: „Arhiva istorică46 (1864); periodicul „Tra-ian" (1869); revista ,,CoIumna Iul Traian" (1870); publicaţii de indiscutabil interes etnologic. BIBL.: Cine au fost dacii (1864); Cariile poporane ale românilor în secolul al XVI-lea (1866); Qina Filma. Goţii şi gepizii în Dacia (1877); Frăţia (1869); Proverbe romane (1869); Originile Craiovei (1872); Istoria critică a românilor (1872); Paleontologia vestmîn-tutui, armei si locuinţei in Româ- nia (1873); Originea păstoriei 1% români. Elemente dacice (1874) şi Elemente latine (1874); Originea agriculturii la români (1875); Zimv brul în Dacia (1875); Baba Novac (1876); Un descîntec român şi un descîntec sanscrit din Veda (1876); Cuvente den bătrîni (1878—1881); Poporul român sub raporturile juridic, lingvistic şi mitologic (1877) OUeneştile (1884); Etymologicum Mdgnum Romaniae (1887 — 1898); Doina. Originea pGeziei populare la români (1882); „Doina14 râs* toarnă pe Rosler (1882); Jocurile .şi cîntecele de copii (1891) etc, REF.: Mircea Eliade, Introducere .la voi; „B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice" (1937, 1944): O. Bârlea, Tipologia fol-clorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu (1970); HAUDRICOURT, Andre Geor-ges—lingvist, antropolog şi etnolog francez (n. 17 -ian. 1911, Paris), Studiază literele la Paris şi Institutul naţional 'agronomic. Inginer agronom. Diplomat al Şcolii ria* ţionale de limbi orientale vii (melaneziana, siameza, laoţiana ,etc.), Director al Centrului naţional ' de ‘ cercetări stiintifice (C.N.R.S.) Paris,’, din 1960/ Misiuni stiintifice în Noua Caledonie (1959/ 1962-1963), în Laos (1960), unde studiază etnobota-nica, tehnologia populară, şi lingvistica. BIBL.: IJ ho nune et les plântes cultivees (1935, 1944); L'honimb et la charrue ă tr avers le monâe (1954, in colab.) Essai potir um 3 52 H fristoire structurale du phonetisme fyangctis (1949); La langue des tfenias et des Nigouma (1963); notation des langues; Phoneti-que et Phosologie (1967, în colab.). HERSENI, Traian — sociolog, psiholog şi antropolog cultural român. (18 febr. 1907, satul Iaşi, Braşov). Studiază sociologia la Bucureşti şi la Berlin. Doctor în filosofic şi litere (1934). Doctor docent (1968). Asistent universitar de sociologie generală şi conferenţiar de sociologie rurală la Universitatea din Bucureşti. Profesor de sociologie la Universitatea din Cluj. Şeful secţiei de psihosociologie la Institutul de psihologie al Academiei de ştiinţe sociale şi politice. T.H. este un reprezentant de seamă al Şcolii sociologice de la Bucureşti. Lucrările sale marchează o constantă orientare interdisciplinară, atît la nivel teoretic, cît şi la cel al cercetărilor concrete. Preocupat mai ales de realităţile sociale româneşti, cercetările sale de teren au numeroase şi semnificative implicaţii etnologice. BIBL.: Teoria monografiei sociologice (1934); (în colab. cu D. Guşti). Elemente de sociologie cu aplicări la cunoaşterea ţării şi a neamului nostru (1935); îndrumări pentru monografiile sociologice (lucrare colectivă, îngrijită de § T.H., 1940); Probleme de sociologie pastorală (1941); Dră-guş, un sat din Ţara Oltului-Fă-gâraş (1941); Unităţile sociale (1944); Psihosociologia culturii de masă (coordonator, 1988); (în colab. cu M. Ralea) Introducere în Psihologia socială (1966); Civilizaţie şi cultură. 164 înţelesuri (1969); Prolegomene la teoria so-ciologică (1969); Sociologie des Hirtenwesens in Siidosteneuropa (1971); Forme străvechi de cultură românească. Studiu de paleo etnografie a cetelor de feciori din Ţara-Oltului (1977). HERSKOVÎTS, Mei viile jacob -antropolog american (1895, Ohio 1963, New York). Studiază antropologia la New York ca elev al lui Fr. Boas. Profesor de antropologie la Universitatea din Chicago (1920), Universitatea Columbia (1921) şi Universitatea din Nordwest (1935). întreprinde expediţii ştiinţifice în Guiana, Africa de Vest, Haiti, Trinidad, Brazilia (1929-1957). M.H. a fost preocupai de problema contactului între culturi, acculturaţia şi schimbul cultural, pe care le-a studiat îndeosebi pe culturile afro-americane. BIBL.: The Anthropometry of the American Negro (1928); The American Negro: a Study in Raclai Crossing (1928, în colab.); An Outline of Dahomean Religions Beliefs (1933); Rebel Destiny. Among the Bush Negroes of Duth Guinea (1934, în colab.); Man and his Works (1938); Dahomey: An Ancient West African Kingdoni (2 voi., 1938); Acculturation, a Study of culture contact (1938); The Economic Life of Primitive People (1940); Acculturation in 23 — Dicţionar de etnologi 353 H Seven Indian Tribes (1940, în colab.); The Myth of Negro Fast (1941); Backgrounds of African Art (1946); Trinidad Village (1947); Man and Ms Work: The Science of Cultural Anthropology (1948); Economic Anthropology: A Study in Comparative Economics (1952); Les bases de Vanthropîo-logie culturelle (1952, 1967); Motiv ations et Modeles culturels en periode de transformation technique (1954); Peoples and Culhires of Sud-Saharian Africa (1955); Anthropology and cultural change in Africa (1957); Some economic as-pects of the Afrobahian Candon-ble (1958); Dahomean Narrative (1958) ; Continuity and change in Africa cultures (1958); The Hu-man Factor in Changing Africa (1962); L’Afrique et les afrcains entre hier et demain (1965); Dahomean Narrative. A cross-cultural narrative (1958, în colab); The New Worfd Negro (1966). HESIOD — scriitor grec (sf. secolului al VUI-lea î.e.n., Ascra, în Beoţia). Este socotit precursorul preetnologiei europene. El urmăreşte să explice că ordinea ascunsă a naturii (sau cosmogonia) constă în ordinea zeilor care personifică natura şi forţele ei intrinseci, încercînd să facă o transpunere a ordinei bazileice care se află în echilibru stabil cu ordinea „muncii oamenilor muritori". Comunică experienţa lui rustică, în domeniul gospodăriei agricole, al regimului vecinătăţilor, al sistemului dacilor şi întrajutorărilor etc. caracteristice orînduirii gentilice primitive la greci, cît şi perioadei de tranziţie de la această orîndui-. re la aceea sclavagistă. Viaţa agricolă în concepţia lui H. repre-zintă caractere astrobiologice. BIBL.: Muncişi zile (sec. VIII î.e.n.); Theogonia (sec. VIII î.e.n.); Scutul lui Heracles (sec. VIII* î.e.n.). HEYDERDAHL, Thor — etnolog şi explorator norvegian (6 oct. 1914, Larvik). Studiază etnografia şi zoologia la Universitatea din Oslo. Doctor în filosofie (1961). întreprinde cercetări în Indonezia, Columbia britanică (1937^ 1940), în insulele Galapagos (1941); două expediţii etnologice: Kon-Tiki, cu plute de balsa, din Peru, în insula Paştelui, şi Ray cu o corabie de papirus, din Egipt în Marea Caraibilor, pentru a demonstra drumurile de migraţie pe ape intercontinentale. Cele două expediţii sînt în fond două experimente etnologice* care converg: primul postulează că populaţiile polineziene sînt de origine americană; al doilea că populaţiile americane ale Caraibilor sînt de origine egipteană. în fond aceste două teorii merg pe urmele hiper-difuzionismului lui Grafton Elliot-Smith. Realizează fihne ştiinţifice asupra acestor expediţii. Fondează „Muzeul Kon Tiki" la Oslo. BIBL.: Pas Jakt Efter Paradiset (1938); Kon-Tiki (1950); Arneri-cans Indians in the Pacif ic (1952); Aku Aku b.oske0yas hemmelighet (1960, trad. în română, 1961).; Raports of the Norwegian Archecr- H îogy °J Raster Island (1961); ■tfliscellaneous Papers (1965); Sea Routes to Polyn&sia (1968); The Ra Expedition (1972); (în colab.) The Quest for America (1971). fllRSCHBERG, Walter — etnolog austriac (12 dec. 1904, Neu-gradiska). Studiată etnologia la Universitatea din Viena. Curator la Muzeul etnologic din Viena (1943); profesor de etnologie la Universitatea din Viena (1962). întreprinde călătorii de studii în Africa (1958—1963). Cercetările de tehnologie şi ergologie etnografică ale lui W.H. urmăresc să fundamenteze etnologia pe o nouă viziune ştiinţifică asupra civilizaţiei şi culturii populare. BIBL.: Volkerkundliche Ergebn-isse der Sudafrikan. Reisen Rudolf Pochs in den Jahren 1907 bis 1909 (1936); Die Vdlker Afrikas (1.954); Die Kunstlerstrasse (1962); Monumenta Ethnographica (1962, voi. I); Worterbuch der Vdlker-bunde Afrikas (1965); Worterbuch der Volkerkunde (1965); Techno-lQgie und Ergologie in der Volker-hunde (1966), Die verborgene Me-dizin (1971). HOBBIN, Herbert Ian Priestley — antropolog social şi cultural australian (n. 17 dec. 1904, Baw-try-Yorkshire, Anglia). Studiază antropologia la Universitatea din Sidney (1929). Doctor în antropologie (1931). Profesor de antropologie la Universitatea din Sidney (din 1970). Membru al Academiei de ştiinţe sociale din Australia. BIBL»: Laza and Or der in Polyne-sia (1934); Experiments in Civilization (1939); Transformation Scene (1951); Social Change (1958); , Kinship and Marriage in New Guinea Village (1963); A Guadal-canal Society (1964); Island of Menstruating Men (1970). HORĂK, Jiri — folclorist şi istoric literar cehoslovac (4 dec. 1884, Benesov — 21 aug. 1975, Praga). Studiază literatura slavă şi folclorul la Universitatea Carolină din Pra,ga. Doctor în litere (1916). Lector la Universitatea Carolină din Praga (1919). Profesor de literatură şi folclor la Universitatea „Masaryk" din Brno (1923 — 1926); la Universitatea din Praga (1926—1951). Director al Institutului de etnografie (1957—1964). Membru al Academiei cehoslovace de ştiinţe, al Academiei din Belgrad. în studiile lui de literatură J.H. se dovedeşte un exponent al metodei comparativ-istorice şi so-cial-psihologice pentru determinarea specificităţii formelor feudale de creaţie populară. BIBL. Masaryk a Dostojevskij (1931); Masaryk a slovenski lite-ratury (1932); Nârodopis âeskoslo-vensky (1932); Cesky Honza (1940, 1947); Cesky pohâdky (1944); Humor vtip a satira v ceske lidovi pisni (1947); Z dejin literatur slovanskych (1948); Ceske legendy (1940); Slovenski ludovi balady (1956); B eloruske lidovâ pohâdky (1957); Pohâdky a pîsne LuHckych Srbu (1959); ZbojnîckS piesne slovenskeho ludu (1965); 23* 355 H—I The feudal survivals in SI ovali popular ballads (1970). HUMBOLDT, Alexander von — naturalist, explorator, arheolog şi etnograf german (14 sept. 1769, Berlin — 6 mai, 1859, Berlin). Studiază la mai multe universităţi din Germania (din 1787 pînă în 1791) ştiinţele camerale (ale conducerii statului feudal), tehnologi a, ştiinţele naturale etc. Îndeplineşte cîteva misiuni diplomatice! întreprinde călătorii de studii în jurul globului, în zonele socotite pete albe pentru ştiinţa vremii lui, Se asociază pentru o parte din aceste călătorii cu Aime Bonpland, naturalist francez. Iniţiază şi dezvoltă unele ştiinţe noi: climatologia, glaciologia, me- teorologia, oceanografia. Sub raport etnografic descrie şi anali-zează civilizaţia şi cultura unor populaţii primitive cunoscute doar aproximativ pînă la el. BIBL.: Ansicht derNaiur (1805); (în colab. ^ cu Aime Bonpland) Relaîion historique du voyage aux regions eqiiinoxiales du Nouveau Continent, faii en 1799 a 1804 (30 voi., 1814 — 1834); Ankunft in der Neuen Welî (1840); Im Lande der Karaiben (1841); Den Geist der Natiiv ergreifen Tagebuch vom Orinoko (1842) { Cosmos (I, 1845; II, 1847; III, 1858). REF.: Brulias, Karl: A. V. Hum-boldty Eine wissenscUaftlicke Bio-graphie (1872); A. A. Mi cheli, A. Humboldt e i suoi viciggi (1930) etc* i ILG, Karl — etnograf austriac (n, 23 dec. 1913, Dornbirg) .Studiază geografia, istoria şi etnografia la Universitatea dm Innsbruck (1937), la Roma, Miinchen şi Freibitrg (1937 —1939). Docent universitar (1946). Director al Institutului Universităţii din In-nsbruck. Conducător al „Oster-reich Fachverband .fiir Volkskunde" (1.95S—1970). întreprinde expediţii în Brazilia (1965 — 1966 şi 1968). I.K. adoptă o poziţie sociologică în studiul fenomenelor etnologice. întreprinde studii de „etnografie muncitorească". O bună parte a activităţii sale o consacră studiului locuinţei şi gospodăriei austriace, tradiţiilor şi obiceiurilor din Tirol. Abordează o temă nouă în etnologia austriacă: studiul etnografic al coloniştilor de limbă germană din America de Sud. 356 I BIBL.: Die Walsev in Vorarlbevg (2 voi., 1949, 1956); Pioniere in Brasilien (1972); Ein Beitrag zur Geschichte von Siitbe und Ojen (1949); Die Gegenwavtsangabe von Siite und Brauch (1956); Arbei-tervolkskunde in Osterreich (1960); Sitte und Brauch^bei den Ladinern volkskunde in Osterreich (1960); Sitte und Brauch bei den Ladinern (1963 —1964); Haus und Hoffor-nien, Tracht, Sitte und Brauch in Sudtirol; Siidtirol eine Frage des europăischen Gewissens (1965); Bei den Donauschwaben im brasiliaj-nischen Entre Rios (1966); Die Wiederentdeclnmg „Tirols“ im Vvwald von Espirito Santo, Bra-silien (1969); Volk, Volkskunde und Europăische Ethnologie (1971). IN6STAD, Helge Marcus — explorator şi etnolog norvegian (n. 30 dec. 1899, Meraker). Studiază etnologia la Universitatea din Oslo (1919). întreprinde explorări în Oceanul Arctic (1.926 — 1930), în Groenlanda (1932—1933), în S.U.A., Alaska, teritoriul apaşilor indieni şi în Mexicul central. Toate expediţiile lui au fost consemnate în note de călătorie şi studii. BIBL*: Land and Fcast and Fa-mine (1931); East of the Great Glacier (1935); Apache-Indianer-ne, Jakten pa den tapte stamme (1939); Klondyke Bill (1945); Lan-det med De Klade Kyster (1948); Nunamiiit Among Alaska's Inland ■Eskinioes (1951); Land Under the Pole Star (1959) ; Westwavd io V inland (1965). IGRGA, Nicolae, istoric, om politic, scriitor şi publicist român (5 iun. 1871, Botoşani — 27 nov. 1940, Bucureşti)/ Studiază istoria la Universitatea din Iaşi (1889). Diplomat al Ecole Practi-que des Hautes Etudes din Paris (1893). Doctor în istorie la Leipzig (1893). Profesor suplinitor de istorie universală (1894), titular (1895 — 1940) la Universitatea din Bucureşti. Membru al Academiei Române (1910). Membru corespondent al mai multor academii şi universităţi străine. Preşedinte al Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor (1924 — 1940). Cu Vasile Pârvan şi G. Murgoci înfiinţează Institutul pentru studiul Europei de Sud-Est, pe care îl conduce (1913 — 1940). Fundează Institutul de istorie universală din Bucureşti, actualmente Institutul de istorie „Nicolae Iorga" (1937). Conduce revista „Sămănătorul" (1905 — 1906), „Drum drept" (1906 — 1915), fondează şi conduce ziarul „Neamul românesc" (1906 — 1940), revista „Floarea darurilor" (1907 — 1908), „Revista istorică" (1915 -1940), „Cuget clar" (1928-1936), cu subtitlul „Noul semănător" (1936 — 1940). N.I. atribuie ştiinţelor etnologice (etnografiei, folcloristicii şi ştiinţei artei populare) funcţiuni sociale şi educaţionale. Fiecare din aceste ştiinţe etnologice contribuie la elucidarea substratului unitar al civilizaţiei şi culturii autohtone, a problematicii şi caracterelor lor traco-romane. în jurnalele lui de călăto- 35? I rie, în memoriile lui, în cronicile din ziarul „Neamul românesc", atinge, discută, rezolvă unele aspecte analitice sau sintetice ale etnologiei române contemporane. Organizînd instituţii de creaţie şi de răspîndire a ştiinţei şi culturii, muzee, tiparniţe şi expoziţii de carte şi artă veche şi populară a însufleţit direct şi indirect cercetările de etnologie românească şi implicit de etnologie universală. Bibliografia de mai jos relevă numai o mică parte a vastei lui activităţi, cea care are contingenţe cu etnologia. BIBL.: Cultura română sub fanarioţi (1898); Călători, ambasadori şi misionari în ţările noastre şi asupra ţărilor noastre (1899); Sate şi preoţi din Ardeal (1902); Colecţia de folk-lore a Ministerului de Instrucţie. Scrisoare către D. miniştrii ’ Spini Haret (1903); Drumuri şi oraşe din România (1904); Istoria romanilor în chipuri şi icoane (3 voi., 1905 — 1906); Oameni şi fapte din trecutul românesc (I, 1905); Sate şi mănăstiri din România (1905)’/Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească (2 voi., 1906); Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor (1908); Vecinii noştri (1908); Din faptele străbunilor. Povestiri ale cronicarilor (1909); Baladă populara românească. Originea şi ciclurile ei (1910); Istoria armatei româneşti (1910—1919); Viaţa femeilor în trecutul românesc (1910); Breasla blănarilor din Botoşani (1911); Femeile în viaţa neamului nostru (1911); Pagini de istorie culturală (1911); Portul popular românesc (1912); Histoire de Vart roimiain ancien (1922, în colab.) ; Vart populaire en Rou-manie, son caractere, ses rapports et son origine (1923); La Rouma-nie pittoresque (1924); Arta popu- l ară şi arta istorică a românilor (1926); Domnii români după portrete şi fresce contemporane (1929, 1930); Ornamentica vechii cărţi româneşti (1927); Muzeele: ce sînt şi trebuie să fie (1934); Portretele doamnelor române (1937); Istoria românilor (10 voi., 1937 — 1938); Ce este un muzeu de artă (193S); Frumosul în concepţia poporului (1940); Ce este vechea noastră artă (1942); Materiale pentru o istoriografie umană (1968) etc. REF. Lui N. Iorga, omagiu (1921); Omagiu lui N. Iorga (1931); St. Metes, Bibliografia operelor lui N. Iorga (1931); Barbu Teodorescu, N. Iorga, Viaţa şi opera, bibliografie (1931); Victor Ianculescu, Bibliographie des travaux de N. Iorga (1933); Dino Bonardi, N. Iorga e Varte romena (1932); Romulus Vuia, Activitatea etnografică a lui N. Iorga (1941); N,\ Bonescu, N. Iorga, Elogiu academic (1941); Al. Eliari, Histoire et sociologie d' apr es N. Iorga (1965); Mihai Berza, N. Iorga (1965); A. Fochi, N. Iorga şi folclorul (1966); Şt. Pascu, N. Iorga savant et penseur (1966); Barbu Teodorescu, N. Iorga- scrieri despre artă (1968); Barbu Teodorescu, Nico-lae Iorga bi obli o graf ie (1976); Va-silc Netea. .V. tov^a (1971). 358 I—K IRIMIE, Cornel — etnograf român (n. 17 ian. 1919, Sibiu). Studiază sociologia la Universitatea din Bucureşti (1937 — 1941) şi la Jena (1943)/Doctor în sociologie (1948). Şef sector la Centrul Academiei R.S.R. din Sibiu (1953 — 1967). Director al Muzeului „Brukenthal" din Sibiu (din 1953). Conferenţiar de etnografie şi muzeologie la Facultatea de istorie din Sibiu (din 1969). Editează: colecţia de Studii şi comunicări a Muzeului „Brukenthal" (1956), Ci-binium, studii şi materiale privind Muzeul Tehnicii populare din Dumbrava Sibiului (1966); C.I. este iniţiatorul şi organizatorul Muzeului tehnicii şi meşteşugurilor populare din Dumbrava Sibiului. BIBL.: Pivele şi vîltorile din Mărginimea Sibiului şi de pe valea Sebeşului (1956); Portul popular din Ţara Oltului. Zona Avrig (1957); Portul popular din Ţara Oltului. Zona Făgăraş (1956); Portul popular din zona Branului (1960); Portul popular din zona Persanilor. Ţara Oltului (1958); Icoane pe sticlă (1968, în colab.); Meşteşuguri artistice în România (1967, în colab.); Das Hirtenwe-sen der Rumănen: Fovschungen in der Mărginimea Sibiului bei Hermannstadt (1965); Tipuri tradiţionale de instalaţii tehnice populare în zonele sudice ale Hunedoarei (1968); Beitrăge. zur Erfor-schung d,er Bauernindustrie in den ethnographischen Zonen cler Sudkarpaten (1966); Concepţia şi organizarea Muzeului tehnicii populare din Dumbrava Sibiului (1971); Arta lemnului în România (1975, în colab.). K KARDINER, Abraham — sociolog, etnolog şi psiholog american (n. 1891, New York). Studii de antropologie şi sociologie la New York. Profesor de psihosociologie la Universitatea Columbia (din 1931). împreună cu R. Linton este creatorul conceptului „personalitate de bază" (basic perso-nality), care exprimă o configu- raţie psihologică manifestată printr-un stil de viaţă, concept preluat de M. Dufrenne şi alţii, apoi extins la întregul domeniu al etnologiei. BIBL.: The Individual and his Society (1939); War Stress and Neurotic Illness (1947); The Psy-chological Frontiers of Society (1945); The Concept of Basic Per- K sonality SîrucHire as an Operaţional Tool in the Social Science (1945); The Mark of Oppression: a Psychological Study of the American Negro (1951); Sex and Mo-rality (1954); They Studied Man (1961, în colab.). KARSTEN, Rafael — antropolog finlandez (n. 1879, în Helsinki). Profesor de antropologie culturală la Universitatea din Helsinki (1907). Efectuează expediţii antropologice în Ecuador, Bolivia, Peru etc., ale căror rezultate le publică în monografii tematice. BIBL.: Mitas de los Indios Jiba-ros (1919); The Indian Tribes of Ecuaclov (1920); The Toba In-âians of the Bolivian Gran Chaco (1920); The Civilisation of the South-American Inclians (1926); La civilisation de Vempire Inca (1952); The Rqligion of the Sa-mek: Ancient Beliefs and Cults of the Scandinavian and Finnish Lapps (1955), KATONA Imre — etnolog maghiar (18 oct. 1921, Csongrâd). Studiază istoria şi geografia la Universitatea din" Szeged. Doctor în antropologie şi folclor (1947). Conferenţiar (1947), profesor (1949) la Universitatea „Eot-vos Lorând" din Budapesta, catedra de folclor. K.I. întreprinde cercetări asupra aspectelor sociale ale proletariatului agricol şi asupra folclorului maghiar în comparaţie cu al altor popoare europene şi extraeuropene. 