Lista autorilor: ANDRIESCU NICOLAE TEOFIL BARBU GABRIELA BOTEZAT ANTONESCU ILEANA BOTEZAT ANTON ESCU LI VIU CRĂCIUN DAN GORGOS CONSTANTIN LITINSCH1 GHEÖRGrtE NĂSTASE; ŞTEFANIA COCA PĂUN ESCU ADRIAN PRELIPCEANU DAN Grafică : CRIVĂŢ IRINA, HAIDUCU DANIELA, MITACHE MIRELA Fotoreproduceri : BUNESCU MIRCEA Coordonare lexicografica : ION ESCU RUXĂNDOIU LI LI AN A, RUXĂNDOIU PAVEL Referent ştiinţific : Prof. Dr. Doc. VASILE PREDESCU, Prof. Dr. EDUARD PAMF1L PUIU OLGA VALÉRIA SĂNDULESCU MARIA CARMENA STOLTZ GABRIELA STROIAN GABRIELA ŞAf|DO RV ERŐ NI CA ŞŢEFĂNESCU MUGUR GÁBRIEL TALABAN ANDRUCOVICl IRENA TUÖOSE CĂTĂLINA TUDOSE FLORIN ISBN 973-39-0027-3 ISBN 973-39-0214-4 ISBN 973-39-0026-5 ENCICLOPEDIA CA SĂRBĂTOARE A CUNOAŞTERII Cu acest al patrulea volum se încheie o vasta operă de referinţa, o veritabila enciclopedie asupra celui mai important şi mai pasionant domeniu al cunoaşterii, acela al psihismului uman. Cu toate ca poarta în titlu, alături de genul proxim („dicţionar1*), diferenţa specifică „de psihiatrie parcurgîndu-l, constatăm că abordează noţiuni şi idei înscrise pe un amplu evantai al fenomenelor psihice, de. la cele normale la cele patologice şi, ca un corolar, la mijloacele terapeutice. Cekut care doreşte mai mult decît o abstractă definire a termenilor, care vrea să cunoască aspecte asupra modului de formare, funcţionare şi dereglare a psihismului, îi este necesară această deschidere, de la psihologie, prin psihiatrie, la psiho- şi farmacoterapie, întruclt numai prin cu-maşterea alcătuirii şi funcţionarii psihismului se poate înţelege dereglarea acestuia; Acest fapt ne aminteşte de aserţiunea lui Ţh\ Ribot, elaborată la începutul secolului nostru, conform căreia boala psihică reprezintă „un experiment de ordinul cel mai subtil, realizat de natura însăşi, în împrejurări bine determinate şi cu mijloace de care mintea omenească nu dispune; şi dacă boala nu ar dezorganiza mecanismul spiritului făcîndu-ne să înţelegem astfel funcţionarea sa normală, cine ar îndrăzni să rişte experienţe pe care orice morală le respinge ?“ Acesta a fost fără îndoială glndul, dar şi mesajul care i-acălăuzit pe autori în elaborarea^ prezentei lucrări. Prin invitaţia de a prezenta acest volum, care încheie în mod festiv o impresionantă lucrare, autorii au vrut să mă înscrie, onorîndu-mă, în suita pînă acum „triontică** a psihiatrieiPamfil — Pirozynski — Predescu, respectiv profesorii din cele trei centre universitare, care au prefaţat volumele anterioare. Consider ca o onoare invitaţia de a participa, într-o astfel de elită, la aceasta sărbătoare. într-adevăr, este un prilej festiv, de bucurie şi bilanţ şi într-un astfel de moment, nu putem să nu ne gîndim, In primul rînd, la o altă enciclopedie, la o enciclopedie vie, la primul dintre cei mai sus menţionaţi, în fond la primus inter p*res al psihiatriei din România. Dar, dacă gîndim, trebuie să şi spunem, deşi, de obicei, din motive multiple, unele inconştiente, aprecieri semnificative, în special laudative, asupra contemporanului cunoscut le comunicăm după ce el a dispărut. Faptul că, aşa cum spune poeta, „ne modelăm tăcerile scuturi* este expresia înţelepciunii, prudenţei sau laşităţii? Cu o astfel de amînare, faptul (ce trebuie evocat) se stinge treptat în uitare, iar atitudinea noastră egoistă sau laşă devine şi păgubitoare atunci cînd supunerea uită să evidenţieze o valoare. Tocmai de aceea noi, cei peste o mie de psihiatri, contemporani Profesorului, care, la „Modex**, „Socola“ sau „Central**, ca şi In alte amfiteatre ale gîndirii şi reflexiei despre boală şi normalitate, am fost entuziasmaţi, mîndri dar şi complexaţi, de ideile sale încărcate de valoare, trebuie să-l re-evocăm cu fiecare prilej, spre a nu-l pierde într-o cuIpabiUzanţă uitare. Cred că această sărbătoare constituie un astfel de prilej de re-evocare a Profesorului, cu atî.t mai mult^cu cît, semantica şi semasiologia l-au pasionat, iar prin noţiunile nou create şi ideile sale elevate, ne-a încîntat. Ascultîndu-I, aveam impresia că aceste idei inedite, ca şi consideraţiile realiste şi generalizatoare, redate într-o formă specifică şi încîntatoare, nu veneau de la colegul din faţa noastră, ci din timpuri viitoare. 4 într-adeyar, în acea memorabilă „Scrisoare psihiatrului mileniului treiu, auzeam de fapt ideile Profesorului Pamfil venind de-acolo, din viitor, din secolul şi mileniul următor. Acum, la punctul „z* al acestei enciclopedii, trebuie să spunem că permanent Profesorul a adus, de acolo din viitor cuvinte noi şi necesare domeniului nostru, creînd o nouă ştiinţă pe care a denumit-o adventica. Profesorul Pamfil nu este numai o enciclopedie vie, ci şi un creator, un geniu, contribuitor la o nouă enciclopedie. Noi pshiatrii ne mîndrim, deşi încă nu ne-am obişnuit să folosim cuvintele noi ale Profesorului, pe care trebuie să le înscriem în semiologia psihiatrică universală, spre a putea fi incluse în alte enciclopedii ale lumii. Considerăm aceasta ca o necesara datorie, întrucît noi psihiatrii, mai mult c/ecit lingviştii, ştim că neologismele apar în două situaţii ale existenţei: nebunia şi geniul. în prima situaţie cel în cauză crede, sau poarta o fermă convingere, că pentru a exprima gîndurile sale inefabile este nevoie de alte cuvinte decît cele existente. Pacientul nostru are nevoie de cuvinte inedite care i se par mai „potrivite** pentru a da expresie ideilor care, noi ştim, sînt, de asemenea, particulare. fn cea de a doua situaţie. neologismul este un act de autentică şi vie creaţie, autorul sau fiind o^cuime a domeniului, un promQtor şi, în acelaşi timp, un creator în domeniu. .Jşloţiunile aici exjştentee nv-j maj sînt tsuficiente $/ pentru a exprima idei, situaţii, d'ate şl fapte, numai de el observate sau descoperite, are nevoie de cuvinte nof pe care le creează. în această situaţie, neologismul constituie floarea fină, aura, adierea de vînt a geniului cu influenţe novatoare asupra domeniului. Astfel, Hegel a fost un mare creator de noţiuni şi concepte filosofice. El era conştient de necesitatea creării lor şi totodată mîndru de ele* fapt pentru care afirma: „pîna la mine filosofia a fost un templu fără picturi şi eu a trebuit să-l pictez**^ La noi, Emihesóu a creat foarte, multe cuvinte noi, inedite, care, prin larga răspîndire .a.poeziilor sale, au fost repede cunoscute şi asimilate ; ele au intrat în fondul lexical al limbii noastre, iar prin intima asimilare şi larga utilizare şi-au pierdut caracterul inedit, de neologisme. Sub .-acest unghii Pamfil este Eminescul psihiatriei. Creator al atîtor cuvinte noi în domeniul psihiatriei, Profesorul Pamfil ar putea fi considerat ca pater al acestui destin spiritual, ca autor morál al acestui dicţionar magnific prin dimensiuni (care pe 4 000 de pagini tratează peste 11 000 de termeni) şi magisţral prin forma şi -conţinut. Invitaţi de Profesorul Pamfil la această sărbătoare a\cunoaşterii, sîntem întîmpinaţl de autorii operei, în. frunte cu. dr. Constantin Gorgos, coordonator a] lucrării şi cel mai important autor. Daca venim mai de departe, în faţa acestei opere impresionante, primul gînd care ne încearcă se îndreaptă către autorii ei; am crede că sînt semizei. Cunoscînduri, constatam că toţi, sînt1 oameni tmerrŢx:ei mar mufţrstudenţi ăi noştri,~ formaţi ca psifilatri aici, în Central, oameni născuţi în' aceasta jumătate de secol, care se disting de noi ceilalţi numai prin faptul aă au putut forma, un grup admirabil de muncă, reflexie şi creaţie intelectuală/avînd astfel posibilitatea să elaboreze cea mai importanta operă din istoria de.,peste 150 de ani a psihiatriei din România. Aureolaţi cu acest merit şi avînd satisfacţia binemeritată a unei astfel de realizări, .ar putea oare aceşti colegi psihiatri să accepte (sau, eventual, să-mi ierte) faptul că le voi spune „fara umbră de îndoiala*1: ca voi, există: mulţi alţii, aici la női. Este într-adevăr un lucru cert că în fiecare centru universitar, ca şi aici în Central, există psihiatri la fel de valoroşi, la fel de capabili şi înzestraţi, care însă nu au fost la fel de armonios relaţionaţi, de puternic motivaţi, la fel: de autentic angajaţi. înălţarea acestui edificiu al psihiatriei, prin această „muncă de Mont Blqnc“ de fapte nu este o chestiune de conjunctură, ci un fenomen izbutit printr-o structură a cărei rpajizare aparţine coordonatorului lucrării, doctorului Constanţi n Gorgos ; a face dintr^un grup profesional un ansamblu structurai de muncă şi creaţie este a realizare de psihologie socială care-i confirma coordonatorului disponibilitatea sa aptitudinala de a realiza o structură relaţională. Această enciclopedie psihiatrică este cu atît mai necesară acum, cînd ţara noastră are-nevoie, mai mult decît oricînd, de o reevaluare spirituală şi de asanare morală. Aceasta, întrucît psihiatria este o ştiinţă deschisă şi comprehensiva, ale cărei acţiuni şi deziderate depăşesc distingerea - normalului de anormal, fiind intens preocupată de disocierea moralului de amoral; ea este, în acelaşi timp, ştiinţa structurării şi, mai ales a destrticturării personalităţii, ca şi a ipostazelor patologice ale moralităţii. Eforturile de ortoeticizare, ca şl activitatea iatrica, vindecătoare, trebuie desfăşurate' neîntîr-ziai, metodic şi cu rigoare, astfel îneît: . — celor care sînt admirativi şi îneîntaţi de admirabila şi enciclopedica noastră realizare, să nu ezităm a le spune adevărul că şi alţii, aici la noi, ar fi putut face şi sînt capabili de opere asemănătoare ; 5 — celor veniţi de peste ţari şi mari spre o ne vorbi, cum am văzut, despre psihiatrie In terminologia an/lor '60, sa avem curajul a te spune ca noi discutam şi folosim taxinomiile internaţionale din anii ’90 ; — celor care, venind la noi, fac eforturi sa ne explice ce este psihanaliza, sa le arătam că aici s-au scris cărţi şi studii de psihanaliză, că s-au făcut traduceri de psihanaliză, că însuşi Sig-mund Freud a expediat scrisori (în care vorbea de psihanaliza) în România ; — celor care ne aduc la cunoştinţă, cu înţelegere şi îngăduinţă, că există o concepţie psihosomatică şi un mod psihosomatic de abordare a pacientului să le arătăm că la noi s-au publicat studii şi cărţi de psihosomatică, aşa cum la ei nu s-au scris; — evident, celor care venind în aceasta „ţară a lui Dracula**, vorbindu-ne despre umanizarea spitalelor, ^despre etică medicală şi psihiatrică, ie putem demonstra prin date certe, pe care şi istoriografia medicala din ţările lor le consemnează, că în aceeaşi perioadă istorică în care la ei bolnavii psihici erau arşi pe ruguri, la noi erau ocrotiţi şi trataţi în „bolniţele mînăstireşti“. Toate aceste aspecte apar, acum, mai elocvent în faţa prezentei enciclopedii care constituie în felul ei, un monument. în acelaşi timp, trăim regretul că nici unul din aspectele mai sus citate nu au fost pînă acum comunicate de către numeroşi ambasadori ai psihiatriei noastre în străinătate, iar cînd psihiatrii altor, ţărJ ţm.vejiiţ aicu ele au tfost tcu grijă eludate sau, deliberat ignorate. Din păcate, spunerea adevărului., dintr^u-n* fapt firesc şi elementar, a devénit acum la noi, în mod paradoxal, un fapt moral şi necesar. în astfel de momente de bilanţ, ca acesta oferit de încheierea enciclopediei psihiatrice, trăim mai acut ca oricînd nevoia unor relaţii interpersonale morale, nevoia de o societate morală, în care tot ceea ce a fost sau ..este rău, ca jşiceea ce este .bun şi valoros, să fie scos la iveală. Acest lucru trebuie făcut cu sinceritate şi obiectivitate, căci fanatismul în ipostazierea răului este un ul-tragiu asupra binelui, iar psihiatrul autentic nu poate fi decît un exponent al adevărului. Prof. dr. GEORGE IONESCU 8/SAC Sacerdot; Sacher-Masoch L ; Sachs H. TABEL CXXXI Trasaturi particulare de caracter Simptome experimentale h.. S ... a hy k P d m Asexualitate, abstinenţă 0 0 Z 0 0 Sexualitatea normală a omului mediu + + ~ ~ 0 + Sexualitate sublimată - - -f- 4~ - - Bărbatul „efeminat* + - 0 ± -f + Femeia „virilizată“ . -few ifc: 0 : - 0 + - ■ + Sexualitatea- infantilă 0 . 0.0 s." í> r ■ - Bisexual itat ea ~ • ; i'zt , , ifc -+V/ Homosexual itat ea- pasi vă la băr bat . 0 : Homosexualitatea pasivă la femeie : -f; • : ;:-'y - V -îl“ ■ i : 0 •.. : .0 ■ . .0 , - SZONDKf) ţest. 2 -^-^gRQÖT:' (cfr-Jat. -sacerőös" preóf*^ • Reprezentant ai divinităţii într-o comunitate religioasă; în cadrul căreia înde p lineşte ritualül • consideră sacerdot-devineJnductor) şi eventual j să ieL antreneze la organizarea unor secte, •3-/-SAGH£ÎVHASOG^Uo#ol^vonHt*836-- • 1895) # Róma&cter Austriac Dotat cu o putere de -rriuftGa*?excepţiofiaJă^’obtine la numai 19 ani titlul de doctor în drepi Un an mar tîrziu, religios. Funcţia sacerdotali şi, mai ales, puterea ) sacerdotală se capătă în urma unui proces de iniţiere, în cursul căruia persoana suportă; o. ; investitură sacră, deci o învestitură ce-i conferă atribute ale divinităţii. Sacerdotul are puteri magice; si dispune de formule sacre care îl ajută în exercitarea acestor puteri. Membrii comunităţii religioase consideră că sacerdotul poate influenţa ’ desfăşurarea unor fenomene naturale şi sociale,’prin âpelul la bunăvoinţa divinităţii şi prin obţinerea acestei bunăvoinţe. Ca păstrător al învăţăturii sacre şi ca reprezentant al puterii sarre, el Intervine în diferite probleme, fie cu rol de consultant (în plan social şi politic), fie cu rol de tămăduitor (vindecarea bolilor). !n perspectivă psihopatologică, noţiunea trimite la delirul mistic, în cadrul căruia persoana îşi atribuie calităţi sacerdotale ; In cazul’ în care convingerea puternică a bolnavului este' însoţită de anumite însuşiri mintale sau ale personalităţii vel -reuşeşte să găsească persoane* pe care să le influenţeze (bolnavul care se* este numit profesor de istorie germană la jGratz. Abandonează* preocupările profesionale [în favoarea literaturii. - i în lucrările sale tijterare;" scriitorul a descris .agresivitatea sexuala resimţită ca plăcere de îcatre partenerul a|resionat („Der Emissar", !„Die geschiedene Frau“, „Passionsgeschichte 'eines idealiste«“). iH^şochişmul (termen con-:struit pornind de jâ aceste lucrări literare) se pare că a fost pentru autor nu doar o fie-jţiune literară, ci un jmod obişnuit de satisfacţie ^sexuala în căsătoriile sale (cu Laura RÜMEL1N îşi Hilda MEISTERN). 4. SACHS Hanns (1881-1947) • Medic pstfiiktru, psihánatist de; origine germană. Vine în contact cu opera lui FREUD în 1904, apoi îl cunoaşte persorîaî şi devine unul din discipolii săj. Este prieten cu RANK, cu care, în 1912, editează revista. ,Jmago“. După 1920 activează4a Berlin, iar în 1935 începe să lucreze Sacietyl '-íM>Sacrifici u SAC/ 9 la Boston xü ALEXANDER, căruia îi urmează la conducerea institutului. Dintre lucrările sale se detaşează „Inconştientul creator** şi studiile psihanalitice asupra unor personalităţi > cél ebre : BAUDELAIRE, BISMARCK, CELLINI, SCHILLER, SHAKESPEARE. Ulti ma sa lucrare, din 1:944, se inti-tuleaza „FREUD, profepr şi prieten**.: 5. $ÁCIETYÜM> Ceho-Şlovaqia - DCl fen-metrazina • Psihostimujent, derivat feni let il- aminat ; de tip 3-metil-2-fenilmorfoiina, cű puternice valenţe ánoreXigehe. Este utilizat în combaterea unor efecte secundare ale neu-rolepticelor. Pot exista fenomene de sevraj la întreruperea tratamentului ^ PSIHOSTI-MULENTE. 6. SACRIFICIU (cf. lat. sacrifici um) « In sens, ;rel igios, ofrandă ad jasă di vi nităţi i}. în cadrul ţinei cerernonii. în. felul acesta, este distrus un obiect (fiinţă sau lucru), cu anularea simultană a tendinţei de revendicare egoistă — intrinsecă naturii umane prin conştientizarea de sihe şi~îuaréa'Tn^pősesiuné a propriei persoane. Ceea ce se sacrifică este un lucru pe care persoana îl posedă, deci există o identitate între lucrul sacrificat şi.fiinţa care sacrifică. LÉVT — BRÜHL numeşte această apartenenţa „parti ci păţi e mistică** ; particîpaţia mistică presupune o identitate inconştientă între persoana şi I ucru, i dentitate cu semn ifi caţie sim bol i că a unirii unei părţi inconştiente a fiinţei cu o parte, necunoscută a lucrului (deci esté unirea între două elemente necunoscute; în virtutea coincidenţei generice a necunoscutului cu necunoscutul). Lucrul care aparţine individuiui este l ucrul care suportă i nvestiţia conţi nuturi-ior i nconştiente ale , indi vidul ui > De aceea, o r i ce of randa (;ş i sacri fiţi u) i m pl ică o r ev e nd i-care personală, se supune principiului „do ut des“ ; actul de a da, în sine, nu înseamnă sacrifici u, ci de vi ne sacrificiu în măsura î n care lucrul este distrus, ceea Ce ar anula revendicarea conştientă a individului ; rărhîne însă .o revendicare- subfilă şi secretă (inconştientă), care dă sacrificării calitatea u-nei acţiuni magice (obţinerea bunăvoinţei divine). Sacrificiul în sens restrîns şi autentic -presupune o evoluţie spi-rituală pirîă acol-o, încît-persoana să devină conştientă .că -ofranda-făcută- reprezintă ö parte din ea însăşi, deci că persoana d itruge o parte a fiinţei sale fără a revendica nimic — este valoarea etică supremă a sacrificiului resimţit ca o pierdere. Semnificaţia psihologică a acestei pierderi este însă atee# a :unui: cîştig, întrucît „puterea de a te sacrifica presupune, cu necesitate, puterea de a te lUa în stăpînire, de a te poseda** (JUNG, 1971). Sacrificiul - autentic presupune deci distrugerea lucrului şi distrugerea revendicării prin conştientizarea acestei revendicări. în acest sens- vorbeşte JUNG despre „Şinele integrat** (neechivalent cu Şinele freudian), înţelegînd prin această expresie Şinele eliberat de proiecţie şt fUncţionîhd ca o „putere psihică determinantă**. în accepţiunea psihologiei generale (şt în sens larg), sacrificiul desemnează renunţară voluntară a persoanei la un beneficiu propriu, ín numele datoriei sau al'pnoaréi (sub aspectul psihologiei profunde, aici interviné conştiinţa morală, elemente álé Supraeului) ; a se dévötá cuiva, a priva propria persoană de anumite lucruri în beneficiul altei persoane, a renunţa la satisfacţiile proprii pentru satisfacţiile altei persoane, toate acestea definesc o conduită a sacrificiului fără a reprezenta însă un sacrificiu autentic, întrucît implică o revendicare etică inconştientă. Dacă acest mod de a renunţa se accentuează, el generează conflicte mai mult sau mai puţin profunde, mai ales în măsura în care persoana căreia i se adresează sacrificiul nu răspunde favorabil, implicit sau explicit; persoanei care se sacrifică (deci acea revendicare, manifestă sau nemanifestă, nu este satisfăcută). Sacrificiul aparent poate ascunde : trebuinţa de posesiune, trebuinţa de dominare, trebuinţa de punere în valoare, trebuinţa de consideraţie ; sacrificiul fals, ca şi construcţia de scopuri fictive, avînd la origine trebuinţe nerecunoscute de individ ca atare şi generînd dorinţe contrare trebuinţelor, apare ca modalitate nevrotică de existenţă, în special în nevroza de caracter, nevroza de eşec, nevroză de destin. Actele rituale simbolicé cu semnificaţie sacrificială se întîlnesc în nevroza obsesională. Revendicarea afecţiunii şi atenţiei pe parcursul unor renunţări trăite ca sacrificiu, a unor investiri trăite ca sacrificiu (de;.fapt, revendicarea posesiunii exclusive^ asupra persoanei care a beneficiat de sacrificiu) apare la personalităţHe isterice. Conduita sacrificială reprezintă o formaţiune reacţională de .tip obsesional sau de tip demonstrativ. Autodes-trucţia sau distrugerea uriui obiect care aparţine subiectului nu constituie, ca act în sine, acte sacrificiale.- Atitudinea personalităţii diz-armonice, prin ea însăşi, nu angajează persoana -în conduite de sacrificiu. Pierderea unui obiect fără ca subiectul să fi avut,’ conştient, 10/SAC Sacru; Sadism, Sado-masochism intenţia pierderii poate avea o semnificaţie simbolică de. act sacrificial (de sacrificiu inconştient). : ^ 7, SACRU (cf. lat. sacer „sfînt44) # Atribut definitoriu al divinităţii, al unor reprezentanţi ai acesteia, al ünor obiecte de cult sau al unor ritualuri. Sacrul trimite la manifestarea divinităţii transcendente, pure, inviolabile. Se opune termenului de profan (care se referă la nonapartenenţa religioasă, la absenţa totală a elementului sacru). Prin natura lor, lucrurile şi fiinţele comune nu deţin atributul de sacru. Sacrul semnifică: esenţa pură, perfecţiunea, transcendenţa, intangibilitatea, în sensul de inviolabil. Se atribuie termenul de sacru şi unor fiinţe spirituale* persoane, locuri, lucruri, toate acestea trebuind în prealabil să suporte o acţiune de sfinţire, ce presupune jertfă interioară, investire din partea divinităţii. Sacrul oferă protecţie şi securitate. Figurativ, atributul sacru trimite Ia veneraţie şi respect inviolabil ; astfel, persoana tatălui şi reprezentanţii figurii paterne (în care se conţine, la un nivel profund, modelul divinităţii) posedă atributul sacralităţii. Sacrul inspiră teamă, respect şi poate funcţiona ca interdicţie. In perspectivă psihopatologică, maladia legată de sacru trimite la „maladia tabu-ului44 şi aceasta este nevroza obsesională (prohibiţiile obsesionale sînt analoge prohibiţiilor tabu-ului, iar acestea din urmă se transmit prin autoritatea paternă). Ritualurile sacre (scenarii riguroase avînd drept scop integrarea într-o ordine superioară, cu invocarea şi preluarea puterii divinităţii, scenarii ce se desfaşoară, implicit, după un model divin) conservă credinţa* fiind expresia unui apel magic Ia divinitate (- TOTEM, TABU). 8. S.A.D.: (Seasonal Affective Disorder) — sin. HIBERNALĂ DEPRESIE —* HIBERNAL DEPRESIV RECURENT(S> sindrom. 9. SADE Donátién Alphonse Franţois (marchiz de) (1740—1814) O „Divinul marchiz44, scriitor francez. Se naşte într-o familie provensală foarte nobilă,• printre strămoşii săi îndepărtaţi numărîndu-se celebra LAURA, cîn-tată de PETRARCA. ' După cé absolvă cursuriIe colegiului Louis le Grand, devine ofiţer de cavalerie, participi nd la „războiul de şapte ani44 cu Germania. Fiind implicat într-o serie de aventuri galante, ca şi de încălcări flagrante ale legii, va petrece aproape trei decenii în stare de recluziune. Fără ca faptele sale reale să atingă violenţa descrierilor din romanele sale, traiectoria existenţială a marchizului de SADE este marcată de o serie de contorsionări, care trădează o structură dizarmonică a personalităţii. Romanele sale : „Justine** (1781), „Cele 120 de zile ale Sodomei sau şcoala libertinajului44 (1785), „Aline şi Valcourt44 (1788), „Juliette" (1976), „Filozofia de budoar" (1975), se constituie într-o veritabilă enciclopedie a perversiunilor. sexuale (HAVELOCK ELLI ), un fel de „psihopatia sexualis44 a secolului al XVMI-lea. în timpul revoluţiei de la 1789. admirator ardent al ruî ttAKAT, a jucat un rol polttic minim şi, stîrnind suspiciunea aripii revoluţionare prin moderaţia sa, a fost închis, iar ulterior, după un celebru pamflet antinapoleonian, internat la Charenton. In azilul condus de Royer COLLARD, de SADE, pacientul al cărui comportament părea unora dintre supraveghetori „cel al unei persoane cu mintea sănătoasă44, a organizat un teatru, fiind un veritabil premergător al psihodramei. 10. SADIC — tip de personalitate # Tulburare în structurarea personalităţii, a cărei trăsătură esenţială este un model comportamental caracterizat pri n cruzi me, umi li re a celorlalţi şi agresivitate manifestă îndreptată către persoanele din jur încă din perioada post-adolescenţei (-» PERSONALITATE DIZARMONICĂ). 11. SADISM, SADO-NTASOCHISM (Denumirile provin de la numele marchizului DE SADE şi, respectiv, de la cel al romancierului german SACHER-MASOCH, care au făcut apologia acestor comportamente sexuale, în scrierile lor) • Ca perversiune sexuală, sadismul se concretizează în modalitatea de a obţine plăcere sexuală numai prin provocarea unor suferinţe fizice şi/sau morale partenerului. KRAFFT- Sadism ; sado-masochism SAD/11 EBING defineşte ; sadismul drept mod „de a obţine o senzaţie de plăcere sexuală, ajungînd pînă la orgasm, prin provocarea de umiliri, pedepse, cruzi mi de toate fel urile, u nei fi i nţe umane sau chiar unui animal, ca şi pulsiunea de a provoca aceste senzaţii de plăcere prin mijloace adecvate". MOLL include în definiţia sadismului noţiunea de uferinţă morală, necesitatea de umilire a partenerului. Acelaşi rol dominator al dorinţei dea umili îi subliniază şi FREUD („Pulsiunea şi destinul pulsiunilor“). A. Dürer Deşi aparent opuse ca manifestare, sadismul şi masochismul sînt tratate împreună, FREUD ^lxm.úid_chiar, încă din 1905, că „un sadic este în aceiaşi timp şi un masochist". în concepţia psihiatrică modernă, sado-masochismul nu este legat numai de sfera perversiunilor sexuale, ci şi de un mod de comportament: „sadismul moral", „perverşi amorali", „masochismul moral" (H. EY). Gradele de agresivitate ale sadicului poţ atinge intensităţi diferite, de la simple „înţepături", pînă Ia flagelare, torturi, crimă (istoria criminalisticii citează cazuri celebre, care au răspîndit teroare în epocile respective : vampirul din Düsseldorf, măcelarul din Hanovra, Jack Spintecătorul, dar nu trebuie excluşi nici NERO, TIBERIU, CALIGULA). Comportamentul sadic-agresiv se desfăşoară înaintea sau în timpul raportului sexual, avînd nevoie de un anumit cadru şi de un anumit scenariu. Suferinţele sînt provocate prin cele mai variate mijloace : flagelare, înţepături, arsuri, murdărirea cu excremente, injuriere, umilirea partenerului. Acest comportament, mai frecvent la bărbaţi, se poate manifesta în forme mfnore la femei, prin muşcarea partenerului, zgîrieturi etc. După unii autori, necrofilia (fie că raportul pexual se face cu cadavre abia înhumate, fie să se face cu cele deja intrate în putrefacţie) coate fi considerată tot ca o formă de sadism. Actul sadic sexual necrofilie poate fi urmat de canibalism sau de maltratarea cadavrului. Este descrisă şi agresivitatea sadică manifestată asupra animalelor. După SPITZER şi colaboratorii, criteriile de diagnostic ^le sadismului sexual sînt următoarele : • provocarea unor suferinţe psihice său fizice unei persoane, în mod abuziv şi fără consimţămîntul acesteia, cu scopul obţinerii plăcerii sexuale ; • provocarea unor suferinţe fizice sau morale de gravitate medie unei persoane, cu consimţămîntul acesteia, în scopul obţinerii plăcerii sexuale ; • provocarea, In scopul obţinerii plăcerii sexuale, a unor suferinţe grave, soldate chiar cu moarte, asupra unei persoane care iniţial a consimţit la acest comportament, fără însă a-i prevedea urmările. Vîrsta de instalare a acestui comportament sexual este variabilă, de obicei fiind reprezentată de perioada adolescenţei. Poate fi permanent, cronic, mai rar accidental. Există şi posibilitatea desfăşurării paralele a unei activităţi sexuale normale. Sadismul, în afara cadrului strict al sexualităţii, se poate constitui în conduite simbolice fară nici o implicare sexuală, tradus în violenţă, recurgere şi plăcerea de a recurge la pedepse corporale crude asupra subordonaţilor, abuz de putere, plăcerea de a tortura, de a umili, de a irita — ceea ce H. EY numeşte „sadism moral". Opus (aparent) sadismului este masochismul. Uneori, cele două comportamente deviante se întîlnescasociat, constituind sado-masochismul. Există posibilitatea ca, într-un moment de revoltă, masochistul să devină sadic. Sado-masochismul se practică într-o atmosferă secretă, plină dş mister, creînd un cuplu călău-victimă ce înlocuieşte cuplul normal bar bat-femeie (POROT). Acest comportament se manifestă înaintea sau în timpul coi-tului. Fantasma sado-masochismul ui, apărută încă din copilărie, se concretizează în comportamentul adultului, agravîndu-se treptat. Se impune o diferenţiere a sado-masochis-mului sexual de structura sadică sau masochistă a unor personalităţi, la care suferinţa şi provocarea ei (sau autoprovocarea) nu au nici o legătură cu activitatea erotică. Este vorba de un tip de personalitate şi nu de o perversiune, aceşti indivizi avînd, de obicei, o activitate sexuală relativ normală. Personalităţile sado-masochiste pot avea o aparentă integrare sociala normală. 12/SAF Safism : Saicóstrn (M>; Sakel M. Abordînd psihanalitic sado-masochismul, în prima topică-, FREUD consideră că acesta constă în fesenţă dintr-un sadism uman, care', investit în obiect, suferă două operaţii : o transformare a activităţii subiectului în pasivitate, modifici nd agresivitatea dinspre obiect în agresivitatea spre subiect. Masochismul devine astfel un autosadism. în cea de a doua topică, FREUD face referire la pulsiunea morţii, care subvenţionează libidoul, determinînd îndreptarea agresivităţii spre obiectul exterior (masochism exogen sau primitiv) sau intorcînd sadismul uman împotriva subiectului (masochism secundar). FREUD a descris rolul sadismului şî masochismului în organizarea libidinală a personalităţii la nivelul diverselor stadii, în special în stadî uf sădic-anal, care se situează î ntre 2—4 ani şi care este marcat de dubla analogie: retenţie-refuz, evacuar’e-dăruire. Această organizare este contemporană cu debutul: complexului oedipian, una dintre funcţiile sale fiind trecerea la stadiul falie. 12. SAFISM (după numele poetei SAPHO din Lesbos, secoiul al Vl-lea î.e.n.) — sin. GINEICOFILIE LESBIANISM. 13. ŞAFRA(M) Japonia — DCI Safrazina # Antidepresi v timoanaleptic, derivat hidrazinic de tip 1 metil-3-(3,4-metil-endioxifenil)-propil- <0O^^CH?.CH2-CH-HH -nh2 ch3 hidrazină, indicat în depresiile inhibate. Este lipsit de efecte - sedaţi ve (se recomandă asocierea) ; nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi antidepresive timoleptice, necesitînd o pauză de 14 zile. Contraindicaţii le sînt, în general, cele ale timo-lepticelor IMAO. 14. SAICOSTIN(M> Japonia — DCI C/or-promazînă 9 Neuroleptic sedaţi v, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dîmetilaminor propi l)-fe notiazi nă, cu acţi une se dat i vă, anti e-metică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M). 15. SAINJ GUY(B) boală - sin. COREE ACUTA; COREE MINOR; COREE REUMA- TISMALĂ ; DANSUL SFINTULUI GUY^V SYDENHAM(B) boală. 16, SAINT JiEAN DE DIEU (CIUDAD Jean) (1495—1550) #- Portughez stabilit în Spania la 1537 (sau 1540) ; creează o instituţie de caritate pe nt r u î ngri j i rear bolnavi I or psi hi c, gen de aşezăminte care se vor răspîndi în întreaga Europă Occidentală („Charités"). Dintre acestea, Charenton din Franţa va fi cea în care se vâ naşte psihiatria moderna. ■17. SAKEL Manfred (1900-1957) • Studiază medicina la Viena.unde obţine şi diploma în 1925. Atras de psihiatrie (încă din timpul studiilor) devine, în 1927, medic şef al secţiei de tratament al toxicomanilor de ia Lichter-feld (Berlin), unde utilizează insulina în dezintoxicarea mor.finomaniior, plecînd de la efectul sedaţiv al acesteia şi- de stimulare a apetitului alimentar. Cu totul incidental, realizează o comă insulinică, după care obţine remiterea elementelor psihoti,ce la cazul respectiv. Această observaţie îl determină să mcerce realizarea comei în scopul remiterii, psihozelor, in 1933, se reîntoarce la Vieha, în. clinica universitară a lui PÖTZL, care se arata atras de metodă. In noiembrie 1934, începe seria celor 13 articole publicate în „Săptămîna medicală vieneză“, prin care face cunoscută metoda de tratament al schizofreniei prin şoc hipoglicemic, realizat prin administrarea insulinei. Această metodă esté denumită „ciira Sakel** şi a constituit una dintre metodele de tratament biologic larg utilizată pînă la instauraréa erei neuroleptice (1952). Dupâ. 1938, SA KELemigrează în S.U .A. Ultima perioadă a vieţii Sale este plină de confruntări, în încercarea sa de a fi considerat părintele terapiei convulsivahte. 18. SAKEL - cură INSULINOTERA-PIE. 19. SAKINAW Italia - DCI Clordiazepoxid % Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-meti lami no-5-fenil-3H-1,4-benzodiaze- pin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvul-sivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). Salvâmol(M> ; Sanatoriu în psihiatrie Sí4í/13 20. SALATĂ DE CUVINTE (cf. fr. saladé) # Formă de incoerenţă a comunicării verbale şi/sau scrise, constind în amalgamarea cuvintelor ş] a noţiunilor, utilizarea lor (atît a cuvintelor curiente, cît şi a neologismelor) reali-zîndu-se-fără nici o legătură logică, ca urmare a disocierii (de obicei) sau confuziei. Este unul din simptomele întîlnite frecvent în schizofrenie. . 21. SALON — debilitate mintală (cf: fr. solon) • Nivel intelectual redus, mascat de aparenţa unui limbai corect, construit pe şabloane, de maniere deprinse prin mari eforturi *educaţionale, îmbrăcăminte distinsă, respectarea unor reguli sociale simple, comune. Caracteristic acestor „debili mintal gen salon“ (A. E. HOCHE) este pretenţia lor de spiritualitate Frazeologia învăţată pe de rost nu poate masca insă incapacitatea critică a indivizilor, imposibilitatea lor de a formula opinii. GANNUŞKIN îi va include (în 1933) in grupa proştilor constituţionali 22. SALUS8 semn -SALUS-GUNN8 semn- sin. HANN8 semn ; SÖBANSKi8 semn- 23, SALVAM O L( M) Japonia, - DCI Meto-carbajvol # Iran chili za n t, de r ivat de g l i c e r o I de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1.2-propandiol 1-car- bamat, cu acţiune predomiriant miorelaxantă şi anxiolitic-sedativăf are ţi valenţe analgezice.’ 24, SALVATORI-ESQUIROL-HUGELAN(8> sindrom (descris independent, între anii 1817— 1838) —*• DIPSO M AN I£. 25. SANATORIU ÎN PSIHIATRIE (cf. lat. sanare „a vindeca**) • Unitate medicală de post-cură, situată într-un mediu climateric de obicei, montan sau submontan, dispunînd de condiţii de realizare a climatoterapiei (aeroterapie, peisajoterapié etc.), a fizioterapiei, preponderente faţă de mijloacele cbimioterapice. Concepute iniţial ca unităţi de tratament pentru bolnavii de tuberculoză, sa nat o rnîe au devenit, în anii 1930—1940, la iniţiativa psihiatrilor elveţieni, lăcaşuri care au adăpostit bolnavii psihic, construite după principiile unei asistenţe psihiatrice moderne şi utîlizînd, din plin şi fără rezerve, orice achiziţie, modernă,, în tratamentul bolii mintale (malarioterapia, insu-linoterapia, convulsioterapia etc.) în cadrul organizatoric al asistenţei psihiatrice din' ţara noastră, sanatoriul este destinat completării planului terapeutic recuperator al unor categorii de bolnavi psihic, între care nevroticii ocupă locul principal. Sanatoriul de nevroze Predeal IA/SAN Sanctis Cacchone(S*. Sanctis S.; Sancţiune Externaţi din unităţile cu spitalizare parţială sau ambulatorii sau, după caz, din secţia de psihiatrie, după obţinerea unei remisiuni stabile, pacientul5 poite beneficia (mai ales cînd scoaterea din mediu reprezintă* un act salutar' pentru vindecarea sa) de continuarea terapiei în condiţii de sanatorizare. Deşi numai Sanatoriul de Nevrozerffredealal Ministerului Sănătăţii (care este, în acelaşi timp, bază clinică de cercetare pentru institutul de Neurologie şi Psihiatrie) funcţionează în aceste condiţii, şi alte- unităţi psihiatrice, situate în condiţii climaterice asemănătoare, îndeplinesc, într-o anumită măsură, funcţii sanatoriale echivalente. Cu toate că, în prezent, indicaţia sanatori-zarii se referă numai la nevroze, ea s-ar putea extinde, cu rezultate bune şi printr-o bună selecţie medicală-(se exclude fondul organic) a caz uri Io r, la ma jo r i tat ea afecţiunilor psihi ce în faza de remisie şi consolidare. 26. SANCTIS-CACCHIONE<8) sindrom - sin. IDIOŢIE XERODERM1CĂ ELSĂSSER ; SINDROMUL IDIOŢIEI XERODERMICE ; XE-RODERMIE PIGMENTARĂ • Sindrom de etlologie încă neprecizată, caracterizat prin asocierea xerodermiei pigmentare cu idioţie congenitală. A fost descris, în anul 1932, de C. de SANCTIS şi A. CACCHIONE. Manifestările clinice se observă încă de la vîrsta de sugar : pete tegumentare hiperpig-mentate, urmate de ulceraţii şi atrofie (xero-dermife pigmentară), întîrziere accentuată în dezvortare^'psHîomotorf^rt^rre' se evi denţfază odată cu vîrsta (Ql sub 20). Etiopatogenic, se presupune ö tulburare a metabolismului porfirinéi. Nu există tratament specifrc. 27. SANCTIS Sânte (do) (1862-1935)0 Psihiatru italian. Studiază medicina Ia Roma, ob-ţinîndu-şi diploma în 1886, după o perioadă de activitate în învăţămînt. ^n 1906, devine director al Institui iii de Psihologie Experimentală (unitate pe care o şi înfiinţează), în 1919 este director al Spitalului de Psihiatrie din Roma, iar după 1930, şef al catedrei de boli nervoase si mintale. Are o arie largă de preocupări : elaborează metoda de evaluarea oboselii intelectuale, participă Ia modificarea Codului penal italian, la înfiinţarea tribunalelor pentru minori, înfiinţează azile-şcoli pentru bolnavi psihic minori, încearcă, printre primii, individualizarea schizofreniei Ia copii. Sânte de Sanctis 28. SANCŢIUNE (cf. lat. sanctio „confirmare (a unui act) ; pedeapsă") • Act social de aprobare, confirmare, considerare necesară (recompensă) sau dezaprobare, combatere (pedeapsă) a unor comportamente individuale, în raport cu un sistejn normativ-val orie social, moraf, juridic ConsfrTngerife sociafe sé bazează pe măsuri punitive (pedeapsa ca modalitate de reprimare a unui gest sau a unei conduite, într-o situaţie dată, şi în general, avînd drept scop reprimarea acestei conduite) ; normele sociale, în ansamblul lor, sînt inter-dictive şi punitive, nu comprehensive Sancţi u nea negaţi vă i nteriorizaţă devi ne i n-strument de culpabilizare (autoculpabilizare, în măsura în care individul şi-o aplică singur) j pedeapsa provoacă neplăcere, deci, întărită, accentuată repetat şi prelungită, devine generatoare de anxietate (de exemplu, întărirea excesivă a Supraeului, ca instanţă inconştientă punitivă şi culpabilizantă, în detrimentul autonomiei Eului). Sancţiunea pozitivă sau recompensa (grati-ficaţia, aprobarea, considerarea) este de natură să stabilizeze un comportament (o reacţie, un răspuns), prin faptul că provoacă plăcere* satisface trebuinţa de autovalorizare , în mod normal, sancţiunea oozitivă are efect reconfortant şi mobilizator (este motivantă, intensifica Sander^y iluzie ; Sandril(M> ; Sanguin-temeperament SAN/15 disponibilităţile, eforturile de îndeplinire, creşti * nivel ul performanţelor) . Exagerarea sancţiunilor pozitive (gratificaţii frecvente, nejustificate obiectiv, depăşind valoarea reală a comportamentului) întăreşte imaginea de sine în latura ei de autoapreciere, cu deplasarea persóanéi în centrul cîmpului său relaţional şi acţionai. ADLER consideră sentimentele de inferioritate şi de superioritate în contextul succesului şi eşecului ; în această perspectivă (a concepţiei adlerieae despre formarea persoanei, a caracterului, în variantă normală şi în variantă patologică), sistemul de sancţiuni cu care se operează în procesul educaţiei determină, în esenţă, dinamica a două modalităţi compíexuale : de exemplu, un copil hiperpro-tejat, gratificat în permanenţă, se va considera, fa un moment dat, centru aTatenţiei celorlalţi, va aştepta mereu întăriri pozitive, pe care le va aprecia ca naturale *;i conforme unor merite deosebite ale sale ; confruntarea cu realitatea va fi resimţită ca nedreaptă şi dură, ceea ce va determina un răspuns prin fugă sau eşec — de aici dezvoltarea unui complex (sau sentiment) de inferioritate ; o persoană lipsită de afecţiune în copilărie, reprimată, dezaprobată sau frecvent pedepsită, va dezvolta mai tlrziu, în mod compensator, conduite agresive sau va adopta o atitudine amorfa, dezinteresată. Aşadar, efectele unei sancţiuni ţin, pe de o parte, de calităţile proprii sancţiunii (intensitate, durată, situaţie obiectivă care a provocat o), fie ea pozitivă sau negativă, pe de altă partéidé receptivitatea proprie individului, în funcţie de trăsăturile sale de personalitate, native sau dobîndite, deci de maniera sa proprie de a interioriza sancţiunea. De aceea, predominanţa sancţiunilor negative poate determina^ culpabilitate, anxietate (teamă permanentă de culpă şi pedeapsă) sau poate dezvolta conduite agresive (competitiv-agresive, dominator-agresive etc.), prin mecanisme compensatorii (sau cu semnificaţie compensatorie). Astfel, sancţiunea, ca derivată sau ca manifestare a unui sistem-normativ valoric, poate deveni instrument de orientare şi autoregla} sau poate intra, ca o componentă a unui proces, în et io patogeni a unor tulburări psihice din categoria5 nevrozelor, a deVianţelor comportamentale sau a dizarmoniilor de personalitate ? ea favorizează selectiv întărirea unor tendinţe (trebuinţe) şi accentuarea compensatorie a altora, formînd sau deformînd rolurilé persoanei în relaţia sa cu lumea. 29. SANDER (,) iluziei. ® Iluzie vizuală de tip optico-geometric, cu caracter fiziologic, constînd în efectul de inegalitate aparentă a celor două laturi (de altfel obiectiv egale) ale unui triunghi isoscel înscris într-un paralelogram. A fost descrisă de SANDER (1928). 30. SANDRIL(M> S.U.A - DCI Reserpinâ 6 Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxibenzoic estérificat metil reserpat, cu acţiune sedaţi vă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani. 31. SAN FILIPPO(B) boală - sin. MUCO-POLIZAH ARI DOZĂ III; OLIGOFRENIE PO-LIDISTROFICĂ Q Boală de stocare a muco-polizaharidelor acide (constituente principale ale substanţei fundamentale din ţesutul conjunctiv, sintetizate de * fibroblaşti), consecinţă fie a unei tulburări a anabolismului acestora, fie a unei anomalii de degradare. Transmiterea este genetică, de tip recesiv-autosomal. Din punct de vedere clinic, se caracterizează prin întîrziere psihică accentuată, dismorfism craniofacial de tip gargolic (facies grotesc, frunte bombată, nari ne lăţite, buze groase, limbă voluminoasă, dinţi mici), surditate (frecvent), hepatomegalie. Examenele paraclinice evidenţiază celule Gasser în sînge şi celule Buhot în măduva osoasă, precum *i prezenţa fracţiunii heparitin-sulfat a mucopolizabaridelor acide în urină. Evoluţia este gravă, către exitus în cîteva săptămîni sau luni. 32. SANGUIN — temperament (cf. lat. sanguineus „referitor la sînge“) # Tip de temperament caracterizat prin următoarele însuşiri, rapiditate, hiperactivitate, vioiciune, sociabilitate, mare' capacitate adaptativă, emoţii intense şi sentimente superficiale, dorinţă de schimbare, interese multiple şi instabile. HlPOCRAT aminteşte acest tip de temperai ment în clasificarea iui, iar PAVLOV îl consideră echivalent cu tipul de activitate ner- 16/SAN SapilenHM>; Sarcasm ; Sardonic ; Saroten Germania - DCI Cor/-soprodol 0 Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol carba-mat isopropilcarbamat, cu acţiune anxiolitică, miorelaxantă şi uşor antidepresivă. Se bucură de o bună toleranţă. 34. SANOREXfM) Canada, S.U.A, - DCI Mazindot # Psihostimulent cu valenţe anore-xigene, derivat, ciorfeniliso'ndclic, de 1 ip 5-(p- o situaţie frustrantă sau poate reprezenta o atitudine generalizată, ca în cazul personalităţii dizarmonice cu marcate, tendinţe sadice. Sarcasmul implică întotdeauna nu numaj frus trarea actuală în sine, ci mai ales anticiparea frustrării în toate planurile, ceea ce poate să apară ca o raţionalizare a tendinţelor agresive. Sarcasmul este o componentă aproape generală a mizantropiei. 37. SARCINA VIDITATE. tulburări psihice GRA- clorofenil)-2,5-dihidro-3H-imidazo/2,1-a/-isd'ln-dol-5-ol, fără efecte simpaticomirnetice. Este indicat în astenii severe,,sevraj toxicomanie, tulburări de dinamică sexuală, presenilitate, în tratamentele de lungă durată cu NL şi anticori-vulsivante, pentru combaterea unor efecte secundare1 ale acestora. 35. SAPILENTÎM) Ungaria - DCI Tri-mjpramina 9 Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/ 3- (d i m e t i I a m ino)-2-meti 1 pro pi I/-10,11-dihi dro - 5H - di be nz/b ,f/aze -pină, cu acţiune antidepresivă, sedativă şi anxiolitică. Are~ o bună toleranţăJ Nu se aro-ciaza cu lMAO. influenţează reflexele, condur catorilor auto. 36. SARCASM (cf. gr. sorkasmos ; lat. sarcasm u ,rîs amar") $ Formă de agresivitate verbala, atitudine ironică, ameninţătoare, în^ soţită de satisfacţia provocată de atacul agresie în sine. Sarcasmul poate viza o persoană sau 38. SARDONIC (cf. fr. sardonique : vezi lat. Sardonia (herba) — numele unei plante care, consumată, provoca rîsui) # Manifestare agresivă mimică sau/şi verbală ; rîs sau zîmbet exprimînd satisfacţia provocată de efectul unui act agresiv, în general premeditat, împotriva unei persoane, a unui grup, a unei idei etc. 39. SAROMET(M> Argentina - DCI Dia-zepam # Tranchilizant, derivat benzodiazepjnic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1 - m ét i I - 5-f e n i I -2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnbtică, anxiolitică, anticonvulsîvantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DlAZEPAM(M). 40. SAR0NI1(M> S.U.A. - DCI' Mépro-bamat # Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbâruat, cu acţfu ne se dati v-anxi o\itTca antl convuTsivăntă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente $\ contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se íntrérúpe brusc, puţind apărea un „mic sindrom de abstinenţă**. Industria noastră farmaceutică îl pro-duce sub numele de MEPROBAMAT(M). 41. SAROTEN(M) Anglia, Danemarca, SUA, Suedia SAROTEN RETARD(M) Elveţia, Germania. SAROTEX'ftn Olanda, Mexic. DCI Afrii-triptiima # Anţi depresiv . ti-moleptic, v derivat di benzocicloheptanic de tip .10,11-dihidrp-IM., N - dimetil - 5H - di benzo/a,d/cicloheptenă-A5? X-propilamină, cu acţiune antihistaminică şi arv-tiserotoninică. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de AMITRIPTILIN(M). 42 SARTRE Jean Paul (1905-1980) # iilor zof, scriitor şi publicist francez. Este profesor de filozofie la Havre, în perioada 1931—1933, Sărite J.P.; Satanofobie (F) ; Satiriazis SAR/17 după care pleacă la Berlin pent' u a studia filozofia lui HUSSERl şi HEIDEGGER. Revenit în Franţa, predă filozofia pînă în 1939, cînd este. mobilizat. Făcut prizonier în 1940, este eliberat în 1941. Predă din nou filozofia pînă în 1945, cînd părăseşte definitiv învăţămîntul pentru a se consacra muncii de creaţie. Ade-rînd la mişcarea de rezistenţă, este marcat de ideea luptei împotriva fascismului, iar după 1950 este tot mai mult influenţat de marxism. * Jean Paul Sartre Primel.e sale lucrări filozofice sînt orientate către, problemele imaginarului şi ale imaginaţiei „Actul imaginaţiei este un act magic: este o incantaţie destinată a face să apară lucrul pe careri doreşti" afirma el („L’imagination“ — 1936). în 1939, publică „Essai d’une théorie des émotions‘\ iar un an mai tîrziu „L’imaginaire, essaî de psychologie phenomenologique44 — 1940, lucrări în care. influenţat de contactul cu şcoala fenomenologică, abordează în mod original şi constructiv problematica pusă în discuţie. Jn 1943, apare prima sa operă filozofică de 44. SATIRIAZIS (cf. gr. satyros „satir, des-amploare, „L’Étre et íe Néant —essai de on- frînat“) — sin. AFRODISIOMANIE # Hiper-tologip phénoménologique4*, în care încearcă _ erotism „psihic44, tradus printr-o excitaţie fundamentarea ontologică a existenţei penţ^âr^Jfgtt^ ce depăşeşte limitele mediei. în mod 2 Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 sine. Statutul ontologic al existenţei umane este conceput de SARTRE într-o modalitate strict subiectiva şi individualistă, de pe o poziţie de gîndire total pesimistă asupra omului. Fiinţa, umană, creaţie autonomă, conţingentă şi solitară, totalmente liberă să dispună de soarta sa şi, ca atare, „condamnată** la libertate, este copleşită de angoasă, de o „greaţa" i reme di a-bilă. Indecis între idealism şi materialism, efc menţine ruptura dintre „Şinele44 care prezintă, realitatea materială şi „pentru Şinele**, adică, conştiinţa care „introduce neantul în lume44.. în 1960, apare a doua sa lucrare filozofică,, de mare amploare, „Critica raţiuni) dialectice44, în care SARTRE a făcut efortul de a regîndi problematica libertăţii şi a individualităţii în lumina materialismului istoric, cu ajutorul conceptului marxist al praxisului. SARTRE recunoaşte existenţa unor „esenţe istorice44, admiţînd că alegerea nu poate fi total" necondiţionată, în ceea ce priveşte geneza şi direcţia sa de dezvoltare. Se sesizează în această. operă deplasarea accentului de lâ existenţa pentru sine la existenţa pentru altul, de la singular la general, de la individ la;Sodetate şi la istoria sa. Deşi SARTRE a susţinut că marxismul este singura filozofie autentică şi de nedepăşit a epocii contemporane, nu a renunţat la tezele fundamentale ale existenţialismului, vrînd să realizeze o sinteză, pentru că materialismul istoric furnizează singura explicaţie vate&Hă- ^istoriei,iar existenţialismul -a .râmas singura filozofie care se apropie concret de viaţă;.,- .. .... Pentru psihiatrie şi pentru psihologie, opera, sartreană a avut o importantă influenţă, mai ales în ceea ce priveşte orientarea fenomenologică şl existenţialistă a acestor discipline. Trebuie notat că J. P. SARTRE a lăsat şi o importantă operă literară, a cărei valoare deosebită a fost recunoscută prin acordarea premiului Nobel (1964), refuzat însă de scriitor. : 43. SATANOFOBiE(F) (cf. Salon - în Noul Testament, conducător al demonilor ; gr. phobos „frică, teamă*4) • Ţeamă de diavol, generatoare de tensiune şi disconfort, împotriva căreia subiectul poate recurge la ritualuri, adeseori cu caracter magic. Este întîlnită în nevroza obs esi vo-fobi că, isterică, la personalităţile psihastenice, în schizofrenie etc.. Apare mai frecvent Ia subiecţii aflaţi sub influenţa superstiţiilor, a doctrinelor religioase, deficitar* sub aspect informaţional-insţrucţional etc. 18/SAT Satisfacere : substitutivă, a trebuinţelor; Satisfacţie paradoxal, poate apărea în stări de surmenaj, epuizare, insomnii, dar mai frecvent la debilii mintal, maniacali, demenţi. Se impune a fi diferenţiat de priapism, care constă într-o erecţie prelungită şi uneori dureroasă, de origine neurologică. 45. SATIROMANIE (cf. gr. satyros | mania „nebunie") SATIRIAZIS. 46. SATISFACERE SUBSTITUTIVĂ (cf. lat. satisfacere „a da satisfacţie") • Satisfacere indirectă a unei trebuinţe, printr-un obiect non-specific cu valoare de obiect-substitut, înlocuitor al obiectului specific. In teoria economică a libidouLuir această înlocuire trimite, pe de o parte, la o dorinţă inconştientă ; pe de altă parte, ea are o valoare simbolică, fiind legată prin căi asociative de conţinutul inconştient. Dacă un simptom psihic satisface în primul rînd o dorinţă inconştientă, atunci acest simptom reprezintă o formaţiune substitutivă. Satisfacerea substitutivă apare în' nevroze şi perversiuni, subiectul nefiind conştient de această înlocuire a obiectului specific printr-un obiect-substitut. Astfel, în perversiune, se produce o substituire a întregii sexualităţi cu o componentă a sexualităţii infantile. Satisfacerea substitutivă se produce, în general, atunci cînd o trebuinţă, de obicei sexuală, întîmpină obstacole reale sau privaţiuni în satisfacerea ei (-+ FORMAŢIUNE SUBSTITUTIVĂ, PERVERSIUNE, FETIŞISM, NEVROZĂ). 47, SATISFACERE ATREBUINŢELOR# Ansamblu de mişcări, modalităţi şi acţiuni ale unui organism (fiinţe), constînd în alegerea unor obiecte specifice sau non-specifice (sub-stitutive) pentru descărcarea unei stări de tensiune interioară, fiziologică (sete, foame) sau psihologică (dorinţă, intenţie). Tensiunea este creată de o trebuinţă (activă sau activată) care dezechilibrează organismul, prin acumularea unei cantităţi de energie în diferite zone ale sale. Satisfacerea trebuinţelor (descărcarea tensiunii) este însoţită de o eliberare de energie, eliberare care încetează odată cu redobîn-direa echilibrului. Comportamentul patologic are la origine, între altele, mecanisme patologice de satisfacere a trebuinţelor. Acéstea sînt mecanismele de apărare, nevrotice şi psi-hotice, care generează modalităţi patologice de căutare şi de alegere a obiectului specific sau a unui substitut obiectual pentru descărcarea tensiunii interioare a organismului (eliberarea de energie). Orice satisfacere a trebuinţelor este însoţită de emoţii (sentimente) pozitive, corespunzătoare plăcerii. Orice blocaj în satisfacerea trebuinţelor este însoţit de emoţii (sentimente) negative, corespunzătoare neplăcerii. Modalităţile de satisfacere a trebuinţelor se modifică, pé parcursul existenţei individului, în sensul că ele trec de sub dominaţia principiului plăcerii sub dominaţia principiului realităţii. Adecvarea la principiul realităţii revine la un proces adaptativ, în cadrul procesului de maturizare. Satisfacerea reală a trebuinţelor corespunde adaptării. Satisfacerea anormală a trebuinţelor presupune modalităţi deviate, neconcordante cu realitatea şi specifice bolii (-» TREBUINŢĂ, PULSIUNE, NEVROZĂ, MECANISME DE APĂRARE). 48. SATISFACŢIE (cf. lat. satisfactio „satisfacţie , reparaţie") • Stare afectivă pozitivă, de unei realizări, a împlinirii unor trebuinţe. Satisfacţia este legată de motivaţie şi ea poate fi conştientă sau inconştientă (de exemplu, beneficiile bolii implică satisfacţii de care persoana nu este conştientă ca atare). Satisfacţia apare, în special, în urma unui succes într-o acţiune/ activitate şi ea se poate constitui în motivaţie sau poate amplifica o motivaţie existentă. Natura satisfacţiei derivă din natura trebuinţelor îndeplinite. Capacitatea de a obţine satisfacţii este dependentă de capacitatea de îndeplinire a trebuinţelor, la nivel conştient; la nivel inconştient, satisfacţia nu presupune o „capacitate" de îndeplinire prin cunoaşterea trebuinţei, ci o realizare a trebuinţei, direct sau indirect, cu implicarea unor mecanisme de defensă, nevrotice sau psihotice, a unui compromis între dorinţă şi realitate. In perspectivă psihopatologică, satisfacţia suferă modificări : • în ceea ce priveşte calitatea ei (cu referire la raportul dintre real şi fictiv ; în acest sens, de pildă, satisfacţiile nevroticului ar fi predominant fictive, ele purtînd amprenta suferinţei, indiferent dacă această suferinţă este sau nu simptomatică) ; Sato (M) ; Saturaţie — Suprasaturaţie ; Saturnism SAT/19* • în ceea ce priveşte modalitatea, de obţinere (cu referiri la căile de realizare ale trebuinţelor şi la mecanismele psihice implicate în aceste căi de realizare)., Satisfacţia reală este satisfacţia obţinută prin cunoaşterea trebuinţelor în raport cu obiectul de satisfacţie şi, implicit, prin cunoaşterea obiectului (deci ea ar presupune cunoaşterea semnificaţiilor relaţiei subiect-obiect şi angajarea subiectului pe o cale de alegere care să-i aducă un beneficiu real şî fără "suferinţă morbidă). 49. SATO(M> italia - DCI Sulpîridd • Neu-roleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1 -etfl-2-pi roii di ni l)m éti l/-5-su Ifamoi l-o-anis- m i (HyCH2-HN-OC \~r facă, iţH-sor*^ amidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedaţiv-hipnotică. JAre indicaţiile neurolepticelor incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util în combaterea impulsiunilor. obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari, efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive. Se poate administra fără pauză de T4 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 50. SATURAŢIE (cf. lat. saturatio „sătu-rare") • Termen utilizat în psihologie cu mai multe accepţiuni, dintre care menţionăm : • stare rezultată din satisfacerea momentan completă a unei trebuinţe şi caracterizată prin faptul că stimul ii care declanşau o acţiune specifică de satisfacere a trebuinţei devin indiferenţi sau pot crea reacţii de respingere, dezgust, oboseală; • gradul de corelaţie dintre un test şi funcţia sau capacitatea psihică pe care o măsoară în analiza factorială ; • grad de exprimare sau diferenţiere a tonurilor în teoria cromatică. 51. SATURAŢIE SEMANTICĂ (cf. lat saturatio) - sin. SATURAŢIE VERBALĂ* Metodă în terapia comportamentală, folosită în tratamentul fobiilor sau al durerilor cronice. Se bazeaza pe pierderea sau diminuarea înţelesului unui cuvint, atunci cînd este pronunţat frecvent, monoton şi rapid. Cuvîntul repetat este numele obiectului fobiei sau al durerii. Rezultatele sînt încă discutabile. 52. SATU RAŢI E-S U PR AS ATURAŢI E • lege • E. FERRI (1900), jurist, elev aî lui L.OM-BROSO, a formulat legea „saturaţiei" şi „suprasaturaţiei" criminale, expresie a interacţiunii plurifactoriale în criminogeneză. Un mediu social anumit se caracterizează printr-o anumită criminalitate, fiecărei stări a unei societăţi* corespunzîndu-i o conjunctură relativ constanta a diverşilor factori criminogeni (legea saturaţiei). Modificarea anumitor factori prin evenimente sociale de anvergură (război, foamete, criză economică etc.) antrenează o creştere tranzitorie a criminalităţii în societatea respectivă (legea suprasaturaţiei). Aceste legi au importanţă pentru profilaxia delincvenţei. 53. SATURNISM (cf. lat. saturnus „plumb”' — de la numele planetei Saturn) • Intoxicaţie cronică sau acută cu substanţe care conţin^ plumb, însoţită de o simptomatologie psihică, bogată şi polimorfa, care poate crea dificultăţi diagnostice majore. Encefalopatia saturniană poate fi anunţată* de semne prodromale ca astenie, iritabilitate, insomnii, după care apar crize de tip convulsiv.-Au fost semnalate stări de confuzie mintală şh agitaţie, manie, onirism, productivitate haluci-natorie. Diagnosticul, care poate fi sugerat şi de manifestarea unor semne meningeale cu limfo-citoză şi albuminorahie, este confirmat de-existenţa lizereului Burton, a unei anemii hi-pocrome, plumburie mai mare de 400 y/\,. plumburie mai mare de 1 000 y în 24 de ore-după perfuzarea unui gram de edetamină, por-finurie mai mare de 200 y/•■ O intoxicaţie cu plumb frecventă, greu de diagnosticat datorită circumstanţelor particulare în care se realizează, este cea cu tetraetifc de plumb aditiv din carburanţii moderni, care poate străbate bariera arterială. Iritabilitatea,, anxietatea, coşmarurile, anorexia, hipoten-siunea, hipotermia şi bradicardia sînt semnele-unei intoxicaţii uşoare. Cazurile grave sînt caracterizate prin apariţia unei simptomatologii asemănătoare cu cea a deliriumului tremens. Pînă la un sfert din cazurile de encefalopatie-saturniană sînt letale. 15% din intoxicaţiile' cu plumb au sechele neurologice, înregistrîn-du-se frecvent şi stări psihopatoide. 54. SATU ROSTI MU LENTĂ — medicaţie (cf. lat. saturare „a sătura" ; stimulare „a stimula,, a excita") -+ ANOREXIGENE. 55. SAŢIETATE (cf. lat. satietas „saturaţie“> • Termen similar celui de saturaţie, exprimînd prin stări pozitive (de confort, satisfacţie, senzaţie de „bine") sau negative (repulsie de diferite intensităţi, mergînd pînă la dezgust vio- 2Ö/SAU Satímn ; Saassure F. ; Salbatíc lent), extincţia unei tendinţe apetitive (dorinţă sau trebuinţă substanţială, energetică, furie-; ţională). Orice satisfacere a unei trebuinţe (de exemplu, foame, sete etc.) are ca rezultat restabilirea echilibrului intern şi stingerea interesului sau a imboldului pentru obiectul apetitiv. Suprasatisfacerea unei tendinţe apetitive sau monotonia stimulaţiei apetitive antrenează o aversiune mai mult sau mai puţin accentuată faţă de orice nouă stimulare de acelaşi fel. Terapiile comportamentale avérsive (cura de dezgust, cura de dezintoxicare sau aver-s i unea condiţi onată) se bazează pe aceste mecanisme de extincţie a comportamentelor apetitive. Pentru gestaltişti ca W. KOHLER şi H. WALLACH (1944), prin satietate se înţelege slăbirea (diminuarea), consecutiva unei stimulări prelungite, a calităţii percepţiei (-►APETIT, AVERSIUNE, SATURAŢIE, TREBUINŢĂ). 56. SAURAN(M) Spania — DCI Citicolină • Psihostimulent cu o structură chimică particulari,~de tip colină-citidină 5’-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şianorexigenă. Nu are practic efecte simpaticomimetice. 57. SAU/SAU—situaţie § Termen desemnînd o situaţie de permanentă incertitudine şi ezitare, în care subiectul nevrotic se autosituează, exprimîndu-se în special în activitatea onirică. Pacientul doreşte simultan două lucruri, fără să aibă capacitatea de a opta pentru unul dintre ele. El oscilează între două principii, pendulare care se poate referi şi la persoane, obiecte sau idei. Fondul afectiv care însoţeşte această mişcare este bogat, generînd şi alte simptome. El poate împinge pacientul către inactivitate totală sau către permanentă nemulţumire. 58. SAUSSURE Ferdinand (de) (1857-1913) • Filolog şi lingvist elveţian. îşi face studiile la Universitatea din Geneva, apoi studiază lingvistica la Leípzig şi Berlin. între 1881—1891 predă gramatica comparată la Paris şi îşi încheie prematur cariera universitară, ca profesor la, Geneva (1891—1911). Lucrările sale au avut o ínríúrire deosebită nu numai asupra lingvisticii, ci şi asupra altor domenii cumarfi sociologia, psihologia, teoria comunicării, filozofia. Autorul susţine ca limba este „un produs social al facultăţii limbajuIiii şi un ansambIu de convenţii necesare adoptate de corpul social pentru a permite exercitarea acestei facultăţi • de către individ". El a făcut o fertilă distincţie între lingvistica sincronică şi cea diacronică. Principalele sale lucrări sînt : „Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene* (1 ?79), „Curs de lingvistică generală4* (1916). 59. SAVAM IN E Japonia - DCI Pro-mazina 9 Neuroleptic sedativ, derivat feno-tiazinic de tip 10-(3~dimetilaminopropil) feno-tiazină, cu acţiune sedaţi vă (inferioară clorpro-mazinei)vşi antiemeţică, util în tratamentele de întreţinere ale psihozelor cronice şi în stările psihopatoide. 60. SAYOMOL(M) Spania - DCI Pro-metazinâ « Neuroleptic sedativ, derivat -feno-tiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil) feno-tiazi nă, cu acţi u~nesedati v-hipnotică-, aniih+sta-minică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMER-GAN(M). 61. SĂLBATIC (lat. silvdticus| cf. silva „pădure") ® în psihiatrie, termenul se referă la două aspecte : • aşa-nurniţii copii sălbatici, copiii neumanizaţi , care nú au fost supuşi nici unei influenţe socio-cu[turale şi educative 3 • intervenţie „sălbatică" („sauvage"), tip de intervenţie psihoterapeutică. în primul caz, este vorba despre copii abandonaţi, rătăciţi în pădure şi crescuţi de animale. După ZINGG, aceşti copii prezintă caracteristicile animalelor adoptante, nu vorbesc, se hrănesc şi se deplasează ca acestea. Cazul „sălbaticului din Aveyron*, descoperit în pădurea Lacaume, în 1799, şi studiat de doctorul ITARD, ca şi cazul „copiilor-lupia dîn Midnapora (două fetiţe, Amala şi Kamala, de patru şi opt ani), capturaţi în India, în 1920, demonstrează încă o dată importanţa -mediului asupra dezvoltării omului, sub aspectul formării caracteristicilor specific umane. Eşecul doctorului ITARD în privinţa reeducării copilului sălbatic din Aveyron a dovedit importanţa Sânâtaate mintală : concept SĂIW2Î intervenţiei socio-educative în stadii de maturare precise şi cu potenţial educativ. Sistemul creat de ITARD în scopul reeducării acestui copil a servit ca baza pentru dezvoltarea teoriei şi practicii privind recuperarea copilului handicapat. Intervenţiile psihoterapeutice „salbaţice" se caracterizează prin : • interpretare teoretică fără a ţine cont de cazul particular ; • interpretare brutală, care încalcă regula după care se interpretează numai materialul ce apare la suprafaţă ; • interpretare ce?nu ţine cont de transfer şi de dinamica transferului ; • interpretare care are ca efect întărirea rezistenţelor ; • interpretare care lezează intimitatea persoanei şi nu ia în considerare fenomenul de perlaborare. în general, intervenţia „sălbatică" este practicată de amatori sau începători în psihoterapia de tip analitic, oferind o cheie în stil rebu-sist-a cazului particular şi nu are nici un efect pozitiv, putînd dimpotrivă să producă subiectului raţionalizări excesive şi creşterea rezistenţelor faţă de procesul delicat şi complex de autocunoaştere, autoacceptare şi luare în stăpînire, care este procesul psihoterapeutic. 62. SĂNĂTATE MINTALĂ (lat. sonitas „sănătate" ; mens „spi rit"} •Derivată di n i nter-sectarea unor planuri ce reprezintă starea de normalitate, sănătate şi boală, noţiunea este subsumată conceptului mai general pe care Organizata Mondială a Sănătăţii îl defineşte ca „o condiţie a unei complete bunăstărf fizice, mintale şi sociale, neconstînd numai din lipsa unei boli sau infirmităţi" — care este starea de sănătate. Zonă de mare „sensibilitate şi fragilitate", sănătatea mintală a constituit obiectul 4Jnor laborioase încercări de definire, fie prin C JP criterii pozitive (capacitate de adaptare la schimbările de mediu, altruism^ coiitro^uî instinctelor, autonomie, integrare, armonie interioară etc.), fie prin criterii negative (lipsa: bolii sau infirmităţii psihice, lipsa disconfortului, durerii şi invalidităţii etc.). Oricare ar fi însă criteriile folosite, definireaşi încadrarea acestei noţiuni este extrem de dificilă, dată fiind tocmai complexitatea sa, „căci viaţa înseamnă sănătate, fiind o co-definiţie a ei" (PAMFIL). Starea de sănătate mintală, ca şi sănătatea în general, este mai degrabă accesibilă explicării şi descrierii decît definirii, pentru că definirea impune o anumită limitare şi schematizare, care pot conduce la denaturări. Sănătatea mintală este o condiţie sine qua non a unei vieţi normale, „... ea echivalează viaţa în formele ei individuale. La nivelul speciei nu are însă sens să vorbim despre sănătate, fiindcă specia înseamnă o abstracţie, un esőmen. Am putea spune : cota de normalitate din fiecare individ se numeşte sănătate..." (PAMFIL). Fiecare individ, ca „participant al speciei", se înscrie pe o curbă a existenţei ale cărei extremităţi sînt marcate de momentul fecundaţiei şi al morţii. între aceste două momente extreme, individul se află întrrun continuu proces de integrare (istorie, socializare, nevoi, descendenţă etc.), în care diferitele funcţii şi procese conştiente ale individualităţii concură la formarea unui ansamblu, a unei structuri, care irrteracţioTtează ctr^toate' elementele înconjurătoare, aceste interacţiuni multiple tinzînd spre stabilirea unui echilibru dinamic (şi nu a unei stări de echilibru), mereu altul în diferitele momente ale existenţei. în acest context, sănătatea este un fenomen complex al vieţii individului, apărînd „distribuită" în timp, în diferite situaţii şi momente. „Sfîr-şitul unei existenţe vine atunci cînd cota de sănătate, adică de vitalitate distribuită individual, de viaţă împărţită s-a terminat" —-afirmă PAMFIL. Apare astfel evident că sănătatea devine Una dintre cele mai preţioase valori ale vieţii, ea apărînd şi desfăşurîndu-se în „dorinţa noastră de a trăi" (ibid). Se poate accepta opinia aceluiaşi autor, conform căreia sănătatea reprezintă o garanţie a libertăţii individului, „toată existenţa noastră, tot ce se întîmplă în psihismul nostru e dominat de caracterul angajării şi libertăţii. O persoană la care s-a dezorganizat, diminuat sau alterat sistemul funcţiilor de libertate, alunecă în afară de marele cerc al existenţei, este un suferind, un bolnav, un înstrăinat". 22/SÁR Sărăcire ideativő şi afectiva Sănătatea ar reprezenta totalitatea fenomenelor şi rezultatelor interacţiunii lor dinamice, care concură ia desfăşurarea unei existenţe normale a individului. Deşi operaţional ar fi necesar, nu există un model al sănătăţii, după cum nu există un model universal valabil al normalitaţii. Un „model” al sănătăţii mintale apare ca un ideal imposibil de realizat, dată fiind natura specifică şi complexă a psihismului, care face din oameni »o familie de fiinţe care se separă de restul vieţuitoarelor", care aparţin „unei ordini a naturii numită specie... şi specia fiind un dispozitiv al naturii, o desfăşurare fenomenologică a acesteia, cuprinde legi ferme, joacă rol de fond pentru aîeatoarea şi libera varietate reprezentată de individ" (PAMFIL). După acelaşi autor, modelul de sănătate pe care ni-l oferă specia este ceea ce noi numim normalitate, concept rezultat din observaţia sintetizată a unor fenomene. Ecosistemul uman în care se manifestă sănătatea şi boala nu este nici izolat şi nici static. Conţinutul conceptului de sănătate mintală este determinat de calitatea raportului personal itate-mediu. In condiţiile vieţii contemporane, relaţiile omului cu factorii de mediu s~au complicat. Ele nu se realizează exclusiv prin mecanisme biologice, ci sînt dependente şi de factori socio-culturali, care se adaugă şi mijlocesc relaţiile dintre om şi natură Deşi socialul nu poate fi separat şi nici identificat cu naturalul, este caracteristic contemporaneităţii faptul că dezvoltarea tuturor laturilor vieţii sociale a devenit tot mai dependentă de natură, de rezervele ei, de echilibrul ecologic. Relaţiile ecologice om-natură-societate trebuie privite în interacţiunea lor, cu evidenţierea contradicţiilor ce pot apărea în cadrul interacţiunii între mediul social şi cel individual. Există numeroase tentative mai recente (ale ultimelor două decenii) de stabilire a unor criterii caracteristice stării de sănătate mintală : ACKERMAN (1961) consideră drept criteriu esenţial „capacitatea de a creşte şi a învăţa" i MASLOVV — „capacitatea de autoactualizare" ; GOLDENSON — capacitatea de „a face faţă exigenţelor şi situaţiilor cotidiene, inclusiv propriilor noastre emoţii" ; PELICIER (1964) — „facultatea de a cunoaşte şi a acţiona -cu. autonomie" (autori citaţi de MIRONŢOV îr* lucrarea „Sănătatea mintala în lumea contemporană"). MEAD, LINTON si HALLOWELL au arătat dependenţa conceptului de condiţiile trans-cUlturale. D. LAGACHE, sintetizînd datele expuse de HARTMAN şi MURRAY, descrie următoarele caracteristici principale ale stării de sănătate mintală : • capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ ; • capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la cele ale grupului ; • capacitatea de adaptare a conduitei proprii la diferite tipuri de relaţii cu ceilalţr indivizi ; • capacitatea de identificare atît cu forţele conservatoare, cît şi cu cele novatoare ale societăţii. Sănătatea mintală apare drept o vastă sinteză* rezultantă complexă a une] mu[ţirni de párámét ri ai vi eţii organí<^ şi eTăfTăŢnrTechÍ-libru dinamic, ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional sau morfologic în istoria sa vitală. Manifestarea acestor stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale a muncii, bazate pe autocontrolul voiiţionai, acordat la normele sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. 63. SĂRĂCIRE IDEATIVA Şl AFECTIVĂ •> Sărăcirea ideativă face parte din tulburările cu aspect predominant cantitativ ale gîndirii fără ca aspectul calitativ să poată fl* ignorat, şi se exprimă prin scăderea productivităţii ideilor (HEMMING). Tematica şi conţinutul ideilor sînt tot mai restrînse. Ideile au un sistem de referinţă din ce în ce mai redus, devenind concentrice, fără mobilitate şi flexibilitate, iar conţinutul lor tinde să devină pauci- sau monotematic. Lipsa de vigoare* claritate şi limpezime, tematica restrînsă pot conduce uneori la impresia unei false inhibiţii. La nivelul limbajului oral, sărăcirea ideativă se manifestă prin reducerea vocabularului, Scabofobîe £F) ; Scabros ; Scafocefa/ie ; Sccr/â SCA/23 prin folosirea unor cuvinte generice, a unor pseudodescrieri sau chiar prin incoerenţă. Suma de variaţii cantitative ale gîndirii în sensul sărăcirii ideaţiei se întîlneşte începînd cu stările de surmenaj, pînă la stări confuzi-onale, schizofrenie, depresie şi sindromul demenţial. Sărăcirea afectivă se manifestă ca şi cea de la nivelul gîndirii, în sensul pierderii sentimentelor diferenţiate, înalt elaborate, pînă la stadiul de indiferenţă totală. Se remarcă o anumită nuanţare în schizofrenie, unde pot fi incluse formele minore şi larvate de deficit al lumii sentimentale, cu scăderea rezonanţei afective, parcimonia afectelor şi sentimentelor, indiferenţă, pierdere de interes şi anhedonie. Dacă bolnavul se plînge spontan de aceste tulburări, unii autori consideră că trebuie să se vorbească de „golire afectivă". Consecutiv sărăcirii ideo-afective, activitatea se reduce considerabil, de la nivelul structurat profesional pînă la cel de autoîn-grijire, cel rîiai semnificativ exemplu con-stituindu-l sindromul demenţial. 64. SÂRMÂŞANU-CORTEl Marilena Luiza (1947—1980) • Medic psihiatru român, doctor în ştiinţe medicale. A susţinut lucrarea de diplomă, cu tema „Consideraţii asupra psihozelorpos tpartum şi de lactaţie — studii pe 180 cazuri" (1970). Din 1975 şi-a desfăşurat activitatea la Spitalul Dr. Gh. Marinescu, susţinîndu-şl teza de doctorat : „Contribuţii la studiul dezvoltării psihiatriei în România"(1976). Redactează peste 80 de lucrări ştiinţifice privind domeniile expertizei şi diagnosticului psihiatric, psihiatria socială, psihiatria culturală. 65. SCABOFOBIE(P) (cf. lat. scabies „rîie" ; gr. pohobos nfrică") • Teamă exagerată, patologică, de rîie, boală produsă de parazitul aca-rian Sarcoctes scabiae. Se manifestă în nevroza obsesivo-fobică, isterie, nevroză anxioasă etc. Se poate încadra, în general, într-o parazito-fobie şi se poate asocia cu dermatosiofobia, mi-sofobia, ablutomania etc. 66. SCABROS (cf. lat. scabrosus „grosolan, murdari) • Comportament verbal sau pantomimic caracterizat prin indecenţă, lipsă de pudoare, vulgaritate, indiscreţie, coprolalie, gestică şi mimică cu semnificaţie vizînd domeniul sexual. în limbaj comun, semnifică ceea ce provoacă scîrbă şi lezează pudoarea şi intimitatea persoanei. Apare manifest sau latent în toată aria psihopatologiei. 67. SCAFOCEFALIE (cf. gr.skaphe „barcă" ; kephale „cap") - sin. CYMBOCEPHALIE • Craniostenoză incompletă, mai frecventă la sexul masculin, caracterizată prin dispariţia prematură a suturii sagitale, ceea ce determină o mărire a diametrului antero-posterior al craniului şi o micşorare a celui transversal, rea-lizîndu-se aspectul de „cap în formă de vas" sau de „barcă răsturnată". Vertexul este foarte înalt, fruntea este proeminentă, fontanelele sînt sub tensiune sau se bombează ; după ce se închid, locul lor este marcat printr-o proeminenţă osoasă. în unele cazuri se observă un oarecare grad de exoftalmie şi de strabism. Edemul papilar, atunci cînd există, este urmat de atrofie optică. Foarte rar, cpexista malformaţii ale extremităţilor. Etiologia scafocefaliei nu este cunoscută încă. Unii autori incriminează factori patogeni ce acţionează în perioada embrionară. Cele mai multe cazuri apar sporadic, dar s-au descris şi forme familiale. Scafocefalia apare izolat sau în cadrul unor afecţiuni cum sînt : boala Hurler, gangliozi-doza, sindromul Hallerman-Streiff. 68. SCALA (cf. it. scala : lat. scalae „scară") • în psihologie — instrument de măsură a unor însuşiri psihice, implicînd evaluarea gradată a răspunsurilor. Scala de evaluare a fost utilizată pentru prima dată de GÁLTON, în 1883, pentru aprecierea clarităţii unor imagini. Scalele de evaluare sînt forme simple de apreciere, operînd cu cifre sau calificative (de exemplu, de la excepţional la nesatisfăcător) consemnate pe o dreaptă împărţită în segmente egale. Fiecare segment conţine un termen descriptiv, care se referă la intensitatea trăsăturii apreciate. Caracteristicile psihice care urmează să fie măsurate sînt definite succint, dar cu suficientă claritate, astfel încît să fie evitate confuziile sau ambiguităţile. După modalitatea de prezentare, scalele pot fi numerice, grafice sau combinate. Scalele de evaluare numerice, cele mai utilizate, folosesc un număr variabil de trepte (5,9,11), iar gradul în care persoana apreciată posedă o anumită calitate psihică este indicat printr-o cifră. O variantă a scalelor numerice este scala cu alegere forţată. în cazul acesteia, în dreptul fiecărei cifre există o frază scurtă, care descrie trasă* 24/SC4 ■'Scală de atitudine ; Scala psihopatologică tura. psihică măsurată, indicîndu-i în acelaşi timp şi intensitatea. Subiectul alege acea. frază (din 3—4) care crede că i se potriveşte cel mai bine. Scalele sînt instrumente de măsură mult utilizate în practica clinică, de cele mai multe ori ca adjuvant al interviului clinic. Una dintre cele mai cunoscute este scala dé depresie Ha-mi lton. 69. SCALĂ DE ATITUDÎNE(T) • Tehnică de măsurare a unei atitudini. Pentru construcţia unei scale de atitudine, este necesară colectarea unui mare număr de afirmaţii pozitive sau negative despre obiectul, persoana sau situaţia studiate,,determinîndu-se apoi daca este vorba într-adevăr de o singură atitudine sau de mai multe. După obţinerea grupului de afirmaţii (itemi), se întocmeşte o metodă de administrare, şi cotare, astfel încît subiecţii să fie localizaţi cît mai precis de-a lungul continu-úmului reprezentat de atitudine. Există mai multe procedee de construcţie a unei scale de atitudine. Unul dintre cele mai răspîndite este cel elaborat de THURSTONE (1929). Pentru a construi o scajă după acest procedeu, se adună cîteva sute de afirmaţii despre obiectul sau persoana studiate. Fiecare dintre aceste afirmaţii ' este notată separat pe un cartonaş. Cartonaşele sînt împărţite unui mare număr de persoane, cărora li se cere să evalueze intensitatea fiecărei, afirmaţii, pe o scară cu 11 trepte. Următorul pas este calculul indicelui de variabilîtate a fiecărui item. Indicele né arată, gradul, în care persoanele care evaluează itemii sînt deacocd asupra intensităţii acestora. Dacă, dé exemplu, majoritatea evaluatorilor plasează o afirmaţie pe treapta a opta, înseamnă că există un bun acord în privinţa intensităţii acelui item. Ca măsură a variabilităţii este folosită, de obicei, deviaţia standard. Pentru scală sînt reţinuţi acei iterni pentru care vana-bihtatea între evaluatori este mică. Se calcylează apoi valoarea mediană pentru itemii rămaşi, ca indicatori ai intensităţii acestora. Scala finală constă din aproximativ 20 de itemi care acoperă bine întreg rangul de intensitate. Un alt procedeu de construcţie este cel al lui LI K ERT (1932). Acesta se bazează pe tehnicile {de analiză a itemilor. Grupul de itemi colectaţi se administrează unui mare număr de subiecţi. Fiecare item este evaiuat pe o scară cu cinci trepte, după care este corelat cu scorul total. Sînt reţinuţi pentru scala finală numai acei itemi care au o corelaţie ridicată cu scorul total. ? Ca tehnici de construcţie a unor scale de at! tudini mai menţionăm analiza factoriala care permite identificarea mai multor scale in acelaşi grup de itemi, tehnica iui GUTTMAN si BÓGARDUS. 70. SCALĂ METRICĂ DE INTELIGENŢĂ(T> - sin. BINET-SIMON^ test î^‘6ll\ÎETm test. 71. SCALĂ NEM ^ ZAZZO-GILLY- RAY(T) test. -< 72. SCALĂ DE EVALUARE PSIHOPATOLOGICĂ COMPREHENSI VĂ sindrom - sin. ADSON- COFFEY1 S) sindrom NAFF21GER(S> sindrom. 74. SCANNOGRAFIE — sin. TOMOGRAFIE AXIALĂ TRANSVERSALĂ TOMO-DENSIOMETRIE. 75. SCATOFAGIE (cf. gr. skatos — gen iii v pi. skor „excrement** ; phage/n „a nriTnca“)^>-COPROFAGIE. 76. SCATOFILIE (cf. gr. skor i phtlein ,,a iub*“) COPROFILIE. 77. SCATOFOBI Eée , .ani ; -reprezintă o sublimare împinsă la extrem^ fiind foarte frecvent la intelectuali ; în patologie : idei delirante de •, grandoare, . cu puternică componentă : .mistică, religioasă ; niciodată la debili mintal, în paralizia generală progresivă, ia asasini, la demenţi. .•Clasa profi lelor de tip E conţine : • profilul Ekj (k pozitiv, p zero), Eul „profesional", narcisic, egoist, egocentric, ^reproductiv* ; introiecţie; apare la 19^20 deani (vîrstaalegerii profesionale); foarte frecvent la, psihiatri, psihologi, psihanalişti, la seriitori, fiiozofi; în patologie este foarte rar, în psihozele delirante cu conţinut misţic ; • profilul Ek2 (k am bivalent, p zero), Eul • obsesionâl, masculin, detaşât ; introiecţie şi refulare ; apare la prepubertate şi pubertate (detaşarea de părinţi), la profesori şi la psihologi ; în patologie : la obsesionali, în isteria de angoasă; . .este profi I u I partener uluj -actiV - de uniune dualistă ; • pröfiluí Ek8B2D (k ambivalént, p pozitiv), Eul care îşi formează un Ideal de Eu masculin, Eul dotat, eficient dar anxios ; inflaţie cu mecanisme de constrângere ; profil/rar, apare spre 17— 18 ani, în perioada alegerii, profesiunii ; frecvent la intelectuali ; în patologie apare foarte rar, în nevroza de angoasă, la persoane cu ten di nţe s u i ci dare : • profil uI E k4 = A2C (k ambival ent, p negativ), Eul care luptă pentru eliberare, proiecţia este frînată prin mecanisme de constrîngere ; apare la virsia de 5—7 ani (amplificarea activităţilor ludice) si spre 60—80 ani ; este frecvent în profesiile inferioare, servile ; în patologie : în afecţiunile cu componentă paroxismală, în epilepsie, la subiecţi cu balbism, la melancolici ; • profilul Epj (k zero, p pozitiv), Eul „posedat", inflaţie psihică, ambitendinţă ; apare*între 20—30 de ani ; apare la intelectuali, la reformatori sociali, la medici, la psihologi (acest profil implică expansiunea subiectului în obiectul alegerii, identificarea cu o idee) ; în paţo- . logie este un profil foarte rar, apare la maniacali cu idei megalomane, în paranoia cu idei delirante mistice, religioase ; • profilul Ep2 (kzero, p ambivalént), Eul abandonat, pasiv, feminin ; proiecţie şi inflaţie, simultan ; apare în jurul Vîrstei de trei ani, reprezintă partenerul pasiv de uniune duală ; în patologie, apare la schizofreni paranoizi, ia homosexuali ; • profilul Ep8 = A2D (k pozitiv, p ambi- valeht), Eul care a fost abandonat de Obiect şi introiectează Obiectul, Eul care acceptă feminitatea ; apare, ca profit de tranziţie, la copii (3 — A ani); în patologie este extrem de rar, apare uneori în psihoze cu delir mistic, în nevroza de angoasă, în homosexualitate • profilul Ep4 *= B2C (k negativ, p am bivalent), Eul în faza depersonalizării, Eul! gelos care întoarce agresivitatea spre sine, negare a proiecţiei şi inflaţiei apare în copilărie, în perioada în care copilul este supus unor forţe de .constrîngere (adaptare la exterior, renunfare ia, uniunea duală) ; apare la indivizii care execută munci necaiificate ; în patologie :: la antisociali, la perverşi sexuali, la persoane cu predispoziţii suicidare puternice, în depersonalizare, hipocondrie,. . .balbism, isterie de conversie, homose- ... xualitate. .. ^-•^^a5a~pref4Jel©r~-de—ţfp F eonţmer • profilul Fx (k ambivalént, p ambivalént),. Eul care încearcă să integreze antagonismele pulsionale perturbatoare ; presentimentul catastrofelor ; conştiinţa sub tensiune permanentă ; frecvent ia pubertate, spre vîrsta de 20 de ani ; relativ frecvent spre senilitate; apare cu frecvenţă crescută ia intelectuali, la psihologi în patologie : nevroza de angoasă (fobie) l mai rar îa dizarmonicii de tip antisocial (criminalii pasionali) ; • profilul F2 (k zero, p zero), Eul dezin-tegrat, transformare, schimbare a Eului, - pierdere a Eului ; profilul apare între 17—20 de ani (alegerea profesiunii) sau; între 60—70 de ani (Eul „senil") ; apare în profesiunile inferioare ; în profesiunile intelectuale apare la actori şi la cei a căror muncă presupune creaţie; în patologiei la dizarmonicii impulsivi, antisociali (vagabonzi, dromomani), epileptoizi, în echivalenţe ale epilepsiei, în stări crepusculare, uneori în schizofrenie şi în> nevroza obsesională. 30/SQH ScHaéffér semfí fSchemő : Schema corporala TABEL CXXXMI Variantele teoretice ale profilelor eului I 0 0 a n 0 + ■ ' EPl : ui 0 A* ív 0 ± EPa V -H ■ 0 ;Ek, VI -k + . D VII 4* ■ ■' A« VIII -K ± Ep« IX — ó ; B, ' X -w . ■ XI — . ... — .v C XII . — Ep, ! XIII ' 0 Eks XIV =b -f Eks, XV ± — Ekj XVI ± ‘Ft 87. SCHAEFFER8 semn • Manevră, prin care se evidenţiază reflexul defiexîe dorsală a haluce-lui, Ia ciupireasau comprimarea tendonului lui Ahile, avînd semni ficaţie patologica (alăt u ri da alte cîteva reflexe: Babinski, Oppenheim, Gordon, Hoffmann) în leziunile tractului pira-mi dai, care elimină, efectul inhibitor exercitat sindrom. 88. SCHAFFER8 simptom TAY-SACHS(B> boală. 89. SCHELLONG(S) sindrom • Sindrom caracterizat prin prezenţa unor tulburări cardiace pur funcţionale, care pigmentează şi „conferă gravitate" unui tablou psihopatologic nevrotic. Evoluţia este favorabilă, remisia ob-ţmîndu-se prin medicaţie de tip sedativ; este rezistent la psihoterapie. 90. SCHEMA (cf. gr. skhéma „formă") • Plan sau proiect al unui ansamblu, oferind posibilitatea de a-l percepe esenţîalizat în caracteristicile sale principale. Schema este o reprezentare psihologică intermediară între reprezentarea concretă sau descrierea morfologică amănunţită şi conceptul abstract,, notaţia sintetică a conţinuturiior. L.ORENZ foloseşte termenul In psihologia animală cu sensul de ansamblu al caracter isti ciIor unui obiect eficace în detetminismuI reacţiilor instinctive. Pentru PIAGET, termenul are semnificaţia de parte a unei acţiuni care este transppzabila în aceleaşi situaţii sau gene rali za bilă. în situaţii analoage.. Schema-bloc este o reprezentare, specifică a legăturilor funcţionale, marcate"j>rin săgeţi, şi a componentelor ansamblului, marcate prin figuri geometrice standardizate (dreptunghiuri sau cercuri). 91. SCHEMĂ BIO-PSIHO-SOCIALĂ • Re- zultanta interferenţeior la nivelul individului între factorii biologici, psihici şi sociali. Noţiunea condensează vectorii structurali, istorici, culturali etc. (-* BiÖSOClAL ; NÖRMAL-NÖRMALITATE). CORPORAtĂicf V skhéma ; lat. corpus „corp") • imagine totală sau segmentară, statică sau dinamică pe care individul şi-o face despre propriul corp în raporx cu diferitele segmente constitutive, precum şi cu spaţiul şi obiectele înconjurătoare (POROT, SUTTER). Pentru FREDERICKS (1969), normal itatea schemei corporale este reprezentată de percepţia spaţială a propriului corp, delimitată plastic, conştient, schematic şi structural, construită din date senzoriale premergătoare şi curente, obişnuite, îndeosebi somes-tezice. Informa (îl despre mediul extern Creierul (mecanism de comanda) Informaţi7 despre mediul infern Comenzi automate Organismul ~ {mecanism de execuţie Ctatoane de comparaţie Informaţii despre răspunsuri şi ş fee te Schema-bloc Schema cp/poralő - tulburări de SCH/ZÎ Sintetizind cercetările lui PICK şi HEAD, SCHILDER (1935) concepe schema corporală ca rezultat al unui dublu proces, psihologic şi fiziologic, prin care integrarea la nivel parietal a aferenţelor senzoriale (vizuale, tactile, kinestezice, labirintice), cu participarea circuitelor mnezice şi a celor reverberante ale interacţiunii permanente cu mediul, conduce la realizarea conştiinţei elementare (subliminale) care permite orientarea propriului corp în spaţiu. Sinonime ale termenului sînt: imagine corporală (LHERM1TTE), concept corporal, soma-tognozie, conştiinţa corpului, percepţia corporală etc. Fiind mai mult decît totalitatea impulsurilor senzoriale, şi anume însăşi unitatea corporală proprie, rezultată din imaginea spaţială tridimensională pe care individul o are despre sine (KREINDLER, 1977), schema corporală este o reprezentare în bună parte ne conştientă a propriului corp, a stării de cenestezie, a poziţiei şi posturii corpului şi a diferitelor sale segmente în spaţiu, a suprafeţei cutanate care se raportează direct la spaţiul înconjurător, fiind un proces psihofiziologic prin care sinteza senzorială este permanent şi dinamic desfăcută şi refăcută-(A)URIAGUERRA, HECAEN, 1952). Distingîndu-i-se un aspect neurofiziologic (sen-zitivo^senzorial) şi unul psihologic (simţul corporalităţii şi noţiunea de extindere corporală) (CONRAD, 1933), somatognozia realizează în final o modulare complexă psihologică a stării de conştiinţă şi chiar a existenţei proprii (autoestimarea Eului fizic — CIOFU, M. GOLU, C. VOiCU, 1978), lipsită însă de precizie şi claritate în conştiinţa individului, vagă, neomogena, inconstantă şi oarecum periferică, la marginea conştiinţei acestuia (KREINDLER) > Schema corporală normală .este astfel extinsă dincolo de limitele spaţiului fizic al corpului, desfaşurîndu-se din punct de vedere, spaţial.în cadrul delimitat de o „zonă de siguranţă", probabil de ordinul cîtorva centimetri, aflată în jurul corpului nostru (VASÍLÉSCU, BOTEZ, 1951). Schema corporală se construieşte în onto-geneza individului concomitent cu elaborarea universului real, prin organizarea „categoriilor reale* ale inteligenţei senzori-motorii (PIA-GET) ; în primele luni de existenţă, atît spaţiul, cît şt propriu! corp sînt percepute hâotic, fragmentar, nediferenţiat. Primele experienţe ale corporalităţii au loc prin intermediul senzaţiilor şi percepţiilor vizuale, prin care se construieşte progresiv o primă distincţie între membrele copilului şi spaţiul înconjurător, populat de obiecte şi fiinţe familiare. Stadiul oglinzii.(LACAN), pe care copilul îl atinge la vîrsta de şase. luni, marchează interesul acestuia pentru propria sa imagine corporală reflectată într-o oglindă. La patru ani, copijuT identifică la solicitare verbală părţile corpului, feţei, segmentele principale ale extremităţilor (PÖECK, ORGASS, 1964). în jurul virstei de cinci ani , are loc diferenţierea simetrică a părţii stingi şi drepte a corpului (după BENTON, aceasta ar fi deplină abia ia 11—12 ani) şi în jurul virstei de 9—10 ani — perceperea*diferenţiată a degetelor de la mînă. Sinteză râfăcută în fiecare momerit al existenţei, în funcţie de succesiunea şi caracterul diferitelor acţiuni întreprinse, somatognozia nu poate fi considerată o funcţie în sine şi nici doar „sentiment al Eului" ca „experienţă vitală" (GUIRAUD)^ ci sinteză plastică modulată rrinestic (KREINDLER), ce realizează, organizează şi regiează schemele logice ale praxiei corporale. S-a constatat în cadrul complexelor determinări senzitivo-senzoriale cu integrare preponderentă în parietala ascendentă, ca variaţiile posturale şi traiectoriile mişcărilor sînt prezente cu mai mare acuitate prin intermediul analizatorului propriocepti v şi ki nestezic, care realizează astfel o fină adaptare instrumentală, necesară sintezei continue a schemei corporale. HEBB (1949) a demonstrat existenţa unor echivalenţe motorii prin intermediul ctărora orice mişcare poate fi realizată în diferite situaţii posturale, iar LURIA (1962) vorbeşte de o adevărată „melodie kinetică" ce asigură continuitatea serială a mişcărilor voluntare ş* automatizate.......— ——---------------------- Existenţa tulburărilor de schemă corporala nu rezultă uneori decît din relatările bolnavului (ca în cazul anozognoziei pentru hemiplegie). Se vor investiga tulburările de sensibilitate ale membrului interesat prin comparaţie cu membrul opus, orientarea corpului, discriminarea stînga-dreapta, gnozia digitală, identificarea, prin numire a segmentelor corporale proprii sau ale examinatorului, reţinîndu-se concomitent eventuala coexistenţă a unor fenomene afazice şi/sau apraxice. Se vor investiga, de asemenea, elementele unei figuri omeneşti la 32/SCH Schiíder P. F. ; Schilder-Foix boala •cerere şi recompunerea unei imagini a .corpului omenesc din fragmente izolate (KREINDLER) • Tulburări, ale somatognoziei în leziunile ^emisferului minor. Anozognozia (ANTON 1889, BASINSKl - 1914) constă în negarea ‘deficitului hemiplegie. Anozodiaforia constă în indiferenţa faţă de acest, deficit şi, alături de anozognozie, constituie sindromul hemiaso-matognozic. Coexistă, alături de anozognozie, tulburări ale comportamentului verbal, confuzie, confabulaţii referitoare la debutul bolii» Unii bolnavi susţin că membrele afectate, aparţin altei persoane şi că au fost introduşe în patul lor- alţii exprimă sentimente de ură faţă de membrul bolnav (amzoplegie) sau îl personifică (somatoparafrenie) dîndu-i un nume şi stînd de; vorbă cu acesta. Regresiunea tulburărilor ar urma trei etape (BULANDRAr 1967) : o anozognozia ín faza acută a ictusului ; • Fţemidisgnozia (deficit recunoscut de bolnav, cu persistenţa unor alterări minore de schemă corporală la membrul afectat, ca absenta lui, senzaţie de apartenenţă străină, membru fantomă) în cursul ameliorării ; • hemiparaschematia (persistenţa atenuată a, tulburărilor enumerate, însoţite însă de, autocritică). Leziunea care determină tulburările de so-matognozie ale emisferului minor se află de obicei in girusul supramargina! şi angular! (ariite 39, 40). • Tulburări ale somatognoziei în leziunile *emisferului major. • Sindromul Gerstmann (1927) constă din : • agnozie digitală ; • tulburare de orientare dreapta-stînga (valabilă şi pentru corpul examinatorului) ; • agrafie (care poate fi atribuită unei tulburări praxice) ; • acalculie. Se întîlneşte deosebit de rar ca atare, înso-tinîndu-se de obicei de afazie uşoară, de tip receptiv „şi, mai ales, de hemianopsie omonifftă laterală dreaptă. Leziunea se pare că este localizată în girusul angular şi în a doua cir-cumvoluţiune occipitali a emisferului majo^, realizînd o tulburare somatognozrcă la nivelul ei cel mai diferenţiat, deşi s-au publicat şi cazuri cu leziune în lobul parietal minor. BENTON (1961) contestă existenţa sindromului, considerindij-l o ficţiune teoretică, întrucît nu există o corelare statistic-semnif-câţiva intre elementele sale constituente (fapt confirmat, printre alţii, şl de BÖTEZ). • Autotopoagnozia constă in imposibilita-, tea localizării şi descrierii propriilor segmente corporale, chiar atunci cînd subiectul le v^de sau le atinge. • Asimbolia la durere constă în imposibilitatea recunoaşterii calităţii durerii, deşi aceasta este corect percepută ' (SCHILDER, 1928) ; apare în leziunea localizată în girusul supra-marginal. • Tulburările paroxistice' ale somatognoziei. . Apar ca aură epileptică focală motorie sau senzitivă, ca forme ale unor „echivalenţe" comiţi ale sau ca fenomene postcritice. Se întîl-nesc : • senzaţia de plutire, de dezintegrare corporală difuză ; • crize de senzaţie de dezintegrare corporală parţială, localizată pe un segment de membru ; • crize de hipertrofie a unor porţiuni ale corpului ; • crize de telescopaj şi atrofie corporală localizată ; • crize mixte (ARSENI, MARETSIS:, BOTEZ, 1965). O altă tulburare a schemei corporale este s i ri d romu l memb r u l u i fan t o mă. Co ns ta î n pe r-ceperea prezenţei membrului amputat. Apare după secţiuni medulare şi, rar, în leziuni perife-ricé nervoase, ale plexurilor sau rădăcinilor nervoase. Se crede că s-ar datora proiecţiei corticale a impulsurilor aferente venite din bontul de amputaţie. WEINSTE IN ş.a. (1961, 1967) au"găfît tulbura rea" şi "în cazuri de aplazie congenitală a membrelor, ceea ce pledează pentru posibilitatea unei componente genetice in constituirea schemei corporale însăşi* In psihopatologie, alterarea sentimentului de corporalitate defineşte desomatizarea (dismor-fofobie, heautoscopie). Aceste tulburări pot avea caracter tranzitoriu în neurastenie, psihastenie, şi pot fi variabile pe fondul anxietăţii, în schizofrenie, în bufeele paranoide. Corvversia care intervine în paraliziile isterice face parte tot din cadrul tulburărilor de schemă corporală. 93. SCHILDER Paul Ferdinand (1886-1940) • Medic şi filozof. Este menţionat în istoria psihiatriei pentru aportul adus prin studiile sale de neurologie (encefalita periaxială difuză, despre care publică o lucrare în cadrul Clinicii Universitare din Viena). Orientarea sa psihanalitică este puternic influenţată de contactul cu opera freudiană, precum şi cu Freud, pe care îl cunoaşte, şi îl apreciază. Preocupările sale se extind asupra pedagogiei şî sociologiei. 94. SCHILDER-FOIX(B) boală - sin. ENCE-FALITĂ PERIAXIALĂ DIFUZĂ SCLEROTlCĂ; ENCEFALOLEUCOPATIE DIFUZĂ FLATAU ; Schimbare terapeutica ; Schirmer(S) sindrom StH/33 HEUBNER-SCHlLDER^FOIX(s) sindrom; S‘CH1LDER(B) boală • Encefalopatie derriielini-zarita progresivă, rară, cu caracter ereditar, cé afectează mai ales copiii şi adolescenţii. A fost descrisă succesiv dé H E U BN E R (1897), SCHILDER (1912), PIERRE MĂRIE şi FOIX (19T3). Procesul demielinizant este difuz, bilate râişî simetric, afectînd substanţa albă emisferică', cu producerea de cavităţi intracerebrale. î n .linele acazüri , a fost observată asocierea cu bbkla Addison. Debutul este brusc, cu nevrită optică, edem pa’pjţir, hipertensiune intracraniană şi paralizii. Unepri, sînt semnalate manifestări prodromale (iritabílitate, dificultăţi şcolare, tulburări de compp/tament). Afecţiunea se caracterizează clinicVprin şpasticitate (la început unilaterală, apoi bilaterală), cecitate corticală, atrofie optică, surditate, întîrziere psihică accentuată şi convulsii. In stadiile avansate ale bolii, se adaugă tulburări sfincteriene şi caşexie. Se descriu mai multe forme clinice : •-pseudoparalitică (tulburări psihice, rigiditate pupi Iară, tremor intenţionai, dizar-trie) ; ’ <• polisclerotică (paraplegie spastică, sindrom cerebelo-labirintic) ; ' • pseudocatatonică (negativism, stereoti-pii); • pseudotumorală. 7Efj^ţtă"|i^0gn0$ticüPsínt~nefávörabiTe, iar trsFfc^^é&tul inoperant. 9S^fcHIL0£R-STENGL(S) sindrom - sin. ASJHBQLIE DUREROASĂ —► ANAIGEZIE GENERALIZATĂ. 94.;ŞCHlMBARE • Formă de manifestare a miş§lr^î, conştînd în trecerea lucrurilor de la o alta, de la o esenţă la alta. Modalită- ţi le ^^rfdamentale ale dinamismului existenţei sîhi^himbarea cantitativă — modificarea sau varia^a^dimersrunii, duratei, ritmului, intensităţii ^etc.}, fărâ ma lucrul sâ devină altceva, schi-irţbîndu-şi identitatea — şî schimbarea cali-tatî^Svjp trecerea unei forme de existenţă în alta,^fe*Şi salt în continuitatea devenirii. Cele două^j^taze ale schimbării formează o unitate diaiétól': variaţiile cantitative duc, atunci cîrtd^ating punctele nodale ale măsurii, la sehijmbărt calitative, iar acestea instituie alţi par^efri ai modificărilor cantitative. ^SCHIMBARE TERAPEUTICĂ FAVORA- 8‘%f: Proces de transformare, de trecere diniigstare psihică maladivă, morbidă, într-o stare apreciată ca normală sau apropiată de normal, ca urmare a aplicării unui tratament fizic, chimic sau psihotogic. Schimbarea terapeutică reprezintă un nioment crucial al tratamentului, fiind principalul limitator al aplicării acestuia. Dacă,' în cazul tratamentului fizic sau medicamentos, cauza schimbării poate fi atribuită, cu o largă marjă de siguranţă, agentului fizic sau chimic utilizat, în psihoterapie, această cauză este o problemă controversată. Principalii factori ai schimbării diferă, în funcţie de sistemul psihoterapeutic prin care este tratat bolnavul. Astfel, pentru şcoala dinamică, vectorul terapeutic cel mai important al schimbării îi reprezintă înţelegerea de către pacient a conflictului intern inconştient, care a constituit sursa bolii. în terapia comportamentală, schimbarea se datorează reîhvăţării unor comportamente adaptâtive, odată cu stingerea celor nea-daptative. In psihoterapia cognitivă, care aşează Iar-baza^ulbtif^ftlef-psthîce-txrrrv i n gerrhr~rra-ţionale, agentul schimbării îl constituie corectarea acestora şi însuşirea unei filozofii de viaţă pozitive. Unul dintre factorii care influenţează schimbarea terapeutică, asupra importanţei căruia s-a ajuns la un acord majoritar, este relaţia terapeutică, raportul care se stabileşte între terapeut şi pacient, determinînd din partea acestuia o multitudine de reacţii ihtelectual-emoţionale, cu puternice valenţe terapeutice. 98. SCHIRMER^S> sirrdröm — sin. ANGIOM CUTANEO-CEREBRAL ; ANGIOMATOZĂ ENCEFALO-TRIGEMINALĂ ; ANGIOMATOZĂ MENINGO-OCULO-FACIALĂ ; DISPLA-ZIE CONGENITALĂ NEUROECTODERMA-LĂ ; ECTODERMATOZĂ CEREBRALĂ ; KA-LISCHER(S) sindrom; KRABBE<3) sindrom; LAWFOR(s) sindrom ; MILLES(s) sindrom; NEUROANGIOMATOZĂ ENCEFALO-FACI-ALĂ ; PARKES-WEBER-OSLER-DIMITRI(s) sindrom ; STURGE(S) sindrom ; STURGE-WEBER-DIMITRI(S> sindrom ; STURGE-WE-BER-KRABBE-BRUSCHFIELD-WYOTT sindrom ; WEBER-DIMI- TRI(S) sindrom 2ÍV STURGE-WEBER-KRAB-BE . 103. SCHIZOCARIE (cf. schizo-; lat. caries „alterare, năruire") • Termen desemnînd formele grave de schizofrenie, cu evoluţie ireversibilă spre cronicizare. A fost creat de MAUZ ; astazj este desuet. 104. SCHIZOFAZ1E (cf. schizo- ; gr; phasis „vorbă") • Formă de discurs incomprehensibil, alcătuit dintr-o salată de cuvinte : cuvintele proprii limbii materne sînt amestecate eu neologisme ; alteori, cuvintele uzuale sînt folosite cu alt sens. Debitul verbal este considerabil, iar verbigeraţia dă impresia unei desfăşurări automate, nesupuse unui control. Poate fi permanentă, ca în schizofrenie, sau survine în mijlocul unei conversaţii normale, ca în para-frenie. 105. SCHIZOFRENIE (cf. schizogr. phren „spirit, minte") • Boală la fel dé veche cît omenirea însăşi, schizofrenia sau, mai bine zis, manifestările din tablourile psihopatologice reunite astăzi sub acest nume le găsim menţionate atît în scrierile sanscrite din secolul al XV-lea î.e.n., cît şi în operei e|hipocrati ce, zece secole mai tîrziu, ca şi în evul mediu, cu . interpretările şi remediile corespunzătoare nivelului de cunoaştere a omului, sănătossau bolnav, din perioadele respective. - începind cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, medicii care îngrijeau bolnavii mintal au încercat să rupă cercul de vrajă,si de ignoranţă care învăluia această bizară boală a spiritului, ce semăna cu demenţa, dar care, apărînd la pubertate, amintea de melancolie, dâr'si de confuzia mintală. Astfel, psihiatri ca J. E. ESQUiROL, J. GüiSLAIN, B. A.MOREL, K. L. KAHLBÁUM, E. KRAEPELIN ş.av şi-au dobîndit, prin contribuţiile fundamentale pe care le-au adus la cunoaşterea schizofreniei, atributul netăgăduit de „clasici1'. E. KRAEPELIN a adus contribuţii capitale la realizarea unei sinteze a tablourilor clinice, Ja delimîtareâ nosografică a schizofreniei, care îşi menţin şi astăzi-valabilitatea. Elaborînd, în cadru! tratatului său de psihiatrie, .apărut în ediţii succesive din 1883 pînă în 1913, criteriu! fundamental, al „slăbirii demenţiale*, caracteristic acestei boli autonome pe care a numit-o „demenţa precoce**, el a făcut în mod clar şi definitiv demarcaţia faţă de psihoza maniaco-depresivă şi de celelalte boli psihice. E. Bleuler Schizofrenie (introducere) : epidemiologie SCH/35 £. BLEULER a marcat actul de naştere al conceptului de schizofrenie în 1911, prin titlul capitolului care-i aparţinea în cadrul tratatului de psihiatrie al lui G. ASCHAFFENBURG, în care a pus semnul egalităţii între „dementia praecox" şi „grupa schizofreniilor". Sub influenţa teoriei psihanalitice, în plină afirmare la începutul secolului, E. BLEULER a descris siroptomele de bază ale schizofreniei (primare şi secundare în raport cu ambivalenţa) şi a delimitat formele clinice, valabile în psihiatria ziíeíof noastre. ; Variaţi uni le pe aceeaşi temă nu au încetat să-şi facă apariţia pe o scenă a cărei cortină nu căzuse încă (nici chiar astăzi nu se poate afirma acest lucru), fiind elaborate în număr, mare teorii mai mult sau mai puţin susţinute ale predispoziţiei schizofrenice (BUMKE, KRET-SCBMER, PLATTNÉR, KAHN, LUXEMBURGÉI etc.}, ale reactivităţii comportamentale (A. MÉYER), ale relaţiilor interpersonale (H. S, SULLIVAN) etc. .Curentul antipsihiatric al anilor. ’60 face o notă distinctă în toată această traiectorie cronologică explicativă a schizofreniei, abordînd polul extrem : negarea ei ca boală (Th. SZASZ, R. LAING etc.). ÎSlecesitatea unificării concepţiilor diferitelor şcoli de psihiatrie europene şi americane nu a .mai putut fi evitata, rodul eforturilor, numeroştler psihlatri de diverse orientări şi convingeri concret izîn d u-s e în fo r m u îăr i Í e OMS (1CD 9), ale DSM II!, precum şi în DSM UI R şi în proiectul pentru ICD 10. • EPIDEMIOLOGIE : Dificultăţile din planul nosografie şi al clasificărilor în diferite forme clinice nu au avut numai implicaţii teoretice, ci'au:creat serioase dificultăţi şi în activitatea concretă de evaluare a datelor epidemiologice privind schizofrenia. Se pare că unul din 100 de oameni suferă de schizofrenie (incidenţa bolii este evaluată în ţara noastră înt e 0,5—î,50/oo — A. IVAN, T. lONESCU, G. TEODOROVICI, 1981), cifră care se suprapune celor comunicate din oricare colţ al lumii, demonstrînd că schizofrenia este o boala universală, neavînd nici o legătură cu Jongltudinea sau latitudinea". Prevalenţa acestei afecţiuni este relativ constantă, indiferent de cultură, rasă, grad de dezvoltare socio-culturală, poziţie geografică, cu o distribuţie egală pe sexe, vîrsta de risc maxim situîftdu-se între 15—45 ani (H. EY). Mediul urban oferă o prevalenţi mai mare pentru schizofrenie decît mediul rural, în mare parte datorită diferenţelor privind tehnicile de înregistrare, accesibilitatea bolnavilor etc. Studiile luînd în considerare factorii genetici şi psihosociali au aprofundat cunoştinţele privind prevalenţa acestei boli, care este apreciată la 0,2—1,0%o. Riscul de îmbolnăvire (expec-tanţa) variază între 0,8—1,2%, crescînd pentru copUTcu un părinte schizofren (2%), pentru fraţi (8,7%), pentru veri (2,8%), pentru gemenii monozigoţi (40—50%) şi pentru cei bizigoţi (10—14%). Cînd ámbii părinţi suferă de schizofrenie, riscul ca descendenţii să o moştenească creşte la 34—44%. Toate aceste cifre reflectă interferenţa bazei genetice cu factorii psihosociali, reflectîndu-se în mod particular în funcţie de individ. Morbiditatea generală şi mortalitatea sînt mai crescute la schizofreni în comparaţie cu populaţia generală, ea şi comparativ cu alte afecţiuni psihice (psihoze afective, decompensările personalităţilor, di zar mo ni ce). Fără a se putea preciza; cauzele supramortalităţii la schizofreni, premisele unei strategii terapeutice adecvate joacă un rol important în ceea ce priveşte frînarea ei. Sexul pare a fi nesemnificativ în prevalenţa bolii, dar o pondere importantă o au factorii psihosociali, dintre care statutul marital, fenomenul de emigrare-imigrare au fost studiaţi cu deosebire. • MODELE ETIOPATOGENICE : Concomitent cu căutarea tuturor acestor informaţii despre schizofrenie şi răspîndirea ei , au apărut tot mai multe întrebări în legătură ctt catrzefe care o determină şi cu factorii care îi favorizează debutul, evoluţia, prognosticul. Firescul acestor întrebări s-a născut din „discordanţa" dintre dovezile clare existente în ceea ce priveşte manifestarea schizofreniei ca oricare altă boală şi lipsa de informaţii exacte privind locul leziunii sau veriga defectă a unui lanţ funcţional, responsabile de declanşarea bolii. Pe cît de bizare şi neobişnuite păreau manifestările bolii, pe atît de misterioasă devenea originea sa, care continua să rămînă necunoscută, în ciuda anatomopatologilor care au cercetat fiecare regiune a creierului, a psihanaliştilor care au scotocit printre toate amintirile şi „păcatele" familiei, şi a unor sociologi care aruncau toată vina asupra societăţii, acordînd un coeficient de atenuare a acestei vini atunci cînd era vorba de personalităţi „predispuse". Studiile de genetică, apoi cele de biopsiho-farmacologie, de biochimie şi histologie cerebrală, imunologie, de psihofiziologie, endocrinologie, toxicologie etc. au orientat definitiv concepţiile despre schizofrenie spre noi direcţii, susţinute puternic de progresul tehnico-ştiin-ţific. Se pare că, în acest context, organogeneza a cîştigat partida în favoarea psihogenezei, dar fără a o ignora şi a-i subestima rolul. Scoţînd 36/SCH ScMzofréhm (introducere) t modele étíöpatogenice din cauză oportunitatea oricărei dispute, favorabilă în final doar progresului ideilor, o analiză obiectivă nu- va putea decît să concluzioneze unitatea şi complexitatea fenomenului schizo-frénic în toâtă mult» dimensi oralitatea sa deterministád îrt carex contrariile, nu. se* exclud, ci din contră., seratrag.şi se autoasinmlează. Motdşlele eti patogeni ce actual e; se pot grupa jn două mari categorii : ( • modeţe biolegice ; • • modele socio-culturale. Fiecare dintre ele subinciude mai, multe şubtipuri ; asţfel, modelul biologic presupune existenţa-următoarelor tipuri : -^Módéiul anatomo-funcţional. Acesta a fos^ cel. mai uşor abordabil prin observaţie directă, perfecţionată şi ajutată în timp de noile cuceriri, ale ştiinţei şi tehnologiei: tomografia computerizată, rezonanţa magnetică aplicată în studiai SNC. O serie de observaţii au părut la prima vedere remarcabile şi posibil revoluţionare : atrofia marcată a lobilor frontali, reducerea volumului ventricul!lor laterali, modificări ale circumvoluţiunilor lobilor, frontali, creşteri globale ale greutăţii creierului, diferenţe de densitate celulară sau transformări celulare cronice etc. Unii specialişti au susţinut, iar alţii au combătut ipotezele structural şi funcţional anatomice ce încercau să susţină originea organică sau cel puţin dovada palpabilă a schizofreniei. La fel, deşi de mare amploare, studiile bazate pe vizualizarea masei cerebrale (PEG) sau investigarea activităţii electrice a creierului (ÉEG) nu au făcut decît sa reflecte nişte modificări, cu un grad mai mare sau mai mic de semnificaţie, dar fără să se apropie sensibil de nucleul de origine al schizofreniei. Era electroencefalogramei şi-a lăsat şi ea amprenta asupra eforturilor orientate spre elucidarea etiopatogeniei afecţiunii, începînd cu cercetările lui P. A. DAVIS. Premise noi au apărut în urma constatării că traseele bioelectrice ale schizofrenilor prezentau un număr mai mare de aspecte anormale în comparaţie cu cele ale indivizilor sănătoşi. Este^ vorba de diverse forme de activitate lenta, de paroxisme „pseudoepileptice", de ritmuri rapide de tip „choppy* etc. In schizofrenia catatonică, modificările EEG par a fi mai frecvente decît în celelalte forme. în pofida eforturilor, nu a putut fi stabilit însă un raport între aceste trasee anormale şi etiopatogenia bolii. Ele nu prezintă nici utilitate diagnostică (cel mult, una prognostică, după autbri ca IGERT, SMALL), fiind considerate fie epifenomene în cadrul schizofreniei, fie secundare acesteia, fie concomitente cu afecţiunea din motive neprecizate încă. Elementele evocate par a fi legate de -stadiul deteriorativ din evoluţia bolii, ridic? nd'- problema unei ipoteze genetice sau virale îft'fctio-patogema acestei maladii. • Electroencefalograma continuă, realizarea hărţilor electrice cerebrale au adus progrese în cunoaşţerea bolnavilor schizofreni, la•care s-au constatat dificultăţi privind selectarea stimuliíor şi în distributivitatea atenţie?,1' ca ó consecinţă a organizării defectuoase:,â'sţra-tegiei procese lor i nformaţionale. Studi ulfl u’xuţui cerebral, al predominanţei uneia sau ’atîteia dintre emisferele cerebrale, în repaus şi- sub influenţa tratamentului cu psihotrope,*^u‘au reuşit să ofere stabilirea unor corelaţii cununa sau alta dintre formele clinice, nici semnificaţia mişcărilor oculare sacadate anormale: * — Modelul biochimic reprezintă astăzi terenul de cercetare predilect îh ceea. ’ ce ' priveşte rezolvarea problemei schizofreniei; ’ Plecînd de la găsirea unor asemănări structurale chimice din compoziţia mescalinei şi a derivaţilor metilaţi ai catecolaminelor "(OS-MOND şi SMITHIES, 1952), cercetările’ ulterioare în domeniul neurochimiei au permis^dezvoltarea ipotezei dopaminergice, care;susţine o hiperactivitate a mecanismelor doparfHher-gice în zonele cerebrale c0reSpunzătoare:;nu-cleilor striaţi şi ganglionilor baZali. Argumente în acest sens constituie şi faptul că ăgoniştii dopam] njd_..£xa£<^fc^ază^ niei, pe cînd neurolepticele le ameliorează. Deceniul al optulea a adus o adevărată cascadă de noi date în sprijinul acestor prezumţii. S-au descris zece sisteme de neuroni dopami-nergici în ŞNC (LINDVALL BJÖRKLUND, 1983), s-a evidenţiat rolul de placă turnantă pe care structurile ganglionilor bazai i ai huclei4or putamen şi caudaţi îl joacă în sinteza, fixarea şi eliberarea dopaminei la nivelul sinapselor. In 1979, de cînd cercetările au încercat'să aducă noi date care să clarifice nu numai* structura, ci şi rolul fiziologic al acestor nuclei, KEBABIAN şi CALNE au descris receptorii pentru dopamină, Dj şi Da, ca locusurj âdehil-ciclazice dopaminsensibile (Dj) şi alte lodusuri cu o acţiune neutră sau inhibitoare asupra* sistemului adenilciclazei (Da). Receptorii Ds‘St* Da se diferenţiază numai din punctul de' .vedere al sensibilităţii la concentraţiile de dopamină şi neuroleptice. S-a incriminat (MARTRES) rolul GPT în diminuarea sintezei de apomorfină în locusurile de fixare D* şi o sporire, a sintezei în D4( ceea ce ridică problema unei afinităţi diferite pe care o au aceşti récéptóri. Abundenţa receptorilor Da în nucleîi /striaţi şi în fibrele nigrostriate, în ganglionii bázkli, în nucleii caudaţi şi în sistemul limbic a condus Sckteofrérfifé finfíöáöcere) : ttiodélé etiopafogenice SCH/37 la ipoteza c$ aici trebuie să se producă/ pro-babi î, s perturbaţii metabolice' ale ’ dópamiriéí, responsabile de tulburările din schizdfren^é,.-Gercetari recente au indicat că şi déndritéle pot sintetiza şfo elibera dopammă, avînd rol inhibitor asupra autoreceptoritor (DJt D2)v asupra neuronilor GABA din fascicolul nigro-striat şl asupra interneuronilor dopami nergici şi alte influenţe asupra celulelor gliale şi capilarelor. Structuri receptoare de.tipul Di şi Da au fost găsite şi „la periferie" (paraţi doi de., lobul anterior al hipofiziei, jimfocite), ; Au fost întreprinse studii şi în legătură cu descărcarea de STH după. administrareade apomorfină, faţă de care par implicate şi.ar ii le mezolimbice şi mezoco/ţicaler (ZELMAN). Hi.po- _sau hiperfuncţia sistemului dppa.minergic au fost corelate cu simptom ele negative şi, respectiv, pozitive ale schizofreniei. (LECRU-BIER), deşi s-a.găsit o hipersensibilitate dopa-minergică şi îr\ secţiunile cerebrale ale tuturor schizofreni lor cronici, indiferent dacă erau trataţi sau nu. Tomografia cu emulsie de pozjtroni a îndreptăţit apariţia unor noi speranţe de cercetare „in vivo!“ a sistemelor dopaminergice (A. GJED-DE, 1988). Endorfinele, enkefalinele.. reprezintă alt domeniu ál neurochimiei, cu largi perspective în elucidarea mecanismelor ae procrucere a halucinaţiilor şi de acţiune a neurolepticelbr (EMERICH, 1984). _______-. Studiile asupra sistemelor catecolaminic şi histaminic continuă de asemeni, ele neoferind pînă în prezent date semnificative pentru etiopatogenia schizofreniei. ... — Modelul Imunoîogic. Deceniile al Vl-Iea si al VIl-lea, abundente în cercetări pe plan imunologic general, au oferit noi posibilităţi de eventuale explicaţii aîe producerii schizofreniei, cercetătorii încercînd să propună un tip specific de imunitate în psihozele endogene. Autoimunfzările propuse contra unor anumite „metacircuite neuronale41 au fost însă contestate de cercetările care au urmat, evidenţii ndu-se o serie de factori nespecifici responsabili de apariţia anticorpilor anticerebrali. Date ‘ mai recente au legat simptomatologia acută pozitivă a schizofreniei de autoanticorpii ce interac-ţionează cu receptorii dopaminergici şi îi stimulează în unele căi neuronale cerebrale, pe cînd simptomele cronice negative ar reprezenta un răspuns autóim un faţă de unele căi dopa-minergice. * Deşi s-au constatat creşteri .ale a* şi P-globulinelor sau ale jâ-macroglobulmelor,. nu s-a putut determina o speclfMia£e_ â, &C£&|bra pentru schizofrenie, iar factorul reumatoid a fost evidenţiat numai fa o treime din bolnavi. Legată sfrîns de ipoteza imunologica, tepría virafă privind etioplatogénia schizofreniei a cucerit, fâtimpul său, suficient teren, bazîndu-se pe studii destul de pretenţioase, dar care nu au reuşit să ofere concluzii suficient de convingătoare, deşi domeniul rămîne încă, neepuizat. — Modelul genetic a fost sugerat, din primul sfert de Veac; de corelaţiile găsite de E. KRET-SGHMER între tipul leptosom-schizotim şi schizofrenie şi a fost confirmat 40.—50 de ani mai ‘ tînzi u' de studiile geneticienilor, efectuate pfe gemeni şi copii adoptaţi. Rezultatele au fost zdrobitoare pentru cei care mai susţineaţi- încă teória psihogenetică sau psihanalitică a- schizofreniei, studiile lui SLATER, KRINGLEN, I^ALLMAN, -BABIG;.!AN stabiîind definitiv că riscul de a face boala este de 6—8 ori mai mare pentru fraţii bolnavilor schizofreni decît pentru populaţia generală, de 16 ori mai mare în situaţia în care unul din părinţi, indiferent de sex, este schizofren şi pînă la 55—68 ori mai mare în cazul ambilor părinţi schizofreni. Riscul pentru alte boli psihice este acelaşi în familiile de schizofreni ca şi în populaţia generală. Rata de concordanţă la studiile pe gene privind. predicţia schizofreniei s-a dovedit crescută la.gemenii monozigoţi comparativ cu cei bizigo-ţi;, chiar dacă au trăit separat, în condiţii socio-familiaie deosebite. Renunţînd la teoria mono-ge-netică cu genă recesivă şi la cea a Unei gene dominante, cercetătorii au rămas ta explicaţiile oferite de teoria poli genetică cu transmitere independentă sau la cele oferite de sistemul poligenic aditiv care condiţionează exprimarea de factorii mezologici. De altfel, şi această controversă a rămas deocamdată nerezolvată, deşi cea mai plauzibilă dintre ipoteze pare; cea á transmisiei genetice a anumitor caractere constituţionale biochimice (scăderea sau creşterea monoaminooxidazei plachetare în trombo-cite), biologice şi psihologice, care l-ar expune pe purtătorul lor într-o situaţie psihoafectivă constant defavorabilă, la exprimarea simptomatologiei clinice, cu ocazia unui banal eşec sau obstacol. ; Viitorul va aduce confirmări ale uneia d.inţre cefe trei ipoteze genetice posibile : ereditate recesivă cu penetranţă redusă, ereditate dominantă cu penetranţă heterozigotă de 20% sau homozigotă de 100%, ereditate multifactorială. — Modelul experimental pe animale a rezultat din cercetările efectuate în vederea evaluării răspunsurilor la medicaţia antipsihotica, urmărind modificările comportamentale faţă de una sau alta din substanţele considerate active (datorită imposibilităţii reproductibilităţii vreunui semn al schizofreniei). Astfel, amfetamina, ca şi feniletilamina au fost studiate în legătură 38/SCH Schizofrenie (introducere) : modele etiopatogenice cu. manifestările comportamentale de tip stereotip. ca rezultat al creşterii dopaminei în sistemul striat. Utilizarea halucinogenelor, a 6-hi droxî dopami nei, a neurotoxinelor a constitui t î n ce r că r i d é r é p r o d u ce r e a u no r m o d el e de boală, alături de stimularea formaţiei reti-cu late şl de izolarea socială . Modelele socîo-culturale au apărut iniţial ca o replică la prea marele determinism ai modelelor biologice care, deşi încercau, nu reuşeau să ofere explicaţii complete ; cu timpul, şi cele socio-culturale au ajuns în aceeaşi situaţie, apărînd astfel ideea complementării lor reciproce. Cele mai cunoscute modele din această a doua categorie ar fi : — Modelul familial şi comportamental s-a născut din orientările psiho-socio-genetice care incriminau factorul patogen din mediul ambiant al unor persoane cu predispoziţii schizofrenice datorate însuşirii unui anumit model comportamental greşit structurat, fie că acesta provenea din experienţele infantile, fie din deficienţele de comunicare. Majoritatea autorilor semnalează o carenţă afectivă precoce, existentă încă din fazele pre-genitale în marea majoritate a cazurilor. L1DZ şi colab. constată : eşecuri în formarea unor familii nucleare, atmosferă iraţională, imposibilitatea unuia sau ambilor părinţi de a-şi asuma rotui (cornpetiţie pentru autoritate, insuficienţă a unuia dintre parteneri), preocupări incestuoase etc. Rolul mamel schizofrerwlui a fost subiectul numeroaselor observaţii care au dus chiar la constituirea unor veritabile „portrete" ; mama „schizofrenogenă" (FROMM-REICH-MAN), mama „supraprotectoare" (D. LEVY), mama „perversă" (ROSEN). în general, aceste tipuri asociază o formă de superprotecţionism cu un rejet manifestat sau mascat. Conceptul de simbioză patologică mamă-copil şi intervenţia sa în etioiogia schizofreniei a fost confirmat de numeroase cercetări ulterioare. Rolul tatălui a fost şi el luat în consideraţie (LIDZ, PERSON, Da SILVA ş.a.), în special sub aspectul absenţei sau carenţei paterne („hiperautoritar", „pasiv" sau „demisionar"). Pattern-urile de comunicare între membrii familiei, studiate prin prisma ideilor teoriei comunicării, au dezvăluit grave perturbaţii preexistente bolii. BATESON, reprezentant al şcolii de la Palo Alto (SUA), a emis ipoteza dublei legături : un joc de injoncţiuni pozitive sau negative, generînd pentru subiectul „victimă" situaţii fără ieşire, L. WYNNE ia în discuţie strategia de apărare pe care o constituie „pseu-do-mutualitatea“ familială. în cadru! „pseudo-r mutualităţii" se dezvoltă mecanisme ce exclud deviaţiile. Organizată în spatele unui „zid de cauciuc",.familia trăieşte o situaţie dereistică pe care o justifică printr-o mitologie defensivă. Orice deviere a individului este sancţionată prin rejet. Deşi studiile privind rolul familiei şi al factorilor comportamentali în geneza schizofreniei nu s-au dovedit revelatoare, ele au adus o contribuţie importantă la psihoterapia bolnavuluischizofren şi a familiei acestuia, recunosc! ndu-li-se caracterul favorizant, patoplastic. Apariţia copiilor dependenţi psihologic, an-xioşi, izolaţi, apatici, timizi sau cu izbucniri „asociale", lipsiţi de autocontrol semnalează trăsături care nu pot fi considerate semnificative pentru riscul de îmbolnăvire de schizofrenie. Aici poate fi luată în discuţie posibilitatea declanşării simptomatologiei clinice de către unele evenimente din viaţa bolnavului (examene eşuate, deziluzii sentimentale, suprasolicitare etc.), care constituie, la o analiză mai atentă, doar factori declanşatori, developînd în cele mai multe cazuri aspecte psihopatologice preexistente evenimentelor biografice respective. Deşi nu poate fi negată relaţia între stilul cognitiv al familiilor şi incidenţa îmbolnăvirilor, în cazul prezenţei unor grave deficienţe care se răsfrîng asupra dezvoltării copilului (în special asupra a.ut'oidentificării şi autoevaluării sale), această ipoteză nu poate fi desprinsă de contextul genetic........ ...._ . __ _E. Kraepelin Schizofrenie (introducere) : psihopatologie SCH/39 — Modelul cognitiv. Creat ca o posibilă abordare eti o patogeni că (dar şi cu implicaţii psihopatologice şi terapeutice, ca de altfel şi modelul comportamental) se axează pe tulburarea „centrală" a bolii : cea de la nivelul gîndirii. Tulburările cognitive i-au frapat de la început pe clinicieni ,unii dintre aceştia avînd intuiţia remarcabilă de a observa prezenţa unei „dereglări a asociaţii lor", „sejuncţii", „ataxii intrapsihîce", „tulburări asociative* etc. Odată fixat obiectivul „dezechilibrului" celui mai aparent în cazurile clasice de schizofrenie, s-a declanşat o avalanşă de studii referitoare la gradul în care este afectată atenţia» reacţiile la stimulii optic» şi acustici (cercetări recente implică intensitatea şi modul lor de cuplare în producerea halucinaţiilor), reacţiile electro-dermice de orientare, dilatarea pupilară. S-au lansat ipoteze asupra modului de prelucrare a informaţiilor reprezentate de stimul): la bolnavii de schizofrenie, încercîndu-se să se explice deformarea suferită de aceştia. Memoria de scurtă durată, în special, parea.fi, de asemenea, implicată în tulburările cognitive ale bolii, ca şi percepţia şi modul de folcs're a regulilor logice. ;• O altă direcţie de cercetare legată de atenţie şi memorie a constituit-o domeniul limbajului şi al vorbirii, la diversele sale nivele de structurare, punîndu-se în evidenţă modificări în privinţa supra- sau subincluziunii concep-téíör’ margmáleáfterarí ale ierarhizării răspunsurilor, ultimele date orîentîndu-se spre existenţa unor deficite complexe ale sistemului informaţional. — Modelul antlpsihiatric. Născut în a-nîi *60 prin încercarea unor psihiatri occidentali (mai ales americani) de a nega boala mintală, în special schizofrenia, căreia, în contextul medical, i s-ar conferi un caracter dezumanizant, stigmatizant, privativ de libertate. Considerată ca boală a civilizaţiei, ca răspuns dat unei societăţi „bolnave", plină de contradicţii, schizofrenia se transformă astfel Într-o maladie subsumabilă bolilor personalităţii. Psihoza apare în acest context ca un răspuns al individului ia presiunile la care este supus din partea societăţii, familiei, şcolii etc. Consecutiv, devin nejustificate toate măsurile preventive şi curative ale schizofreniei, atît'a vreme cît ea este doar rezultatul unui anumit tip de comportament explicabil prin intermediul abordării lui exîstenţial-fenomenologice. Scindînd organismul de persoană, antipsihiatrii ajung în situaţia, paradoxală pentru cunoaşterea Ştiinţifică indispensabilă medicinéi şi deci şi psihiatriei, de a confunda modelul bolii cu pier- derea libertăţii, a gradului de responsabilitate a fiinţei umane. Extinzînd dincolo de limitele conceptului medical principiile comprehensibilităţii,antipsi-hîatrii au încercat să demitizeze boala, punînd simptomele schizofreniei numai pe seama socie-tăţii care agresionează persoana ce nu-şi poate relaţiona propriul seif cu al celorlalţi semeni. Constituind un fenomen negatîv, ca şi psiha-naliza dealtfel, în evoluţia concepţiilor despre eti o patogeni a schizofreniei, anti psihiatria, a reprezentat o etapă retrogradă, definitiv depăşită de cercetările psihiatriei biologice şi genetice. • PSIHOPATOLOGIE. Modelul psihopatologic al schizofreniei a reprezentat un deziderat extrem de important pentru psihiatrii ultimului secol, ei lovindu-se de reale dificultăţi de abordabilitate şi elucidare a mecanismelor acestei afecţiuni psihice atît de grave, sernă-nînd în mod izbitor cu demenţa. Această ultimă trăsătură l-a şi determinat pe E. KRAEPELIN să numească boala „dementia praecox" şi să-i recunoască, prin comparaţie cu adevăratele demenţe, caracterul autonom şi evolutiv, indiferent de forma sub care se manifestă (hebefrenică, catatonică şi paranoidă). S-a realizat astfel un pas decisiv — unificator şi procesiv — în modul de concepere a acestei afecţiuni care atingea „legăturile 31 armonia Internă, a personalităţii" şi se diferenţia net de psihoza maniaco-depreşivă şi psihozele organ i ce prin p ro du cţiile hal u ci nat o r-delirante, absenţa controlului reacţiilor emoţionale, scăderea atenţiei, negativism şi absenţa defectelor senzoriale. Tulburările afectivităţii au fost definite prin caracterul de slăbire", aplatizare, indiferenţă ce caracterizau pacientul schizofren, evidenţiate mai ales în contextul relaţionării cu familia, prietenii. Contraargumentele lui E. BLEULER privind atît vîrsta debutului bolii (nu totdeauna „precoce"), cît şi evoluţia (nu totdeauna „demenţială") au slujit psihiatrului elveţian construirii unui edificiu psihopatologic privind schizofrenia, care ia în considerare şi Influenţele curentelor filozofice şi psihologice ale vremii sale. Astfel, adept al unei duble concepţii — psihogenetice, prin admiterea rolului jucat de complexele inconştiente anormale în structurarea delirurilor şi în apariţia ambivalenţei, şi al unei dezvoltări primare a bolii, prin „proces" cart evoluează independent — E. BLEULER a reuşit să confere o considerabilă extensie conceptului schizofreniei (schizofreniilor, în opinia sa). Punînd în prim plan disociaţia (Spaitung) — exprimată în mod 40/SCH Schizofrenie (introducere) ; psihopatologie ţ. esenţial ia nivelul proceselor, asociative prin barajul ideativ (Sperrung) —, autorul a reuşit să. delimiteze simptomele fundamentale (fiziogene) şi accesorii (psihogene), în condiţiile unei funcţionalităţi normale în alte domenii ale psihismului (ceea ce exclude participarea unui factor organic cerebral). Dîn prima categorie de simptome fac parte : tulburările asociaţiilor ideative — alterarea cursului gîndirii, întreruperea sau barajul gîndirii, perseverările, stereotipiile, condensarea gîndirii, neologismele, dirijarea, impunerea, furtul sau rigiditatea gîndirii şi ambivalenţa ideativă ; tulburările afectivităţii r- indiferenţă sau tocire afectivă, iritabilitate exagerată, impunerea sentimentelor, rigiditate afect i vă, paraţi mi a şi am bi val enţa afecti vă. Autismul, abulia, apatia, ambivalenţa voinţei, influenţarea voinţei; sentimentul dé transformare corporală, tranzitivitatea şi apersonalizareâ reprezintă alterări ale funcţiilor complexe ale psihismului, consecutive disociaţiei. A doua categorie de simptome include : ideile delirante, halucinaţiile senzoriale, iluziile, simptomele catatonice, negativismul, automatismele, impulsivitatea, tulburările de memorie/ ale limbajului vorbit şi scris, ale personalităţii. Tot aici sînt incluse simptomele somatice (inclusiv cele neurologice). E. MINKOWSKI a preluat unele elemente din concepţia profesorului său, pe care le-a completat, atît cu conceptul filozofiei berg- teorie constituţională a Iui E. KRETSCHMER privind schizoidia, ca fiind terenul de predilecţie pentru dezvoltarea schizofreniei. Contribuţia acestui autor este remarcabilă în accentuarea rolului autismului în psihopatologia bolii, relevînd caracterul preponderent primitiv şi abstract al gîndirii acestor bolnavi. Pierderea contactului vital ar avea drept consecinţă izolarea de lumea reală prin două modalităţi : cea a „autismului bogat" (structurat pe activitatea onirica dependentă, de conţinutul şi dinamismul complexelor inconştiente) şi cea a auti mutui sărac" (rod al deficitului primar generator al hipertrofierii compensatorii) Concepţia organodinamistă, elaborată de H. EY, cuprinde o destructurare, o dezagregare a conştiinţei şi a nivelurilor de organizare a personalităţii în două direcţii exprimate prin doua tipuri de simptome : negative (sindromul disociativ) şi pozitive (productivitatea delirantă dé esenţă autistică). Primul tip de simptome reuneşte : tulburările cursulüi gîndirii şi ale cîmpului conştiinţei, tulburările de limbaj, alterarea sistemului logic-, dezorganizarea vieţii afective, discordanţa psi- homotorie (comportamentul catatonic). Cel de-al doilea tip de simptome este reprezentat de delirul paranoid, ce cuprinde trăirile delirante, elaborarea delirantă secundară şi modificarea autistică a personalităţii schizofrenului. H. Ey Independent de nuanţările cantitative sau calitative, de interpretările predominant psihologizante sau fiziologizante, de primaritale săli secundaritate, pe care le-au oferit diverşi autori, schizofrenia conturează un tablou psihopatologic complex, dinamic şi polimorf, a cărui trăsătură definitorie este reprezentată de o perturbare gravă a nivelurilor de organizare ale persoanei, atît din punctul de vedere al structurilor şi funcţionalităţi lor intrinseci, cît şl din cel al relaţionării cu semenii, cu lumea înconjurătoare. , ; — Concepţia fenomenologică se bizuie pe principiul comprehensibilităţii, afirmat de curentul filozofic, reprezentat de JASPERS, MINKOWSKI, B1NSWANGER, HEIDEGGER ş.a. Aşezînd. în; prim plan. „prezenţa în lume“ a. bolnavului schizofren* adepţii- acestui punct de vedere au încercat să identifice un sens şi q finalitate autismului caracteristic schizofreniei. .... V . . Schizofrenie (introducere) : psihopatologie SCH/Ai -î/Rierderea contactului vital cu realitatea ar fi, după opinia lui MINKOWSKI, un pünet nodal de apariţie a schizofreniei şi., deci, refacerea lui ar constitui o garanţie terapeutică pentru bolnavi► B1N$WANGER, influenţat de filozofia lui HEIDEGGER, a încercat să stabilească, prin intermediul analizei existenţiale, structurile fundamentale ale existenţei schizofrenu-lui şi ale lumii acestuia, să surprindă bolnavul SUb aspectul particular al existenţei sale, pătrunderea în intimitatea existenţială soliciţînd 6'abordare hermeneutică. BINSWANGER for-hiulează mai multe dimensiuni ale experienţei stíhizöfrene : destrămarea prezenţei reale, şi căderea în arbitrar, lupta pentru idealuri fără substrat real, la care subiectul poate renunţa fără riscul de a cădea pradă angoasei, necesitatea de a disimula aspectul intolerabil al alternanţei viclenie-îngimfare şi dimensiunea finală a abandonului, a catastrofei, cînd subiectul renunţă la luptă şi se predă delirului; ' Tulburarea „timpului trăit“, la nivelul întregii existenţe, este explicată prin irumperea cu brutalitate a unui mod de existenţă total diferit de cel anterior, dar avînd caractere distincte In cazul delirului psihogen şi al celui schizofreh. Apreciabil în ceea ce priveşte detalierea metodologică şi deschiderea psihologică, instrumentul psihopatologic şi terapeutic oferit de filozofia fenomenologică se dovedeşte însă nesatisfăcător în practica clinică. ~ Concepţia psihanalitică începe cu S. FRE-"TO^rg’aftrma în că di rrt8t6"p0SiWTtate^TTţe-legerii simptomelor psihotice. în 1911, cu T5tâlia i nte r pretăr i i cazü lui Schrebe r, el enunţă ipoteza detaşării liblcfoulú* şi refularea sa către Eu, retragerea investirii libidinale a obiectelor externe şi regresiunea la stadiul narcisic la care subiectul rămîne fixat. Din acest proces, ia naştere sentimentul de catastrofă, de transformare şi sfîrşit al lumii. Ca fenomen compensator apare o megalomanie delirantă, expresie a reorientării libidinale către Eu. S. FREUD îşi susţine modelul pe baza relaţiilor existente între Inconştient, Pre-conŞtient şi Conştient, între care se interpune, într-un grad mai mare sâu mai mic, cenzura, în cadrul unor procese primare şi secundare. Modelul psihotic, aplicabil în această teorie schizofreniei, ar reprezentaun număr de schimburi între elementele menţionate, influenţate de gradul redus al structurării oedipiene, de defi-xitul cenzurii şi al paraexcitaţiilo*\ Astfel, psihoza se constituie ca o incapacitate cognitivă prin insuficfenţa proceselor de secundarizare, negarea realităţii fiind, deci, efectul său. Freudistă sau neofreudistă, perspectiva psihanalitica asupra schizofreniei oferă un model abstract de operare cu structuri ale căror relaţii relevante pentru psihoză sînt de tipul deficitului de structurare a Eului (forcluztune, cum o denumeşte J. LACAN), constînd în rejectarea primară a unui „semnificând fundamental (simptomul psihic încetează sa mai fie. semn, devenind semnificant). Melanie KLEIN a descris, procesul de reg^e^ siune schizofrenică la stadiul oral şi mecanismele de apărare împotriva angoasei, specifice acestui stadiu: clivajul Eului, proiecţie, identificare proiectivi/ ' Această concepţie este astăzi nşai puţin amintită, chiar şi de literatura psihiatrică occidentală, prin tradiţie formată la şcoala psihanalizei, locul său în tratate şi lucrări de specialitate fiind din ce în ce mai limitat, în favoarea achiziţiilor moderne din domeniul biochimieU fiziologiei si histoenzimologiei centrale. Nu se poate încheia sumara trecere în revistă a principalelor aspecte psihopatologice fără a aminti mult discutatul rol al personalităţii premorbide, al existenţei unui anumit tip de personalitate cu risc crescut. Primele observaţii aparţin cîinicienilor de la începutul acestui* secol, însă o analiză supusă unui filtru mai obiectiv a fost realizată abia în ultimele decenii. Departe de a se mai mulţumi cu schema simplistă propusă de E. KRETSCHMER, după care schizotimul trece obligatoriu prin faza de schi-zoidie în cea de schizofrenie, sau cu simple corelaţii stabilite pentru tipul longilin-astenic, cercetătorii au ajuns la concluzia că, cel muit, în unele cazuri, ca o manifestare modificată a genotipului schizofren, a unor predispoziţii parţiale sau a heterozigotismului, deşi aceste trăsături „preschizofrenice“ nu au putut fi decelate decît în 50% sau doar în 30% din cazuri (E. BLEULER). Metodele moderne de investigare a populaţiilor expuse la risc au pus în discuţie întrebarea care persistă de multă vreme în mintea psihi- Kaul bach 42/SCH Schizofrenie (introducere) : forme clinice atrilor, referitoare la existenţa unei anumite vulnerabilităţi care să poată fi identificată precoce, înainte ca subiectul să se manifeste ca bolnav schizofren. Studiile genetice şi cele pe copii adoptaţi aú stabilit în mod clar că riscul copiilor de a face boala, în situaţia cînd părinţii lor sînt schizofreni, este de 10—15 ori mai mare. S-au făcut tentative de realizare a unui „portrei-robot* al viitorului schizofren, a cărui aplicare supra- sau subdimensionată impune prudenţă, eforturile de prevenţie primară necesitînd programe bine concepute, fundamentate pe'cercetări clinice şi epidemiologice. Absenţa identificării unui anumit semn precursor al schizofreniei (deşi se pare că izolarea socială este cea mai frecventă) rămîne încă de actualitate, fără a i se putea da un răspuns clar. Astăzi acceptăm existenţa unei personalităţi de tip schizoid, dar sîntem obligaţi să afirmăm, cu aceeaşi certitudine, că nu toţi aceşti subiecţi dezvoltă boala, ei putîndu-şi duce existenţa şi în afara bolii, cum de altfel se şi întîmplă frecvent. • FORME CLINICE : Este necesară distincţia între formele de debut ale schizofreniei şi formele clinice propriu-zise. — Formele de debut pot fi reprezentate, practic, de aspectul oricărei alte afecţiuni psihice, criteriul expectanţei fiind singurul în măsură să lămurească adevăratul diagnostic. In ciuda polimorfismului simptomatologie al debutului i>olH, cHmctanui rru trebuie să cadă nici în extrema de a vedea „peste tot* schizofrenia, dar nici în aceea de a o ignora, precocitatea depistării debutului avînd, în zilele noastre, importante valenţe pozitive în reuşita tratamentului. Autori ca E. BLEULER, H. GRUHLE, K« SCHNEIDER, H. EY, ca şi cei ai manualelor moderne de diagnostic şi statistică ale bolilor mintale pledează pentru o perioadă mai îndelungată de observare a cazului clinic, absolut necesară pronunţării diagnosticului de schizofrenie, în concepţia lui H. EY, debutul schizofreniei poate fi reprezentat prin : forme progresive şi insidioase (continuitate evolutivă a aşa-numi-ţilorschizotimi-schizoizi, fie pe linia schiozoidie! evolutive, fie pe cea a nevrozei preschizofrenice \ isteriforme, de tip obsesivo-fobic, neurasteni-form). Pentru cele mai frecvente tipuri de debut, şcoala românească de psihiatrie (PREDESCU) a oferit o schemă de sistematizare a tuturor caracteristicilor i ■ — forme acute (crizele delirant-halucinatorii acute, stările de excitaţie maniacală, stările depresive şi cele confuzionale) ; — forme ciclice (prin „asalturi progresive^) ; — forme monosimptomatice (debut, de obicei, medico-legal, prin acte auto- sau heteroagresive, cu un caracter vădit absurd). Pentru a opera distincţiile dintre diferitele forme clinice ale schizofreniei, este necesară ö definire generală a bolnavului schizofren, în toată devenirea sa procesuală, care, numai în mod formal, deductiv, poate fi numită „perioadă de stare", prezentînd de fapt o dis-torsionare progresivă a Eului pînă la faza de regresiune infantilă (fielanie KLEIN). • Sindromul disociativ reprezintă nucleul central în jurul căruia gravitează toate simptomele schizofreniei, el afectînd în mod global personalitatea bolnavului, dinspre planul gno-seo-intelectual, instinctiv-afectiv, spre cel comportamental. Clasificate în simptome fundamentale şi accesorii (E. BLEULER) sau de rangul l şi II (K. SCHNEIDER) sau simptome negative şi pozitive (H. EY), ele prezintă anumite atribute comune : ambivalenţa, bizareria, impenetrabilitatea si detaşarea. Ambivalenţa conferă, simultan, caracterul de sciziune şi contradicţie tuturor proceselor gîndirii şi afectivităţii (bine şi rău, iubire şi ură, atracţie şi respingere etc.), bizareria se exhibă prin paradox şi ilogisme, impenetrabilitatea derivă din neinteligibilitatea trăirilor şi i nea paci tat ea comunicării ior^Xar—detaşarea reprezintă retragerea într-o lume proprie, fără contact cu realitatea celorlalţi..Aparenta conservare a funcţiilor instrumentale ascunde, de fapt, tulburarea coeziunii şi a consistenţei psihismului („ataxia intrapsihică*4 — STRANSKY), reflectată în disociaţia gîndirii, distorsiunea sistemului de comunicare, a sistemului logic, disociaţia în sfera afectivă, discordanţa în sfera comportamentului. Atenţia şi memoria suferă o diminuare însemnată, evocările şi fixările mnezice se fac cu greutate, amneziile fiind deseori elective. Gîn-direa îşi pierde ritmul firesc, înceţi ni ndu-se treptat (fading mintal — P. GUIRAUD) sau suspendîndu-se pur şi simplu (baraj mintal), inhibiţia intelectuală (Hemmung) reflectînd slăbirea clarităţii, organizării şi productivităţii ideilor. Reflectate în expresia verbală, tulburările din sfera ideaţiei devin sesizabile în timpul conversaţiei cu bolnavul schizofren (uneori, ea însăşi imposibilă), atrăgînd atenţia asupra diagnosticului : mutism, verbigeraţie, monologuri absurde, impulsiuni verbale, vorbire „alături**. Fonetica „distonează" prin toaţe caracteristicile Schizofrenie (introducere) : forme clinice SCH/43 sale, (intonaţie, timbru, ritm, intensitate), adăugind: uneori elemente noi, neobişnuite. Articularea cuvintelor ajunge uneori să îa forme bizare (telescoparea silabelor,- omiterea unor vocale, dublarea lor), iar coţinutul semantic capătă noi sensuri (alterate — neologisme pasive, sau nou create — neologisme active), cu un caracter marcat simbolic, ilogic, ermetic, puţind atinge dezordinea totală (schizofrazia - E. KRAEPELIN). Tulburările producţiei grafice se direcţionează în acelaşi sens (ca, de altfel, şi expresiile artistice ale bolnavilor schizofreni) ca şi limbajul, ampren-tate de acelaşi corolar de bizarerie şi stranie-tate. Distorsiunea sistemului logic rezidă în „indiferenţa sa la valorile logicii“ (E. BLEULER), alterarea conceptelor sincretismului gîndirii şi „raţionalismul morbid4* (MINKOW-SKI), constituind un nou eşafodaj, străin de categoriile logice unanim acceptate, supus invaziilor metaforice şi arhetipale simbolice, transfigurat într-un primitivism dominat de gîndirea magică. Sensul modificat al exigenţelor afective, care deturnează gîndirea schizofrenului spre de-realizare, îşi are originile în dezorganizarea, scindarea vieţii sale afective, dominată de aceleaşi atribute distorsionante de la nivelul gîndirii, conform cărora sentimentele se descompun în tendinţe contradictorii, atingînd intensitatea paratimiei (în care se ajunge ca fiul sau fiica să-şi urască proprii părinţi), reac-ţiile afective- devenind imprevizibile, uluitoare prin absenţa oricărei motivaţii logice descifrabile*. Atimhormia (DIDE şi GUIRAUD), adevărată analgezie afectivă, şi negativismul, reunind opoziţionismul şi închistarea, completează registrul tonalităţii afective bazale a bolnavilor schizofreni, pe fundalul căreia aberaţiile vieţii sexuale (masturbarea, homosexualitatea, fixarea incestuoasă etc.) şi actele de auto- sau hete-roagresivitate nu sînt tocmai rare. „Demenţa afectivă**, de care pomenea E. KRAEPELIN, reflectă pe plan afectiv echivalenţa procesului disociativ petrecut la nivelul gîndirii, accentuînd ruptura pe care o realizează, în final, schizofrenul de semenii săi, de lumea care-l înconjoară, în care comunicarea pe plan afectiv reprezintă o condiţie esenţială. Discordanţa pe plan comportamental se traduce prin perturbări la nivelul mimicii, gesticii, atitudinii — de ia manierisme şi bizarerii, pînă la manifestările extreme ale sindromului citatonic sau ale agresivităţii criminale nemotivate. Negativismul şi conduitele de inerţie reprezintă repere comportamentale caracteristice schizofreniei, oferind un model surprinzător prin paradoxul său, care mérge de la refuz alimentar şi claustrare, pînă la pasivitate şi sugestibilitate paradoxală, pe fondul cărora perseveraţia, stereotipiile, iteraţia contribuie fa realizarea unui efect caricatural — dramatic. • Sindromul delirant — circumscris, conform teoriei fenomenologice a lui K. JASPER^S, parametrilor de certitudine, neinfluenţabilitate, incorigibili tate şi imposibilitate a conţinutului — se constituie ca parte componentă a tabloului schizofren, în măsura în care acesta este de tip pozitiv (în clasificarea lui H. EY). El poate lipsi sau poate fi reprezentat fragmentar SCHIZOFRENIE — forme clinice propriu-zise), dar, atunci cînd există* el se conjugă cu discordanţa globală, constituind nucleul bolii. Nesisteoiatizat, delirul schizofrenic este, în concepţia aceluiaşi autor, expresia unui limbaj abstract şi simbolic, imposibil de pătruns şi de reconstituit (de către observator), utilizează modele ale gîndirii şi cunoaşterii magice, fiind alcătuit din credinţe şi idei care generează o concepţie ermetică asupra lumii. Grup de catatonici (colecţia E. Kraepelin) Structura şi succesiunea elementelor sindromului delirant au fost magistral descrise de către K. SCHNEIDER care a reuşit să redea, în mod fluent şi sugestiv, „schema" constituirii delirului primar, survenit în decursul procesului schizofrenic (în special forma paranc-idă) : dispoziţia delirantă (sentimentul unei modificări interioare sau exterioare profunde, care,sporeşte anxietatea bolnavului, sub imboldul metamorfozelor pe care le simte ca ostile) ; interpretarea delirantă (atribuirea unor semnificaţii adresabilităţii din exterior faţă de propria persoană, transformarea mediului psihologic într-un cerc în care centrul este el, bolnavul schizofren) ; intuiţia delirantă (conferirea, în afara oricăror percepţii, unui conţinut revelator şi covîrşitor întregii experienţe trăite în 44/SCH Schizofrenie (introducere) ; forme- cliisice prezent, ruptă total de cele anterioare). Der Iirul de influenţă reprezintă un paroxism în structura delirantă a bolnavului schizofren:, care ajunge să n,u mai fie stăpînul propriilor gînduri,. . al propriilor acţiuni, alte „forţe" dirijîndu-i viaţa interioară (fluide, aparate, telepatie, extratereştri etc.). Automatismul mintal şi motor (G, de C LÉ RAM BA U LT) grupează pseudohaluci naţii le (-»■ PSEUDOHA-LUCI NAŢII, AUTOMATISM MINTAL), în jurul unor teme delirante de persecuţie (distrugere, otrăvire, urmărire, gelozie etc.) sau de grandoare (erotice, de invenţie, mistice). • Sindromul de depersonalizare proiectează bolnavul schizofren într-o sferă de sticlă exterioară din care acesta se autoanalizează şi se autoobservă, „simţind*, într-o măsură mai mare sau mai mică, transformările care au loc în propria fiinţă şi care, prin tranzitivism sau apersonalizare, se răsfrîng asupra lumii exte-rioare. Integritatea şi continuitatea fiinţei sé destramă, limita între Eu şi Non-Eu se dizolvă, contururiIe persoanei configurînd o imagine bizară, caricaturală. • Autismul — noţiune creată de BLEULER — reflectă translatarea vieţii psihice exclusiv pe planul interior, condiţionată de individualizarea strictă a trăirilor şi de desprinderea activă de realitate, într-o lume proprie (-* AUTISM). Pierderea reperelor spaţio-temporaié rezultă din „deriva" persoanei într-un ocean necunoscut şi imprevizibil, feră identitate, restructurîndu-se pe un recif care. nu aparţine nici unui continent, — Formele clinice (propriu-zise) au suferit un proces de permanentă remaniere, din momentul în care au fost pentru prima oară descrise de către clasicii psihiatriei şi pînă astăzi, cînd necesităţile unui „limbaj comun" în lumea psihiatrilor i-au unit pe aceştia în omogenizarea expresiei lor clinice. De la K. KRAEPELIN şi E. BLEULER, KLEIST si LEONHARD, CON RAD şi SNEJNEVSKl, HU8ER şi mulţi alţii, pînă la ICD 9, DSM 111 şr DSM 111 R, s-a discutat delimitarea şi oportunitatea distincţiei unor categorii clinice diferite. Formelor de schizofrenie simplă, catato-nrcă; paranoidă, din concepţia lui K. SCHNEIDER (hebefrenia fiind inclusă formei simple), li s-au adăugat pe parcurs si altele, din dorinţa autorilor de mai mare diversificare şi perfecţionare a descrierilor, dar şi din necesitatea impusă de modificările suferite de tabloul clinic al schizofreniei în ultimele decenii, ca urmare a introducerii tratamentului neuroleptic standard şi; depozit. In ciuda acestei adevărate pato- morfoze a schizofreniei (HOHLOV ş.a. — 1972)/ din; considerente practice, de cercetare şi didactice, se păstrează delimitarea formelor clinice clasice. • Spre deosebire de opiniile mai vechi, care considerau - schizofrenia paranoidă modelul princeps şi cu potenţial evolutiv tipic, cercei tarile mai noi, cu deosebire cele ale şcolii franceze, conferă un caracter de gravitate accentuat formelor hebefrenice şi catâtonice şî benign celor simple şi afective. Clasificarea bolilor psihice propusă de OMS (ICD 9,1978) este meritorie în sensul că aminteşte practic toate formele clinice descrise pînă în prezent, dar pierde printr-o formulare deştul de vagă. Manualele americane de diagnostic ale bolilor mintale din 1980 şi 1987 (SPITZER şi colab.) introduc unele modificări de terminologie („dezorganizată" este termenul folosit pentru forma hebefrenică) şi clasificare, dar care nu schimbă în mod esenţial concepţiile clasice. • Forma hebefrenică („dezorganizată*4) a fost descrisă pentru prima dată de psihiatrul belgian B.A. MOREL (1860), ca „demenţă precoce a tinerilor", şi consacrată de KAHLBAUM şi HECKER (1871). Debutează în adolescenţă, sindromul disociativ fiind mai evident şi cu implicaţii evolutive mai vizibile decît în celelalte forme. Vîrsta de 15—20 ani este predilectă, iar frecvenţa îmbolnăvirilor creşte în prezenţa unui istoric familial încărcat. Aparenta „precocitate" ^preocti^ări ^b^ti^cte, idéi de superioritate) este dublată de dificultăţile şcolare, diminuarea randamentuluişcolar, tulburări de comportament, intrarea într-o stare de „reverie", pe fondul căreia pot apărea idei delirante tranzitorii, grimase, manierisme, stereotipii şi, deseori, „semnul oglinzii". Afectivitatea este săracă, netransmisibilă, reflec-tînd disociaţia schizofrenică, deseori desemnată, în acest Caz, prin termenul de „nătîn-gie". Cronicitatea evoluţiei (uneori întreruptă de acutizări) conferă un caracter de gravitate acestei forme comparativ cu celelalte, sindromul deficitar nefiind practic influenţat de neurolep-jţice. Personalitatea premorbidă indică deseori niveluri scăzute de adaptabilitate, cazuri în care diferenţierea de oligofrenie obligă la o atenţie sporită. # Forma simplă (corespunzătoare, în nomenclatura DSM 111, cu „tulburare schizoidă a personalităţii") a fost descrisă de D1EM, în 1903, şi K. KRAEPELIN ca o sărăcire şi pustiire a întregii vieţi psihice, ca o „scleroză" sau „uscare" a vieţii afective şi. sociale (H. EY), ca o ştergere a răspunsului emoţional, cu indiferenţa şi aplatizare, cu absenţa voinţei şi a iniţiativei (MAYER-GROSS). Schizofrenie (introducere) ; forme clinice SCH/45 Sindromul disociativ are o evoluţie lentă, cu evidentă scădere a nivelului personalităţii, debutul fiind insidios, cu absenţa voinţei şi iniţiativei, astenie, cenestopatii, tulburări dis-poziţionale de tip depresiv, care se dovedesc a fi, rnai degrabă, o aplatizare a afectivităţii, aprăgfnatismul sexual fiind frecvent. Modificarea* 1aţă de nivelul anterior al. personalităţii este deseori evidentă numai ia o analiză atentă, episoadele deIirant-hăIucinatorii fiind de scurtă durată; Alături de forma hebefrenică (cu care se aseamănă din punctul de vedere al. răspunsului’ terapeutic şi al sărăciei simptomatice), forma simpla conduce la stări deficitare, în care' predomină sărăcirea afectivităţii, aplatizarea/tocirea afectivă, obtuziă, • Fór ma catatonică, cunoscută sub denumirea de hébrefrenocatatonie (K. L. KAHLBAUM, 1874), asociază sindromul disociativ, comun celorlalte forme, cu sindromul catatonic sub forma sa agitată sau stuporoasă (la care unii autori adaugă pe cea periodică şi catatonismul). Sub ‘ influenţa neu rol epti celor, prognosticul acestor forme a fost semnificativ ameliorat, ca şî datorită tratamentelor moderne de reechilibrare metabolică. .Desen (colecţia O* Bumke) Tulburările psihomotorîi, din cadrul negativismului, stereotipiilor, flexibilităţii ceroase, mutismului şi catalepsiei, evoluează surprinzător de favorabil (faţă de dramatismul lor clinic), dar se pot transforma uneori în tabloul caracteristic formei paranoide sau al celei hebefrenice (hebefreno-catatonie), avînd aceeaşi evoluţie. Forma mortală (STAUDER) este astăzi rară, unéle studii (GJESS1NG, 1947) fiind confirmate de efectul pozitiv al tiroxinei asociate cu o dietă săracă în compuşi azotaţi, ca şi în forma periodică. • Forma paranoidă asociază sindromului disociativ simptomele pozitive (H. EY), productive, apărînd relativ mai tîrziu (după 30 de ani) în comparaţie cu celelalte forme clinice, dar „explodînd" prin idei delirante de persecuţie sau gelozie, misionarism, transformare corporala, la care se adaugă halucinaţiile, tulburări în plan ce nestezi c. Delirul este nesistematizat, dezorganizat, fiind însoţit de tulburări corespunzătoare în planul expresiei verbale şi grafice, adăugind, ia ideile delirante primare, elemente de secundaritate şi autism, care circumscriu lumea proprie existenţei schizofrenice. Sindromul de automatism mintal Kandinski-Clérambault se desfăşoară cu predilecţi e pe acest fundal, electri ci tat ea, radiaţiile, hipnoza, emiterea de la distanţă înlocuind, în zilele noastre, emanaţiile care altădată implicau forţele supranaturale, monştrii, farmecele, transformările zoomorfe. Conservarea capacităţii de gîndire, a răspunsurilor emoţionale şi comportamentale are loc, de cele mai mxilte ori, într-un mod surprinzător, pentru o lungă perioadă (motivînd formularea lui E. BLEULER despre „dubla contabilitate", dar neinfluenţînd, în final, instalarea defectua-Iitaţii postprocesuale, mai mult sau mai puţin evidente), ceea ce i-a făcut pe unii autori (M, BLEULER, 1972) să vorbească despre forme remisionale medii şi uşoare. • Forma cenestezîcă, descrisă de j. P. HU-BER (1953), sau „somato-hipocondriacă" se instalează prin enunţarea unor tematici hipo-condriâce psecrdonevrottce, care evoluează 4n intensitate pînă ating registrul delirant (alături de halucinaţiile psihomotorii), şi se stinge într-o cronicitate mai blîndă, marcată de un defect apato-abulic mai slab decît în cazul celorlalte forme. ' • Forma afectivă asociază sindromul disociativ sau delirant cu sirtdromul maniacal sau depresiv, reprezentînd > o' formă „minoră" pentru H. EY şi una „atipică" sau „mixtă", în viziunea lui MAYER-GROSS, sau o „schizoma-nie", în cea a lui H. Ch. CLAUDE. Tabloul dezordinilor afective se amestecă într-un mod greu de diferenţiat, îndreptăţind denumirea de „psihoză schizo-afectivă“ (J. KAS AN IN, 1933). Buna remisiune (revenire la stadiul anterior al personalităţii pentru o perioadă destul de lungă, de luni, săptămîni) este caracteristică mai ales sub tratament complex (neuroleptic, anti-depresiv, electroconvulsivant), ca şi în cazul psihozelor afective. • Forma grefată (absentă în clasificările ICD 9, DSM III, DSM III R) este menţionată în tratatele lui MAYER-GROSS, H. EY şi V. PREDESCU, fiind preluată din descrierile clasice ale lui K. KRAEPELIN şi E. BLEULER. 46/SCft Schizofrenie (introducere) : forme clinice Se conturează prin tabloul psihopatologic in care sindromul disociativ, într-o variantă a sa destul de săracă, se asociază unei deficienţe cognitive.' • Forma tardivă (de asemenea absentă în clasificarea ICD 9 şi DSM lll) a fost atribuită de M. BLEULER unor debuturi tardive, con-servîndu-se, în consecinţă, în mod semnificativ, nucleul personalităţii, ca şi în cazul psihozelor de involuţie sau al celor organice. Domină sindromul paranoid cu tendinţă de sistematizare, ceea ce a favorizat şi apropierea de pa-rafrenie (individualizată ca atare de K. KRAE-PE LI N) sau a determinat includerea acestei forme în categoria „schizofreniei cu factori atipici". • Forma oneiroidă se prefigurează în opinia lui MAYER-GROSS (1924) şi este preluată numai de autorii celebrului tratat de psihiatrie american (FREED.MAN, KÁPLÁN, SADOCK) ca o formă care, datorită tulburărilor de tip oneiroid ale conştiinţei, de scurtă durată, poate fi lesne asimilată celei paranoide. 0 Forma nediferenţiată, în concepţia DSM lll, se suprapune „episodului schizofrenic acut" frapînd prin polimorfismul derutant şi neînca-drabil în vreun tipar cunoscut ai simptomelor schizofrenice şi prin cronicitatea descurajatoare. • Forma latentă, deşi superpozabilă formei reziduale, este însă destui de larg susţinută, chiar, de ICD 9 care o menţionează. Prezintă numai un schelet sumar şi nespecific, ce sugerează doar schizofrenia, fără a o defini, echivalent în alte terminolog{i cu~ reacţ4a, ^teefrenteă la^ tentă, schizofrenia limită, prepsihotică, pseu-do nevrotică, pseudopsihopatică (acestea din urmă, identificate cu formele de debut ale schizofreniei). 9 Forma reziduală (acceptată de ICD 9,şi DSM IU) are practic aceiaşi conţinut clinic ca şi cea anterior amintită, cu diferenţa că succedă, nu precedă (ca prima) un episod schizofrenic clar. După criteriul vîrstei, schizofrenia îmbracă la copil, unele forme specifice {autismul, infantil — KANNER), dar şi altele, asemănătoare celor ale adultului („demenţa precoce", schizofrenia adolescentului şi tînărului), iar în et^pa preseniumuiui şi seniumuiui se descrie (M. BLEULER) o formă tardivă de schizofrenie. • Schizofrenia copilului şi a adolescentului îşi defineşte astăzi cadrul clinic din direcţiile reprezentate de extensia sau limitarea conceptului^ generai de schizofrenie, partida fiind cîştigată de cei care adoptă conceptul de „psihoză infantilă" sau de „Pervasive Deve-iopmentaî Disorder". Psihiatrii ruşi fixează vîrsta de 10 ani pentru a putea pune diagnosticul de schizofrenie, fiind semnificativă cifra de 1—5%, care indică debutul boîi*--affőffilor în copilărie ; prevalenţa generală se situează la 3—4°/oo , între 5—15 ani. Particularităţile dezvoltării cognitive, ale experienţei ^suficiente de viaţă, ale limitei între real şi Imaginar conferă simptomatologiei clinice un grad mai estompat, deseori greu de diferenţiat de defec-tualitatea care poate coexista la micii .bolnavi. In afara formelor clinice asemănătoare cu cele ale adultului, formele specific infantile, asupra cărora nu există încă o opinie unitară, sînt : forma autistă (la preşcolari şi antepre-şcolari) caracterizată prin : apariţia după o dezvoltare psihomotorie normală, absenţa semnelor de organici tate, antecedente familiale pozitive pentru schizofrenie, disfuncţionâlltăţi motorii, crize de anxietate, fobii, obsesii, fragmente halucinatorii, incoerenţă ideativă* evoluţie progredientă; forma infantilă are aceleaşi caracteristici la debut, care este chiar, mai insidios, cu scăderea interesului pentru activitatea şcolară, sau pentru grupul de colegi, izolare, solilocvie, crize de anxietate^ stereotipii, ritualuri, manierisme, bizarerie. în ambele cazuri, organicitatea a fost exclusă prin investigaţiile paracli ni ce, ca şi tulburările cu caracter fluctuant, prezente la personalitatea dizarmonică de tip schizoid. Desen (colecţia O. Bumke) Simptomatologia somatica în schizofrenie este prezentă, de obicei, în planul secund al tabloului clinic, dar uneori poate trece pe acelaşi plan, prin gravitatea tulburărilor metabolice care influenţează negativ asupra prognosticului bolii. E. BLEULER a descris două categorii de simptome : simptome secundare tulburărilor comportamentale şi fenomene vegetative care însoţesc tensiunea emoţională. Lipsa de specificitate a semnelor pe plan somatic, în ciuda numeroaselor observaţii clinice de mare fineţe ale psihiatrilor, din ultimele de- Schizofrenie (introducere) : diagnostic pozitiv SCH/47 cenii, încercările nereuşite de a găsi corelaţii etlo patogeni ce sînt astăzi de necontestat. Cunoaşterea simptomelor somatice este însă extrem de importantă pentru clinician, iar corectarea lor (prin măsuri simptomatice) este necesară ; la acestea se adaugă modificările induse de tratamentul cu psihotrope. investigaţiile psihologice rn schizofrenie urmăresc, in afara obiectivelor generale ale testării psihologice, evaluarea funcţionalităţii cognitive şi structural-dinamice a personalităţii. Ele sînt un adjuvant preţios al examenului psihiatric, în special în perioada de debut şi în cea de remisiune, creînd posibilitatea evaluării personalităţii, în perspectiva aplicării unei anumite tehnici de psihoterapie. Inteligenţa sau capacităţile operaţional-logice pot fi investigate prin bateria de inteligenţă Wechsler (WAIS) şi cea a lui Raven, rezultatele bolnavilor schizofreni fiind în strînsă dependenţă de nivelul lor intelectual şi de instruire anterior bolii (în general, bun şi foarte bun), ca şi de intensitatea procesului disociativ, de gradul de d efect ua-litate. Personalitatea este investigată prin două modalităţi : chestionare de personalitate (Min-nesota-MMPl) sau probe proiective (Rorschach, Szondi, TAT, testul arborelui, teltül persoanei), mai ales acestea din urmă avînd avantajul relevării în profunzime şi în perspectiva a personalităţii bolnavului. Investigaţiile paraclinice au constituit, în ultimele decenii, ol?iectívÜFnümeroasélör încercări pe care medicii, bîochimiştii au căutat să le fructifice prin rezultate care, obţinute din dozarea „a tot ce se poate" din sîngele, urina şi LCR-ul bolnavilor de schizofrenie, să poată oferi indicii etiopatogenice de diagnostic sau, cel puţin, de prognostic. Treptat, speranţele reflectării tulburărilor psihocomportamentale din schizofrenie în analiza umorilor organismului, în înregistrările activităţii bioelectrice a creierului sau în vizualizarea sistemului ventricular nu au fost confirmate, cercetări atente evidenţiind nes peci fi ci tat ea rezultatelor. Progresele ştiinţei şi tehnologiei (tomograful cu rezonanţă magnetică) deschid însă, astăzi, noi perspective, datele recente privind modificările ia vizualizarea SNC pe porţiuni urmînd a fi confirmate în viitor. Avînd valoare mai ales în diagnosticul diferenţial al. unor afecţiuni organice cerebrale faţă de schizofrenie, investigaţiile paraclinice constituie, în unele cazuri, un sprijin preţios pentru psihiatru. Anatomia patologica, în ciuda minuţioaselor studii pe care le-a realizat, în special cele de bistopatologie, nu a reuşit nici ea să ofere modelul vreunei leziuni specifice, responsabile de etiopatogenia schizofreniei. Nici volumul şi greutatea creierului, nici modificările neuronale din diferitele straturi ale cortexului sau din nucleul talamic, nici alte alterări structurale ale celulei nervoase nu au putut oferi argumente suficiente şi convingătoare pentru apariţia bolii. • DIAGNOSTIC POZITIV : este mai dificil de stabilit, mai ales în perioada de debuta formelor insidioase, de tip pseudopsihopatic, pseu-donevrotic şi afectiv? în perioada de stare, diagnosticul se fundamentează prin coroborarea semnelor cardinale de disociaţie, depersonalizare şi autism, care pot fi însoţite sau nu de halucinaţii şi delir. Date fiind complexitatea simptomatologiei schizofreniei, ponderea şi gravitatea pe care le implică diagnosticul, măsurile terapeutice şi consecinţele socio-economice antrenate de diagnostic, s-au elaborat, de-a lungul timpului, scheme de diagnostic, constituite din serii de criterii, avînd scopul de a creşte precizia elaborării acestuia. Menţîonînd că nici una dintre aceste scheme nu are valoare absolută, le vom enumera succint pe cele mai cunoscute : • E. BLEULER a descris simptome spe- cifice, care sînt constant prezente (delirul primar, ambivalenţa, autismul, detaşarea), şi simptome accesorii, nespecifice, a căror prezenţă nu este absolut necesară şi care nu au valoare diagnostică decît în cazurile de asociere cu cele dintîi (deliruri, halucinaţii, tulburări de aspect catatonic). - . .... e K. SCHNEIDER enumeră 11 simptome de rang 1 şi trei simptome de rang 11, dar sistematizarea sa este deficitară, prin includerea unor simptome nespecifice şi neobligatorii ca suficiente pentru diagnosticarea schizofreniei. • MAYER-GROSS delimitează şase grupe de simptome primare de rang l, în care include disociaţia la nivelul gîndirii, delirul primar, sindromul de automatism mintal, aplatizarea şi obtuzia afectivă, şi două criterii accesorii de rang II, ce se referă la calitatea contactului bolnavului cu ambianţa şi la neconcordanţa dintre conţinutul ideoafectiv şi cel al mimicii şi actelor motorii ale subiectului. ® H. EY consideră că schizofrenia se constituie ca un ansamblu a două categorii de simptome : negative (deficitare), de origine organică, constituind sindromul disociativ, şi pozitive, de origine psihică. Stabilirea diagnosticului pozitiv al schizofreniei nu beneficiază, pînă în prezent, de „sprijinul4* semnelor somatice sau paraclinice patognomonice. 48/SCH Schizofren íefintrodu ce rej * dfőgnösttc diferéniial Examenul clinic trebuie sâ fie completat cu examinarea psihologică, ancheta socială detaliată, care pot aduce un plus de informaţii, utile pentru diagnostic. • DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL : comportă dificultăţi, mai ales în perioada de début a bolii, cînd se face cu aproape toate entităţile psihopatologice. Pe măsură ce tabloul simptomatologie disociativ se conturează, dificultăţile de diagnostic se atenuează. Multe dintre tulburările perioadei adolescenţei pot avea o „coloratură schizofreniformă" : exaltare, preocupare pentru idealismul abstract, modificări bruşte ale dispoziţiei, introspecţii, reverie — sînt tulburări care pot caracteriza „criza de adolescenţă", dar care pot constitui şi debutul unei psihoze discordante. Prezenţa disociaţiei este singurul criteriu valabil pentru diagnosticarea schizofreniei la această vîrstă biologica critică. G. LANGFELDT a fost primul care a încercat o diferenţiere a schizofreniei de psihozele schi-zoforme cu etiologii organice distincte (encefalita epidemică, PGP, toxicomania amfeta-minică, intoxicaţia cu oxid de carbon, coreea Huntington, scleroza multiplă, epilepsia, TCC) prin următoarea simptomatologie : aspectul personalităţii premorbide, debut acut cu öbnubilare a funcţiilor senzoriale în psihozele schizoforme, coloratură depresivă, isterica sau paranoîacă, precum şi manifestarea comprehensibila a acestora. De o certă valoare sînt şi examenele somatic, neurologic, EEG, PEG şi analiza LCR. _____ _. .. Diferenţierea schizofreniei de reacţiile psi-hotice este ppsibilă datorită comprehensibili-tăţu simptomatologiei acestora, legăturii cronologice cu un eveniment traumatizant şi atenuării lor în timp. Dintre psihozele delirante cronice, în primul rînd parafrenia ridică probleme de diagnostic diferenţial ; însă, în cadrul acestei boli, contactul cu realul este păstrat şi debutul este tardiv, la o personalitate bine consolidată, iar delirul este sistematizat. Absenţa disociaţiei diferenţiază paranoia de schizofrenie, ca şi sistematizarea delirului, lupta stenică a subiectului de a-şi impune ideile delirante. Psihozele uni- şi bipolare, cu fazele lor depresive şi maniacale, sînt entităţi frecvent implicate în diagnosticul diferenţial al schizofreniilor cu o coloratură depresivă sau maniacală. în schizofrenie, depresia sau mania sînt „şterse", nu au polaritatea netă, sînt mai puţin „transmisibile" şi mai puţin convingătoare, din cauza dificultăţii de stabilire a contactului interper-sonal, adaugîndu-se discordanţa în sfera mi micii şi a comportamentului. Formele paranoide ale schizofreniei trebuie să fie diferenţiate şi de halucinoza alcool tó prin : datele anamnestice (care semnal-eaza consumul de alcool), examenul somatic şi neurologic (care evidenţiază semnele de impregnare etilică), lipsa automatismului mintai, ’pre-dominanţa halucinaţiilor verbale (írt care „voci" comentează la persoana a li l-a coapartamentul subiectului). Desen (colecţia V. Ghiliarovski) Diferenţierea de sindroamele nevrotice de tip obsesivo-fobic, isteric, neurastenic, este necesară, mai ales în fazele de debut ale schizofreniei. Păstrarea integrităţii Eului,ancorarea persoanei în realitate, prezenţa evenimentului psihogen şi absenţa fenomenelor productive conduc la diagnosticul de nevroză. în ceea ce priveşte decompensările psihotice ale personalităţilor dizarmonice, diagnosticul diferenţial al acestor afecţiuni cu schizofrenia este relativ facilitat de dateleanamnestice, care relevă caracterele dizarmoniei structurale,, prezenţa factorilor psihogeni, care au declanşat simptomatologia, evoluţia de scurtă durată şi, mai ales, nealterarea nucleului personalităţii, cu revenirea la statutul anterior decompensaril psih otice. Schizofrenie (introducere) : intri cari patologice SCH/ 49 • INTRICĂRI PATOLOGICE în‘schizofrenie. Observaţii privind asociereaschjiöfreniei cu alte boli psihice s-au fundamentat».în timp, atît din raţiuni practice, de tratament, dar şi din raţiuni teoretice, privind etiopatogeneza. Oportunitatea menţinerii unei forme distincte de schizofrenie, evoluînd pe fondul oligo-freniei, rămîne încă în centrul controverselor, din cauza impreciziei momentului instalării deficitului psihic '(cu excepţia debuturilor clare, după pubertate). în privinţa tulburărilor psihice cu substrat organic demonstrat (epilepsia, traumatismele craniocerebrale, infecţiile cerebrale, intoxicaţiile, alcoolismul etc.), asemănările lor clinice cu schizofrenia au fost de mult sesizate, dar fără a se putea stabili o relaţie determinantă, ci, în cél mai bun caz, una favori-zantă. Fondul organic evolutiv nu exclude instalarea unei schizofrenii, dar există frecvent tendinţa .ca, sub „umbrela" acestei forme clinice tardive, să fie incluse mai multe entităţi, cu particularităţi clinico-evolutive diferite (psihozele paranoide de involuţie, parafrenia, şcoala românească de psihiatrie—V.PREDESCU şi colab; — susţinînd, în aceste cazuri, prezenţa constantă a factorului vascular, sau involutiv cerebral). Asocierea schizofreniei cu perioada gravidităţii şi a postpartumului este considerată astăzi nu ca p consecinţă directă a acţiunii modificărilor hormonale asupra psihismului, ci ca o „ocazie" pe care o oferă această etapă biologică dî n viaţa femeii , efebiituîuÍ 'unor schîzofreni i. Entităţi le nevrotice sî nt vizate, din punctul de vedere al relaţiei cu schizofrenia, pe linia isterică. (glisarea, fenomenelor nevrotice către cele psihotiee fiind însă dubitabilă) şi pe linia obsesi-vo-fobică (formă de debut unanim recunoscută). • METODE TERAPEUTICE în schizofrenie. Sînt ia fel de vechi ca şi boala însăşi, varietatea metodelor cuprînzînd tot arsenalul mijloacelor de care dispunea societatea în etapa respectivă de dezvoltare. Concomitent cu acestea, s-a modificat şi atitudinea faţă de bolnavul psihic, al cărui statut a evoluat direct proporţional cu demnitatea, blîndeţea şi gradul de înţelegere ale fiinţei umane. Se poate vorbi despre terapie biologică în schizofrenie de-abîa după cel de-al doilea deceniu al secolului nostru, cînd şi-au făcut apariţia hipnoticele, sedativele (bromuri, barbiturice), hidroterapia, malarioterapia, administrarea hormonului tiroidian şi a altora. în 1933 începe epoca tratamentelor de şoc, inaugurata de aplicarea comelor insulînice la bolnavii schizofreni — metodă laborioasă şi periculoasă, practic abandonată astăzi , ca şi cea cu barbiturice. Camforul, metrazolul, hista- mina, acetilcolina au fost mijloacele chimice prin care se provocau crize convul ive bolnavilor de schizofrenie. Metoda s-a bazat pe observaţiile clinice care atestau efectul benefic a\ acestor crize la bolnavii ce asociau simptome-lor psihotiee crize convulsive şi s-a aplicat, pînă în 1938, cînd Bl NI şi CERLETTI i naugurează terapia electroconvulsivantă. Psihochirurgia, iniţiată de E. MONIZ,. în 1935, nu şi-a dovedit viabilitatea terapeutică, în schizofrenie, devenind o metodă practic abandonată astăzi . Descoperirile epocale ale lui DELAY şi DENIKER, de la mijlocul secolului nostru, privind clorpromazina au revoluţionat psihiatria, implicit şi tratamentul schizofreniei, cea mai gravă boală cu care se confruntă slujitorii acestei specialităţi medicale. Deşi fenotiazina se descoperise în secolul trecut, ea era utilizată ca agent antimicrobianiv derivaţii de Rauwolfia,. folosiţi în India, pătrund în Europa în 1940 mr prometazina se folosea pentru calităţile ei anti-histaminice. Neurolepticele vor cunoaşte un succes nedezminţit nici pînă azi în terapia schizofreniei, în care clorpromazinei (capul de serie) i-a revenit primul rol. Acţiunea de reducere a agitaţiei şi tensiunii psihice, a halucinaţiilor şi ideilor delirante, mărirea intervalelor dintre episoadele psihotiee şi profilaxia lor — observate după administrarea clorpromazinei la bolnavii schizofreni — au impulsionat interesul cercetătorilor pentru a găsi noi neuro-leptice şi au deschis poarta către o posibilă abordare eti o patogeni ca a boţi i. Astfel, se naşte prima ipoteză dopaminergică (CARLSSON şi LINDQUIST, 1963), ale cărei premise s-au îmbogăţit continuu în ultimele două decenii, Ură a se putea totuşi afirma clarificarea^ pînă în prezent, a mecanismului patogenic al schizofreniei. Descrierea, în 1980 (T. CROW), a doua tipuri de schizofrenie, în funcţie de participarea diferenţiată a sistemului dopaminergic, şi deci, de răspunsul la terapia cu neuroleptice, se-bazează pe prezenţa, în plan clinic, a semnelor „pozitive", pe absenţa tulburărilor cognitive (răspuns favorabil) şi pe prezenţa simptomelor „negative" şi a tulburărilor cognitive (răspuns nefavorabil, evoluţie ireversibilă). MELTZER (1985) combate această prea riguroasă clasificare, pledînd pentru tratamentul cu neuroleptice şi în cea de a doua formă, semnele negative ale acesteia fiind interpretate ca o consecinţa a unei evoluţii mai îndelungate a bolii. în viziunea lui FRIEDHOFF (1985), neurolepticele ar corecta dereglările apărute în sistemul dopaminic complex, de la nivelul întregului 4 — Enciclopedie de psihiatrie — cd, 217 30/SCH Schi zair enie [intrQclucerej : mefcpde terapeutice creier sau numai în anumite zone ale sale, avînd efect antipsihotic, stabilizator fiziologic. Cercetările asupra răspunsului tireotropinic (LANGER, 1986) au indicat o scădere a acestuia la schizofreni şi corelaţii- pozitive cu efectul neurolepticelor şi cu cel de atenuare sau dispariţie a tulburărilor psihotiee. Cîştigînd • vertiginos teren, neurolepticele şi-au dovedit pe deplin, eficacitatea (deşi nefundamentată teoretic), prin beneficiile aduse sănătăţii mintale. Studii serioase au demonstrat clar şi fără putinţă de tăgadă că nivelul şi durata re misiunilor în sch izofre ni e era u net superioare la schizofrenii care făceau tratament cu neuroleptice, faţă de cei Ia care terapia era absentă. Fiind, deocamdată, cea mai activă metodă pe pian biologic, terapia neuroleptică nu poate fi astăzi ignorată în tratarea oricărei forme de schizofrenie, necesitînd nuanţări în funcţie de fiecare caz în parte (contraindicaţii, predominanţa semnelor pozitive/negative, intervenţie imediată sau faza de întreţinere, complianţa • mpdel-u! antipsihiatric • Modelul anatomo-funcţionai. Dorinţa de a apropia modelul cauzal al schizofreniei de cele ale altor boii şi tendinţa de a pune în evidenţă factorii'somatici ai acestei boli sînt cu pregnanţă relevate de investigarea modificărilor structurale $1 funcţionale ale creierului, care ar putea fi responsabile de tulburările respective. istoria' inveştigarii unei baze anatomice a schizofreniei a fost lunga şi zbuciumata, urmînd, odată cu dezvoltarea tehnologiei, calea de la macrostructură la ultrastructură, cu un „re-bound- al cercetaritor macrostructurale, generat de apariţia tomografiei computerizate, în opinia lui LHERMlTTE, KLIPPEL, examenul macroscopic al creierului relevă o atrofie marcata “a" töBI lor fro ntáll \ ál ţ i aut o rlfHO R EL, CASTULAS) au semnalat reducerea volumului ve^trîculîlor laterali, modificări ale circumvo-luţiunilor lobilor frontali sau creşteri globale ale greutăţii creierului bolnavilor Aceste studii au fost respinse de BROSER, WITTE, RIE-GER şi REICHARDT, care au arătat că în descrierile respective au fost ignoraţi factori ca: vîrsta, raportul între greutatea cerebrală şi volumul cutiei craniene sau, pur şi simplu, datele privitoare la loturi-martor asemănătoare. O situaţie similară a fost înregistrată şi în studiile referitoare la structura scoarţei cerebrale si a nucleilor cenuşii (ALZHEIMER, FÜNFGELD, JOSEPHY, HEMPEL, TREFF, VOGT), care au susţinut existenţa unor diferenţe de densitate celulară sau transformări celulare cronice (plăcile senile) cu atrofie pigmentară, în special în zona frontiiă ..(gini? cinguli, talamus şi hipo-tatamus). DUNLAP, KUTSCH, HEYCK, PETERS, SPIÉLMEYER, Van ECONOMO au negat prezenţa unor astfel de transformări, arătînd că nu.există diferenţe faţă de loturile de control normale sau că,Jn multe cazuri, este vorba de artefacte datorate, în special, examinării tardive a preparatelor histologice. în aceeaşi serie de rezultate incerte Se înscriu şi cercetările unor specialişti ca TATESU, WILDI, FERNAN-DEZ, JANOWSKI, SUKORUKOVA, Ţi4VTL-KO etc. ? - ^ - ’.Inai puţin precise, dar avînd avantajul ^unor corelări mai bune (cu clinica şi evoluţi^bolH, studiile bazate pe vizualizarea masei cşreb.r?..ie (PEG) sau pe.înregistrarea activităţii funcţie-na le a creierului (EEG) au luat. o mare '^amploare, mai ales după ce, în 1964, HÜBÉRT a afir mat că în 75% din cazurile de . schize-freni reziduali (sub 50 de ani),â putut evidenţia semnele de atrofie cerebrală şi că ar exista o corelaţie între starea reziduală şi gradul atrofiei.. Multe studii ulterioare au confirmat,, .,cet puţin parţial, această ipoteză, ca şi proporţia găsită de autorul german (ANSINK, PELTO-NEN, STOREYetc.), deşi, apói, au fost semnalate erori de tehnică şi i nterpretare. J .O. (HANG (1982) a efectuat un studiu al pneumoencefâlo-grafiilor unui grup de 101 schizofreni, consţa-tînd o lărgire ventriculară în 36 de cazuri, atrofie corticală în 6 cazuri (un singur caz de atrofie severă) şi 16 cazuri cu atrofii mixte. Autorul stabileşte o strînsă corelaţie. 'între schizofrenie şî pacienţii prezentînd semne clinice de deteriorare concomitent cu lărgirea ventriculilor cerebrali. Pacienţii cu . atrofie periventriculară clară sînt mai mult sau mai puţin deterioraţi, aceasta pledînd p'erifrV o eroare înnăscută de metabolism, care perturbă funcţionarea creierului, şi pentru o apariţie fentă de tuTbxrrări detiplíeph^ ţesutului nervos. H. A. NASRALLAH şi colab. (1983) au‘studiat, .c'u "ajutorul, tomografului , la un gfUîP de 55 de schizofreni cronici, raportul dintre ventriculul al lll-lea şi volumul cerebral ' total, pentru a püne în evidenţă eventuale diferenţe la cei cu dilatări mari ventriculare. N.