360 BIBL.: M agyctr paraszîmesâk (1951 — 1956); Â magyar kubiko-sok elete (1957); Trenâs in the Transformation of the Hungarian Peasantry (1962); Parasztsâgunh eletenek dtalakulăsa (1962); Ty-pes of Work Group s and Tempo-rary Associaticns of seasonal La-bour in the Age of Capitalism (1962); A nepi epika ujkori âta-lakulâsa egy tdrsadalmi csoport kdriben (1962); Historische Schi-chten der ungaMschen Volksdi-chtung (1964); Anciennes traditions populaires, societe noiivelle — Les experiences de Vâdifica-tion de la noiivelle societe. (1964); Literatur zur volkskundlichen Ge-genwartforschung■ (1965); Ensei- gnement universiţaire de Vetimologie Hongrie (1967); A părăsită altoi a munkâsdalig (1968); Zur Frage der finnisch-ugrischen Schi-cht der nngarischsn X^olksdichtung, (1968); A magyar nipkolteszet (1969); Die Lyrischen Lieder der migarischen landwi rtsch aftlichen Arbeiter (1969); Mitologiai Abeci (1970); Magyar nâpdalok (în colab. cu Gy. Ortutay) (1970); Sar-kănyolo ihertesiverek (1972); A lba-nische Epik (1973); EUentât a magyar nipdalohban (1974). KOLEVA, Ţatiana — etnograf bulgar (16 apr. 1931, Varna). Studii etnografice la Universitatea din Sofia. Cercetător ştiinţific la Etnografski Institut i Husei, din Sofia. Se preocupă de studiul etnografic al slavilor de sud. BIBL»: Zimnii tikl obîceaev iuj-nîh slav ian. K voprosn o strnk- K twrno-tipologhiceshom analize obr-iaânosti (1970); Dinamika, funcţia i stniktura obîceaiev i obriadov (1972); Parai le les balkano-cauca-siens dans certam rites et coutumes (1972). KOPCZYNSKA - JAWORSKA, Bronislawa — etnograf polonez (n. 1 mai 1924 Poznan) Studiază etnografia la Universitatea din Lodz (1945 — 1948). Doctoratul în etnografie în 1909. Docent, la catcdra dc etnografie a Universităţii din Lodz (1967). Secretar general al Societăţii poloneze de etnologie (din 1967). A întreprins explorări etnografice în Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Ungaria şl Bulgaria. BIBL.: Pasterstw'o w Beskidzie Slqkim (1949); Das Hirtenwesen in den Pohiischen Karpaten( 1961); Tradycyjna gospodarka sezonow'a w Karpatach Polskich (1969); Me-todyka etnograficznych badah te-renowych (1971); Warunki bytow'e i budzct rodziny wiejskiej w Gr a-niadzie (1971); Die VervJendbar-keit beslimmter Methoden zur Ev-forschung der Volkskultur in der Karpalen (1971); Stosunek miesă-kancoiv uisi kujawskiej do zierni. Przemiany kultur o vsej hierarchii tâar tos ci (1974); Glassification of the Data useful for Documentation and for ethnological Information (1973). KOPPERS, Wilheîm - etnolog austriac (8 febr. 1886, Menzele — ian. 1961). Studiază teologia. Misionar în Ţara de Foc (1921 — 1922). Docent în etnologie (1924). m Profesor de etnografie la Viena (1928). Reprezentant al şcolii cul-tural-istorice vieneze. Colaborează la editarea revistei „Anthro-pos“ (1913 — 1923). Editează : Wiener Kultur historische Shidien (1930). BIBL.: Die ethnologische Wirt-schaftforschung (1916); Die An-fănge des menschielichen Gemein-schaftsleben im Spgel der neueren Volkerkunde (1921); La religion et Vâire supreme chez les Yaghan (1922); Kullurkreislehre und Budd-hismus (1921 — 1922); Volker und Kultur en (1924); TJnter den Feuer-landindianern (1924); Gesellschaft und Wirtschaft der Volker (1925); Gotlesglaube und Gebete der Ieme-nen auf Feuerland (1926); Wilhelm Schmidt-F estschrift (1928); Die Religion der Indo-Germanen in ihren kulturhistorischen Reziehun-gen (1929); Die Fvage des MuHer-rechts und des Totemismus im alten China (1930); Die Bhil in Zentralindien (1939); Geheimnisse des Dschungels (1947); Primitive man and his World picture (1952); 50 Jahre ethnologische historische Australienforschung (1955); Eth-nologie und Geschichte (1955); Au-tour du probleme, etimologie et histoire culturelle (1958). KOS - ICâroly etnograf maghiar din România (n. 31 aug. 1919, Stana-Cluj). Studiază etnografia la universităţile din Cluj (1940 — 1943) şi Budapesta (1943-1944), Doctor în etnografie (1944). Lector de etnografie Universitatea din Cluj (1944 —1950), Şef dc K scoţie Ja Muzeul etnografic al Transilvaniei (din 1950). BIBL.: Lumea basmelor populare (1948); Albinăritul în Cîmpia Transilvaniei (1949); Cahlele din Ciuc (1954); Elemente de arhitectură şi decorative â,e pe valea Caşinului (1954); Arta lucrului în fier în Remetea (1956); Date ar-delene referitoare la vrăjitorie (1957); Tradiţii ţărăneşti în viaţa obştească (1962); Vechi forme de munca în cîteva saie din jurul Clujului (1969). KOSVEN, Mark Osipovici — etnograf şi istoric sovietic al societăţii primitive (11 ian. 1885, Brest — 18 iun, 1967, Moscova). Studiază ştiinţele naturii la Uni-versitatea’din Paris (1904 — 1906); ştiinţele juridice la Universitatea din Petersburg (1917 — 1909). Jurist la Tribunalul Regional din Petersburg (1930 — 1917). Doctor docent în ştiihţele istorice (1934). Profesor la Universitatea din Moscova (1934 — 1954). Cercetător ştiinţific la institutul de istorie (1924 — 1929), la Institutul de etnografie al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. (1935-1937 şi 1943 — 1965). Conducător al Secţiei de etnografie a Academiei de Ştiinţe din Moscova (1934 — 1936) şi al Secţiei de etnografie a Marii enciclopedii sovietice (1936 — 1946), Colaborator (1926-1966) şi membru în colegiul de redacţie al revistei „Sovetskaea Et-nografiea" (1946—1959). întreprinde mai multe expediţii de studii în Caucaz (din 1931 pînă aproape de pensionare). Imediat după Revoluţie, este unul din promotorii noii direcţii de cercetare ştiinţifică în etnografie din perspectiva marxism-leninismului. Combate socializarea abstractă a etnografiei, empirismul formal şi superficialitatea. Specialist în studiul complex, interdisciplinar al modului de viaţă şi cultură a zonei montane Caucaz, al matriarhatului (structura gintei materne şi al relaţiilor de familie ce decurg din aceasta), al democraţiei militare, al avunculatului şi atalicatului, al patrinomiei. BÎBL.: Matriarhat (1929); Teoria sakralnogo proishojdenia vlasti (1930); Matriarhat v zapadnoi Afvike (1934); Ob arhivnîk ma-terialah po etnografii SSSR (1936); Iz istorii problemî mairi-arhata (1946); Avunkulat (1948); Matriarhat. Istoria problemî\ 1948); Patronimia u drevnih ghevmanţev (1949); Ocerki istorii pevvohztnoi huituri (Ed. II, 1957); Etnografia i istoria Kavkaza (1961); Etnograficeskie rezultatî Velikoi Severnoi ekspediţii 1733 — 1743 (1961); Semeinaia obşcina i pa-tronimia^ (1963); Patronimia i ee rol v istorii obşcestva (1934). REF.: V.K. Garadanov, M.O. Kosven (în rev. Sovestkaia etnografia, 2, 1876). KOVÂCS Âgnes — folclorist maghiar (31 oct. 1919, Cluj). Studiază folclorul la Universitatea din Budapesta (1939 — 1943). Doctor în limba şi literatura maghiară (1944). 362 K BIBL. : Kalotaszegi nipmesik I — II. (1943): The Hungarian Folk-$ate Caialogue in prepamtion. {1955); Kriza Jânos; Szekely nep-koltâsi gyujtemeny (1956); Nep-mesegyujies (1956); Ipolyi Arnold plklorgy ujiemSnye ci Neprajzi Muzeum kezirat-gy CijtemSnyeben (1956); A magyar dllatmesek ti-pusmuiatoja (1958); Lucrările şi problemele pregătirii catalogului basmelor populare maghiare (1959); în colab. cu Ortutay Gyula — Degh Lin da: Magyar nâpmesek I — III (1960); Die ungarische Mărche-iiforschung cler letzlen Jcihr-zehnte (1958); Kriza Jânos: Az ălomidto fiu (1961); Tunder îlona nspmesek (1960); Benedek Elek es a magyar nepmesekutaids (1961); Ungarische Volksmărchen (1966); A nep mese p ro zodi âj â (1967); Das Elek Benedek Gedenh-museum (1970); Idegen nyelvit szte-reotipidk, mondoka es dalbetiîek anyanyelvi prozai nepkdliesi szd-vcgekben (1973); Ket râgi magyar-român vegyesszdvegu tâncnâta ker-desehez. (1972). KRADER, I .awrancc — etnolog american (n. 8. dec. 1919, Berlin). Studiază etnologia la Berlin. Profesor de etnologie la Institut fiir Etimologic, Erei Universitât Berlin. întreprinde călătorii de studii în Asia, Africa. Este preocupat de problemele vieţii materiale a mongolilor, de istoria antropologiei, de antropologia filosofică. BIBL.: Peoples of Central Asia (1963; 1971); Formation of the State- (1968); Anthr op ologie und Etimologie bei Marx (1937). KRAPPE, Alexander Haggerty — etnolog, folclorist şi lingvist american (1894 — 1947). Studiază filologia şi etnologia în S.U.A. întreprinde călătorii de studii în Europa, îndeosebi în Franţa. Profesor la „George Washington Uni-versitv“ şi la Columbia Univers! ~ ty din New York. în prima parte a studiilor sale este influenţat de J, Frazer şi de metoda eclectică de cercetare în domeniul mitologiei. încetul cu încetul se detaşează de influenţe şi evită integrarea în vreo şcoală, etnologică, către sfirşitul vieţii, revenind la vechile poziţii. Excelează în domeniul sistematizării mitologiei universale, pornind de la geneza miturilor şi încheind cu sinteza tematicii mitice generale. BIBL.: The Legend of Roderich Last of the Visigoth Kings and the Ermcmarick Cycle (1923); Ba-lor vsith the Evil Eye. Smdies in Celtic and French Literature (1927); Etudes de myihologie et de folklore germanique (1928); The Science of Folk-Lore (1930); La ginese des Mythes (1938); Mythologie Universelle (1939). KROEBER, Alfred Louis — etnolog american (11 iun. 1876, Homoken, New Jersey — 5 oct. 1960, Paris). Studiază antropologia şi arheologia la Universitatea Columbia (1897). Doctor în antropologie (1901). Organizează şi conduce departamentul de antropologie de la Universitatea Columbia şi Berkeley (pînă în 1946). întreprinde investiga- 333 K ţii asupra amerindienilor din California şi din Cîmpia mexicană etc. îl preocupă îndeosebi tribul zunilor, căruia îi dedică mulţi ani de cercetări. Este unul dintre fondatorii „Asociaţiei Antropologice Americane", preşedinte al acestei asociaţii (1917); A.L.K. a elaborat o istorie a culturii, bazată pe teoria super-organică a societăţii de factură difuzionistă, Combate comparaţi vis mul şi biologismul în etnologie. BIBL.: The Arapaho (1902); Ethnology of the Gros Ventrcs (1908); Anthropology Papers (1908); The Superorganic (1917); Zuni Kin and Clan (1917); Peoples of the Philippines (1919); Anthropology (1923); (în colab. cu T.T. Waterman) Source Book in Anthropology (1926, în colab.) ; Handbook of the Indians of California (1925); Cultural and Natural Areas of Native North American (1939); History and Science in Anthropology (1935); Stimulus Diffusion (1940); Three Centuries of Women’s Dress Fa-shions: A Quantitative Analysis (1940); Configuraticns of cui-ture growth (1940, în colab.); Peruvian Archeology (1944); A Mohave Historical Epic (1951); Culture: a Criticai Rewiew (1952, în colab); The Nature of the Culture (1952); Anthropology Today: an Encycîopedic Inventary (1953); On Human Nature (1954); Ethnographic interpretations (2 voi. 1957); Style and Civilization (1957); Sign Language inquiri (1958); A Roster of Civilisation and Culture (1962); (în colab. C. Kluckhohn) Cultura (1963); REF.: J.H. Steward, „Alfred Louis Kroeber, 1876—1960“ (în „American Anthropology*”, voi.63, 1961); J.H. Rowe, „Alfred Louis Kroeber, 1876—1960 (în American Antiquities", voi. 27 nr.3. 1962). KUNZ, Ludvik — etnograf cehoslovac (n. 26 aug. 1914, Osicko). Studiază muzica instrumentală la Conservatorul din Brno şi filo-sofia la Universitatea din Brno (1948). Conduce publicaţia „Et-nograficky Ustav-Moravskc Museum" din Brno (1947 — 1960). Docent (1968). Conferenţiar la Universitatea Carolină din Praga şi la Universitatea din Brno. Director al Muzeului morav de etnografie din Brno (1968). BIBLo: Ceske etnografie a fol-kloristika (1954); Painting on Folk Ceramics (1956); Die Eth-nographischen Museen der mit-telund dsteuropăischen Sfaaten (1958); Zusammenstcllung dev Ar-beiten (1961); Zusammenstcllung der zeitschriftlichen Arbeiten aus Valassko und ZâhoH: (1985); Naive Maier ei (1972); Vyklenkovâ plastika (1973); (în mss.) Syste-matische Klassifikation in der Ethnographie und Folkloristik (1956); Projekt eines Museums des sozialistischen Dorfes (1968); Projekt eines Museums und Studios fiir Volksmusik (1972). KURET, Nico — etnolog iugoslav (n. 24 apr. 1906, Triest). Stu- 364 diaza etnologia la Universitatea din Lj ublj an a (1926 — 1930). Cercetător ştiinţific la Institutul de etnologie al Academiei slovene de ştiinţe şi arte frumoase din Lj ublj ana * (1954). Doctor în etnologie (1956). Consilier ştiinţific, şef al secţiei etnologice „Datini şi Jocuri44. Redactor al anuarului „Tradiţii". N.K. urmăreşte studiul măştilor slovene. Preocupările lui se extind de la măşti la teatrul populra* sloven. BIBLr. Jocurile si scenele regilor în folclorul sloven (1951); Die Altweibenniihle (1955); Aus der Maskenwelt der Slowenen Mas-hen in Mitteleuropa (1955); Arlechin în valea Bohinju (1956); Das Ljubljanaer Paradeisspiel und s.ein europăischer Rahmen (1958); Das V Glksschauspiel der Slowenen (1958); Les marionnette traditionclle des Slovenes (1958); Ein Wildemann-Spiel in Slouie-nien (1959); Jocul şi biciul la vîrstă preşcolară şi şcolară (1959); Tăierea Veghei (1960); Die Ado-nisgărtlein Sloweniens (1961); Die Wcinachtsbloch bei den Slowenen (1961); Sărbătorile calendaristice ale slovenilor (1965); Maschere e mascheramenti riiua-li degli sloveni lungo il confine friulano-sloveno (1966); Proble-mes de typologie du niasque popii-laire en Europe (1967); Maske.n der Slozuenen (1967); Zu Karl Meulis Mashentheorie (1969); Die Mittwintersfrau der Slowenen (1969); Zvâei Boviden-Masken aus Valvasores Kupferstichsammhmg (1972); FrauenMmde und ma-sierte Frauen. Fesischrift Roberi Wilhaber (1972). KUTRZ EBA-POJNAROWA, Anna — etnolog polonez (n. 4 mai 1913, Cracovia). Studiază etnologia şi sociologia la Universitatea din Cracovia (1931 — 1936), cu Kazimierz Moszynski, Jan Stanisiaw, Bvstron şi Kazimierz Dobrowolski, apoi la Universitatea din Paris (1962). Călătorii de studii în Europa şi America de Nord. Doctor în etnologie Universitatea din Cracovia (1947). Asistent la catedra de etnologie şi sociologie la Universitatea Cracovia (1937 — 1939 şi 1945 — 1953). Docenţa (1955). Conduce un grup etnografic în Institutul de istorie a culturii materiale (1957 — 1971). Vicepreşedinte al Societăţii etnologice poloneze (din 1973 — ). Ca reprezentant cil Şcolii poloneze de etnografie A.K.-P. a aplicat permanent punctul de vedere istorico-sociologic şi metoda „integrală" a lui. K. Dobrowolski. BIBL.: Budownichoo Iu do io e w Zawoi (1931); Veşnica, danina miodow'a (1938); Etnografia pol-skich grup htdnosciowyck na za-chodzie: Prusy i Kas.mby (1945); RoZwâj etnografii i etnologii w Polsce (1948); Nachruf auf Kazimierz Moszynski. Seine Be-deutung fiir die polnische und europeische Ethnographie (1960); Pasterstwo Karpat polskich î dzieje Podhala vi hoorjezosci nau-kozt'ej Kaziniie rza Dobrowolsk ie- 365 L go (1967); La place âe Vetnogm-phie dans les sciences sociales (1968); Cultural A nthropology in Poland in the Context of World Sciences; Sphere of Activity, Research Methode, Insiitutions an Publications (1968); U-ethno- graphie et les recherckes sur les modifications de la culture pay-sanne (1972); Les traits car ac-teristiques originaux de la culture populaire polonaise (1974); Etnografia polska w irzydzies-toleciu PRL (1975). L LAFLTAU, Joseph — misionar şi etnolog francez (1681, Bordeaux — 1740). Studiază teologia. Misionar în Canada, la irochezi şi uroni; studiază obiceiurile şi practicile acestora,, devenind un pioner al etnologiei mondiale. în cercetările lui aplică metoda comparativă. BIBL.: Moeurs des sauvages Ameriquains, comparâes aux moeurs des premiers temps (1724). LAN G, Andrew —antropolog şi folclorist englez (31 mart. 1844, Selkirk, Scoţia — 20 iul. 1912, Bachory). Studiază la Universităţile din St. Andrew şi Glasgow. Lector la Universitatea St. Andrews. Combate mitologia comparatistă care limitează comparaţiile la popoarele ariene. Elaborează o teorie an-troploogică a folclorului. Combate teoria mitologiei solare. Comparînd relictele etnografice şi reminiscenţele folclorice eu obiceiurile şi tradiţiile popoarelor retardate, culese în vremea lui (de misionari şi călători) relevă germenii, elementele şi caracterele unei continuităţi culturale în întreaga omenire. Studiază animismul, totemis-mul şi fetişismul. Unul din promotorii folcloristicii ca ştiinţă a folclorului. BIBL.: Custom and Myth (1884); In the Wrong Paradise and oihev Stories (1886); Myth, Ritual and Religion (1887, 2 voi.); Cock Lane and Common-Sense (1895); Bor der ' Ballads (1895); The Book of Dreams and Ghosts (1897); A Collection of Ballads (1897); Modern Mythology., A Reply to Max Muller (1897); The Muking of Religion (1898) ; Magic and Religion (1-901); Social Origins and Primeval Latâ (1902); The Secret of the Totem (1905). LAS CASAS, Fra Bartolomeo de — misionar şi istoric spaniol. L (1474, Sevilla — 1566, Madrid).. Studiază teologia. Intră în ordinul predicatorilor „Apostolii Indiilor".' în această calitate călătoreşte în America (1502). Oral şi în scris denunţă cruzimile colonialismului spaniol (1510). Proiectează şi încearcă**, soluţia practică" a unui „colonialism pacifist". Cunoaşte şi descrie unele aspecte din viaţa indigenilor din Peru şi Mexic. Scrie trei cărţi, dintre care două prezintă o importanţă deosebită pentru etnologie. BIBL.: Byevissima relacion de la destruycion de las Tnd-ias (1552); Historiade las îndias (1555); Historia apologetica (La.). REF.: Las obras- de Bartolomeo las Gasas (1552 — 1553); H. Lan-ke, The Spanish Stmggle for Justice in the Conquest of America (1949). LEÂCH, Edmond Ronald — antropolog si etnolog englez (n. 11 nov. 1910, Londra). Studiază Ia Colegiile din JYIalborough, Clark, Cambridge etc. Participă ia expediţii de cercetări etnologice în Birmania (1937 — 1945), în Borneo (1947) şi Ceylon (1948), Lector Ia catedra de antropologie socială din Londra (1946). Preşedinte, al vestitei „Associa-tion of Social AnthropologLsts" (1968—1970) şi al „British Hu-manist Association" (1970). Membru al Academiei americane de artă şi ştiinţă (1968). Director ai Colegiului regal din Cambridge şi conferenţiar universitar de antropologie socială la Lon- dra. E.L. examinează implicaţiile mitului ca expresie culturală a unui conflict spiritual nerezolvat, într-o situaţie socială istorică dată. Critică aplicarea metodei structuraliste în antropologie şi în etnologie, teoria simbolurilor şi „a maşinilor de supresiune a timpului". EI&l.: Social and Economic Organization of the Rowanduz Kurds (1940); Social Science Research (1950); Political Systems of Highland Burma (1954); Pul Eliya; a Village in Ceylon (1961); Rethinking Anthropology (1961); A Rimaway World (1968) ; Genesis as Myth (1970); Levy Straiiss (1970). LEROI-GOURHAN, Andre-Georges Leandre — etnolog francez (n. 25 aug. 1911, Paris). Studiază literele la Universitatea din Paris. Doctor în litere. Diplomat al „Ecole naţionale des langues orientales vi-vantes". îndeplineşte mai multe misiuni etnologice în Extremul Orient. Subdirector la „Muzee de rHomme" din Paris. Profesor la facultatea de litere din Paris (1956) şi la College de France (din 1969). Director al Institutului de Etnologie (1963). L.G. — studiază cu precădere tehnologia culturii arhaice şi a popoarelor retardate, fără să neglijeze însă perspectiva tehnologiei populare contemporane. Este preocupat în toate lucrările lui de procesul de homi-nizare, de condiţiile de viaţă preistorică, descoperirile şi in- 367 L venţiile omului primitiv, procesele creaţiei tehnice, aria rupestră. BIBL.: La civilisation du venne (1936); UHomme et la Nature (1943); Milieu et Technique (1945); Documents pour Vart compari de VEurasie septentrionale (1944); L'Homme. Evolu-Hon et Technique ; I' L’homme et la matiere (1943), II. Milieu et technique (1945); Archeologie du Pacifique du Nord (1946); L’Etimologie de V Union Fran-gaise (1953); Hommes de la PrS-kistoire (1955); Les religions de la pvehisioire (1964); Le geste et la pavole (I, Memoire et les ryt-hes: II, Techniques et Languages 1965); Prehistoire de Vavt occidental (1966). LEVY-BRUHL, I ,ucien — sociolog şi etnolog francez (1857—1939). Studiază sociologia la Universitatea din Paris (1877). întreprinde studii de etnologie, pe baza lucrărilor de teren ale etnografilor şi folcloriştilor contemporani efectuate îndeosebi în Australia. L.-B. a fost socotit din această cauză „etnolog de cabinet". Studiile lui urmăresc analiza mentalităţii arhaice, a mentalităţii primitive, acel ratio pvimogenis. A-tribuie o importanţă majoră simbolurilor, miturilor şi ritologiei. Consideră mentalitatea primitivă analogică şi mistică. Această concepţie dualistă asupra mentalităţii umane este combătută ulterior, socotindu-se că produce o sciziune în istoria spirituală a omului. Claude Levi-Strauss preia şi duce mai departe ideile lui L.L.-B. cu privire la mentalitatea sălbatică. BIBL.: Les fonctions mentales dans les sociites inferieures (1910); La mentalite primitive (1922); L*âme primitive (1.927); Le suma-turei et la nature dans la mentalite primitive (1931); La mythologie primitive (1935); L’experience my-thique et les symboles chez les pvi-mitifs (1938); Carnets (1940). LfiVI-STRAUSS, Claude*-Gustave — etnolog francez (n. 28 nov. 1908, Bruxelles). Urmează facultatea de drept şi litere de la Paris. Doctor în litere. Profesor la Universitatea din Sao Paulo, Brazilia. Expediţii etnologice în Brazilia Centrală (1935 — 1939). Profesor la „New School for Social Reaserches" din New York (19421 — 1945). Director de studii la Ecole pratique des Hautes Etudes, catedra de religie comparată (1950). Profesor titular la College de France (1959). Organizează Laboratorul de anthropologie socială. Membru al mai multor academii. Doctor honoris causa al mai multor universităţi. C.L.