Ú'/s-a putut stabili decît o corelaţie între dilatările ventriculare mai importante şi antecedentele de schizofrenie la rudele de gradul I ale schi-zofreniior, ceea ce ar pleda fie pentru o ipoteză genetică, fie pentru o afectare virali familială. M. J. DEWAN şi colab. (-1983) au studiat prin tomografie computerizată regiunea diencefalică la un lot de schizofreni. cronici trataţi cu neuroleptice, măsurîndu-se atît ventriculul lll, cît şi densitatea structurilor periventriculare (nuclei caudaţi, talamici, zona medială a lobului temporal şi lărgimea scizurii sylviene), încercîndu-se, prin compararea ultimelor două, aprecierea sistemului limbic. Examinarea a arătat ventriculul III lărgit, cu modificări în nucleii periventriculari (din talamus şi nucleul caudat), conducînd la ipoteza unei atrofii centrale care provoacă disfuncţie sub-corticală. Lărgirea constantă bilaterală- â Şanţului sylviăn conduce la ipoteza unei implicări Schizofrenie r*- modele etiopaiogenice i corelaţii SCH/61 a sistemului limbie în.structurile media-le temporale. H. NTBACK V colab. (1983> au constatat corelaţii negative semnificative între dimensiunile yentrjculilor laterali şi nivelul acidului 5 hidroxundol-acetic (5 H1ÁA) şi al acidului bomovanilic în LCR-ul schizofrenilor. La subiecţii normali, aceste corelaţii nu sînt semnificative. Autorii sugerează posibilitatea existenţei lunuhgrup de schizofreni la care lărgirea ventriculară este asociată cu deficienţe în sistemul de transmitere. Incercînd o sinteză» în 1985, H. WEJNER arată că, în 7 din. 14 studii analizate, pacienţii schizofreni prezintă lărgiri ventriculare şi/sau creşterea volumului LCR, deşi restul studiilor nu au omologat aceste descoperiri. Discrepanţele între studii au fost puse pe .seama unor factori ca : spitalizarea prelungită, tratamentele cu şocuri insulinice sau electrice, medicaţia neuroleptică, efectele vîrstei. De .asemenea* studiilor efectuate li s^a reproşat lipsa analizei unor loturi comparative» alcătuite rvu din subiecţi normali, ci din boU navi psihici.; o lărgire ventriculară a fost semnalată de unii autori atît în bolile afective.; cît şi în psihozele şchizofreniforme.. Cercetările, privind electroencefalografia au debutat cu cele efectuate de P. A. DAVIS (care a descris apariţia ritmului „choppy", contestat de mulţi autori). Diferitele înregistrări (în timpul somnului, cu electrozi implan- electroencefalogramei şi studiul potenţialelor evocate au putut duce la o co n ctozie s ent-nificativă. în ultima perioadă, apariţia aşa-numitelor tihărţi cerebrale" a deschis noi perspective. într-un studiu comparativ, efectuat de J. R. STEVENS şi A. LIVERMORE (1982), pe un lot de 18 schizofreni între 18—44 ani, în absenţa Instituirii tratamentului, prin electroencefalograme continuă (telemetrizată), s-a ajuns la concluzia existenţei unor modificări. evidente>-în timpul unor manifestări comportamentale anormale (baraj, stereotipii,auto-matisme, halucinaţii)* pacienţii prezenţind o creştere a activităţii delta şi alfa lent, apariţia episodică de vîrfuri ; acest fapt i-a determinat pe autori să considere că există o legătură directă între tulburările de gîndire şi de percepţie şi activitatea patologică a creierului. Făcînd ‘analiza cantitativă a unor variabile ale electroencefalogramei (amplitudine, frecvenţă, simetria undelor), Ch. SHGASS, R.ROEMER şi J. STRAULMANIS (1982) au constatat, în cazul pacienţilor cu schizofrenie cronica, o scădere variabilă á amplitudinii, frecvenţa suferind variaţii şi mai mari. Deschiderea ochilor provoacă modificări reduse în amplitudinea, simetria şi ^variabilitatea undelor. J. M. MORl- HISA, F. DUFFY şl R. WYATT au făcut .un.;stur diu sistematic al creierului schizofrenilor, folosind hărţile electrice ale activităţii cerebrale (BEAM). S-a constatat o creştere bifrontală a activităţii EEG de tip delta, în special în perioadele" în care ochii sînt deschişi. Diferenţe faţă de lotul martor sé observau în unele cazuri şi în zonele posterioare. Potenţialele evocate apar cu o latenţă importantă, mai ales în aria parietală stingă. R. MORSTYN, F. DUFFY şi R. Mc.CARLEY (1983) au constatat, de asemenea, modificări în hărţile electrice cerebrale în emisfera stîngă şi regiunea temporală poste-rioară. Autorii, folosind analiza multivariantă discriminatorie, au reuşit să deosebească, într-o proporţie care poate depăşi 90% din cazuri, hărţile bolnavilor schizofreni de cele din lotul martor. Un studiu comparativ al potenţialelor evocate, înregistrate la un grup de schizofreni cărora li s-a făcut o stimulare auditiva, urmă-rindu-se tipul de reacţie, a arătat tulburări atît în ceea ce priveşte setul de stîmuli, cît şi cel de răspunsuri în planul atenţiei. După. j. BA-RIBEAU-BRAUN, T. W. PICTON şij. Y.GQS-SELIN (1983), schizofrenii au dificultăţi atît în ceea ce priveşte selectarea stimuliîor, cît şi distributivitatea atenţiei, avînd drept consecinţă o slabă organizare a strategiei proceselor informaţionale. Alte studii s-au orientat asupra fluxului sanguin regional, precum şi asupra unei posibile „asimetrii inverse" a lobilor frontaU. Făcînd urv studiu asupra fluxului sanguin cerebral regional (prin metoda inhalării de Xenon 133), R. N. ARI EL şi colab, (1983) au ajuns la concluzia că există diferenţe la schizofreni îrv ceea ce priveşte irigarea substanţei cenuşii în zona frontală (în comp raţie cu un lot martor) ^ suge rînd ca aceasta ar putea contribui !a> înţelegerea deteriorării din schizofrenie. . R.McCREADlE, J.CRORIE, E.T. BARRON şi G. S. WINSLOW (1982) au găsit un raport crescut între numărul pacienţilor dreptaci, schizofrenii cronici şi frecvenţa obişnuită a, acestora în populaţia generala. De asemenea, ei au constatat o rată neobişnuit de mare a. pacienţilor cu diskinezie tardivă printre non-dreptaci (nondextrali : stîngaci şi ambi- dextri), 68% faţă de 29% la dreptaci, ceea ce sugerează o creştere a prevederilor care trebuie luate la administrarea terapiei neuroleptice în cazul în care pacientul nu este dreptaci. Analizînd, cu ajutorul tomografiei computerizate, emisferele cerebrale ale unui iot de 79* schizofreni, D. R. WEINBERGER şi R. J. WYATT (1982) au evidenţiat o asimetrie occipitală semnificativă, iar la 9% din cazuri, asocierea cu inversarea raportului st în ga/dreapta la bolnavii» <62/SCH Schizofrenie - modele : modelul biochimic «cu atrofii corticale. Studiul sugerează o legătură, intre asimetria occipitală; în special rtinv cu schizofrenie, diferenţele au fost mai marcate. Nu s-au putut stabili corelaţii cu forma clinică. Se poate emite ipoteza unei hiper--activităţi emisferice stîngi în schizofrenie. în acelaşi sens, al unor corelaţii cu unele «modificări funcţionale, se înscrie şi studiul iui ]. W. LOWETT-DOUST (1980) privind anomaliile de/tip cardiac şi variaţiile pulsului la un lot de schizofreni (34 de bărbaţi şi 104 feme* între 15 şi 70 de ani, dintre care 57 nu începuseră încă tratamentul cu neuroleptice) ; autorul a constatat că episoadele schizofrenice acute sînt Însoţite de o creştere relativă a pulsului, care se accentuează după administrarea medicaţiei psihotrope. Variaţiile rit-m ul ui cardiac sinV rnai rare la schizofreni (23,9 minute în medie), faţă de un lot de control (-9-,5 min ate), fără ca între bolnaviî mi ntai «netrataţi (20,8 minute) şi cei trataţi (26,6 minute) să existe o diferenţă semnificativă. Autorul concluzionează că printre factorii care provoacă o „percepţie displastică" poate fi incriminată şi activitatea cardiacă, acesteia putîndu-i-se datora rata mai crescută de deces prin cauze vasculare,n întîlnită la schizofreni. Studiile ultimei decade au evidenţiat o diferenţă semnificativă între Schizofreni şi normali (HOLZMAN, 1984) în ceea ce priveşte motilitatea oculară. Mişcările sacadate (observate atunci cînd subiectul urmăreşte un obiect în mişcare, de exemplu un pendul) sînt mai frecvent asociate cu schizofrenia. Mişcările sînt anormale la 80% dintre pacienţii schizofreni care nu iau medicaţie, la 45% dintre rudele neschizofrenice ale pacienţilor schizofreni şi numai la. 7% la subiecţi din grupul de control. Concordanţa este de 71% la gemeni monozigoţi, 54% la bizigoţi în cazul în care cel puţin unul dintre ei este schizofren. în îprezent, semnificaţia acestor rezultate este neclară. Oricum, mişcările oculare sacadate anormale par a reprezenta un potenţial marker. fenotipîc pentru schizofrenie. • Modelul biochimic. Ipoteza existenţei unui model biochimic (metabolic, enzimatic, hormonal) al schizofreniei este, în prezent, deosebit de atrăgătoare, deoarece se apropie cel mai mult de modelul medical actual şi oferă deschiderea terapeutică a unei posibile abordări etiologice. Au fost elaborate numeroase teorii privind rolul toxinelor coli baci lare sau al intoxicaţiilor hepato-digestive (JUNG, BARUK), modificarea bilanţului azotat (GjENSSING), efectul perturbărilor metabolismului hldrâţilor de carbon (JAROSZ, LONGO, ALTSCHULE) sau consecinţele disfuncţiilor tiroidiene (HOA-GLAND). OSMOND şi SMITHLES, în 1952, găsesc asemănare între structura chimică a mescalînei şi cea a derivaţilor metilaţi ai catecolaminelor. ipoteza transmetilăriî a fost întărită de evidenţierea, în urina schizofrenilor, a unei substanţe asemănătoare cu mescalina, di-metoxi-fenil-etil-amina (DMPEA) - FRIEDHOFF şl van WINCLE (1962). A fost elaborată şi o probă de laborator, celebra „pată roztt (BOURDIL-LON şi colab., 1965), cu intenţia de a confirma ipoteza existenţei DMPEA, atestata şi de unii cercetători români. „Pata roz*4 din urină s-a dovedit, în cele din urmă, a nu avea nici un fel de specificitate în diagnosticarea schizofre-m^fvtreaga^-teer fe ~a^ansmetHari r nu a putut fi, pînă la ora actuală, susţinută cu argumente s ufi ci ent d e solide, fi i nd aproap e infirmată (dar nu şi abandonată). în studiile ulterioare, este subliniată asemănarea dintre alte substanţe, cum sînt psiloci-bina şi LSD, cu serotonina, elaborlndu--se ipoteza conform căreia o eroare enzimatică ar conduce la acumularea exagerată a derivaţilor metilaţi ai aminelor endogene, care ar avea activitate halucinogenă şi ar fi responsabili de apariţia unor simptome ale schizofreniei. în prezent, cea mai acceptată dintre teoriile referitoare la modelul biochimic al schizofreniei este ipoteza dopaminergică. Ea presupune o hiperactivitate a mecanismelor dopaminergice în zonele cerebrale corespunzătoare nu-cleilor striaţi şi ganglionilor bazali. Această ipoteză este susţinută de faptul că agoniştii dopaminei exacerbează simptomatologia schizofrenică, iar neurolepticele o diminuează. Conform teoriilor lui LINDVALL şi BJÖR-KLUND (1983), sînt descrise zece sisteme de neuronî dopaminergici în SNC. Cele mai importante sînt : • sistemul nigrostriat, care se întinde de la locus niger pînă la nucleul caudat şi puta-men. Are rol în menţinerea echilibrului Schizofrenie — modele : modelul biochimic SCH/63 sistemului extrapiramidai şi în controlul motricităţii ; • regiunile nucleare ale sistemului mezolim-bic, situate în zona tegmento-ventrală, avînd prelungiri pînă la amigdală, nucleus accumbens, stria terminális si tubercu-lum olfactorium. Acest sistem dopaminic joacă un roi important în reglarea funcţiilor autonome şi, dintre acestea, a celor care se referă la sfera afectivă ; • sistemul mezocortical, care se întinde de la trunchiul cerebral pînă la cingulum, amigdală, ajungînd la cortexul frontal. Funcţia lui pare a fi asemănătoare cu cea a sistemului mezolimbic şi intervine în procesele psihice, ca învăţarea şi memorarea ; • sistemul tuberoinfundibular, care se întinde de la nucleus arcuatus al hipotala-musului la eminentia mediana şi, prin conexiuni ulterioare, pînă la hipofiză. Intervine în reglarea secreţiei de hormoni ai acestei glande, inhibînd secreţia de prolactină. Se cunoaşte, pe de altă parte, că dopamina stimulează descărcările de . STH ; • sistemul dopaminergic situat în hipocamp/ariile Brodman 9 şi 10, descris în studii foarte recente, descoperire ce poate fi utilă în cercetarea schizofreniei. Cercetările efectuate de P. SPANO, S. GO-VONI,M. TR AU CC Ml, J. K£BAB1Aft,D. CALNE, C. D. ARNETT, A. P. WOLF, C. SHIUE, D. C. CHUGANI, R. F. ACKER-MANşî M. PHELPS, în perioada 1978-1987, au pus în evidenţă rolul de placă turnantă al ganglionilor bazaii, al nucleului putamen şi al nucleilor caudaţi, unde are loc o intensă activitate a dopa-decarboxilazei, în aceste zone existînd cel mai mare număr de locusuri Da şi Di- Aici au loc cele mai importante sinteze de dopamina, eliberarea şi fixarea acesteia la nivelul sinapselor. Procesele enzimatice responsabile de sinteza şi degradarea dopaminei reprezintă, numai de puţin timp, obiective ale cercetărilor efectuate în domeniul schizofreniei, importante, în acest sens, sînt cercetările referitoare la rolul dihi-dropteridinreductazei în refacerea tetrahidro-biopterinei, cofactor necesar pentru desfăşurarea activităţii tîrozinhidroxilazei. Cercetările privind dopamina au fost concentrate mai mult asupra clasificării receptorilor pentru această substanţă,>e care, în 1979, J. KEBABIAN şi D. CALME i-au împărţit în două grupe : Dt şi D8. Primul grup se caracterizează prin cuplarea la un sistem adenil-ciclază, care, după stimulare cu dopamină, favorizează formarea de AMP ciclic. Acest model a fost îmbogăţit cu numeroase completări menite să diferenţieze iocusurile de fixare a dopamirtei şi receptorii* dopaminergici. Receptorii au o importantă, fiziologică considerabilă, deoarece oci pa un loc intermediar în fluxul informaţional. Din motive metodologice, SEEMAN şi LIST au propus desemnarea locusurilor adenilciclazice dopam insensibile prin Dy, receptori care pot fi stimulaţi sau inhibaţi de concentraţii micromolecu-lare de dopamină, respectiv de neuroleptice de tipul butirofenone (Spiperon), dar nu de tipul* benzamidei (Sulpirid) (-+ SCHIZOFRENIE — terapii, biologice). Locusuriie sau receptorii D^ sînt aceia care solicită concentraţii micromo-lare de dopamină şi monomolare de neurolep-tice (Spiperon) şi au sau nu o acţiune inhibitoare asupra sistemului adenil-ciclazei. Dimpotrivă,. Iocusurile Da necesită concentraţii nanomolare de dopamină şi concentraţii micromolare de neuroleptice. Locusuriie D4 prezintă sensibilitate faţă de dopamină şi neuroleptice în concentraţii nanomolare. Clasificarea receptorilor în Da, Da şi D4, stabilită de SOKOLOFF, este aproximativ identică cu cea menţionată mai sus. Locusuriie de fixare Da sînt cele mai îndreptăţite, pentru moment, să fie numite: dopaminoreceptori, deoarece ele coreiează cel mai bine constantele de inhibiţie ale reactan-ţilor cu cele ale produşilor de reacţie. Pe de altă parte, a fost formulată supoziţia că locu-surile de fixare Da şi D4 sînt identice, dar fiecare dintre ele se prezintă în două stări dife-rite : „D2-highM şi „Da-low“ receptori, cu afinitate crescută (high)_, respectiv scăzută (Jow). O mare parte, dacă nu toţi D2 high receptorii sînt transformaţi, prin intermediul GTP şi NaCl, în Da-low receptori cu afinitate scăzută.. Aceste descoperiri au fost confirmate de cercetările lui MARTRES, care a observat, după adăugarea de GTP, o scădere a sintezei apo-morfinei în locusuriie de fixare Da şi o creştere a sintezei ei în locusuriie de fixare D4. Nu s-a clarificat încă dacă Iocusurile de fixare Da şi D3 sînt şi ele identice, dar şb acestea se prezintă în stări diferite. S-a conchis pînă în prezent că există două locusuri de fixare a dopaminelor, Dx şi Da, cu afinitate scăzută sau crescută pentru liganzi. Secvenţa funcţională a metabolismului dopa-minic pare să fie afectată la nivelul receptorilor dopaminici D2, care se găsesc în număr excesiv la nivelul căilor dopaminergice din striat şi îrv fibrele nîgrostriate. Au fost formulate unele ipoteze privind anomaliile receptorilor Da, care susţin că acestea^ ar fi mai mult localizate în sistemul limbic decît în cel striat, iar altele opiniază pentru producerea anomaliilor la nivelul ganglionilor bazalu în favoarea acestei ipoteze pledează faptul căs. *64/SCH Schizofrenie — modele ; modelul biochimic bolnavii suferind de coree Hunt?ngton, -boala Parkinson şi alte boli care afectează ganglionii bazali prezintă unele simptome asemănătoare cu cele din schizofrenie S-a demonstrat experimental că neostriatul este singura zonă în care receptorii Da sînt blocaţi de NL. în 1986, D'. WONG, N.WAG-■NER, L. E. THUNE au arătat că numărul receptorilor D* este crescut în nucleii caudaţi .atît la bolnavii aflaţi sub tratament, cît şi la -cei * netrataţi .. Pentru înţelegerea actualului nivel de achiziţii în cercetarea dopaminei, sînt relevante studiile asupra proprietăţii dendritelor de a elibera dopamină. Acestea sînt capabile să ■sintetizeze, dar să şi acumuleze dopamină în 'veziculele lor. Autorii acestei descoperiri conferă dopaminei dendritice următoarele funcţii : inhibarea autoreceptorilor dopaminergici, acţiunea inhibitoare a neuronilor GABA din ■fasciculul nigrostriat asupra dopam in receptorilor, inhibarea interneuronilor dopaminer-:gici şi influenţarea altor structuri anatomice, modelul cognitiv, care porneşte de la experiment, poate eventual sa-J întregeasca pe acesta> . ofer tndu-şt şansa de, a putea completat în .secţiunea longiţudjhală. Aspecteîe pur psi hodinami ce se modifică şi şe relativizează aţuncî cînd apăr tulburări cognitive. La rîndul lor,, tultiurările cognitive>tpt nesemnificative şi încomprenensibile in ceea ce priveşte Influenţa pe care o au asupra com-portamenţ uliii, dacă bí og rafia subiectuliii, motivaţia şi psihodinamica relaţionala sînt necunoscute. Abordarea tulburărilor cognitive este Iegată de dificultăţi experimentale majore, curn ar fi : imposibilitatea actuală de a avea un model congruent asupra proceselor de cunoaştere, dificultăţile de lucru cu bolnavul psihotic, instabilitatea semnelor şi simptome-lor, ca şi numărul enorm al acestora. Gîndirea şi aspectele ei complementare sînt domeniile centrale alte cogniţiei, iar tulburările acestora» au constituit, în demersul explicativ al bolilor psihice, unra dintre cele mai vechi căi de abordare. Se poate spune că a existat o perioadă „arhaică‘‘ a abordării cognitive a schizofreniei. , SOMMER (1894) a consţatat inhibarea unor fenomene psihologice la caţatonici, iar 8USCH (1908) a descris rezultatele obţinute experimental la bolnavii cu „dementia praecox", care „nu sînt în stare să încerce să-şi concentreze atenţia*',, subliniind, totodată, că aceste tulburări nu trebuie considerate automat ca fiind caracteristice. Z.IEHEN (1902) a menţionat dereglări ale asociaţiilor în psihoze, readucînd în discuţie conceptul de „sejunctie4*, pe care WERNICKE îl lansase în 1900.’ STRANSKY (1904) vorbeşte în „dementia praecox" despre ataxia intraspihică ca despre o congruenţă,a reprezentărilor şi simţurilor, o derégjare, a interacţiunii proceselor intelectuale cu cele afective. KRAEPELIN (1909) a afirmat că în schizofrenie este vorba de „o pierdere mai mult sau mai puţin totală a corelaţiei interne şi externe a şirurilor de reprezentări (...) ; reprezentările diferite se aşează una lîngă alta în mod nemijlocit, determinînd o activitate psihică dezorganizată_ BLEULER (1911) a arătat că, între simptome-mele principale ale schizofreniei, tulburările asociative joacă un rol esenţial şi că reprezentările nu sînt în raport cu ideile care ar trebui să le genereze, paralizînd procesul gîndinT, deturnîndu-l de la fluxul său principal. ; Deşi o parte dintre aceste afirmaţii aveau un caracter strict subiectiv, pornind de la observaţii clinice efectuate la începutul secolului, o serie de studii ststematice utterfoare te-âU validat parţial. Atenţia a fost investigată încă din 1922, de WELLS şr KEttY şi, ulterior, de SAUNDERS şi ISAACS (1929), HUSTON (Î937), RODNIK şi SHAKOW (1940). S-a putut demonstra că reacţiile la stimuli optici şi acustici sînt mai lente la schizofrenii cronici decît la omul sănătos şi că aceştia sînt incapabili să-şi mobilizeze suficient atenţia. Prin studii succesive (în perioada 1962-—1969), SHAKOW a evidenţiat fenomenul de „cross over“, luînd în observaţie intervalul premergător stimulului (IPS), influenţa frecvenţei acestui interval, influenţa duratei intervalului premergător (IPPS). El. a ajuns Ia concluzia că schizofrenii reacţionează mai repede la durate mai lungi de intervale de timp premergătoare, atunci cînd aCestea sînt neregulate în privinţa duratei, decît în cazul unei regularităţi (adică invers decît la sănătoşi). Combinînd într-o singură formulă timpul de reacţie, cross over-ui şi durata timpului premergător, autorul a introdus incexul S.E.T. care, în opinia sa, îi permite să facă predicţii diagnostice (ulterior, pe loturi mari, alţi cercetători au negat acest lucru, arătînd însă existenţa unor corelaţii cu gravitatea bolii). 74/SCH Schizofrenie - modele : modelul coqnîtiv , ZUB1N şi SUTTON (1965), studiind distrac-tibifitatea audiovizuală a schizofrenilor, aii ajuns la concluzia că, daca în cazul reacţiilor simple, la Intervale de timp neregulate, sé schimbă în serii stimulii acustici şi optici, schizofrenii reacţionează mai lent. ZUBIN pune această întîrziere pe seama unei inhibări şi a unei excitaţii neuronale preexistente. REY va confirma aceste cercetări, arăt înd că schizofrenii sînt dezorientaţi mai ales atunci cînd, într-o perioadă scurtă de timp, trebuie să schimbe perceperea stimulului între două organe de simţ. HARTW1CH, studiind percepţia unor stimuli acustici de către schizofreni, a constatat în grupa celor paranoizi o deviere marcată şi neaşteptată a atenţiei, iar în grupa celor nonparanoizi o lentoare în perceperea stimulilor. El a emis ipoteza că anumite intensităţi ale stimulilor şi cuplarea acestora pot deveni factori conjuncturali în producerea halucinaţiilor (1980), fără ca aceasta să reprezinte o modalitate explicativă a fenomenului complex reprezentat de halucinaţii („este vorba de .un principiu de formare, un posibil „pilon" al structurii halucinatorii" — 1986). COHEN şi MAYER-OSTERKAMP au constatat că, în cazul în care subiecţilor schizofreni li se prezintă mai mulţi stimuli simultani, paranoi-zii îi consideră un grup compact şi stabil, iar nonparanoizii îi prelucrează mai amănunţit. GRUZELLER şi VENÁBLES (1975), studiind reacţiile electrodermice de orientare, au descoperitei-jumătate din schizofreni sînt non-respondenţi, iar HEINEMAN şi STRAUBE au reuşit sa stabfleasca o coreiaţié' între grupul nonrespondenţilor şi simptomatologia clinică, aratînd că aceştia au mai multe tulburări .ale gîndirii normale şi mai multe inhibiţii emoţionale decît respondenţii (1981). Mergînd în aceeaşi direcţie, s-au studiat raporturile. între starea de nonresponsivitate şi dilatarea pupi-lară (GIEDKE, 1982), arâtîndu-se că mioza maximă pupilară este mai mica la nonrespon-denţi. Aceste studii confirmă faptul că există, in schizofrenie, subgrupe cu reactivităţi psiho-fizioiogice diferite, „cu limitări autonome generale ale reactivităţii44 (HEINEMAN şi STRAUBE, 1981). Spre deosebire de prelucrarea perceptuală şi senzorială, care depinde numai în mică măsură de învăţările anterioare, prelucrarea cognitivă este strîns legată de învăţarea anterioară şi este decodificată conform memorizărilor înmagazinate. Prelucrarea stimulilor este legată, în acest mod, de reactualizarea şi aducerea în prim plan a memoriilor pe termen scurt si pe termen lung. în 1968, CROMWELLşi DOCKEK au elaborat o ipoteză conform căreia, în schizofrenie, principala tulburare este provocată de faptul că atenţia nu poate fi comutată de la un stimul nemijlocit la altul ; informaţiile transmise ou mtiFzierő sînt irelevante pentru noile situaţii carora bolnavul trébuie să le facă faţă şî împiedica prelucrarea informaţiilor esenţiale pentru această situaţie (;#dysattention h/pothe-sis"). SALZINGER a lansat, în 1971, „ipoteza caracterului nemijlocit" („immediane/ h/pothe-sisM), susţinînd odetaşare, mult mai mare de stimuli, imediaţi din mediu, a schizofrenilor. Dimensiunile tem poros păţi ale ale contactului cu- stimulii. ca şi intensitatea acestora sînt deformate. . Aceste,două ipoteze explicative au un caracter limitat,.generat de abordarea segmentală a sistemului psihic, şi de lipsa de specificitate (orice stare co.nfuzională se poate „explica** după ipoteza „dysattention"). ...Memoria de scurtă, durată (short time me-mory) a fost investigată ;în toate studiile experimentale privind.cunoaşterea. Ea înmagazinează .rezul.tateJe proceselor de decodificare a stimulului din/'aşa-nunrrita memorie senzorială (fenomen senzorial-perceptiv, care menţine o imagine a stimulului pentru cîteva zecimi de secundă, interval suficient decodării stimulului în .componentele sale relevante). Repetiţia esté un proces special de prelucrare a stimulilor verbali,, care are drept scop mărirea capacităţii de în.magazinare a memoriei de scurtă durată; ea se desfăşoară ciclic, cu un ritm de 3—6 secvenţe pe secundă, parînd să índéplineasci atît funcţia de menţinere a informaţieiín^ meTnarra de scurtă durată, prin reprezentarea materială a stimulului, cît şi pe:"'ţeâ"ife^fariifeii si i nformaţi ei din memoria de scurtă durată în cea de lungi durată. O serie de studii au arătat că, în schizofrenie, memoria, de scurtă durată este deficitară, din cauza Unei scăderi a numărului secvenţelor care pot fi repetate în unitatea de timp. KOH şi PETERSON au arătat că schizofrenii prezintă deficite privind amintirile propriu-zise, dar nu şi recunoaşterea ca proces mnestic, iar TRAUBMAN a afirmat că, în procesul schizofreniei, apar şi tulburări ale recunoaşterii. S-a afirmat că schizofrenii ar suferi de o disfuncţie. a; „input“-urilor (intrărilor), care modifică decodificarea organizată şi împiedică recunoaşteri ls. • O altă ipoteză ar fi aceea a disfuncţiilor generalizate, reflectate în rezolvarea oricărei sarcini experimentale care necesită o participare a memoriei. Aprofundînd studiile asupra strategiilor de memorizare, WEINGARTNER şi colab. au ajuns la concluzia că, în faţa unor grupe de stimuli verbali, schizofrenii nu realizează ţa mod spontan astfel de strategii, decît dacă stimulii sugerează cu uşurinţă o asemenea organizare. Lipsa de iniţiativă în acest sens conduce la tulburări ale memoriei de lungă durată. Schizofrenie - modele : modelul cognitiv SCH/75 TRAUBMAN.şl făcut un studiu şsupra înma-gazi nării unor secvenţe de cuvinte deja o repetare la alta, ajungînd Ia concluzia că, în cazul schizofrenilor, gradul de repetare este mai mic decît la normali, afirmaţie contrazisă de: alţi autori, care găsesc performanţe.isimijare.. In faţa unor probe prjvindJişte de terrpeni care trebuie memorizaţi, ia schizofreni se.constată un număr mai mare de erori în ceea'ce.priveşte termenii „paraziţi" (adăugaţi la cei prezentaţi), care se repetă la citiri succesive. BOURNE şi PISHKIN (1977), REY (1981) au arătat că percepţia şi folosirea regulilor logice sînt mai lente la schizofren, iar SCHWARTZ, PALACÉ şi GILMORE (1980) au .subliniat că dereglările trebuie căutate în fazele incipiente ale prelucrării informaţiei (memoria de durată ultrascurtă, de depozitare a informaţiilor ecoică şi i con i că, ca pacitat ea. de p r eate nţi e). Limbajul şi vorbirea au fost analizate de o serie de cercetători (BROWN, CROMWEL, GOLDFARB, KRAUSS, GLÜCKSBERG, RO-CHESTER, MARTIN etc.), datorită importanţei lor în explicarea tulburărilor cognitive şi pentru a se încerca identificarea unor tulburări autonome ale comportamentului verbal. Tulburările de limbaj au putut fi puse în legătură cu disfuncţiile atenţiei şi cu mecanismele de control ale acesteia, cu tulburările memoriei de durată ultrascurtă (stadiul ecoic) în mecanismele de asociaţie şi selecţie a cuvintelor. Dificultăţile pe care schizofrenii le au în sistemele de codificare şi triaj, la nivelul memoriei de scurtă durată, par, de asemenea, să se reflecte în comportamentul verbal. O serie de experimente au condus la concluzia că, dacă prin diverse procedee li se poate induce subiecţilor utilizarea prelucrării semantice a stimulilor verbali, se pot depăşi deficienţele de memorizare. BROADBENT a elaborat, în 1958, ipoteza filtrului, care presupune că trecerea stimulilor prelucraţi în memoria de scurtă durata, spre alte posibilităţi de prelucrare, se face printr-un mecanlsm fizie şi motivaţi o nai. ŐT/ZiUi K mecánísműl de mm Se presupune că, la schizofreni, acest mecanism este disfuncţional, provocînd „inundarea" sistemelor memoriei cu informaţii dinăuntru sau dinafară, schimbarea raportului dintre informaţiile „interne*4 şi cele ale mediului, ceea ce duce la apariţia de tulburări psihopatologice de tipul derealizării, ne recunoaşterii sau al tulburărilor percepţiei temporare etc. YATES (1966) a elaborat teoria „stăvilarului", afirmînd că dereglarea are loc dincolo de mecanismul de filtru, prin limitarea capacităţii canalului de prelucrare. Informaţiile aflate în stadii timpurii de prelucrare se acumulează în „lacuri de stăvilar", scăzîrid viţeza de prelucrare şi, în consecinţă, eficacitatea răspunsurilor. CHAPMAN şi TAYLOR, studiind experimentai capacitatea de conceptualizare a schizofrenicilor, au ajuns la următoarea concluzie : subiecţii au capacitatea de abstractizare şi de rezolvare a unor sarcini neobişnuite în limite normale, dar prezintă tendinţa de ignorare sau pierdere a unor concepte marginale, ca şi pe aceea de extindere a conceptelor (superinclu-ziune). CHAPMAN (1973) a arătat că schizofrenii au tendinţe de asociere conceptuală exagerata, Care reflectă erori legate de înţelesul de bază âl cuvintelor sau obiectelor, ignorînd contextul general. BROEN şi STORMS (1968) au oferit o explicaţie a comportamentului clasificator al schizofrenilor, ca fiind generat de lipsa de selecţie între răspunsurile posibile şi cele incompatibile. Autorii presupun o prăbuşire a sistemelor ierarhizate de răspunsuri la schizofreni, crescînd posibilitatea unor răspunsuri aleatorii. HULL afirmă că, la normali, tendinţele de răspuns sînt stratificate şi exista mai multe posibilităţi de reacţie la un stimul sau altul, stopîndu-se reciproc în momentul unei reacţii vizibile. La schizofreni, acest mecanism ar fi dereglat atît în planul intensităţii fiecărei tendinţe de răspuns (diferită la normal, dar 76/SCH Schizofrenie — modele : modelul ántípsihiatric scăzută la acelaşi nivel ta schizofren), ca şi în planul global al intensităţii tendinţelor de răspuns. O serie de cercetări neaga existenţa unei ierarhii a răspunsurilor si a prăbuşirii ei la schizofreni (WATSON, 1981) POLIAKOV (1973) a descris un model al dereglării posibilităţii de „actualizare a cunoştinţelor" (scoaterea şi selectarea unor cunoştinţe satisfăcătoare pentru a rezolva o anumită problemă, pentru a construi corect şi a exprima adecvat un mesaj sau pentru a descifra, eu ajutorul\engramelp.r:, un mesaj sau un grup de stimuli dificili) drept mecanism fundamental. Unii autori, ca SULLWOLD (1983) şi REY (1982), au afirmat că schizofrenii sînt conştienţi de deficienţele lor cognitive interepisodi.ee. MASHALL şi HEMSLEY au postulat deficite complexe ale sistemului informaţional, de naturi diferite, în anumite segmente, iar SCHWARŢZ (1978) considera dereglate cinci trepte ale sistemului informaţional. Studii în domeniul cognitiv pentru progno-zarea îmbolnăvirii la grupele cu risc crescut (risc genetic, risc social) au arătat, la testele de aptitudini 'cognitive,,ca şi la cele de verbalizare, deficienţe „predictive", în comparaţie cu loturi martor (ERLENIMEYER - KIMILING, 1983 ; LIFSEITZ, 1985)., Deşi există,multiple.abordări ale problemei cogniţiei la schizofreni, ca şi o serie de modele, unele de o complexitate deosebită, acestea nu oferă o explicaţie cauzală, ci una modală, pe care unii autori o apreciază drept „formală şi descriptivă" (RUCKSTUHL, 1981). în context, s-a încercat stabilirea unor raporturi mai largi cu trăirile subiective şati chiar cu un posibil substrat cerebraL în acest sens, HUBER (1979) a arătat că tulburările bazale pot fi explicate, în general, prin evoluţia unor tulburări prefenomenale „ale filtrului selectiv al percepţiei şi prelucrării informaţiei şj ale decodificării cunoştinţelor din memoria de lungă durată a sistemului limbaj", iar REY (1982) a considerat drept criteriu relativ stabil', din punct de vedere temporal, vulnerabilitatea. CIOMPI, pornind de la realitatea incontesr tabjlă că afectivitatea şi cunoaşterea sînt legate indisolubil între ele, a susţinut că, la bolnavii schizofreni, este vorba de „o alunecare a stării de echilibru într-un nou sistem de raporturi afectiv-cognitive" (1982). Chiar, dacă ipotezele cognitive sînt încă departe de a putea oferi rezolvări în ceea ce priveşte explicarea psihopatologiei sau a etiologiei schizo* freniei, modelele cognitive au adus importante beneficii în metodologia terapeutică şi în evaluarea rezultatelor acesteia. ’ • Modelul antipsihiatric. Pornind de la ceea ce se dorea a fi o deviză, „boala mintală este d metafora, u-n mit", Unii cercetători au creat, în deceniul al optulea al secolului nostru (dealtfel. numit şi deceniul contestatarilor, nu •numai în domeniul psihiatriei) un curent teoretic prin care se încerca denriedicalîzarea bolu şi a. bolnavului psihic. Deşi tendinţa a eşuat, cunoaşterea acestui punct de vedere esté utilă:, în primul rînd, pentru *a-i putea evidenţia erorile şi , nu în ultimul rînd, pentru a sublinia, o dată în plus, daunele aduse bolnavului psihic prin întîrzierea instituirii tratamentului. în fine după două decenii de insuccese, putem vorbi şi - de factorul timp, Care nu a avut darul de a valida „terapia" geiierată de acest tip de model etiopatogenic. în contextul social.-istoric al instituţiilor psihiatrice din ţările respective, psihiatri ca LA ING, COOPER/ FOUCAULT, SZÁSZ, EŞŢERŞON au încercat (deşi unii dintre ei şi-au recunoscut ulterior greşeala) să facă abstracţie de modelul medical>1 bolilor psihice (î:n şpecial pentru schizofrenie^ psihoza mani aco-d epres i vă) şi să susţină ideea că aşa-zisele tulburări psihopatologice nu sînt altceva decît mpdul de exprimare a unui conflict generic inii vi d-soci etate (-*> ANTI PSIHIATRIE). Negarea bolilor mintale, a psihozelor aduce după sine, în această teorie, anularea justificării formelor de îngrijire în suferinţele psihice şi deci, abrogarea măsurilor de igienă mintală (oferindu-şe drept argument, în acest sens, faptul că nu există legiferări asemănătoare : pentru bolnavii de ulcer gastric sau pneumonie, de exemplu). , A interna un bolnav pentru că este considerat „nebun" ar fi, în opinia lui SZASZ, echivalent cu un delict incompatibil cu principiile morale ale unei societăţi libere. Astfel, diagnosticul de psihoză ar apărea nu numai golit de conţinut, dar avînd şi un atribut stigmatizator, dezuma-niizartt, restrictiv al libertăţii şi torturant. Deci, boala mintală, respectiv schizofrenia, nu ar .exista ţfiir şi- siriripl u, - ea repreientînd doar ö categorie de comportament fenomenologic, identificabil şi, Jn consecinţă, valabil, determinată strict^ de numeroasele şi diversele evenimente de viaţă. în acest context, în opinia autorului citat, nu ar exista nici o raţiune morală care să poată autoriza privarea unui individ de libertate, în scopul de a l se acorda îngrijiri, chiar dacă el doreşte, spre exemplu, să se sinucidă. Aşadar, suicidul nu ar trebui nicicînd să fie considerat o tulburare evidenţi pentru schizofrenie sau psihoză depresivă şi un accident care poate fi evitat, iar asistenţa psihiatrică, în acest caz, nu ar fi decît o atitudine ipocrită. Sţhîmffente modele ; modelul cmtlpsihiatriG SCH/77 Abordînd existenţial—fenomenologic per* soanele: etichetate ca schizoide sau schizofrene, LA ING, face dovada unei fine capacităţi de dis-crimiinare psihologică, dar ajunge la concluzii surprinzătoare pentru formaţia sa de medic, şi anume că decelarea semnelor de boală de către, psihiatru nu poate fi neutră, atîta vreme cît acesta se află în relaţie directă cu pacientul său, mai ales cînd acesta din urmă nu are o atitudine de reciprocitate. Mai mult, el defineşte .starea de sănătate şi psihoza prin datele rezuîţate din testarea gradului de conjuncţie/ disjuncţie între două persoane, cuplu în care una este considerată sânatoasă prin consens. Psihoza, deci, ar reprezenta o „simplă" pierdere a congruenţei în relaţia „eu-el". în aceeaşi, accşpţitine, deliruJ ar fi imposibilitatea sta-pînirii sentimentului de decepţie de a fi „real" al persoanei, iar schizofrenul nu ar fi decît un individ disperat, lipsit de orice perspectivă în dorinţa sa de a fi iubit, Schizofrenia ar con-sţiţui doar „o fază de tranziţie comprehensibilă de la podul dé a fi în 'iurne al persoanei sănaţoase (schizoide) la modul psihotic de a. fi ;ln.lume“» Astfel , psihiatria şi psihanaliza devin; incapabile de a exprima ceea ce într-adevăr vrea să spună pacientul, nedispunînd de un ,sistern lingvistic coerent, adecvat pentru o -Înţelegere unitară. Concepînd organismul şi personalitatea ca aspecte diferite ale realităţi umane., autorul acceptă posibilitatea abordării metodologice a ambelor ipostaze , careâ separat, ar'ppţea fi generatoare de confuzii. Omul este considerat, în.această opinie, ca un complex de obiecte, d-e lucruri, termenul de organism ne-fiind. în stare să ofere spaţiul necesar exprimării. dorinţelor, frici lor, speranţelor sau disperării.,Astfel, persoanele care trăiesc experienţa de tipul „mă simt şi acţionez ca un robot... ca un animal etc. deşi sînt consi- derate de majoritatea psihiatrilor drept bolii ay:i :'mintal, reprezintă, în viziunea existen-ţial-fenomenologică, exponenţii unor experienţe cunoscute anterior eforturilor ştiinţei şl filozofi ei de a l e găsi expl i câţi i plauzi bi l é. Psihopatologia se află, astfel, în situaţia de a fi. indatpábila să depăşească distorsiunea persoanei, impusă de propriile eî premise, deşi acestea tind să fie negate. Obiectivitatea necesară abordării ştiinţifice nu poate duce decît la depersonalizarea individului care reprezintă „obiectul" studiului şi, deci, la conferirea unui caracter intenţional actului de cunoaştere, care devine, astfel, fals. Exprimarea deficienţei de adaptare a schizofrenului, a pierderii contactului său cu realitatea; în termeni psihopatologici, se transpune, în opinia autorului, într-un „vocabular de denigrare V care face abstracţi e de modul de a gîndi în termeni de libertate, opţiune, responsabilitate. Opunînd selfuf corporall2at (sentimentul da apartenenţa la propriul corp, de la naştere pînă la moarte) celui necorporalizât, LAING admite că această disociaţie reprezmtă indicatorul prezenţei unei psihoze latente. în acelaşi timp, disociaţia persistentă între seif şi corp constituie condiţia personalităţii schizoide. Putînd apărea şi la persoane normale, în situaţii de ameninţare a „securităţii lor ontologice", depersonalizarea (întîlnită relativ frecvent ia bolnavii schizofreni) ar reprezenta o lume încărcată de pericole, „o închisoare fără zăbrele, un lagăr de concentrare’ fără sîrmă ghimpată", care, la bolnavul de schizofrenie paranoidă s-ar constitui ca un tablou al sentimentelor şi obiectelor reale, percepute însă într-un sistem fals şi fără sens, generator, la rîndul său, al unui fals seif. Dezvoltarea unui sistem de apărare în faţa âbsenţei primare a securităţii ontologice nu se poate face, în acest caz, decît prin sustragerea faţă de o relaţie creativă cu alţi semeni, într-o lume proprie, populată de fantasme, gînduri> amintiri, în cea mai mare parte inaccesibilă cél ori alţi. BLEULER, KRAEPELIN sînt criticaţi de antipsihiatri pentru descriptivismul lor spitalicesc* dăunător înţelegerii schizofreniei, lucrările lor stînd, ulterior, Ia baza dezvóItarii unei anumite atitudini á psihiatr i I o r faţă de comportamentul bolnavului spitalizat. La eşecul recejby tării - „adecvate" a acestor boinaví' ar fi contribuit şi faptul că psihoticii, în S.U.A., nu erâlî; trataţi, în acea epocă, de persoane cu pregătire medicală, iar medicii înşişi ignorau sentimentele pacienţilor lor atunci cînd îi supuriéaü riguroaselor, dar dezumanizantelor controale şi investigaţii. Pentru a răspunde exigenţelor existenţial-fenomenologice, psihiatrul ar trebui să dispună (în viziunea lui LAING) dé „plasticitatea de a se putea transpune într-o lume. bizară şi stranie, în Care să-şi exerseze propriile disponibilităţi psihotiee, dar fără a-şi pierde sănătatea mintală, în vederea înţelegerii poziţiei existenţiale a pacientului, investind în aceasta nu numai un proces intelectual, dar şi iubire". Punînd, în centrul conceptului de autism, disociaţia între fantezie şi realitate, M1NKÖW-SK1 a accentuat capacitatea seifului de a intra în relaţie imediată cu un obiect al propriei imaginaţii sau memorii, dar nu cu o persoană reală. Cu toate acestea, mulţi scriitori, artişti plastici, consideraţi schizoizi, au reuşit să stabilească o relaţie creativă cu obiectele lumii, care corporalizau imaginile fanteziei lor. 7Ş/SCH Schizofrenie : dezvoltarea conceptelor psihopatologice Im posibilitatea delimitărilor nete; între normalitate şi boală se reflectă şi în situaţia similară a persoanelor considerate schizoide şi şchizofrene. Daca In primul caz, individul mai este ancorat în lume, în cel de-al doilea* rela-ţionarea seifului se face cu un singur obiect, fiind marcată de întreruperea legăturilor cu lumea. Lipsa de baza reală a percepţiei, ca şi caducitatea scopurilor pe care şi le propune sistemul falsului seif reprezintă condiţii pentru generarea unor sentimente nereale, fantastice, care proiectează identitatea persoanei într-o lume la fel de fantastică, volatilizată, neancorată în real, golită, sărăcită., „moartă şî disociată", în care fenomenele psihotiee de persecuţie ar reprezenta plasticitatea seifului în faţa fricii şi ,a urii. t Aceasta distingere a realităţii prin proceduri magice reprezintă, în acelaşi timp, o barieră în înţelegerea schizofrenului, la care disocierea self-corp reprezintă baza incomprehensibili-taţii sale. Preluînd afirmaţia lui C. G. JUNG că „schi-zofrenul încetează de a mai fi Schizofren atunci cînd el întîlneşte pe cineva de care se simte înţeles", LAING insistă asupra necesităţii ca psihiatrul să încerce să identifice coerenţa pacientului său prin iubire, accept înd, fără con-strîngeri, înţelegerea existenţei totale a bolnavului şi făcînd astfel ca semnele bolii „să se evapor .-P4^-îfl f>^ez^t- însă, semitele tefti nu s-au evaporat aplicîrid această metodă plină de bunăvoinţă, dar 1 ipsită de alt suport tera-peutic. ^ , 109. SCHIZOFRENIE - dezvoltarea conceptelor psihopatologice • Psihopatologia schizofreniei rămîne domeniul cel mai complex al psihiatriei, dar şi un teren controversat, asupra căruia, deşi nu mai este vorba de ipoteze sau presupuneri, se răsfrîng viziuni dintre cele mai diverse, care au condus la încadrări diferite ale semnelor şi simptomelor, ca şi a întregii boli ca atare. Simptomele psihopatologice au fost cele care au permis delimitarea schizofreniei în absenţa oricăror markeri biologici şi tot ele sînt cele care astăzi, după aproape un secol de discuţii, rămîn codul de referinţă al acestei boli. E. KRAEPELIN a integrat primul schizofrenia în grupul bolilor „autonome", denumind-o. demenţa precoce (dementia praecox) şi unind în acelaşi cadru nosologic cele trei forme ale sale, hebefrenică, catatonică şi paranoidă, care se pot amalgama în cele mai diverse modalităţi. In opinia sa, tabloul nosologic fundamental este caracterizat prin degradarea progresivă către calea finala, constituită de demenţă. în încer- carea sa de a unifica stări morbide' aparent disparate, KRAEPELIN face trecerea - dé la viziunile si mptomatologice şi/sau sindrómbfa> gice ale vremii (MOREL, KAH LBAUMv HAE-K ER), care nu ofereau decît o secţi une orizontală a unor tablouri clinice pasagere, la sinteză vastă a bolii, dînd, prin criteriul evolutiv;'posibilitatea aprecierii dinamicii uhui proces cáré capătă o dimensiune temporală. Constanza PASCAL afirmă că „KRAEPELIN a făcut pentru demenţa precoce ceea ce BAYLE a făcut pentru paralizia generală: a ridicat-o la rangul de entitate morbidă". Profesorii? münchenez a subliniat, de la primele sale f6V-mulări, „distrugerile deosebite ale legăturilor sau armoniei interne ale personalităţii", precum şi „slăbirea demenţială" (Blödsinn). El a íúát în consideraţie şi alte simptome caracteristice schizofreniei (dar nu definitorii), care ofereau posibilitatea delimitării de psihoza maníacö-depresivă: halucinaţiile, delirul, emotivitatea necontrolată, disprosexia, negativismul, relativa conservare a senzorial ităţii. KRAEPELIÎŞI a subliniat faptul că „slăbirea afectiva" apşr'e fără excepţie în toate vâri etăţi le clinice de „dementia praecox" : „indiferenţa bolnavilor faţă de afecţiunea de altădată, în special dispariţia sentimentelor faţă de familie, prieteni etc. sînt foarte adesea primul şi cel mai important semn al debutului bolii. Chiar dacă mişcări le expresive sînt vivace, bolnavii nu simt ni ci o bucurie adevărată, nici o Jtrlsteţe^Mix păstrează nici dorinţe, nici respingeri, trăiesc indiferenţi zi de zi". Această descriere stă la baza studiului afectivităţii bolnavilor schizofreni, ducînd la identificarea indiferenţei emoţionale, anesteziei afective, ati mi ei, apatiéi* Lucrările lui KRAEPELIN au întîmpinat rezistenţă, termenul de demenţă precoce de-terminînd obiecţii atît în Franţa, cît şi în Germania. Critica şi-a găsit cea mai puternica materializare odată cu apariţia lucrării lui BLEULER „Dementia praecox oder Gruppé defi Schizophrenien", în care autorul argumentează, că boala nu este nici întotedauna precoce, nici nu progresează întotdeauna către demenţă. E. BLEULER defineşte schizofreniile ca un grup de psihoze manifestate fie cronic, fie îi* pusee (în aşa manieră încît nu se poate vorbi de o restitutio ad integrum), ale căror caracteristici sînt : . ' — disociaţia (Spaltung) funcţiilor psihice ; sistem de complexe independente, care compromit unitatea personalităţii, aceasta fiind dominată mai degrabă de unul sau de altul din aceste complexe (Komplexen) sau tendinţe (Strebungen) ; Schizofrenie : dezvoltarea conceptelor psihopatologice SCH/79 . — tulburări asociative (cauză a barajelor — Sperrungen) ; — tulburări afective. BLEULER a încercat să dezvolte conceptul de échízofrenie adopt în d un model mai pregnant psihopatologic şi o concepţie unitară atunci cînd afirmă că principala tulburare produsă de boală este disociaţia personalităţii. El a clasificat simptomele schizofreniei în simptom e fiziogene sau fundamentale, în care Ie inel Ude pe cele ce nu pot fi întîlnîte în alte boli psihice', derivînd din tulburări primare ale asociaţiilor şi ale afectivităţii, şi simptome psihogene sau accesorii, cărora schizofrenia ie Imprimă doar un aspest special. Este vorba dş -suprastructura psihogenă, care se déz-vqltâ reactiv, spre deosebire de simptomele fiziógene sau fundamentale, care îşi au originea directă în substratul organic al psihozei (pentru BLEU LER, schizofrenia esté expresia unei boli cerebrale, ale cărei cauze şi leziuni sînt mcotoplet cunoscute). Pornind de la această concepţie, BLEULER a prezentat simptomatologia schizofreniei ţi-nînd seama de aşa-numitele funcţii simple şi complexe ale psihismului. Dş asemenea, el a subliniat integritatea unora; dintre funcţiile psihice, ceea ce permite delimitarea schizofreniei de alte boli organice. Această simptomatologie cuprinde, în esenţă, următoarea delimitare psihopatologică (BLEULER, 1916) : I; Simptome fundamentale, bazale sau primare::.. ....... ..... A. Funcţii simple 1. Tulburări ale asociaţiilor ideative : — degradarea cursului gîndirii ; — interceptarea sau barajul gîndirii ; • perseverări ; — stereotipii verbale ; condensarea gîndirii ; neologisme; —■ gîndire dirijată sau impusă ; — furtul gîndirii ; — rigiditatea gîndirii ; — ambivalenţă ideativă. 2. Tulburări ale afectivităţii : — indiferenţa afectivă sau tocirea afectivă ; — iritabilitatea exagerată; — sentimente „impuse" ; — rigiditate afectivă; * — paraţi mii ; — ambivalenţă afectivă. B. Funcţii compuse : 1. Autism sau pierderea contactului cu realitatea sau gîndirea dereistică. 2. Tulburări ale voinţei : —' abulie ; — apatie ; — ambivalenţa voinţei ; — trăiri de influenţare a voinţei. 3. Tulburări de personalitate: — trăiri de transformare corporală? — trăiri tranzitive ; — apersonalizare. II. Simptome accesorii sau secundare: A. Simptome psihice : *1. Idei delirante : — de persecuţie ; — de influenţă corporală ; — de otrăvire ; — megalomanice ; — erotice;. — de prejudiciu ; — hipocondriace ; — de posesiune ; — de metamorfoză. 2. Halucinaţii senzoriale : — auditive ; — vizuale; — extracampine ; — olfactive ; — gustative ; — tactile ; — cenestezice ; — motorii. 3. Iluzii. A. Simptome catatonice : — catalepsie sau flexibilitate ceroasă ; — stupoare ; — hiperkinezie ; — manierisme ; • • — stereotipii. 5. Negativism, „opoziţionism". 6. Automatisme : — motorii ; — verbale ; — afective. 7. Impulsivitate : — crize de furie ; descărcări agresive ; — deambulări şi fugi. 8. Tulburări de memorie : — amnezii ; — hipermnezii ; — iluzii mnezice (déjá vu, jamais tfu etc.). 9. Tulburări ale limbajului vorbit : — mutism ; — salată de cuvinte ; bO/SCH Schizóirémé : concepte pslftopatol6gic& i — persévérarí ; — stereotipii verbale ; — neologisme ; — ver^igeraţii ; ~ măifierisme. 10. Tulburări ale limbajului scris: * — omisiuni ;• — folosirea nepotrivită â majusculelor ; ; — verbigeraţii grafice; seri éré î ii oglindă; — manierisme. 11. Tulburări ale personalităţii : - — perplexitate faţă de trăirile de depersonalizare; — perplexitate faţă de trăirile de derealizare. B. Simptome somatice : 1. Variaţii ponderale. 2. Limbă saburală. 3. Hiper- sau hipotermie. 4. Tulburări de tranzit intestinal. 5. Ptialism sau uscăciunea gurii. 6. Mericism. 7. Lividitate sau cianoza mîinilor şi a picioarelor. 8. Sudori reci. 9. Edeme ale mîinilor şi picioarelor. 10. Disritmii. 11. Dismenoree, amenoree. _________12. Scăderea libidó ului. 13. Astenie. 14. Hiper- sau^h[pps^mnie. , ; 15. Hiperréflexivitaté tendinoasă. * " T6. Tulburări ale reflexelor pupilare. 17. Parestezii şi hiperestezii. lll. Funcţii intacte : 1. Orientarea temporo-spaţiaiă. 2. Memoria. 3. Atenţia. 4. Sistemul perceptiv senzorial (tulburările senzoriale, dacă apar, sînt întotdeauna secundaré). Un loc important în doctrina bleuleriană asupra simptomelor schizofreniei este jucat de -conceperea delirurilor în lumina teoriei psihanalitice. Autorul arată că acestea nu sînt decît expresia unor complexe inconştiente anormale, responsabile şi de alte simptome ale schizofreniei. „Bolnavul se izolează de realitatea considerată dezagreabilă (autism) sau o transformă prin activitatea sa delirantă. Această ruptură cu lumea exterioară poate lua forma negativismului, în timp ce disociaţia asociaţiilor conduce la ambivalenţă. Conţinutul delirurilor este format din dorinţe şi credinţe, adesea de nérécüfcoscut prin tulburările asociative (şi poate prin exigenţele afective, în sensul cen= zurii lui FREUD). Influenţă compîexelor iz©latiş se^ află la originea tulburărilor de memoria, ^ conţinutului delirurilor,-a manierismelor'{total sau parţial), a stereotipiilor. Barajul afectiv (indiferenţa) provine din faptul că sentimentele sînt refulate”. ....... In acelaşi context, E. BLEULER .afirmă; „Disociaţia (Şpaltung) este condiţia prealabilă a manifestărilor celor mai complicate ale.bolii, Ea imprimă întregii simptomatologii o mărci specială. Dar, în spatele acestei disociaţi sistematizate în funcţie de complexe, am §|sit o slăbire primitivă a procesului asociativ, slăbire ,ce poate conduce Ia o fragmentare neregulata (Zerspaltung) a conceptelor celqr mai solide, rezultate din ..experienţa. Sub numele de .schizofrenie am vrut sa desemnez aceste două fOrnie de disociaţie, care adesea se confundă în .tó ţi unea lor1*. Deşi aparent adept al unei poziţii psihogene* tice în determinismul simptomelor, în teoria, sa asupra bolii, BLÉÜLER admite existenţa unui „processus" (ein Prozess)r> care produce <ţif;şc;t simptomele primare (cele secundare fiind ,rezultat fie al modificărilor funcţiilor psihice,;fi@ al încercărilor de adaptare la tulburările primare). Evoluţia bolii pare să se facă indeperu dent de factori psihici. Prin concepţia sa, în care psîhodinamica şi paţopÎasticitatea joac4 un rol deosebit, autorul elveţian a reuşit să depăşească „aspectul meCanic al bolii, confe^ rindu-i conţinutul unei drame umane0 (G>. JMA-VOLY, 1977). Fără a stabili o definiţie precisă, sistemul teoretic bleulerian a fost Cel Care a deschis calea Către extensia conceptului, recu* nosCînd : „nu ştim cáré ésté unitatea psiho^ patologică a schizofreniei*4 (E. BLEULER, 1943). E. MINKOWSKI, elev al lui E. BLEULER, extinde, în lucrarea sa „La schizophrénie — psy-chopatologie des schizoides et des schizophré? nes“ (1927), studiul psihopatologiei acestei boli, în căutarea unei tulburări fundamentale, care să stea la originea tuturor simptomelor bolii. Influenţat de lucrările lui BERGSON, va muta accentul de pé tulburările asociative (slă^ birea asociaţiilor) pe „pierderea contactului vital cu realitatea", din care va încerca să des^-prindă „simptomele cardinale şi manifestările cele mai caracteristice ale schizofreni ei “. De asemenéa, el va acordă yn spaţiu impor^ tant, în lucrarea sa* constituţiei schizoide semnalate de KRETSCHMER, pe care o consideră „cel mai considerabil progres care a fost realizat în domeniul schizofreniei după crearea acestei noţiuni". MINKOWSKI admite schi* zoidia ca téren pe care se poate dezvpiţa schU Séfrbtoffemé : concepte psihopatologice SCH/m zofrenia,. precizînd însă că schizoidiâ nu este o boală, ci „o predispoziţie sau un teren". „Noţiunea de schizofrenie tinde să se descompună în. doi factori de ordin diferit : în primul rînd, schizoidiâ, factor constituţional specific prin excelenţă, mai mult sau mai puţin invariabil prin ei însuşi în cursul vieţii, de natură evolutivă, susceptibil să determine un proces-sus morbid mintal". MÍNKOWSK1 face (aşa cum făcuse şi BLEULER) distincţia între „demenţa schizofrenică" şi „derhenţai adevărată", arătînd că doar modul de reacţie ăl schizofrenilor „simulează" întru-cîtva demenţa. El afirmă că schizofrenul ştie unde se află, dar nu se simte în locul pe care îl ocupă ; „eu exist nu are un sens precis pentru bolnav". Demenţa schizofrenică nu este decît o „parademenţă" (P. NAYRAC) sau, mai bine zis, o „demenţă pragmatică", pentru care autorul preferă termenul de „deficit pragmatic". Printre tulburările gîndirii schizofrenul ui, MINKOWSKI menţionează raţionalismul morbid, generat de faptul ca bogăţia şi mobilitatea vieţii dispar, fiind înlocuite cu formule abstracte care determină o atitudine profund bolnăvicioasă a individului : „el doreşte să gîn-dească şi să acţioneze fără să ţină seamă nici de ideile celorlalţi, nici de contingenţele exterioare, ceea ce'îl conduce, din punct de vedere intelectual, la eroare şi, din punct de vedere practic, la absurd". Autismul este considerat punctul central al psihopatologiei schizofreniei : „individul se detaşează de realitate şi se repliază asupra iui însuşi sau, mai ales, asupra complexelor pe care le poartă în el şi care îl absorb de acum înainte în întregime ; el preferă lumea sa îrriagi-nară în detrimentul realităţii şi traduce în exterior această stare de lucruri, mai ales în cazurile grave, printr-o atitudine care combină ostilitatea cu pasivitatea şi imobilitatea în raport cu lumea exterioară". în cadrul autismului, concepţia minkowskiană pune accentul pe „activitatea în mod primitiv autistă", pe care o consideră „cheia de boltă a întregii schizofrenii"* Autorul relevă modificările „dclului activităţii personale", care, în absenţa sintoniei (care asigură limitele elanului personal), este lipsit de perioade de odihnă, devine mecânic, se compune din „acte fără viitor" şi fără finalitate. Odihna este înlocuită cu inerţia, care este trăită „în vidul interior, vid rece şi lugubru". Visarea 4‘n viaţa oricărui individ normal, perioadă de acumulare şi punct de plecare spre acţiune, este înlocuită la schizofren cu imobilitatea, cu lipsa oricărei perspective temporale şi a oricărei prospectări a viitorului. „Elanul personal este paralizat, ca şi cum ar fi distrus pentru .totdeauna. Nici . ö adiere nu. arirmă. această..suprafaţă imobilă". " . , Pierderea contactului, vital eu. realitatea nu semnifică doar indiferenţa şi inactivitatea, ci şi faptul că „activitatea lor este amputată, oarbă,, inadaptată vieţii" (P. GUIRAUD). Autismul este descris de MIN KOWSKI îrv două variante : „autismul bogat" (care are drept prototip visul) şi „autismul sărac" (care arată ^tulburările schizofrenice în stare pură“). Autismul bogat este caracterizat prin con-jştruir^ uneî1 lumi irnaginare, în care complexele joacă un rol preponderent, determinînd conţinutul simptomelor şi variaţiile lör,. adesea-incomprehensibile. Autismul sărac este o izolare generată de deficitul instaurat de tulburarea primitivă, declanşatoare a mecanismelor compensatorii, care se hipertrofrază. „Schizo-frenul visător nu este cu atît mai mult schizofren pentru că este visător, ci el este schizofren^ înainte de toate şi mai apoi visător. Căci nu există reverie morbidă propriu-zisă şi nici nu poate exista ; nu există decît elérriente de reverie mai mult sau mai puţin modificate, mai mult sau mai puţin alterate, care persistă într-a> personalitate morbidă**. MINKOWSKI arată că „atitudinile morbide" sîht tentative de a căuta un nou echilibru, de a compensa tulburarea fundamentală, „pierderea contactului vital cu realitatea". Abordînd schizofrenia din punctul de vedere al concepţiei sale organodinamiste, H. EY reuşeşte să ofere strălucite pagini de- psihopatologie, care completează imaginea clinică a bolii cu descrieri de o deosebită fineţe . 'In. opinia sa, procesul schizofren comportă două-dimensiuni care se articulează : una, care este furnizată de „păthosul" pacientului — experienţa delirantă ca o modificare delirantă a. trăirilor ; cealaltă, pe care şi-o furnizează singur, prin angajarea propriei sale persoane în construirea unei lumi deiirahte a inconştientului. Dezagregarea vieţii psihice va da naştere unei serii de simptome negative, modul schizofren de destructurare a conştiinţei şi persoanei, numit sindromul de disociaţie. Vidul creat tinde să se colmateze cu o producţie delirantă pozitiva* avînd un conţinut particular, numit delir au-tistic sau autism. Cele două tipuri-simptome constituie o „modalitate dublaşi complementară, de a fi inconştient, ceea ce face din procesul? schizofrenic modelul cel mai complet al Delirului". Procesul schizofrenic „este formula cea mai autentică a alienării", apropiindu-se, în fazele sale iniţiale sau evolutive, de psihozele delirante acute, rupînd „îndiguirile" care mai reţin subiectul în sistemul realităţii în perioadele de stare, „pentru a crea o lume 6 — Enciclopedio de psihiatrie — cd. 217 82/SCH Schizofrenie : concepte psihopatologice autist i că, în care hal uci naţia pierde cal i taţi le sale de referinţă perceptivă, pentru a se transforma în ideaţie pură sau iniţiere fabulatorie**. Caracterele comune ale celor două grupe de fenomene complementare (şi intim legate între ele) sînt date de ambivalenţă, bizarerie, impenetrabil itaté şi detaşare, acestea constituind fundalul caracteristic al întregii simptomatologii schizofrenice. Succesiunea fenomenelor psihopatologice ale schizofreniei este prezentată de H. EY astfel : • sindromul de disociaţie (dezagregarea vieţii psihice) : • tulburări ale cursului gîndirii şi ale cîm- ■ pul-ui conştiinţei : — pierderea coeziunii, armoniei şi eficienţei gîndirii ; — modificarea asociaţiilor ; —barajul ; — diminuarea eficienţei perceptive; • tulburări de limbaj : — mutism, semimutisnrr, „reverie verbală" ; — dezintegrarea ritmului şi articulării pronunţiei cuvintelor; — alterări ale semanticii (neologisme, salată de cuvinte) ; — comunicarea: o „semantică personală" ; • alterarea sistemului logic : — gîndirea arhaică şi dereală ; — căutarea „abstracţiilor vide" ; • dezorganizarea vieţii afective : — discordanţa afectivă ; —. prăbuşirea, legăturLlor afectIve ; — inadaptarea expresiilor emoţionale ; — dezlănţuire pulsională ; — indiferenţă aparentă ; — atimhormia ; — o pozi ţi o nismul, negativismul ; « discordanţă psihomotorie (comportamentul catatonic) : — tulburări ale iniţiativei motorii ; — paramimii ; — manierisme gestuale ; — impulsiuni ; • — negativism motor; — stereotipii ; — catalepsie ; • delirul paranoîd : • trăirile delirante: — sentimente de influenţă şi stranietate ; — halucinaţii ; — stări de depersonalizare ; — deliruri de metamorfozare fantas-ti că ; — ghicirea şi sustragerea gîndurilor ; — „teleghidare44 ; — ecou al gîndirii ; — automatism mintal ; • elaborarea delirantă secundară ; • modificarea autişti că a persoanei schizofrenului. Autorul francez arata că lumea autişti că este lumea fantasmelor arhaice, o lume a alienării, al cărei nucleu, este constituit de delirul haluci-nator noetico-afectiv. „Catastrofa schizofrenică aboleşte raporturile sociale, distruge orice coexistenţă, dezin Vesteşte obiectele de încărcătura lor% afectivă". Schizofrenia este concepută ca o reală dezorganizare a fiinţei, „o alterare radicală a persoanei şi .lumii44 individului bolnav, care încetează să mai „existe44. Respingînd mitul impenetrabilităţii schizofreniei, o serie de psihiatri de formaţie fenomenologică au încercat abordarea experienţei şi existenţei schizofrenului într-un mod comprehensiv. jASPERS, MINKOWSKI, KUHN, KURZ, WYRSCH, BINSWANGER, WAELENS, LACAN, TATOSS1AN au căutat să descifreze, din perspectivă fenomenologică, această „prezenţă în lume44 care este schizo-frenul, evitînd diagnosticul stabilit după modelul semiologic, în favoarea celui „de penetraţie44 sau a celui „de atmosferă" (TELLEN-BACH). Fenomenologia a determinat precizarea limitelor posibilelor explicaţii; arătînd că psihanaliza nu oferă decît o explicaţie finalista. „Decăderea lumii44( (Verfallen), imposibilitatea comunicării şi coexistenţei, metamorfozarea existenţei (Dasein), „metamorfozarea44 discursului, devenit expresie a unei „existenţe pierdute în prăpăstiile contradicţiilor şi misterelor terifiante44 (H. EY), abisuri de vid şi singurătate, toate acestea se concretizează pentru a demonstra unicitatea incomprehensibilei enigme care rămîne destinul schizofrenului. Descoperirea unui sens şi a unei finalităţi în autismul schizofren a fost una din preocupările „fenomenologice" cele mai vechi, începînd chiar de la descrierea lui BLEULER. Autismul, văzut din punct de vedere fenomenologic ca o formă globală de existenţă, cuprinde, după MINKOWSKI, atît activităţile autistice, cît şi interiorizarea, „absorbţia personalităţii de către viaţa interioară44. Ruperea echilibrului, necesar în viaţa normală, dintre funcţia realului şi cea a irealului duce la pierderea contactului vital cu realitatea, văzută ca o denaturare a „categoriei fundamentale a simţirii şi trăirii44. Absenţa complicităţii prereflexive cu lumea şi cu s inele — complicitate care le face familiare şi demne de încredere, cunoscute înainte de a fi recunoscute (CALLIERI şi colab., 1971) — este fondul pe care acţiunea umană este corn- Schizofrenie : concepte psihopatologice SCH/&Ş promisă, nu doar în ceea ce s-ar putea numi angajare, dar chiar în mişcările cele mai elementare, aşa cum se întîmpla în catatonie (A. TATOSSIAN, 1979), mai ales că mişcarea umană nu este niciodată o simplă mişcarei ci o deplasare de sine, o auto mişcare (J. ZUTT). Autismul bogat nu este, în fapt, decît o înlocuire în plan imaginativ a cadrelor de viaţă pustiite de autismul sărac, o încercare de a acoperi „lacunele1* care se formează în sinea bolnavului cu fenomene de care acesta dispune încă, pentru a încerca să facă sa supravieţuiască aspectul uman. Compensarea prin atitudinile schizofrenice ar fi de ordin formal şi nu de conţinut, s-ar desfăşura nu într-un timp gol, ci într-un gol de timp (BJNSWANGER). STECK consideră atitudinile ludice şi ironice ale schizofrenului ca atitudini de apărare, reacţii împotriva angoasei. Pentru schizofren, „săgeata timpului" îşi pierde atît sensul, cît şi semnificaţia. „Timpul trăit" îşi pierde nu numai continuitatea (devenind fragmentar, neregulat), ci şi ireversibilitatea (telescopaj, stagnare), putînd fi considerat fundalul pe care această existenţă haotică se desfăşoară. Existenţa schizofrenului nu are devenire, între el şi lume apare un dezacord fundamental, deoarece timpul lumii nu mai este şi timpul său. Timpul trăit de schizofren este un prototip, o plasă cu ochiuri inegale, în care bolnavul se încurcă permanent. BLAN-KENBURG consideră ..pierderea evidenţei naturale" drept tulburarea fundamentală. După NS W A N G E R, for me l e autism ui u i sînt forme de fiinţare, „unde prezenţa umană este aruncată fără să facă nimic pentru aceasta, independent de problema de a şti dacă această singurătate absolută (Geworfenheit) se manifestă în intenţii sau într-o^trebuinţă noninten- ţională*. După KUNZ, mecanismul adevăratului delir schizofrenic este caracterizat prin alterarea atît de importantă a ideaţiei, încît antrenează modificarea personalităţii şi a întregii existenţe a individului, iar ceea ce este exprimat prin delir nu se raportează la complexele funcţionale, care ár putea fi separate, ci la existenţă (Dasein) si alterările sale. Delirul" primar semnifică irumperea brutală a unui mod de existenţă, fundamental diferit de modul! cotidian şi radical deosebit de acesta (H. RÜM-CKE). Modul de însingurare din delirul primar este diferit de cel din delirul secundar prin faptul că, în timp ce în cazul delirantului secundar relaţia, de comunicare cu lumea nu se mai împlineşte,, cu toate că aceşti bolnavi rămîn orientaţi spre lume, în cazul schizofrenului, izolarea care se produce de la debutul bolii se dezvoltă intern, devenind un nou mod de a fi într-o lume modificată, care îi devine adecvată bolnavului (KUNZ). însingurarea delirantului psihogen este o retragere, cea a schizofrenului — o izolare (RÜMCKE). Deşi nu se poate nega aportul; pe care acest punct de vedere îl are în explicarea schizofreniei şi faptul că a permis ieşirea din tiparele rigide implicate de abordarea semiologică, există încă o largă sferă de probleme pe care această abordare nu le poate rezolva, cu atît mai mult cu cît diversitatea formelor de boală face puţin operant demersul metodologic minuţios, specific fenomenologiei. Un alt unghi din care a fost privită schizofrenia este şi cel al psihanaliştilor, care pleâcă de la ipoteza existenţei elementului psihotic anterior manifestării propriu-zise á psihozei. Schema freudiană clasică a acestui proces este următoarea : BIOLOGIC îcs Pcş I Uj Í ■REPREZENTĂRI ALE LUCRURILOR\REPREZ. ALE CUVINTEIDRl-PROCESE PRIMARE " | PROCESE SECUNDARE] T*-—.............•" PRINC. PLĂCERII PRINC. REALITATII Cs fej SI ■SISTEMELE URMELOR MNEZICE- REALITATE ■J -SISTEM PERCEPTIV M/SCH Şchizofrmie ; comepfa psihopatológice Conform acestei scheme : ş • Biologic : Ies = Inconştient (inconştien- tul este apropiat de biologic) Pcs === Preconştient Cs = Conştient, separat de Realitate prin Para-ex-citaţiev • Cenzura între inconştient şi Preconştient este prima cenzură, cea mai puternică. • Cenzura între Preconştient şi Conştient este o cenzură mai uşoară. • Inconştientul conţine procesele primare şî funcţionează după prind pi ul plăcerii, Aici se formează reprezentări ale lucrurilor. • Relaţia Rreconştient-Conştient se manir festă în procesele secundare şi fu neţi o-r nează după principiul realităţii. Aici se formează reprezentări ale cuvintelor. • Inconştientul şi Preconştientul conţin sistemele urmelor mnezice. • Conştientul conţine sistemul -perceptiv.