-S. valorifică metoda structurală în etnologie, întreprinde analize ştiinţifice în baza acestei metode asupra fenomenelor de civilizaţie şi cultură extraeuropeană. BIBL.: L’analyse structurelle en linguistique et en anthropologie (1945); La vie familiale et sociale des Indicns Nenibikwara (1948); Histoire et Etimologie (1949); Les stvuctures elimentaires de 368 la parenti (1949); Race et Histoire (1952); La notion aarcha-îsme en Ethnologie (1952); Social Structure (1953); Les Mathâ-niatiques de Vhomme (1954); Tristes Tropiques (1955); Des Jndiens et leur Ethnographie (1955); The Structural Study of Myth (1955); Mythologie et ri-tuel (1956); Anthropologie Structurale (1958); L* Anthropologie Sociale (1960); La structure et la forme (1960); Le Probleme de Vinvariance en Anthropologie (1960); Le TotSmisme aujourd' hui (1962); La pensee sauvage (1962); Mythologiques (I. 1964, Le Cru et le Cuit, II, 1966, Du Miel aux Cendres; III, 1967, Vorigine des manieres de table), REF*: Georges Charbonnier, Entretiens avec Claude Levi-Strauss (1961); Edrmmd Leach, Levi-Strauss (1970); J.A. Boon, From Symbolism to Structuralism; Livi-Strauss in a Literary Tradition (1972); J.P.B. De Jong, Levi-Strauss's Theory on Kinship and Marriage (ed. n. 1970); F. Korn, Elementary structures Reconsider ed Levi-Strauss on kinship (1972). LEWIS, Oscar — etnolog american de origine poloneză (1914, Polonia 1970, Cuba). Studiază antropologia la Universitatea Columbia din New York. Se dedică cercetării grupelor etnice din S.U.A. întreprinde anchete de teren în mediul rural şi în mediul urban (în Mexico, 1943), ca şi asupra ghetourilor por-to-ricanilor din S.U.A. (1945). Unele din aceste anchete îi servesc pentru teoretizările lui asupra definirii conceptelor „sub-cultură" şi „cultura sărăcimii" (the culture of poverty), adică a formelor de cultură specifică zonelor periferice ale oraşelor industrializate. Din acest punct de vedere devine promotorul „antropologiei militante". BIBL.: Life in a Mexican village; Tepoztlan restudied (1951); The children of Sanchez (1961); La vida: a puerto-rican family in the culture of poverty (1966). LINTON, Ralph — antropolog şi etnolog american (27 febr. 1893, Philadelphia — 24 dec. 1953, New Haven, Connecticut). Studiază la Colegiul Swarth-more (1915), la Universitatea Pennsylvania (1916), Universitatea Columbia; doctoratul la Universitatea Harvard (1925). Efectuează expediţii arheologice în Mexic, Guatemala, Insulele Marchize şi cercetări etnologice, care îl fac să abandoneze arheologia. Expediţii etnologice în Madagascar (1922, 1926, 192|8). Profesor la universităţile Wisconsin (1928 — 1937), Columbia (1937-1946), Yale (1946-1953). Preşedinte al Asociaţiei antropologilor americani (1946). Membru al Academiei de ştiinţe americane. Alături de A. Kar-diner, R.L. este teoreticianul personalităţii de bază în cultură. Editează: „ American Anthropo-logist" (1939-1944). BIBL.: The Thunder Ceremony of the Pawnce (1922); The Sacrifice 369 L io the Morning Star by the Skidi Pawnee (1922); Purification of the Sacved Bundles, a Ceremony of the Pawnee: (1923); Anmtal Ceremony of the Pawnee Medici-ne Men (1923); The Material Cul-ture of the Mavquesass Islands (1924); Significance of Certain Traits in North American Maize Culture (1924); Use of Tobacco amonş Norlh American Indians (1924); The Archaeology of the Marq-ucsas Islands (1925); Mar-quesan Culture (1925); Degenera-Hon of Human Figitres Used in Pol in es ian Decorative Art (1926); Ethnology of Polînesia and Mi-cronesia (1926); Rice„ a Mala-gasy Tradition (1927); Culture Areas in Madagascar (1928); Mar-ket-day in Madagascar (1928).; Primitive Art (1933); The Co-manche Sun Dance (1935); Error in Anthropology (1936); The Study of Man an Introduction (1936); Culture, Sociâty and the Individual (1938); The Present Status of Anthropology (1938); Acculturation of Seven Ar.icrican Indian Tribes (1940); Cvofs, Soils and Culture in America (1940); Psychology and Anthropology (1940); Âge and Sex Cafegories (1942); Nativistic movements (1943); (în colab.) The Science of Man in the, World Crisis (1945) Cultura y Personalidad (1945); Anthropology in the World Crisis (1945); The Cultural Background of Personality (1945); The Natural History of the Family (1949); The Concept of National Character (1951); Women in. the Family (1952); Culture and Per* ' sonality Factors Affecting Econo.- mic Growth (1952); The Tree ' of Culture (1955); Culture and Mental Disorders (1956); The Man (1968). REF*: A. Linton şi C. Wagley, Ralph Linton (1971). LQ NIGROf Sebastiano — etno-log şi folclorist italian, (n. 24 mai , 1919, Catania). Studiază la Uni- versitatea din Pisa. Licenţiat în litere şi filosofie. (1940). Docent în istoria tradiţiilor populare (1965). Profesor la facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Catania (1966). Di-| rector al Institutului de folclor (1969). Membru al „International Society for Folknarrative Research şi al Academiei „Tibe-' riana“ (Roma). în clasificarea tipurilor şi motivelor nuvelistice pe care le-a urmărit după indicele internaţional Aarne-Thompson* L.N. s-a bazat pe principiul că formele locale sau regionale respectă caracterele umane şi sociale ale colectivităţii căreia îi aparţin.. El a analizat raportul dintre varianta narativă şi personalitatea naratorului. BIBL.: Racconti po polari sici-liani, classificazione e bibliografia (1958); Novellini e Conţi del Duecento (1963); Tradizione e invenzione nel racconto popo-lare (1964); Momenti e problemi di Stor ia delle t radizioni popo -lari (1966); Mowlo primitiva ed Etivopa (1970); Narrativa esem-plare e pubblico nel Medioevo (1971), n* L LOM AX, Alan — etnolog a-m-erican (n. 31 ian. 1915, Austîn, Texas). A studiat filosofia şi antropologia la New York (1931 — 1936). Director al Proiectului cantometric şi coreometric al departamentului de Anthropologie de la Universitatea Columbia (1982). Călătorii de studii în S.U.A., Europa, Asia şi Africa, de unde culege un material imens în vederea fundamentării metodei taxonomice In etnologie. A.L. merge pe linia cercetărilor behavioriste, compara-tiviste şi psihanalitice ale lui Bateson/ Birdwhistell şi Arens-berg. Uneori adoptă puncte de vedere materialiste. Ultimele lui cercetări se referă la cantome-trie şi coreometrie, adică la o taxonomie matematizată a culturii, elaborată pe baza folosirii maşinilor de calcul la studiul muzicii şi dansului popular. BIBL.: American Balads and Songs. (1933); Cowboy Songs (1937); Onv Singing Country (1939); Folk Song U.S.A. (1941); Nttovi ipotesi sul canto folcloris-tico italiano nel quadvo della muşi ca populare mondiale. Nuovi argumenti (1955 — 1959); Folk Mu-sic, North America (1959); Folk Song style (1959); Song Structure and social structure (1982); Special Features of the song Com-munication (în Essay on the verbal and visual arts, 1967); Folk Song Style and Cvdcwv (1971); -f 3000 Years of Black Poetry (1969); The Good and the Bemityful in Folk Song (1969); The Evolutionavy Tavonomy of Culture (1072); în press World Folk Song styles (1968). LOWIE, Robert Harry — antropolog american (12 iun. 1883 — Viena — 21 sept. 1957, Ber-keley). Studiază la Colegiul din New York şi la Universitatea Columbia. Doctor în antropologie (1908).. Muzeograf la Muzeul A-merican de Istorie Naturală. Profesor de antropologie la Universitatea Berkeley, California (1925 — 1950). Preşedinte al Societăţii americane de folclor (1920 — 1921) şi al Asociaţiei antropologilor americani {1935). Intensă activitate de teren pentru studiul populaţiilor amerindiene din America de Nord şi Sud, îndeosebi pentru indigenii din Brazilia. Reprezentant al curentului morfologist, continuă în această privinţă opera lui Franz Boas, susţinînd că în descrierea obiectivă a instituţiilor şi cutumelor interesează formele lor. El combate teza instituţiilor primitive a lui L.H. Morgan. Studiază rudenia, tipurile de grupare, structura socială, dreptul primitiv şi organizarea politică. Introduce o terminologie ştiinţifică nouă, asimilată ulterior de etnologie. Editează: „American Anthropologlst" (1924 — 1933). BIBL.: Social Life of the Crom Indiuns (1912); The Age Smie-ties of the Plains Tndiuns -(191$); Culture ană Ethnology (1917); 24* 391 L—M Myths and Traditions of the Crow Indians (1918); Primitive Society (1920); Primitive Religion (1924); The Origin of the State (1927); Are we Civilized? (1929); An Introduction to Cultural Anthropology (1934); Cro-windians (1935); The History of Etnological Theory (1937); Social Organization (1948); Ethno-graphy, Cultural and Social Anthropology (1953); Indians of the Plains (1954); Toward Un-derstanding Germany (1954); Eth-nologist a Personal Record (1960). REF.: P. Radin, )yR.H. Lowie“ (în „American Anthropologist" voi. 60, 1958); R.F. Murphy, Robcrt Lowie (1972). L USC HAN, Felix von - etno-log şi antropolog austriac (11 aug. 1S54, — 7 febr. 1924, Ber- lin). Studiază medicina la Universitatea din Viena şi antropologia la Paris. Se deplasc-azăx în Dalmaţia şi Albania, unde întreprinde cercetări antropologice. Călătoreşte în Siria. Lector de antropologie la Universitatea din Berlin. Director la „Volkskunde Museum" din Berlin (1904). BIBL.: Reisen in Vovderasien (1886); Reise in siid-west. Klein-asien (1889); Ausgraben von Sendschili (5 voi., 1893 — 1925); Beitrâge zur Volkerkunde der cleutschen Schutzgebiete (1897); Beitrâge zur Ethnographie von Neu-Guinea (1899); Ani ei lung zu ethnologischen Beobachtungen (1904); Beitrâge zur Anthropologie von Kreta: Rassen und Vdlker (1908); Vdlker, Rassen, Sprechen. Anthropologische Be-îrachtungen (1927); Die Alter-timier von Benin (3 voi., 1919). M MADIGAN, Francis — antropolog social filipinez (30 mai 1917). Studiază antropologia în S.U.A. Doctor în antropologie. Director al Institutului de Cercetare al culturii Mindanao; conducător al secţiei de antropologie şi sociologie a Universităţii Xavier din Cagavan de Oro City. A întreprins cercetări de teren şi studii în Asia, Europa şi cele trei Americi. Este preocupat de problemele fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei, de inovaţiile în* agricultură* de riturile agricole etc. BIBL.: Screening for College Aptitiide (1968); M i ndanao ’s 372 M Inland Province. A Socio-Eco-nomic Study of 'Bukidauan Province (4 voi. 1969—71); Birth and Death in Cagayan de Ovo (1972)* MAIER, Radu O. — etnograf român (3 nov. 1921, Luna de Jos, Cluj). Studiază etnografia la Universitatea Lomonosov din Moscova (1953 — 1958). Doctor în etnografie (1967). Cercetător ştiinţific principal în Institutul ’âe cercetări etnologice şi dialec-tologice (din 1968). BIBL.: Aşezările de călive la aromânii din Albania (1964); Deux coutumes nupţial es d* aspect social chez le Roumains de Transylvanie (Region Cluj), (1964); Ethno grafice ski e ele-mentî jilişcea i narodnogo iskusstvci aromîn (1964); Sisteme arhaice de îmblăiii (1967); Vremennîe ukrîtia iz kamnia v zone Istria, R.S.F. Iugoslavia (1965) ; Vără-ritul o străveche ocupaţie a locuitorilor din Munţii Apuseni (1967); Obştea Vărarilor din Vîrciorova, zona Porţile de Fier (1968); Contribuţii etnografice asupra prelucrării lemnului în Munţii Apuseni (1969); Mobilierul popular românesc (1970); încercare de reconstituire a morilor antice din România (1972); Contribuţii la studiul comparativ al morăritu-lui la Pompei şi Histria (1973); Viticultura în zona Porţile de Fier (1972); Meşteşugurile ca formă de manifestare a continuităţii poporului român (1976). MÂINE, Henry-S. — jurist şi etnolog englez (1822 — 1888). Studiază dreptul la Universitatea din Cambridge şi Oxford. Ajunge profesor de drept civil la Cambridge, de drept roman la Londra. Membru al Consiliului Guvernatorului general, al Indiei. însărcinat cu codificarea legilor şi jurisprudenţelor indiene. Vicecancelar ai Universităţii din Calcutta. Profesor de jurisprudenţă istorică şi comparativă la Universitatea din Oxford (1869). K.S.M. este unul din fondatorii etnologiei juridice. Cercetările lui au pornit de la studiul „arheologiei juridice" pentru a culmina cu elaborarea unei noi discipline juridice, cu un triplu conţinut: etnologic, sociologic şi juridic. BIBL.: Ancient Law: its Connec-tion with the Early History of Society, and its Relation to Modern Ideas (1861) Village Communities in the East and West (1871); The Effects of Observaiion of India on modem European Thought, the Rede lecture delierred... on May 22, 1875 (1875); Etudes sur la royauîe primitive (1882); Lecture s on the early history of insti-tutions (1875); De Vorganisation jiiridique de la familie chez les Slaves du Sud et chez les Rad-jouptes (1880). REF.: Jacqueline Costa: J'rois fondateurs de Vethnologie juridi-que: Bachoffen, Mâine et En- gels (1974). MALINOWSKF, Bronislaw Kas-per— etnolog englez de origine po- 373 loneză (7 apr. 1884, Cracovia — 16 mai 1942 New Haven, S.U.A.) Studiază filosofia la universităţile din Cracovia, Leipzig şi la London of School Economics (unde devine profesor de antropologie socială între 1927— 1942). Doctor în filosofie. Efectuează expediţii etnologice în insulele Torbidad (Noua Guinee) şi în Melanezia (1914 — 1918). B.M. fundamentează metoda funcţionalistă. Iniţiază cercetări de ’ antropologie aplicată (applied anthropology), folosită în administraţia colonială. Profesor de antropologie socială la Universitatea Yale (1942). în lucrările lui, B.M♦ ia atitudine împotriva psihanalizei freudiene, punînd accentul pe investigaţia pluridimensională a realităţii sociale, a familiei şi a comportamentului sexual. Fondator al antropologiei economice. BIBL.: The Family among the Australian Aborigines (1913); Primitive Religion and Social Differenciation (1915); The Na-tives of Mailu (1915); Classifica-tory Participles in the Language of Kirizvina (1921) The Argo-nautes of the Western Pacific (1922); Crime and Custom in Savage Society (1926); Magic, Science and Religion (1926); Myth in primitive Psychology (1926); Sex and Repression in Savage Society (1927); Coral Gar-dens and Their Magic (2 voi., 1927, 1935); Philosophy and Sci-eniific Method (1927); The Fathev in Primitive Psychology (1927); The sexual Life of Savages in Northwestern Melanesia (1929); Culture (1931); Moeurs et Coutu-mes des Mâlanesiens (1933); The Foundation of Faith and *Morals (1936); A Scientific Theory of Culture and other Essays (1944); The Dynamics of Culture Change (19451; Freedom and Civilizat ion (1960); A Diary in the strict sense of the term (1967). REF.: M. Gluckman, Analysis of the Sociological-theories of B, Malinowski (1949); P. Murdock, Bronislaw Malinowski (în American Anthropologist", voi. XIV, 1942). MALTHUS, Thomas Robert -teolog, economist şi demograf englez (17 febr. 1766, Rookeri-Surrey — 23 dec. 1834., Bath). Studiază teologia şi devine pastor. Se dedică studiului teoretic al creşterii populaţiei globului. Susţine că populaţia globului creşte în progresie geometrică faţă de resursele alimentare care cresc în progresie aritmetica. Crede că această constatare teoretică exprimă în fond o lege naturală. Descopere obstacolele acestei creşteri exorbitante: obstacole represive (epidemii, războaie etc.) şi preventive (abstinenţa sexuală, căsătoria tardivă etc.). Teoria lui, denumită mai apoi mal t Im-sianism, a căpătat o largă audienţă în domeniul ştiinţelor sociale. Ideile lui T.M. au fost reluate şi adaptate cerinţelor imperialismu- 374 M lui, prin ceea ce s-a numit neomalt-husianisvnul y adică lichidarea artificială a surplusului de populaţie, pentru menţinerea ritmului der producţie în pas cu creşterea populaţiei. Malthusianismul şi ne-omalthusianismul sînt infirmate de realitatea istorică, cît şi de dezvoltarea producţiei materiale de bunuri în vremea noastră. B 5 B L.: A n Essay on t he Pri nci-ple of Population* as Its Affects the Future Improvement of Society (1798, 1803); Observations on the Effects of the Corn Laws (1814); Inquiry into the Nature and Pro-gress of Rent (1815); The mea-sure of Value stated and Ilhts-tvated (1823); Principles of Po-litical Economy (1827). REF.: J. Bonar, Malthus and his Work (1885); D.V. Glass, Introduc-tion to Malthus (1953); D.E.C. Ev-ersley, Social Theories of Fertility and the Malthusian Debate (1959) MALUKGV, Mirjana — etnolog iugoslav (n. 25 iun. 1930, Slo-vanski Brod). Studiază etnologia la Universitatea din Belgrad (1948 — 1952). Studii de folclor la Bucureşti (1938 — 1989). Muzeograf principal la Muzeul din No vi Sad. Investigaţiile etnologice ale M.M. se referă la românii din Banatul românesc şi cel sîr-besc. Cunoscătoare a limbii române, M.M. promovează în etnologia sud-est europeană stu-d i i compar ativ-îs tor ice. BIBL.: Munca de cercetare etnologică a românilor în muzeele din Voii) o dina (1958);: Kolic alica, cerbul sau curca. O mască în obi- ceiurile sîrbilor şi românilor din Banat. (1964); Muzeele etnografice din România (1985); Despre unele cercetări etnologice cu privire la românii din Banatul iugoslav. Portul popular la Frătuţii din Banat (1968); Costumul naţional al românilor din Banatul iugoslav (1973). MANNHARDT, Wilhelm - etnolog şi filolog german (26 mart. 1831, Friederichstadt pe Oder — 25 dec. 1880, Danzig). Studiază filologia şi folclorul. Docent al Universităţii din Berlin (1858). Conduce revista „Zeitschrift fiir Deutsche Mythologie und Sittenkunde“ (1853 — 1859). Bibliotecar la Danzig (1868—1873). W.M. îşi propune realizarea unei Monumenta Mythica Gevmaniae, în care mitul este o explicaţie animistă a fenomenelor naturale. Materialele culese în acest scop le separă în fapte omogene şi echivalente şi fapte neomogene şi ocazionale, pentru a distinge analogiile de congruenţe şi pentru a reconstitui formele originare ale cultului pămîntului, al arborilor şi al vegetaţiei în general. BIBL.: Germanische Mythen (1852);. Die Gdtterwelt der ieut-schen und nordischen Vdlker (1860); Roggenwolf und Roggenhund (1885); Die Korndâmonen (1887); Wald und Feldkulte (1873 — 1877, 2 voi.); Der Baumkultus dev Gevmanen (1875); Mythologhische Forschungen (1884); Wald und Feldkulte (3 voi., postum). 375 MARCU, P. L iviu, etnolog român (n. 30 dec. 1925). Studiază filosofia şi dreptul la Universitatea din Bucureşti (1945 — 1949). Doctor în drept (1968). Redactor principal la Editura Academiei R.S.R. (1949-1964). Cercetător ştiinţific principal la Institutul de studii sud-est europene din Bucureşti (din 1964). întreprinde călătorii de studii în Bulgaria şi Iugoslavia. BIBL.: Sonis aspects of lai-cisaîion of Moslem Family in Dobrudja (encl the 70tli centuvy — fir st decades of the 20tii cen-tury) (1965); Probleme ale statului şi dreptului în concepţia lui Nicolae Iov ga (1966, în colab.); Caracterul social al creaţiei ştiinţifice şi problema moştenirii cui-'turale (1966); Nicolae Iorga şi filozofia istoriei (1966); Aspecte ale vieţii de familie în satul Şvi-niţa (1967);, Forme tradiţionale ale familiei musulmane din insula Ada-Kaleh (1967); The Talar Patriarchal Community in the Dobrudja and its Desintegva-tion (first Half of 20i-b Centuvy) (1967); Slvuctures familiales en Roumanie â Vepoque contempora-ine et le processus de leur genova-lisation typique (1969); Sociolo-gical researches at the Institute of South-East Europeen Studies (1971); Zeitgenossische soziologis-che Aspehte des V erstădterungspr o-Zesses in Sildesteurope. I — Ty-pisierung der Familiensivukturen (1971); Vechi obiceiuri juridice în subzona Sacele — a doua ju-mălaie a secolului XlX-lea — m prima jumătate a secolului XX (1972); Les coutumes juridiques comme systeme novmatif vicinal en Roumanie — seconde moitiS du XlX-e siecle — premiere moi-tU du XX-e siecle (1971); Vechi obiceiuvi juridice în comuna Şanţ (1972); Quelques consider citi ons sur les coutumes juridiques comme systeme novmatif vicinal dans le sud-est de V Europe (1972); Procesul de urbanizare în sub-zona Săcele (1972); Aspecte ale corelaţiei dintre structura familiei şi terminologia de rudenie la vlahii balcanici (1972 — 1973); Idei despre stat şi drept în opera lui Dimitrie Cantemir (1973); Urban ecology and adaptation. Contemporary Aspects in the South-East of Europe (1973). MARIAN, Simion Florea — etnograf şi folclorist român (1 sept. 1847, Ilişeşti, Suceava — 11 apr. 1907, Suceava). Studiază teologia la Universitatea din Cernăuţi (1872 — 1874). Preot de ţară în comuna Poiana Stampii-Cîm-pulung (1876), Volonca (1876), Şiret (1877). Profesor la Suceava (1S82). Membru al Academiei Române (1881). întemeietor si redactor al „Revistei politice" (1886 — 1891). S.F.M. a fost adept al concepţiei ştiinţifice a lui B.P. Hasdeu. Aplică ancheta prin corespondenţă cu ajutorul chestionarelor. Pune bazele etnografiei româneşti. Publică sinteze tematice de etnografie. Iniţiază în literatura română de! specialitate studii de etnobota* 376 M ixica, etnozoologie şi etnocroma-ticâ. B3BL,: Tradiţiile poporale ro-ftiânc (1878); Cromatica poporului român (1881); Ornitologia poporană română (1883); Nunta la români (1890); Naşterea la fomân i (1892); înm ormîntarea la români (1892); Satire poporane române (1893); Tradiţii poporane române din Bucovina (1895); Sărbătorile la români (voi. I, Câr-fielegile, 1898; voi. II, Păresi-mile, 1899: voi. III, Cincizeci-fiiea, 1901); Botanica populară (1900); Insectele in limba, credinţele si obiceiurile românilor (1903); 'Legendele Maicii Dom-whii (1904); Des cîntecele poporane române (1904). REF,: N. lorga, Un cercetător al vieţii poporului românesc („Floarea darurilor", II, 1907); Li-viu FI. Marian, Simion Fior ea Marian (Bucureşti, 1910). MARIENESCU, Atanasie Marian — folclorist român (20 mart., 1830, Lipova — 20 ian., 1915, Sibiu). Studiază dreptul la universităţile din Budapesta şi Vi* ena (1862). Ocupă diferite posturi în magistratură (1861 — 1862). Membru al Academiei Române (1881). Adept al şcolii mitologice germane. Caută şi descoperă în trecutul îndepărtat filoane ale mitologiei române. Unele din a-ceste filoane sînt „corese" adică corectate, adaptate unui material deja existent, altele de-a drep* tul inventate. Susţine că majori* ştatea produselor literaturii popu-|lare române sînt reminiscenţe folclorice ale mitologiei greco-romane, ceea ce explică unele aspecte particulare ale culturo-genezei române închipuite de el. A publicat în acest sens multe articole în revistele: „Familia", „Albina", „Columna lui Traian". BIBL.: Poesia poporala. Balade, culese şi corese (1859 — 1867); Poesia poporala. Colinde, culese şi corese (1859 — 1861); Balade, îndeosebi istorice şi mitologice din poesia populară (1867); Steaua magilor (1875); Studiu despre celţi (1895); Cultul pâgîn şi creştin (voi. I, 1884); Descoperiri mari^ (1Ş72); Ilirii. Macedo-Ro-mânii şi Albanezii (1904); Novă-ceştii (1970) ş.a. REF.: O. Bulea. Atanasie Ma-rienescu (1963). MARINOV, Vasil — etnograf bulgar (n. 2 apr, 1907, Şumcn). Studiază geografia şi istoria la Universitatea din Sofia (1930), antropogeografia şi etnologia la Universitatea Humbold (1937 — 1938). Doctor în etnografie (1940). Docent al Universităţii din Sofia (1943). Ccrcetător ştiinţific la Institutul etnografic si la Muzeul Academiei Bulgare de Ştiinţe (1945 — 1970). Activitatea etnografică a lui V.M. se referă la cercetări de etnogeneză bulgară, la metodologia agroetnografiei şi la păstoritul caracaci-enilor din Bulgaria din perspectivă marxistă. BIBL.: Die morphologische Glie-derung das nord-ostlichen Bulgar ien (1938); Bevolhenmg und i 311 M Kultur im mittleren Rhodopo-pengebirge (1955); Beitrag fi}v XJntersuchungen die Lebensvtieise und Kultur der turkischen Be-vdlkerung in nordostlichen Bulga-rien (1955); Die Assimilations-versuche der Turken in Bulgari en (1954); La Sokha en Asie, Afrique et Europe (1960); An-tropomorfe Gesteins-Grabdenkmo-ler in Deliorman (1960 — 1961); Der Holzpflug in Bulgarien (1962) XJntersuchungen uber LebensWeise Zigeuner in Bulgarien (1962); Beitrag uber XJntersuchungen Her-kunft, Lebensweise und Kultur auf Karakatschanen in Bulgarien (1964); Traditionelle und .moderne alpine Schafzucht im mittleren Stara Pianina (1965); Be-Wegliche Viehwirtschaft in Bulgarien und Balkanhalbinsel (1966); Anthropomorf licite Dinge bei Spinnrocken (1966); Typologie der Pflugformen in Bulgarien (1966); Was ist XJnterschied Zwischen „Bulgarische“ und „am Meere gelegen „Gagausen** (1967); Der Problem uber Offene Museum in Bucureşti (1967); Die Almewtiir-tschaftliche Schaf halim Zentralen Balkangebirge in Viehwirtschaft und Hirtenkultur (1969); Fur eth-nokulturischen Beitrage der Bulgarische Viehzucht in Samlung-sband-Ethnogenese und kulturel-len Nachlass auf Bulgarische Volk (1971); Ethnographie des Jochs in Bulgarien (1969). MARINUS, Albert — etnolog, sociolog al culturii şi folclorist belgian (n. 10 aug. 1886, Na-raur). Studiază la Şcoala de Şti- inţe Sociale, Politice şi Economice şi la Universitatea ^ Bruxelles. Elaborează o concep, ţie psihosociologică proprie asi£ pra folclorului. Conduce revista „Folclore barabancon" (1921). Or, ganizează şi conduce „Societe de rOmmagang.