* ín această schemă, A. ACHAINTRE şi f. BERGERET (1986) introduc următoarele modificări : • între Realitate şi Biologic există un schimb reciproc de mesaje, schimb care funcţionează „în buclă* ; © există două sisteme de para-excitaţîi : ..sistemul . para-excitaţUlor interne- (PEl), spre - extremitatea B^iogicuiui, şi _ siste-. niul para-excîtaţiilor externe (PEÉ), spre extremitatea Realităţii ;. , • Inconştientul se divide între un Incon-; ştient primar şi un Inconştient secundar ; , - Inconştientul primar eşte de natură filo-genetică, rlmîne în permanenţa incon-. ştient şi conţine un nucleu de atracţie (refularea originară) pentru constituirea Inconştientului secundar ; • între inconştientul secundar ş4 Preconştient există un permanent schimb de reprezentări, trecînd prin prima cen- ' zură irv= conformitate cu módéiul psihotfe marcat de inşuficienta structurare oedipiană, de carenţa celor două cenzuri şi de slăbirea para-excitaţiilor, se produc următoarefîe schimburi ; • un schimb în cantităţi mari şi în mod direct între sistemul Percepţie-Conştiin-ţă-Realitate şi Inconştientul secundar ; • un schimb între sistemul perceptiv şi Inconştientul primar (conţinuturile Inconştientului primar pătrund în sistemul perceptiv, fără a fi elaborate sau simbolizate suficient mintal) ; • absenţa sistemului para-exciţaţiilor la extremitatea Conştiinţă-Reâlitate face ca aceste conţinuturi să atingă uşor Realitatea. Astfel, au loc : — schimbări directe între Inconştientul secundar şi Conştient ; ' — schimbări directe Íntré Inconştientul primar şi Conştient.; . aceste schimbări nu beneficiază de un travaliu de elaborare în Preconştient (nu suportă acţiunea tranzitorie a Preconştientului); psihoza nu exclude mecanismelenevrotice, dar ea presupune şi mecanisme proprii de funcţionare. . Negarea realităţii nu ar fi, propri u-zis, un mecanism' psihotic, ci ar reprezenta un efect al psihozei, efect constînd într-o incapacitate nu numai senzorială si perceptiVă, ci mai ales cognitivă (insuficienţa proceselor de secunda-rizare face ca psihoticul să nu fîe în stare să construiască un real care să se articuleze atît la nivelul obiectual exterior, cît şi la nivelul pulsional ; travaliul de secundarizare presupune schimburi între Preconştient şi Inconştientul secundar). Jc* Jer w. Pts I Schizofrenie : concepte psihopatologice SCH/B5 Funcţionarea topicő a modelului psihotic Ies prim. =» Inconştientul primar Ies. sec. « Inconştientul secundar Pcs = Preconştient €s =s Conştient 1 => prima zonă de schimburi re- prezentative directe M: » a doua zonă de schimburi re- j - prezervative directe, ín psihoză, Inconştientul primar acumulează energii care nu trec prin sistemul Preconştient-Conştient, nu intră în lanţuri (asociative) mnezrce ; pulsiunea rămîne în stadiul pre-reprezentării ; aceste energii nu sînt legate, éle nu sînt prinse într-o organizare mnezică activă. ' Etap e a le pro ces u I ui ps i h o ti c (A. AC H A1N -TRE, J. BERGERETy 1985) : - .• Acumulare de energii libere în Inconştientul. primar şi în Inconştientul secundar Nu se formează reprezentări care să . .treacă prima cenzură, către Preconştient : Preconştientul nu .se încarcă de legături . energetice semnificative ; în anteceden-.; ?tele psi hoti cu iui aceste lucruri se manifestă prin : insomnii, coşmaruri* som-nambulism, tulburări caracteriale (ar fi vorba aici de un deficit masiv de .legare a energiilor în reprezentări şi ; lanţuri mnezice la nivelul Preconştientu-!ui) ; este stadiul la care intervenţiile psihoterapeutice se dovedesc eficiente. Fisurarea st rupttira cenzuiir sub presiunea ■ energiilor din Inconştientul primar şi secundar ; este procesul de cristalizare .....schizofrenică. • Invazie a persoanei cu aceste energii • iprofunde (angoasă intensă, agitaţie, dezorganizare). • Persoana fie realizează un act suicidar, •: fie încearcă „măsuri de siguranţă*4 : izolarea autistă, folosirea unor resturi din . Conştient-Preconştient în constituirea unui delir. Bolnavul nu se salvează pe . sine, ci salvează „ceea ce poate“ din sine. Este o stare de „toxicoză intrapsihică**. în ceea ce priveşte teoria psihanalitică, au fost tot mai vehemente reacţiile împotriva abstractizării exagerate prin care acest sistem de instanţe substituia legăturile originare între Eu şi Tu, înlocuind interacţiunea unui aparat mintal cu altul. în afara acestui punct de vedere existenţial, alte puncte de vedere, mai critice, au ajuns să^afirme că influenţa teoriei freudiene asupra explicaţiilor şi, implicit, asupra teoriei schizofreniei a marcat un mare pas înapoi pe planul eforturilor depuse de medicină, în general, şi de psihiatrie, în special, în studierea acestei boli. - vMaî mult decît in Europa, în S.U.A>, psift-ana!iza a cîştigat un teren fertiI, prin modul călduros în care a fost îmbrăţişată, opera lui FREUD şi a discipolilor săi, dominînd puternic, chiar şi în zilele noastre, o proporţie a psihologiei şi mai ales a psihiatrei americane. Astfel, după cum relevă MAYER-GROSS (1978), vehicularea teoriei etiologiei biologice şi chimice a nebuniei se făcea simţită încă de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, dar dezvoltarea şi răspîndirea ei au fost în mare măsură frî-nate de „psihologii şi psihiatrii care. s-au succedat, reuşind să convingă milioanele de cetăţeni ai „psihosocietăţii" noastre că rădăcinile acestui rău redutabil nu se găsesc în biochimia creierului, ci în sînul psihologiei familiale... în relaţiile perturbatoare, în special Între mamă şi copil". Ignorînd faptul că o persoană din o sută suferă de schizofrenie, indiferent în ce xolţ. a! lumii, şi că simptomele şi deteriorarea personalităţii, specifice bolii, au existat odată cu condiţia umană, psihanaliza a generat, în cazul schizofreniei, o blamare suplimentară’ a membrilor familiei bolnavului, prin importanţa atribuita „păcatelor4* psihologice. Irr guda particularităţilor pe care le îmbracă fiecare caz de schizofrenie, anatemă aruncata asupra familiei este aceeaşi. Psihiatri cá S. ARI ÉTI au susţinut că schizofrenul se naşte, fără excepţie, într-un „mediu familial perturbat, incapabil de a-i; asigura minimumsecurizare fi încredere “. Conform teoriei psihanalitice, tînărul schizofren ar fi nevoit să lupte în tot cursul copi^ lărieisale contra unui Ego disociat şi a unei vieţi imaginare supradimensionate, pentru ca, ajun-gînd la vîrsta adultă, să fie cuprins de „panica schizofrenă", în care pulsiunile refulate din prima copilărie revin, pentru a-l înfruntai Schizofrenia devine astfel singura posibilitate de apărare a tînărul ui adult împotriva acestor pulsiuni inconştiente şi inexorabile. Pornind de la ideea dedublării personalităţii ca principal semn distinctiv pentru schizofrenie, E. BLEULER a generat un concept ,,poetic", dar devenit nemedical prin contribuţia lui. FREUD care a accentuat în mod deliberat dimensiunile simbolice şi conjuncturale ale acestuia, „forţînd schizofrenia să iasă pe poarta ştiinţei". Acest moment în dezvoltarea psihiatriei este considerat nefast pentru perspectiva investigaţiilor ştiinţifice în domeniul tulburărilor psihice, care, poate, ar fi cunoscut un progres mai rapid. Punctul de vedere psihogen asupra nebuniei oferea, în schimb, promisiunea speranţei, prin cunoaşterea, mediată de relevarea simbolismului, a inconştientului, ca o cale extra* Bé/SCH Schizofrenie : concepte psihopatologice medicală, de sorginte filozofică şi magică. Schizofrenia se prefigura în acest model ca o prelungire a unei nevroze banale, iar îngrijirile acordate ei nu necesitau, ca atare, un mediu spitalicesc, c-i se puteau acorda în cabinetele particulare ale psihanaliştilor şi psihoterapeu-ţilor, psihoterapia fiind unicul mijloc de luptă contra bolti mintale. Toate acestea au constituit, fără îndoială, o piedică în tratamentul fazei acute a schizofreniei; Studiile comparative întreprinse în domeniul terapiei schizofreniei, utilîzînd fenotiazinele şi psihoterapia (MAY), cele pe gemeni monozigoţi şi copii adoptaţi ş.a. au invalidat, progresiv, teoriile psihanalitice mai vechi şi mai noi, contribuind, alături de progresele realizate în biochimia creierului, în genetică, epidemiologie şi sociologie, la instaurarea fermă a modelului ştiinţific în explicarea schizofreniei. Aceasta concepţie privind etiopatogenia schizofreniei nu rezolvă problema psihozei şi nici problema terapiei psi hoţi cui ui. Abordarea psihoterapeutică a schizofreniei este astăzi o realitate, dar ea ramîne o abordare printre altele, în sensul că nu rezolvă decît parţial anumite probleme ale personalităţii psihoti-cului. Restructurarea acestei personalităţi este deosebit de dificilă şi frecvent imposibilă, chiar în perspectiva unei terapii analitice. Un alt aspect în psihopatologia schizofreniei, cel legat de existenţa, unor.....personalităţL cu risc crescut, concept deosebit de tentant, avînd în vedere posibilitatea :depistăru unei personalităţi preschizofrenice, adică a unui anume tip uman predispus la a se îmbolnăvi de schizo^ frenie, a prins un contur deosebit, odată cu lansarea, la începutul secolului, a conceptului biotipologic al lui KRETSCHMER, a celebrei sale linii schizotim-schizoid-schizofren şi ciclo-tim-cicloid-maniaco-depresiv. Studiile Iui Von RHODEN, MANZ, ENKEN au stabilit că incidenţa cea mai crescută o prezintă asocierea schizofreniei cu biotipul longilin astenic, apoi cu tipul atletic sau displastic şi cea mai scăzută — cu tipul picnic. Psihotipul corespunzător, schizotim-schizoid-schizofren, prefigurat de şcoala de la Tübingen, a suscitat discuţii referitoare la baza preexistentă, precoce, a schizofreniei. Deşi schizoidia a fost concepută ca graniţă între starea de sănătate şi boală, trăsăturile schizoide „preschizofrenice** nu au putut fi decelate în toate cazurile (numai 30%, în statistica lui BLEULER). Pe de altă parté, ea se manifestă şi în familiile neschizofrenice. Din aceste considerente, schizoidia poate fi interpretată în unele cazuri ca manifestare modificată a genotipului schizofren, a unor predispoziţii parţiale sau a heterozigotismuluL Bazate exclusiv pe observaţii clinice, afirmaţiile psihiatrilor germani au rămas multe decenii în urma supoziţiilor, fiind parţial înlocuite de alte concepţii psihologizante asupra modului în care personalitatea poate fi implicată în geneza procesului schizofren, pînă cînd, în* anii ’60,au început să ia amploare studiile bazate pe o adevărată strategie a investigaţiilor, privind, expunerea unei populaţii la riscul’ contractării unei anumite boli. De atunci,^ au fost realizate progrese importante în cunoaşterea schizofreniei, metodele moderne de cercetare reuşind să aducă noi date referitoare la această problematică de mare tradiţie în domeniu, adică răspunsul la întrebarea : există persoane vulnerabile la schizofrenie înainte ca aceasta să se manifeste ? Răspunsul, indiferent de proporţia de conţinut afirmativ pe care îl realizează, implică, deopotrivă teoretic şi practic, două direcţii : cea a posibilităţii identificării unor trăsături preexistente în personalitatea bolnavului, ca una dintre cauzele determinante ale bolii» şi cea a creării cadrului unei intervenţii preventive. Pornind de la studiile genetice şi de la cele realizate în special pe copii adoptaţi, MED-NICK şi SCHULŞINGER (1963) au pus bazele primelor investigaţii avînd drept scop relevarea prezenţei riscului crescut al unor indivizi la schizofrenie. în cadrul acestui adevărat „experiment naturai*~(LR. MOSHER, 1982), cercetătorii, în special cei americani au încercat sa"elucideze unele probleme ridicate de constatările că probabilitatea de a întîlni „preschizofreni** în grupurile de populaţii de copii cu părinţi schizofreni este de 10—15 ori mai mare decît într-un lot aleator de populaţie, în care incidenţa schizofreniei este de 1%. Deşi datele studiilor longitudinale întreprinse se află încă în faza unor preliminarii, a fost posibilă totuşi realizarea descrierii unui tablou premorbid al viitorului schizofren. Astfel, din sinteza oferită de MOSHER şi colab. (1973, 1982), redăm următoarele caracteristici probabile : — existenţa unor tulburări în timpul vieţii intrauterine sau fa naştere ; — existenţa unor anomalii neurologice din prima copilărie ; — capacitatea scăzută de elaborare a răspunsurilor la stimuli ; — comportament retras, atenţie slabă, manifestate la vîrsta de 2—3 ani, care se transformă ulterior, la copil, în inhibiţie sau în absenţa controlului asupra propriilor afecte ; Schizofrenie - aspecte clinice : forme de debut SCH/B7 — grave tulburări de comportament în timpul şcolarizării (de obicei, agresivitate la băieţi şi inhibiţie marcată, la fete) ; — dificultăţi în reiaţionarea cu colegii şi sentimentul de marginalizare ; — la examenul neurologic : semne nespecifice care tind să dispară după vîrsta de 11 ani ; — creşterea gradului de dificultate în re-laţionareâ cu colegii la vîrsta adolescenţei ; — solitudine, izolare şi imposibilitate de a-şi face prieteni intimi. Realizarea unui astfel de „portret-robot“ al viitorului schizofren poate satisface unele considerente practice, dar necesită, în acelaşi timp, realizarea unui efort din partea echipei psihiatrice de a evita pericolul unei etichetări premature a copiilor care prezintă unele dintre trăsăturile de mai sus şi, consecutiv, o intervenţie programatică inadecvată. Luîndu-şi măsurile de precauţie, psihiatrii au, în stadiul actual al cunoştinţelor despre schizofrenie, capacitatea potenţială de a identifica în mod corect copiii preschizofreni, jus-tificîndu-se oportunitatea iniţierii unor ample măsuri de intervenţie primarăm în ciuda dificultăţilor pe care le ridică ducerea la bun sfîrşit a unor astfel de programe, ele ar trebui sa definească în mod clar liniile de forţă pe care ie proiectează, în sensul : selecţiei riguroase a ,criteriilor determinante pentru a supune un copil ia tratamentul preventiv, al tipului de tratament, al avantajelor sau eventualelor prejudicii pe care le generează şi al contextului în care se instituie această intervenţie (medico-psihiatric, şcolar, familial etc.). Acest nou domeniu spre care se focalizează psihiatria ultimelor decenii se află încă în plină atenţie, el axîndu-se îndeosebi asupra •depistării vulnerabilităţii la copiii cu părinţi schizofreni. Metodelor genetice li se adaugă noi metode, ca de exemplu, cele de relevare a anumitor tendinţe de gîndire stereotipă. Pe de altă parte, faptul demonstrat că la 90% din schizofrenii adulţi nu se poate evidenţia prezenţa nici unui părinte schizofren, argumentează, în plus, oportunitatea orientării studiilor spre grupurile vulnerabile (nu neapărat din considerente genetice) la schizofrenie, identificate la nivelul populaţiilor urbane cu un nivel economic scăzut şi al grupurilor care se află în perioade cje tranziţie socio-culturală (emigran-ti etc.). Ieşind din spaţiul clinicilor şi al laboratoarelor (dar uţilizînd fructuos experienţa şi rezultatele acestora), cercetătorii vor trebui să-şi concentreze atenţia asupra individului strîns ancorat în mediul său socio-familial şi al locului de muncă. : Dacă pînă în prezent nu s-a întreprins mult în direcţia cunoaşterii fenomenului morbid, rămîn încă multe semne de întrebare în ceea ce priveşte recunoaşterea'cît mai precoce a schizofreniei. Din păcate, nu se poate afirma existenţa unui semn precursor al bolii, á unor modificări care să anunţe iminenţa crizei schizofrenice. Se pare că cel maî bun indicator care a putut fi luat în consideraţie este izolarea socială care precedă instalarea bolii. Lá fel, s-au făcut aprecieri asupra capacităţii premor-bide de adaptare socială şi a rezultatelor şcolare care influenţează aspectul final al bolii, gradul său de remisiune. în direcţia opusă celor amintite mai sus, dar. servind aceluiaşi deziderat al asigurării sănătăţii mintale a populaţiei, psihiatria ar trebui să ia în consideraţie şi studiul invulnerabilităţii la schizofrenie, spargînd tiparele tradiţionale de orientare asupra bolii. în această privinţă, lipsesc încă datele definitorii pentru strategia unei acţiuni preventive care să, ai ba în centrul său măsuri de educare a persoanelor vulnerabile la schizofrenie, menite să le înveţe cum să reziste riscului de îmbolnăvire, să se adapteze şi să-l învingă. 110. SCHIZOFRENIE - aspecte clinice • Polimorfismul manifestărilor psihopatologice din schizofrenie, atît în perioada de debut cît şi în cea de stare, face la prima vedere dificilă găsirea unor repere stabile. Poate tocmai din acest motiv, sistematizarea semnelor bolii şi ierarhizarea lor îşi leagă numele de cele mai strălucitoare stele ale psihiatriei universale, prin a căror strădanie s-au putut cristaliza cunoştinţele fiecărei etape m-sţcşst domeniu. 9 FORME DE DEBUT. Conform datelor OMS, din cele 4—8% cazuri de psihoze disociative, aproximativ 30% debutează brutal, fară nici un fel de simptomatologie premonitorie, care să semnaleze alunecarea individului spre anormal; restul de 70% debutează cu un poli^ morfism simptomatologie, pe care autorii francezi (H. EY) şi, alături de ei, întreaga psihiatrie europeană îl numesc „schizofrenie incipientă**. A rămas valabilă afirmaţia psihiatrilor de la începutul acestui secol că debutul schizofreniei poate fi „peste tot şi în toate chipurile*. Simptomatologia schizofrenică, atît de vastă, cu atît de multe forme evolulutive, care determină o distorsionare completă, globală, a raportului individului cu lumea reală, este precedată, în perioada de debut, de un polimorfism simptomatologie, care preschimbă treptat devenirea persoanei într-o formă defavorabilă, W/Sütí Schizofrenie r- aspecte clinice : debut progresiv, insidios Iunecînd spre alienare,.prin. „scăderea funcţiilor de realitate" (É. PAMFIL). Dacă, la începutul secolului, debutul schizofreniei era căutat „peste tot" pentru a putea fi diagnosticat, astăzi, acest fapt are o semnificaţie mult mai largă, pentru că există o directă proporţiona-litate între precocitatea diagnosticării şi şansele de succes terapeutic. BLEULER, GRUHLE, SCHNEIDER ş.a. au încercat să stabilească anumite caracteristici, „repere" simptomatice relevante pentru transformările de debut ale schizofreniei (depersonalizare# derealizare, automatism mintal, atitudini delirante, închistare catatonică etc.); aceste transformări vizează însă structuri deja constituite, complexe, apărute ca urmare a unei organizări progresive în cursul evoluţiei bolii. Diagnosticul se pune, asa cum subliniau MIN-KOWSKI, RÜMCKE, dar şi autorii DSM, numai după o perioadă de observare atenta a tabloului clinic. H. EY clasifică formele de debut ale schizofreniei, în funcţie de discontinuitatea sau continuitatea clinică a procesului morbid, în patru mari grupe : • forme progresive şi insidioase, caracterizate printr-o continuitate evolutivă, care conduc lent, dar constant, spre trecerea de la starea de sănătate la cea de boală ; • forme manifestate prin simptomatologie psihotica acută, care sînt estimate, după diferiti autori L î ntre 3Q%.(QMS) şi 50%, iar după BLEULER (1972) ia 40% din cazuri ;.. ; ..........v _.... • forme „clinice", în care simptomatologia se constituie prin „asalturi progresive".; • forme monosimptomatice, cele mai dramatice şi mai nefaste debuturi, prin „crima nemotivată" prin care subiectul „intră" în schizofrenie. • Formele progresive şi Insidioase de debut: m aceste tipuri, schizofrenia se instalează pnntr-o stare „preschizofrenică", apărută pe fondul unei structuri particulare a personalităţii, caracterizate prin acele trăsături care, «accentuindu-se, agravîndu-se, devin „schizofrenice" (H. EY). Este vorba de personalitatea schizotimă, considerată ca fiind situată în limitele largi ale normalităţii, dar care, accentuîn-du-se patologic, devine schizoidă (-»SCHlZO-TIM, SCHIZOID). Un anumit procent de schizoizi pot deveni „schizoizi evolutivi", la aceştia constituindu-se starea preschizofrenică. H. EY distinge două tipuri caracteriale preschizofrenice : „schizoidia evolutivă" şi „nevroza preschizofrenică". — Schizoidia evolutiva se constituie dintr-o serie de modificări intra- şi interpersonate, care se conturează prin accentuarea rigidităţii caracteriale şi agravarea fenomenelor inhibi--torii. Individul apare ca acţionînd cu o „viteza redusa", cu scăderea progresivă a interesului faţă de ambianţă, faţă de activitatea cotidiană, devenind indiferent, retras* insensibil la bucurie sau supărare (atimhormia iui DIDE şi GUiRAUD). Acest „platou" de indiferentism poate fi uneori întrerupt prin acte, sentimente, idei paradoxale, printr-un interes subit pentru filozofie, preocupări excentrice etc. Ambivalenţa afectivă, care se va defini în perioada de stare a bolii, este prefigurată, în acest stadiu, de o atitudine ostilă faţa de familie. Tendinţele spre reverie se accentuează progresiv, subiectul apare ca un „pasiv", „taciturn**, poziţie care, în fond, traduce pe plan „fizic" agresivitatea şi opoziţia din planul ideativ. în această perioadă, în conflictul dintre pulsiunea şi inhibiţia sexuală, victoria va reveni celei de a doua, subiectul devenind treptat un apragmatic în planul sexualităţii. — Etapa de nevroză prepsihotică (preschizo-frenica). CLAUDE denumeşte aceste forme „schizoze" şi „crize schizomaniace", vrînd să definească astfel debutul, care poate îmbrăca aparenţa unei nevroze, evoiuînd timp îndelungat, prin pusee. In ceea ce priveşte debutul pseudoisteric» BLEULER, JANET, BARUK, HOCH etc. au insistat asupra formelor nevrotice de isterie, care pot constitui „pasajul pseudonevrotic" sau „schizonevrotic" spre psihoza discordantă. Conversiile, „crizele de nervi", catalepsia, amnezia sistematică pot evolua, în timp, spre impulsivitate, catatonîe, autism, sindroame care aparţin deja simptomatologiei discordante. Formele obsesionale ale preschizofreniei sînt foarte rare. Debutul schizofreniei se constituie prin trecerea de la comportamentul ritualizat al nevrozei obsesionale — inteligibil legat de conţinutul obsesiilor — către un comportament straniu, ermetic, plin de bizarerie. Apare o „balansare" între comportamentul sistematizat şi ritualizat şi cel autisticşi delirant, pentru că, progresiv, eşafodajul obsesionâl este forat, traversat de idei delirante de „influenţă exterioară". Mai frecvent, acest debut poate fi observat în formele cu aspecte de dismorfo-fobie psihasteniformă, cu depersonalizare, derealizare. Se asociază modificări ale schemei corporale de simetrizare, de segmentare, de pulverizare etc., schizofrenul (deci „obsesio-nalul intrat în proces") realizînd o percepere delirantă a schemei corporale. Debutul pseudonevrotic neurasteniform apare ca o lungă lamentaţie, în care tema fatigabiiităţii, cefaleea, hipomnezoprosexia etc. -sînt îndelung şi perseverent etalate. Diagnosticul este extrem de dificil, pentru că subiectul Schizofrenie - aspecte clinice : debut psihotic acut SCR/S9 îşi afişează aceste simptome tocmai pentru a le ascunde pe cele delirante. Există anumite forme de nevroză anxioasă, c u m uf t i p I e ac uz e h i po co n d r i ace, ca r e e vo I u ează, în pusee, spre organizarea unor tematici delirante de posesiune, de „diviziune*4 sau „distrugere” a corpului etc. !n 1885, KAHLBAUM identifică şi descrie hebeidofrenia, care poate fi situată în grupa „tulburărilor de caracter preschizofrenic**. Hebeidofrenia apare la subiecţi Ia vîrsta ado-, iescenţei, la care se instalează, o atitudine de ostili ţaţe şi opoziţie faţă de, societate şi de familie, tradusă printr-un comportament cu o Structură dizarmonică perversă. Această con;duită de fond este însă întreruptă de episoade depresive intense, chiar stuporoase, episoade delirante, agitaţie psihomotorie, care,, succedîndu-se în timp, conduc la o deteriorare a personalităţii. Paralel, dar în plan subiacent tuturor acestor manifestări nevrotice, se produce instalarea progresivă a delirului, pe care ^psihiatrul îl vede prefigurîndu-se şi apoi . amplificîndu-se pîriă? cînd devine un mod stabil, delirant de relaţionare şi comunicare** (H. EY). Apare fisurarea propriului .Eu, care, treptat,:conduce la scindarea personalităţii, la constituirea procesului disociativ. „Profilarea**, delirului poate fi constantă în contactul subiectului cu cei din j u_r, :pri n manifestarea unei aţii ud i ni de ostil i-tate, refuz, neîncredere, detaşare, reverie. Frecvent, tematica delirantă se. instalează fără altă .motivaţie şi, justificare decît cele date de fenomenele •halucinatoni, cel mat frecvent „ecoul şi furtul gîndirii*1. Tematica cea mai frecvent întîlnita este cea de persecuţie, cu idei de otrăvire, de transformare şi posesiune, sau cea cü conţinut erotic. Temele grandorii sînt mai rare. Oricare ar fi ele, aceste idei, mai mult sau mai puţin pregnant exprimate, corespund — după K. SCHNEIDER — fenomenologiei delirului primar, invazia delirantă poate fi brutală, zgomotoasă şi dramatică în exprimare, sau poate fi lentă, cu mecanisme interpretative, intuitive etc. Această perioadă de invazie este deconcertantă pentru subiect, care însă se „obişnuieşte** cu ea, întreaga personalitate fiind absorbită şi distorsionată în însuşi nucleul ei de către această „altă lume" a delirului. Subiectul „aderă" la un sistem ideologic propriu, constituit prin speculaţii abstracte, interpretări, intuiţii delirante, închizîndu-se într-un „cerc ezoteric*1, impenetrabil şi inabordabil. El poate comunica celor din jur ideile, raţionamentele sau le poate ascunde, „trăd»ndu-se“ numai prin reacţiile comportamentale la fenomenele halucinatorii. Instalarea rapidă, pe un teren schizoid sau schizonevrotic, a unor astfel de fenomene halucinatorii constituie o formă de debut aflată între formele insidios progresive şi célé acute: Faţă de acestea din urmă; formele insidioase se deosebesc prin existenţa térenului, pnemor-bid, precum şi prin caracterul „rec® şi lucid al debutului invaziei delirante**. :" , ;V. PREDESCU sistematizează caracteristicile comune ale acestor forme insidioase şi progresive, de debut, astfel : : ' ' U o tulburări ale atitudinii faţă de sine şi faţă de cei din jur, faţă de spiritul şi corpul proprii ; • modificarea sensului conştiinţei propriului Eu şi a apartenenţei Eu lui ; o modificarea semnificaţiei lumii exterioare, prin destructurarea conştiinţei alo psihice ; • senzaţia trăirii penibile a pierderii libertăţii interioare (WIRSCH) : „nu am libertate sufletească**, „Îumea pentru rnîne şi-a pierdut interesul**, „am devenit străin mie însumi** ; • fenomenele incipiente ale schizofreniei sînt exprimate în acte comportamentale lipsite de naturaleţe, bizare, inadecvate, scăderea performanţelor, deteriorarea statutului sociah şi profesional, răceală afectivă, obtuzitate, neglijenţă m ţinută. La debut, pierderea rezonanţei afecttve, on-posibilitatea modulării emoţionale este penibil t răită de, ş ubi e.ctconşt i ent înea. de ^Lunecarea şa spre anormalitate, suferinţa de a nu mai putea resimţi bucuria sau tristeţea apărînd ca dureroasă. Apropiată de aceste forme de debut : pseu-dopsihopatic şi pseudonevrotic este „schizofrenia latentă**, recunoscută de CID 9, dar nerecunoscută de DSM III. • Formele de debut prin stări* psihotice acute, după H. EY, sînt : — Crizele delirant-haiucinatorii acute : bufeul delirant, fără caracteristici patognomonice în afară de aceea că, în loc ca accesul sa se remită, se. produce evoluţia spre o simptomatologie în care apariţia halucinaţiilor psihice, a sindromului de automatism mintal, lipsa criticii, convingerea impenetrabilă în tematica delirantă, cu sau fără modificări ale stării de conştiinţă, se constituie într-o „explozie delirantă**. în faţa unei astfel de simptomatologii acute, este greu de prognostîcat evoluţia spre restitutio sau spre cronicizare. in 1958, Klaus CONRAD a publicat un studiu aprofundat al acestei simptomatologii de „organizare a lumii autiste**, pornind de la experienţele delirante iniţiale. 9Q/SCH Schizofrenie - aspecte clinice : debut ciclic ; monosimptomatic — Stări de excitaţie maniacală : debutul acut al unei stări discordante poate apărea printr-o simptomatologie afectivă de tip expansiv, întrunind criteriile de diagnostic al maniei, printre care se i nţrică însă aşa-n urnite le caractere „atipice" (elemente de discordanţă, fenomene catatonice, abstractizare, introver-sie), această intricare nefăcîndu-se, în realitatea clinică, după o strictă schematizare (aşa cum este definită), astfel încît, stabilirea diagnosticului cere şi aici proba timpului. — Stări depresive : mai mult ca în manie, în depresie, elementele atipice sînt mai pronunţate, mai nete, mai pregnante. — Stări confuzionale : poarta de intrare a schizofreniei poate fL uneori Instalarea brutală a unei psihoze confuzionale, cu onirism, stări crepusculare oneiroide, fără un prealabil substrat toxico-i nfecţios. • Formele ciclice de debut. Debutul prin „asalturi progresive“ (H. EY) apare pe un pre-morbid schizoid sau schîzonevrotic (CLAUDE), sub forma unor „pusee acute*4, în primii 2—3 ani ei evoluţiei. Aceste pusee apar fie ca episoade cu potenţial cert de evoluţie spre discordanţă, fie ca „crize schizomaniacale**, fie ca accese catatonice, delirante, stări crepusculare isteriforme sau cu aspect de reverie, negativism. MANZ afirmă că evoluţia spre schizofrenie devirie o certitudine după a treia criză. Aceste forme de debut impun dispensarizarea îndelungata (2—3 ani) a oricărui episod psi-hotic. • Formele monosimptomatice de debut sînt formele cele mai dramatice de instalare a debutului schizofreniei : debutul medico-legal, prin acte de o mare agresivitate, cruzime, comise asupra părinţilor sau a străinilor (crimă, agresiuni sexuale), dar şi asupra propriei persoane (automutilare, castrare, suicid) ; este vorba nu numai de „crima nemotivată**, ci şi de acte de o agresivitate extremă, purtînd amprenta enigmaticului, absurdului, de acele acte impulsive, pe care subiecul nu le poate motiva sau explica. Diagnosticul este stabilit tocmai prin caracterul absurd al faptei. Psihoza discordantă poate debuta brusc, imprevizibil, printr-o simptomatologie dramatica, sau se poate instala lent, insinuîndu-se pe un premorbid particular, intricîndu-se cu nevroza, depresia, mania, isteria etc. ; acest polimorfism al debutului schizofreniei l-a determinat pe H. EY să afirme că „schizofrenia nu este (evidentă n.n.) la debutul evoluţiei, ci 1 á sfî rş i tul acesteia“. • SIMPTOMATOLOGIA PERIOADEI DE STARE.. Debutînd brusc, acut sau supraacut, printr-o . simptomatologie zgomotoasă, spec- aculară, „bogată în semne care, coroborate, conduc spre diagnostic, glişînd mai. mult sau mai puţin lent dinspre sfera afectivă, prjn depresie sau manie atipică”, sau, pătrunzînd insidios dinspre psihastenie, isterie, nevroză, psihopatie, schizofrenia se instalează ca un proces care distorsionează nucleul personalităţii, de-cuplînd interrelaţiile cu realitatea, transfor-mînd Eul, care-şi pierde identitatea, íntréága viaţă psihică a bolnavului apărînd ca recuplare la un sistem inaccesibil, prin caracterul său eso-teric, bizar şi absurd, prin hiperabstractizare şi suprasimbolizare. Privit dinspre realitate, schizofren ul apare rece şi detaşat, deşi el este, în fond, un participativ în plan psihic, dar în propria sa realitate pur subiectivă, construită după sisteme axiologice proprii, incomprehensibile, inabordabile, „închis** între zidurile impenetrabile ale autismului, fiind imposibilă orice comunicare între cele două planuri, real şi autist. Simptomatologia schizofreniei, alcătuită din simptome fundamentale şi accesorii (după E. BLEULER) sau din simptome de rangul. I şi II (după K. SCHNEIDER) sau din simptome primare de rang I şi accesorii de rang I! sau din simptome negative şi pozitive (după H. EY), se constituie dintr-un ansamblu de trăsături comune : ambivalenţă, bizarerie, impenetrabilitate, detaşare. Ambivalenţa schizofrenului, traducînd deté-riorarea capacităţii de sinteză şi fiind corolarul disociaţiei (E. BLEULER), constă din trăirea,, gîndirea unui antagonism în care cei doi poli pot coexista sau se pot succeda în tîrrip, constitui ndu-se într-un „amestec inextricabil** (H. EY) (-» AMBIVALENŢĂ). Apărînd ca un baroc supraîncărcat, ca un edificiu făurit din paradoxuri, ca o distorsionare pînă la caricaturizare a tot ceea ce realitatea conţine ca trăire sau acţiune, bizareria traduce tocmai simbolistica proprie, absurdă, trăirea esoterică a lumii subiective a schizofrenului (-> BIZAR, BIZARERIE). Impenetrabilitatea trăirilor schizofrenului se constituie într-un zid inexpugnabil, care desparte realitatea ambiantă de realitatea subiectivă a autistului, marcînd lipsa oricărei comunicări între ele, traducînd, în fapt, lipsa coerenţei vieţii psihice a bolnavului, învăluirea ei în stra-nietate, inaccesibilitatea construcţiei absurde, distorsionarea Eului şi a interrelaţiilor sale. Detaşarea schizofrenului sugerează indiferenţa, răceala, aşa cum apar ele în raport cu realitatea comună ; detaşarea de această realitate obiectivă însă nu există practic, bolnavul se află într-o altă „realitate*1, proprie, este repliat în sine, într-o lume subiectivă al cărei creator şi actant este în totalitate. Detaşarea schizofrenului este atît de completă, încît e\ Schizofrenie : simptomatologia perioade de stare SCH/91 •nu încearcă nici măcar să impună „această ^ume“ celorlalţi, fiind atît de absorbit de pro-pria-i realitate, încît cea obiectivă dispare. Această absorbţie totală îl împiedică nu să perceapă, ci să prelucreze ceea ce percepe : el înregistrează ceea ce se petrece în jur, dar ignoră acest lucru, pentru el, „realitatea"fiind numai cea proprie, clădită după propriul sistem axiologic, în care el „percepe", prelucrează, elaborează şi la care participă. Aceste caracteristici generale se regăsesc în întreaga semiologie a schizofreniei, caracteri-zînd-o pe toată perioada evoluţiei, indiferent schizofrenul putînd fi un „prieten", tiranic prin adezivitate, dar şi un duşman impulsiv şi; violentv Anturajul cunoscut poate deveni oricînd „necunoscut" şi ostil, în timp ce ne* cunoscutul devine familiar. Accesele de răceală, violenţă, ură se pot manifesta intempestiv faţă de cineva care, cu un moment înainte > însemna un prieten (-*AMBIVALENŢĂ AFECTIVĂ). Inversiunea afectivă — translaţia mai mult sau mai puţin brutală a sentimentelor spre polul opus — apare ca o nefastă incunuhafé a distorsiunii Eului : schizofrenul nu mai poate iubi ceea ce a iubit, pentru că nu mai esté ceea ce a fost ; criteriile, valorile, motivaţiile sînt altele, total diferite. Deplasarea sentimenitelor spre ‘ polul „ostilităţii impersonale" (É. PAMPIL) poate atinge intensitatea inafec-tivităţii, descrisă -de KRAEPELIN. Nu numai că sentimentele se transformă în opusul lor, dar élé capătă nuanţe insolite şi efemere, conturînd aspectul, general de stranietate. Afectivitatea devine un conglomerat diform de sentimente transformate calitativ şi cantitativ (atimie) (-> INVERSIUNE). Din straturile pulsionale profunde, răbufnesc crîmpeie rHsmte^rate şt primitive , instinctüale : masturbaţie, automutilare, agresiune sexuală, crima. Negativismul apare tot ca mriíjoc4* aleator de forţe, răbufnit din structura primitivă a psihismului. Modalităţile de exprimare a afectivităţii decad, ca şi mijloacele de comunicare a ideaţiei, în aceeaşi prăpastie a incom-prehensifcrftităţii şi a paradoxului. Zîmbetiil devine stereotip şi nemotivat, plînsul ermetic, crîmpeie de tandreţe şi simpatie pot fi imediat urmate de accese de ură si violenţă, o frîntură de mîngîiere se poate rapid transforma într-o agresiune. H. EY explică aceste manifestări emoţionale, incomprehensibile din punctul de vedere al obiectivităţii, printr-o motivaţie strict subiectivă, internă, a bolnavului, motivaţie care poate fi, în cele din urmă, descoperită în cursul interviului, sub forma unui „conţinut latent", a unei „simbolizări4* a situaţiilor, a in-tromisiunii visului în realitate, conducînd la modificarea fantasmatică a comportamentului ; situaţiei reale nu i se mai poate da un răspuns adecvat, péütru că ea nu este trăită, ci transpusă în planul imaginarului. Scenariile fantasmatice se manifestă mai,ales în pianul sexualităţii, schizofrenul neputîndu-se fixa asupra unui obiect real, ci numai asupra unuia imaginar. Autoerotismul schizofrenului (narcisi'simiî în concepţie freu'di arm) se concretizează întKo repliere în sine, de autocontem-plare (semnul oglinzii), de tandreţe, dar şi de automutilare ■ (uneori castrare), toate aceste atitudini frapînd prin lipsa de pudoare a exhibării instinctuale. Homosexualitatea, mai • mult sau mai- puţin latentă, poate fi,.în accepţiunea psihanalitică, rezultanta nesoluţionării conflictului oedipian. Fixaţiile, erotice pot apărea instantaneu asupra unei persoane care consti-tuie un substitut patern sau matern, dar ele frapează prin gfacialitate, impulsivitate, impudoare:. •; O rid nd îrtsă, genital itatea poate fi negată printr-o absurdă detaşare, integrată în pustiirea afectivităţii, în distrugerea semnificaţiilor şi motivaţiilor. : Disociaţia ideo-afectivă conduce inevitabil spre acelaşi proces şi la nivelul motricităţîi, at exprimării mimice şi gestuale, caz în care CHASLIN preferă: termenul de discordanţă. Paraţi mi a se va exprima în paramimii şi contracţii musculare ce-şi pierd sînergismul, traducîndu-se în grimase, în zîmbete forţate,ce transmit -o emoţie, dar discordant, in gesturi încetinite/ manieriste şi bizare, traducînd simbolistica subiectivă, neoformaţiile şi malforma-ţiiledin planuîideaţiei şi ai afectivităţii,,Expresia devine îngustă, săracă (-► STEREOTIPIE,DIS-PRAXIE, AUTOMATISM, DISCORDANŢĂ). Mimicaşi gestica îşi pierd funcţia de comunicare irvterumam, devinartificiale, iudice-, -bizare. Sindromul catatonic — atît de amplu descris de autorii clasici — pierde în era neurolepticelor din bogăţia sa simptomatică (-♦ CATATO-N1E). Impulsivitatea schizofrenului, a cărei existenţă este aproape întotdeauna potenţială, poate izbucni într-un mod brutal, inexplicabil, avînd consecinţe grave (crimă, agresiune), imposibil de motivat de către bolnav după comiterea actelor respective. Acest context rece şi pustiit, prin prezenţa simptomatologiei negative (H. EY) si primare (E. BLEULER), este împletit cu simptomatologia pozitivă (EY) a experienţelor delirante trăite de bolnav, împletire care conduce la deplina constituire a personalităţii psihotice, închisă între graniţele autismului. Punctul de plecare al acestei trăiri este delirul primar, nemotivat, căruia nu i se poate găsi un punct iniţial de pornire, într-o stare afectivă anume sau într-o producţie ideativă, delir căruia J AS PERS i-a descris drept caracteristici : convingerea neobişnuită; neinfluenţabilitatea şi in-corigibilitatea; caracterul insuficient al motivaţiei (imposibilitatea conţinutului) (-»■ DELIR PRIMAR). Dispoziţia delirantă („Wahnstim-mung“) punctează momentul începerii trans- V4£§€ht Se hizofrenie • simptomatoiogia perioadei de stare formărilor morbide ale structurilor intime ale bolnavului, pe care însa acesta nu le percepe ca atare ; el are o stranie senzaţie de schimbare interioară sau exterioara, pe care o simte, dar •nu o poate explica ; resimte o modificare inexorabilă, implacabilă, care se produce continuu, o metamorfoză pe care o percepe, o simte ca o tensiune ostilă ce penetrează, tentacular, ţesînd o pînză care, treptat, îi restrînge libertatea Eului ; resimte o primejdie pe care nu o poate defini, dar de a cărei existenţă este tiranizat, propria-i fiinţă devenind supusă acestei stranii metamorfoze, nemaiputîndu-se •subordona vechilor sisteme de referinţă. -Rareori, această dispoziţie delirantă comportă «o transformare în sens euforizant (-+> DISPOZIŢIE DELIRANTĂ). Interpretarea delirantă, ca formă a delirului primar, apare ca motivare anormală, cu adresabilitate la persoana proprie, a unor percepţii reale. Acestui fenomen, K. SCHNE’DER îi descrie două verigi • prima este reprezentată de percepţia normală care nu á suferit nici. o modificare, iar a doua constă din semnificaţia anormală, delirantă, pe care o primeşte această percepţie, conducînd la o trăire modificată a mediului, fie el intern sau extern. Mediul ambiant, cu toate componentele sale, încetează de a fi neutru, părînd a avea o anumită semnificaţie, o adresabilitate directă (anastrofa — poziţia geometrică a lui CONRAD), care, iniţial,- nu are o motivaţie , ulterior Însă, această adresabilitate capătă un scop :i o semnificaţie precisă pentru subiect. Bolnavul devine, în viziunea lui CONRAD, punctul central sDre care totul şi toţi se îndreaptă. Ceea ce la î ice-put apare doar ca o metamorfoză stranie, devine acum primejdie iminentă., precisă ; ostilir tatea î?i rapătâ nu numai motivaţia, dar şl mijloacele de exercitare. Iluziile de „ iejâ vu“, „Jamais vu'\ falsele rscunoasten str t c’e muHe on cărămizi ale acestei construc+ir ci. cuiere:, care are în centrul său bolnavul. Aceste trăiri ■delirante apar . în lipsa oricărei dispoziţii afective, suspiciuni, neîncrederi, frici şi, prin această situare la nivel strict ideativ, nemotivat, ele •devin incomprehensibile (-* INTERPRETARE DELIRANTĂ, PERCEPŢIE DELIRANTĂ). La fel de intempestivă şi nemotivată este şi intuiţia, inspiraţia delirantă, care apare în afara oricărei percepţii, avînd, după K. SCHNEIDER,. o singură verigă. Este ca o „revelaţie** pe care o.are brusc bolnavul, cu un conţinut bizar, neobişnuit, care „iluminează", prin anumite semnificaţii, un moment din ţrecu.tui sau prezentul; bolnavului. Asocierea acestei revelaţii cu interpretarea delirantă semnează v.er-di ctul; i nstalării procesului = schizofren, penţru că intuiţia delirantă singură poate apărea în legătură cu instalarea şi a altor entităţi psiho-patologice (-* INTUIŢIE DELIRANTĂ). Delirul de influenţă — apogeu al disociaţiei nucleului personalităţii — se constituie într-o pierdere a intimităţii persoanei, prin care bolnavului i se răpeşte libertatea interioară subor-dionîndu-1 unor, „comenzi** exterioare, unei reflectări a propriilor gînduri sau unei „teleghidări" a acţiunii şi gîndirii. Intimitatea persoanei sale este distrusă : el este „ghicit**, „citit-, „i se sustrag gîndurile**, „î se impune**, devine „manevrabil** prin „unde, fluide etc.**, „vrăjit". El nu-şi mai aparţine, drama scindării îi dislocă în fragmente contrarii, pe care voinţa proprie nu le poate stăpîni. Această „influenţă" este exercitată în deosebi prin modif i cărij e calitative ale percepţiei, mai ales prin fenomene halucinatorii şi pseudohalucinatorii, pe primul plan situîndu-se cele verbale („vocile" care „comentează", „ordonă", care pot veni din exterior sau interior), halucinaţiile corporale kinestezice şi cenestezice, care sînt trăite ca fiind provocate din afară (-> AUTOMATISM MINTAL*S) sindrom ; DELIR DE INFLUENŢĂ ; HALUCINAŢII). Multitudinea acestor experienţe delirant-hal uci natori i determină lansarea bolnavului într-o „muncă delirantă", în care subiectul încearcă stabilirea unor relaţii între ceea ce simte acum şi cunoştinţele şi convingerile sale anterioare, Procesul de elaborare secundară conduce, aşa cum afirmă EY, spre construirea unor teme delirante mai mult sau mai puţin cristalizate, integrate în lumea autistă, închisă oricărei comunicări. Tematica delirantă, fie ea religioasă, ştiinţifică! metaforică, filozofică, erotică, persecutori e sau de grandoare etc., se organizează în „lumea autistă** (EY), lume care şe exprimă — dată fiind dezorganizarea produsă de disociaţie -- printr-un limbaj, abstract şi simbolic, într-o manieră incoerentă şi in-comprehensivă, după tipare, arhaice, supuse unpr simboluri mistice, în afara categoriilor logice, într-o concepţie unică, subiectivă şi ermetică. . Delirul schizofren nesistematizat este, aşa cum îl descrie EY, ca: „un delir fără progres discursiv, un delir care nu progresează, care evoluează, în pofida complicaţiilor labirintice, stereotip şi rigid, în fragmente disparate". Din acest motiv, oricît de „înfloritor" ar putea fi la început delirul, el sărăceşte şi se dezintegrează treptat, închizîndu-se de-a lungul anilor într-un ermetism abstract, incomprehensibil. Discordanţa globală se conjugă cu delirul impenetrabil şi incomunicabil (EY)* constituind nucleul bolii. ..Autismul se constituie drept cea mai veritabilă „lume alienată", în care coerenţa con- Schizofrenie - forme clinice própriu-zise SCH/95 ştiinţei bolnavului este pierdută ; el devine discordant în sine şi faţă de ceilalţi, devine „fragmentat" şi „manevrat**, pierzîndu-se continuitatea şi libertatea propriei persoane. Unitatea scindată a propriei persoane nu poate fi „refăcută** din aceste fragmente. Individul nu maiaparţine propriei lui istorii. Mai mult, eliberarea puisiuniior instinctuale, care nu mai pot intra în alcătuirea unuLEu distrus şi fragmentat, viciază şi mai mult relaţiile cu lumea. . Pierderea consistenţei şi autenticităţii persoanei, cu desfăşurarea unor serii paralele de fenomene — „dubla contabilitate** —- distor-sionează întregul sistem relaţional întraper-sonal, graniţa dintre Eu şi non-Eu este ştearsă, bolnavul schizofren putîndu-se transpune în orice obiect al lumii exterioare sau putînd trăi, prin tranzitivism, răspîndirea gîndurilor în orice altă persoană (apersonalizare). • FORME CLINICE (propriu-zise). Formele (subtipurile) clinice atestate de clasificările moderne au fost iniţial descrise de clasicii psihiatriei ca afecţiuni psihice distincte.. KRAEPELIN este primul care a intuit şi argumentat convingător apartenenţa catatoniei, hebefre-niei şi a demenţei paranoide la o boală unică prin evoluţie şi prin tabloul clinic caracteristic, „demenţa precoce**. BLEULER a adăugat acestor trei tipuri clinice principale un al patrulea, schizofrenia s ‘m plă, descrisă ini ţi aL_ de DIE M. (1903). In concepţia, acestui autor, schizofrenia este un „grup de pşjhoze** (termenul,fiind utilizat la singular numai din motive de comoditate), ceea ce reprezintă o anticipare strălucită a rezultatelor actualelor cercetări neurobiologice privind existenţa unor modele multiple ale bolii. Se abţine însă de la delimitarea celor patru tipuri ca forme clinice ale bolii, conside-rîndu-le, mai degrabă, drept grupări de simptome care pot urma în timp o evoluţie indivizibilă, în sensul substituirii dinamice a unei forme cu alta. Examinînd această problemă, deseori contradictorie pentru clinician, STRÖMGREN (1982) citează lucrările lui KLEIST şi ale şcolii sale (1928,1953), precum şi pe ale lui LEON-HARD (1979), care susţin statutul distinct nosologic al formelor clinice clasice, opinii aflate în opoziţie cu cele ale lui CONRAD sau SNEjNEVSKî, care le consideră drept stadii evolutive* ce relevă, de fapt, însăşi dinamica sindromoiogică a bolii, în concordanţă cu evoluţia subiacentă a mecanismelor psihopatologice (cunoscute sau ipotetice). Alţi autori (HUBER, SCHNEIDÉR, G. N. CONSTANTIN ESC U) reţin, ca posibilă şi acceptabilă pentru stadiul actual al cunoştinţelor, ipoteza evoluţiei dinamice a tabloului clinic, în conformitate cu anumite modele clinice multiple, care pot fi descrise tipologic drept aşa-zise forme clinice, adăugind c căreia forma paranoidă constituie forma cea* 9é/SCH Schizofrenie ; forma hşkişlremcă mai frecventă şi tipică a schizofreniei, principala diferenţă dintre celelalte forme, şi această formă princeps.constînd în potenţialul iqr evolutiv diferit. EY, BERNARD, BRISSET:,(1979) descriu forme grave, cu potenţial evolutiv mai important decît forma tipică, paranoidă: hebe-frenia, catatonia („hebefreno-catatonia"), şi forme ^minore, cu potenţial evolutiv redus .'schizofrenia simplă şi schizofrenia afectivă, -ba aceste forme, autorii adaugă forme/e speciale schizofrenia copilului, schizofrenia „arieraţilor" (grefată) si schizofrenia tardivă. Alte manuale sr . tratate (NOYES, 1934-^-1963 ; NOYÉS, KOLB-, 1968-1973 ; KOLB, 1977 MAYER-GROSS, SLATER, ROTH, 1969; ARI ETI, 1975 ; PREDESCU, 1976) menţionează, în general, aceleaşi forme clinice (nu se menţio-* nează întotdeauna formele speciale) în ediţiile lor succesive. : - BOUGEROLHUBEfl ş a./ care au redactat termenul o schizofrenie" în ultima ediţie (1984) a „Manualului alfabetic" al lui POROT, descriu urmatoarele forme clinice : " forme simptomatice (cele patru forme clasice, la care $e adaugă şi schizofreniile grefate şi pseudönevrotice, schizonevrozéle lui C LAUDE sau psihozele şchizoafective, hebeidofrenia, circumscrisă de KAHLBAUM, şi formele minore, puţin evolutive, unele ideptificîndu-se ’ cu personalităţile borderline sau „sţarile limita“) ; forme evolutive ; forme terminale. t^Îtlma edrţîe ’ârOâsTfrcarii îhternaţlonaÎe a Bolilor a QMS (ICD 9) menţionează,, la codul 295, următoarele „Psîhoze. ^schizofrenice" : forma simplă,.hebefrenică, cataţonică, paranoidă episodul schizofrenic acut, schizofrenia latentă, reziduală, forma schizoafectivă, altele (acută sau nediferenţiată, atipică, ce nestopată) şU forrna neprecizată (psihoza schizofreni formă SAJ, reacţia schizofrenică SAI, schizofrenia; SA1). Autismul infantil este codificat: separat (299). Această clasificare are meritul .că; .trece în revistă majoritatea formelor, cunoscute (omU ţînd însă forma tardivă), dar reţine formulări vagi, cé nu au meritul să contribuie la clanV fi ca rea problemei (forma „atipică", reac-ţia schizofrenică), şi introduce în grupa schizofreniei psihozele şchizofreniforme, atribuite astăzi altor cauze decît procesului disociativ schizofrenic. DSM lll (1980), precum şi ediţia s:a revizuită (1987) separă tulburarea schizofreniformă, ca şi forma ,schizo-afectivă., de celelalte forme, in-duzîndu-le ín capitolul „Tulburări psihotiee neclasificate. altundeva". AGest manual diagnostic reţine următoarele forme de schizofre-. nie{începînd cu codul 295.2x): catatbnică, dezorganizată (corespunzător hebefreniei), paranoidă, nediferenţiată şi reziduală. ' Vom trece în revistă, din punct de vedere riosografic şi evolutiv, diferitele forme clinice pe care le poate î nt îl ni psihiatrul, ţinînd seama atît de descrierile clasicilor psihiatriei, cît şi de aspectele curente ale patomo.rfozei schizofreniei in era neurolepticelor. Vom menţiona, de asemenea, unele date recente care reevaluează perspectiva clinico-evolutivă aiupra formelor bolii, în lumina ultimelor cercetări neurobiologice şi de vizualizare a structurilor funcţionale cerebrale (brain imaging) în schizofrenie. ‘ • Forma hebefrenică („dezorganizată", după DSM III). Prima formă, menţionată de psihiatrul belgian MOREL (1860) că „demenţa precoce a tinerilor", este descrisă, sub termenul consacrat de KAHLBAUM şl HECKER (1871), astfel : „factorii caracteristici sînt apariţia ei în- legătură cu pubertatea, succesiunea sau trbeerea prin forme variate (melancolie, manie, confuzie), rapida evoluţie către o slăbire psihică accentuată şi o formă’ caracteristică de deteriorare, care sînt evidente din primele stadii ale bolii". : Schizofrenie simplă Schizofrenie ; torma simplă SCW&f- BEGKER o consideră o boală progresivă a pubertăţii şi adolescenţei. Intr-adevăr este o formă evolutivă gravă, în cadrul căreia pre-domină- sindromul deficitar, cu evoluţie rapidă; Debutul este precoce (înainte de 25 de ani — ín öpiíhiá lúi STRÖMGREN, între 15—25 ani — după l;CD 9) şi, de obicei, insidios, uneori în contextul unui istoric famihial încărcat cu tulburări' schizofrenice ; alteori, debutul este subacut, dominat de o depresie care sugerează, „inssensiibilitatea emoţională*4, întîlnită şi in forma* ^simplă (MAYER-GROSS) sau pseudo-nevr etică. Rapid (cîteva luni pînâ li un an),h 'se instalează semnele manifeste ale disociaţiei Schizofrenice. Apar dificultăţi şcolare, diminuarea randamentului şcolar, tulburări” de comportament surprinzătoare la addfeScentul sau puberul pînă atunci liniştit : chmí , ' vagábondaj , chiar acte huliganice sau alte; 4âete' antisociale (furturi, spargeri — de obTtéi în grup — viitorul pacient, simţindu-se atras -'de adolescenţi delincvenţi, fiind uşor s'ugritíonabil)'. Apare o oboseală crescîndă, întretăiată de plîngeri hipocondriace. Alteori, adolescentul deviné mar retras trăieşte o stâre de revede (H. EY), începe sa se preocupe de protftetfíé insolite, bizare (lucreaza la invenţii pseudetştiinţifice, creează sisteme filozofice proprii, scrie romane, proiectează reforme grandioase şi inconsistente, se interesează disproporţionat de yoga etc.). Apar idei hipo- (tdberculoză, cancer, „nebunie**) sau al rolului dăunător ---al^-masturbaţiei-' sau menstr uaţiei In ^general, toate problemele normale, fizice sau pâihice ale pubertăţii pot constitui con-: ţinutul acestor idei (MAYER-GROSS). Alte'manifestări prodromale pot fi dereali-zareáyfií depersonalizarea, care, deşi apar mai rar, pot constitui unicul semn al transformării progresive á personalităţii. Ele pot lua o formă cvasi-delirantă, fiind premergătoare instalării caracteristicilor schizofrenice din perioada de stare-'.. H.‘ EY descrie trei tăblouri clinice posibile ale perioadei de stare; cel mai frecvent, domina* dispoziţia depresivă, cu indiferenţă, alteori domină un comportament pueril şi capricios, presărat cu glume grosolane, stupide, rîs Bătîng,ş impulsiv, pe fondul unei nepăsări şi indiferenţe faţă de toate valorile sociale, sau o regresiune masivă şi rapidă spre degradarea de aspect demenţial a personalităţii, ceea ce i-a şi determinant pe MOREL şi apoi pe KRAEPELIN denumească boala „demenţă precoce**. Pot ‘apărea halucinaţii şi idei delirante frag-mentarev instabile, dezorganizate, grimase, mânierisme, dezinhibiţie verbală de aspect pseudomoriatic, răspunsuri alături, stupide/ repetate uneori stereotip (ANDERSON, MAL-LINSON, 1941). „Nătîngia hebefrânică** (C. I. PARHON-ŞTEFĂNESCU) şi „rîsul hebe-frenic** (MAYER-GROSS) exprimă tulburarea afectivităţii de tip schizofrenic, care poate lua ea însăşi forma Unei depresii minore, iritabile,* lipsite de profunzime, întretăiată — în perioada de stare de izbucniri primitive de afect (furii / terorizarea anturajului), ceea ce face imprevizibil comportamentul hebefrenrcului . în faza evolutivă terminala, LEONHARD (1937), inspirat de nosologia foarte n Cian ţaţă a lui K LE IST, descrie „rierozia puerila** cu* in coerenţă, forma depresivă cu bizarerii-, formă apatica sau autista. ^ : Cu; toate acesteţa, E^BLEULER (1937). neagă autonomia hé br éfé n i e i H u m a i p e co n's i d e r e n t u I debutului la pubertate, . afirmînd că această formă a devenit „oala cea rnare în care sînt. aruncate formele ce nu pot fi plasate în celelalte trei“. \ , .. Evoluţia acestei forme poate fi cronică sau cronică cu acutizări, etapa finala fiind aceea a unui defect postprocesual grav al personalităţii (evoluţia „deficitară”, după M. BLEULER, 1972), în cadrul căruia domină apatoabulia. Datorită faptului că simptomele negative (apatia, anergia, autismul* incoerenţa), constituite1 în perioada de stare şi finală a bolii în sindro-171 u * deficitar schizofren ic,- domină tabloul: clinic, răspunsul" terapeutic la NL este redus. Se obţin numai remisiuni temporare ale acutizări lor psihotice. Existenţa personalităţii pre-psihotice de tip obsesional poate constitui un factor favorizant pentru evoluţie, lucru valabil, în general, pentru evoluţia tuturor formelor (STENGEL, 1945). . Fenomenele obsesionale grave, legate întrucîtva de cele de depersona- < lizare, pot evolua spre hebefrenie.cînd apar la o personalitate obsesi.onală preexistenta (MAYER-GROSS afirmă în acest sens că : „obsesivi-tatea poate pava drumul simptomelor obsesionale şi compulsive**). Totuşi, această combinaţie este rară, JAHRREIS (1*926) găsind doar 11 pacienţi cu particularităţi clinice obsesionale din 1 000 schizofreni cercetaţi. în general însă, forma hebefrenîcă este asociată unui istoric de adaptabilitate şi funcţionare scăzute şi înainte de apariţia clinica a bolii. é Forma simplă este codificată în DSM III ca „tulburare schizoidă a personalităţii". Ilus-trînd clinic formele insidioase de. debut (aşa-zisa „schizofrenia incipiens**, după H. EY), această formă a fost descrisa de DIEM (1903) şi K R A E P E LIN, care o caracterizează ca . o sărăcire şi pustiire a întregii vieţi psihice. H. EY vorbeşte de o scleroză sau „uscare,, 7 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 98/SCH Schizofrenie ; forma catátonicő a vieţii afective şi sociale, iar MAYER-GROSS — de ştergerea răspunsului emoţional, indiferenţă şi aplatizare, combinate cu absenţa, voinţei şi a iniţiativei (lipsesc aproape totdeauna catatonia, halucinaţiile, delirurile). H. EY o include în categoria formelor „minore1*, alături de „schizonevroze", fapt care nu poate fi considerat justificat, avînd u-se în vedere, pe de o parte, că evoluţia este gravă, în pofida numărului redus al simptomelor (mai ales al celor productive), şi, pe de altă parte, că forma afectivă are evoluţia cea mai bună dintre toate formele. Subiectul este, de obicei, caracterizat prin trăsături schizoide ale personalităţii (tendinţă de izolare, introversiune, bizarerii, rigiditate), acuză deseori tulburări somatice vagi şi multiple, prezintă stări de apatie sau inerţie invincibile. Sub această aparentă „oboseală*4 sau „depresie" apar structuri psihotiee, de obicei tardiv sesizate de anturaj : indolenţă, instabilitate, dezinteres pentru o activitate urmărită sistematic, apragmatism sexual, conduită afectivă paradoxală (răceală afectivă, brutaliza-rea persoanelor familiale), izolare socială justificată prin argumente obscure sau insolite (abstinenţă, idei religioase, idei esoterice şi extrem de „originale" asupra destinului propriu sau universal etc.). Deoarece bolnavul nu afişează o bruscă schimbare de atitudine, trecerea de la trăsăturile de personalitate, deja familiare anturajului, spre universul psihopatologic făcîndu-se pe nesimţite, şi fiindcă nu apâr~Tuît> ufaTfî psih o pátö Io gi ce „pozi ti ve “, ZILBOORG a denumit-o şi forma ambulatorie. Ufieóri ■’îrisă,”din aceasta ímagine' morbida, evi-denţiabiiă numai de către un observator exterior mediului familial sau de către medic, răbufnesc comportamente intempestive agresive, nu de puţine ori cu caracter me di colega!. Aceşti bolnavi, aflaţi încă la porţile asistenţei psihiatrice, pbt fi sugestionaţi de lideri delincvenţi şi atraşi în acţiuni delictuale (furturi, spargeri, vagabondaj), uneori aceasta fiind singura modalitate de depistare şi developare clinică a stării de boală (debut clinic medico-legal). De altfel, LOMBROSO a conceput noţiunea sa celebră a „delincventului înnăscut", pe baza observării unor astfel de subiecţi. Alţi schizofreni cu formă simplă sînt pensionarii azilelor şi cămine Io r^spi tal, ei nefiind capabili să-şi cîştige un statut profesional şi familial. Uneori, prostituatele aparţin aceluiaşi tip. Alteori, schizofrenii sînt atraşi in .diverse secte, în cadrul cărora au un comportament inofensiv sau au preocupări vagi şi sterile (filozofie, yoga etc.). Rareori, debutul poate fi marcat de apariţia unor scurte episoade psihotiee acute (cu tulburări halucinatorii fragmentare), urmate apoi, timp îndelungat, de o evoluţie de tip simplu. Alteori, după o lungă perioadă de deteriorare emoţională progresivă, în cadrul unei evoluţii mai vechi, pot apărea agravări bruşte. în forma simplă se încadrează şi heboidofrenia (-►) sau heboidia, descrisă de KAHLBAUM (1890), pe care SNEJNEVSKl o consideră o variantă clinică evolutivă posibilă a schizofreniei „de nucleu". De altfel, ckipă MA\§£R-GROSS (1932) forma simplă ar fi o formă a hebefreni ei cu evoluţie mai săracă în si mptom e. Forma simplă şi cea hebefrenică sînt denumite în literatură şi forme „nucleare" ale schizofreniei, ele fiind caracterizate prin evoluţia deficitară, considerată de KRAEPELIN esenţa psihopatologică a bolii. în ceea ce priveşte răspunsul terapeutic la neuroleptice şi evoluţia în timp a acestei forme, ele sînt asemănătoare celor constatate în cazul formei hebefrenice. V. LEVIT, într-uri studiu pe 1 329 schizofreni dintr-un district al Moscovei, găseşte o incidenţă a formei simple de 1,5% (rata cea mai redusă dintre toate formele clinice). • Forma catatonică a fost descrisă iniţial de KAHLBAUM (1874), sub denumirea de hebe-freno-catatonie. Tabloul clinic este dominat de tulburările psihomotorii, reunite în sindromul catatonic (->), însoţit şi de tulburări néüro-logice şi somatice : tulburări vegetative, consecutive unei dereglări a centrilor hipotaîamo-diencefalLcL(hi perslidoraţi-e, hipersaliA£aţi^T tul-burări vasomotorii, edeme), tulburări de ritm şi profunzime aia-somnului (bolnavul păstrînd cvasi continuu o stare de tranziţie între veghe şi somn — GJESSING), hiperkinezie şi aki-nezie. Disociaţia schizofrenică transpare în acest tablou prin intermediul a numeroase simptome : impulsiuni, raptusuri catatonice (în cursul cărora bolnavul poate comite acte hetero-sau autöagresive, chiar suicid), verbigeraţie, salată de cuvinte sau un limbaj artificial secret, simbolic uneori, greu de tradus într-o vorbire curentă (schizofazie), ca tulburare primară; a vorbirii schizofrene, aflată uneori în corespondenţă cu conţinutul halucinaţiilor auditive percepute de pacient (E. BLEULER). Hiperkinezia care poate apărea sau întretăia starea catatonică traduce incoerenţa gîndirii şi lipsa de sens şi finalitate a ideâţiei. Halucinaţiile pot fi, la unii bolnavii cauza gesticii bizare (comportament halucinator), iar ideile delirante cu caracter fantastic pot sta'la originea stuporii, stereotipiilor sau excitaţiei hiperkinetice. Totdeauna, în spatele semnelor catatonice vizibile, se află alte simptome schizofrenice, productive, care pot determina aspectul clinic al celor dintîi, succesiunea şi Schizofrenie : forma catatonică SCH/99 Schizofrenie simplă uneori variaţia lor, extrema (de la stupor Ia agitaţie şi raptus agresiv sau suicidar). Delirul catatonlc (apxoplat de cei oniric* după-BARJUK) comportă o intensă activitate halucinatorie, experienţe terifiante de fragmentare corporală sau idei fantastice, al căror conţinut bolnavul îi poate reda amănunţit după remisiunea sa. Formele (variantele) clinice ale catatoniei sînt următoarele: : stupoarea catatonică — stare de inerţie, imobilitate, în care predomină semnele negative, pe fondul cărora intervin brusc pusee de agitaţie, impulsivitate ; dura deseori săptămîni sau luni, în etapa preneuroleptică; ‘ — ogitaţia catatonică — caracterizată prin violenţă extremă, Însoţită de o multitudine de violenţe verbale, gestuale, expresii teatrale, salată de cuvinte; — catatonismul (H. EY) — formă minoră a sindromului catatonic, tipică schizofreniei, pentru că traduce în sfera psiho-mcftorie elementul disociativ (refuzul * mîinii întinse de interlocutor, grimase, surîsuri nemotivate, tendinţa spre perseverare în anumite atitudini, negati- i vism verbal, manierisme etc.) ; — catatonia periodică — formă rară (2% din totalul cazurilor de schizofrenie), în care episoadele catatonice se produc la intervale periodice, separate de perioade de remisiune. Este o formă controversată, atît din punctul de vedere al etiologiei (s^au căutat corelaţii biologice care să explice acest tablou particular), cît şi al apartenenţei etiologice (unii autori au atribuit-o bolilor afective). GjESSING (1947) a găsit variaţii fazi ce ale balanţei azotate totale, asociate modificărilor psihice periodice. Stuporul catatonic, ca şi excitaţia catatonică sînt acompaniate de reten-ţie azotată sau de excreţie compensatorie după retenţie, în intervalul liber. Modificările simultane de natură vegetativă se datorează, după acest autor, acumulării excesive de azot şi efectului toxic al acestuia. Ipoteza lui GJESSING a fost confirmată de efectul pozitiv al tiroxinei în cazurile studiate de el, asociate unei diete sărace în compuşi azotaţi, ceea ce a dus la catabolizarea excesului de azot. Lucrări ulterioare au arătat prelungirea intervalelor libere prin administrarea unei diete sărace în proteine. Acelaşi autor a susţinut şi ipoteza diencefalică în Schizofrenie catatonică (după O. Bumke) 3Q0/SCH Şşhimkenje ; forma paranoică etîopatologia tulburării . Alţi actori (CRAMMER GREYING, JAHN).au íegat-o de metabolismul apei (dar această ipoteză nu explică periodicitatea) sau de metabolismul unor compuşi histami--nici* Astăzi, tulburarea răspunde bine la neuroleptice, recăderile putînd fi prevenite prin NL retard, iar balanţa azotată menţinută prin administrarea continuă de tiroxină. ; - Prevalenţa formei catatonice ar fi, după GUGGENHEIM şi BA BIGI AN, destul de mare în prezent : într-un district din S.U.A., un studiu pe şapte ani a găsit un caz la 1 000 locuitori ; 5% din toate diagnosticele iniţiale de schizofrenie sînt catatonii, în clasele sociale inferioare catatonia fiind -.