‘f Vicepreşedinte al Societăţii internaţionale Constantin, filosof român (n. 12 ini 1909, Grosu- Teleorroain). Studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (192&-19G1). Bibliotecar facultatea de filosofie Bucureşti (1932 — 1934). Studii dc filosofie la Sorbooa (1938—19-39) şi Berlin (1939 — 1940). Doctor în filosofie (1940). BIBL.: Mathesis sau Bucuriile simple (1934); Concepte deschise în istoria filosofici (1936); De-caelo. încercare î n jurul cunoaş terii individului (19$7); Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou (1940); Jurnal filosofic (1944); Pagini despre sufletul românesc (1944); Lysis, sau despre înţelesul grec al filosof iei (1968); Rostirea filozofică românească (1969); Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973) ; Adevăratul înţeles al „sacrului" (1975); Sentimentul romanesc al fiinţei (1978); Spiritul românesc în cumpăna vremii (1978). N0R3>ENSKJGLÎ>, Nils Erland — etnograf suedez (1877, Stock-holm — 1932, Stockholm). Studii de etnografie la Stockholm. Director al Muzeului din Gote-borg. Profesor de etnologie la Go-tehorg (1924). Efectuează expediţii etnografice în America Latina, Argentina. Brazilia, Columbia. Panama, Peru etc., pentru studiul mitologiei, activităţilor sociale şi tehnologiei populare. BIBL.: Spiele und Spielsachen im Gr an Chaco und im Nord Ame-rike (1910); Leben der Indienen in Chaco (1912) ; The comparative eîhnographica l Studi es (1919 — 1924); The secret of The Peruvian Oui pus (1925); Picture Writings and oi/ier Documents (2 voi. 1928 — 1930); Modification in Indian Cui iureş through inventions and loans (1930); Orighi of the Indian Civilization in South A me-rika (1931). NOY, Dov — folclorist israelian (20 oct. 1920). Studiază folclorul în Universitatea din Chicago. Doctor în filosofie. Profesor de folclor şi director aî Centrului de cercetare al Folclorului, de la Universitatea din Ierusalim. Director al Museului etnologie şi Arhivei de folclor din Haifa. Este preocupat de studiul grupurilor etAice evreieşti din lume, de literatura populară idiş. Editează: „Folklore Research Center Studies“ (Ierusalem) şi „Israel Folktale Archives Publi-cation Series“ (Haifa). BIBL.: F olk' a les of I sra el (1963); Marocccm Jewish Folklales (1966); Contes populaires racontis par les Juijs de Tunis ie (1968). 390 o GPLER, Morris Edward — antropolog american (n. 1907, Buf-falo). Studii de antropologie. Profesor de antropologie la Universitatea Corneli (1938). Efectuează expediţii antropologice la amerindienii din S.U.A. BIBL.: Myths and Tales of the Jicarilla Apache Indians (1938); Myths and Legends of the Lipan Apache Indians (1940); An Apache Life-Way (1941); Myths and Tales of the Chiricahua Apache Indians (1942); Character and Derivation of Jicarilla Holiness Rite (1943); Thomes as Dynamic Fovces in Culture (1945); Childhood and Youth in Jicarilla Apache Society (1946); The Indian Village (1956); Culture, Psychiatry and Human Values (1956). ORTIZ, Fernando — etnolog şi economist cubanez (1881, Havana — febr. 1968, Havana). Studiază dreptul şi economia politică în Spania. Doctor în drept (1901). Profesor de drept la Universitatea din Havana. Preşedinte al „Societăţii Cubaneze de folclor" şi al „Institutului Internaţional de studii Afroamericane". Fundează „Institutul hispano-cn-ban de cultură". Editează: „Ar-chivios de Folklore Cubano", re- vista „Ultra" şi „Revista Bi-mestre Cubana". Specialist în etnologia latino-americană, F.O. este promotorul africanisticii cubaneze. întreprinde primul studiu etnologic asupra cultivării tutunului şi trestiei de zahăr. Creator de termeni noi în etnologie. Adept al şcolii funcţiona-liste. BIBL.: Hampa afro-cubana (1906); Superstizioni criminose in Cuba (1906); Para la agonogra-fia espanola (1901); Entre cubano s (1913); La filosof ia penal de los espivitistas (1915);. Las fa-ses de la evolucion religiosa (1919); Historia de la arqucologia indo-cubana (1922); De la musica a-frocubana (1935); Contvapuncieo cubano del tabaco y el azucav (1940); Los factoraş Immanos de la cubanidad (1940); Marti y las razas (1942); Las cuairo citl-turas indias de Cuba (1943): On the relation between blacks and whites (1943); La africania de la musica folklorica de Cuba (1950); Los bailes y el teatro de los negros en el folklore de Cuba (1951). REF.: Berta Becerra, Bibliografia d,e Fernando Or tiz (în „Mis-celanea de estudios dedicados a Fernando Ortiz", 3 voî. 1967). 391 O—P ORTUTAY Gvula - etnograf si folclorist maghiar (n. 24 mart., 1910, Szabadka — 24 mar. 1978, Budapesta). Studiază limbile clasice (latina şi greaca) la Universitatea din Szcged. Profesor universitar, rector al Universităţii din Budapesta (1957 — 1963). Membru corespondent (1945), membru plin al Academici ma-are de ştiinţe (1958). Presele al Asociaţiei etnografilor maghiari. Redactor al revistelor: „Ethnographia" şi „Acta Ethno-graphica". Specialist în cercetarea comparativ-istorică a basmelor populare. BIBL»: A magyar lelek alap-vonâsai nepi hulturânkban (1933); Magyar nepismeret (1937); Pa-rasztsdf'unhJ ilete (1937); Kis ma- gyar niprajz (1940); A magyar nipmUviszet (1941); A magyar nipkolteszd (1952); Variâns, in-variâns, affinilâs (1962); (în colab. cu îmre Katona) Magyar paraszUnesck (voi. I, 19511 voL II, 1956); A magyar falukutatâs iij utjai (1935); Le diveloppement de Vethnographie hongroise (1938); Neprajz es kozmilveltseg (1939); Le folklore hongrois entre VOrient et V Occident (1942); Aims of Education in a Socialist Society (1968); (coord.) Neprajzi lexi-kon (voi. I, 1977). REF.: Istvân Sândor, A magyar neprajztudomâny biblio gr â-fictj 1945—1954 (1965); Magdol-na Oszlânsky, Gyitlci Ortiitay's works. A selected biblio gr aphy (în „Acta Ethnographica", 1970). p PALÂDI-KOVÂCS Attila - etnolog maghiar (14 sept. 1940, <5zd). Studiază geografia şi istoria la Universitatea din Debre-cen. Profesor de etnografie şi istorie. Lucrează la Muzeul din Eger, apoi la Muzeul „Deri“ din Debrecen. Asistent de etnografie ia Universitatea din Debrecen (1966—1968). Cercetător ştiinţific la Institutul de etnogra- fie al Academiei ungare de ştiinţe (1969)/ BIBL.: A barko ethnihai cso-port (1968); Paraszti bortermelâs neJiâny ăbaiiji faluban (1967); Die Schafhaltung der Grossfami-lien bei den ostlichen Palozen (1969); Az Abara (1969); A szena takarăsa a magyar parasztsdgnâl (1970); Einige Bemerkungen liber die Tvaggcrăie der ungaris* 392 p cheii Bauernschqft (1971); Transport in Hungary by Canvas Scite-ets on the Human Back (1973); Magyar pamsztsâg kerekes jâr-muveinek torteneti es tâji rendsze-rezesâhez (1973); TJkrainichen Streiisiedhingen in Nordostungarn im 18—19, Jahrhundert. (1973); Az anyagi kultur a alakulâsa ne-hâny dâl-alfoldi (bdnsdgi) magyar faluban (1973). Mit mon-hat a gazdasdgi nâprajz a koz-gazdasdgtannak ? (1973), P AM FILE, Tudor — folclorist român (11 iun. 18S3, Ţapu, jud. Galaţi — 21. oct. 1921, Bucureşti)'. Ofiţer. Cercetează intensiv comuna lui natală, Ţapu, şi publică în mai multe lucrări rezultatele acestei cercetări. A-dept al metodei monografiste, însă cu o nuanţă accentuat des-criptivist-factologică. A înfiinţat, editat şi condus două reviste de folclor: Ion Creangă (1908 — 1921) şi Florile dalbe (1919). BIBL": Cimilituri româneşti (1908); Jocuri de copii (1909); Industria casnică la români (1910); Sărbătorile la români (3 voi. 1910^1914); Cîntece de ţară (1913) ; Agricultura la români (1913); Povestea lumii de demult (1913;; Diavolul (1914); Cromatica poporului român (1914); Mitologie românească (3 volume, 1916 — 1924); Cuiul lui Pepelea (teatru popular, 1920). REF.: Valeriu Ciobanu, Tudor Pamjile (viaţa şi opera) (196S). PANAITESCU, Petre P. - istoric român (13 mart, 1900, Iaşi — 14 nov. 1967, Bucureşti). Studiază istoria la Universitatea din Bucureşti (1918 — 1922), Cracovia (1923-1924), Paris (1924 — 1926). Doctor în istorie (1925). Conferenţiar de istorie (1927 — 1941), profesor de istoria popoarelor slave la Universitatea Bucureşti (1941-1944). BIBL.: Nicolas Spathar Mi-le seu (1925); O descriere franceză necunoscută a serbării paştilor în Principatele române (1925); Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore U-reche şi Miron Costin (1925); Călători poloni în ţările române (1930); Mihai Viteazul (1936); Istorie şi cultură (1937); Mircea cel Bătrîn (1944); Interpretări româneşti (1947); Studii de istorie economică şi socială (1947); Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera (1958); Obştea ţărănească în Ţara Românească în orînduirea feudală (1964); Introducere la istoria culturii româneşti (1969); Contribuţii la istoria culturii romă-* neşti (1971). REF.: Petre P. Panaitescu cu prilejul împlinirii a 65 ani (în „Romanoslavica", 1965). PAPADIMA, Ovicliu — folclorist, istoric literar şi etnolog român (n. 23 iun. 1909, Sinoe, Constanţa) o Studiază literele şi filosofiaîa Universitatea din Bucureşti (1928 — 1931). Doctor în filologie (1944). Membru al Societăţii „Graiul Nostru" de sub conducerea lui Ovid Densuşianu şi Tache Papahagi. Şef de iu- p erări La 'Universitatea Bucureşti (194 î —1949). Şef de secţie la „Institutul de istorie, teorie literară şi folclor" (1949 — 1965). O.P. studiază raporturile reciproce între cultura populară şi cultura citadină (în sensul de cultură modernă). Sub raport etnologic O.P. consideră necesar studiul complex al etnografiei, folclorului şi artei populare pentru înţelegerea fenomenelor culturale în funcţionalitatea lor evolutivă. BIBL.: O viziune românească asupra lumii. Studiu de folclor (1941, lucrare premiată de Academia Română); Neam, sat şi oraş în poezia lui Ociavian Goga (1942) ; Creatorii şi lumea lor (1943); Poezia şi cunoaşterea etnică (1944); Cu cît cînt, atîta sînt. Antologie a liricii populare (1963), Anton Pann: Cîntece de lume” şi folclorul Bucureştilor (1963); (în colab. cu Ion Biberi') Folclor şi specific naţional (1966); Literatura populară română (1968); Scriitorii şi înţelesurile vieţii (1972). PÂPAHA6I, Tache — lingvist, folclorist şi etnolog român (20 oct., 1892, Avdela din Pind, Grecia — 17 ian. 1977, Bucureşti). Urmează Facultatea de litere, la Universitatea Bucureşti (1912 — 1916). Asistent (1921)/ conferenţiar; (1926), profesor la Universitatea din Bucureşti (1948). Adept şi continuator al lui Ovid Densuşianu, T.P. socoteşte că lingvistica, etnografia şi folclorul sînt inseparabile şi converg în elaborarea unei imagini complexe a vieţii unui po- por. Elementele etnografice sînt mai stabile decît cele lingvistice, ca trăsături caracteristice ale sufletului unui popor. T.P. numeşte această nouă direcţie de cercetare lingvistică etnopsihologie sau etnopsihologie lingvistică, ambele privite din perspectivă compara-tiv-istorică. Pune accentul pe studiul elementelor etnografice de origine latină pentru a atesta pe această cale substratul etnic latin al românilor şi aromânilor. Iniţiază şi organizează publicarea unei „Arhive etnografice aromâne4*. Reprezentant al şcolii româneşti de studii sud-est europene. BIBL.: A românii din punct de vedere istoric, cultural şi politic (1915); La românii din Albania (1920); Antologie aromânească (1922); Etnografia lingvistică română (1922); Din folclorul romanic şi cel latin (1923); Cercetări în Munţii Apuseni (1925); Graiul şi folclorul Maramureşului (1925); Creaţia poetică populară (1926); Macedo-românii sau aromânii (1927); Images d'ethno-graphie roumaine, dacoroumaine et aroumaine (3 voi. 1928—1934); Prin munţii şi valea superioară a Cernei (1935); Flori din lirica populară (1936); Paralele folclorice (1944 şi 1970); Concordances folkloriques et ethnographiques (1946 — 1948); Dicţionarul dialectului aromân — general şi etimologic (1963, ed. a Il-a 1976). REF.: Zamfira Mihail, Con-tribution de Tache Papahagi ă Vetude âu sud-est europeen (Pev. 394 p de Studii Sud-Est europene 1, 1973). PÂSCU, Ştefan, istoric român (n. 14 oct. 1914, Apnhida, Cluj). Studiază istoria lâ Universitatea din Cluj (1938). Bursier al Şcolii române de la Roma (1939 — 1942). Bibliotecar al Universităţii din Cluj. Asistent, şef de lucrări la Institutul de istorie din Cluj-Sibiu (1943 — 1948), conferenţiar (1948 — 1962), profesor (din 1962) la Universitatea din Cluj-Napoca. Director adjunct al Institutului de istorie din Cluj (din 1962). Rector al Universităţii din Cluj-Napoca (din 1968). Membru corespondent al Academiei (1963), titular (1937). BIBL.: Les Roumains de Bihor (1938); Les Roumains de Sa-laj (1938); Românii de la graniţa nord-vesticâ (1939); Nicolae Iorga, gevdo della latinitâ (1941); O carte italiană despre dreptul românesc în Ardeal (1941); Schiţă istorică a judeţului Tîrnava Mare (1943); Ştiri referitoare la navigabilita-tea Oltului şi Timişului (1943); Vuniţi de la terre et du peuple roumain (1943); Unitatea românească prin religie (1944); Meşteşugurile din Transilvania pînă în secolul ai XVl-lea (1954); Problema ora-şelor şi a producţiei de mărfuri în Transilvania medievală (1955); (în colab.) Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului (voL I, II, 1958, voi. HI, 1963); Urbariul satului Cet-aşi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea (1960); Le devc-loppenient des mHiers et du marchS en Transyl-vanie au mo yen âge jusqu’â la fin du XVI-eme sitele (1962); Istorie şi etnografie (1962); Istoriografia modernă a României (1964); Les recherches de dâmo-graphie historique en Roumanie (1964); Glosar de termeni şi expresii din documentele latine privind istoria medie a României (1965); Nicolae Iorga istoric al evului mediu românesc (1965); Formarea naţiunii române (1965); Premisele formării naţiunii române (1966); Ingeniozitate şi frumuseţe. Meşteşuguri şi meşteşugari în Transilvania medievală (1969); Cultura şi civilizaţia în concepţia unor gînditori români moderni (1970); Vrednicia meşteşugarilor transilvăneni. Săgeţi de foc şi şteampuri fără apă (1970) ctc. PAUL, Friedrich — antropolog şi etnolog american (n. 22 oct. 1927, Cambridge, Massachusettş). Studiază la Colegiul „Wiiliam" (1945-1946), la Harvard (1947-1950). La universitatea Harvard (1950 — 1952) se specializează în filologie, la Universitatea Yaîe (1952 — 1957) în etnologie şi et-nolingvistică. Cercetări sociologice în Germania (1949), social-antropologice în Mexico (1955 — 1956), în India (1958 - 1959). Asistent la Universitatea din Con-necticut (1956 — 1957) şi la Harvard (1957 — 1958). Profesor la Universitatea Michigan (1960 — 1961), Chicago (1962 - 1967) şi Indiana (1964). P.F. întreprinde cercetări de lingvistică şi de et-nolingvistică asupra culturii ru- 305 p scşti, greceşti din perioada Iui Homcr, a limbilor semitice, ta-rascană etc. Cercetările lui de lingvistică sînt integrate în antropologia culturală şi sociologie. BIBL.: Under the Mango Trees (1964); Naranja y el mmido exterior (1963); A Mexican Cad-gazco (1965); Structural Implica-Hon of Russian Pronominal Usage (1966); Proto-Indo-European Khiship (1966); Revolutionary Po-litics andCommunal Ritual (1966); An Agrarian Fightev (1965); The Political Middleman and the Le-giihnacy of a Coxique (1968); Bl parentesco y la polittica en tina aldea mexicana (1968); Pro-to-Indo-European Trees (1970); Anthropological Linguistics: Recent Research and Immediate Pros-pects (1970); Metaphor-like Reia-tions between Referenţial subsets (1969); On the Meaning of the Tarascan Suffixes of Space (1969); Shape in Grafnmar (1970); Distinctive Features and Funcţional Groups in Tarascan Phonology (1971); Dialectal Variation in Tarascan Phonology (1971); Shape Categories in Grammar (1972); The Lexical Symbol and ils Monarhii var ine ss (1974). PAVELESCU, Gheorghe — etnolog român (n. 31 mart. 1915, Pianul, Alba), Studiază fiîoso-fia şi literele Universitatea din Cluj (1936 — 1940) şi Universitatea din Bucureşti '(1940 —1942). Doctor în sociologia culturii (1942), filosofia culturii (1942), etnografie (1943). Asistent (1943-1949), conferenţiar (1949 — 1952) la Universitatea din Cluj. Profesor de liceu (1952 — 1971). Conferenţiar de literatură la Sibiu (din 1971). BIBL.: Etnografia românească din Ardeal în ultimii 20 ani (1939); Pictura pe sticlă la românii din Transilvania (1942); Pasărea suflet (1942); Mana în folclorul românesc (1944); Pictura pe sticlă la români (1945); Versuri la morţi de Nicolae Fi-Union (1945); Cercetări folclorice în sudul judeţului Bihor (1945); Cercetări asupra magiei la români în Munţii Apuseni (1945}; Studii şi cercetări de folclor (1971); Balade populare din sudul Transilvaniei (1971); Folclor satiric din Mărginimea Sibiului (1971); Folclor medical din valea Sebeşului (1971). PAZDUR, Jan — etnolog polonez (27 dec. 1909, Kasina Wiel-ka). Studiază filosofia la Universitatea jagellonă din Cracovia (1932). Doctor în filosofie (1948). Director al Arhivelor Naţionale din Kielce (1951-1953). Şef de secţie, secretar ştiinţific şi ’direc-tor la Institutul de istorie a culturii materiale al Academiei Poloneze de Ştiinţe (1954). Profesor universitar (1956—1962). J.P. relevă necesitatea studiului economiei şi tehnologiei populare pentru etnologie. BIBL.: Technological pvogress in Poland of the Renaissance period (1954); Metal workshop at Bialogon, 1614-1914 (1957); An 396 F outline of the history of mining in Poiană (voi. I, 1960; voi. II, 1961); Studii asupra mineritului şi topitoriei în Polonia (voi. I — XIV, 1957 — 1970); Muzee şi monumente tehnice în Polonia (1970). PÂRVAN, Vasile — istoric, arheolog şi gînditor român (28 sept. 1882, Hurueşti, Bacău — 26 iun. 1927, Bucureşti). Studiază ia Universitatea din Bucureşti. Director al Muzeului Naţional . de antichităţi din Bucureşti (1910). Profesor de istorie veche, epi-grafic şi antichităţi greco-romane la Universitatea Bucureşti (1913). Membru al Academiei Române (1913). împreună cu Nicolae Iorga şi G. Murgoci este fondator al Institutului de studii sud-est europene (1913). Cercetări arheologice la Histria (1914) şi Callatis (1915). Profesor-fon-■ dator al Universităţii din Cluj (1919). Vicepreşedinte al Academiei Române" (1921 — 1922). Iniţiază apariţia la Roma (1923) a revistei „Ephemeris Daco-Ro-maniae“. Ţine prelegeri de arheologie la Universitatea Cambridge şi la Academie des inscripti-ons din Paris (1926). Membru al mai multor academii şi societăţi ştiinţifice din străinătate. Editează: „Dacia", periodic de arheologie (1925 — 1927). în cercetările sale a fost preocupat de problemele etnogenezei poporului român şi culturogenezei româneşti. Consideră că la baza istoriei stau factori de natură cui tu ral -spi r itu al ă. BIBL.: Răspuns la chestionarul privitor la psihologia poporului român (1900); începuturile poporului j'omân (1906); Getica (1926); Începuturile vieţii române la Gurile Dunării (1923); Institut cVeiudes concernant VEurope sud-orientale (1914); Ideile fundamentale ale culturii sociale con-teniporane (1919); Parentalia (1919); Gînduri despre lume şi viaţă la greco-romanii din Pontul Sting (1920); în chestiunea etimologiei Dunării (1821); Sulle origini della civiltă vomena (1922); Consideraţii asupra unor nume de riitri ’daco-scitice (1923); Dacia în epoca celtică (1926); Dacia: Civilizaţiile străvechi din regiunile carpalo-clanubiene (1928). REF.: Andrieşescu I, Vasile Pîrvan (1927); N. Bagdasar, Vasile Pir van (1941); JeromeCarco-pino, Vasile Pîrvan. In memoriam (1927); Al. Dima, Gînduri despre lume şi viaţa la Vasile Pârvan (1928)"; Nicolae Iorga, Vasile Pârvan (1921); Tudor Vianu, Vasile Pârvan: idei şi forme istorice (1921); Tudor Vianu, Vasile Pârvan şi concepţia tragică a existenţei (1928); Radu Vulpe, Activitatea ştiinţifică a istoricului Vasile Pârvan (1957); Emil Condurachi, Vasile Pârvan (1957); Al. Zub, Vasile Pârvan (1975). PERPESSICIUS (Dimitrie S. Pa-naitescu), critic şi istoric literar (21 nov. 1891, Brăila — 29 mart. 1971, Bucureşti). Licenţiat în filologie romanică la Universitatea din Bucureşti (1914). Bi- 397 p bl iotecar la Biblioteca Academiei Române (1916 —1919). Profesor de liceu (1919-1929, 1929-1951). Membru corespondent al Academiei R.S. România (1948), titular (1956). Director general al Bibliotecii Academiei R.S. Ro- • mânia. în vasta lui operă de critic literar şi exeget a operei lui Mihai Eminescu a avut contingenţe cu folclorul şi folcloristica. BIBL.: Menţiuni de istorio- grafie literară şi folclor (1957); Alte .menţiuni de istoriografie literară şi folclor (trei voi.: I, 1961; II, 1964; III, 1966). REF.: T. Vârgolici, Perpessi-dus (1974). PETRESCU, Paul — istoric de artă român (n. 21 iul. 1921, Cetatea Albă). Studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1947). Doctor în filosofie (1968). Asistent principal' la Muzeul Satului (1948). Cercetător principal, şef al secţiei de artă populară la Institutul de istoria artei (1952 — 1975), secretar ştiinţific la Institutul de Istoria artei (1967-73). Cercetător principal la Institutul de cercetări etnologice şi dialecto-logice (1975 — 1977), şef sector (1978). BIBL.: Arhitectura în Muzeul Satului (1955); (în colab.) Arhitectura populara în regiunea: Hunedoara (1956), Piteşti (1957), Ploieşti (1957), Bucureşti (1958); (in colab.) Ceramica de Horezu, (1965) ; Costumul popular românesc din Transilvania şi Banat 398 (1959); (în colab.) Arta populară, îndreptar metodologic (Î966| ,* {in colab.) Construcţii ţărăneşti în Haţeg (1966); (în colab.| Arta populara din zonele Argeş şi Muscel (1967); (în colab.) Meşteşugurile artistice în România (1967); Broderiile pe piele în avta populară românească (1968); Imaginea omului în arta populară românească (1969); (în colab.) Arta populara pe Valea Bistriţei (1969); Motive decorative celebre (1971); Creaţia plastică românească (1976). PITRE, Giuseppe — medic, filolog, etnolog şi istoric italian (1841 — 1916). Studiază folclorul la Universitatea din Roma. Profesor de „demopsihologie" la Universitatea din Palermo. La Pa-lermo organizează „Museo etno-grafico siciliano". A iniţiat editarea publicaţiei „Biblioteca delle tradizioni popolari siciliane" (1871). A iniţiat şi colaborat la „Arhivio delle tradizioni populari" (1880), care pînă în 1906 însumează circa 33 de volume, dintre care etnologia deţine un loc important în contextul volumelor consacrate ştiinţelor despre civilizaţia şi cultura populară. BIBL.: Profili bibliografici contemporanei (1859); Tre dialog hi sui proverbi siciliani e toscani (1862); Saggio di vocabulario marinar esco (1863). PODOLAK, Jan, etnolog cehoslovac (17 mai 1926, Bratislava). Studii de etnologie la Universita- p tea din Praga. Doctor în etnologie. Profesor de etnologie la Universitatea din Bratislava. Preocupat de studii asupra păstoritului la popoarele carpatice, întreprinde cercetări în acest sens în Polonia, Ucraina, România. De asemeni întreprinde studii asupra păstoritului în Bulgaria, Iugoslavia pentru cunoaşterea aspectelor balcanice ale problemei. Editează revista Etimologia Slavica (Bratislava). BIBL.: Spâsoby chovu hospo-ăârskych zvierat (1982); Pastier-stvo oblasti Vysokych Taţi ev (1967); -Horehronie: polnohospoddrstvo a pastierstvo (1969). P0IRIER, Jean — etnolog şi etnosociolog francez (n. 4 iun., 1921, Haims-Vienne). Licenţiat în drept Universitatea din Paris. Diplomat al Institutului de etnologie. Doctor în sociologie la Sorbona. Şef de studii al Centrului Naţional de cercetări ştiinţifice (1947 — 1950). Profesor la „Ecole Naţionale" din Paris (1947 — 1961). Director al Laboratorului de etnologie al Facul-tăţii de litere şi ştiinţe umane din Lyon (1957 — 1961)/ Director ştiinţific al Institutului de ştiinţe economice aplicate (1958 — 1968). Director al Centrului de antropologie şi sociologie a dezvoltării. Director al departamentului de ştiinţe umane la Universitatea din Madagascar (1961 — 1969). Profesor de etnologie juridică şi de sociologie juridică Ia Universitatea din Nisa (din 1969). Codirector al revistelor „Nomos“, „Cahiers d’ethnologie et de sociologie juridique" (din 1974) şi „Ethnies" (din 1975). BIBL.: Sur la difinition de Vethnologie (1948); (in colab. cu A. Leroi-Gourhan, G. Condomi-nas şi A.G. Haudricourt) Etimologie de V Union Frangaise (2 voi. 1953); Etudes de droit africain et de droit malgache (1964); Civili-sation malgache (1964, în colab.); Etimologie generale (voi. I, 1968, în colab.); Les calegories logi-ques de la pensee juridique et V interprâîation des droits couiu-miers ajricains (1960); Question-naire d’ Ethnologie juridique ap-pliquâ ă Venquete de droit coutu-mier (1963); Vethnologie juridi-que (1965); La geographie Immaine et Vethnologie (1967); Histoire de la pensee ethnologiqite (1968) ; Le pvogramme de Vethnologie (1968) ; Introduction â Vethnologie de Vappareil juridique (1968); Problem es dy ethnologie economique (1968); Histoire de Vethnologie (1968); Uoriginalite des droits coutumiers d*Ajrique noire (1969); (în colab.) Ethnologie regionale (I, 1972, II, 1978); Ethnies et cultures (1972); Pour un pvogramme d’ur-gence en ethnologie juridique (1974). POWELL, John Wesley — antropolog american (24 mar. 1834, New York — 23 sept. 1902, Ha-venmain). Studiază la Colegiul Oberlin, fără ca să-l termine. Ajunge secretar la Illinois Society of Natural History. Profesor de istorie la Wesleyan P—R Col lege, curator de muzeu Ia Illinois Normal University. Explorează Colorado, Grand River, Grand Canyon, Plateau Colorado (1860 — 1870). Studiază indigenii americani, le clasifică limbile şi obiceiurile. Organizează • The Bureau of American Ethno- * logy în cadrul The Smithso-nian Institution (1879) pe care îl conduce 23 ani (pînă în 1902). Publică o colecţie de atlase (de la 1894-1902)/ BIBL.: Explovation in the Colorado River on the West and its Tributaires (1875); Report of the Lands of the Arid Regions of the United States (f.a.) REF.: Frederick S. Dellen-baugh, A Canyon Voyage (1908); William Culp Darrah, Powell of the Colorado (1951); Wallace Steg-ner, Beyond the Hundred Meri-dian. John Wesley Powell and the Second Opening of the West (1954); Elmo Scott Watson, The Professor Goes West (1954); Ri-chard A. Bartlett, Great Surveys of the American West (1962); William A. Goetzmann, Exploraţi-on and Empire: The Explorev and the Scientist in the Winning of the American West (1966). PROPP, VI adimir Iako vie viei — folclorist şi istoric literar sovietic (17 apr. 1895, Petersburg — 22 aug. 1970, Leningrad). Studiază filologia slavă la Universitatea din Petersburg (1918). Profesor de limba germană, apoi de folclor la Universitatea din Leningrad (1920 — 1965). Principalele sale lucrări sînt dedicate teoriei şi istorici folclorului. BIBL.: Morfologhia skazki (1928, trad. rom. 1970); K vo-prosu o proishojdenii volşebnoi skazki (1934); Ritualnîi snzeh v folklore (1939); Mujskoi dom v russkoi skazke (1939); Motiv cin-desnogo rojdenia (1941); Istorices-kie korni volşebnoi skazki (1946); Russkii gheroiceskii epos (1955); Russkie agrarnîe prazdniki (1963). REF.: C. Levi-Strauss, La struc-ture et la forme. RSflexions sur un ouvrage de VIadimir Propp (1960); M.I. Melţ, Bibliografia V.I. Proppa (1966); Radu Nicu-lescu, Sensurile „Morfologiei basmului" (1970, pref. la trad. rom. a „Morfologiei basmului"). R RADCLIFFE-BROWN, Alfred Londra. Profesor de antropologie R. — antropolog englez (1881— la Universităţile din Cambridge, 1955). Studiază antropologia la Londra (1918), Chicago (1931 — 400 R 1937), Oxford (1937). Efectuează expediţii antropologice în insulele Andaman şi Australia. Fondează şi conduce revista „Oceania". Adept al funcţionalismului. BIBL.: Three Tvibes of Western Australia (1913); The Andaman Islanders (1922); The Methods of Ethnology and Social Anthropology^ (1923); The Mothers Brother in South Africa (1925); Primitive Low (1932); Social Sanction (1939); The Study of Kinship Systems (1941); African System of Kinship and Marriage (1950) ; The Comparative Method in A nthropology (1951); Structure and Function in Primitive Society (1952). RATZEL, Friedrich — geograf şi etnolog german (3 aug. 1844, Karlsruhe — 9 aug. 1904, Am-merland). Profesor de geografie la Şcoala politehnică din Miin-chen (1880) şi Leipzig (1886— 1904). Creatorul Şcolii de antro-po-geografie şi al geopoliticii. F.R. preconizează cercetarea concretă a relaţiilor între grupul uman şi mediul lui geografic, între om şi obiectele lumii înconjurătoare. La început se integrează în curentul comparatist al cercetărilor geografiei umane. Treptat devine reprezentantul curentului determinist-geografic în formarea unei etnii. Succesorii lui s-au împărţit în două grupe; un grup care a căzut într-un de- terminism geografic exagerat, devenind promotorii geopoliticii, şi alt grup care a combătut determinismul geografic, devenind promotorii ecologiei actuale. Grupul ecologilor susţine că grupul uman este condiţionat geografic, de posibilităţile pe care mediul ambiant le oferă. însă interpretarea acestor posibilităţi este proprie fiecărui grup uman, care pune pecetea activităţii lui pe substruc-turile geografice, umanizează relieful şi peisajul geografic. BIBL.: Die Vereinigten Slaaten von Nordamerika (2 voi. 1878— 1880); Anthropogeographie (2 voi. 1882—1891); Der Staatund sein Bo-den, geogvaphisch betrachtet (1886)’ Politische Geographie (1891); Le sol, la SocUte et VEtat (1900); Das Meer als Quelle cler Volker-grosse (1900); Die Menschheit als Lebenserscheinung (1900); Raum und Zeit in Geographie und Geologie (1907). REF.: E. Durldieim, Comptes rendus des ouvrages de Ratzel („L'Amrâe sociologique", I—IV); P. Vidai de la Blache, La geographie politique a propos des ecrits de Fr. Ratzel. („Annales de Geographie" 1898); K. Hassert, Fr. Ratzel. Sein Leben und Vvivken („Geographische Zeitschrift 1905). RĂDULESCU-MOTRU, Constantin — psiholog şi filosof român (2 febr. 1868, Butoieşti, Mehedinţi — 1957, Bucureşti). Stu- 26 - 401 R diază psihologia Ia Universitatea din Berlin (1890). Doctor al Universităţii din Leipzig (1893). Profesor de psihologie, logică şi teoria cunoaşterii Ia Universitatea din Bucureşti (1900—1940). Colaborator la „Convorbiri literare" (1893—1906), „Convorbiri critice" (1907). Preşedinte al A-cademiei Române "(1938 — 1941). Preşedinte al Societăţii române de filosofie. Director al revistelor: „Noua revistă română" (1900 — 1902; 1908—1916)", Ideea europeană" (1919), „Revista de filosofie" (1923—1943), „ Ana- lele de filosofie" (1934 — 1944). R,M. pune accentul pe rolul muncii şi al vocaţiei în dezvoltarea personalităţii culturale. Deşi a abordat unele cercetări de pe poziţii conservatoare şi etniciste nu a fost un xenofob. în ultima fază a vieţii a urmărit să pună de acord concepţia lui personalistă cu materialismul dialectic. BIBL.: Valoarea ştiinţei (1907); Puterea sufletească (1908); Psihologia ciocoismului (1909); Ni-etzsche (1916); Personalismul e-nergetic (1927); Vocaţia, factor hotărîtor în cultura popoarelor (1932); Cultura română şi politicianismul (1904); Timp şi destin (1940); Românismul (1936); Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin (1942). RED'FIELB, Robert — antropolog american (4 dec. 1897, Chicago — 16 oct. 1958, Chicago). Studiază antropologia la Universitatea din Chicago, unde ajunge profesor, apoi decan (1927—1946). Doctor în antropologie (1928). întreprinde expediţii antropologice în Guatemala şi Mexic. BIBL»: The Material Culture of Spanish-Indian Mexico (1929); Tepoztlan (1930); May Archaeology (1932); Chan Kom (1934); Bzbliography on Middle America: Ethnology (1935-1939); The Folk Culture of Yucatan (1941); Race and Human Nature (1944); A Village That Chose (1953); The Primitive World and its Tran-sformations (1953); The Little Community (1955) ; Peasant Society and Culture: an Anthropolo-gical Approch to civilization (1956); The cultural role of Cities (1956); Values in Action (1958); Human nature and the Study of Society (1962). REF.: Fay Cooper ColeşiFred Eggan, „Robert Redfield" (în „A-merican Anthropology," 1959). REINÎNG, Conrad C. — antropolog american (n. 17 ian. 1918, Paxton, Qhio). Studiază limba germană la Universităţile Akrom (1940) şi Chicago (1940 —1942) şi antropologia socială (1959). Conduce secţia africană a Bibliotecii Congresului (1960 — 1966)„ Pro-fesor de antropologie la Universitatea din Minnesota (1956—1958), la Universitatea Catolică Was* hington. B BIBL. : A Lost Period of Applied Anthvopology (1962); Zande Mur-kets and Commerce (1963); The Inter disciplinar y Effect in African Studies (1964); The Zande Scheme: An Anthvopological Case Study of Economic Developement in Africa (1966); Zande Subsis-tence and Food Production Systems (1970). etc. RIVERS, William Hales — antropolog, etnolog şi psiholog englez (12 mart. 1864, Luton — 4 iun. 1922 Kent). Studiază psihologia fiziologică. Director la Laboratorul britanic pentru studiul psihologiei experimentale. Introduce psihologia experimentală în învăţămîntul universitar. Expediţie antropologică în Mela-nezia (în 1898) şi India (1901). W.R. a fost preocupat de studiul „grupelor poliandre" din India. Ia atitudine critică împotriva psihanalizei lui Sig. Freud. BIBL.: The Todas (1908); Sur-vivals in Sociology (1913); Kin-ship and Social Organization (1914); History of Melanesian Society (2 voi. 1914); Instinct and the Unconscious (1920). RIVET, Paul — antropolog francez (1876 — Wassigy Ardennas — 1958, Paris), Studiază antropologia. Profesor de etnologie la Muzeul Naţional de istorie naturală (1928). Director al Muzeului de etnologie (Trocadero) şi al Laboratorului de etnologie din Paris (1934). Iniţiatorul şi organizatorul celebrului Musâe de l’Homme din Paris (1937). Expediţii antropologice în majoritatea ţărilor din America Latină (in-cepînd din 1901, cu intermitenţe pînă în 1939)., în Asia (Indochina). BIBL.: LesIndians Jibaro (1907); Ethnographie ancienne de VEqua-teur (1912); Les languages du Mexique (1912); SumSvien et Oce-anien (1929); Uorigine de Vkomme amiricain (1943), MMallurgie pri-colombienne (1948); Ciies May a (1954); Lettre sur la Science de Vhomme (1956). RÎBAKGV, Boris Alexandrovici — arheolog, paleoetnograf şi istoric sovietic (n. 21 mai 1908, Moscova). Studiază arheologia şi istoria. Profesor Universitatea din Moscova (1943). Membru al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. (1958). Director al Institutului de arheologie din Moscova (1956—). Secretar al Secţiei de istorie a Academiei de ştiinţe a U.R.S.S. (1973-1975). Membru al Academiei de ştiinţe Cehoslovace (1960), al Academiei de ştiinţe Polone (1970). întreprinde studii asupra vechii civilizaţii şi culturi ruse.j BIBL.: Remeslo v dvevnei Ruşi (1948); Drevnosti Cernigova (1949); Kosmogonia i mifologhia zemledel-ţev eneolita (1956). RdHEIM, Geza — antropolog, psihanalist şi etnograf american 26* 403 R (1891, Budapesta — 1953, New York). Studiază etnologia la Universitatea din Budapesta (1918); etnografia la Universităţile din Leipzig şi Berlin. Doctor în etnografie. Lucrează în Muzeul Naţional Ungar. în această perioadă • este preocupat de riturile ceremoniale şi mituri. împreună cu Freud susţine teoria hoardei primare, a familiei ciclopcene şi a explicării filogenetice şi ontoge-neticc a culturii. întreprinde cercetări asupra triburilor centrale şi a societăţilor închise matrili-neare din Australia. în S.U.A. studiază zona de contact între California, Arizona şi New Mexico. Ajunge la concluzia că „omul a inventat cultura în copilăria lui întîrziată ori intolerantă la tensiune. în încercarea lui de a domina realitatea, omul a creat societatea, care nu este altceva decît o bună funcţionare a unui mod simbolic de existenţă". După el „adaptarea este o soluţie favorabilă între narcisism şi cathesis". BIBL*: Sârkdnyoh Ss sdrhânydlok (1921) ; Das Selbst (1921); Nach dem Tode des Urvaters (1923); Australian Totemism. A psicho-analytic Study in Anthropology (1925); Die psichoanalytische Deu-tung des Kulturbegriffs (1941); The Origin and Function of Cui-ture (1943); War, Crime and Covenant (1945); The Gaies of the Drearn (1952). REF.: Warner Muesterberger and Bill Damhoff, G. Roheim (1962). ROMAIN, Jean Baptiste — etnolog haitian (n. 10 iun. 1916, Cap-Haitian). Studiază etnologia la Institutul de etnologie (1943), la Universitatea Sorbona din Paris (1949). Profesor de etnologie la Universitatea din Haiti (din 1956). Directorul Muzeului poporului haitian (1956 — 1957). BIBL.: Moeurs et coutumes des paysans haiiiens (1959); Noms et lieux d’Spoque coloniale en Haiti (1960); L’homme haitien, ses ori-gines ethniques, sa psychologie (1960); Memoire sur l} Anthropologie en Haiti (1946); Intro-duction ă VAnthropologie Physi-que des Haîtiens (1964); Rechev-clie sur la puberU en Haiti (1969) ; VAnthropologie physique des Hai-tiens (1971). ROY, Sachin — antropolog cultural indian (n. 1920, Calcutta). Studiază antropologia la Calcutta (1940). Doctor în antropologie la Delhi. Preşedinte al Asociaţiei Muzeelor din India. Specialist în muzeologie/Preocupat de antropologia aplicată în studiul supravieţuirilor şi de tehnica prosperităţii tribale în India. BIBL.: Anthropometry of the Adis (1967); Sangrahalaya A nu-silan (Introduction to the Museum Studies with special referente to Antropology) (1965); Anthropo-logisis in India (1970). 404 s SALZMANN, Zclcnek — antropolog si lingvist american (n. 18 oct. Praga, 1925). Studiază lingvistica la Universitatea din Praga (1945 — 1947); lingvistica, antropologia şi folclorul la Universitatea Indiana, Bloomington (1948 — i952). Doctor în filosofie al Universităţii din Indiana (1963). Director al „Verde Valley School" Sedona, Arizona (1956 —1966). Conducător al „Anthropology Program, The Phillips Exeter Academy", la Exeter, New Hamp-shire (1966—1968). Profesor de antropologie la Universitatea din Massachusetts (din 196S). Editează: A symposium on East European ethnography, 6 (Universitatea Massachusetts, 1970). Specialist în studiul etnografiei est-europene şi bun cunoscător al etnografiei şi limbii „pemilor“ din Banatul românesc. BIBL.: General Anthropology (în colab., 1969); A Contribution to the Study of Value Orientations among the Czechs and Slovacs (1970); Anthropology (1973); Ko-mârov: a Czech Farming Village (în colab. 1974); Anthropologia: Panorama (Mexico, 1977); Hu-manity and Culture: an Introduc-Hon to the Anthropology (în colab. cu Oriol Pi-Sunyer, 1978); Re~ searches oj the „pems“ oj Roma- ni an Banat (în curs de publicare). SANKAR SEN GUPTA - folclorist indian (n. 26 ian. 1933). Studiază ştiinţele sociale. Specializat în folclor. Director cu cercetarea ştiinţifică în Societatea indiană de folclor din C-alcutta. A vizitat mai multe ţări europene printre care şi România. Editează: revistele „Folklore" şi „Human Events". BIBL.: Rain in Indian Life and Lore (1963); Sludies in Indian Folk Culture (1964); Folklore Research in India (1964); Tree Symbol Worship in India (1965); A Guide to Field Study (1965); Folklorists of Bengal (1965); A Survey of Folklore Study in Bengal (1967); Women in Indian Folklore (1969); A Study of Women of Bengali (1970); Folklore of Bengal (1971); The Patas and the Patuas of Bengal (1972); Nil Durpan or the Indigo Plan-ting Mirror by Dinabandu Mitra (1972); Bangali Jibana Bibana (1973). SAPIR, Edward — antropolog şi lingvist american (26 ian. 1884, Lauenburg-Germania — 4 febr. 1939, Yale S.U.A.). Studiază antropologia la Universitatea Co- 405 s lumbia (1904). Doctor în antropologie la aceeaşi universitate. Conduce sectorul 'de antropologie al The Canadian National Museum din Ottawa (1910). Studiază şi clasifică limbile indigenilor din vestul Canadei. Se dedică studiului tehnicilor folosite de etnografi în reconstituirea culturilor istorice. Profesor de antropologie la Chicago (1925). Susţine că sunetele limbajului sînt mai mult fenomene mentale şi fiziologice, decît fizice şi că alcătuiesc un sistem de convenţii lingvistice. Consideră cultura ca „model al individualităţii" care operează cu convenţii. Colaborează la Ency-clopaedia of Social Sciences (1931). BIBL.: Time Perspective in A hori gin al A merican Ctilture: A Study in Method (1916); Language (1921); Sound Palierns in Language (1925); The Unconscious Paiterning of Behavior in Society (1927); The Statutus of Linguis-tics as a Science (1929). The Psy-chological Realitv of the Phoneme (1933). REF.: Hays R. Hofmann, From Ape to Angel: An Informai History of Social Anthropology (1958); Thomas S. Seheok, Porirails of Linguists (II, 1966). SARÂN, Nephan — etnolog turc (17 mai 1924, Istanbul). Studiază etnologia la Universitatea din Istanbul. Doctor în etnologie. Conducător al cercetărilor de antropologie socială şi etnologie şi al Centrului Sosyal Antropoloji ve Etnoloji Bol urnii din Istanbul. Este prcocupat de cultura populară, de obiceiurile de căsătorie ale ţăranilor turci etc. BIBL.: Istanbul Şehrinde Polisle Ilgisi Olan Onsekiz Yaşindan Kii-cuz Qocuklarin Sosyo-JKututel O zel-likleri Hakkinda Biv Araştirma (1968); Turkiye (1971). SĂHLEANU, Victor, — medic, antropolog şi filosof român (n. 1 febr. 1924, Gura Humorului, Suceava). Studiază medicina (1942 —1948) şi fizico-matematicile (1954—*1961) la Universitatea din Bucureşti. Doctor în medicină (1949). Conferenţiar de biofizică şi biomatematică la Universitatea din Cluj (1963 — 1969). Director al Centrului de antropologie din Bucureşti (1969 — 1974). Şeful Laboratorului de antropologie de la Institutul Babes (din 1974). BIBL.: Metoda statistică (1963); Metoda tipologică (1963) ; Marxismul şi antropologia filosofică (1964); Obiectul şi semnificaţia antropologiei (1964); Antropologie şi umanism (1965); Obiectul şi specificul antropologiei ca ştiinţă specială despre-om (1966); Relaţii metodologice între antropologie şi alte ştiinţe (1966); Dialectica socialului şi biologicului în viaţa socială (1966); Principiile cercetării antropologice în complex (1966); Etica cercetării ştiinţifice (1967); Sociodinamică, biodinamică şi pa« trodinamică, aspecte corelative (1969); Antropologie şi etnografie (1970); Viitorul omului şi viitorul antropologiei (1971); Nobila 406 s dwenturâ a ştiinţei (1971); Ştiinţa şi filosofia informaţiei (1972); Concepţia marxistă despre om (1972); Arta rece şi ştiinţa fierbinte (1972); Studiul complex al omului, dar cum? (1972); Adaptarea omului la revoluţia ştiinţifico-tehnică contemporană (1972); Omul ca sistem. Încercare de antropologie abstractă (1972); Atlasul antroponimic al zonei Bran (1973, în colab.); Indicatori în cercetările de antropologie cultural-lingvistică (1973, în colab.); Fr. Engels şi antropologia (1973); Atlasul antroponimic al zonei „Porţile de Fieru (1973, în colab.); Modali-te du specifique naţional dans la Science (1973); Religie, psihologie, ateism (1973); Mitologia şi magia în perspectivă „filogeneti-că“ (1974); Populations aging and rejuvenation: factors of cultural dynamics (1974); Technology, anthropology and humanism (1974); Note pentru o antropologie a tehnicii (1974); Rural—cadru specific de sănătate şi patologie umană (1973); Antropologie şi etnologie (1974); Materiale autobiografice în problema interdisciplinavitaţii (încercare de hododologie intelectuala,J (1974) etc. SCHEBESTA, Paul — antropolog german (20 mart. 1887, Gros Peterwitz — 17 sept. 1968, Mold-ling-Viena). Studiază etnologia la Universitatea din Viena, apoi la