^atitudine sfidătoare-, provocatoare faţă de anturaj, sînt ironici şi dispreţuitori , au tendinţă spre contrazicerea şiWgaj^eâ afirmaţiilor celorlalţi şi mai ales ale persökfiélor investite cu autoritate din anturaj, cărora le adresează deseori remarci sarcastice, caustice. Temele delirante din faza de stare rrfâi - pot cuprinde, pe lîngă cele deja enumerate, expansivi tat ea centrată pe îndeplinirea unor dorinţe proprii (uneori preexistente apariţiei: bolii), hipocondria (fpr ma"ce nestezi că descrisă de HUBER — are o evoluţie mai trenantă şi este mai rezistentă la tratament), depresia, de obicei legată de persecuţie (influenţă exterioară). Ideile delirante apărute în contextul disociaţiei personalităţii sînt nesistematizate, dezorganizate, dar destul de stabile şi se remarca prin caracterul lor absurd (incomprehensibili-tatea delirului, caracterul ininteligibiJ.?- JAS-PERS). Ele sînt expuse într-un limbaj nepotrivit, cu mari tulburări de sintaxă, neologisme, paralogisme, simbolisme, stereotipii, pînă la incoerenţă, cînd delirul este florid. Iniţial, pot fi descrise elemente ale delirului primar (->) care, prin „munca delirantă** (JAŞPERS) realizează temele delirante amintite ; din acestea, odată cu evoluţia bolii f iau naştere delirul secundar şi autismul (-*), în cadrul căruia gîn- Schizofrenie ; forma paranoiád SCH/m direa devine „dereistică" (E. BLEULER), conturînd „lumea proprie" („Eigenwelt", după W1RSCH) a „existenţei i: schizofrenice “. HAGEN (1870) interpretează credinţele delirante drept căutare a unor explicaţii prin care bolnavul să-şi înţeleagă perplexitatea şi suferinţa şi care să confere o oarecare stabilitate existenţei sale, dezorganizate de procesul disociativ. WERNfCKE (1906) denumeşte „delir de explicaţie" efortul pacientului de a-şi lămuri enigmele experienţelor stranii pe care le trăieşte, senzaţiile insolite prin care resimte trăirile halucinatorii, sentimentele de pasivitate etc. Pacientul caută explicaţiile în ordinea lucrurilor pe care le cunoaşte, de aceea forţele supranaturale, monştrii, farmecele, licantropii apăreau în epoca evului mediu. Ele au fost înlocuite, în cadrul tematicilor delirante' ale schizofrenului paranoid din epoca modernă, de electricitate, radiaţii, hîpnqză, transmisiile la distanţă şi alte fenomene, -familiare datorită mass mediei, chiar dacă, de fapt, smt necunoscute bolnavului. Aşa cum arată SLATER şi alţii (1969), delirurile conţin elemente secundare, derivate din adaptarea parţială la experienţa morbidă. Aceasta nu înseamnă — desigur — că aceste teorii reuşesc să explice ceea ce —- deocamdată — rămîhe de neexplicat în schizofrenia paranoidă, delirul primar fiind incomprehensibii şi inflexibil prin pregnanţa cu care se impune gmdirii. bolnavuluiUneori, se constituiesindromul de, automatism mmiaJ kandinski-Clérambault .(“*)•" . Conştiinţa este clară„iar trainte afective care însoţesc delirul pot fi în contradicţie ţp-tală cu conţinutul acestuia, (ataxia intrapsihică în plan comportamental, în perioada premergătoare invaziei bolii sau în cea de remi-siune a ei, pacienţii pot afişa multă vreme o aparenţă de normalitate, în ciuda credinţelor lor delirante absurde („dubla contabilitate“ E. BLEU LER). De altfel,. şi în perioada de stare, nu există o delimitare clară între lumea reală şi cea delirantă, neîncrederea celor din anturaj neliniştindu-l Sau preocupindu-l prea puţi n pe boi nav, iar temele deli rante ale bolnavului put înd fi uneori surprinzător demult timp tolerate de ceilalţi, care le consideră credinţe particulare (rîntîlnite uneori în eposul cultural respectiv) sau fantezii asemănătoare celor ale copiilor (MAYER-GROSS). Deseori personalitatea premoirbidă este de tip schizoid s£u senzitiv (după cum, alteori, poate fi perfect normală). După consumarea episodului paranoid apar modificări ale personalităţii, numite „sechelare". de unii. autori, constituind defectul pöstprocésuál de diferite intensităţi sau coloraturi clmícé, care se pot evidenţia şi Schizofrenie paranoidă : perplexitaté (după O. Bumke) la pacienţii fără trăsături. premorbide, schi-zorde ^satr de alt tip ale per^na4ităţii . Defi€itul nu este însă atît de marcat ca în formele hebefrenică simplă sau catatonică, formei para-noide fiindu-i propriu „defectul pur*1 (defect -*), descris de HUBER, uneori imperceptibil clinic şi definibiS doar în raport cu cunoaşterea şi aprecierea episodului paranoid preexistent. Reversibilitatea remarcabilă a unor forme paranoide furnizează majoritatea cazurilor din cele 17% de forme remisionale medii şi 38%forme uşoare, despre care vorbeşte M. BLEULER (1972). • Forma cenestezică este delimitată de HUBER (1953), care o mai denumeşte „somato-hipocondriacă“. Are loc o evoluţie a unor teme hipocondriace, la început pseudone-vrotice (dismorfofobie, depersonalizare, semnul oglinzii), spre tematica delirantă absurdă, chiar fantastică, însoţită de halucinaţii psiho-motorii (voci proferate de organele interne, care „se aud din sînge"), constituind sindroame delirante de posesiune, de habitaţie interioară, de monomanie şi zoopatie internă. Este rezistentă la tratament, evoluînd spre cronici-zare, evoluţie subcronică cu acutizări sau defect astenic, cu slabă modulare afectivă, fără să realizeze defectul apato-abulic terminal al formelor grave. ROTSTEIN (1961) o consideră ca aparţinînd formei paranoide. 102/SCH Schizofrenie— forma : afectiva ; grefata ; taráivá • Forma afectivă, introdusă de H. EY printre formele „minore" şi de MAYER-GROSS printre cele „atipice4* sau „mixte*4 a fost denumită în diferite moduri ; „schizoză", „schizomanie*4 (CLAUDE), „schizofrenie afectivă44 sau „pseu-donevroză schizofrenică44 (HOCH), „schizone-vroză** (EY), „forma recurentă a schizofreniei44 (RICHTER ş.a.). KASANIN (1933) o denumeşte „psihoză schîzoafectivă**, caracterizînd-o prin debutul acut, cu marcată furtună emoţională şi distorsiune a lumii exterioare. KASANIN accentuează asupra faptului ca ar fi consecinţa unui stres mintal sever. In DSM l (1952), este codificată ca formă a schizofreniei caracterizată printr-o mixtură de simptome schizofrenice şi afective, iar ICD 9 adaugă tendinţa, spre remisiune fără defect permanent, dar cu potenţial de recurenţă. DSM Ml reţine în definiţia acestei forme, inciüse îh capitolul „tulburările psihotiee neclasificate altundeva**, tulburările afective incongruente cu delirurile sau halucinaţiile concomitente, simptomele afective neavînd o durată mai lungă decît cele schizofrenice, în cazul cînd un tablou mixt, afectiv şi schizofrenic, nu poate fi diferenţiat după criteriile precizate la schizofrenie, tulburare schizofre-niformă sau tulburare afectivă majoră cu factori psihoţiei, el trebuie etichetat — după DSM lll — ca psihoză schîzoafectivă. Tulburările psihotiee de tip schizofrenic trebuie să fie „clare şi dramatice", conducînd la pertur- ?985),CVÎdeilte arf^tl’°r ctr^u^, EpiSoad'ele dureăza'săptămîni săiTÎ u ni şi sînt separate de perioade de luni sau ani de funcţionare normală. Pot apărea idei de suicid sau chiar trecerea la act. Combinaţia terapeutică neuroîeptice-anti-depresfve-electroşoc poate conduce la remi-şiuni eficiente, cu recîştigarea statutului social şi profesional. • Forma grefată nu este codificată în ICD 9 şi în DSM lll, dar apare în tratatele lui MAYER-GROSS (la formele „atipice**), H. EY (la formele „speciale**) şi V. PREDESCU. Descrisă de KRAEPELIN şi E. BLEULER („Propf-schizophrenie** sau „Propfhebephrenie"), se caracterizează prin halucinaţii simple, primitive, monotone, idei hipocondriace stereotipa, sărace, relativ accesibile la contraargu-mentaţie, comportament lipsit de agresivitate (MAYER-GROSS). Deficitul este redus, puţin manifest clinic, uneori cu alură catatonoidă sau comportamentală, tulburarea tr.ecînd deseori neobservată, putînd fi diagnosticată chiar de către medic drept simplă oligofrenie (H. EY). Se admite, încă de la autorii clasici, că 6 — 7% Schizofrenie afectivă (după Kieser) din schizofreni ar fi nedezvoltaţi cognitiv, cifra nefiind însă confirmată de studii mai recente. • Forma tardivă n u e ste, de asemenea, codificată de ICD 9 şi de DSM tll. Formă „atipică**, dtipă- MAYER-GROSS, schizofrenia tardivă a fost definită de M. BLEULER prin următoarele criterii : debut după 40 de ani (după 45 ani — H. EY), simptome schizofrenice fără semne de deteriorare psihică (sindrom amnestic) sau neurologice. După acelaşi autor, 2/3 din cazuri debutează pînă la. 50 ani, 4% după 60 ani, această formă reprezentînd 15% din totalul schizofreniilor şi predominînd la femei. Ea pune problema relaţiei cu psihozele de involuţie (HALBERSTADT, 1925) sau cu cele organice, alcoolice, depresive şi maniacale ale perioadei involutive (JANZARIK). MAYER-GROSS include în această formă şi depresia psihotică de involuţie (melancolia de involuţie —> ), formă rigidificată sau stuporoasă (MEDOW, 1922), dar alţi autori (JISLÎN, MÜLLER) îi susţin un statut nosologic distinct în cadrul patologiei involutive. Factorii patologici preinvolutivi sau invoiutivi conferă formei tardive coloratura parafreniformă, de-presiv-anxioasă,. catatonică sau pe cea a agi-ţieî confuzionale, precum şi tendinţa spre evoluţie trenantă á delirului. Defectul terminal este mai rar şi mai puţin grav, uneori existînd Schizofrenie - forma : oneiroidâ ; nediferenţiatâ SCH/Ă03 doar o „vindecare socială" (G. N. CONSTAN-T1NESCU, 1976). Tabloul dominant este cel paranoid, cu delir tinzînd spre sistematizare şi spre aglutinare în tematica delirantă a conflictelor psihologice prepsihotice. în cadrul acestei forme trebuie adusă în discuţie şi controversata problemă a apartenenţei nosologice a parafreniei, pe care KRAEPELIN o consideră ca o afecţiune separată, dar alţi autori (printre care MAYER-GROSS, 1969, şi STRÖMGREN, 1982) o includ în cadrul schizofreniei cu factori atipici (datorită vîrstei tardive de debut). Această psihoză este pur şi simplu omisă de DSM III, inclusă de ICD 9 la codul 297 (stări delirante), alături de paranoia si de delirul indus, ca şi în tratatele lui KOLB (1977), H. EY, BERNARD, BRISSET (1979). PREDESCU (1976) o tratează, de asemenea, în cadrul delirurilor sistematizate cronice, în categoria psihozelor „endogene** (alături de schizofrenie), dar mai recent, LEHMANN şi CANCRO (1985) o consideră 0 formă clinică a schizofreniei. Tradiţia noso-logiei dasice pare însă şi astăzi conformă cu realitatea clinică, pentru că parafreniile (cu cele trei forme ale lor), deşi destul de rare, pot fi diferenţiate simptomatologie şi evolutiv chiar şi de formele parafrenizate ale schizofreniei tardive. • Forma oneiroidă este caracterizată prin prezenţa în prim planul tabloului clinic schizo-fren a stărilor oneiroide (MAYER-GROSS, 1924). Această formă este menţionată numai în tratatul american editat de FREEDMAN, KÁPLÁN, SADOCK. Apare mai mult la pacienţii tineri şi este urmată de o bună remisiune.în perioada de stare, bolnavul trăieşte cu „dublă contabilitate44 : formele oneiroide (poate fi convins că efectuează o călătorie spaţială sau că se află în alte ambianţe insolite), pe de o parte, şi rutina zilnică a salonului în care se află internat, pe de altă parte. Spre deosebire de normalul cu imaginaţie bogată, care dă prioritate contingentului, realităţii imediate, pacientul percepe ca o primă realitate pe cea delirantă, onirică. Avînd o durată scurtă, această formă trebuie inclusă ca o variantă a formei paranoide. Bufeul paranoid este, de asemenea, introdus în ultima ediţie a tratatului menţionat, în cadrul formelor de schizofrenie, deşi toate celelalte tratate şi manuale îi acordă — pe bună dreptate — statut separat. • Forma nediferenţiată este o categorie nou 1 nclusă în DSM III, corespunzînd „episodului schizofrenic acut** din ICD 9. Se referă la acele forme în care, în pofida prezenţei simptomélor schizofrenice clare, acestea nu pot fi încadrate în nici una dintre celelalte forme, întrunind criterii diagnostice pentru mai multe subtipurî. Cuprinde tablouri acute, cu halucinaţii şi deliruri bogate, incoerenţă şi comportament profund dezorganizat sau, dimpotrivă, cronice, cu evoluţie incertă şi trenantă. • Forma latentă apare codificată în ICD 9 cu precizarea că este dificilă „o descriere general acceptabilă**, utilizarea ei nefiind recomandată. Această formă, pe care nu trebuie să o recunoască „decît cei care cred în ea“, ar consta dintr-un comportament excentric sau ilogic, cu anomalii afective care par a fi de natură schizofrenică, deşi nu există nici un simptom tipic în prezent sau în trecut. ICD 9 enumeră cîteva echivalenţe tipologice slab definite clinic, ce s-ar putea încadra în această formă: reacţia schizofrenică latentă, schizofrenia limită, pre-psihotică, pseudonevrotică, pseudopsihopatică. Aici s-ar încadra daci formele “incipiens" (H. EY) cu care poate debuta o „adevărată** schizofrenie, ca şi „schizofrenia borderiine*4 a autorilor anglo-saxoni şi americani, pentru care — dealtfel — există o multitudine de sinonime : „caracter** schizofren, schizofrenie „ambulatorie** (inclusă de alţii Ia forma simplă), schizofrenie „abortivă", „caracter psihotic*4, schizofrenie „subciinică**, „ocultă**, sindrom/sta-re/personalitate borderlinej tulburare de spec-trum schizofrenic etc. HOCH şi PÖLATIN au descris ca frecventă în practica de cabinet „schizofrenia pseudonevrotică** (întîl-nită mult mai rar în spitalele de psihiatrie), în care se constată o mixtură „panne-vrotică**, cel puţin în stadiile iniţiale, simptome anxioase, fobice, obsesionale, compul-sive, depresive şi hipocondriace. Anxietatea difuză invadează lent întreaga existenţă a pacientului care, deşi încearcă, nu reuşeşte să o depăşească. Simptomele nevrotice se substituie unul altuia, pacientul nefiind însă niciodată liber de acestea. Explicaţiile pacientului referitoare la simptomele sale sînt vagi, digresive şi deseori contradictorii, fiind repetate într-o manieră stereotipă, lipsită de nuanţe. Uneori, apar scurte episoade psihotice, care pot evolua spre o psihoză francă, dar cu deficit mai neînsemnat decît în schizofrenia vera (BORDERLINE, tip de personalitate -*■ ). GRINKER ş.a. (1968, 1977) consideră rară evoluţia „sindroamelor borderiine** spre un sindrom schizofrenic constituit. ÎO4/SCH Schizofrenie : forma reziduala • Forma reziduală, codificată în ICD 9 şi DSM lll, este din punct de vedere clinic similară formei anterioare (LEHMANN şl CANCRO) : forma latentă este uneori o forma de debut sau premergătoare unui episod schizofrenic constituit, iar cea reziduală este stadiul ulterior acestuia. Ca stadiu evolutiv, ambele au caracter „ambulatoriu*4. fri această formă, simptomele. schizofrenice acute îşi pierd în cea mai mare parte intensitatea, după o îndelungată evoluţie, sau lipsesc, dar coexistă tocirea afectivă, un comportament bizar şi un oarecare grad de defect de integrare socială şi profesioriâlt (cu întadrare la uri nivel inferior celui anterior îmbolnăvirii). • „Psihoza Ursteirt", descrisă de psihiatrul polonez cii acelaşi nMme(1909) ca o formă cata-toniformă, a ridicat, pînă în 1930, cînd s-au introdus metodele: de tratament prin şoc, problema unei reiaţii- schizofrenie-psihoză afectiva. Această formă debuta cu tablouri afective tipice, evoluînd ulterior spre o stare psihotică ce nu putea fi deosebită deforma catatonică a schizofreni euTerapiile pftn şoc au contribuit ia remiterea acestor tablouri, care nu au mai evoluat spre.defectul de tip schizofrenic, deve-lopînd o evoluţie-afectivă ţîpică . \ v 296. PSIHOZE AFECfíVE ■ / . ' " . 29S.I .: Manie ri:; . _MhL. IÍL -li-. _ • 20? o FormaV ~~295~2 Tcrm ~căFaJonica ■ " 295.7 Forma schizo- * : 12%, 1 Ferma *jmpfâ\ afectiva * / agitată \ ■ . * • ■- ' / ■■■ 29? 2 Para - \ : 7298 0 Farm frenia \ ’ ■ ■ ' / depresii SJ95. 0 Forrna^ 255:1 Forma 255. 5 Forma- • / \ * . si m pld V hehef re-. -med latenta i .v $£Hnmmw& \ ■ \ " Vî:' ; ; / '. .298:2 Confuzia •: r reactivă 297. 3 Psihoza mdusâ \295.6 Forma 295. 4 Episod schizo- ! 298,8 Alîe psihoze * tren ic acut , / reactive nespecifiw- '' tél inclusiv, psihoza; ! , istérjed Si stupprul \ reziduala \ r / / psihogen) \ -295.3 Forma . / . 297. 8 Altele (inclusiv \ - - paranoidă:]s ‘ ' /. ^ • 2^3 Reacfie \pdrnnofda delirul senzitiv) \ — ; ' ■ rnmW racuW 297. SI ARI PARA NO! DE' \ / / / ■ 298. AL IEPSIHOZE - : NEORSANICE 1298.4 Psihoza paranoida j ' ■ psihogenű ' 1 ° ; I ' . RELAîlA ..PSIHOZELOR SCHIZOFRENICE ” CU ALIE GRUPE QE AFECUUHL : CONFORM CU !C0 9 f dupá. STRÖM6REH,, 1982.1 ; , •. : Schizofrenie la copil şi adolescent SCH/105 • Formele evolutive (BQUGERQL, HUBER, 1984) pot fi identificate printr-o apreciere globală a tabloului clinic şi a -celui evolutiv; în cadrul urmăririi îndelungate (pe zeci de ani) a cazurilor. M; BLEULER şi SUTTER au efectuat astfel de studii. SUTTER, urmărind peste zece ani cîteva zeci de cazuri, distinge — forme disţimhormice caracterizate printr-o disociere const’ant-progresivă, cu instalarea unui tablou dieficitar variabil ; , ■ ; — forme paranoide cu/ evoluţie în pusee (forma ondulantă a evoluţiei, acceptată astăzi), separate prin perioade de remi-siune niai mult sau mai puţin marcată ; — forma „demenţială“ (care se suprapune accepţiunii clasice a „demenţei precoce “) ; — „schizofrenia senzitivilor", în care constituirea delirului paranoid, cu pronunţat caracter de relaţie, este, într-o oarecare măsură, determinată reactiv, prin înglobarea In structura şi tematica delirului a trăsăturilor , premorbide de personalitate şi a unor psihotraume care precedă delirul, dar care sînt în bună măsură grevate de structura senzitivă a acestei personalităţi premorbide ; — forme terminale — după evoluţia îndelungată a unor variante clinice apatice sau agitate. Ele urmează, de obicei, formai hebefrenteesau simple, mai puţin celei paranoide. Aceasta din urmă este mult mai rară m prezent,, ca urmare a utilizării neurolepticelor Orientările moderne, determinate de cercetările din ultimii 20 de ;ani,.. ti-nd să reducă fărîmiţarea formelor clinice în .multitudinea, de tipuri mai sus menţionate. Pornind de la dihotomia stabilită de STRAUSS, CARPEN-TER, BARTKO (1974), în simptome pozitive (halucinaţii, idei delirante, alte tulburări ale gîndirii, comportament bizar) şi negative (afectivitate redusă, impuls social scăzut, constrîngere ideaţională, restrîngerea gamei emoţionale), o serie de autori au studiat corelarea acestora cu evoluţia şi răspunsul terapeutic. Simptomele pozitive pot fi diferenţiate de cele negative pe baza unui criteriu de stabilitate temporală, cele pozitive fiind mai frecvente decît cele negative si mult mai durabile, cînd sînt prezente. Dé aceea, SNEJNEV5K! (1968) vorbeşte despre simptome flexibile (cele pozitive) Ji inflexibile (negative), iar WING şi BROWN (1970) despre sindromul de sărăcire, în contrast cu cel psihotic florid. CROW şi alţii (1980, 1985) utilizează diho-tomja simptome pozitive/negative pentru a postula două tipuri de schizofrenie, care, deşi definite de ei prin criterii de natură diferită, au dovedit o oarecare relevanţă clinică. Tipul I ar fi -caracterizat prin debut , acut, funcţie intelectuală de obicei normală, structură cerebrală normală, răspuns bun Ia antipsi-hotice, posibil ,număr crescut al receptorilor dopam ini ci D2, absenţa simptomelor .negative. Tipul II — debut insidios, deteriorare intelectuală, modificarea structurii cerebrale (lărgire ventriculară), slab răspuns la neuroleptice, semne negative predominantei Rezultă că, dacă toţi schizofrenii ar trebui să aibă simptome pozitive uneori în cursul bolii, prezenţa sau absenţa simptomelor negative este cheia stabilirii caracterelor' clinice ale bolii (şi, implicit, şi a celor evolutive). CROW susţine, în plus, că pacienţii fără simptome negative precoce le pot dezvolta mai tîrziu în cursul bolii şi, odată apărute, ele se vor menţine, determi-nînd astfel trecerea tipului I în tipul li, a cărui evoluţie este ireversibilă. ANDREASEN şi OLSÉN (1982), CARPEN-TER ş.a. (1988) au confirmat validitatea clinica a acestor două tipuri postulate de CROW, pe bolnavii internaţi, constatînd că pacienţii care nu intră în nici unui dintre tipuri pot fi clasificaţi ca „micşti“. Aceşti doi autori au găsit argumentş suplimentare care le sprijină afirmaţiile : tipul il s-a corelat în studiul lor cu o educaţie redusă, adaptare socială premorbidă mai sţa bă:, rată mi că am gajârii m: “crco păţii productive, proporţie mai scăzută de modificări la explorarea prin tomografia computerizată, performanţe intelectuale mai reduse, frecvenţă crescută a ambidextriei, rate globale mai mari ale evoluţiei nefavorabile atît la internare, cît şi la externare. Corelaţia negativă, destul de semnificativă însă între tipurile 1 şi II, la întregul lot studiat, sugerează că acestea reprezintă de fapt, o departajare tipologică finală, care se opune continuumului simptomatologie din perioadele de debut şi de stare ale bolii. Dacă, poate, în viitor, clinicianul va mai utiliza clasificarea în formele clinice tradiţionale ale schizofreniei numai din motive nostalgice, acestea îşi menţin deocamdată utilitatea noso-grafică, didactică, terapeutică şi prognos-tică. SCHIZOFRENIE LA COPIL Şl ADOLESCENT. Introdus pentru prima oară în patologia infantilă de către POTTER (1933), termenul de „schizofrenie** a determinat, ca şi în cazul psihiatriei adultului, numeroase eforturi de definire, dar şi de diferenţiere de alte categorii nosologice (demenţe, encefalopatii, alte psihoze, nevroze, personalităţi schizoide etc.)- î Q6/SCH Schizohenie Ja copiI şi adolescent Astfel, în psihiatria copilului, conceptul de schizofrenie a avut o evoluţie contradictorie : fie şi-a lărgit excesiv aria de cuprindere, fie s-a dizolvat în grupul „psihozelor infantile". Dacă reprezentanţii primei orientări (Loretta BENDER, 1953 ; FISH, 1971) au supraevaluat rolul factorilor de mediu în geneza schizofreniei (SULLIVAN vorbeşte chiar, de „schizofrenii reacţionale^ — termen devenit astăzi desuet)/ susţinătorii celei de a doua orientări (STRÖMGREN, EISENBERG, DIATKINE, STERN etc.) adoptă conceptul de „psihoze infantile" sau de tulburări persistate de dezvoltare" (SPITZER şi colab., 1980, 1987). DIATKINE şi STEIN (1968) au abandonat noţiunea de schizofrenie în favoarea aceleia de „organizare psihotică", iar RUTTER (1972) a atribuit aceluiaşi termen doar o valoare istorică. Conceptul de „psihoză infantilă" nu a satisfăcut totuşi toate dezideratele, el repre-zentînd, aşa cum sublinia H. EY (1957), „o noţiune prea fluida" (generală, fără omogenitate şi specificitate). TABEL CXLVI Forme clinice de psihoze infantile (după Ştefan Milea) Tipuri GROUP FOR THE ADVAN-CEMENT OF PSYCHIATRY (1966) Debut înaintea vîrstefi de 5 arii : o autism infantil ; • psihoze interacţionale ; • alte psihoze ale copilăriei. Debut între 6—12 ani : • psihoze schizofreniforme ; • alte psihoze. KQLVM şi colab, (1971) Debut maintea virstefde 3 ani * Debut între 3 —5 ani ; Debut între 6—11 ani; SCHWARTZ şi JOHNSON (1982) Debut înaintea vîrstei de 30 luni (autism infantil) ; Debut între 30 luni — 5 ani (psihoze dezintegrative) ; Schizofrenia debut după o perioadă mai mare sau mai mică de dezvoltare normală; BÜRGIN (1982) Debut înaintea vîrstei de 30 luni | e autism psihogen (reacţie autistă) ; • sindrom Asperger (psihopatia autistă) ; • autism infantil propriu-zis (sindrom Kanner — autism infantil precoce *, autism somatogen autism organic cerebral). Debut între 30 luni şi 6 ani (psihoze dezintegrative) Debut după vîrsta de 6 ani (schizofrenie infantilă) DSM III (1980) Tulburări pervasive de dezvoltare („Pervasive Develop-mental Disorder.") : • debut înaintea vîrstei de 30 luni (autism infantil precoce) ; • debut între 30 luni şi 12 ani (forma infantilă şi forma atipică de tulburare pervasivă de dezvoltare) ; • schizofrenie infantilă. Schizofrenie la copil şi adolescent SCH/107 Majoritatea autorilor prefera să adopte o atitudine prudentă, menţinînd In cadrul schî-zofreniei doar formele ce apar după vîrsta de 10 ani. După GARRONE (1950), GOTTES-MAN (1973), TSUANG şi Van DERMEY (1980), riscul pentru individ dea face schizofrenie este de 0,8% (alţi autori mergînd pînă la Se considera că 1 —5% dintre schizofreniile adultului debutează în copilărie (K. KRAEPE-LIN, É. BLEULER), prevalenţa la această vîrsta fiind de 3-4°/00 (LŐTTET, 1966). Prevalânţa generală scade la 10/000 pentru copii sub 5 ani şi creşte la 20°/ooo între 15—17 ani. Simptomatologia descrisă ta adolescent este similară formelor de schizofrenie întîlnită la adult. La copil însă, spre deosebire de adult, din cauza insuficientei dezvoltări a funcţiilor psihice, a experienţei de viaţă reduse, a insuficientei delimitări dintre real şi imaginar, simptomatologia este mai slab conturată, mai săracă, mai ştearsă şi, uneori, modificată de existenţa — mai ales la vîrstele mici — unui sindrom defectual, Pregnanţa cu care particularităţile copilăriei şi adolescenţei îşi pun amprenta asupra tabloului clinic al schizofreniei impune delimitarea formelor clinice specific infantile de cele întîlnite la adult. • Formele clinice asemănătoare celor întîl- nite la adult., existente şi la vîrsta pubertară şi la adolescenţă, codificate cu 295 în ICD 9, sînt : forma simplă, hebefrenică, catatonică, paranoidă, episodu\ schizofrenic acut, schtzofre-nia latentă, schizofrenia reziduală, forma schizo-afectivă, alte forme (acută sau ne diferenţiată, atipică, cenestopată etc.) şi forma neprecizată (psihoza schizofreniformă SAl, reacţia schizofrenică SAI, schizofrenia SAl). __ • Formele specific infantile (autismul, în ICD 9, este codificat separat, cu 299) continuă să fie controversate şi cuprind : — forma autistă (caracteristică antepreşcola-rului şi preşcolarului) ; — forma infantilă (cu debut după vîrsta de 6 ani). Forma autistă se caracterizează prin absenţa nevoii de comunicare şi a dorinţei de contact interpersonal , un ataşament bizar faţă de unele obiecte sau stimuJi externi, un limbaj individualizat prin denaturarea funcţiei de comunicare, acţiuni şi atitudini ciudate, crize de anxietate şi frici riemotivate, rudimente de trăiri halucinatoVii, idei obsesive şi delirante (uneori). Criteriile de definire ale acestei formej^de schizofrenie sînt următoarele : debut după o perioadă de dezvoltare psihică normală sau cvasinormală; absenţa formelor deorganicitate ; existenţa unor afecţiuni psihice în-familie; existenţa unei dîsfuncţionalîtăţi motorii ; prezenţa crizelor nemotivate de anxietate, a fobiilor şi obsesiilor ; dezvoltare psihomotorie fluctuantă ; rudimente de halucinaţii ; incoerenţă în gin di re ; evoluţie progredientă. Forma infantilă se Instalează insidios, după o perioadă de dezvoltare psihică normală. Treptat, apar tendinţe de izolare, dezinteresul faţă de obligaţiile şcolare, solilocvia, crizele de anxietate, fragmentele delirante, ritualurile, manierismele, stereotipiile. Comportamentul devine bizar, de neînţeles. Varietatea manifestărilor psihopatologice, lipsa specificităţii diagnostice a acestora, absenţa unor modificări paraclinice caracteristice şi faptul că numeroase alte afecţiuni pot prezenta în cursul evoluţiei lor un aspect schizo-freniform determină dificultatea, atît a diagnosticului pozitiv, cît şi a celui diferenţial, în ciuda diverselor sisteme diagnostice propuse (GARFIELD, 1983), diagnosticul schizofreniei la copil şi adolescent continuă să se sprijine şi astăzi pe datele clinico-evolutive, anamnestice şi paraclinice (de excludere). Schizofrenie la copil (după Morei) TOB/SCH Schizofrenie ; simptomatologie somatica ín ceea ce priveşte diagnosticul diferenţial,, este necesară delimitarea schizofreniei, ca tulburare psihotică, de numeroase manifestări nepsihotice (nevroză, tulburări de comportament şi personalitate, diferite tulburări organice etc.), în care conştiinţa bolii este conservata, lipsesc semnele de perturbare profundă a capacităţii individului de a aprecia adecvat realitatea şi pe sine, nu apar note de incomprehensibil şi bizar ale tulburărilor, iar natura lor poate fi evidenţiată prin anamneză şi examene paraclinice. Psihoza maniaco-depresiva, afecţiune rară în copilărie, ridică probleme de diagnostic diferenţial, în special în forma hebefrenică (episodul maniacal) şi catatonică a schizofreniei (episodul depresiv al PMD) (-► SCHIZOFRENIE, diagnostic diferenţial). Trebuie menţionate în mod deosebit tulburările de personalitate de tip schizoid, care apar launii copii în perioada pubertăţii sau adolescenţei, ca urmare a amplificării sensibilităţii, susceptibilităţii şi a dificultăţilor de socializare;; acéstea se diferenţiază de schizofrenie prin caracterul lor temporar şi absenţa aiurii procesuale a bolii. Psihozele organice (infecţioase, toxice, traumatice, tumoraié etc.) se diferenţiază pe baza argumentelor anamnestice, clinico-evolutive'şi, mai ales, a datelor de laborator. Formele severe de oligofrenie, surditatea şi afazia congenitală ridică probleme deosebite de dragnostitr drferenţiaf cu formele atrtfste de schizofrenie. în astfel de cazuri, datele anam-nestice, ciinico-evolutive şi paraclinice per mit stabilirea diagnosticului. Evoluţia şi prognosticul sînt aceleaşi ca şi în formele de schizofrenie a adultului (-*■ SCHIZOFRENIE, evoluţie şi prognostic). In privinţa tratamentului, dintre metodele biologice (-+ SCHIZOFRENIE, terapii biologice), terapia eiectroconvulsivantă, utilă mai ales în forma catatonică, este mai rar folosită la copil (numai după vîrsta de 10—12 ani), iar insulinoterapia (cura Sakel) şi-a restrîns considerabil indicaţia, atît datorită apariţiei medicaţiei neuroleptice, cît şi faptului că adolescenţii acceptă foarte greu impedimentele estetice pe care le determină (excesul ponderal). Rămîne totuşi de încercat în formele de schizofrenie cu evoluţie continuă şi tablou clinic pseudonevrotic. La copil, terapia recuperatorie (ocupaţională, comportamentală, prin joc, tehnicile psiho-pedagogice, psihoterapia individuală, de grup şi a familiei etc.) are ca obiectiv comun rein-serţia şcolară şi sociofamiliala a copilului şi adolescentului schizofren. Ea vizează şi implică direct instituţiile sanitare, şcoala, familia, comu- nitatea şi sodetateaJn generaL Recuperareaxo-piluiui, cu schizofrenie depinde atît de modul în care acesta este tratat, cît şi de instituirea unor măsuri ce trebuie aplicate cu consecvenţă încă din prima zi de boală. Se va ţine seajma de : scurtarea la maximum a duratei spitalizării şi a perioadei de inactivitate, evitarea internării în condiţii de strictă izolare, relaţionarea cu alţi copii şi desfăşurarea unor activităţi, în funcţie de aptitudini, preferinţe şi disponibilităţi. Tratamentul profilactic, dat fiind un anumit determinism genetic, beneficiază, conform prevederilor legale, de întreruperea cursului unei alte sarcini, în cazul în care genitorii sînt afectaţi de anumite tare ereditare. .•SIMPTOMATOLOGIE SOMATICĂ. în schizofrenie, simptomatologia somatică este nespecifică, neputîndu-se demonstra, pînă în prezent, ö legătură cauzală directă cu psihoza. După M. BLEULER, o parte dintre simptomele somatice sînt secundare comportamentului psihopatologic sau sînt fenomene negative care acompaniază tensiunea emoţională. La aceste două categorii se pot adăuga efectele secundare ale terapiei utilizate. Unele tulburări şomaţi ce sînt strîns legate de alterarea vieţij psihice.; de exemplu: tulburările de alimentaţie şi fenomenele de retenţie ‘hi'tjrică sau azotată. Variaţiile curbei ponderale (care poate prezenta oscilaţii apreciabile), au fost studiate îndeosebi şi raportate la o legiune a sisternuiüi nervos central. GUIRAUD le-a considerat/ manifestarea unui sindrom in-fundibulo-túberiári, iar GAUPP şi MANZ (1926), apoi M. BLEULER (1941) au studiat obezitatea schizofrenilor în relaţiile ei endocrin e şi biotipologice! Metabolismul general este frecvent încetinit; mai ales în formele catatonice ; s-a insistat în unele studii asupra unui grad de anoxemie cronică, fără o semnificaţie specifică legată de schizofrenie. Fati gabii itat ea din perioadele iniţiale ale bolii, care poate evolua pe parcurs spre inactivitate totală, a fost considerată cînd de origine hipofizară, cînd suprarenală, dar acest hipocorticism a fost contestat de unii autori (STEIN, RONZONI, GILDEA). Totuşi, este de menţionat legătura dintre expresia clinică a schizofreniei şi etapele biologice marcate specific de activitatea gonadoendocrină (pubertate, gestaţie, lactaţie)* precum şi un oarecare grad de hiporeactivitate metabolică la diverşi stimuli. Unii bolnavi nu prezintă însă nici urmă de oboseală, în ciuda desfăşurării unei activităţi intense sau a efortului din stările de agitaţie psihomotorie. Un simptom mai frecvent întîInit în formele catatonice este acrocianoza, datorată unei vasoconstricţii periferice. Pulsul poate pre- Schizofrenie : investigaţii psihologice SCH/\Q9 zenta oscilaţii apreciabile, iar tensiunea arterială este, de obicei , scăzută, chiar în stările de excitaţie psihomotorie. Unii autori au descris şi au demonstrat, cu ajutorul metodei ple-tismografice, o rigiditate vasculară evidenţiabilă prin scăderea indicelui oscilometrîc. în schizofrenie, s-au descris numeroase tulburări trofice : pete pigmentare, infiltraţii pseudbflebitice, eriteme pelagroide. DIDE a descris pseudoedemul catatonic, care interesează în special faţa dorsală a picioarelor. Tulburările trofice sînt însoţite de tulburări vasomotorii cutanate : dermografism, hiperhi-droză. Aproape la fel de frecvent se observă hipersecreţia sebacee, hipersaiivaţia, hipersu-doraţia. La femeile bolnave de schizofrenie s-a constatat adesea prezenţa amenoreei în formele acute ale bolii şi persistenţa ei în cazurile aflate sub tratament neuroleptic de întreţinere. Bolnavii schizofreni prezintă diverse forme de impotenţă sexuală. De patologia hepatobiliară îrv cazurile de schizofrenie s-a ocupat îndeosebi şcoala italiană (S. PLATAN IA şi G. STEFA-NAGG1), fără ca rezultatele să fie deosebit de concludente. Anterior, studiile autorilor germani au avut drept obiectiv principal geneza toxWnfecţioasă, în special intestinală, a schizofrenici. RE IŢE R făcuse afirrtiaţia că gastroen-teroc©:lita cronică este constantă la schizofreni, dar explorările radiologice sistematice, efectuate de. SCHUBE, au arătat, în 71% din cazuri, u n grad _ de stază intestinală, fără alte mo di fj-cări caracteristice. Un simptom frecvent, specific în exclusivitate stărilor catatonice îl constituie mericismul, a cărui funcţie simbolică erotico-masturbatorie a fost subliniată de SIVADON, BERTRAND şi BOUQUEREL. O altă perturbare digestivă întîlnită în schizofrenie este insuficienţa hepatică. O. LA1MGJAERDE, într-un studiu bazat pe 12 000 de cazuri, a evidenţiat insuficienţa hepatică la 80% din Schizofreni. De ea este legată şi scăderea funcţiei de dexotifiere, diminuarea mecanismelor alergice şi a celor de adaptare, în opinia lui SELYE. Obiectivarea paraclinică a funcţiei hepatice este necesara în condiţiile unur tratament neuroleptic de întreţinere. în schizofrenie se descriu semne neurologice mai mult sau mai puţin importante şi constante. După KLEISŢ, GUIRAUD şi BUSCAl-NO, cefe mai importante sînt cele cuprinse în comportamentul catatonic, deşi unele tulburări de gîndire şi limbaj se diferenţiază greu de agnozii, afazii sau de tulburările de schemă corporală. O importantă observaţie este aceea legatare afectarea reflexelor pupilare: prezenţa semnu-, lui Bumke cu alterarea moţi li taţii irisului şi dispariţia reflexelor la stimuli dureroşi şi psihici. Studii întreprinse de PICKERT, FEINSTEJN, ABELY, IMBER au arătat că absenţa reflexelor senzorio- şi psihomotorii, anizocoria, hippusul, ilegalitatea pupi Iară ar fi mai frecvente la schizofreni decît la subiecţii normali. Opiniile sînt controversate în privinţa fenomenului de rigiditate pupilară catatonică; (WESTPHAL), a fenomenului irido-pupilar (E. MEYER), ca şi pentru nistagmusul spontan (ROSENFELD) sau absenţa nistagmusul ui normal provocat (ANGYAL, BL AC KM AN, F RE EMAN, ROD-VICK), precum şi pentru sensibilitatea cor-neeană. AUBRY şi BARUK (1920) au găsit modificări ale reflexelor vestibulare, iar HAENEL (1928) a observat modificări ale reflexelor roţu-liene şi ahiliene. Tulburările de sensibilitate constau în algii şi cenestopatii dificil de interpretat şi nu rareori este prezentă o analgezie totala, premisă, a actelor de automutilare. KAHLBAUM, KRAEPELIN şi MARCHAND au descris manifestări clinice' paroxistice : ictus epileptiform, isteriform, tetaniform, dar, acestea sînt rare ca frecvenţă şi apar exclusiv la catatonici. Autori mai vechi au admis existenţa crizelor de epilepsie în" perioadele de debut sau în finalul unor evoluţii prelungite. B. KIHN (1940) a admis chiar prezenţa indiscutabilă a crizelor de epilepsie în schizofrenie, avînd în vedere afinitatea clinica şPge no-tipică dintre demenţa precoce, amiotrofii, coree, maladia Friedrich. Exitusul survenit după stările de agitaţie psihomotorie extremă, cu fenomene de deshidratare, cel mai adesea, nu se poate explica în urma examenului autopsie, datorită nespecificităţii leziunilor (leziuni cerebrale nespecifice şi cele datorate deshidratării, infecţiei secundare). • INVESTIGAŢII PSIHOLOGICE. Investigarea psihologică a bolnavului psihic are, pe de o parte, caracteristicile oricărei investigaţii psihologice ; pe de altă parte, ea se înscrie într-un specific al bolii, încercînd să surprindă nu simptomatologia ca atare, ci personalitatea omului bolnav, modalităţile sale de relaţionare, da raportare la o situaţie dată şi de soluţionare a acesteia, deci funcţionarea sa psihică sub aspect cognitiv şi structural-dinamic. Orice probă psihologică urmăreşte evidenţierea unor manifestări psihice şi, pe cît posibil, a mecanismelor acestor manifestări. In exáminarea psihologică în general şi în schizofrenie, în special, este importantă stabilirea unei re" laţii examinator-examinat, relaţie comprehen- no/SCM Sdtízoírertie í investigaţii psihologice sivă şi securizantă, în care examinatul să fie acceptat (şl să se simtă astfel), să realizeze persoana examinatorului ca o persoană reală. Schizofrenul cooperează greu, nu dintr-o intenţionalitate negativă conştientă, ci dintr-o dificultate de a se raporta la celălalt şi la o situaţie, de a schimba mesaje în situaţie. în puseul acuţi investigaţia psihologică (dealtfel, şi alte investigaţii) este, în majoritatea cazurilor, imposibilă, datorită lipsei de cooperare. După remiterea manifestărilor acute, psihoticul schizofren se păstrează într-un registru de regre-sie, mentală şi a întregii personalităţi» mai mult sau mai puţin accentuată, în funcţie de intensitatea fazei acute. Evident, pacientul va fi investigat şi cînd se află sub terapie medicamentoasă ; este însă necesară suprimarea acesteia cu 24 ore înainte de investigare, întrucît : .. • neurolepticele, în doză mare, modifică reactivitatea globală a individului, dar mai ales reactivitatea specifică a funcţiilor psihice bazale, prosexice şi mnezice ; • neurolepticele amplifică dificultatea de relaţionare sub aspectul spontaneităţii răspunsurilor în situaţie ; neurolepticele scad semnificativ tensiunea afectiv-moti-vaţionalăa angajării într-o activitate dată; • întreruperea medicaţiei neuroleptice pe o durată foarte scurtă (24 ore), înaintea investigării psihologice, diminuează numai relativ intensitatea efectelor medicament toas eT séWíídăreŢ TaptuL“că7 ăcesfenma n i -festări persistă se repercutează, în special, asupra niveîuluî funcţiilor psihice bazaie (prosexice şi mnezice) şi asupra ritmului de lucru al pacientului ; medicamentele nu acţionează însă la nivelul personalităţii, asupra mecanismelor psihodinamice, asupra instanţelor profunde şi asupra fantasmaticii inconştiente. Investigarea psihologică a schizofrenului este utilă, în special, în : • cazurile de debut, ca adjuvant în diagnosticul diferenţial, pentru a se preciza modul în care este afectată structura personalităţii, precum şi gradul de afectare ; • cazurile de remisiune, debutul stabilizării remisiunii, ca instrument în evaluarea cantitativă şi calitativă a defectului psiho-tic, de precizare şi apreciere a capacităţilor restante, în perspectiva reintegrării sociale a bolnavului (în activitatea anterioară bolii sau într-o terapie ocupa-ţionaiă, în regim instituţionalizat, ambulatoriu sau într-o unitate de cronici) ; © pentru evaluarea persoanéi (personalităţii) în perspectiva unui tratament psiho- terapeutic (cura analitică, psihoterapie de grup, psihoterapie analitică dé grúp etc.). Investigarea psihologică nu vizează registrul manifestărilor evidente, ci registrul lâtenţ, acela în care manifestarea se articulează şi din care îşi extrage conţinuturile. Există o corelaţie între manifestarea psihologică, aşa cum apare ea ca simptom în boală, şi manifestarea într-o probă dată, aşa cum apare ea ca modalitate a individului de a alege, de a soluţiona, în ultimă instanţă de a răspunde \â o anumită situa-ţie-stimul. Atitudinea schizofrenului în şedinţa de investigare psihologică esté o atitudine modificată, în funcţie de intensitatea patologiei ; aşadar, atitudinea schizofrenului stă sub semnul bolii sale, de la dificultatea intrării în relaţie» pînă la cooperarea minimă, de la apelul non-verbal la sprijinul examinatorului, pînă ia comentariile, întreruperile, reluările şi referinţele personale» frizînd incoerenţa şi plasînd pacientul în afara relaţiei şi a situaţiei, chiar dacă, aparent, el are reacţii emoţionale ce ar pleda pentru implicaréa lui în probă, în activitate, deci în situaţie. în şedinţa de investigare se vor observa atent comportamentul schizofrenului, modificările acestui comportament şi , mai ales, măsura participării, acestea fiind o expresie a distorsiunilor generate de boală. investigarea inteligenţei sau a capacităţilor operaţional-logice se realizează cel mai frecvent prin bateria de inteligenţă Wechsler (WA1S). Se remarcă, la schizofreni, scoruri mai ridicate la itemii verbali, comparativ cu itemii de performanţă, ca şi faptul că inteligenţa în sine nu este perturbată, în schimb perturbarea atinge modalitatea de folosire a inteligenţei. în rezolvările subiectului, apar contaminări, derivări, substituiri, soluţii paradoxale, asociaţii bizare, definiri prin particularizări bizare (de exemplu, la proba de vocabular, la proba de comprehensiune sau de similitudini) ; toate aceste fenomene transformă itemii care se adresează inteligenţei propriu-zise în secvenţe/fragmente de probe proiective. Modificările în răspuns se datorează unor modificări în consemnul probei, operate de subiect fără ca el să aibă o intenţionalitate în acest sensf astfel, de exemplu, la proba de comprehensiune generală apar răspunsuri bizare, proba funcţionînd ca şi cea de asociaţie liberă cu stimul dat ; de asemenea, la proba de vocabulâr, definiţiile pot fi elaborate paradoxal, marcate de neologisme şi de erori bizare în conţinut; în acest fel, apare definirea expresiei „Fabrică de arme = Instituţie de antrenament viitor, fără scop, unde se adună oameni de pază" (WECHSLER, 1946). Cuvîntu» capătă, la schizofren, semnificaţii particulare ; sînt caracteristice vocabularului schizofrenu- Schizofrenie ; inyestigaţii psihologice SCH/111 fui : perseveraţia, redundanţa, incoerenţa în expresie (corespunzătoare incoerenţei în idea-ţie). Astfel, analiza rezultatelor obţinute se transformă din analiză esenţial cantitativă în analiză calitativă. Proba de inteligenţă Raven, care vizează capacităţile de analiză, sinteză, generalizare şi abstractizare, este în general bine rezolvată de schizofrenii aflaţi la debut, deşi se remarcă o creştere a timpului de rezolvare. Ca probă non-verbală de inteligenţă, Raven Înregistrează rezolvări bune şi chiar foarte bune, în măsura în care procesul psihotic nu este avansat ; figurile matriceale şi consemnul nu se pretează la asociaţii verbale libere. Precizăm următoarele două aspecte : • rezolvarea unei probe de inteligenţă de către schizofreni depinde de nivelul lor intelectual (capacităţile de sesizare, operare, organizare a relaţiilor dintre elemente şi dintre relaţii) anterior bolii şi de nivelul lor de instruire; în general, nivelul intelectual al bolnavilor schizofrenici este bun şi foarte bun ; • rezolvarea probelor de inteligenţă (şi a oricăror altor probe) se modifică în funcţie de intensitatea procesului morbid şi de gravitatea defectul ui în urma procesului morbid ; cînd defectul esie mai ales intelectual (şi cînd este global), rezultatele la probele de inteligenţă (şi la cele cognitive, în general) sînt marcate de anumiţi Indici de organicitateT care apar in stările psihopatoide ; deficitul cognitiv este, în aceste cazuri f senanificativ şi echivalează cu un deficit analog celui din deteriorarea mintală organică. Investigarea personalităţii se realizează fie prin marile chestionare de personalitate, cum ar fi chestionarul Minnesota (MMPÍ), fie pfin probele proiective (Rorschach, Szondi, TAT, testul arborelui, testul persoanei). Probele proiective sînt preferabile chestionarelor. La testul Rorschach apar următoarele caracteristici specifice schizofreniei : • alternanţă a formelor foarte bune cu forme foarte proaste, păstrarea nivelului intelectual cu distorsiune în maniera de utilizare a intelectului şi în modalitatea perceptuală ; • abstractizarea formei, cu simbolizarea conţinutului în aprehensiune ; • fabulaţii pornind de la detalii perceptuale minere, cu extrapolare a conţinutului asupra ansamblului planşei ; • fenomene de contaminare, ce pot merge de la contaminările „complexuale" de tip nevrotic pînă Ia marile contaminări de conţinuturi, cu imprecizie formală gravă (crearea unor forme noi, discordante cu stimulul, într-un registru tematic bizar) ; • kinestezii mareînd interiorizarea profundă, însoţită de comentarii tip „referinţe personale", cu reactualizarea unor episoade existenţiale vechi ; • perseveraţii şi stereotipii marcate, în special în defectul psihotic grav ; • protocolul (discursul proiectiv), în ansamblul său, are un aspect global insolit, straniu, dereist. Redăm tabloul semnelor psihopatologice specifice schizofreniei în testul Rorschach (D. AN-ZIEU, 1973) : • după testul Rorschach : G contaminate, răspunsuri Po (poziţie), răspunsuri Cn (denumire de culoare), frecvenţă crescută a F- (formelor negative), refuz al interpretării (blocaj psihotic) ; • după alţi autori : — G sincretice, G-, DG, tip de aprehensiune GD Dd ; — succesiune dezordonată ; — tip de rezonanţă intimă coartat sau coartativ (răspunsuri CF şi EF în perioada de debut a maladiei) ; — răspunsuri cu determinant combinat şi negativ, de tipul KG-; — A % crescut; Ad superior lui A ; Hd superior lui H ; — perseveraţii ; — răspunsuri-abstracţie ;răsptmsurf-nu-măr ; răspunsuri-literă, cifră, figură geometrică ; — conţinuturi bizare sau oribile, terifiante ; r- răspunsun-foetus, naştere, destrucţie, descompunere ; — răspunsuri originare negative (Orig.-) ; — răspunsuri perspectivă (percepţie „în-depărtată**, cu asociaţii bizare, estompa j de perspectivă, fenomenul fiziune-figură-fond) ; — referinţe personale, derivînd dintr-0 elaborare a ansamblului sau a unor detalii şi degenerînd în fragmente autobiografice marcate de incoerenţă ; — diminuarea semnificativă a conştiinţei interpretative. După Franţoise MINKOWSKA, discursul Rorschach al schizofrenului este impregnat de un vocabular raţional (opus vocabularului senzorial), abstract, devitalizat, în care predomină conţinuturi şi forme rupte, izolate, disociate, substantive abstracte, verbe şi prepoziţii, într-o expresie a rupturii, a prăbuşirii ; modalitatea de abordare a situaţiei este ea 112/SCH Schizofrenieinvestigaţii psihologice însăşi abstractă, disociată, impersonală, detaşată. - ' - ; TAT-irl în schizofrenie are următoarele semne caracteristice: * • .extravaganţa temelor, (de exemplu,: teme . homosexuale, teme bizare) ; • simbolismul în interpretarea unör deta-. Iii (de exemplu, o linie este interpretată ta limita de separare între viaţă şi moarte, între spirit şi corp etc.) ; :• izolarea personaj ului de ambianţă, pî nă la izolarea de lume (de exemplu, personajul central este perceput şi interpretat 4a' un personaj rupt dintr-un context relaţional şi îndeplinind : un travaliu • abstract) ; * ~ • povestiri generale, cu conţinuturi? vagi, întîmplătoare, fuzionînd într-un discurs ■íi -v. paradoxal, şi incoerent ; • bizarérii de limbaj, în reacţia globală la probă şi în relaţia cu examinatorul ; - •^alterare' â;funcţiunii, paradigmatice a lim- bajului în construcţia tematică, datorită alterării: de percepţiei ceea ce schimbă i semnificaţiile figurii'(scenei) reale cu alte “semnificaţii proiectate ; ‘.•alterare în esenţă a funcţiunii sintagma-ticé a-limbajului, pornind de la paradigme bizare :(alegeri tematice şi de conţinut * A bizare),'ce se desfăşoară asociativ într-o „catastrofă a verbul ui “ (studiile de sémánál iză) ; * • raţionalizări ■ ataşam ente fa_jjeiaii]T con- - L strucţii epice- pe detalii, simbolism accen- tuat (eşec al sublimării) cu - regresi une „ . evidenţă, rşfuz camuflînd o r eacţie de catastrofă, fantezii no n-structurate, cu percepţii, bizare de obiecte distruse, deteriorate, într-o. alterare mai mult sau mai puţin importantă a expresiei globale ; • în schizofrenia paranoidă pot apărea teme de persecuţie. Testul Szondi oferă, conform concepţiei autorului, cîteva sindroame patologice caracteristice: • sindromul disociaţiei sau ai schizofreniei paranoide, cu următoarele reacţii specifice: S : + (!!) -P : 0 - Sch : 0 - G : 0 - Interpretarea acestor reacţii este următoarea : S : •+*(• 0"“ semnifică o constituţie sexuală psihologic feminină, cu inversiune inconştientă a scopului sexual ; R : 0— semnifică tearoă proiectatăi (siiis^ pici un e, senzitivi tate, anxietafte, legate de imaginea proprie'în ochii celorlalţi, de ceea ce>aiţii vor spune, ar putea spunei'&aM chiar spun despre subiect) * Sch : 0— semnifică regresie a Eului adüátie* lipsa graniţelor între Eu şi lumé Eul magic, mistic, arhaic/ dornic nat de mecanismul proiecţiei ; C : 0— sem ni fi că: detaşarea d e l urne j soîi- tudinea, pierderea sentimentului intim al valorii lucrurilor,; tismul. " ! : TAgEL cklVM Variante ale sindromului disociaţiei; Sindrom clasic - Varia® te . ■ ■ ■ i > < ş h = -f- ± j- -r I f +i -I- p e. = 0 hy == — V + -r + + + '+ (• rfK k = ° Sch p = 0 0 0 0 + + 0' 0 - ± -tt - c d = ° rrt =*= — 0 0 0 0 -f* 0 3^3 . rr; - - -■ ± • sindromul „catatonic*, cu următoarele re-; acţii specifice : I S« + ! + ! ■ i - r P = - 0 (0-) Sch = - 0 Interpretarea acestor reacţii este următparea* S : -f ! -j- ! semnifică sexualitate şi agresivitate acumulată ; P : — 0 semnifică acumularea afectelor ne-. (0 —) gative, cy exhibarea atitudinii ne-i gativiste (dielirul senzitiv al lui Kretschnrţer^ r Sch : —0 semnifică reglarea, negaţia ; C :------semnifică ruperea contactului C14 lumea. Schizofrenie investigaţii psihologice SCH/î Î3> Sindromul disociaţiei, sk. poranoida Sindromul cota fon ic s p sk c i 1 1 % fâ & % r P r 1 i â fa i 4/, ■" ' ■ s . p sk • C k s e tiy k p d m $:*!+[ P:-0 (0-) sk: '-V C:~ Testút ,arborelui (KOCH) oferă următoarele semne 5pqcifi.ce schizofreniei: • sempe; de degenerescentă,, cînd tabloul psihopatologic psihotic este avansat: şi apar note:de organicitate • semne de sciziune (trăsături contrarii şi inversate, în desen) ; • antropomorfizări (o parte a arborelui este: transformată în grimasă umană sau în element corporal dezarticulat în ansamblul desenului ; aceste semne pot reprezenta fie o regresie la antropomorfi-iarei infantilă, fie o modificare a propriei personalităţi la nivelul schemei corporale). Impresia globală pe care o degajă desenul, în schizofrenie, poate fi : difuză, haotică, obscură, dezordonată, rece, inflexibilă, abstractă sau simbolică. Testül persoanei (MACHOVER, Human Fi-gure Drawing — HFD) se pretează unei analîze formale (mărimea desenului, amplasarea pe foaie; finalizarea, precizia trăsăturilor, simetria, proporţiile, perspectiva) şi unei analize de conţinut (tema, atitudinea personajelor, proporţia părţilor corpului, expresia facială, posturală, accesoriile). Semnificaţiile în schizofrenie sínt : • forme rotunde: narcisism, sumisiune; • forme angulare agresivitate, masculinitate, opoziţie ; • omisiuni şi deghizări, inversare a sexului personajului desenat, în raport cu sexul subiectului,; mutilare a personajului, de-senat (perturbări la nivelul identificării profunde). Ín toate probele proiective tip desen (hîrtie-* creion) se interpretează : plasarea desenului în pagină (zonele cîmpului grafic, după PULVER^ simbolica spaţială, după GRÜNWALD-KOCH),. aspectul formal în desen şi aspectele de conţinut ; în schizofrenie apar : deplasări semnifica-tive ale paginării (spre stînga-jos), deformări semnificative ale trăsăturilor şi liniilor (disproporţii), modificări de conţinut, în majoritatea lor de tipul abstractizării, simbolizării, contaminării . Inventarul de personalitate Minnesota (MtIPl) conţine o scală (scala 8) a schizofreniei, cu 78 de întrebări foarte variate, vizînd simptome din schizofrenia paranoidă, hebefrenie, demenţa precoce. Scala nu este deosebit de sensibilă : eâ diagnostichează schizofrenia la aproximativ 60% din cazuri, scoruri ridicate putînd fi ob^ ţinute şi de personalităţi puternic introverte,. de structurile nevrotice vechi. Personalităţile schizoide pot obţine o notă normală la scala 8, în schimb au note ridicate la alte scale. Se recomandă atenţie la interpretarea chestionarului. Minnesota, mai ales datorita faptului ca nu există (decît prin anchetă ulterioară) o modalitate obiectivă de verificare a autenticităţii răspunsurilor în funcţie de înţelegerea întrer bării. 8 — Enciclopedie de psihiatrie — «d. 217 114/5CH Schizofrenie : investigaţii paraclinice (EEG) • INVESTIGAŢI! PARACLINICE. în ultimele şase decenii s-au depus eforturi susţinute din partea unor clinicienr psihiatri, biochimişti, endocrinologi, pentru dozarea a „tot ce se poate" din sîngele, urina şi lichidul cefalorahidian al bolnavilor de schizofrenie, fără ca speranţa de reuşită să le poată fi, pînă în prezent, răsplătită : dozările nu au putut detecta nici o anomalie responsabilă de etiopatogenia bolii sau care să poată sluji drept element de diagnostic. Simultan sau succesiv, alţi specialişti au cercetat sistematic electroencefalogramele şi pneumoencefalografiile gazoase, aştept înd u-se să găsească unele corelaţii revelatoare, nu numai ale cauzelor, ci şi ale prognosticului schizofreniei. Deşi numărul rezultatelor, „pozitive" a fost considerabil, investigaţiile paraclinice în schizofrenie nu au avut valoare corespunzătoare celor din bolile interne, insuccesul fiind deocamdată pus pe seama metodologii lor inadecvate sau datorat unor. variabile greu de controlat. A devenit din ce în oe mai clar faptul că anor-malităţile biochimice, radiologice sau bioelec-trice care ar putea explica tulburările psiho-comportamentale din schizofrenie sînt localizate la nivelul creierului, într-o anumită regiune a sa, dar posibilitatea ca aceasta să se reflecte în analizele de sînge sau de urină, pe electroencefalogramă (EEG) sau pneumoence-falogramă (PEG), nu poate fi deocamdată decît parţîar p rezumată (sau ca în, de exemplu, aciduria arglninsuccinica generatoare de oligo-frenie şî asociată cu concentraţii crescute de acid argininsuccinic în LCR si urină, în mai mică măsură în sînge — S. ARIETI). Eşecurile cu care s-au soldat toate aceste încercări de a găsi unele indicii pe plan paraclinic şi de laborator în diagnosticul şi, implicit, etiopatogenia şi tratamentul schizofreniei au condus, în final, Ia concluzia că ele au numai valoare eliminatorie în cazul unor afecţiuni organice cerebrale care pot genera sindroame schizofreniforme (LANGFELDT). Investigaţiile paraclinice şi examenele uzuale de laborator sînt, cel puţin în stadiul actual, neconcludente, tehnicile de histoneurochimie şi cercetările în domeniul biochimiei neuromediatorilor repre-zentînd eşantionul la care se raportează investigaţiile moderne. — Semnele eîectroencefaiografrce în psihozele schizofrenice au fost sistematic studiate, investigarea lor fiind îmbogăţită datorită dezvoltării mijloacelor tehnice. Multitudinea datelor obţinute prin aceste studii au fost restrînse la cîteva puncte de vedere, nici un eveniment ştiinţific neputînd oferi o variantă cu valoare de certitudine în ceea ce priveşte specificitatea traseelor EEG în schizofrenie. Anomalii ca ritmul „choppy‘% „sharp waves", complexe vîrf-undă, ritmuri rapide, trasee „imature* reprezintă numai particularizări lipsite de specificitate ; consensul autorilor se reduce la prezenţa unor tulburări minore (rezistenţa ritmului alfa la blocarea prin lumina şi la dezorganizarea prin hiperpnee). Interesant de semnalat sînt traseele EEG în cazurile acute de schizofrenie, avînd un aspect izbitor de asemănător cu cele din epilepsie (H, EY, 1978) şi sugerînd posibile leziuni „organice** cerebrale. De asemenea, pot fi menţionate înregistrări le pe care le-a realizat HEARTH (1954) la nivelul hipotalamusului, demonstrînd o activitate bio-electrică slabă a acestuia, o reactivitate puternica la adrenalina administrată intravenos şi o reactivitate slabă la frig. S-a observat că în marea lor. majoritate, bolnavii: cu psihoze discordante, indiferent de forma clinică, au trasee normale sau aproape normale, dar au fost constatate, la unii dintre e», modificări evidente ale traseului EEG după aplicarea tratamentului cu neuroleptice incisive (vîrfuri lente şi ascuţite, izolate şi grupate, uneori hipervoltate, rareori unde lente hipervoltate în banda delta-teta polimorf). Concluziile cercetărilor româneşti şi internaţionale, se îndreaptă spre rezultate de bun augur, în privinţa efectului terapeutic şî, implicit al prognosticului bolii. BOURGÉROl, HŰBE R şi alţii (1984) apreciază că în schizofrenie traseele EEG "sînt anormale în proporţie de 8—27,5%. într-o sinteză realizată în 1986, D. CONSTANTIN, I. ROMAN, S? NEAGU-SADOVEANU au trecut în revistă cîteva aspecte ale EEG în schizofrenie, remarcînd următoarele : • ritmul choppy este o.activitate bioelec-trică hipovoltată, dezorganizată, cu frecvenţe rapide de 25—50 c/s, supraîncărcată de activitatea teta de mică amplitudine. Poate fi distribuit difuz sau numai în regiunile anterioare ale creierului. Astăzi, ritmul choppy este considerat de majoritatea autorilor ca expresie a unor dezordini afectiv-emoţionale (anr xietate, nelinişte, agitaţie psihomotorie), stări întîlnite într-un grup mai larg de boli psihice, nu numai în schizofrenie, ci şi în cerebrastenia posttraumatica, agitaţia maniacală etc. ; ® descărcările paroxistice de tip comiţial, neînsotite de crize clinice — evidenţiate de DAVIS, GIBBS şi JASPER - constau din vîrfuri „sharp waves“, complexe vîrf-undă rapide de 6 c/s, atipice, distribuite în derivaţiile postcentrale, care nu sînt influenţate de hiperpnee. S-au descris, de Schizofrenie : investigaţii paraclinice (PEG, constante biologice) SCH/l 15 asemenea, disritmii lente — teta şi delta difuze — în primele pusee ale stuporului catatonic, Alterări paroxistice au fost observate în catatonie, schizofrenia hebe-freno-catatonlcă, schizofrenia grefată pe un fond encefalopat. Se apreciază că;aceste anomalii sînt prezente la 25% din bolnavii cu schizofrenie (HILL, 1957). Tratamentul anticomiţiai nu influenţează anomaliile paroxistice din schizofrenie. Ele pot apărea spontan după şocul insuJinic sau după cel electric, după administrarea de neuroleptice sau ia activările de rutină. Sînt foarte rare epilepsiile asociate cu schizofrenia, caz în care, dincolo de alterările paroxistice generalizate sau focalizate, bolnavul va prezenta convulsii. Acestea sînt cazuri dificil de tratat , avîndu-se în vedere tendinţa medicaţiei neurotrope de a facilita descărcările paroxistice. Se impune deci o protecţie chimică adecvată. La bolnavii cu traseu alterat de tip comiţial, anterior boliî, se observă fenomenul de normalizare forţată a EEG în timpul episodului psihotic. După trecerea episodului psihotic, traseul revine la aspectul iniţial, reapărînd anomaliile paroxistice ; • pragul fotomîoclonic şi fotoconvulsivant la administrarea de Cardiazol este scăzut în schizofrenia catatonică ; • Margaret KEN NARD şl SCHWARTZ-MAN (1955, 1956 şi 1957) ăirreatizat histograme regionale cu analizatorul de frecvenţă la bolnavi i cu schizofrenie, com-parîndu-le cu cele ale subiecţilor consideraţi normali, la care se obţin curbe omogene. La cei cu schizofrenie s-a constatat o mare anarhie şi variabilitate în distribuţia temporo-spaţială a ritmurilor alfa» beta şi teta ; • o parte dintre bolnavii cu schizofrenie de formă hebefreno-catatonică au traseu normal, dar cu ritm alfa areactiv la stimularea luminoasă, la medicaţia neuro» leptică şi la electroşoc ; • efectuarea seriată a EEG, pe parcursul a 3—4 săptămîni, arată aspecte variabile ale traseului, în funcţie de fazele evolutive ale bolii. Remisiunea episodului conduce la remisiunea traseului. Variaţia contingenţă negativă prezintă o undă de aşteptare mai amplă în fazele acute de debut ; • potenţialele transcefalice sînt mai prelungite şi mai ample în schizofrenia cu halucinaţii şi la bolnavii catatonici. — Pneumoencefalografia gazoasă (în special cea fracţionată şi dirijată), care a fost studiată în relaţie cu înregistrările EEG, putîndu-se stabili o importantă concordanţă în cadrul cazurilor cronice între defectul apato-abulic* areactivitatea bioelectrică la diverşi stimuli şi, în 50% din cazuri, între acestea şi modificările-ventriculare (V. PREDESCU şi colab., 1964). Acestea din urmă constau în dilatarea porţi uni b anterioare (frontale) a ventriculului laterali maK ales a ventriculului ai lll-lea, într-un grad mai redus pentru spaţiile subarahnoidiene, repre-zentînd diferitele grade de atrofie subcorticală. şi corticală (corespunzătoare gravităţii defectului energetic apato-abulic). Aspectele similare; întîlnite şi în alte afecţiuni cerebrale cronice, (epilepsie, parkinsonism etc.) pun sub semnuL întrebării orice posibilă afirmare a specificităţii imaginii radiologice. Ipoteza unei „specificităţi pentru delimitarea formei „cenestezice" (HLIBER) este incertă, lărgirile accentuate ale ventriculului al lll-lea neputînd justifica o diferenţiere nosologică de asemenea fineţe. MAN-CEAU şi colab. (citaţi de PREDESCU, 1976> au evidenţiat o deosebire mai netă între formele clinice, în sensul că în formele catatonice se observă o dilatarea ventriculului al lll-lea. sau a întregului ansamblu al regiunii frontale, în timp ce formele paranoide dau o pneumati-zare anormală a regiunii frontale ; formele simple nu prezintă o imagine pneumoencefalo-grafică specifică. Anomaliile pneumoencefalo-grafice cele mai frecvente (BORENSTEIN şi METZGER) sînt atrofia corticală, localizată la nivelul lobilor frontali şi parietali, şi dilatarea, ventricul ut ui al Ht-fea şi a coarnelortemporale. — Constantele biologice studiate în cazurile de schizofrenie nu au înregistrat modificări patognomonice, la sînge sau la LCR, variaţiile înregistrate remarcîndu-se prin „o mare dispersie a datelor metabolice" (PREDESCU,, 1976) şi demonstrînd, de fapt, hiporeactivitatea_ metabolică la diverşi stimuli. Modificările tabloului hematologic (leucocitoză, eozînopenîe etc.), formarea defectuoasă a hematiilor (GJES-S1NG şi HAHN, 1936), modificări ale probelorr hepatice (valori sugerînd insuficienţa hepatică), tulburările metabolismului apei şi ale balanţei azotate—toate acestea reprezintă, de fapt, răsunetul biochimic, metabolic, nespecific, pe care schizofrenia îl are asupra organismului. Alterările funcţiei hepatice, exprimate prin testele de disproteinemie, electroforeză etc., sînt de-menţionat mai degrabă în legătură cu lunga durată a tratamentului de întreţinere cu neuroleptice, trebuind să se afle în atenţia medicului clinician, în special de la nivelul LSM-urilor, îrk cadrul activităţii de dispensarizare a cazurilor cronice de schizofrenie. 