Berlin. întreprinde expediţii la pigmeii-negrito, în Malaezia (1924 -1925), Filipine (1936-1938), Congo (1930) etc. Redactor al 407 revistei „Anthropos". Discipol si colaborator al lui P. Wilhelm Schmidt. BIBL: Bei den Urwaldzwergen von Malaya (1927); Ovang Utan (1928); jBambuti, die Zwerge von Kongo (1932); Anthropology of the Central African Pygmees (1933); Volblutneger und Halbzwer-ge (1934); Der Urwald ruft wie-der (1936); Die Bamuţi Pygmeen am Iturs (1938 — 1950); Les Pygmees (1940); Les Pygmees du Congo belge (1952); Die Negrito Asiens (1952 — 1957). SCHMIDT, Leopold — etnolog austriac (n. 15 mart. 1912, Viena). Studiază la Universitatea din Viena. Doctor în filosofie (1935). Organizează si conduce colecţia „Rudolf Kriss“ (1936 — 1938); director al Muzeului austriac de artă populară din Viena. Profesor de etnografie la Universitatea din Viena. Preşedinte al Asociaţiei etnografilor austriaci. Editează: Osterreichische Zeit- schrift fiir Volkskunde" şi colecţia de studii „Masken im Mittel-europa<( (1955). L.S. întreprinde studii de etnologie regională. Organizează o expoziţie permanentă de măşti populare austriace în „Muzeul austriac de artă populară". BIBL*: Wiener Volkskunde (1940); Volkskunde (des Burgen-landes) (1951), Geschichte der dsterveichschen Volkskunde (1951), Volkskunde von Niederosterveich (voi. I. 1966). ş SCHMIDT, Max — etnolog german (16 dec. 1874, Altona — 26 oct., 1950, Asuncion). Studiază etnologia la Berlin (1921 — 1929). Director al Muzeului etnografic din Berlin. întreprinde expediţii etnografice în America latină, îndeosebi în Brazilia (Mat-to-G'rosso, 1926— 192S) si Paraguay (1914, 1935). BIBL.: Indianerstudien in Zen-iralbrasilicn (1905); Reisen in Mai io Grosso (1911); Die Arauken (1917); Grund riss der ethnologis-chen Vo Ikswirtschaftslehre (2 voi., 1920 —1921); Volkerkunde (1924); Kunst und Kuîtur von Peru (1929). SCHMIDT, Wilhelm — istoric al religiei, etnolog şi lingvist german (16 febr. 1868, Horde, ■ — 10 febr. 1954, Freiburg). Studiază etnologia şi lingvistica la Universităţile din Berlin şi Viena (1895 — 1900). Director al Muzeului papal de etnologie din Roma (1941). Conduce „Şcoala cultural-istorică" din Viena, fundată de F. Ratzel, F. Graebner şi Anker-mann. Combate teoria "evoluţionistă. şi metodele etnologice neoe-voluţioniste. BIBL*: Dev Urspnmq der Got-te si dce (12 voi, 1912 —19d5); Kul-tuvkreise tind Kuîturschichten in Sudamerika (1913); Die Uroffen-bar ung (1921); Die Sprachfami-iien und Sprachenkreise der Erde (1926); Rasse und Vdlker (1927); Vergleichende Religions geschichte (1930); Handbuch der Methode der k iil/urhisiorischen Etimolo- gie (1937); Die Tasmanischen Sprachen (1932); Volkerkunde uni Urgeschichte (1942); Vdlker und Rassen des Abendlandes (3 voi. 1946); Totemismus in Asien und Ozeanien (1955); Totemismus in Ajrika (1955); Gebrâuche des Ehe-manns bei Schwangerschaft und Geburt (1955). REF.: J. Henninger „P. IViU hehn Schmidt, S.V.D. (1948 — 1954)“ („Anthropos", voi. LI, 1956); M.Guside „Wilhelm Schmidt S. V.D. („American Anthro-pologist" voi. LVI., nr. 5., 1954); P. Schebesta, „Wilhelm Schmidt, 1868-1954“ („Man," voi. LIV 1954). SIMIONESCU, Paul - istoriograf şi etnolog român (9 iul. 1926, Bucureşti). Studiază filoso-fia la Universitatea Bucureşti (1945 — 1949). Cercetător ştiinţific la Institutul de istorie „N. Iorga" (1954 — 1968), la Institutul de etnografie şi folclor (1968 — 1975), la Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice (din 1975). Membru al Comisiei de antropologie şi etnologie a Academiei R.S. România (1970). Doctor (1979). Preocupările lui P.S. reflectă puncte de vedere noi în analiza convergentă a documentelor etnologice şi istorice. Unele probleme ale civilizaţiei şi culturii tradiţionale româneşti sînt elucidate în perspectiva etnoistoric-i, a istoriei culturii şi a sociologiei culturii. BIBL.: N. Iorga în istoriografia română şi străina (1965); Le Sud-Est europeen dans Vhistorio- 408 s graphie roumaine (1966); Carto-grafierea, sistem de reprezentare a fenomenelor corelate în unele discipline sociale (1969); Dimiirie Cantemir, domnitor şi savant- umanist (1969); £/;?£ orientaiion biblio-graphique dans Vhistoire medievale ei moderne de la Roumanie (1970); îsograrna etnologică — un nou concept de determinare cartografică (1970); Implicaţiile structuraliste ale isogramei etnologice (1970); Petru- Rareş. Domnul şi vremea sa (1970); Some special aspects of Rtimanian Ethnology (1972, in colab.); Mărturii etnografice puţin cunoscute ale unor calatori străini în Ţările Române. Sec. XVII-XVIII (1971); Pagini de etnografie românească în opera memorialistică a unor călători străini. Sec. XVII—XVIII (1972); Reminiscenţe mitologice. Semnificaţii ale unui străvechi cult acvatic (1973); Drumuri şi popasuri străvechi (1974, în colab.); Cetatea de scaun a Bucureştilor. Consemnări, legende, tradiţii (1976, în colab.); Documentul etnografic — semnificaţii, limite (1976). SIMONESCU, Dan - istoriograf al ciuturii (n. 11 dec, 1902, Cîmpu-lung-Muscel). Urmează facultatea de litere de la Universitatea Bucureşti (1922 — 1925). Profesor de liceu, apoi la Universitatea din Iaşi (1942) şi Bucureşti (1952); cercetător ştiinţific la Institutul pedagogic din Bucureşti; director al Bibliotecii centrale universitare Bucureşti..] BIBL.: Silitele în literatura românească (1928); Literatura românească de ceremonial (1939); Ovaţiile domneşti în sărbători şi la nunţi (1941); Folcloristul C. Ră-dulescu-Codin (3958); Biobibliografie (1972). SKALN’f KOVA, Olga - etno graf cehoslovac (11 mai 1922, Bratislava). Studiază folclorul la Universitatea din Praga. Cercetător ştiinţific la Catedra de antropologie şi folcloristică a Academiei de ştiinţe din Cehoslovacia. Preocupată de studiul etnologic al muncitorilor, îndeosebi al minerilor, de procesul de urbanizare, de structura socială şi culturală a unor grupe etnice cehoslovace la popoarele vecine. A întreprins cercetări în acest sens şi în Banat. BIBL.: Social stratification in Tribal Africa (colab. 1968); Zur Frage- des Sludiums des Familienle-bens der bohmischen Arbeitey-schaft im Kapitalismus (1970); K Teorii Etnografie Soiicasnosti (1971). SPENGLER, Oswald - filosof al culturii german (28 mai 1880, Blankenbug, Harz — 7 mai 1936, Miinchen). Studiază ştiinţele naturale, filosofia şi matematica. Ca filosof al istoriei se ocupă şi de filosofia culturii şi de problemele fundamentale ale etnologiei. Stabileşte o morfologie proprie a istoriei şi culturii. La baza teoriei lui morfologice stă procesul de diversificare a civilizaţiilor, care întocmai 409 s ca şi organismele vii, se nasc, se dezvoltă, ajung la apogeu, decad şi mor. După el destinul oricărei civilizaţii este similar celui al omului. O.S. consideră diversitatea civilizaţiilor dominată de „fatalitatea lor biologică". în-. tre civilizaţii există un paralelism morfologic, pe diferite trepte de dezvoltare şi stadii de evoluţie. O civilizaţie moare prin cultura ei suprasaturată, ajunsă la pietrificare. Pornind de la principiul heraclitean al devenirii (panta rei) şi de la metoda morfologică a studiului formelor de cultură, O.S. ajunge în Declinul Occidentului la concluzia că istoria, filosofia istoriei şi filosofia culturii trebuie să se reducă în esenţa lor la diferitele variante teoretice ale morfologiei culturii. Devenirea istorică nu se supune după el cauzalităţii mecanice, ci intuiţiei şi destinului. Socoteşte cultura un „fenotnen originar al istoriei", măsura tuturor lucrurilor ce privesc pe om şi umanitatea. Susţine că orice cultură se dezvoltă ca un organism biologic, are o perioadă de apogeu şi una de declin. Declinul culturilor se reduce în structura lui la apariţia civilizaţiilor. Analizînd parametrii stabiliţi de toţi mor-fologiştii culturii, adică: durata, orientarea, ciclul şi sujletul unei culturi, O.S. ajunge să determine cu ajutorul omologiei şi similitudinilor, echivalenţa morfologică dintre culturi sau, ceea ce el defineşte, „sincronismul faptelor istorice". în faza de civilizaţie a unei culturi apar germenii de-generescenţei morbide a popoarelor care duc în mod fatal la declin şi moarte. Interpretînd „caracterele specifice ale culturii moderne: antimetafizicismul, practicismul, democraţia şi ireîi-giozitatea ei", O.S. se plasează pe o poziţie idealist-metafizică. BIBL.: Der Untergang des Abend-landes. Umrisse einer Morpholo-gie der Wetlgeschiclite (I. Gestalt und Wirklichkeit, 1918; II. Welt-historische Perspektiven (1922); Der Mensch und die Technik (1931). REF.: O. Neurath, Antispengler (1921); E. Schroeter, Der Streit und Spengler. Kritik seiner Kri-tiker (1922); A. Fauconnet, Un philosophe allemand contempora-in (1925); Karl Heim şi Rich. H. Grutzmacher, Oswald Spengler und Christentum (1921); August Messer, Oswald Spengler als Phi-losoph (1922); N. Tatu, Oswald Spengler (1938). SPIER, Leslie — antropolog american (13 dec. 1893, New-York — 3 dec. 1961, Santa Cruz, California). Studiază la Colegiul oraşului New York şi la Universitatea Columbia. Antropolog la Muzeul american de istorie naturală. Efectuează cercetări la indigenii din vestul S.U.A. Profesor de antropologie la Universităţile din Washington, Ohio, Yale, New Mexico. Preşedinte al „The American Anthropological Association" (1943). Editează: 410 s „The American Anthropologist" (1934 — 1938); „The South western Journal of Anthropologist" (1944 — 1961); „The Yale University Publications in Anthropology" (1945). L.S. foloseşte „ancheta sistematică, cantificatoare" asupra fenomenelor de difuziune culturală în societăţile amerindiene. BIBL.: The Sun Dance of the Plaine Indians (1924) ş.a. STAHL, Henri H. — sociolog, et-nosociolog, istoric şi jurist român (n. 7 nov. 1901, Bucureşti). Licenţiat în drept (1921). Doctor în filosofie. Întîi conferenţiar, apoi profesor de sociologie Universitatea din Bucureşti. Se dedică studiilor de sociologie istorică. Membru corespondent al Academiei R.S.R. (1974). Reprezentant de seamă al „Şcolii sociologice" de la Bucureşti. Lucrările lui de interes etnologic îmbină cercetările de sociologie concretă cu cele de istorie socială, în domeniul investigaţiei în ştiinţele sociale foloseşte tehnica aşa-zisei „arheologii sociale". BIBL.: Tehnica monograf iilor sociologice (1934); Nerej, un village d'une vegion archaîque (3 voi. 1939); Contribuţii la studiul satelor devâlmaşe româneşti (3 voi. 1958 — 1965); Les anciennes com-munautes villageoises (1971); Controverse de istorie socială românească (1969); Studii de sociologie istorică (1972); Teoria şi practica investigaţiilor sociale (1974). STEWARD, Julian H. - antropolog american (n. 1902, Wa- shington). Studii de antropologie. Profesor de antropologie la Universitatea Michigan. Expediţii antropologice în cele două Americi. E preocupat în studiile sale de problemele schimbului cultural, în special de implicaţiile accultu-raţiei. BIBL.: Acculturation and the Indian Problem (1943); Avea Research : Theory and Practice (1951); Theory of Cultural Change: the Methodology of Muliilineav Evolu-tion (1955); Irrigation Civiliza* tions: a Comparative Study (1955); Las Civilizaciones antiguas del Viejo mundo y de America (1955). &TIKA, Jaroslav — etnograf cehoslovac (n. 1 apr. 1931, Roz-nov pod Radhostem). Studiază etnografia la Facultatea de istorie a Universităţii din Brno (1956). Cercetător ştiinţific la Institutul de etnografie şi folclor al Academiei Cehoslovace de Ştiinţe din Brno (1956 — 1972). Doctor (1969). Director al „Valaske Muzeum v Prirode", muzeu de tip „Skansen", din Roznov Radhostem (din 1973)v J.S. studiază cultura populară înCarpaţii nordici. îl preocupă colonizarea valahă în Moravia *şi creşterea oilor în Carpaţii Moraviei. Face studii comparative asupra termenului „Valasko" *in raport cu cel de „Valah", *n Moravia. BIBL.: Bâddni o harpaiskem sa-lasnidvi a valaske olonizaci na Morave (1960); Salasnictvi v po-vâskze a lysucki oblasti (1961); 411 s Rosaireni kavpalske Imltury na Morave (1961); Salasnictvi na Moravshsm V cil as s Im ve svetle li-terdvnich pramenu do poloviny 19 sloi. (1961); Vyzam slova „valach" v zdpadnicli Karpatech (1962); Vyvoj salasnickeho cliovu dobytka na nychidni Morave (1964); O nazu a pojnm Valassko a Valach na Morave mezi tricetiletou valkou a polovinou 19. stoleti (1966); Ohniste v lmrpatskych salasnickych kolibâch (1967); SalasnicM koliby v zâpadokarpatske oblasti (1968), STOICA, Georgcta — etnograf şi istoric de artă populară român (n. 25 ian. 1932, Bucureşti). Studiază istoria la Universitatea din Bucureşti (1950 — 1954). Şef secţie la Muzeul Satului din Bucureşti (1955 — 1972). Inspector general în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste pentru Reţeaua muzeelor de artă populară şi etnografie (din 1972). Doctor în artă populară (1968). BIBL*: Crestături în lemn în arta populară românească (1967, în colab.); Răspîndirea celor mai frecvente tipuri de locuinţe din Oltenia în secolul al XlX-lea (1968); Costumul popular oltenesc din secolul al XlX-lea (1968); Centre de ceramica din Oltenia (1968); A via populară clin cîmpia Munteniei (1969); Cercetări de antropologie estetică în staţia-pilot Berevoieşti (1969); Torsul şi ţesutul părului de capră (1969); Centre ele mobilier din Oltenia (1970); Arta crestăturilor in lemn la români (1966); Din experienţa Muzeului Satului (1966); Sys-temes de Chauffage de Ihabita-tion paysanne chez les Roumains (1965); Contribuţii la studiul unor vechi forme de locuire din zona Caracalului (1968); Centre specializate în confecţionarea mobilierului din Oltenia (1968); Prelucrarea pârului de capră. Unelte şi produse (1968); Perspective ale cercetării artei populare şi etnografiei (1970); Portul căluşarilor (1969); Dărmăneşti şi Odobeşti, două centre de ceramică populară din Dîmboviţa (1970); Portul popular din Gorj (1971); Arta populară din Vîlcea (1972); Zube-reiien von „mămăligă“ (Maisbree) in Vedea (1973); Creaţia populară în lemn (1974, în colab.); Das Holz in der rumănischen Volhskunst (1974, în colab.); Arhitectura interiorului locuinţei ţărăneşti (1974); Interioare româneşti (1977, în colab.). SUR, Athul K. — sociolog şi antropolog indian (n. 5 aug. 1904, Calcutta). Studiază sociologia, economia şi antropologia. Doctor în ştiinţe sociale. Lector la Institutul Indian de sociologie. BIBL.: Prs-Aryan Elements in Indian Culture (1929); History and Culture of Bengal (1962); Prehistory and Beginnings of Ci-vilization in Bengal (1965); Sex and Marriage in „Mahabharata" (1962). 412 Ş ŞĂINEANU, La zar — lingvist şi folclorist român (23 apr. 1859, Ploieşti — 11 mai 1934, Paris). Studiază filologia la Universitatea din Bucureşti (1884 — 1887). Continuă studiile de filologie la Paris (188S) şi Leipzig (1889). Se stabileşte la Paris (1901), unde rămîne tot restul vieţii. Lucrează cu Gaston Paris, spe-cializîndu-se în opera lui Rabelais. Ţine la Ecole des Hautes Etu-des un curs de „Folklore balka-nique dans ses rapports avec la mythologie classique". L.S. pune lingvistica şi folclorul în slujba etnologiei. Studiile lui de mitologie română şi sud-est europeană îl desemnează printre precursorii etnologiei române. BIBL.: Elemente turceşti în limba română (1884); Ielele, Dînsele, Vintoasele, Frumoasele, Şoimane-le} Măiestrele, Milostivele, Zînele (18.86); Jidovii sau Tătarii sau Urieşii (1887); încercare asupra semasiologiei limbii române (1887); Legenda Meşîeruhd Manole la greci (1888); Zilele Babei şi legenda Dochiei (1888); Basmele române în compar aţhme cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice (1895, 1978); Influenţa orientală asupra limbei şi culturii române (1900); Trminologie folklorique en roumain (1901); Les Geants et les Nciins d'apres les traditions rournaines et balkaniques (1901); L* histoire natuvelle et les brancfies connexes dans Voeuvre de Rabelais (1921); La langue de Rabelais (2 voi. 1922-1923). REF.: Luca Vornea, Lazăr Şăi~ neanu. Esquisse hiographique sui~ vie d’une bibliographie ~critique (Bucureşti, 1928); Lazăr Şăinea-nu, Histoire de mes ouvrages, 1901-1930 (Paris, 1930); Iorgu Iordan, Lazăr Şăineanu (în rev. „Viaţa Românească", 1934); Const. Şăineanu, Lazăr Şăineanu (Bucureşti, 1935). ŞIROKOGOROV, Serghei - etnolog rus (1887 — 1939). Studiază etnologia la Moscova. Director al Muzeului antropologic şi etnografic al Academiei de ştiinţe din Petersburg (1917). Profesor de etnologie la Universităţile din Vladivostok (1918-1922) şi Pekin (1926), BIBL.: Organizarea socială la Manei (1924); Migraiia nordică a tunguşilor (1926); Organizarea socială a tunguşilor nordici (1930); Complexul psihomenial al tunguşilor (1935); (postum) Investi-gali a etnologică a Chinei (1942) 413 T TÂRKANY Szucs Ern6 — etnolog maghiar (n. 13 oct. 1921, Hodmezâvâsârhely). Studiază dreptul şi antropologia la Universitatea din Cluj. Practică avocatura, însă se consacră etnologiei juridice. Doctor în jurispru-denţă. Şef al secţiei juridice a Ministerului industriei grele din Budapesta. T.SZ.E. întreprinde cercetări de arhivă şi teren asupra obiceiurilor juridice, antropologiei juridice, a istoriei dreptului cutumiar al poporului maghiar. Lucrările lui subliniază îndeosebi relaţiile dreptului cu societatea în general şi cu etnosul în special. BIBL.: JogszokdsJgyujtâs Kalo-iaszegen (1943); Erddly orokUsi jogszokâsai (1944); Jogi elemek a kalotaszegi nepmesekben (1944); A juhtaviâs nepi jogszabâlyai Bâl-vânyosvdraljdn (1944); Mdrtely nipi jogelete (1944); A nepi jog-iletkutatâs problemdi a Nagy-Alf bidon (1948); Vdsdrhelyi tes-tamenhtmok (1961); Results and Task of Legal Ethnology in Europe (1967); Eingebrannte Ei-gentumsmavken des Viehs in Un-garn (1968); Ortsbestimmende/ad-ministaiivej Viehbrandszeichen in Ungarn (1969). TASSONI, Giovanni — folclorist italian (n. 1 mart. 1905, Vidana). Studiază la Milano şi Veneţia. Profesor la Verona. Membru al Societăţii italiene de etnografie. BIBL.: Proverbi e indovinelli (1955); Tradizioni popolari del mantovano (1964); Fole manto-vane (1971); Ar ti e tradizioni popolari (1972). TAX, Sol — antropolog american (n. 30 oct. 1907, Chicago). Studiază antropologia la Universităţile Wisconsin şi Chicago. Doctor în antropologie (1934). întreprinde cercetări asupra indienilor nord-americani (1948), în baza unui program referitor la Fox Indians (Iowa). Elaborează o nouă teorie a cercetărilor intitulată „action anthropology". Preşedinte al Uniunii internaţionale de ştiinţe antropologice şi etnologice. Editează: „Newsboys’ World“ (1924); „The American Anthropologist" (1953) şi„Current Anthropology" (1968 — 1976). BIBL.: Anthropology and Ad-ministration (1945); „ The Civilization of Ancient America (1951); Acculturation in the Aniericas (1952); Indian Tribes of Aboriginal America (1952); Appvaisal 414 T of Anthropoloy Today (1953); Evohition after Darwin (1960, 3 voi.); Heritage of Conquest (1952) ; Ethnology of Middle America (1962); Selection from Anthropology Today (1962); Horizons of Anthropology (1963); The Draft: A Handbook of Facts Alternatives (1967); The People us. The System : A Dialogue in Urban Conf lict (1968). TĂNASE, Alexandru, filosof român (n. 16 nov. 1923, Deleni,Iaşi). Studiază filosofia la Universitatea din Iaşi (1946—1950). Doctor (1961). Consilier în Consiliul naţional al cercetării ştiinţifice (1966—1968). Profesor la Facultatea de filosofie de la Universitatea Bucureşti (1970). Membru al Academiei de Ştiinţe So-cial-Politice (1970). Director al Institutului de filosofie (din 1971). BIBL*: Necesitate, lege, determinism (1957); Critica mistif icării antimarxiste a conceptului de înstrăinare (1958); Libertate şi necesitate (1960); Cultură şi conştiinţă (1963); Introducere în filosofia culturii (1968); Destinul civilizaţiei moderne (1969); Condiţia culturală a faptului istoric ca fapt de civilizaţie (1970); Paradoks svobodî v sovremennom iskusstve (1971); Destinul artei în civilizaţia contemporană (1972); Cultură şi religie (1973); Cultură şi umanism (1973); Omul în civilizaţie sau civilizaţia pentru om (1973); Problema realului în arta fantastică (1973); Tradition and Inovation in Romanian culture (1973); Cultura română în contextul civilizaţiei europene (1973); Dialehtika naţionalnoe-internaţio-nalnoe v hulture (1973); (coord.) Cultura socialistă în România (1974); Culture, civilisation, hu-manisme (1974); Systeme de va-leurs de la civilisation socialiste ă la lumiere de la revolution scien-tifique-technique contemporaine (1975); (coord.) Civilizaţia socialistă şi valorile ei. Conceptul de civilizaţie socialistă (1975); (coord.) Coordonate valorice ale civilizaţiei socialiste (1976); Lucian Blaga, filosoful-poet şi poetul filosof (1977). TEILHARD DE CHARDIN, Pierre — paleontolog şi antropolog francez (1 mai 1881, Auvergne — 23 apr. 1955, New York). Studiază la şcoala jesuită din Villefranche. Continuă studiile de fizică şi istorie naturală la Holy Family în Cairo, la Hastings în Anglia. Doctor în teologie (Sorbonna, 1922). Profesor de geologie (1922—1923). Face operă de pionera,t la Tian-jin în China, unde întemeiază Misiunea Paleontologică Franceză. întreprinde expediţii în: Mongolia, Deşertul Ordos (în urma cărora demonstrează că omul paleolitic a trăit în nordul Chinei), în India şi S.U.A. Membru al Academiei de ştiinţe (1951) şi al Werner Green Fundaiion (1952). Din cauza concepţiei lui cosmogonice, care punea în centrul ei noosfera*, şi a considerării noosfe-rei ca ultimul scop al cosmogene-zei, a fost declarat eretic şi exco- 415 T municat de biscrica catolică. După cl materia şi spiritul sînt două dimensiuni ale aceleiaşi realităţi, iar evoluţia cosmică e o continuă spiritualizare şi personalizare a materiei. BIBL.: Le Phenomene de ri'Iomme (1959); Le Milieu Divin (1960); The Futuve of Man (1964); Bitilding of the Earth (1965); Man and the World (în Ilyrnn of the Univers, 1965); La place de Vhomme dans la nature (1966); The Appearence of Man (1966); The Vision of the Past (1966); Science and Christ (1966). REF.: Claude Cuenot, Teilhard de Chardin, A Biographical Study (1965); Robert Speaight, Teilhard de Chardin; A Biography (1967); Christ. F. Mooney, Teilhard de Chardin and the Mystery of Christ (1966); Philip Hefner, The