1Î6/SCH Schizofrenie : ijivestigőfii paraclinice (anatomopatologice) Variaţiile fazi ce aîe balanţei de azot (menţionate de GJESSING în 1947) au putut fi interpretate numai în cazuri extrem de rare (2% di n total ui cazuri lor de schizofrenie) de „catatonie periodica", cînd fazele de stupor sau agitaţie erau însoţite de retenţie azotată şi excreţie compensatorie în intervalul liber. Hiperglicemia şi răspunsul lent la proba hiperglicemiei provocate, din unele cazuri, au fost puse pe seama perturbării centrilor dien-cefalo-hipofizari, dar nu pot fi considerate ca investigaţii specifice. Dozări mai nuanţate, ca cea a histaminei în sînge, au suscitat interesul unor cercetători (LOVETT-DOUST, STERN, 1956-1957 ; PFEIFFER, 1969), care au comunicat valori crescute la unii bolnavi, dar normale la alţii, luînd îh considerare observaţiile tui LUCY (1954) asupra toleranţei crescute a schizofrenilor la administrarea intramuscu-iară sau intravenoasă a histaminei. Examenul urinei nu mai prezină interes în ceea ce priveşte găsirea unor modificări notabile („pata roz", „pata mov“ au constituit su-. biect de discuţie numai pentru cîteva luni), deşi există şi unele observaţii interesante, ca acelea făcute de BRUNE şi HIMWICH (1962), care indică existenţa unei concentraţii crescute de triptamină în urina schizofrenilor, în timp ce metamfetamina este normală. în 1970, HIM-WICH ş.a. au detectat dimetiltriptamîna în urina acestor bolnavi.. „ JDozăxiie^iectuate la nivelul LGRfras-au soldat nici ele cu rezultate concludente, clini-planii şi cercetătorii ajungînd *k. coaeltei-a ..ca nu constituie' un indicator fidel al modificărilor, metabolice ce se petrec în SNC. în schizofrenie LCR are o componenţă cefulară şi chimică normală, numai., rareori î n regi st rî ndu-se creşteri ale álbuminörahiei şi deviaţia la stînga a curbei din reacţia coloidălă, în mod excepţional, creşterea numărului de celule. — Cercetările anatomopatologice asupra sistemului nervos central în schizofrenie nu au evidenţiat, pînă în prezent, existenţa unei leziuni morf o pat o logice specifice, care să poată constitui baza unei explicaţii etiopatogenice a bolii. Din punct de vedere macroscopic, pe baza studiilor comparative ce au luat în considerare un număr mare de cazuri de control, unii autori (SCHARPFF, WILDI, TATETSU) au ajuns la concluzia existenţei cîtorva caracte; istici : o anumită greutate medie sau ceva mai mare pentru creierul de schizofren, diminuarea volumului ventriculului lateral, aspectul hipopla-Zic al arterelor cerebrale bazale şi frecvenţa rară a proceselor de arterioscleroză şi hialinoză cerebrală. Aspectele de atrofie corticală şi de dilatare a ventriculului lll, evidenţiate în urma unor investigaţii neuroradiologice (LHERMIT-TE-KL1PPEL, HUBER, HAGY), nu au fost confirmate de investigaţiile anatomo-patologice, ele fiind prezente numai în schizofreniile „simptomatice4* (pseudoschizofrenii). în acestea din urmă, simptomatologia de tip schizofren poate avea ca substrat morfopatologic procese tumoraié, leziuni cerebrale degenerative, sistematizate sau nesistematizate, leziuni infecţioase, traumatice, toxice sau datorate tulburărilor circulatorii, care lipsesc în schizofrenia adevărată, de „nudeu“. De fapt, anatomia patologică a schizofreniei se confundă cu histopatologia ei. încă din 1921, BUSCAINO, apoi KLIPPEL, urmat de jO-SEPHY (1923) şi FUNFGELD au descris, la a-ceastăafecţiune, leziuni de tip „neuröepitelial“. Ele constau în dispariţii neuronale difuze sau în focare, afectînd îndeosebi straturile 3, 5 şi 6 aîe scoarţei cerebrale sau zona mediodorsală a nucleului taîamic, în infiltrarea grasă şi scleroza celulelor nervoase corticale, fără a fi însoţite de o reacţie glială. r încercarea de a acredita, pentru aceste leziuni, o localizare electivă în regiunea pre-frontală, girusul cinguli, talamus şi, regiunea hipotalamică a eşuat (C. şi O. VOGT, HOPF, BAU MER). Dealtfel, leziunile descrise nu au un caracter specific pentru schizofrenie, întrucît au putut fi decelate şi la victimele de război, laicei -decedâţi ca urmare a -unor boHacute, fară a avea antecedente psihice, sau ca modificări termi nale-neuronale. Alte studii au evidenţiat leziuni cerebrale mai frecvente în cortexul cerebral şi în talamus. Astfel, ŢSIVILKO, ŢREFF şi HEMPEL au^desc:ris neuroni h»per-cromici atrofiei, alternînd ,cu neuroni palizi, vacuolizaţi. PALMA şi SOTELO au observat alterări neurofibrilare> manifestate prin pseu-dohipertrofie sau hiperargirofilie, iar SCHA-RENBERG şi BROWN au demonstrat o hipertrofie axonală în creierul catatonicilor. De un mare interes în cercetările neuro-axonale care au folosit tehnici de impregnare argentică sînt cele iniţiate de ZURABASHVILI şi continuate de TATETSU. Primul a folosit fragmente bioptice provenind din aria 8 corticală, prelevate după lobotomii, şi a constatat că, în schizofrenie, fibrele nervoase erau mal argi-rofile decît la subiecţii normali. Cu tehnici mai avansate, TATETSU a demonstrat că unele celule ale cortexului au dendrite apicale anormal de groase şi hiperargirofile, citoplasma şi nucleii sînt mai voluminoşi, iar spaţiile peri-celulare sînt absente sau înguste. Aceste modificări au fost observate în toate structurile corticale, predominant în al treilea şi al cin- Schizofrenie : diagnostic pozitiv SCHZ117 ciléastrat. Fibrele neüroaxonale hiperargirofilé şi groase au puţine ramificaţii, par rigide, avînd o dispoziţie neregulată şi, rareori, un aspect sinuos.. Ele au fost observate în toate straturile corticale ale diferitelor arii, predominant în ariile 3, 4, 5, 6 ale scoarţei. Aceste modificăi i s-au evidenţiat atît în cortexul cerebral, cît şi în substanţa albă subcorticală, indiferent de forma clinică a schizofreniei. Ele au fost considerate ca reacţii de hipertrofie celulară şi axonală, legate probabil, de procese metabolice crescute. E. WILDI şi colab. au studiat influenţa procesului de involuţie asupra creierului bolnavilor de schizofrenie şi au observat o rezistenţă crescută a ţesutului nervos la formarea plăcilor senile şi a neuronilor din izocortexul lobului frontal faţă de procesul de degenerare neuro-fibrîlară Alzheimer. Arterele cerebrale în cazurile de schizofrenie au o rezistenţă crescută faţă de procesele de arterioscleroză, hialinoză şi a ng Îo pat ie senilă. în schizofrenia necomplicată cu alte boli, integritatea structurală a ţesutului nervos se menţine atît în cazurile cu evoluţie îndelungata, cît şi în Cele cu defect. Întrucît, pînă în prezent, nu s-a demonstrat existenţa unui tablou morfopatologic specific îb schizofrenie, se poate deduce că procesele metabolice proprii organismului bolnavului ar tulbura mecanismele funcţionale ale. creierului, responsabile de manifestările psihopatologice ale bolii. PETERS, HEALTH şl colab., TELLER si DEN BE R au invocat, în explicarea tulburărilor funcţionale cerebrale din schizofrenie, o activitate sinaptică anormal, determinată metabolic sau un defect de structură moleculară a membranelor sinaptice. Acest defect sinaptic ar putea fi remisibil, explicînd, în acest fel-, remisiunil.e. Recentele observaţii de microscopie electronică efectuate de T. MYAKAIVA şi colab. confirmă cercetările precedente, pledînd pentru o deficienţa de transmitere si naptică, cu determinism metabolic, prin evidenţierea unor mase granulare voluminoase în jurul axonului şi în teaca de mielină, precum şi a unor modificări sinaptice. Cercetările în acest domeniu continuă, deşi tratamentele aplicate, bolile supraadăugate, modificările metabolice secundare schizofreniei sînt numai cîteva dintre posibilele cauze de eroare. 111. SCHIZOFRENIE — diagnostic pozitiv • Deşi schizofrenia ca entitate clinică este circumscrisă strict psihopatologic (toate celelalte elemente fiind la ora actuală ipotetice), nu se poate vorbi despre semne care să conducă direct către diagnostic, să fie patognomo- nice. Mai mult, dhiar în prezenţa unui tablou clinic „tipic*, criteriul evolutiv esté hotărîtor, mai ales în perioada de debut. Diagnosticul de schizofrenie nu se poate face în întregime pe baza observaţiei şi a măsurătorilor psi ho metri ce obiective, şi nici a unor demersuri logice. O înţelegere clinică cuprinzătoare şi profundă stă la baza diagnosticului fiecărui bolnav în parte. Evaluarea clinică trebuie să ţină cont de prezenţa sau absenţa unor simptome cheie, de personalitatea prepsihotică a pacientului, de datele examenului somatic (care au rol de excludere), de istoricul genetic familial, de datele socio-culturale. în opinia lui J. KENDELL, „diagnosticul este denumirea unei configuraţii de semne, simptome şi comportamente raportate la experienţa psihiatrului, la interacţiunea lui cu pacientul, cu realitatea generală, cu realitatea sa personală, la cunoştinţele teoretice pe care acesta le are“._ Această aserţiune este cu atît mai valabilă cu cît, în cazul schizofreniei, au fost constatate (cu ocazia diferitelor studii comparative) diferenţe dintre cele mai neaşteptate. Psihiatrii americani consideră, pe o listă de zece simptome principale ale schizofreniei, halucinaţiile pe locul cind şi delirul pe locui doi, dar psihiatrii britanici nu clasează halucinaţiile în primele zece Semne, iar delirul este pus pe al optulea loc. * Halucinaţiile pot reprezenta o cheie diagnostică, dar ele nu conduc la diagnostic decît dacă sînt corelate cu unele caracteristici, cum ar fi : modalitatea de apariţie, durata, conţinutul. A pune diagnosticul de schizofrenie doar pe baza prezenţei halucinaţiilor este la fel de hazardat ca şi stabilirea diagnosticului de febra tifoidă doar pe baza unei hipertermii prelungite. Halucinaţiile şi delirurile se. întîlnesc într-o serie de afecţiuni^ non-schizofrenice : stări paranoide, psihoze reactive scurte, stări secundare isterice, circumstanţe toxice, boli mintale de origine organică. Sentimentul de influenţă, cu halucinaţii somatice cenestezice sau auditive stranii, continue, pseudohalucinaţiile auditive, cu voci care aparţin unor forţe supranaturale, pot fi încadrate în categoria celor cu specificitate pentru schizofrenie. Ideile delirante nu sînt semnificative pentru schizofrenie decît dacă au conţinut straniu, magic, esoteric, bizar. După B. SARRO (1981), ideile delirante din schizofrenie se înscriu în următorul tablou : • tematica delirurilor este uniformă, iar clasificarea lor tematică relativ restrînsă ; • priu analiză fenomenologică se poate demonstra că tematica delirantă este autonomă ; cu toate că biografiile bol- 118/SCH Schizofrenie * diagnostic pozitiv navifor sînt diferite de la individ la individ,: temele delirante schizofrenice sînt aceleaşi, fiind uniforme atît din punct de vedere sincronic, cît şi diacronic ; • există în fiecare delir endogen o ruptură biografică, fără coincidenţă cu datele de caracter şi temperament, cu conflictele anterioare ale individului, care nu au : rol modelator, patopîastic în patogenia delirului ; • este posibil să se construiască un ansamblu de unităţi tematice delirante (al căror număr variază în jurul cifrei dé 40), care permit stabilirea unei lumi delirante, constituind un univers închis ; • analiza tematică a acestor, unităţi permite stabilirea unei esenţe mitico-religioase, im plicind principalele categorii fenomenologice ale religiei : escatologice, ezo-terologice, cosmologice, cosmogonice, panvitaliste, tematica persecutorie şi magică ; • tematica delirantă are o tendinţă totalizatoare sau de înglobare, reinterpretind realitatea; • tematica delirantă endogenă exprimă dorinţe absolut irealizabile din punct de vedere uman, dar nu şi magico-mitic ; • în constituirea delirului, există o componentă productivă — cîmpul mitic — şi o componentă deficitară, istoricitatea. ^Distorsiuni perceptuale ale temporalităţii sau ale formelor obiecţejo.r în spaţiu conduc la diagnosticul de schizofrenie, dacă persistă mai multe zile. Depersonalizarea, derealízarea, de-somatizarea, tranzitivismul trebuie să respecte şi ele criteriul de durată pentru o semnificanţă diagnostică. Tocirea afectivă şi a capacităţii de răspuns emoţional, paraţi mia sînt elemente cu pondere majoră în stabilirea diagnosticului. Evaluarea tocirii afective, ca şi aprecierea ca inadecvate a unor reacţii emoţionale, în cazul adolescentului, pun probleme dificile de încadrare în categoria semnelor definitorii. Imposibilitatea de a realiza o comunicare afectivă de tip empatic cu pacientul este considerată un criteriu important în stabilirea diagnosticului. Peste jumătate din psihiatrii europeni folosesc acest criteriu în stabilirea diagnosticului (H. LEH-MANN, R. CANCRO, 1985). Slăbirea asociaţiilor a fost considerată încă de E. BLEULER ca o tulburare psihopatologică de cea mai mare semnificaţie pentru diagnosticul de schizofrenie. Totuşi, diferenţierea acesteia de alte tulburări de gîndire, ca fuga de idei, dezintegrarea proceselor de gîndire, determinată de tulburările clarităţii conştiinţei, tulburările de judecată şi raţionament, determinate de oboseală etc., este necesară şi presupune stăpînirea unor cunoştinţe psihopatologice temeinice, care să permită operarea de diferenţieri. Catalepsia, deşi are mare valoare diagnostică în schizofrenie, este Un element comportamental rar. Mai mult, stuporul este caracteristic pentru catatonia schizofrenică, dar poate fi greu diferenţiat de isterie sau stuporul depresiv. Pasivitatea, apatia şi scăderea spontaneităţii sugerează diagnosticul de schizofrenie numai în absenţa unor boli organice şi a unei boli afective. Stereotipiile şi verbigeraţiile, deşi au o pronunţată valoare diagnostică, nu se observă decît în fazele avansate ale bolii şi prezintă o frecvenţă redusă, în condiţiile terapeutice actuale. TABEL CXLVIII Frecventa simptomelor pe un eşantion aleator (după N. SARTORIUS, R. SHAPIRO, ş.a.) Simptomul Frecvenţa Pierderea sentimentului de inte- . rioritate (lack of insight) 97% Halucinaţii auditive 74% Halucinaţii verbale 70% Idei de referinţă 70% Suspiciozitate 66% Tocire afectivă 66% Halucinaţii comentatorii 65% Dispoziţie delirantă 64% Delir de persecuţie 64% înstrăinarea gîndirii 52% Personalitatea prepsihotică trebuie să fie luată în consideraţie în stabilirea diagnosticului pozitiv, într-un sfert din cazuri fiind vorba de o personalitate cu nete trăsături schizoide : liniştiţi, introverţi, cu un număr mic de prieteni, cu tendinţă spre reverie, apărută din copilărie (copii consideraţi prin excelenţă „copii buni“) şi continuînd în adolescenţă şi la vîrsta adultă. Diagnosticul de schizofrenie nu se poate pune în prezenţa unei personalităţi fără trăsături schizoide şi a unei simptomatologii care pare să fie determinată reactiv, dacă aceasta are numai unele caracteristici tipice. în absenţa oricăror Schizofrenie : diagnostic pozitiv - K. Schneider SCH/119 •elemente de reactivitate, la personalităţile cu trăsături schizoide, care dezvoltă o simptomatologie cu uneie trăsături nespecifice schizofreniei, se poate totuşi vorbi de schizofrenie. Deşi o serie de autori susţin că diagnosticul schizofreniei nu prezintă .dificultăţi, mai ales în formele cronicizate sau în cazurile cu evoluţie îndelungată, a existat o permanentă preocupare pentru stabilirea unor criterii clare de diagnostic. Motivaţia acestei dorinţe s-a modificat de-a lungul vremii, de la necesităţi noso-logice, pînă la actualele opţiuni terapeutice şi considerente epidemiologice. Criteriologia diagnostică reprezintă, chiar în formele ei foarte elaborate, o simplificare al cărei scop este pragmatic. Ea urmăreşte nu numai să facă posibil diagnosticul de schizofrenie, ci şi să-l pună sub semnul întrebării ori de cîte ori se poate. Dacă, iniţial, criteriile sistematice au fost pur psihopatologice, ulterior ele au devenit mai eclectice, autorii americani ajungînd să îmbine datele psihopatologice cu cele evolutive şi de funcţionalitate socială. Criteriile lui E. BLEULER sînt universal recunoscute, deşi autorul nu şi-a propus niciodată să le folosească ca atare. Ele cuprind simptomele bazale (celebrele „4 A“) : — asociaţii de idei modificâte ; — autism cu închidere în sine şi retragere în imaginar ; — ambivalenţă a gîndirii şi afectivităţii; — afectivitate tocită, sărăcită, detaşare. La_ aceste simp tome^coost ante în tai?IouI schizofrenic, se adaugă cele nespecifice, cu caracter polimorf, care pot să lipsească sau pot domina tabloul clinic atunci cînd sînt prezente, aşa-numitele simptome „accesorii": delirul, halucinaţiile, tulburările catatonice. Se poate afirma că sistemul bleulerian este excesiv de teoretic şi determină dificultăţi în interpretarea simptomatologiei, în special în cazul celei primare. El este unidimensional şi are o slabă valoare prognostică (J. LANDMARK, 1982). TABEL CXLIX Frecvenfa sîmptomelor fundamentale bleuieriene (după YAO FANG-CHUAN şi colab., 1988) Simptomul Nr. cazuri N = 100 Bărbaţi N = 63 Femei N = 37 Asociaţii modificate * 86 59 27 Apatie 84 58 46 Ambivalenţă 29 23 6 Autism 41 34 7 Criteriile lui SCHNEIDER pornesc tot de la un model unidimensional psihopatologic, fiind fundamentate empiric pe constatări clinice. Ele grupează simptome de rangul l (11 serii de simptome), care sînt specifice schizofreniei în absenţa oricărei determinări organice, şi simptome de rangul al ll-lea, care conduc la diagnostic în absenţa tuturor celor 11 semne de rangul I. CRITERIILE LUI K. SCHNEIDER: I. Simptome de prim rang : 1. Sonorizarea propriilor gînduri. 2. Halucinaţiile auditive cu caracter antagonist, cu aspect de ambivalenţă şi de excludere reciprocă. 3. Halucinaţii somatice interoceptîve — lipsa de independenţă interioară. 4. Halucinaţii auditive cu caracter de comentariu al comportamentului bolnavului . 5. Acţiune de influenţa asupra gîndurilor. 6. Influenţă asupra sentimentelor, trăirilor emoţionale. 7. Acţiune de influenţă asupra impulsi-unilor şi motivaţiilor. 8. Influenţă în acţiuni şi atitudini. 9. Descoperirea, denudarea gîndurilor, cu fenomene de citire, de ghicire a gîndurilor. 10. Ruperea fluxului ideativ, Întreruperea lui (baraj — Sperrung), presupunînd împiedicarea cursului ideativ. 11. Delirul senzitiv de relaţie şi percepţia delirantă ll. Simptome de rangul II;: 1. Tulburări de asociaţie : — idei — judecăţi 2. Tocire şi aplati2are afectivă. 3. Alte tipuri ;de delir şi halucinaţii, dacă sînt suficient exprimate clinic şi constante (au continuitate). Sistemul diagnostic schneiderian are şi el o valoare limitată în ceea ce priveşte evaluarea prognosticului şi a evoluţiei. Totuşi, definirea clară a simptomatologiei, ca şi relativa uşurinţă cu care poate fi folosit au făcut ca aceste coterii să devină un instrument major de lucru în studiile epidemiologice. Influenţa acestor criterii asupra psihiatriei americane este evidentă în cadrul sistemului diagnostic propus de DSM III. A2Ö/SCH Schizofrenie : diagnoştic pozitiv -* Mayer-Gross MAYER-GROSS elaborează, de asemenea, un sistem diagnostic, urmărind aceeaşi clasificare diferenţiata a simptomelor, fără însă să aducă noi elemente diagnostice în discuţie. E! clasifică simptomele schizofreniei în : l. Primare, de rang l : 1. Tulburări de gîndire — inclusiv delir primar. 2. Apariţia senzaţiei de influenţă. 3. Delirul de relaţie cu aspect primar. 4. Aplatizare şi obtuzie afectivă. 5. Corn portament catatonic. 6. Sonorizarea propriilor gîndur.C H. Accesorii, de rangul IL: 1, Calitatea contactului cu bolnavul şi interesul acestuia faţă de sine şi de cei din jur. 2. Ne con cor dan ţa trăirilor afective şi a proceselor ideative cu conţinutul mi-micii, pantomimicii, actelor motorii ale pacientului. G. LAN'CjFELDT (1972) propune un sistem diagnostic în care criteriile au o natură diferita. :r . . • întrerupere în dezvoltarea personalităţii : debut insidios, retragere socială, scăderea . .randamentului, ştergerea notelor particulare de personalitate, comportament neobişnuit, personalitate schizoidă ; • dezintegrarea personalităţii : pierderea psihotică a,contactului cu realitatea, prăbuşirea sistemului conceptual integrativ individual, ambivalenţă, de realizare,, perplexitate, false recunoaşteri, alienare, în prezenţa a cel puţin două dintre următoarele simptome : — modificarea asociaţiilor ; — modificarea afectelor; — deliruri ; —‘ halucinaţii auditive; — simptome catatonice ; • deteriorare progresivă (simptomatologia trebuie să dureze cel puţin doi ani). La aceste criterii, autorul norvegian propune adăugarea unor elemente exterioare manifestărilor propriu-zise ale bolii, cum ar fi flerul clinicianului, sentimentul de schizofrenie, impresia clinică de pasivitate a bolnavului. Cu toate scăderile sale, acest sistem diagnostic a deschis o perspectivă multidimensională. în anii VO, au fost elaborate o serie de scale diagnostice şi liste de criterii, cu scopul de a fi folosite în cercetarea ştiinţifică: WHO-IPSS, Yusin-NEWMARK, Feighner, WIST, CATEGO, New-Haven Schizofrenia Index (NHS1), CSB, Research Diagnosis Cri teri a (RDC, 1978). Aceste criterii nu sînt folosite în mod curent în practica diagnostică clinică, dar elaborarea lor a condus, prin problematica ridicată, la perfecţionarea sistemelor crite-riologice propuse pentru a fi utilizate (-» CRITERII). Fără ia elaboreze în mod explicit criterii de diagnostic, ediţia a IX-a a manualului OMS de clasificare a bolilor (ICD 9) — adoptat în ' cadrul celei de-ă 29-a Adunări Mondiale a Sănătăţii, 1975 — prefigurează în definiţiile foarte amănunţite pe care le propune şi principalele elemente de diagnostic pozitiv : • Tulburări caracteristice de gîndire\ — idei delirante bizare ; — tranzitivism ; — delir de influenţă ; suprasemnificare ; — gîndire vagă, eliptica, obscură ; — comunicare verbală incomprehensibilă ; — baraj mintal, fadirig. • Tulburări perceptive : — halucinaţii auditive comentatorii; — interpretări senzoriale. • Tulburări de dispoziţie : — afectivitate anormală ; — autism ; * — dispoziţie discordantă ■; — ambivalenţă afectivă. • Tulburări de conduită : - - — negativism ; — inerţie ; — stupoare ; — catatonie. • Tulburări de personalitate: — pierderea sentimentului de individualitate ; — pierderea autonomiei persoanei ; — disociaţia personalităţii. Diagnosticul se stabileşte dacă se observă (ori s-au observat în cursul bolii) tulburări caracteristice în gîndire, percepţie, dispoziţie, conduită sau personalitate — de preferinţă cel puţin două dintre aceste tipuri de tulburări. Diagnosticul se va limita la afecţiuni cu evoluţie prelungită deteriorativă sau cronică. Pentru stabilirea formelor clinice ale bolii, manualul recomandă delimitarea simptomelor principale din următoarele tablouri : • Forma simpla (295.0) — psihoză în care se .dezvoltă insidios bizareriile de conduită, incapacitatea de a face faţă exigenţelor sociale şi o scădere a tuturor perforhrtanţelor. Ideile delirante şi halucinaţiile sînt absente, iar. manifestările nu sînt net psihotiee, comparativ Schizofrenie i diagnostic pozitiv OMS (fCD-9) SCM/T21 cu formele hebefrenice, catatonice şi paranoide aie schizofreniei. Izolarea socială cresdndă poate duce, la vagabondaj ; pacientul devine retras în sine, trîndav, nu are scop. Ţinîndu-se -seama de caracterul imprecis al acestor simptome, diagnosticul acestei forme de schizofrenie va fi stabilit cu circumspecţie ; se exclude schizofrenia latentă (295.5). • Forma hebefrenică (295.1) — formă a schizofreniei în care predomină alterările vieţii afective, ideile delirante şi halucinaţiile fugare şt fragmentare, comportamentul iresponsabil şi imprevizibil; manierismul. Dispoziţia este superficială şi nepotrivită situaţiei, însoţită eventual de rîsete sau zîmbete nemotivate, de un aer condescendent, de grimase, de manierism, de glume grosolane, de plîngeri hipo-condriace şi iteraţii verbale. Gîndirea este, dezorganizată. Există o tendinţă de izolare, iar comportamentul pare a fi lipsit de sens şi de sentiment. Această formă de schizofrenie debutează, în general, între 15 şi 25 de ani. • Forma catatonică (295.2) — formă a cărei caracteristică esenţială este existenţa tulburărilor motorii importante, mergînd deseori de la o extremă la alta, de la hiperkinezie la stupoare, de la supunere automata ia negativism. Atitudinile impuse pot persista perioade jungi ; dacă membrele pacientului sînt puse în poziţie anormală, elé pot păstra această poziţie un timp oarecare, după suprimarea aplicării forţei éxtérioare. Această fo rmă~ poate fi însoţită de o excitaţie extremă. Pot exista, concomitent, simptöme depresive sau hipomania-cale. • Forma paranoidă (295.3) — formă de schizofrenie în care tabloul clinic este dominat de idei delirante relativ stabile, care pot fi însoţite de halucinaţii. Ideile delirante sînt deseori idei de persecuţie, dar ele pot lua şi alte forme (de exemplu, idei de gelozie, de ascendenţă ilustră, de mesianism sau de transformare corporală). Pot exista halucinaţii şi comportament excentric ; în unele cazuri, conduita este grav alte-rată de la început ; tulburarea gîndirii poate fi masivă, putîndu-se instala indiferenţă afectivă, cu idei delirante şi. halucinaţii fragmentare ; se exclud stările delirante involutive, parafrenia (297.2), paranoia (297.1). • Episodul schizofrenic acut (295.4) — alte tulburări schizofrenice, în afara celor descrise mai sus, caracterizate printr-ö stare oneiroidă, cu o uşoară obnubilare a conştiinţei şi perplexitate. Obiectele exterioare, indivizii şi evenimentele sînt investite de către pacient cu o semnificaţie deosebită. Pot exista idei de interpretare şi tulburări ale afectivităţii. în numeroase cazuri, poate surveni- o remisiune după cîteva săptămîni sau luni, chiar fără tratament ; se exclud formele acute de schizofrenie de tip catatonic (295.2), hebefrenic (295.1), paranoid (295.3), simplu (295.0). • Schizofrenia latentă (295.5) —? diagnostic pentru care nu se pot delimita criterii general acceptabile, utilizarea lui nefiind recomandabilă; descrierea ce urmează este dată pentru- cei care totuşi îl utilizează. Această formă este caracterizată printr-un comportament excentric sau ilogic, cu anomalii afective şi manifestări asemănătoare cu cele ale schizofreniei, dar fără să existe nici un alt simptom tipic al.acestei bol i, în prezent sau în trecut. Aici se codifică forme de schizofrenie insuficient definite ; se exclude personalitatea schizoidă (301.2). • Schizofrenia reziduală (295.6) — formă cronică de schizofrenie, în care simptomele ce subzistă după faza acută şi-au pierdut din intensitate. Tulburările afectivităţii diminuează, iár cele aíe gîndirii) deşi"accentuate'* nu’împi-e-dică îndeplinirea sarcinilor uzuale ; se Includ : starea schizofrenică reziduală („schtzophre-nischer Restzustand“)i schizofrenia cronică nediferenţiată. • Forrna schizb-afectivă (295.7) — formă a psihozei în care manifestări severe de tip maniacal sau. depresiv sînt concomitente cu simptome schizofrenice ; are o: tendinţă de remisiune fără deficit permanent, dar recidivele sînt frecvente. Acest diagnostic se stabileşte doar atunci cînd cele două tipuri de simptome — afecti ve.fi' schizofreni ce — sînt p renunţate ; se includ : psihoza nvxtă schizofrenic^ şi afectivă, psihoza atipică afectiv^, psihpza schizof r e-niformă, schizofrenia ciclică. • Alte forme (295.8) — schizofreniile cu formă determinată, dar care nu pot fi clasate ia codurile 295.0 — 295,7, incluzînd: schizofrenia acută .(nediferenţiată), schizofrenia atipică, schizofrenia cenestopată ; se exclude autismul infantil (299.0). • Forma neprecizata (295.9) — nü se va folosi decît ca ultimă variantă (FAI). Autorii americani definesc descriptiv şi funcţionai schizofrenia în manualul DSM III („Diagnostic and Statistica! Manual of Mental Disor-dersM) si în varianta sa revizuită, DSM III R, 1987. Caracteristicile definitorii ale afecţiunii sînt considerate: simptomele psihotice prezente în faza activă a bolii, nivelul activităţii inferior celui atins în perioada anterioară bolii, debutul înainte de 45 de ani şi durata minimă de 6 luni. Afecţiunea implică, în unele faze, deliruri, halucinaţii sau tulburări de gîndire. Diagnosticul este stabilit numai în absenţa unei tulburări afective care ar putea determina boala sau a unei tulburări psihoorganice cerebrale, care ar putea-o declanşa şi întreţine. 122/SGft Schizöff érile : diagnostic pozitiv - DSM 111/DSM Ili R , Sînt excluse bolile care debutează după 45 de ani, încadrate că psihoze atipice ; de asemenea, afecţiunile ce nu prezintă trăsături psihotice evidente,; clasificate ca tulburări ale personalităţii schizotipale, schizofrenie simplă sair borderline. Bolnavii cu sindrom depresiv sau maniacal, dezvoltat pe o perioadă prelungită, corespun- zătoare duratei tulburărilor psihotiee, sînt consideraţi ca prezentrnd unele tulburări afective sau schizoafective şi nu li se poate stabili diagnosticul de schizofreni. Autorii americani stabilesc următoajele criterii care permit enunţarea diagnosticului de schizofrenie şi delimitarea formelor clinice ale acestei boli : TABEL CL SCHIZOFRENIE — criterii de diagnostic dupâ autorii americani DSM lll DSM lll A. Cel puţin una dintre următoarele manifestări, în faza activă ă ibolii : delirurî bizare (tu conţinut absurd, fără o bază posibilă în realitate), ca : deliruri de influenţă exterioară, transmiterea gîndirii, imp'unerea gîndirii, furtul gîndirii ; deliruri de grandoare, de transformare corpo-. rală, religioase, de negaţie sau altele, fără un conţinut persecutor sau de gelozie ; deliruri de persecuţie sau de gelozie, dacă sînt însoţite de halucinaţii de orice tip, halucinaţii auditive, în care, fie o voce comentează acţiunile sau gîndurile individului, fie două sau mai multe voci conversează între ele ; halucinaţii auditive, în mai multe împrejurări, ce conţin mai mult de 1 sau 2 cuvinte şi care nu au legătură-, în aparenţă, cu depresia sau euforia ; incoerenţă, pierdere marcată a capacităţii asociative, gîndire ilogică sau sărăcire evidentă a conţinutului vorbirii, dacă se asociază cel puţin unui dintre simptomele următoare : • aplatizare, sărăcire sau inadecvare afectivă ; • deliruri sau halucinaţii ; • fenomene catatonice: sau altă tulburare severă a activităţii psihomotorii. A. Prezenţa în faza activă a simptomelor psihotiee (1), (2) sau (3), pe o durată de cel puţin o săptămînă (chiar dacă acestea evoluează favorabil sub tratament) : c 1. Două dintre următoarele manifestări : a. deliruri . - - b. halucinaţii evidente (tot timpul zilei, de-a lungul a cîtorva zile sau „de^cîieya ori pe săptămînă, pe o perioadă de cîteva săptămîni, fiecare trăire halucinatorie nefiind limitată la citeva momente scurte) c. incoerenţă sau pierdere marcată a capacităţii asociative; d. comportament catatonic ; e. aplatizare, gravă inadecvate afectivă 2. Deliruri bizare (implicarea unui fenomen pe care nivelul cultural al persoanei l-ar considera total neplauzibil, ca de exemplu, transmiterea gîndirii sau delirul de influenţă exterioară de către o persoană decedată) ; 3. Halucinaţii evidente (definite la 1.b)» ca aparţinînd unei voci, conţinutul neavînd legătură aparentă cu depresia sau euforia ; sau o voce care comentează permanent comportamentul sau gîndurile persoanei ; ori două sau mai multe voci care conversează între ele. Schizofrenie : diagnostic pozitiv - DSM IU/DSM III R scH/m B. Deteriorarea activităţii de ia nivelul anterior, în unele domenii ca : activitatea profesională, socială şi de autoîngrijire. C. Durata : semne continue ale bolii pe o perioadă de cel puţin şase luni, în unele perioade din timpul vieţii individului, cu unele semne de boală păstrate în prezent. Perioada de şase luni trebuie să cuprindă o fază activă, în timpul căreia sînt prezente simptome din grupa A, cu sau fără o fază prodro-mală sau reziduală, definite mai jos : Faza prodromalâ : o degradare netă a activităţii de dinaintea fazei active a bolii, care nu este datorată unei tulburări a dispoziţiei sau unei tulburări produse de abuzul de substanţe psihoactîve şi implică cel puţin două dintre simptomele citate mai jos. faza reziduala : persistenţa, consecutiv fazei active a bolii, a cel puţin două dintre simptomele notate mai jos şi care nu sînt provocate de o tulburare a dispoziţiei sau de o tulburare datorată abuzului de substanţe psihoactive. Simptome prodromale sau reziduale : — detaşare sau izolare socială ; — deteriorarea marcată a activi taţii, confo rm statutului socio-profesional (salariat, student sau susţinător de familie) ; — comportament deosebit de caracteristic (de exemplu, colecţionarea de deşeuri, gunoaie, stocarea de alimente, soliiocvia în public) ; — degradarea accentuată a menţinerii igienei personale şi a îngrijirii vestimentaţiei ; — afectivitatea aplatizată, tocită sau inadecvată ; — vorbire digresivă, vagă, supraeiaborată, circumstanţială sau metaforică ; — ideaţie bizară sau gîndire magică (de exemplu, telepatie, clarviziune, superstiţie, „al şaselea simţ44, „alţii îmi pot simţi sentimentele44), idei prevalente şi de relaţie ; — experienţe perceptuale ieşite din comun (de exemplu, iluzii recurente, simţirea prezenţei unei forţe sau a unei persoane care, de fapt, nu există acolo). D. Prezenţa unui sindrom maniacal sau depresiv major (conform criteriilor respective), apărut într-o fază activa a bolii sau avînd o durată mai scurtă în raport cu durata simptomelor psihotiee din grupa A. B. în timpul evoluţiei tulburării, nivelul activităţii în unele domenii ca profesia, relaţiile sociale, autoîn-grîjirea este net inferior celui mai înalt nivel atins înaintea debutului bolii (sau în cazul debutului în copilărie sau adolescenţă, individul nu reuşeşte să realizeze nivelul scontat de dezvoltare socială). C. Identic cu criteriile expuse 1a grupa D în-DSM lll, adăugîndu-se necesitatea excluderii tulburării schizo-afective şi a tulburării dispoziţionaie cu caracteristici psihotiee D. Identic cu ideile expuse la punctul C din DSM 111, cu specificarea că faza activă din perioada minimă de 6 luni trebuie să dureze cei puţin o săptămînă (mai puţin, în cazul unui răspuns favorabil la terapie) ; de asemenea, ia simptomele prodro- T24/5CH Schízokénié\: diagnostic pozitiv ^ DSM 111/DSM UI R TABEL CL (continuare) fc\. Debutul fazei prod romai e sau active , a bolii se * situează, înainte de 45 de ani. { F. Nu poate fi stabilită o tulburare psihoorganică cerebrală sau oligofrenîa, care să declanşeze şi să întreţină boala. • Diagnosticul diferenţial se va face cu : — tulburări psihoorganice cerebrale, în care pot apărea halucinaţii, deliruri, tulburări afective sau ale limbajului etc. ; — tulburări paranoide; — tulburări afective : dezvoltarea delirului şi apariţia unor halucinaţii urmează după o perioadă de evoluţie a simptomatologiei afective-Prezenţa sindromului depresiv sau maniacal, instalat după apariţia simptomatologiei psihotice, caracteristică schizofreniei şi durata sa mai redusă, comparativ cu durata simptomatologiei psihotice, excluzînd psihoza afectivă în favoarea schizofreniei. Tulburările marcate ale afectivităţii se pot suprapune unei schizofrenii de tip rezidual, cronic ; — tulburarea schizo-afectivă: simptomatologia psi” hotică se manifestă, în general, prin prezenţa sindromului afectiv major, după cei puţin două săptămîni de absenţă a acestuia, situaţii în care clinicianul nu poate elabora cu certitudine un diagnostic diferenţial între cele două afecţuni ; — psihoza atipică : existenţa unei tulburări non-afective, care oferă date insuficiente pentru diagnosticul de schizofrenie sau existenţa unui simptom psihotic aparţinînd schizofreniei (de exemplu, delirul încapsulat de transformare corporală), dar în absenţa deteriorării activităţii faţă de nivelul anterior ; — tulburări persistente de dezvoltare (absenţa delirurilor, halucinaţiilor şi incoerenţei) ; —- tulburări schizofreniforme : prin definiţie, au o durată mai mică de şase luni ; — tulburări obsesiv-compulsive, hipocondriace, fobice : subiectul poate prezenta idei prevalente, asemănătoare uneori ideilor delirante, dar acesta recunoaşte, cel puţin parţial, iraţiona-Iitatea simptomului, chiar dacă se simte dominat de el ; male şi reziduale este adăugat, un criteriu suplimentar : lipsă marcată de iniţiativă, interes sau energie. E. Identic cu F. din DSM III, dar se mai specifică şi întîrzierea mintală (oligofrenia). F. Dacă anamneza evidenţiază tulburarea autistică, diagnosticul-de schizofrenie se pune numai în cazul pre-deliruriior sau halucinaţiilor 1 evidente. — Se înlocuieşte noţiunea de psihoză atipică cu cea de tulburare a dispoziţiei cu caracteristici psihotice. în cazul prezenţei unui simptom psihotic caracteristic schizofreniei (delirul încapsulat), diagnosticul va fi de tulburare psi.hotică neprecizată, tulburare depresivă sau bipolară neprecizată. Schizof renie % diggnostic pozitiv. - DSM IU/DSM UI M SCH/125 1 2 — tulburarea de personalitate de tip schizotipal, borderlîne, schizoid, paranoid poate prezenta episodic fenomene psihotiee, dar ele dispar în cîteva ore sau zile, cu revenirea totală a activităţii la nivelul anterior ; — întîrzieri mintale: lipsa halucinaţii;lor, delirurilor sau intensitatea scăzută a acestora şi apa-riţia lor ca urrnare a dificultăţilor de comunicare; — credinţe sau experienţe cu specific: etnico-cul-turalsînt caracteristice membrilor unui grup/ subgrup cultural şi pot fi interpretate de cei care aparţin altor cuituri ca deliruri sau fenomene halucinatorii ; se adaugă diferenţierea de tulburarea delirantă sau autistică. • Forme clinice : — forma dezorganizată corespunde formei hebe-frenice din alte clasificări. Se caracterizează prin incoerenţă, pierderea capacităţii asociative, afectivitate săracă, neadecvată sau absurdă, dezorganizarea severă a comportamentului ;: lipseşte delirul sistematizat (deşi sînt prezente deliruri sau halucinaţii fragmentare* cu un conţinut tematic nesistematizat), iar - degradarea socială este severă. Debutul este; precoce şi insidios, iar evoluţia este cronică,! fără remi-siuni semnificative; — forma catatonică — principala tulburare se situează Ja ni vel ul activi tăţLL psi homoto rli ; stu-por, agitaţie, negativism, rigiditate fete-, la care se asociază stereotipii, flexibilitate._ceroasă, manierisme, mutism ; — forma paranoidă — unul sau mai multe deliruri sistematizate, în special de persecuţie sau grandoare, alături de halucinaţii concordante cu tipul de delir. Deteriorarea activităţii poate fi minimă, iar reacţiile afective conservate. Debutul este mai tardiv, evoluţia mar stabilă, iar prognosticul mai bun decît în cazul altor forme ; — forma nediferenţiată — sînt prezente simptome psihotiee evidente, care nu pot fi încadrate în nici una din categoriile expuse ahterior sau care întrunesc criterii pentru două sau mai multe dintre aceste categorii ; j — forma reziduală — diagnosticul se pune în prezenţa a cel puţin unui episod de schizofrenie îh antecedente, fără ca tn prezent să fie evidente simptome psihotiee, deşi semnele bolii persistă: aplatizare afectivă, gîndire ilogică, prerSerea capacităţii asociative, comportament bizar, izolare socială. Eventualele halucinaţii şi deliruri nu au o intensitate mare şi nu sînt însoţite de stări afective puternice. Evoluţia este cronică sau subcronică. 126/SC H Schizofrenie : diagnostic pozitiv * DSM IU/DSM III R TABEL CL (continuare) # Criteriile de diagnostic ale formelor clinice (tipurilor) de schizofrenie : • pentru tipul dezorganizat (hebefrenic) : A. incoerenţă ; 8. absenţa delirurilor sistematizate ; C. afectivitate aplatizată, inadecvată sau nătîngă pentru tipul catatonic : oricare dintre simptomele următoare : A. stupor catatonic (scăderea deosebită a reactivităţii faţă de mediu şi/sau reducerea mişcărilor spontane şi a activităţii) sau mutism î 8. negativism catatonic (rezistenţă aparent nemotivată faţă de toate comenzile sau încercările de a fi deplasat) ; C. rigiditate catatonică (menţinerea unei posturi rigide, în pofida eforturilor de a fi mişcat) ; D. agitaţie catatonică (activitate motorie agitată, în aparenţă fără scop şi neinfluenţată de stimuli exteriori) ; E. atitudine (postură) catatonică (alegerea voluntară a unei posturi nepotrivite sau bi^ zare) ; m pentru tipul paranoid : unul sau mai multe dintre următoarele simptome : A. delir de persecuţie ; B. delir de mărire (grandoare) ; C. delir de gelozie ; D. halucinaţii cu conţinut persecutor sau grandios. 9 pentru tipul nediferenţiat : o pentru tipul dezorganizat: A- incoerenţă, marcată pierdere a asociaţiilor sau comportament sever dezorganizat ; B. afectivitate aplatizată sau grav inadecvată ; C. nu sînt prezente criteriile pentru tipul catatonic © pentru tipul catatonic : ~ aceleaşi criterii ca şi în DSM III * pentru tipul paranoid : A. unul sau mai multe deliruri sistematizate sau cu halucinaţii auditive, frecvent atribuite unei singure teme ; B. nici-una dintre următoarele manifestări : incoerenţă, pierdere marcată a capacităţii asociative, afectivitate aplatizată sau grav inadecvată, comportament catatonic, comportament sever dezorganizat. Se specifică „tip stabil" dacă criteriile A şi B au fost prezente în toate fazele active, trecute şi prezente, ale bolii. 9 pentru tipul nediferenţiat : Schizofrenie : diagnostic diferenţial SCHZ127 .. - 1 " ■ ; 2 . A. existenţa delirurilor evidente, a halucinaţiilor, a incoerenţei sau a comportamentulu i sever dezorganizat ; — aceleaşi criterii ca în DSM Uf B. nu sînt prezente criterii pentru nici unul dintre tipurile expuse anterior sau sînt întrunite criteriile pentru mai multe tipuri ; • pentru tipul rezidual : & pentru tipul rezidual : A. existenţa în anamneză a cel puţin unui episod de schizofrenie cu simptomatologie psihotică evidentă ; A. absenţa delirurilor şi a halucinaţiilor evidente, a incoerenţei sau a comportamentului sever dezorganizat ; B. tablou clinic fară nici un simptom psihotic evident, care să necesite evaluare clinică sau internare ; B. semne persistente ale bolii, re-p reze n tate d e două sau maim ui te dintre simptomele reziduale notate la criteriile schizofreniei (gru* pa D) C. semne persistente ale bolii, de exemplu: afectivitate aplatizată sau inadecvată, izolare socială, comportament excentric, gîndire ilogică sau pierderea- capacităţii asociative. şi se va reclasifica dacă va mai apărea un episod ulterior. 112. SCHIZOFRENIE - diagnostic diferenţial • Diagnosticul diferenţial al schizofreniei nu poate fi făcut decît printr-o abordare globală a tabloului psihopatologic. Prezenţa unui simptom sau sindrom „caracteristic** trebuie să conducă întotdeauna ia'o Contextuali-zare a acestuia, singura în măsura să confirme sau să infirme diagnosticul. , Listele de criterii aşa-zis patognomonice nu au valoare predictivă (în cazul celor cu relia-bilitate crescută), datorită faptului că sînt constituite din simptome care apar în faze evolutive avansate, fiind fără utilitate în cazul debuturilor ide fapt, circumstanţă de maxim interes teoretic şi practic pentru diagnosticul diferenţial. Diagnosticul diferenţial cu circumstanţele organice în care apare simptomatologia psihotică este cel mai facil, datorită prezenţei semnelor somatice, neurologice ?i serologice, de o valoare indubitabilă. In aceste situaţii, tabloul psihopatologic se inversează, tulburările de memorie şi cognitive precedînd tulburările emoţionale. Legăturile afective cu mediul sînt destul de bine păstrate în perioadele în care semnele de demenţă sînt uşor de observat. Autorii proiectului ICD X, 1987, afirmă că : „Nu pot.fi identificate fenomene patognomo-nrcer dar ţrrr număr de fenomene psihopatologice au o. semnificaţie deosebită pentru diagnosticul schizofreniei". Ei propun următoarea serie de simptome : < I. Ecoul gîndirii, impunerea.de gînduri sau „furţu) gîndirii“, emisia de gînduri, percepţia deliranta, s Ü. Idei delirante de control, de influenţă sau de supunere ; idei delirante bizare sau de alte tipuri.; HI. Voci halucinatorii care comentează comportamentul bolnavului sau discută între ele despre eî * ea şi orice alte voci halucinatorii, care durează săptămîni sau luni. IV. Orice fel de idei delirâhte, însoitte de halucinaţii de orice tip. V. Tocirea afectivă sau incongruenţă emoţională, apatie crescută, sărăcirea vorbirii. VI. Interpretări sau interpolări în cursul gîndirii. Pentru diagnostic este necesară prezenţa tuturor simptomelor de la grupa l, II sau III sau, cel puţin, de la două din grupele IV, V şi VI, pe un interval de timp care trebuie să depăşească o lună. Dacă simptomele sînt prezente mai puţin de o lună, chiar şi în prezenţa tratamentului, se va pune diagnosticul de episod schizofreniform 123/$€M Schizofrenie : diagnostic diferenţial Principatele entităţi caracterizate príri această schizofrenie, mai ales cînd bolnavii nu au ante- simptomatologie sînt : tumorile cerebrale, cedente familiale de boli psihice sau elemente arterioscleroza, demenţele presenile şi senile, paranoid-halucinatorii în tabloul clinic. Numai infecţia luetică, sindromul posttraumatic. înf fazele avansate ale encefalitelor, cînd apar Diagnosticul diferenţial cu PGP este generat fenomene parkinsoniene şi bradifrenia, diag- de existenţa unor tablouri paranoide cu halu- nosticul se stabileşte fără dificultate, deşi scă- cinaţii auditive vii, continue, care apari, în derea nivelului activităţii, neliniştea, lipsa unor unele cazuri, în absenţa oricăror semne de su- bariere comportamentale, monotonia vorbirii, ferinţă cerebrală, subiecţii neputînd fi diféren- ' perseveraţia sînt comune ambelor situaţii. Aki- ţiaţi de pacienţii schizofreni fără elementele hezia poate fi confundată cu síúporui catatonic. aduse de istoricul de infecţie-luetică sau semne Encefalitele nu dau niciodată tulburări de gîn- somatice. Uneori/tabloul paranoid-haluci nlator dire şi nici halucinaţii şi negativism. Pe de altă maschează semnele de demenţă organică’ ale . .parte, crizele oculogire nu apar în schizofrenie, bolnavilor cuPGR, păstrî ndu-se în prim plan* ; „Diagnosticul diferenţial cu epilepsia nu se Diagnosticul diferienţiaLt se complică la aieşti poate stabili, în cazul unor tulburări de vorbire pacienţi atunci cînd în familiile lor există şi de gîndire decît prin constatarea unor mo- schizofreni sau persoane schizoide, ceei ce dificări ale clarităţii conştiinţei, de tipul stărilor poate loducé în-.eröare pe diagnostician;. 'GrepüSGulare. Unele manifestări épileptiée mo- Paralizia generali|a tineri pline problemje de -toni sînt gfetr de deosebit de manifestările diagnostic diferenţiat cu hebefrenla, dar, <ţhiar catatonice, prezentînd aceleaşi caracteristici : absenţa unor date SénóJogice-éerte, prezjenţa repetitivitate, stereotipie. Unele psihoze epi- unor semne neurologice conduce către |iag- leptice prelungite pot fi însoţite de delirul pri- nostic. { mar şi de halucinaţii foarte asemănătoare cu cele Tumorile lobului frontal pun probleme |iag- din schizofrenie, care pot fi separate numai prin nostice în absenţa afaziei şi a semnelor neiuro- integrarea lor Jntr-un tablou clinic mai larg, logice (reflex Babinski) şi oftalmologice (edem diferit, din care lipseşte tocirea afectivă. Tuî- papilar). Leziunile prefrontale, caracterizate burările' de gîndire din epilepsie, cu trăsăturile prin.apatie, tulburări dispoziţionale şi impuisi- lor caracteristice, le ntoarea şi circumstan- vitate, ridică probleme de diferenţiere cu schi- ţialitatea, nu au nimic comun cu disociaţia zofrenia hebefrenică, în care „bolnavii la debut schizofrenică. se pfîng adesea de cefaîee" (MAYER-GROSS).- Principala modalitate de diferenţiere rămîne Diagnosticul diferenţial cu psihozele puerpe- totuşi examenul EEG care, în cazul epileps[ei, ra,le este, foarte dificil de făcut, deoarece un éste' net modíficát. Testul terapeutic poate fi număr-de cazuri,(37%, după RUM.KE) repre- urieon util în diferenţierea celor doua enti- zintă_ cafea de intrare în schizofrenie. Exis- 'tâţîr ” tenţa unui tablou psihopatologic relativ com- Intoxicaţiile cu mescalinâ, lSD, naşiş, amfe- plet, care se poate modifica destul de lent, ta mi ne pot conduce la stări care nu pot fi face ca singurul criteriu de diagnostic diferen- separate de episoadele acute din schizofrenie, ţial să fie cel evolutiv, iar expectanţa —singura Derealizarea şi depersonalizarea apar în'aceste atitudine diagnostică. irtţpxicaţii doar pentru scurte perióáde. Pu- Encefalita letargică este greu de diferenţiat néréa rn evidenţă a consumului de drog con- de unele forme hebefrenice şi cafatonice de duce. la un diagnostic. diferenţial ; rapid. TABEL CLI Diagnosticul diferenţial între psihoza amfetaminicâ şi schizofrenia paranoidă (dupâ SWANSON, BÖNHERT, SMITH, 1970) Psihoza amfetaminicâ Schizofrenia paranoidă r / : - 1 ■ ,= •. 2 , - Acceleraţia asociaţiilor mintale cu păstrarea caracterului logic în ansamblu • Nivel crescut de abstractizare , Idei delirante non-bizare- . .. - . Orientare modificată Scăderea capacităţii de a face asociaţii Gîndire, concretă Deliruri bizare Orientare nemodificată Schizofrenie : diagnostic diferenţial SCW/Î29 TABEL CL! (continuare) 1 ' 2 Halucinaţii şi iluzii vizuale frecvente Testul la metil-oranj pozitiv Remitere curentă în aproximativ o săptămînă Halucinaţii predominant auditive Testul la metil-oranj negativ Episoade psihotice persistente, care evoluează către degradarea progresivă a personalităţii Halucinoza alcoolică este un diagnostic rar şi are numai un grup restrîns de manifestări asemănătoare schizofreniei. TABEL CL11 Diagnosticul diferenţial între halucinoza alcoolica şi schizofrenia paranoidâ (după F. G. SURAPICZ, 1980) Caracteristica de diferenţiere Halucinoza alcoolica Schizofrenia paranoidâ Vîrsta debutului 40—60 ani sub 40 de ani Modul de debut acut insidios Antecedente familiale fără schizofrenii pozitive pentru schizofrenie Personalitate premorbidă variate tipuri de persona- litate schizotipală Afectivitate anxietate şi depresie redusă sau inadecvată Procesele grndini coerente scădere a asociaţiilor, tulburări ale gîndirii formale Funcţii cognitive uşoară afectare fără modificări Durata bolii ameliorare spontană după cîteva zile sau săptămîni recăderi de-a lungul vieţii S L * în psihozele exogene, diagnosticul.este dificil de diferenţiat atît timp cît există tulburări de conştiinţă. O stare delirantă subacută este greu de evaluat ca semnificaţie. Totuşi, incoerent pe care bolnavul o are diferă de disociaţia schizofrenică; nu este expresia unor modificări structurale ale modului de a gîndi. Gîndirea este numai greşită, nu şi paralogică ; dincolo de tulburările în discursivitatea gîndirii, la bolnavul organic nu se vor. găsi niciodată tulburări de tipul simbolizării, neologismelor. Psihozele afective, în special mania confuzivâ şi diversele star} mixte din grupul acestor boli, se aseamănă simptomatic cu forme de schizofrenie, dar diagnosticul poate fi făcut în prezenţa unor antecedente afective. De asemenea, afectivitatea congruentă conduce către posibilitatea unor tulburări afective, ca şi păstrarea notei 9 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 personale în conţinutul manifestărilor patologice. Empatia nu este niciodată absentă la pacienţii afectivi, „păstrîndu-se chiar şi în stupoarea depresivă" (MAYER-GROSS). Negativismul, opoziţionismul sau sugestibilitatea nu sînt elocvente pentru precizarea diagnosticului. Pacienţii maniacali sînt întotdeauna distractibili, acţiunile lor fiind sub influenţa directă a elementelor imediat apropiate. Diagnosticul diferenţial este facil în prezenţa tulburărilor de gîndire de tip schizofrenic, a bizareriilor comportamentale şi a incongruenţei afective, oricît de grave ar părea tulburările dispoziţionale suprapuse. Unele tulburări afective, ca superficializarea trăirilor şi anestezia afectivă, tulburările dispoziţionale de tip depresiv, pierderea capacităţii de rezonanţă afectivă sînt foarte dificil de diferenţiat de tulburările din depresia majoră, descrierea lor de către pacient fiind asemănă- 120/SCH Schizofrenie : diagnostic diferenţiat TABEL CLIH Elemente ale diagnosticului diferenţial al psihozelor acute (dupâ J. WALKER, J. CAVERNAR) Boala Principalele elemente diagnostice , Schizofrenie 9 pierderea asociaţiilor • afectivitate plată • idei delirante bizare • senzorialitate clară . .. • orientarea spaţiotemporală neafectată Manie -• hiperactivitate v.... • vorbire precipitată 9 dispoziţie expansivă sau iritabilă "■f orientare în^modrobişmjit nemodificată Sindromul organic cerebral • scăderea sau pierderea performanţelor intelectuale • sărăcirea memoriei ' • tulburări de orientare • posibile halucinaţii sau idei delirante Psihoze reactive scurte • debut brusc 9 aspect dramatic al halucinaţiilor, derealizării şi ideilor delirante • halucinaţii vizuale mai frecvente decît cele auditive .k • afectele sînt expansive sau tulburate _ . 9 simptomele se şterg în 1—2 zile Depresia psihotică 9 idei delirante somatice 9 halucinaţii autodepreciative é idei delirante de vinovăţie şi autoînvinuire 9 ideaţie paranoidă 9 semne biologice : tulburări hipnice; modiffâri ale ?apetitului şi sexualităţii - toare în ambele cazuri. Numai înscrierea lor în cadrul mai larg al tabloului simptomatologie permite unele clarificări, deoarece boala afectivă este o hipertimie, iar cea schizofrenă — o hipotimie. ideile delirante din bolile afective sînt catatimice, pe cînd cele din schizofrenie nu sînt în corelaţie cu timia. Diagnosticul diferenţial cu melancolia de involuţie nu poate fi stabilit întotdeauna cu schizofrenia paranoidă cu debut tardiv şi cu cata-tonia tardivă, deoarece ideile hipocondriace delirante şi alte idei delirante pot lua un aspect bizar şi grotesc, profund desprins de modificarea afectivă bazală. în aceste cazuri, numai păstrarea unei reactivităţi afective şi a unei dispoziţii orientate în aceiaşi sens cu cea ori- ginară sînt elemente de diferenţiere. Răspunsul terapeutic este cel care tranşează diagnosticul . Unele forme de schizofrenie hebefrenică pune probleme diagnostice diferite cu Intîrzierea mintala, mai ales atunci cînd aceasta preceda schizofrenia. Exploziile afective cu halucinaţii, catatonic şi incoerenţa sînt uneori semnalate la întîrziaţii mintal, dar au un caracter pasager (zile, săptămîni), fiind urmate de revenirea pacientul ui la starea sa anterioară. Introducerea de către autorii americani a unor categorii de tulburări paranoide (paranoid disorders) impune diagnosticul diferenţial cu acestea. Punctele comune sínt ideile delirante de persecuţie şi/sau grandoare/care permit această distincţie. : Schizofrenie • >intri cari patologice 5CH/131 TABEL CLIV Criterii de diagnostic al tulburărilor paranoide (dupâ H. LEM AN N, R. CRANCO, 1985) Esenţiale Accesorii Altele • absenţa simptomelor de manie sau depresie • evoluţie cel puţin o saptămînă •:îijpşa unei eţiologii organice • prezenţa ideilor de persecuţie sau gelozie • absenţa caracteristicilor simpto-mel'or schizofrenice • idei de referinţă • suspiciozitate • scrisori care denunţă nedreptăţi • instigaţie la acţiuni juridice • hi per vigilenţă • negarea simptomelor Criterii de diagnostic al spectrului paranoid (dupâ J. WALKER, J. O. CAVENAR) : Criteriul Personalitate paranoidă Tulburări paranoide (Paranoid disorders) Schizofrenia S ist teta Cil delirant perceperea realităţii mödel’ com po rta-mfental deteriorarea personalităţii adaptare socială absent nemodificată reţinut, stăpînit minimă randament acceptabil în muncă, co.nflicte interpersonale, dificultăţi maritale sistematizat adecvata* xu excep^* cepţia ideilor delirante^-., rigid deteriorare minimă sau absentă luptă acerbă pentru a atinge succesul, zădărnicită de sistemul delirant slab sistematizat tulburări importante bizar evoluţie progresivă spre deteriorare retragere autişti Ca Diagnosticul diferenţiat cu simptomatologia de intensitate nevrotică este impus de faptul că, în unele episoade acute, se poate întîlni o largă gamă de manifestări de tipul conversiei, ai simptomelor obsesive şi obsesiVo-compulsive, a căror intensitate se poate modifica ulterior. Apariţia unor simptome psihotice, ca şi prezenţa, unui sindrom defectual tranşează diagnosticul. . Criza de adolescenţă, prin trăsăturile ei distinctive : exaltare, preocupare pentru idei abstracte, variaţii dispoziţionale imprevizibile, neverii, introspecţie, timiditate, creează un tabloy care poate fi confundat cu schizofrenia. Diagnosticul diferenţial al unor tulburări, psihotice apărute la adolescenţă este dificil şi impune o atitudine de expectativă. 