Promise of Teilhard (1970). TEODORESCU, Gh. Dem. -folclorist român (25 aug. 1849, Bucureşti — 20 aug. 1900, Bucureşti). Studii clasice şi de limbă română la Universitatea din Bucu-cureşti (1868—1874), la Universitatea din Paris (1875 — 1877). Profesor la liceul „Sf. Sava" (1878), la liceul „Matei Basa-rab" (1880) din Bucureşti. Director al Fundaţiei universitare din Bucureşti (1895). BIBL.: încercări critice asupra unor credinţe, dat?ne şi moravuri ale poporului român (1874); Un descîntec român (1875); Cercetări asupra proverbelor române (1877); Noţiuni despre colinde (1879); Moş Ajunul (1885); Possii populare române (1885, 1924, 1.957); Vasilca, pluguşond, oraţii de nuntă, paparudele şi caloianul (1885). REF.: P.V. Haneş, G. Dem. Teodor eseu („Noua revistă românească", II, 1900); In amintirea, lui G. Dem. Teodorescu 1S49—19Q0 (1902); Ovidiu Papadima, 6\ Dem* Teodorescu (1944). TENTORI, Tullio — etnolog şi antropolog italian (11 apr. 1920, Napoli). Studiază literele la Universitatea din Roma. Expediţii în S.U.A., Mexic, Japonia, Cipru etc. Docent în etnologie (1956). Profesor de antropologie culturală la Universitatea „Pro Deo" din Roma (1962 —1965). Profesor de antropologie şi sociologie la Universitatea „Wayne State" (1959 — 1960), Ia Universitatea din Trento (1972). BIBL.: Sui vapporti fra la medicina e la religione degli indigeni della California (1943); Usi e credenze relative ai gemelli presso i primitivi della California (1943 — 1946); Le religioni del Messico e del Peru (1946); Vomicidio presso gli indigeni della California (1947); Vetnologia come scienza 416 T applicata (1949—1950); La reli-gioni Messico-andine (1951); Sullo studio, etnolo gico della communitâ (1953); Cultura esplicita e cultura implicita (1954); Corso di Etnologia (1953 —1954); V etnologia. negii Stati Uniţi (1955); II sistema di vita della comunita materna (1956); Antropologia culturale (1957); Proverbi toscani (1959); Lo studio delVuomo: principi di antropologia culturale (1960); La pittura precolombiana (1961); II pregiudizio sociali (1962); Classificazione e origine delle instituzioni familiari (1963); II gioiello e il folklorista (1964); Gli studii sui caratterii nazio-nali (1965); Genitori e figli (1965); La citta come scelta culturale (1965) ; II patriomonio culturale. Personalită e cultura (1965); II mito e la cultura (1967); Scritti antropologici (1970 — 1972); Borgot quartiere, citta (1971); Antropologia culturale (1972). THURNWALD, Richard — etnolog şi sociolog austriac (18 sept. 1869, Viena — 19 ian. 1954, Berlin). Studiază etnologia şi sociologia la Universitatea din Viena (1890). Expediţii etnologice în Micronezia şi Malaezia (1906—1909), în insulele Salo-mon (1906-1909; 1930-1931), în arhipelagul Bismarck (1912 — 1915), în Noua Guinee (1912 — 1915), în Africa şi Australia (1933). Profesor de etnologie la Universitatea din Halle (1920) la Berlin (1923) şi în S.U.A. Fundează Institutul de cercetări etnologice din Berlin (1946). R.T. combate teoria „cercurilor culturale" a Şcolii etnologice de la Viena. Este considerat un func-ţionalist „avant la lettre" (1925). R.T. continuă cercetările etnografice ale lui W. Wundt pe linia psihologiei popoarelor. Scrie o „introducere programatică" la Probleme der Ethnopsychologie (1912), lucrare conform căreia cultura este un organ nou creat pentru adaptarea la natură. Opera lui capitală se referă la problemele etnosociologiei. întemeiază „Zeitschrift fiir Volkerpsychologie und Soziologie" (1925) şi colecţia „Forschungen fiir Volkerpsychologie und Soziologie" (1925). BIBL.: EthnographiscJie Fragen sammlung zur Erforschung des sozialen Lebens der Volker (1906); Forschungen auf den Salomonin-sein und dem Bismarckarchipel (1912); Die Gemeide der Bânaro (1921); Die Psychologie des Totem ismus (1917); Psychologie des primitiv en Menschen (1922); For-schungen zur Volkerpsychologie und Soziologie (1925 — 1936, 14 voi.); Die menschliche Gesellschaft in ihren ethnosoziologischen Grund- 417 27 — Dicţionar de etnologie T lagen (1931 — 1935, 5 voi.); Eco-nomics in Primitive Comunities (1932); Analyse vom Entwicklungs-zyklus (1933); Veconomie primitive (1932); Grundfragen menschli-chen Gesellung (1957). TOCILESCU, Grigore Gr. - istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român (26 oct. 1850, Ploieşti — 18 sept. 1909, Bucureşti). Studiază dreptul şi literele la Universitatea din Bucureşti (1874). Studiază istoria şi arheologia la universităţile din Praga şi Viena (1875 — 1876). Doctoratul în istorie la Praga (1876). Director al Muzeului de antichităţi din Bucureşti. Membru corespondent al Academiei Române (1877). întreprinde cercetări arheologice pe malul drept al Dunării. Urmează apoi cursuri la Sorbonna, College de France, L’Ecole des Hautes Etudes. Profesor de antichităţi greco-romane, de epigra-fie, istorie veche la Universitatea din Bucureşti (1881). G.T. studiază formele arhaice de civilizaţie şi cultură autohtonă în Dacia şi publică materiale geografice şi folclorice în colecţii vaste. Editează „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie" (1899). . BIBL.: Dacia înainte de Romani (1880); Monumentul de la A dam Klissi (1895); Marele dicţionar geografic al României (I —V, 1898 — 1902, în colab.); Materia-luri folcloristice (I —II, 1902— 1908); Balade şi doine (1958). REF,: Lui Gr. Tocilescu cu oca-siunea jumătăţii de veac a vîrstei sale (26 oct. 1900), Omagiu (1900); Biografia lui Gr. Tocilescu („Revista pentru istorie, arheologie si filologie", XI, 1, 1910). TOKAREV, Serghei Alexandro-vici — etnograf sovietic (n. 29 dec. 1899). Studii de etnografie la Universitatea din Moscova. Doctor în etnografie.- Profesor de etnografie la Universitatea din Moscova. Membru al Institutului de etnografie „N.N. Mikluho-Maklai" din Moscova. S-a preocupat de etnogeneza unor popoare siberiene şi a popoarelor slave din Europa. A întreprins studii asupra credinţelor religioase, a totemismului şi animismului, a tipurilor de comunităţi etnice şi a structurilor acestora. BIBL.: E tnografia narodov SSSR (1958); Istoria ruskoi etnografii (1966); The Problem of Totemism as Seen by Soviet Scho-lars (1966); Die Religion in der Geschichte der Vdlker (1968). TOLSTOV, Serghei Pa vio viei — istoric, arheolog şi etnograf sovietic (12 ian. 1907). Studiază istoria la Universitatea din Moscova (1930). Doctor în istorie. 418 T începe activitatea ştiinţifică încă din perioada de studii, cu cercetări etnografice asupra popoarelor de pe Volga. Conduce secţia de etnografie a Universităţii din Moscova (1937 — 1951). întreprinde mai multe expediţii arheologi-co-etnografice, dintre care cea mai importantă este aceea în Asia Centrală, în Horezm, unde descoperă cultura horezm din depresiunea Sarakamisskaia, de pe valea rîului Sîr-Daria. Director al Institutului de etnografie „N.N. Mikluho-Maklai" din Moscova (1943). Profesor la catedra de etnografie a Universităţii din Moscova (1939 — 1951). Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. (1953). S.T. a fost îndeosebi preocupat în cercetările lui de istorie primitivă a Asiei centrale de religia primitivă, de problemele etnogenezei unor popoare ale U.R.S.S. şi de periodizarea istorico-etnografică a tuturor popoarelor. Foloseşte metoda fotogrametriei în cercetările lui arheologice pentru detectarea zonelor bogate în aşezări, necropole, drumuri ascunse sub straturile superficiale ale solului. Redactor şef al revistei „Sovetskaia etnografia". BIBL.: Russkie krestianskie postroiki (1927); Ocerki pervona-cealnogo islama (1932); Perejitki totemizma i dualinoi organizaţii u turkmen (1935); K Voprosu & periodizaţii istovii pervobîtnogo obşcestva (1946); Sovetskaia skolav etnografii (1947); Drevnii Horezm. Opît istoriko-arheologiceskogo issle-dovania (1948); Po sledam drev-nehorezmiiskoi ţivilizaţii (1948); Periodizaţia drevnei istorii Sred-nei Azii (1949); Arheologhiceskie-i etnograficeskie rabotî Horezmskoi ekspediţii 1945—1948 gg (1952); Rabotî Horezmskoi ekspediţii Aka-demii Nauk S.S.S.R. v 1954: (1955); Po drevnim deltam Oksa i Iaksarta (1962); Narodî Sred~ nei Azii i Kazahstana (1962 — 1963, voi. 1—2); Polevîe issledo~ vania Horezmskoi ekspediţii v 1958-1961 gg (1963); (în colab. cu I.I. Ceboksarova) Narodî za~ rubejnoi Evropî (1964). TOYNBEE, Arnold Joseph — istoric, sociolog şi etnolog englez (14 apr. 1889, Londra — 22 oct. 1975, York). Studiază la. Colegiile din Winchester şi Bal-liol din Oxford. Lucrează întîi la. Foreign Office. Profesor universitar de istorie bizantină, neogreacă şi de istorie universală. Director al „Royal Institute of: International Affairs". Preocupat de probleme ale filosofiei istoriei. Elaborează teoria dezvoltării ciclice a societăţii omeneşti,, negînd unitatea procesului istoric. După el civilizaţia care moare 27* 419 T nu dă naştere alteia, decît ca o cauzalitate mecanică a evenimentelor. Adversar al tehnocraţiei, A.J.T. pune accentul în studiile sale pe studiul reacţiei umane faţă de mediul ambiant. A.J.T. a analizat amănunţit trecutul, • comparîndul-1 cu prezentul şi cu prefigurările viitorului. Nu a studiat istoria pe baza naţionalităţii popoarelor, ci a perioadelor istorice, pe societăţi creatoare de diverse tipuri de civilizaţie. După •ci civilizaţiile sînt create de oameni aleşi. Izvoarele şi decăderea civilizaţiilor sînt în funcţie de capacitatea de reacţie creatoare la stimulii mediului ambiant. De aceea istoria aparţine zonelor temperate ale globului. Viziunea lui istorică e pesimistă. Susţine că occidentul e într-o criză de conjuncţie şi prezintă sim-tome de destrămare. Civilizaţia post-creştină, lipsită de religie, «este fidelă numai superiorităţii tehnologice, ceea ce inversează mersul istoriei. El nu vede „o ieşire din impas" decît într-o „renaştere religioasă", ale cărei «conţinut şi formă însă nu le precizează. Aceasta i-a adus critici din partea curentelor de orientare ştiinţifică. BIBL.: A Study of History (12 voi., 1934 — 1954); Civilization on Trial (1949); An Historian’s Ap- proch to Religion (1956); Christia-nity among the Religions of the World (1957); La civilisation a-mericaine est-elle distincte de celle de VEurope? (1958); Change and Habit (1966). REF.: J.W. Blyth, Toynbee and the Categories of Interpre-tation („Philosophy Revue", 1940); D.C. Somervell, Abridgment (1950); P. Rossi, Indagine storica e visione della storia inArnold Joseph Toynbee (Torino, 1952); L’ap-port d*Arnold Toynbee (revista „Diogene", Paris, 1956). TYLOR, Edward Burnett — antropolog, etnolog şi istoric englez al culturii (2 oct. 1832, Londra — 2 ian. 1917, Wellington). Călătoreşte în Mexico. Custode la Muzeul de antropologie al Universităţii Oxford (1883). Profesor de antropologie la Universitatea Oxford (1896). E.B.T. este un evoluţionist moderat în studiie de etnografie. Foloseşte metoda comparativ-istorică în analiza interferenţelor şi similitudinilor culturale, al difuziunii magiei şi mitologiei primitive. Defineşte conceptul de „animism". BIBL.: Anahuactor Mexico and the Maxicans, Ancient and Modern (1861); Researches into the Early History of Mankind (1865); Primitive Culture (2 voi., 1871); Anthropology (1881); On Method of Investigating the Developement 4S0 T—U of Institutions (1889); On American Lot-games Evidence of Asiatic Inter course before the Time of Colombes (1896). - REF.: N.W. Thomas, Anthropo-logical Essays (1907); R.R. Marett, Tylor (în „Modern Sociolo-gistes", 1936). u U JVÂRI Zoltân — etnolog maghiar (25 ian. 1932, Gomor). Studiază limba şi literatura maghiară la Universitatea „Lajos Kossuth" din Debrecen (1951 — 1955). Paralel urmează Institutul etnologic al Facultăţii de arte a Universităţii din Debrecen. Lector de folclor. Doctor în filosofie (1970). BIBL.: Egy farsangi jdtek funk -ciâjânak kerdesehez (1957); Ni-ektorâ udaje k etnografickemu studiu juhozemplinskej slovenskej ob-ce Hdromhuta (1959); (5si fameg-munkdlo eszkoz nepi hasznâlat-ban (1960); Primitive Methoden der Feuerbereitung aus Nordun-garn (1961); K otdzke mad’ar-skych a slovsnslyck hiev na mosty (1961); Ungarische Angabe uber Jănosik, den Volkshelden der Slo* waken (1962); Farsangi drama^ tikus jdtekok Szatmdrban (1962); Une couiume des Slaves du Sud: la „dodola“ (1963); A magyar agrdrritusok zoomorf-demonaihoz (1964); Ober die slawischen ethno-graphischen Forschungen in Un-garn (1965); Az egy in szerepe a nepszokban (1965); Hahnenschla-gen und Halmenschiessen in Ungar n (1965); Kecskemaszkos szokds Hajdudorogon (1965); Antropomorf mitikus lenyek a magyar es az europai agrârhagyomdnyban (1966); Nepi dramatikus jdtekok alkalmai es tîpusai az Alfoldon (1966); Das Begrăbnis parodie-rende Spiele in der ungarischen Volksuberlieferung (1966); The-riomorphe Korndămonen in der ungarischen Volksuberlieferung (1967); Magyar adatok a finn vetesi kenyerhez (1967); Forrâsok âs kutak a zempleni hegyvideken (1969); Slovâk Itinerant Artisans in Hungarian Folk-Plays (1970); Egy genre-tipus a nepi dramatici U—V kus szokâsokban (1968); Les rap-ports slaves des coutumes populaires hongroises et Vhistoire du peuplement (1971); Zusammen-hânge von maskierten, dramatischen Brăuchen mit dem Agrarkult • (1971). USCĂTESCU, Jorge- etnolog spaniol de origine română (n. 5 mai 1919, Curteana, Gorj). Licenţiat în filosofie şi drept ]a Universitatea din Bucureşti. Doctor în filosofie şi drept la Universitatea din Roma (1941 şi 1943). Asistent la Universitatea din Madrid (1947). Membru, preşedinte al „Sociedad Iberoamericana de filosofia". Preşedinte al „Societăţii internaţionale de studii filosofice Giovanni Gentile" din Roma. Membru al „Institutului de studii europene".' Profesor de etnologie al Universităţii din Madrid. BIBL.: Rumania: pueblo, historia, cultura (1951); Relaciones culturales hispano-rumanas (1952); Juan Battista Vico y el mundo historico (1956); Teoria e la negaţi on de la historia (1956); Constantin Brancusi (1958); Escatologia e Historia (1959); Profetas de Europa (1962, 1964); Vico e altre guide (1962); Tiempo de XJlisse (1963); Utopia e plenitud historica (1963); Seneca nuestro contemporaneo (1965); Konturen eines neuen Humanismus (1967); Teatro occidental contemporaneo (1968); II teatro e le sue sombre (1968); Erasmo (1969, 1970); Thanatos (1970); Aporias del Es-tructuralismo (1971); Genesi e Vi-cende dello Sttrutturalismo (1972); Sopravvivenza della Letteratura e del'Arte (1972); Breve Teoria e Historia de la Cultura (1973); Cultura-vanguardia (1974); Idea del Arte (1975). v VAKARELSKI, Kristo Tomov — etnograf bulgar (n. 15 dec. 1896, Clissura Momina, Bazar- gic). Studiază filologia slavă şi literatura la Universitatea din Sofia (1923), etnografia şi etnolo- 422 V gia slavă la Universitatea din Varşovia (1926 — 1927). Custode al Muzeului etnografic din Sofia (1927 — 1941); director al Muzeului popular din Sofia (1941 — 1944); director al Muzeului etnografic din Sofia (1945 — 1949); şef de secţie la Institutul etnografic al Academiei bulgare de ştiinţe (1950 — 1962). Membru onorific al Institutului slav din Praga (1938). BIBL.: Iz veşcestvenata kultura na bâlgarite (1929 — 1930; 1936— 1943); Proekt za bâlgarski joi-kloren atlas (1933); Bâlgarski narodni gatanki (1936); Svatbenata pesen, miastoto i slujbata v svat-benite obredi (1939); Poniatia i predstavi za smărtta i duşata (1939); Bâlgarski praznicini obi-ceai (1943); Car act eres ethnogra-phiques de la Thrace occidentale (1946); Die bulgarischen wandern-den Hittenhutten (1956); Uber-reste des Pjluglosen Feldbaues bei den Bulgar en (1957); Kulturne prezitky (1958); Istoriceski narodni pesni (1962); Uber die Volk-swohnarchitektur bei den Bulga-ren (1962); Bâlgarsko narodno iskustvo (1963); Enograjia Bâl-garii (1965); Milchverarbeitung und Milchprodukte bei den Bul-garen (1969); Bulgarische Volkskunde (1969); L'etude des mo-des de vie actuels du peuple (1970); Avten des Tragens bei den Bul- gar en (1971); Die Rosenkultur in Bulgarien (1972); Traditionelle landwirtschajtliche Gerâte der Bulgar en (1972); Wurde in Bulgarien der Socha-Pjlug verwendet ?(1971 — 1972). VAN GENNEP, Arnold - etno-graf francez (1873, Ludwigsburg, Germania — 1957, Paris). Studiază limbile orientale la Ecole pratique des Hautes Etudes dia Paris (1890). Profesor de fran- ceză în Polonia (1896 — 1900), şef al biroului de traduceri din Ministerul Agriculturii (1901 —1908). Profesor de etnografie şi istoria religiilor la Universitatea din Neuchâtel (1912 — 1915). Organizează primul congres de etno- grafie din Elveţia (1914). întreprinde călătorii în S.U.A. Membru al CNRS (Centre National de Recherches Scientijiques, 1945 — 1957). Fundează „Revue des Etudes Ethnographiques et Sociolo-giques" (1908), care devine „Revue d’Ethnographie et de Sociologie" (1910). BIBL.: Tabou et totemisme â Madagascar (1904); Religions p moeurs et legendes (5 voi., 1§08^ 1914); Les rites de passage (1909) 3 La formation des legendes (1910) 5 En Algerie (1914); En Savoie. /«. Du berceau ă la tombe (1916); UEtat actuel du probleme totâmi-que (1920); Traiti comparatif des 423 V nationalites (1922); Le Folklore, Croyances et coutumes populaires Jranţaises (1924); Le folklore du Daupkine-I sere (1932 — 1933); Le folklore de la Bourgogne, Câte-d’or (1934); Le folklore de la Flandre et du Hainaut frangais -(1935); Le folklore de l’Auvevgne et du Velay (1942); Le folklore des Hautes-Alpes (1946); Manuel de folklore frangais contemporain (7 părţi în 4 tomuri, 1938 — 1958). REF.: Notice des titres et ira-vaux des oeuvres d'Arnold Van Gennep (1964). K. Van Gennep, Les oeuvres d'Arnold Van Gennep (1964); Nicole Belmont, Arnold van Gennep, le createur de Vethno-graphie frangaise (1974). VARAGNAC, Andre — arheolog şi etnolog francez (n. 1894, Paris), Doctor în litşre. Muzeograf la Paris (1937). Profesor la Paris (1954). Fondează „Societatea de Folclor şi civilizaţii tradiţionale" (1928) şi „Institutul internaţional . de Archeo-civilizaţie" (1947). A.V. studiază problemele paleoetnolo-giei prin intermediul arheologiei. BIBL.: Definition du folklore (193S); Costumes Nationaux (1939); Costumes frangais (1940); Civilisations traditionnelles et gen-res de vie (1948); De la prihistoire au monde moderne (1954); (în colab.) L'Homme avant Vecriture (1959); La conquete des energies. Les sept revolutions SnergStiques (1972); Â pvopos des origines du droit (1974). VÂLSAN, George — geograf şi etnograf român (21 ian. 1885, Bucureşti — 6 aug. 1935, Agigea). Studiază filosofia şi geografia la Universitatea din Bucureşti, în Franţa şi Germania. Expediţii etnografice în Craina Serbiei (1910 —1912). Profesor de geografie la Universităţile din Iaşi (1919), Cluj (1929) şi Bucureşti (1929 — 1935). Membru al Academiei Române (1920). Organizează Muzeul etnografic al Transilvaniei, împreună cu R. Vuia. Delimitează epistemologic etnografia de geografia umană. Determină principiile teoretice, conţinutul, problemele majore şi minore, metodologia şi rolul etnografiei. Studiază problema specificului naţional. Adoptă o atitudine raţionalistă şi progresistă în etnografie. BIBL.: De la românii din Serbia. Culegere de literatură populară (1913) (în colab.); Menirea etnografiei în România (1924); Rolul Carpaţilor în România actuală (1923); Carpaţii din România de azi (1924); O ştiinţă nouă etnografia (1927); Mediul fizic extern şi capitalul biologic naţional (1928); Leagănul poporului român (1928) etc. 424 V REF.: Tiberiu Morariu: Bibliografia, operei lui George Vâlsan — 1885—1935, cu Caracterizarea vieţii şi operei lui de Vintilă Mi-hăiiescu (1937); Tiberiu Morariu, George Vâlsan un mare geograf român (1965); N. Al. Mironescu, Etnograful George Vâlsan (în colab., 1966). VELEVA, Maria— etnograf bulgar (4 iul. 1914, Sofia). Urmează studii de etnografie la Universitatea din Sofia. A lucrat în cercetare ştiinţifică în cadrul Academiei bulgare de ştiinţe. Doctor în filosofie. S-a preocupat de obiceiurile populare, tehnologia textilă populară, de arta populară bulgară. BIBL.: Bâlgarski narodni nosii v Severna Bâlgariia prez XIX i nacealotona XXv. (1960); Bălgar-skoda dvuprestilcenă nosiia (1963); Takane i takacini tehniki ot ju-goistocina i Severozapadna Bălgar ii a (1967). VETIŞANU, Vasile — istoric al filosof iei şi etnolog (29 apr. 1935, Mălădia, Sălaj). Licenţiat al Facultăţii de filosofie din Bucureşti (1964). Doctor în filosofie (1974). Cercetător ştiinţific la Institutul de filosofie al Academiei R.S. România (1964 — 1975), apoi la Institutul de Cercetări etnologice şi dialectologice (din 1975). BIBL.: Progresul ttman şi tradiţiile culturii (1973); Vasile Pâr-van. Idealul uman şi valorile vie-ţii (1977); A.D. Xenopol şi problemele filosof iei culturii (în voi. A.D. Xenopol. Viaţa şi opera, 1972); Dimensiunea etică a culturii tradiţionale (în voi. Unitate şi varietate în cultura populară, 1977); George Vâlsan — etnograf al Văii Dunării (în voi. File de istorie, 1977); Dimensiunea filosofica a etnologiei (în voi. Introducere în etnologie, 1977), Victor Russu şi problemele culturii tradiţionale (în voi. Valorile culturii muzeale, 1977). VIDYARTHI, Lalita Prasad -antropolog social şi cultural indian (n. 1931). Studiază la Universitatea din Lucknow (1951). Doctor în antropologie la Universitatea din Chicago. Profesor (1969) şi conducător al Departamentului de antropologie al Universităţii din Ranchi, Bihar. întreprinde investigaţii individuale şi colective asupra „etnografiei tribale", a „urbanizării satului", a istoriei culturii populare indiene. Conduce „The Joint Indo-Japa-nese Research Project“, on the Tribes of India". Editează „Journal of Social Research". B1BL«: Sacred complex in Hin-du Gaya (1962); Cultural Con-tours of Tribal Bihar (1964); (în colab.) Anthropology Manava Vi- 28 — Dicţionar de etnologie V gyan (1964); Cultural Configu-vation of Ranchi (1968); (în colab.) The Cultura of India (1977). VINCZE Istvân — etnolog maghiar (n. 31 jnai 1922, Miskolc). • Studiază etnografia la Universitatea din Budapesta. Doctor în filosofie. Cercetător ştiinţific la Muzeul etnografic naţional (1949 — 1963), la Academia maghiară de ştiinţe (1963). BIBL.s Rebmesser in Ungarn, (1958); Ungavische Weinkelter (1959); Ungarisehe Weinkeller (1960); Verfahren und Gerăte dev Weinkelterung (1961); Historische Schichten und Kultureinflusse in dev ungarischen Weinkultur (1965): Vergieichende ges'chichtlich-volsku-ndliche Untersuchungen des osteuro-păischen Weinbaues (1971); Trei-gerăte und Pressen (1975)» VLĂDUŢIU, Ion — etnograf român (n. 3 ian. 1929, Bogata, Mureş). Studiază istoria la Universitatea „Lomonosov" din Moscova (1948— 1954). Cercetător ştiinţific la Institutul de arheologie (1954 — 1957), asistent de etnografie Ia Universitatea Bucureşti (1956— 1957). Doctor în istorie (1961). Cercetător ştiinţific la Institutul de istoria artei (1961 — 1962)v Institutul de etnografie şi folclor (1963 — 1968).. Director, la Aşeză- mintele culturale (1968—1970), director adjunct la Institutul de etnografie şi folclor (1970—1974). Cercetător ştiinţific la Institutul de cercetări etnologice şi dialecto-logice (din 1974). A întreprins călătorii de studii în străinătate. BIBL.2 Orientarea ideologică a cercetărilor etnografice (1960); Al-menwirtschaftliche V iehhaltung und Transhumance im Bvangebiet (1961); Noţiunea, de mocan în păstoritul românesc (1964); Unele pvobleme actuale privind formarea şi dezvoltarea colecţiilor etnografice (1964); (în colab. cu L. Deme-ny) Contribuţii documentare la începuturile culegerilor creaţiei populare orale româneşti în Transil-vania (1965); (în colab, cu Boris Zderciuc şi Paul Petrescu) Unele probleme privind metoda şi tehnica de transferare a unităţilor de teren în muzeu (1966); Ingeniozitatea omului. Mărturii din viaţa şi cultura popoarelor (1968); Contribuţii la cunoaşterea structurii sociale a păstorilor transhumanţi în secolul al XlX-lea (1969); Polinezienii (1967); în Etnografia văii Bistriţei (capitolele: creşterea animalelor, lucrul la pădure, agricultura, pescuitul ^vînătoar ea, transportul, 1973); Etnografia româ- nească. Istoric. Cultura materială (1974); Turism cu manualul de etnografie• (1976). 42$ V VRABIE, Gkeorghe — folclorist român (n. 10 aprilie 1908, Voi-ueşti-Tudora, Vaslui). Studii de limbă şi literatură română la Universitatea din Bucureşti (1930— Î934). Doctor al Universităţii din Berlin (1943). Profesor de liceu la Bucureşti (1934—1944). Lector de folclor ia Universitatea din Bucureşti (1944 —1952). Conferenţiar şi profesor de istorie literară şi folclor la Institutul pedagogic din Piteşti (1982-1974). BIBL.: Bir Iadul cultural (1937); Folklor românesc (1946); Folklo-ml.Obiect. Principii. Meiodâ (1947); Călătoria fratelui mort sau motivul Lenore in folclorul sud-est european (1957); Folklore comparato (1958); M ijloace artistice în balada noastră populară (1982); Gruia iui Novac (1965); Balada populară română (1966); Folcloristica română. Evoluţie, curente, metode (1968); Folclorul. Obiect, principii, metodă, categorii (1970); Basmul cu soarele şi fata de împărat, Poveşti, snoave şi legende arge~ şene (1973). VUIA, Romulus — etnograf şi folclorist român (28 ian. 1887 Comloşu! Mare, jud. Timiş — 2 iul. 1963, Bucureşti). Studiază la Şcoala normală din Budapesta (1907 — 1910). Lucrează la „Vol-kerkunde Museum" din Berlin, sub conducerea lui Laschan( 1910 — 1914). Profesor de liceu la Haţeg (1916—1918) ; şef fesor de filosofie (1938—1948). Doctor (1949). Şef al secţiei de etnografie din Institutul de arheo- logie (1958), Institutul de etnografie şi folclor (din 1964). Secretar ştiinţific al „Comisiei de antropologie şi etnologie" a Academiei R.S.R. (1968). Coordonator şef-adjunct al „Grupului de cercetări complexe Porţile de Fier“ al Academiei R.S.R. (1969), Unul din organizatorii „Cercului de studii folclorice" din Bucureşti (1948). Editează şi conduce, din 1978, publicaţia „Ethnologica‘\ BIBL.: Scurtă privire asupra mitologiei române (1937); Troiţa, însemn solar (1943); Două tipuri de mitologie română (1944); Fenomenul hor al (1944); Măştile cucilor (1960); Caractere înrudite între portul popular român şi slovac (1962); Călăreţii sărari (1963); Toponimie profesională (1964); Signes juridiques dans la region Carpato-Balkanique (1964); Cartografierea etnografică a transhu-manţei în Oltenia de Vest (1964); Figurarea mîinii în ornametica populală româna (1964); Pietrele colibate (1965); Uevolution des abris pastoraux chez les Roumains (1965); Gogiu—un spectacol funerar (1965); Dimitrie Guşti şi cercetarea etnografică (1966); Agricultura de munte (1967); Metoda de investigaţie etnologică în zona Porţile de Fier (1968); Dinamica culturii în antropologia actuală 428 V—w (1968); Agricultura în Clisura Dtilţfîrii (1968); Etnografia, ştiinţa culturii populare (1968); Boşimanii (1968); Rolul etnologiei în procesul autocunoaşterii culturale (1969); Lucrări artistice în metal, os şi piatră (1969); Topony-mie agr air e de montagne dans les Carpathes Roumaines (1970); La dactyloponcture (1970); Etnologia juridică (1970); Măştile populare (1970); Incaşii (1970); Concepte de reprezentare cartografică în etno-trajie: scheme, tipuri şi modele (1970); L'echo des quelques monu-ments migalithiques dans le pa-liojolklore et le jolklore roumain (1971); Coloana cerului (1972); Sistemul ştiinţelor etnologice particulare şi contemporaneitatea (1972); Cojocăria (1973); Dyna-mique du theâtre populaire jolklo-rique roumain (1973); Mit şi jolclor (1973); Toponimie mitică românească (1974); Istoria etnologiei române (1975); Les aspects essentiels de la m ytholo%ie roumaine (1977). w WEINHOLD, Rudolf - etnograf german (16 mart. 1925, Pirna pe Elba). Studiază etnografia la Universitatea „Karl Marx“ din Leipzig (1948 — 1952). Doctor în filosofie al Universităţii „Humboldt" din Berlin (1957). Docent la Universitatea Humboldt din Berlin (1971). BIBL.: Topferwerk in der O ber-lausilz (1958); Winzerarbeit an Elbe, Saale und Unkrut (1973); Vivat Bacchus. Eine Kulturge- schic/ite des W cinstind des Wein-baus (1975). WESTERMARCK, Edward Alexander — sociolog şi etnograf finlandez (20 nov. 1862, Helsinki — 5 sept. 1939, Lapin-lahti). Studiază filosofia şi sociologia la Helsinki. Profesor de sociologie la Universitatea din Londra (1907) şi de etică la Universitatea din Helsinki. Doctor în antropologie (1889). întreprinde cercetări de teren în 429 w Maroc, Este influenţat de Her-be.rt Spencer. Are preocupări comparatist-istorice în cadrul evo-lijţionismului. E.A.We este considerat precursor aî etnologiei juridice, Bl BL, 2 History of the Human Mărfi age (3 voL 1891); The Crigin anâ, Deveîopement of the Moral Ideas (2 voL, 1906 — 1908); Marriage, Cevemonies in Mavocco (2 voh, 1913); Ritual and Belif in Mavocco (2 voi., 1926); A Short History of Mavviage (1926); Memories of my Life (1929); IV ii and Wisdom in Mavocco (1930); Ethical Relativity (1932); Early Belifs and Theiv Social Infîuence (1932); The Futuve of Marriage in western Civilization (1936); Chrisiianity and Movals (1939). t WIEGELMÂNM, Giinter - etnolog german (n. 31 ian. 1928, Essen). Studiază geografia şi germanistica la Universitatea din Koln- (1949 — 1954). Abilitat în etnografie la Universitatea din Bonn (1966). Asistent la Atlas der deutschen Volkskunde (1955 — 1958), la Frankfurt am Mein şi Bonn, şi la Institut fiir geschich-tliche Landeskunde din Bonn (1958 — 1966). Docent universitar (1966), Profesor la Universitatea din Mainz (1968) şi din Ivîiittster (din 1971), Preşedinta al Deutschen Gesellschaft fiir Volkskunde (1969 — 1977). Preşedinte al Volkskundlichen Kom-mission fiir Westfalen (din 1971). Director-editor aî publicaţiei internaţionale,, Etimologia Europea" (1971). Editor ai publicaţiei vest-germane: „Zeitschrift fiir Volkskunde" (din 1971). BIBL,: NatUvliche Gunst und Ungunsi im Wandel rheinischev Agvarlandschaften (1958); Alltags-und Festspeisen (1967); Erste Ev-gebnisse der ADV-Umfvagsn zuv alien bâuevlichen Avbeit (1969); Dev Wandel dev Nahvungsgewohn-heiten unter dem Einfluss dev In-dustvialisievung (în colab., 1972); Kultuvellev Wandel im 19. Jahv-hundevi (1973); Volkskunde. Eine Einfuhvung (în colab., 1977). WiLDHABER, Robert - folclorist elveţian (3 aug. 1902, Ziirich). Studiază folciorul la Universitatea din Basel. Doctor docent în folclor. Director al Sch-weizerisches Museum fiir Volkskunde din Basel. Editează: „Sch-weizerisches Archiv fiir Volkskunde". S-a preocupat de iconografia religioasă, de legendele populare, de bibliografia folclorică. BtBL.s International Falklove and Folhlife Bihliagraphy (1939); Das Sundenvegistev auf dev Kuh-baut (1955); Masken und Mas* m w kenbrauck aus Ost- und Sudest-europa (1968); Sagen aus Uri (3 voi., 1969). ‘ REF.: Festschrift fur Robert Wildhaber (1972). WOLFRAM, Richard — etnolog austriac (n. 16 sept. 1901, Viena). Studiază la Universitatea din Viena. Profesor de folclor şi limbi scandinave (1936). Fundează „Institutul de folclor" al Universităţii din Viena. Preia, organizează şi conduce lucrările pentru întocmirea Osterreichis-cher Volkskundeatlas. BIBL.: Ernst Movitz Arndt und Schveden, Forschungen. zur. neuz-ren Liţeraturgeschichte (1933); Schwerttam und M unerbund( 1936); Die Volkstănze in Osterreich und verwandte Tănze in Europa (1951); Die gekveuzten Pferdekopfe als Giebelzeichen (1966). WUNDT, Wijhelm — filosof, psiholog şi istoric german al culturii (16 aug. 1832, Neckarau — 31 aug. 1920, Gossbothen). Studiază medicina (1851 — 1856). Profesor de fiziologie la Heidel-berg (1874), la Zurich (1874-1875). Abandonează studiul fiziologiei generale pentru psihologie. Profesor de filosofie la Leipzig (1875 — 1919). Creează primul laborator de psihologie experimentală în Germania, unde întreprinde studii de psihologie socială, etnică şi de psihologie a culturii. W.W., în lucrările lui de etnopsihologie, de psihologie socială, de psihologie a popoarelor sau demopsihologie, abordează studiul relaţiilor comunitare săteşti, orăşeneşti şi regionale, precum şi trecerea de la studiul proceselor psihice comunitare naţionale la studiul proceselor psihice supranaţionale. Analizează conţinutul şi forma „sufletului poporului" (Volkseele). In cadrul studiilor de mitologie universală, defineşte mitul ca un produs de factură estetică, în care se relevă explicaţii asupra realităţii concrete, a fenomenelor lumii şi naturii. în Psihologia popoarelor W.W. nu se referă la psihogeneză şi psihoevoluţie, ci numai ia activitatea spirituală a popoarelor primitive, concepută ca o psihologie a culturii (Kul-turpsychologie), adică a limbii, filosofiei, religiei, artei etc. în Elemente de psihologie a popoa-retor se referă la fazele preistorice ale umanităţii: faza primitivă, faza totemică, faza eroica, faza personalităţii individuale şi faza de culminare a umanităţii pro-priu-zise. BIBL.: Volkerpsychologie: My-thus und Religion (1900—1920, 10 voi.); Probleme der VMket- 431 Wr-X psychologie (1911); Elemente der Volkerpsychologie (1912). REF.: E. Konig, Wilhelm Wundt (1912); A. d'Eufemia, La psi- chologie le scienze giuridicke... nelle opere de JF. Wundt (1912) ; P. Peterson, Wilhelm Wîindt (1925). x XENOPOL, Alexandru D. — istoric şi filosof al istoriei, român (24 mart. 1847, Iaşi — 27 mart. 1920, Bucureşti). Studiază paralel istoria şi dreptul în Germania (1867 — 1871). Doctor în drept şi filosofie (1871). Practică magistratura (1871 — 1878). Profesor de Istoria românilor la Universitatea din Iaşi (1883 — 1914). Membru corespondent al Academiei Române (1893). Colaborator al revistei „Convorbiri literare" (1868 — 1901). Director al revistei „Arhiva din Iaşi". A.D.X. a abordat în filo-sofia istoriei o concepţie materialistă, iar în economia politică o concepţie progresistă. A urmărit fundamentarea istoriei pe documentaţia la zi şi prezentarea literară a acesteia; integrarea istoriei naţionale în contextul celei universale. A fost preocupat de continuitatea poporului român pe teri- toriul Daciei antice, combatînd teoriile contrare. Majoritatea lucrărilor lui abordează uneori de pe poziţii şi cu explicaţii etnologice problemele referitoare la civilizaţia şi cultura poporului român în contextul sud-est european. BIBL.: Teoria lui Rosler (1884); Les Roumains aux mo yen âge (1885); Istoria Românilor în Dacia Traiană (ed. I, 6 volume, 1888 — 1893; ed. nouă 14 voi, 1931); Histoire des roumains (2 voi., 1896); Principiile fundamentale ale istoriei (1900); Les Roumains (1908); Unitatea sufletului românesc (1911); Proprietatea mare şi cea mică în trecutul Ţarilor Române (1913). REF.: L. Boicu şi Al. Zub, Biografia luiA.D. Xenopol (1973); Pop Liciu, Un filosof al istoriei (1935); Octav Botez, A.D. Xenopol ginditor (1925). 432 z ZAWISTOWICZ-ADAMSKA, Ka- zimiera — etnograf polonez (n. 1897, Haniebno, R.S.S.Bielorusă). Studiază etnografia şi arheologia la Universitatea "din Varşovia (1923 — 1929). Doctor în etnografie^ (1929). Continuă studiile la „Ecole Pratique de Hau-tes Etudes" din Paris (1930 — 1931). Docent la Universitatea jagelonă din Cracovia (1952). Profesor de etnografie la Universitatea din Lodz (1952 — 1967). Conduce Departamentul de etnografie din Muzeul arheologic şi etnografic al oraşului Lodz (1952 — 1962). Preşedintă a Societăţii etnografice poloneze (din 1967). BIBL.: £7^ zawierania malzen-stwa przez knpno w polskich ob-rzşdach weselnych (1928); Dzieje ludoznawstwa poîskiego (1930); Zasada wolnosci wyboru przy zawi-eraniu malzerista u Slowian (1932); Obrzţdy weselne (1934); Problem kultury ludowej w badaniach nad srodowiskiem (1938); Spolecznosc wiejska: Wspomnierda i materia-ly z badan terenowych (1948); Pomoc i wspoldzialanie w kultu-rach tradycyjnych (1949); „Lud" Kolberga jako ir 6 dl o badan nad ob-rzţdowosciq ludu poîskiego (1955); Dawnosc i terazniejszosc w badaniach etnograjicznych (1956); Musie Archeologique et Ethnograp-hique de Lodz (1959); Park etno-gvajiczny-muzeum pod otwartym niebem (1959); Zawody pozavol-nicze w wiejskiej kulturze trady-cyjnej (1983); La region dans la recher che ethnograp hique (1964); Wincenty Pol — badacz kultury ludowej (1966); Systemy krew-niacze na Slowianszczyinie w ich historyczno-spolecznym uwarun-kowaniu (1972). ZDERCIUC, Boris — etnograf, etnosociolog, muzeolog român (n. 24 iul., 1918, Chiseliţa-Nouă, Moldova de Nord). Studiază la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (1945 — 1948), specializîndu-se în sociologie. Asistent de etnografie la Universitatea din Cluj (1948 — 1952). Şef secţie la Muzeul Satului din Bucureşti (1953 — 1989). Paralel, cercetător ştiinţific Ia Institutul de istoria artei (1952 — 1958). Redactor pentru etnografie la Revista muzeelor (1964 — 1968). Cercetător ştiinţific principal Ia Institutul de psihologie (1969 — 1975), apoi la Institutul de cercetări etnologice şi dialec-tologice (din 1975). BIBL.: Uber die wissenschaf-tliche Erjorschung des Neuen in 433 z der Volkskunde (1961); Covovul maramureşan (1963); Tilişca, un sat din Mărginimea Sibiului (1963); (în colab. cu P. Petrescu şi T. Bănăţeanu) Arta populară din România (1964); Cu privire la situaţia social-economică în localităţile din sudul raionului Be-iuş (vzg* Crişana) specializate în meşteşuguri artistice, de la mijlocul sec. al XVIJ 1-lea pînă la începutul sec. al XX-lea (1965); Criterii de selecţionare a monumentelor pentru muzeele etnografice în aer liber (1966); Monumente de arhitectură populară şi conservarea Iov (1970); Muzeul pomiculturii şi viticulturii din Goleşti (1971, în colab.); Funcţia muzeului în societatea contemporană (1974) ; Uincidence des fac-teurs socio-culturels sur Vintâgra-tion professionnelle des iravailleurs industriels d'origine rurale (1974); Problematica sociologică a întreprinderilor industriale (1974). ZECEVÎC, Slobodan - etnolog iugoslav (n. 31 dec. 1918, Mos-tar). Studiază etnografia la Universitatea. din Belgrad. Doctor în etnologie (1962). Specializări în Anglia, Franţa şi Germania. Director al Muzeului etnografic din Belgrad. Secretar al Comitetului etnologic al Academiei de arte. S.Z. întreprinde cercetări etnologice asupra credinţelor şi obiceiurilor, a riturilor şi artei populare a popoarelor din Iugoslavia. îl preocupă divinităţii© mitologice aşa cum acestea se relevă în mituri, şi datine legate de sărbătorile săteşti. BIBL.: Priruânik za folklorm grupe (1950); Pjesne, plesovi i obicaji naroda Jugoslavije (1951): An Introduction to Yugoslav Folk Dances (1952); Pvedanja o vusalij-skima grobljima u istocnoj Srbiji (1962) \Juznoslovenski mitski folklor u ocima stranaca i slovena (1963); Homerov ep i nase narodne igve (1963); Igve naseg posmetnog rituala (1964); Ljeljenovo kolo (1964); Kult velike majke u srpskoj narodnoj dvami (1964); Vuk i naşa mitologija (1964), Hajducki folklor karpatskih slovaka (1964) ; Folklor slovackih partizana (1965); Uvodjenje neveste u novi do maci kult (1965); Folkloristika i et-nomuzikologija (1965); Die Zi-geuner in der Slowakei (1966); Neki elementi geneze vlasotinac-kih Kraljica (1966); Talasoni-mitska bica zastitnici gradjevina i zakopanog blaga (1966); The Role of Festivals in the Creation developement (1963); Smrtni vi-tual i neki oblici kulta mrtvih u stanovnisiva vlaskog govornog je-zika krajim i kljuâa (1968); Zmaj u navodnom vevovanju se-vevoisfocne Svbije (1969); Legenda 434 o vuâjem pastivu i hromom vuku (1969); Tradicionetl.na kultura ne-gotinske Krajine (1970); Poreklo naHh narodnih vevovanja u kucnu zniju (1970); Lesnik the Farest Spirit i] Leskovac in South Serbia (1970); Ehmenti nase mitologije u srpskim narodnim obredima m igru (1972); La parole, le son et le mouvement—moyens d* expres-sion dans la crdation populaire (1972). ZELENCIUK, Valentin Stepano-viei — etnograf sovietic (n 26 oct. 1928, Novo-Grigorievka, reg. Nikolaev). Studiază istoria la Universitatea din Chişinău (1946 -1951). Aspirantura la Universitatea din Moscova (1951 — 1954). Cercetător ştiinţific la Institutul de istorie al Academiei de Ştiinţe din Chişinău (1954—1969). Şeful secţiei de etnografe şi artă a Academiei de Ştiinţe din Chişinău (din 1969). BIBL.: Ocerki molâmskoi narad-noi obreadnosti (1959); Narodnoe moldavskGe dekorativnoe iskusstvo (1964, în colab.); Naselenie Moldavii (1973); Moldamki naţional-nîi kostium (1974). ZENDER, Matthias — etnolog german (n. 20 apr. 1907, Nieder» weis). Studiază la Universităţile din Bonn* Inssbruck şi Viena (1926 — 1930). Lucrează pentru MAtlasul etnografic" în districtul Rhenan şi la „Dicţionarul Rhenan", în Bonn (1929-1951). Docent (1954). Conducător al Atlas der deutschen Volkskunde (1954). Profesor de etnografie la Universitatea din Koln (1951) şi Bonn (1960). Director aî Seminarului de etnografie al Uni verşi* tăţii din Bonn (1963). Coordonator al Atlasului etnologic al Europei (1966). Membru permanent în Comisia internaţională pentru Atlasul etnologic al Europei (1962). BIBL.: Volkssagen dev Westei-fel (1935); Volksmăvchen und Schwănke am der Westeifel (1935); Die Sage ah Spiegelbild von Volks-art und Volksleben (1940); Atlas der deutschen Volkskimâe, NF, K ar ten 7-60, Beihepe 1-4 (1958). Râvzme und Schichten mittelalterli-eker Heiligenverehmng inihrer Be~ deutung jur die Volkskunde. Die Heiligen des mittleren Maaslandes und der Rheinland in Kultgesckich• te und Kultverbveitung (1959, 1973); Sagen und Geschichten aits der Westeijel (1966); Die Verehrung des hi. Quirinus in Kirche und Volk (1967). REF.: Festschrift Matthias Zen-der (1972). znamierowska-prUffero - WA, Maria—etnolog polonez (n, 13 mai 1898, Kibarty* R.S.S. 14- 435 z tuaniană). Studii de etnologie si entomologie Ia Universitatea din Vilnius (1921-1932). Asistent şi conducător al Muzeului etnografic al Universităţii din Vilnius (1927 — 1939). Lucrează în Muzeul etnografic al Universi-taţii, la Academia lituaniană de ştiinţe în Oficiul pentru protecţia monumentelor culturale şi 111 Muzeul de artă al Oraşului Vilnius (1940—1945). Organizează Biblioteca şi Colecţiile etnografice ale catedrei de etnografie şi Muzeul etnografic al Universităţii din Torun (1945 — 1949). Lector de muzeografie la Universitatea „N. Copernic" din To-rim (1946—1958); profesor la catedra de etnografie la Universitatea „N. Copernţc" din To-ruii (1958 — 1963). Director al Muzeului etnografic din Torun (1959—1972). Doctor în etnologie (1939). Preşedinte al Secţiei muzeale a Societăţii poloneze de etnologie. M.Z.P* este preocupată de clasificarea obiectelor culturii ţărăneşti, după metoda comparativ-tipologică, de contextul lor material şi de structura vieţii spirituale. Participă la elaborarea tematicii şi metodologiei unui Atlas mondial al pescuitului. BIBL.: Rybolâwstwo Jezior Trockich (1930); Pvzyczynek do rybolowstwa na Bugu (1932); Pvzyczynek do magii i wievzen rybakow (1947); Rybackie na-rzqdzia kolne w Polsce i kvajach sqsiednich (1957); Das Sammeln von tradizionellen Museumobiek-ten der Fischevei untev Beriîck-sichtigimg ihrer Systematik (1960); Museum Ethnographic Collections in Poland (1965); Thvusting Im-plements for Fisching in Poland and Neighboring Countvies (1966); Polskie muzealnictwo etnogmficz-ne w okresie 25 lecia (1969); The Museum of the Histovy of World Fisching (1971); Pvzymuzealny skansen tcrunski i inne muzea skansenowskie realizowane i plano-wane w woj. bydgoskim (1972). Zarys tradycyjnej kultury ludowej woj. bydgoskiego (1973); ZOJZI, Rrok — etnograf albanez (n. 10 mai 1908, Shkoder). Studiază istoria la Tirana. Şef al sectorului de etnografie din Institutul de istorie (1954). Fundează primul Muzeu etnografic al Albaniei. Profesor de etnografie ia Universitatea din Tirana. R.Z. este iniţiatorul, animatorul şi organizatorul studiilor de etnografie albaneză. Manifestă preocupări diverse în etnologie. BIBL.: Vestigiile unui calendar primitiv în Albania (1949); Studii asupra costumelor populare (1951); Portul vestimentiar tradi- 436 z ţional aî poporului albanez (1955); Scurtă privire etnografică asupra tradiţiilor de navigaţie în Albania (1955); Aspecte ale Cutumiarului (Obişnueînicului) lui Skanderbeg în raport cu dreptul cutumiar albanez (1956); Tradiţiile de navigaţie maritimă în Albania (1958); Tradiţiile de război maritim (1958); Arta populară în Albania (1959); Vechile diviziuni regionale ale poporului albanez (1962); Guna în tradiţia vestimentiară a popoarelor balcanice (1966); Ques-tions concernant le droit coutumier albanais (1967); Vestigii arhaice în portul vestimentar al poporului albanez (1971).