113. SCHIZOFRENIE - intricări patolor gice • Raportul dintre schizofrenie şi alte afecţiuni psihice, în special psihózele, a constituit întotdeauna o preocupare atît pentru teoreticieni, cît şi pentru clinicieni. Asocierea schizofreniei cu oligofrenţa a dus la descrierea aşa-numitelor „schizofrenii grefate" (Pfropfschizophrenie), în care semnele clinice ale celor două afecţiuni coexistă şi se pot interfera într-o modalitate mai mult sau 132/SCH Schizofrenie í metode terapeutice j mái puţin specifică. Problema frecvenţei acestei asocieri este nerezolvată, admiţîndu-se că procente de 6—7% dfri schizofreni au diferite grade de întîrziere mintală. O serie de autori consideră că termenul de „schizofrenie grefată" ar trebui utilizat numai pentru formele al căror debut este tardiv, după pubertate, deoarece în restul cazurilor ar putea fi vorba de psih öze _j nfant iIIj, n ediagnosţicat e, co n-siderate drept întîrzieri mintale, în situaţii în care deficitul s-a instalat insidios. Relaţia schizofreniei cu epilepsiaa fost mult discutată. E. BLEULER afirmă că „la schizofreni crizele epileptice sînt ceva frecvent1', opinie contrazisă de majoritatea autorilor (FOLIN, ERVIN, EY)*care consideră această asociere extrem de rară. Prezenţa unor modificări electroencefalografice în zonele temporale a condus la ipoteza existenţei unei „înrudiri" a formelor de comiţialitate psihomotorie cu psihozele (stările) schizofreniforme. Aceste forme evoluează către un deficit marcat şi progresiv, întretăiat de accese delirante (BER-NARD, BRISSET, EY, 1978). - Alcoolismul poate fi pus în raport cu schizofrenia numai în măsura în care apare ca o complicaţie a acestei boli. Atunci cînd alcoolismul, ca afecţiune, precede schizofrenia, poate juca un rol declanşator. Astfel, aşa-numita „haluci-noza alcoolică Wernicke44 are uneori o evoluţie de tip schizofrenic, punînd problema exteriorizării unei predispoziţii latente (E. BLEULER) . DU BL!NEAU afirmă căr atunci cînd alcoolismul evoluează du tulburări psihice, este vorba cel mai frecvent de un teren schizoid pe care va apărea un proces de tip schizofrenic, opinie căreia i se poate reproşa că este prea categorică. Stările schizofreniforme (LANGFELDT), deşi au în comun cu schizofrenia o serie de simptome, se deosebesc de aceasta atît prin tabloul clinic, cît şi prin etiologia exogenă, intoxicaţii, traumatisme cranio-cerebrale, infecţii. Este de menţionat, totuşi , că o parte diri aceste stări evoluează către o „schizofrenie vera“. Este probabil că în aceste cazuri, factorul exogen acţionează ca factor precipitant, care duce la developarea fondului latent al schizofreniei. Psihozele paranoiáé de involuţie sînt încadrate în mare parte, de către unii autori, în grupa schizofreniilor cu debut tardiv (după 45 de ani). Acest punct de vedere este considerat însă unilateral (V. PREDESCU), facînd abstracţie de anumite particularităţi clinico-evolutive ale acestor boli. Astfel, producţia delirantă se desfăşoară pe un fond timic depresiv-anxios şi se referă la teme sexuale, de gelozie, de deteriorare a locuinţei, de otrăvire, de graviditate. JANSSEN afirmă că o serie dintre aceste deliruri sînt motivate inteligibil, exprimînd neîndepti-nirea unor dorinţe sau a unor idealuri. ■ Studiind evoluţia continuă a unui grup de bolnavi cu ,psihoze- paranoide de involuţie, G. N. CONSTANTÎNESCU evidenţiază lipsa disociem de tip schizofren şi asocierea,la fiecare din bolnavii studiaţi,f.ie a afecţiunii vasculare' cerebrale, fie a fondului involuţiomî cerebral, excluzînd. astfel posibiIitatea ca acestea să fie superpozabile, direct schizofreniei. Psihozele puerperale au fost puse adesea în relaţie cu schizofrenia, iar ZILBOORG le considera chiar „schizofrenii póst-partum**. Acest punct de vedere reprezintă Însă o exagerare evidentă, deoarece studii evolutive au arătat un prognostic îndepărtat favorabil, ca şj faptul că numai un mic număr dé psihoze se înscriu ulterior în grupa schizofreniilor. Pentru acestea, perioada puerperală a reprezentat factorul declanşator. Raportul schizofrenie-nevroză a suscitat o serie de discuţii care au mers pînă la descrierea aşa-numitelp|: „şchi^Qnevroze" (CLAUDE), în care bolnavul ar alterna cele două moduri de răspuns Iá conflictele sale vitale : modul nevrotic (fundal al existenţei sale) şi modul psihotic, cu izbucniri în bufee. Această nevroză de for\d ar fi o nevroză gravă, în care trecerea de la simptomatologia de tilp nevrotic — crize de nervi, stări crepusculare isterice, amnezii, atacuri cataleptice — s-ar face către simptomele de tip schizofrenic : * depersonalizare, delir, discordanţă, catatoniei Isteria poate ÎF intr-adevăr considerată un fond deosebit de atipic, pe care pot apărea bufee delirante, dar apropierea ei de schizofrenie (în care organizarea lumii autiste şi disociaţia progresivă sînt în prim plan) pare hazardată. Mult discutata alunecare de pe versantul nevrotic pe cel psihotic dinspre nevroza obse-sivo-fobică a suscitat o serie de ipoteze, în special de origine psihanalitică: prima ipoteză ar presupune o poziţie de luptă şi apărări eficace şi fixate, cea de a doua, abandonarea acestei poziţii în favoarea dezagregării personalităţii subiectului. Oricare ar fi interpretarea care se dă acestor fenomene, trebuie subliniat că nevroza obsesivă ramîne o poartă de intrare în schizofrenie, mai ales cînd debutul nevrozei este precoce. 114; SCHIZOFRENIE - trecere în revistă a metodelor terapeutice • De-a lungul istoriei, dorinţa.de a găsi remedii terapeutice eficace în schizofrenie a: fost pe cît de intensă, pe atît de ineficientă, mai ales că acestea se grefau pe fundalul unei incapacităţi terapeutice cvasi-generale, care nu era specifică doar psihiatriei. Schmbtrénie $ terapii biologice SCHI133 Orice terapie părea acceptabilă, chiar şi în cazul tratamentului episoadelor psihotice. Purgativele şi sîngerarea erau folosite în evul mediu ca remediu al episoadelor psihotice, iar ulterior, cînd „focarele septice" erau la modă, scoaterea dinţilor, a amigdalelor sau chiar a unor părţi din tractul digestiv au fost folosite ca atare. * #' ARAPII BJOLO.GJCE : adevărata intrare în scenă a terapiilor biologice în tratamentul schizofreniei a început abia în deceniul al doilea al secolului al XX-lea ; acestea erau fie de tip simptomatic, fie bazate pe generalizarea (uneori foarte rapidă) a unor observaţii empirice. Tratamentul aplicat în condiţii azilare (saloane supraaglomerate, lipsite de orice grad de intimitate) consta în hipnotice seara, sedaţive nespecifice, bromuri, barbiturice, hidro-terapie, împachetări umede. Malarioterapia a fost folosită prin similitudine cu existenţa unor tablouri paranoide în alte afecţiuni (mai ales în paralizia progresivă) reare se ameliorau după episoadele febrile. S-a observat, de asemenea, că starea pacientului se ameliora dacă, prin supradozarea barbituricelor, se obţinea o stare de somn prelungită (metoda a fost folosită pînă în anii ’50). *4 Studiul iui Gj ESS ING (1930) despre catatonia periodică reprezintă unui dintre primele studii ştiinţifice de psihiatrie. Autorul a găsit primul marker biologic din istoria psihiatriei, şi anume balanţa -pozitivă -tn-ttmptrf -acceselor de catatonie. Administrarea -d-e tiroidă normaliza balanţa azotată. Be aici , s-ar dezvoltat o întreagă „linie terapeutică", în care diferiţi hormoni au fost folosiţi în tratamentul schizofreniei. Comele insulinice au fost introduse ca tratament al schizofreniei în 1933. Pacienţii făceau 20 sau mai multe şedinţe de comă, timp în care erau monitorizaţi cu grijă, circa o oră, după care erau scoşi din comă prin administrarea de glucoză. Datorită succesului în creştere a! ne uro lépt i ce lor .datorită riscului de comă prelungită şi moarte, precum şi dificultăţilor tehnice, metoda a fost practic abandonată. S-au raportat totuşi re misiuni de lungă durată ia pacienţii care au fost supuşi unor come prelungite, în 1957, ACKERşi colab, au făcut un studiu comparativ asupra comei insulinice şi a celei barbiturice (întreruptă prin amfetamine), găsind că tratamentul barbituric era la fel de eficient ca şi cel ins uli ni c. Terapii convulsivantă chimică a fost introdusă cam în acelaşi timp cu insulina, pornindu-se de la observaţia că pacienţii psihotici cu convulsii spontane se vindecau şi de la conceperea eronată a opoziţiei schizofrenie-epilepsie. Con- vulsiile au fost iniţial provocate cu camfor, procedeu foarte nesigur, şi apoi prin folosirea metrazolului, care producea o aură convulsivă terifiantă. După 1938, crizele au fost induse electric, prin procedeul inaugurat de BINI şi CERLETTI. Injecţiile cu histamina şi ace-tilcolină au fost, de asemenea folosite în această perioadă de maximă dezvoltare a terapiilor de şoc. Psihochirurgia, introdusă în 1935 de E. de MONI2, a avut, iniţial, o vogă deosebită, dar apariţia neurolepticelor a plasat-o pe poziţia de „ultimă variantă". Rezultatele la distanţă, „defectualitatea" accentuată pe care metoda o supraadaugă, efectele ei ireversibile o plasează, corect, doar în „vitrina" istorică. Anti psihotice! e au fost introduse în anii’50, prin lucrările lui DELAY şi DENIKER privitoare ia ciorpromazrnă. Acestea constituie punctul centrai al tratamentului schizofreniei, chiar dacă, pînă la ora actuală, nu s-a putut face 0 corelaţie etiopatogenică prin care întrebuinţarea lor să capete şi o fundamentare teoretică. Folosirea extractelor de Rauwolfia a început la sfîrşitul anilor ’30 în India, pătrunzînd şi în Europa, în 1940. Studiul iniţial al lui SEN şi BOSE susţinea că Rauwolfia este indicată nu numai în hipertensiune, ci şi în psihoze, dar a fost practic ignorat. Din cauza efectelor nedorite, în primul rînd a depresiei, şi a lentorii cu care apărea efectul terapeutic, derivaţii reşerpinici au fost 1 niecuiţi cu-fenotiazi ne. Fenotiazi fva a-fest- descoperită la sfîrşitul secolului al XlX-lea. fund folosită- ca agent anti microbian • (mai est e folosită şi la ora actuală, în medicina veterinara, ca agent antiheimintic). Proprietăţile antihistaminice ale prometa-zinei erau cunoscute încă din anii ’30, cînd aceasta a fost utilizată pentru efectul său se-dativ, dar nu în tratamentul bolnavilor psihici agitaţi. W CH, CHrUr^ Clorpromazina a fost folosită pentru prima oară de LABORIT, ca parte a unui amestec medicamentos („cocktail litic"), administrat pacienţilor înainte de intervenţii chirurgicale, la temperaturi scăzute (criochirurgie). LABORIT a observat o modificare în comportamentul 134/SCH Schizofrenie : terapii biologice pacienţilor operaţi în astfel de condiţii, care păreau mai indiferenţi la mediul înconjurător, şi necesitau o analgezie mai redusă. DELAY şi DEMIKER au efectuat primul studiu ştiinţific asupra influenţei terapeutice a clorproma-zinei, pe un lot de 39 de subiecţi, observînd capacitatea acesteia de a reduce agitaţia şi tensiunea psihica şi, în mod special, reducerea halucinaţiilor şi a ideilor delirante, ca şi capacitatea de a produce efecte secundare care nu pot fi diferenţiate de sindromul parki nsonian. Efectele clórprömaztnei au determinat o larga difuziune a acestui medicament nu numai în psihiatrie, ci şi îh alte ramuri medicale, datorită multiplelor sale acţiuni : antremetic, an-tihistaminic, antipiretic, sedativ, hipotensor, etc. La scurt timp, s-a observat că neurolepticele nu atenuează numai o simptomatologie acută, ci măresc intervalele dintre episoadele psihotiee şi le previn. O serie de studii şi cercetări au căutat să coreleze datele biologice cunoscute despre schizofrenie cu efectul posibil al medicaţiei, în vederea găsirii unei metodologii concrete pentru o terapie mai raţională. Prima ipoteză, cea dopaminergică, a fost formulată în 1963 de CARLSSON şi LINDQUIST, în urma experienţelor făcute cu clorpromazină pe animale. Pe baza acestor experienţe s-a presupus că efectul antipsihotic s-ar datora reducerii, în anumite zone cerebrale, a funcţiilor dopaminergice, principiul comun de funcţionare al tuturor substanţelor active antipsihottee. Blocarea receptorilor, dopaminergici din nucleii striaţi produce la animai catalepsie. Ipoteza dopaminergică â fost combătută de TISSOT (1982), care considera că hiperfuncţia sistemului dopa-m i ne rg i c stă l a baza t ul b u ră r i I o r psi hot i ce din schizofrenie, luînd în considerare observaţiile privind apariţia unor tulburări după administrarea de L-dopa sau amfetamine. Studiile anatomo-patologice nu au infirmat însă acest punct de vedere. în momentul de faţă, nu este încă deplin cunoscut rolul sistemului dopamin-ergic în patogeneza schizofreniei.: Este dovedit experimental şi clinic că aceleaşi medicamente au efect antipsihotic şi în alte circumstanţe decît schizofrenia; mania, sindroameîe psihoorganice, stările toxice (Van PRAAG, 1978). Ulterior, LONGER (1983) a afirmat că efectul neurolepticelor se manifestă prin blocarea receptorilor dopaminergici, care ar fi hipersensibili la efectul dopaminei. CROW (1980) dezvoltă ipoteza dopaminergică iniţială, postul înd existenţa a două subţipuri de schizofrenie, care diferă între ele prin participarea diferenţiata a sistemului dopaminergic : — tipul l (cu disfuncţie dopaminică), în care predomină, din punct de vedere psiho- patologic, aşa-numitele simptome „pozitive" şi absenţa tulburărilor cognitive. Acest tip răspunde favorabil la terapia neuroleptică; •— tipul II (fără modificări ale sistemului dopaminic, dar cu substrat anatomie con-stînd în atrofii ;ale emisferelor cerebrale şi lărgirea ventriculilor cerebrali) este caracterizat psihopatologic prin 5aşa^nu-mitele simptome „negative* şi tulburări cognitive.. Nu răspunde bine la neuroleptice şi ane o evoluţie ireversibilă. Se postulează, existenţa uriei étiolögli virale în cazul acestui ultim subtip, care conduce la un deficit de colecistokinină. Ipotezele lui CROW, care au încercat legarea modificărilor biologice de o anumită simptomatologie clinică^ şi au postulat, dé fapt, existenţa a două entităţi nosologice diferite, a căror, determinare etiologică ar putea fi evidenţiată prin explorări obiective, aii fost supuse unei critici constructive de către MELTZER (1985). Acesta a arătat că şi simptomele negative reacţionează la neuroleptice în cazul unor subiecţi şi că lipsa de modificare a unei simptomatologii sub efectul unei terapii oarecare nu este un motiv suficient de puternic pentru a susţine o etiologic diferită a acestei tulburări. Simptomele negative apar în faze mai tardive ale bolii, iar semnele de atrofie cerebrală sînt nespecifice, ba chiar o lărgire a ventriculilor laterali conduce la micşorarea funcţiei dopaminice. - KAMMEN (1.9.83) şf-L-LK CHINS şi colab. (19-84) sprijină ipoteza potrivit căreia hi peracti vitat ea dopami rrergi că n u se înregistrează la bolnavi cu schizofrenie de tip ll. Prin . interacţiunea colecistoki ni nă-dopamina, la bolnavii „tip !!“ se produce dereglarea funcţiei dopaminice, ceea ce ar conduce la ipoteza tratării acestei subgrupe prin.găsirea unor substituţi ai colecistoki nazei. MELTZER subliniază faptul că o parte din episoadele.acute înregistrate ia unii pacienţi nu par să aibă nici o legătură cu dereglarea metabolismului dopaminic cerebral. Creşterea dopaminei (sau hiperactivitatea acesteia) s-ar înregistra numai în formele de debut ale bolii, iar în fazele mai tardive, cînd apare simptomatologia „negativă", ar fi mai degrabă vorba de o hipofuncţie .dopaminică. Această dublă ipoteză, a.hipo^- şi.hiperfuncţiei dopaminice, ar putea avea implicaţii terapeutice (LECRUBIER şi DUILLET, 1983), simptomatologia fiind tratată diferit, cu substanţe care scad sau cresc activitatea dopaminergică. . Altă implicaţie practică a acestei ipoteze este faptul că nu se pot.obţine cu neurolepticele numai. rezultate, pozitive, deoarece, ettopato-genic (conform- acestei ipoteze), dispariţia prin Schérzöfreme : terapii biologice 5GH/135 tratament a unei simptomatologii duce fa . apariţia celeilalte şi, în concluzie, administrarea neurolepticelor se va face în strînsă corelaţie cu nivelul şi calitatea simptomatologiei. FRIEDHOFF (1985) construieşte o ipoteză dopaminică mai complexă, care leagă modelul patogenetic de funcţia reglatoare a sistemului dopaminergic. Acest sistem este considerat ca avînd, la nivelul întregului creier sau numai în arii cerebrale speciale, un efect antipsihotic, stabilizator în condiţiile obişnuite. „Micro-şocurile" psihice curente sînt interceptate prin acest sistem-tampon care, în momentul în care îşi pierde elasticitatea sau şi-o reduce, determină apariţia simptomatologiei psihotice-de un tip sau altul. Neurolepticele corectează dere-glările apărute în âcest sistem de control şi, prin aceasta, şterg simptomatologia psihotică.. O serie de lucrări au dovedit participarea la reglarea de fineţe a sistemului dopaminic a receptorilor dopamin-Dj şi dopa min-Da. La animale a putut fi demonstrată existenţa unor dereglări ale acestui sistem, de origine conge^ nitală, dare apar încă din perioada prenatală, ducînd la o adaptare .nesatisfăcătoare a orga-: nismului (STOOF şi KEBÁBIAN, 1981). Această ipoteză ar putea fi valoroasă dacă s-art dovedi o similitudine în clinica umană, expli-cînd în mare măsură conceptul de vulnerabilitate, şi ar contribui Ia construirea, unui mqdel etiologic plauzibil.^ . . . ' O „altă ipoteză, cea avansată •- de LANGER (1986), se referă la o. disfuncţionaiitate cerebrală pşiho-biologjcă specific^ („mal .activa-tion*1),'existentă nu numai la schizofreni, ci şi la alte categorii de pşihotici răspunsul scăzut îa testul cu tireotrop releasing hormon (TRH). La pacienţii cu răspuns tireotropinic.scăzut, se poate demonstra cu daté statistice existenţa unei corelaţii pozitive cu efectbl neurolepticelor, ca şi un paralelism între normalizarea răspunsului tireotropmic şi dispariţia simptomatologiei psihotice. Deşi au trecut aproape pâţru decenii de la introducerea medicaţiei neuroleptice, iar numărul neurolepticelor a crescuţ în progresie geometrică, nu argumentele teoretice au fost cele care au implementat această terapie. Apariţia sa a avut rezultate importante asupra prognosticului fiecărui bolnav în parte şi a modificat configuraţia întregii psihiatrii,"căreia r-a schimbat tactica şi strategia térápéutiéa faţă de cea mai gravă afecţiune cu care se confruntă. DAVIS (1983) a arătat că de îa . începutul secolului şi pînă în 1.950, numărul bolnavilor, internaţi în spitale de cronici a fost în continuă creştere. După această data, raţa internărilor a suferit o veritabilă prăbuşi re. Prl ntr-un i m portant număr de-studii, acelaşi alitor -a'arătat că, după un tratament cu neuroleptice timp de 12 săptămîni, 70% din pacienţi s-au ameliorat net şi numai 10% nu au înregistrat progrese ; nici unu! dintre pacienţi nu a p/ ezen tat o înrăutăţire a simptomatologiei. în cazul administrării de substanţe piacebo, numai 25% au prezentat ameliorări, iar 50% au prezentat înrăutăţiri ale stării generale sau o evoluţie staţionara. TABEL CLV Eficacitatea tratamentului neuroleptic Net Staţionar sau înrăutăţit Uşor ameliorat ameliorat Neuroleptice 70 • 10 20 Piacebo 15 50 25 Studiile efectuate pe loturi mari au demonstrat efectul profilactic al neurolepticelor asupra recidivelor (apariţia unor noi episoade acute) la pacienţii stabilizaţi evolutiv. Dintre pacienţii trataţi, numai 1/5 au avut recidive tittpă şase fum, faţă de mai -mtHt-de jumătate în cazul celor netrataţi. Rata de recidivă într-un i nterval de 18 f uni ta fost 7—14% pe I tmă în cazul bolnavilor netrataţi şi numai de 2,5—5% în cazul celor care au primit medicaţie neuro-leptică. Neurolepticele sînt departe de a fi metoda de tratament ideală a schizofreniei (P. BER-NER, G. SCHÖNBECK, 1986), dar ele s-au dovedit a fi cea mai activă dintre metodele biologice, constituind, la ora actuală, punctul nodal al oricărei terapii. In principiu, terapia neuroieptică este indicată în toate formele de schizofrenie, acolo unde nu există contraindicaţii generate de efectele nedorite ale acestor, medicamente. Primul pas necesar în intervenţia terapeutică este legat de precizarea diagnostică, majoritatea autorilor fiind de acord că, pînă la existenţa unor certitudini, temperanţa este singura atitudine raţională şi nu opţiunea formală pentru medicatia antipsihotică (G. SIMPSON, Ph. MAY, V. PREDESCU). Mai mult, chiar dacă diagnosticul pare să fie de certitudine, o importanţă deosebită o are acumularea de date care să influenţeze conduita terapeutică de lungă durată. HIRSCH (1982) recomandă, înaintea oricărei terapii, păstrarea unui inter- î 36/SCH SchispiFente ; terapii biologice tică, aceasta neavîrid influenţă asupra simptomelor negative-(autism, apatie, anergie), cel puţin m xazul-Îa^Gare4*itimeÍ€-apar-fară afi asociate cu simptome pozitive. Autorii americani recomandă folosirea dozei test la începerea oricărui tratament antipsihotic. Aceasta constă în administrarea unei doze standardizate (de exemplu : 100 mg clorproma-zină sau 2,5 mg flufenazină etc.), cu evaluarea ulterioară a răspunsului pacientului ia această doză. în această evaluare se va lua în considerare modul de administrare, ştiindu-se că, ia administrarea de comprimate, nivelul maxim al absorbţiei are loc după patru ore, la administrarea de picături este atins după 1 —2 ore, iar la administrarea parenterală după 30 de minute. Scopul acestui procedeu ar fi evitarea supra-sau subdbzării, care se realizează prin folosirea unor aşa-zise „scheme de neuroleptizareM. Medicaţia administrată pa rente ral, în primele zile, pacienţilor agitaţi care prezintă simptome „pozitive" va fi înlocuită, odată cu apariţia sedării, cu administrarea orală. Dacă bolnavul este sedat şi doarme fără o m^dicâţie suplimentară, doza injectabilă va fi convertită în raport de 1 : 1 ; dacă bolnavul este încă agitat şi prezintă încă fenomene productive, deşi este sedat, raportul de convertire va fi de val de observaţie fără administrare de medicamente („drug free observation"), care ar permite eljm inar ea_,a jtor, circurostanţe_dia_- gnostice, în primul rînd a celor psihogene şi a «crizelor «de, adolescenţă exagerate11 (îiAYER, 1984). în cazurile cu simptomatologie floridă, care implică un tratament de urgenţă, nu este recomandată adoptarea unei atitudini expectative, deoarece .»nu este momentul subtilităţilor psihologice" (GINESTET, PERON-MAG-NAN, 1979). Autorii citaţi socotesc necesară, în aceste circumstanţe, operarea unei distincţii între tratamentul imediat şi cel al puseului evolutiv în sine : — tratamentul imediat va utiliza NL cele mai sedaţive : Droleptan (50 mg X 4/zi), Haloperidol (5 mg x 4/zi), Pîegomazin (200 mg/zi), Levomepromazin (50— 150 mg/zi), în administrarea intramuscu-lară ; — în zilele următoare, tratamentul va fi continuat per os cu 20— 30 mg Haloperi-dol sau 80—150 mg Moditen, urmînd să fie individualizat în funcţie de forma clinică a schizofreniei şi de scăderea fazei de excitaţie. Se consideră că simptomele pozitive (halucinaţii, delir, agitaţie, tulburări ale gîndirii) sînt cele care răspund la medicaţia antipsiho- Schizofrenie : terapii biologice SCH/137 TABEL CLV1 Neuroleptice curente în tratamentul schizofreniei Denumire Doza în faza ; ocutâ Doza de întreţinere Eechivalent în mg a 100 mg CPZ Eficacitatea faţa: de placebo Avanta je Dezavantaja generica Mai activ (nr. studii) Egal (nr. studii) Clorproma-mazi na 25— 800 mg 100-300 mg 100 55 11 1 generice învechit ; multe efecte adverse Flufenazina 5—20 mg 1-15 mg 1,5-2,5 15 0 are şi forme depót risc mai crescut de ' diskineZie tardivă Haloperidol 1-100 mg 1—15 mg 1,5-2 9 0 are forme de administrare complete dă sindrom extra piramidal sever Perfenazina 16-64 mg 8—16 mg 6-10 5 0 - - Trifluopera-razi na 10-60 mg 4—30 mg 3-5 7 2 are forme complete de administrare şi risc crescut de diskineZie tardivă marja tungă de administrare <. - ■ ■ - - * - - - Tioridazina 300-800 mg 100-300 mg j 100 7 0 uşor sindrom extra piramidal cardiotoxi-citate ; nu este i njec-tabilă Tiotixene 6-100 mg 4—30 mg 3-5 2 0 nu da dis-kinezii tardive ; are forme parenterale neprecizate După J.M. DAVIS, G.M. S1MPSON, PH. MAY, 1985, şi L. HOLISTER, 1987 1 : 2 sau 1 :3. Dozele mult mar mari, pentru care unii optează tn cursul aşa-numitei „neuro-ieptizări rapide*4, provoacă şi efecte nedorite mult mai mari, fiind cunoscută relaţia directă doză/efect secundar. In cazul pacienţilor care beneficiază de doze parenterale masive, reacţiile distonice acute sînt prezente în majoritatea cazurilor Apariţia parkinsonismului secundar, mai ales atunci cînd este vorba de debutul bolii, creează reacţii de respingere a medicaţiei atît din partea pacientului, cît şi a familiei acestuia şi poate conduce la eşuarea tratamentului neuroleptic de lungă durată, care va fi şi el respins ca alternativă terapeutică. Administrarea medicaţiei se face, în primele zile, în prize multiple, pentru ca, ulterior (după prima săptămînă), mulţi autori să opteze pentru o priză unică seara, la culcare, care minimalizează şi efectele secundare din timpul zilei. Se recomandă această posologie, deoarece necesitatea unui tratament de lungă durată impune găsirea unei metodologii cît mai simple, menite să îmbunătăţească mult complianţa- Ob- 138/SCH Schizofrenie terapii biologice ţinerea sprijinului familiei bolnavului faţă de formula terapeutica optimă îmbunătăţeşte mult rezultatul terapeutic, avînâ' uneori rol esenţial. începerea oricărei terapii cu NL va fi precedată de un control neurologic complet, de examenul somatic şi de un set de explorări paraclinice : hemoleucograma, transam-inazele hepatice, echilibrul hidroelectrolitic, glicemia. La pacienţii- vîrstnici se recomandă efectuarea unei electrocardiograme şi, ori de cîte ori se poate, a unui traseu EEG. Tablou! hematologic va fi urmărit săptămînal în primele 12 săptămîni de tratament. Decizia privind instituirea tratamentului în staţionar sau în ambulatoriu se poate lua în urma cercetării următorilor parametri : — gravitatea simptomatologiei ; — necesitatea de a obţine un rezultat rapid ; — posibilitatea de a administra dozele terapeutice ; — posibilitatea de a stăpîni efectele adverse; — gradul de periculozitate individuală şi colectivă pe care îl prezintă pacientul. Există opinia că, în faza de debut, atunci cînd diagnosticul nu este încă stabilit, este oportună o internare chiar de scurtă durată (cel puţin o zi, după autorii americani), care să permită o observare completă a bolnavului. Cu această ocazie s-ar putea lua şi decizia privitoare la locul în care trebuie continuat demersul terapeutic ; spital.sau-^rnbuiator. Pentru pacienţii care, prin fenomenele psihopatologice pe care le prezintă pun în pericol viaţa celorlalţi membri ai comunităţii sau propria lor viaţă, opţiunea pentru internare spitalicească este suverană. De asemenea, atunci cînd nu se poate realiza o supraveghere acceptabilă din partea rudelor * se va opta tot pentru varianta spitalizării. Medicaţia va fi administrată oral, ori de cîte ori acest lucru este posibil, calea parenterală fiind folosită numai în cazuri excepţionale. Calea intravenoasă este nerecomandabilă deoarece este grevată de pericolul spasmelor cerebrale şi ai trombozelor consecutive (MÜL-LER, 1984) — riscuri enorme, care nu sînt dublate de vreun avantaj terapeutic. Administrarea de produse depót la începutul tratamentului este, în ciuda unei aparente comodităţi, ne raţională, deoarece, pe de o parte, poate induce efecte adverse a căror combatere devine extrem de dificila, iar pe de altă parte, împiedică stabilizarea dozelor terapeutice optime. Dozele terapeutice eficiente se situează, după diferiţi autori, în echivalentul a 300—1 500 mg Clorpromazină: TABEL CLVII Autorul/ Anul ;S; Doza echivalentă deCPZ DAVIS 1983 1 000 mg. SCHEID ; 1983 500—1 000. mg LYDIARD' 1984 ' " 1 500 mg S1MPSON l 1985 800—1 600 mg Dozele enorme folosite de diverşi terapeuţi î n deceniul trecut (de circa 10 ori mai mari decît , cele prezentate mai stis) s-au dovedit a fi inu- ■ tile şi periculoase, eficjenţa lor ;dovedindu-se : nurhai într-Un număr extrém de redus de ca-; zűri (MÜLLER, 1986). j Modul în care se face neuroleptizarea şi ob- • ţinerea efectului antipsihotic esté privit de pe ; poziţii diferite de către diverşi autori. Astfel, ; SCHEID (1983) optează pentru obţinerea unui efect antipsihotic cît mai rapid', considerînd că efectele seciindare nu cresc direct proporţional : cu doza administrată. Mai recent((1986), MÜLLER .consideră că. atító timp cjţ nu există alte : motive, singura atitudine raţională este căutarea dozei optime, care, pe de o parte, evită ; riscul- efectelor secundare, i;ar pe de altă ; parte, măreşte complianţa şi-evită efortul fi-j nanciar impus de dozele mari inutile. în opinia j sa, în mod Obişnuit se începe cu doze zilnice îsituate lalimita Lnferioară _a_ef i cacităţiu foljo -sindu-se acest dozaj timp de o săptămînă. ; Dacă in acest interval au s-au obţinut rezultate, : doza se dublează in decursul săptămînii urmă-: toarev Daca nici la această doză nu se obţin I efectele dorite, doza va fi dublată sau triplată în următoarele două săptămîni. Ineficacitatea . terapiei după acest interval trebuie să conducă • ia schimbarea schemei terapeutice. | tn episoadele psihotice foarte grave, doza de ! atac va fi echivalentă cu 1 000 mg clorproma- i zină, menţiriîndu-se, în principiu, această doză ; timp de două săptămîni» în funcţie de starea î pacientului şi eventualele efecté adverse. ' > Intrucîf modul de interferenţă al diverselor neuroleptice nu* éste pe deplin elucidat, majoritatea autorilor recomandă monoterapie neu-roleptică. Asocierea unui neuroleptic cu potenţial antipsihotic redus (sedaţi v), în stările de agitaţie, este totuşi recomandată, cu observaţia că administrarea nu trebuie făcută timp prea îndelungat. în cazul eşecurilor terapeutice cu neurolepticul ales, majoritatea autorilor recomandă reluarea încercării terapeutice cu alt neuroleptic şi, în cazul unui nou eşec, încercarea a maximum încă unui produs. Abordarea simptomatică, conform formelor tradiţional consacrate ale schizofreniei, rămîne a realitate terapeutică, în afara unor consi- Schizofrenie : terapii biologice 5CH/139 '1915 1945 1952-196Ű 1954 ^5~ Cepjîcelor asupr'â numărului DE BOLNĂVI . INTERNAŢI tdupâ DAVIS S.UÂ.) derente teoretice mai sofisticate. Cîteva dintre posibilele abordări simptomatice, în opinia autorilor francezi (GINESTET, PERON-MAG-NAN, ZARIFIAN şi CHEVALIER), sînt prezentate în următorul tabel : TABEL CLViil CONTINUARE TABEL GLVIlî Simptomul Neurolepticele | Doza zilnica Anxietatea — clorproma- şi hipocon- zin 200—500 mg dria schizo- — levomepro- frenică / mazin 100—300 mg — clotiapină 80—160 mg Delirul — flufenazină 30—100 mg — haloperidol — trifluopera- 5— 20 mg zină 10— 80mg Halucinaţiile — haloperidol Stuporul — neurolepticele dozele uzuale : Autismul — sulpirid — fiupentixol — pi mozi d (OR AP) — carpimi-pramină 200—300 mg 6— 12 mg 4— 12 mg 50-150 mg Catatonia — haloperidol 5— 20 mg (i.m.) Tulburările comporta- mentale — propericiazină — pipamperone 30— 80 mg 40—120 mg 140/SCH Schizofrenie : terapii biologice (NL) Alegerea neuroîepttculu? cu care se va face tratamentul ţine de următorii factori : — experienţa medicului cu respectivul medicament ; — starea clinică a pacientului ; — efectele secundare care apar la bolnav ; — răspunsul obţinut la pacient cu o medi-caţîe anterioară (P. R. MAY, 1968). în principiu, nu se poate vorbi despre superioritatea antipsihotică a vreunui neuroleptic dar, odată cu tratarea diferenţiată a simptomatologiei (simptome „pozitive** şi „negative"), au apărut numeroase studii care separă efectele terapiei pe cele două grupe de simptome. Astfel, în 1985, MELTZER arată că neurolepticele ca Sulpiridul, Clozapinul şi Pimozidul (Difenilbutilpiperidin) au, în comparaţie cu Haloperidolul şi fenotiazinele, efecte mult mai pregnante asupra simptomatologiei negative. O problemă deosebită o ridică aici faptul că, la doze diferite, acelaşi neuroleptic poate avea efecte diferite pentru cefe două tipuri de simptome : dozele mici influenţează simptomele negative, dozele mari — pe cele pozitive. Potenţa neuroleptică se referă la doza de neuroleptic capabilă să producă acelaşi efect cu o cantitate standard de clorpromazină. TABEL CLIX Potenţa neuroleptică ________________ Denumire Doza medie (m) Potenţa neuroleptică (CPZ = f) Trifluoperidoi 2- 8 200 Benperidol 1- 6 100 Halo peri doi 2-20 60 Pimozid 4 - 20 60 FlupentixoJ 2- 10 50 Flufenazin 5-20 30 Perfenazin 12- 64 8 Periciazîn 15-150 5 Trifluopromazin 75-300 2 Clorpromazin (CPZ) 150-600 1 Clorprotixen 150-600 0,8 Levomepromazin 100-600 0,8 Tioridazin 200-700 0,7 Sul pir id 100-800 0,5 Peraz/n 75-600 0,5 Clozapin 25-600 0,5 tic, în raport cu o doză medie de clorpromazină. Neurolepticele folosite în tratamentul schizofreniei pot fi, din acest punct de vedere, prezentate conform următoarei clasificări, care însă nu poate fi absolutizată : ► forte: - ben periéol -flupentixol - flufenazin - haloperidol -pimozid - trifluoperidoi • butirilperazin • clozapin - piperiziazina • ciclopentixol • perfenazin ' trifluopromazin Potenţa antipsihotică se referă la efectul asupra semnelor „pozitive** şi agitaţiei din schizofrenie, obţinut cu o doză medie de neurolep- ’ clorpromazin clorprotixen floropripramid perazm sulptrid tiondazin Acţiunea sedaţi vă a neurolepticelor, spre deosebire de cea antipsihotică, este nespecifică, părînd să fie legată de activitatea alfa-adrenerglcă şi de cea antihistaminică pe care aceste medicamente ar exercita-o. Ea apare şi la subiecţii sănătoşi şi este diferită de sedarea agitaţiei psihomotorii psihotiee. în timpul tratamentului, apare toleranţa la acţiunea sedaţi vă a neurolepticelor. în tratamentul schizofreniei, efectul sedativ poate fi uneori căutat, dar poate reprezenta şi un efect intrinsec al medicaţiei, pe care terapeutul nu-l doreşte. Fenotiazinele cu catenă laterală alifatică au cea mai puternică acţiune sedativă (levomeproma-zînă) ; difenilbutilpiperidinele nu au practic nici o acţiune sedativă (Pimozid). Pornindu-se de la „profilul psihopatologic** al fiecărui neuroleptic, s-a încercat, în urmă- Schizofrenia : terapii biologice ~ dezavantaje şi riscuri SCH/141 torul tabel, prezentarea unora dintre cele mai înregistrate se obţin ia doze obişnuite de ad-eunoscute produse,*Cu precizarea că efectele minist rare : TABEL CLX Profilul psihopatologic de acţiune în schizofrenie a unor neuroleptice (dupâ TISSOT, KALINOWSKY, GAERTNER) Acţiune Denumi re^^. Asupra simptomelor pozitive Asupra simptomelor negative Sedativa Anti- depresiva Depre- sogenâ Del ir o-genâ Simptome extra- piramiale Clorpromazin 4-4- 4- 4-4- 4- 4- 4- 4- Flufenazin 4-4- 4" 4- 0 4-4- 0 4-4* Haloperidol 4-4- 4* 0 0 4- Ö 4-4- Perfenazin 4-4- 4- 4- 0 4- 4-4- Tnfiuoperazin 4- 4* -f 4- 4- Tioridazin 4- 4- 4-4- 4- Tioproperazin 4- 4- 4- 4-4- Levómeproma- zin 4- 4- 4-4- 4- 0 4- ■+. Pi mozid 4-4- 4- 0 4- 0 0 4-4- Sulpirid ' 4~ ' ;i 4-4* 0 4- 0 0 4- Cisclopentixol 4- •+* 4- 4-4- 0 4- -f-f Flupentixol 4- 4- 0 4- 4-4- Un alt efect căutat în terapia schizofreniei şi care poate, conta în alegerea neuroiepticului este cel antidepresiv, semnalat prin studii controlate de ANGST (1970) şi KLEIN (1981). PrepÉfáteJe cu acţiune antidepresivă notabilă sînt Pîmozidul şi Sul pi ridul, iar dintre cele cu formulă triciclică : Clorprotixenul, Levomepro-rnazina, Tioridazinul, Dixirazinul. O corelaţie doză/efect nu s-a putut stabili, dar este de subliniat că aceste produse pot fi folosite în formele în care depresia face parte din tabloul clinic, ca şi în asociere cu alte neuroleptice cu efect depresogen. Instituirea oricărei terapii neuroleptice în schizofrenie, ca şi alegerea neurolepticului potrivit, este grevată de existenţa unei largi game de efecte nedorite, pe care medicamentele din această clasă le provoacă. Cunoaşterea acestora este legată, pe de o parte, de posibilitatea de a le corecta, iar pe de altă parte, de necesitatea de a face o altă selecţie atunci cînd apariţia lor pune în pericol întreaga strategie terapeutică. Tulburările motorii sînt cele mai frecvente efecte secundare ale neurolepticelor şi ele pot îmbrăca următoarele forme : — parkinsonismul : tulburare constînd în apariţia unui tremor fin al extremităţilor (de obicei, mai fin ca în boala Parkinspn), imobili^ tatea feţei, bradikinezie, vorbire monotonă * dificultăţi în mişcări voluntare, mai rar feno* 11 7'.“ ,ch3 CLORPROTtXEH oco CH -(CH2)2 - H c ch3 Cffi BOXEPIHE l^/ŞCtt Schizofrenie : terapii biologice— dezavantaje şi riscuri mene. de „roată dinţată", senzaţie subiectivă de slăbiciune, însoţită de o dispoziţie depresivă. Apare la 10—60% din pacienţii trataţi cu neuroleptice, depinzînd direct de doză şi de potenţa antipsihotică. KALINOWSKY (1982) a notat faptul paradoxal că,, la doze foarte marj,r incidenţa parkinsonismului poaté fi redusă.' Apare, de asemenea, în relaţie cu vîrs&a*pacien-tului, fiind mai frecvent la vîrstraic. Parkinso? nismul apare, de obicei, după Tűni sau ■ săptă-"*' mînf de la începutul tratamentului şi, de regulă, este reve rs i b i J la î n t re r u pe rea n e u rol ept i eului. Răspunde favorabil la administrarea de antico- li nergi ce ; la scoaterea treptată din tratament a acestor medicamente, fenomenele parkinso-niene nu mai apar ; — diskinezia acuta se manifestă sub forma unor spasme cu caracter bizar, care apar brusc, afectînd mai ales musculatura feţei, gî-tului şi trunchiului. Se instalează, de obicei, după primele 24— 48 de ore de tratament (uneori după prima oră de la administrare) şi sînt mai frecvente la bărbaţi, la tineri si copii (SCHÖNBECK, LANGER, 1982). Subiectiv, sînt trăite ca anxiogene, foarte neplăcute, mai ales cînd se produc plafonarea privirii şi/sau spasme ale limbii, antrenînd dificultăţi de vorbire şi deglutiţie. Apariţia lor este mai frecventă la administrarea unor doze masive ; de regulă, apar la 5% dintre subiecţii cărora ii se administrează neuroleptic. Diagnosticul diferenţial al trrtzei drskmetice este uneori dificil, trebuind să fie făcut cu epilepsia motorie, tetani.a şi chiar cu reacţiile isterice. Administrarea unui anticolinergic intravenos poate tranşa diagnosticul ducînd la oprirea crizei. Ulterior, tratamentul se face parenteral sau per os şi se însoţeşte de o scădere a dozei neurolepticului ; — acatizia se caracterizează prin prezenţa unei agitaţii ps ihomo tori i, a incapacităţii subiectului ^de a sta liniştit, aşezat sau în picioare. Subiectiv, este resimţită ca o senzaţie de tensiune interioară şi este însoţită de anxietate si disforie, apariţia acestui simptom putînd să înrăutăţească tabFöul schizofreniei sau să atragă refuzul medicaţiei neuroleptice. Poate apărea după primele cîteva zile de tratament i, mai frecvent, după primele cîteva săptămîni. n opinia lui GAERTNER (1983), înlocuirea pi-perazinelor cu fenotiazinele duce Ia amendarea acestei simptomatologii De asemenea, dacă acatizia se instalează în primele zile de tratament netuioleptic, ea răspunde bine la medicaţia antiparkinsoniană, dar cea care apare mai tîrziu este'mult mai dificil de tratat şi necesită întreruperea neurolepticului sau reducerea sa masivă. BALDESSARINI (1980) recomandă in- troducerea de benzodiazepine, ca medicaţiei fi astfel de .situaţii ; '**■- — diskinezia tardiva este o complicaţie a tra- tamentului de lungă durată, constînd dintr-un sindrom hiperkinetic cu mare variabilitate, mişcări7coreifqrmei; atetozice şi stereotipii, şincinezii... Aria faâială este mai frecvent afectată", extéfínd numeroase manifestări legate de mişcările limbii;, înghiţit, mestecat. Prevalenţa acestei tulburări este încă neclară, fiind apreciată, după diferite statistici, între 0—50% şi 3 — 30% (după FANN, 1980), autorii americani considerînd mai" acceptabilă cifra de 10-20% (G. SIMPSON şi Ph. MAY, m5). Apariţia diskineziei tardive ar fi în raport cu vîrsta pacientului (studii recente au arătat <;ă 10% sînt, de fapt, diskinezii senile), cu doz^a. totală de neuroleptic administrat, cu durata administrării şi cu apariţia fenomenelor exira-, piramidale în fazele de început ale terapiei/ Nu există date certe despre potenţialul fiecărui neuroleptic de a induce diskinezii tardive,' cii excepţia Clozapinului (KALINOWSKY, 1982],: care este acreditat cu această proprietate. ‘Th patogeneză diskineziilor tardive, a fost incri1' minată o hipersensibilizare a receptorilor''do-' paminici din sistemul striat. Singura terapie care este eficientă în diskinezia tardivă este întreruperea neurolepticului pentru cîteva Itirii (P. BERNER, G. SCHÖNBECK), S-au constatat ameliorări la administrarea de Tiaprid, Pro-pranolof, Pîracetam, benzodîazepîne (N£i»L-LER, 1986). Măsurile de prevenire a diskineziei. tardive trebuie instituite îa apariţia celor mai mici semne diskinetice, în special în zona, orofacială : reducerea la nivel minim a dozei terapeutice, folosirea de antiparkinsoniene,YQ7 losirea alternativă a terapiei cu litiu în formele; schizoafective, atunci cînd aceasta s-a doVedit activă." ; ' . Dintre efectele secundare ale neurolepticelor* care afectează sistemul, nervos vegetativ, pot> fi menţionate : - — sindromul neuroleptic malign manifestat. prin hipertermie pînă. la 42°, rigiditate mus?. cu l ară, catato nie, anizo cor ie, reflex Babi nski ■ pozitiv, trenrior, fasciculaţii şi crampe muscu-' lare, tulburări de vi gi li tate, labilitate a tensiunii' arteriale cu tendinţă de colaps, tahicardie,, tahipnee, hipersalivaţie. Mortalitatea poate! atinge 25%, prin complicaţii renale sau pulmonare. Tulburarea poate apărea în faza de instituire a tratamentului (mai ales cu neuroleptice. cu potenţial antipsihotic ridicat), la 5—10 zile de la întreruperea tratamentului sau în cursul . ScMzphenjeBâitempn 'hiqidgice efecte iemndare SCH/143: unor tratamente de lungă durată, fără nici un motiv aparent. Patogeneza acestei complicaţii este nedară ; o ipoteză recenta, aparţinînd iui SP4ESS-KIEFER şi HWIUS (19S6), consideră că există un paralelism cu hipertermia malignă, afecţiune ereditară. Acest paralelism s-a dovedit benefic pe plan terapeutic, folosirea produsului Daritrolen fiind eficace tîn 7.,din 8 cazuri ; tulburările digestive, sînt în general minore : uscăciunea gurii sau hipersalîvaţie, conştipaţie sau diaree. Scad după primele 7— 14'zile de tratament şi nu mai reapar, indiferent de durata tratamentului. Se consideră că neurolepticele cti acţiune antipsihotică mai accentuată dau mai puţine efecte vegetative decît cele cu acţiune antipsihotică redusă. Efectele secundare de tip alergic sînt următoarele: — dermatitele alergice, care apar mai ales în cazul folosirii Clorpromazinei (5—10% din bolnavii trataţi cu acest produs — GAERTNER, 1983). Eritemul cedează fără măsuri specifice ; •*—‘fotosensibilitatea, constînd dintr-o pigmentare gri-roşiatică pe suprafeţele expuse la lumina solară, apare în tratamentele cu feno-tiazină. Impune măsuri de protecţie a zonelor afectate şi evitarea expunerii la soare ; 7- ret i no pat ia pigmentară apare în tratamentul cy Tipridazin şi poate determina tulburări de vedere, dacă nu este depistată la timp. Apare ja doze mai mari de 1 600 mg pe zi, folosite perioade îndelungate (uneori, în cazuri izolate, apare şi la doze mai mici, între 800— 1 600 mg). Necesitatea controlului oftalmologie periodic este impusă de posibilitatea apariţiei acestei complicaţii în tratamentele de lungă durată ; — agranuiocitoza este o complicaţie rară, dar foarte gravă (cu prognostic letal în 30— 40% din cazuri - KALINOWSKY, 1982). Incidenţa ei este de la 1/25 000 la 1/3 000 de cazuri, fiind mai crescută la persoanele vîrst-nice şi în cursul administrării de neuroleptice tricicficé. Apare în cursul celei de a cincea săptămîni de tratament şi este legată, se pare, de o predispoziţie individuală constînd dintr-o tulburare enzimatică, producînd, alături de acţiunea toxică a neurolepticelor, blocarea sintezei de ADN. Semnele clinice ale agranulocitozei sînt : instalarea bruscă a febrei, infecţii ale cavităţii bucale, infecţii digestive şi pulmonare, care pot* evolua spre septicemie. Gravele tulburări de.acest *tip pot fi prevenite prin controale repetate ale formulei sanguine, cu oprirea medi-câţiei neuroleptice atunci cînd numărul leu-cocitelor scade sub 4 000/mm3. Unele produse de tipul Clozapinului au un potenţial agranu-locitar mai accentuat. Dintre efectele: secundare metabolice au care afectează diferite organe vitale, se menţionează — efecte endocrine : galactoreea, ameno-reea. congestia sînilor, care ár apărea ca rezultat al stimulării secreţiei de prolactină. Sul-piridul şi Tioridazinul sînt neurolepticele care conduc cel mai frecvent la aceste tulburări. Sînt semnalate relativ frecvent tulburările de erecţie, ejaculare, scăderea libidoului şi orgasmului, dar nu se poate stabili dacă ele se datorează medicaţiei sau bolii ; — creşterea în greutate şi modificările metabolismului glucidic apar chiar la administrarea de doze mici de ClorprOmazină (ERLE, 1977), Tioridazin, Flufenazină, ceea ce impune, în cázul bolnavilor diabetici, luarea unor măsuri speciale de protecţie. La clasele noi de neuroleptice, de tip Loxapin şi Molindon (DASS, 1979), s-a semnalat scădere în greutate; — tulburările hepvtîce constau în creşteri pasagere, la începutul terapiei, a transamina-zelor şi, mai rar, a fosfatazei alcaline (în 20— 30% din cazuri, după BANER, 1983). Această modificare este considerată un accident alergic banal şi nu impune, măsuri terapeutice deosebite. Icterul colestatic poate apărea după 3—4 săptămîni de tratament şi este de intensitate medie. După GAERTNER, incidenţa lui ar fi de 0,05—3%, în cazul Halopendolului, _ şi de 0,2-12,5%, în cazul Clorpromazinei. Dispare la oprirea administrării neüroleptícü-' lui. Dacă în antecedentele bolnavului există un episod icter ic neuroleptic, buti rofenonele vor fi preferate fenotiazinelor (GINESTET, PERON-MAGNAN, 1979) ; — tulburările cardiovasculare constau în hipotensiune ortostatică, colaps, ischemie coronariană. Apar mai frecvent la vîrstele extreme şi la bolnavii cu afecţiuni cardiace în antece^ dente. Incidenţa lor este de circa 20%, fiind mai crescută în cazul rieurolepticelbr cu potenţial antipsihotic scăzut şi în cazul administării parenterale. Pe traseul EKG, principalele modificări care apar sînt : denivelarea segmentului ST, aplatizarea undelor T şi U şi creşterea intervalului QT. Tioridazinul provoacă cele mai multe modificări, avînd o puternică acţiune alfa-adre-nolitică. Neurolepticele au, pe de o parte, o acţiune antiaritmică, dar, pe de altă parte, şi un potenţial aritmogen, mai ales în cazul fenotiazinelor. Efectul hipotensor trebuie să fie urmărit sistematic în terapia bolnavilor (hipertensivii se află într-o situaţie avantajoasă). Moartea subită survine la unii pacienţi care primesc medîcaţie antipsihotică, fără să existe posibilitatea prevederii acestui accident. 144 /SCH Schizofrenie: terapii biologice efecte psihice nedorite Efectele neuropsihicé nedorite au fost studiate mai bine In ultima perioadă şi ele sînt importante în tratamentul, schizofreniei, deoarece creează o metasimptomatologie destui de accentuată. Aceste efecte sînt : —; creşterea potenţialului convulsivant. care apare net exprimată în cazul unor NL cum ar fi : Clorprotixenul, Clorpromazina, Prometazina. Perfenazînul (ITIL şi SOLDATOS, 1980) Se afirmă că Tioridazinul, Flufenazina şi, în special, Mei peronul au o acţiune epileptogenă practic nulă. Creşterea rapidă a dozei de NL sau întreruperea bruscă a administrării lor poate produce crize motorii, Frecvenţa crizelor este sub 1%. Pe traseul EEG, în special NL se dative provoacă apariţia de unde lente şi tendinţa de hipersincronism. Se impun măsuri de adecvare a tratamentului anticomiţional Ta schizofrenii care au şi epilepsie, în cazul instituirii tratamentului neuroleptic ; — acţiunea delirogenă se manifestă la bolnavii cu o sensibilitate deosebită pentru NL sau care au şi alte afecţiuni cerebrale organice. Apare mai ales la NL cu potenţial antipsihotic redus (probabil, prin acţiunea anticolinergică a acestora), în special la creşterea dozei. Fjzostigmina combate rapid acest efect ; — acţiunea depresogenă a neurolepticelor a fost notată de MÜLLER (1981), în studii controlate, ia peste 60% din bolnavii schizofreni care făceau tratamente de lungă durată cu neuroleptice depdt*. Există opinia că acest procent este exagerat, depresia datorîndu-se nu atît efectelor „depresogene“ ale neurolepticelor, cît ştergerii altor fenomene psihopatologice mai grave (prin efectul antipsihotic), cu trecerea In prim plan a tabloului depresiv, asupra căruia anumite neuroleptice nu ar avea nici un efect. După V. PREDESCU (1988), fenomenele depresive care apar în urma unuî episod psihotic acut pot fi : depresia developată (prin ştergerea fenomenologiei schizofrenice), depresia de conştientizare (reactivă la înţelegerea gravităţii diagnosticului), depresia farmacogenă (prin presupuse efecte intrinsece ale medicaţiei neuroleptice), depresia extrapiramidală (fenomene extrapiramidale asemănătoare depresiei akineţice), depresia caracteriogenă (fenomen preexistent, care reapare după ştergerea psihopatologiei adăugate). Rareori sindromul depresiv este franc, însoţit de durere morala, iar ideile suîcidare sînt inconstant exprimate. Totuşi, potenţialul suicidar este ridicat, sinuciderea realizîndu-se violent (GU NESTET şi colab.). Medicaţia antiparkinsoniana scade efectul depresogen al neurolepticelor, indiferent de intensitatea efectului extrapiramidal, Evitarea, supradozării duce la scăderea efectelor depre-sogene. Asocierea cu antidepresivele este: adesea utilă. Principalele efecte nedorite în terapia ou neuroleptice a schizofreniei sînt : • tulburări motorii : — parkinsonism ;; — diskinezie acută — acatizie ; — diskinezie tardivă í • tulburări ale — sindrom neurolep- SNV : tic malign ; — tulburări digestivei • efecte alergice : — dermatite ; — fotosensibiiitate ; — retinopatie pigmentară ; _ agranulocitoză ;____ • tulburări organo- — tulburări enda-- metabolice : cri ne ; — creştere în greutate î — tulburări hepatice ; — tulburări cardio^ vasculare ; • efecte psihice: — creşterea poten* ţialului convuU sivant; acţiune deliro--genă ; — acţiune depresogenă Analiza acestor efecte nedorite conduce şi la stabilirea principalelor: contraindicaţii ale folosirii unor neuroleptice în schizofrenie, sublinierile făcute sugerînd posibilitatea alegerii neurolepticelor care relativizează contraindic caţiile, prin expunerea mai redusă sau absenţa, unor efecte adverse. Schizofrenie : terapii biologice - contraindicaţii SCH/145 TABEL CLXE Principalele contraindicaţii (dupâ SCHEID) Contraindicaţia Efectul secundar care o motivează — glaucom — hipertrofie de prostată — stenoză pi lor i că — sindroame organice cerebrale — efectul anticolinergic al neurolepticelor — ateroscleroză cerebrală — boli cardiovasculare sau pulmonare grave — efectele asupra sistemului circulator şi oscilaţiile tensionale — insuficienţă hepatică — colestază şi tulburări enzimatice — boala Parkinson — supraadăugarea parkinsonismului medicamentos -r- crize corni ţi ale — scăderea pragului convulsivant — diateză alergică — potenţialul dermatologic şi efectul asupra-sistemului hematopoetic — alergii cunoscute ale pielii | — fotosensibilizarea şi pigmentarea ireversibilă — boli ale sistemului hematopoetic — agranulocitoză şi pancitopenie — alcool* opiacee, barbiturice — potenţarea efectelor lor foarte grave, după apariţia NL (M~ BLEULER, 1972) ; — scurtarea duratei primelor episoade şi a. duratei spitalizării după tratamentul neuroleptic (MÜLLER şi von ZERSSEN,, 1986) ; — dispariţia simptomelor productive, atît în episoadele acute, cît şl în fazele de-remisiune, într-un interval scurt. Argumentele împotriva instituirii unui astfel de tratament, deşi par nesemnificative, trebuie: luate în discuţie, fiind uneori prezentate de-bolnav sau de familia acestuia sau etalate de' „terapeuţi" fără formaţie medicală : — apariţia de efecte adverse, uneori deosebit de grave şi de neplăcute pentru pacient (in special, cele extrapiramidale) t — riscul unui sindrom malign (aşa cum s-a arătat, acesta este deosebit de redus, şi, în prezent, a devenit facil de stăpînit terapeutic) ; — crearea premiselor apariţiei diskineziei tardive, prin folosirea tratamentul ufc neuroleptic masiv (hiperserrsibiUzarea receptorilor dopamiaid postsinaptici)'; ma- Decizia privind echilibrul dintre efectele pozitive ale unei terapii neuroleptice şi riscul efectelor secundare care pot apărea nu aparţine medicului decit în fazele iniţiale ale tratamentului unor episoade acute. Ulterior, şi mai ales in momentul instituirii terapiei de lungă durată, implicarea pacientului în această decizie trebuie făcută cu necesitate, compli-anţa terapeutică fiind astfel semnificativ îmbunătăţită. Aşa cum arată KLEIN (1981), în asumarea acestei decizii medicul trebuie să ştie să exploateze acele argumente ş\ explicaţii care să conducă la acceptarea subiectivă de către bolnavi a unor dificultăţi inerente, terapeutul fiind singurul în măsură să aibă viziunea globală a evoluţiei cazului în circumstanţa terapeutică pentru care optează. Instituirea terapiei neuroleptice în episoadele acute, în absenţa contra-indicaţiilor, pare a fi o alternativă unică, susţinut d« următoarele argumente 3 ~ rezultatele mai bune sau cel puţin egale cu ale oricărei alte terapii biologice ; — dispariţia aproape totală din clinică a „schizofreniilor catastrofale" şi a forme- 10 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 146/SCH Schizofrenie : ietapii biologice — relaţia doză/efect joritatea autorilor sînt de acord că acest risc este nesemnificativ (von KLINE, 1981) ; • , 4 — apariţia recăderilor, în absenţa uaei .terapii cu doze mari (rebound neuroleptic) ; acest „fapt este. rareori confirmat şi trădează adesea mai degrabă o alegere inadecvată a neurolepticului, decît nevoia de a folosi doze mari ; — „mascarea** de către medicaţia neuro-leptîcă a unei rémisiuni spontane aboli (acest argument este caduc în toate circumstanţele, cu excepţia celei în care, fortuit, s-a înregistrat la bolnavul respectiv o evoluţie de acest tip). ŢABEL CLXII "Relaţia dintre doze şi efeclul neuroleptic (dupâ L. HOLLISTER, 1987) Doza Limtele terapeutica dozei minima zilnice eficienta (mg) Clorpromazina 100 100—1 000 Tioridazin 1ÖŐ 100- 800 Mesoridazin .50- 50- 400 Trifhioperazin 5 5- 60 Perfenazin. 10 8- 64 Fiufenaz in 2 2- 20 Tiotixen 2 2-120 Haloperidol 2 2- 20 Loxapin 10 20- 160 Instituirea terapiei neuroleptice de lungă durată este generată de următoarele constatări : — terapia stabilizează remisiunile ; — terapia are efect profilactic faţă de reci» dive ; — terapia şterge sau minimalizează simptomatologia. Studiile sistematice ale lui LYDIARD şi colab., von ZERSSEN şi MÜLLER arată că 10 pînă la 20 dintre bolnavii care au urmat o terapie de întreţinere nu au avut recăderi, iar 30—40% au făcut recăderi mult mai uşoare decît episoadele de dinaintea instituirii acestei terapii. Dintre dezavantajele terapiei de lungă durată, cel mai important pare să fie apariţia diskine-ziilor tardive (la 25% din pacienţi). Alte efecte adverse, cum ar fi: scăderea potenţei, tulburări de ciclu menstrual, creşterea în greutate sînt de luat în consideraţie, pentru apariţia necom-plianţei faţă de această terapie. Efectul depresogen care se înregistrează, mai ales la terapia depót, esté un factor important în ceea ce priveşte instalarea „non-complianţei**, ca şi existenţa riscului suicidar. HELMCHEN (1979) stabileşte cîteva principii ale terapiei de lungă durată : — după un prim episod psihotic bine remis, tratamentul va fi continuat 3 —12 luni, în cazul în care fenomenele postpsiho-tice sînt minime ; . daca după un episod psihotic apar recidive, la o durată de cîteva luni, tratamentul va dura cel puţin 5 ani ; — în formele în care unele simptome persistă între episoadele psihotiee (remi-siune cu defect psihotic), terapia va fi menţinută un interval nelimitat de timp. P. BERNER şi G. SCHÖNBECK (1986) afirmă că,. în cazul remisiunilor foarte bune (restitutio ad integrum), al existenţei unui mediu socio-familial protectivşi comprehensiv, al formelor afective ale bolii, care răspund la terapia cu litiu, condiţiile iui HELMCHEN pot fi modificate şi nu sînt obligatorii. ín restul cazurilor, autorii germani insistă asupra respectării acestor condiţii. într-o formă mai simplificată, GÎNESTET şi coîab. (1979) âffrmă că legitimitatea chimioterapiéi prelungite în schizofrenie este confirmată de majoritatea studiilor controlate, care arată că medicaţia trebuie menţinută cél puţin 18 luni de la debutul bolii, pentru oricare dintre forme. După doi ani de tratament, într-un număr de cazuri, se justifică încercarea unei „vacanţe** chimiotera-peutice. După autorii francezi citaţi sînt posibile trei tipuri de evoluţie sub medicaţia de întreţinere : — în formele productive rău controlate de chimioterapie, scăderea dozelor duce la apariţia sindromului delirant, halucina-tor sau mixt şi se impune menţinerea permanentă a terapiei ; — după mai multe pusee evolutive, eficace tratate, perioadele de remisie sînt tot mai satisfăcătoare şi, în acord cu bolnavul, se poate încerca oprirea terapiei ; Schizofrenie ; terapii biologice - NL depót SCH/14T — evoluţia ia un aspect deficitar, care face necesară o reorientarş terapeutică, constînd în folósi^ea neurofepticelor 'éeatln-hibitorii (de cele mai multe ori, în doze minimale) ; aceasta poate conduce la una dintre cele . două . situaţii precedente.. Potrivit4 áu tori lor americani, decizia de menţinere a tratamentului nu este justificată decît de persistenţa uriei simptomatoiogii sau de cel puţin două episoade psihotice într-un an. Subiecţii care au primit medicaţia antipsihotică ca tratament al unui episod acut vor continua această terapie cel puţin şase luni, după care reducerea dozelor se va face treptat. Decizia de continuare a tratamentului trebuie, după parerea acestor autori, să aibă următoarele două calităţi : — să fie eclectică şi flexibilă; — să ţină cont de cerinţa de a folosi cel puţin o cantitate de neuroleptic, care să menţină pacientul la un nivel optim de . adaptare, cu posibilitatea unei creşteri rapide a dozelor în cazul acutizării simptomatologiei (Ph. MAY, 1985). Doza de întreţinere trebuie, după marea majoritate a autorilor., să fie cît mai redusă, pentru a evita acele efecte care scad „comptian-ţaM şi, prin aceasta, duc la întreruperea tratamentului de către bolnav. KESSLER şi WALETZKY propun scăderea trimestrială a dozelor, după ieşirea din staţionar, pînă la atingerea nivelului de 20—30% din doza tratamentului episodului acut. TIS-SOT recomandă scăderea ia 50% din doza minimă din timpul episodului acut. HÖGARTY stabileşte că doza de întreţinere trebuie să se înscrie între 200—400 mg clorpromazină (echivalentul neuroleptic al acestei cantităţi), iarTISSOT aratăcă, sub 300 mg, efectul antipsihotic dispare întotdeauna. KONE arată că, la o concentraţie de zece ori mai mică de medicament decît cea din timpul episodului acut, nu se mai poate vorbi de o medicaţie care previne recidivele. Intr-un studiu foarte recent, MÜLLER recomandă stabilirea prin tatonare, la fîecare pacient în parte, a dozei de întreţinere, diferenţele individuale putînd fi foarte mari. In principiu, acest autor optează pentru cantonarea tratamentului în jurul dozei de 200 mg echivalent neuroleptic al clorpro- mazinei. El atrage atenţia asupra posibilităţii apariţiei fenomenului de rebound neuroleptic. Problema alegerii modului de administrare a medicaţi.ei de |ntreţinere, între medicaţia standard şi cea depót, este în principiu rezolvată In -favoarea ultimei, care „a introdus o rigoare şi o dimensiune psihologică nouă in chimioterapia prelungită a schizofreniei" (Gl-NESTEt, PERON-MAGNAN). Această medi-caţie este mai uşor acceptată de bolnav, care se consideră astfel mult mai puţin dependent de tratament. Un studiu original făcut pe-800 de bolnavi dispensarizaţi (GORGOS şi colab., 1984) a arătat că, în cazul terapiei depót, gradul de inserţie socio-profesională este, în peste 30% din cazuri, mai ridicat decît ah bolnavilor care primeau neuroleptice standard. Unele studii arata că nu există diferenţe, în* ceea ce priveşte profilaxia recidivelor, între-medicaţia depót şi cea standard (SCHOOLER 1980). Medicaţia depót nu este mai frecvent incriminată în apariţia diskineziilor tardive, aşa cum s-a crezut iniţial (TISSOT, 1982), dar este mal frecvent cauza apariţiei sindromului depresie-apatie .(ALCRON., CORNEY, RIFKIN, PRE-DÉSCU). Avantajele medicaţiei depót slnt prezentate? de DEN IKER şi colab. (1980) astfel : — asigurarea dozei zilnice de medicament; — simplitatea administrării, care facilitează^ stabilirea unei relaţii psihoterapeutice deosebite ; — reducerea dozei totale şi, în consecinţă,, a riscului global de apariţie a efectelor toxice ; — posibilitatea de a antrena medicul de-medicină generală în tratamentul de- ... lungă, durată al schizofreniilor; — evitarea riscului de sinucidere prin-, supradozare. Medicaţia depót trebuie introdusă în conduita terapeutică obişnuită, imediat ce s-a. putut stabili doza care asigură profilaxia prevenirii recăderilor (MÜLLER, 1986). In echivalarea acestor doze, vor fi folosite tabelele de transformare, alegîndu-se preparate cît maî înrudite (cazul ideal, acelaşi neuroleptic)1. cu neurolepticul care a asigurat depăşirea, episodului acut. Î48/SCH Schizofrenie : terapii biologice — Ni. dapâţ : ■ TABEL CLXlil Principalele neuroleptice retard In tratamentul schizofreniei (dupâ P. DENIKER, D. GINESTET, H. LÖO) Clasa chimică Denumirea Denumirea comerciala Durata efectului Posoiogie Derivaţi fenotia- enantat de flufenazină Moditen retard 14 12,5—100 mg zinici decanoat de flufenazină Modecate 28 25— 150 mg undecilenat de pîpotia-zi nă Pi porti! M 2 14 12,5-100 mg pal mi tat de pipotiazină Pi porţii L 4 28 25—150 mg Derivaţi de tio-xantenă decanoat de flupentixol Fluanxol 14 20—100 mg Derivaţi de dife-ml butii pi péri dină penfluridol SEMAP 7 10—40 mg Ineă de la introducerea neurolepticelor în de etapă sau global al terapiei. Au fost deli- tratamentul schizofreniei, au fost căutate o mitate două serii de predictori : biologiei si serie de semne şi/sau caracteristici biologice , .. care să uşureze predicţia asupra rezultatului c »n*c*. TABEL CIXIV Predictori biologici şi clinici generali !n tratamentul schizofreniei cu neuroleptice Predictori Pozitivi Negativi # BIOLOGICI — sexul feminin masculin — frecvenţa EEG modificată normală — atrofie cerebrală prezentă absentă — reactivitatea psihofizică normală paradoxală — răspunsul la stimularea cu TRH scăzut normal — răspunsul la stimularea cu apomorfină STH crescut în ser normal în ser — răspunsul îa 48 de ore de la administrarea pozitiv redus de NL — tratament test cu amfetamine simptome psiho-tice fără rezultat • CLINICI — tipul simptomatologiei productivă deficitară — vîrsta de debut tardivă precoce — debutul acut insidios — personalitatea premorbidă echilibrată explozivă — stabilitatea în relaţiile cu ceilalţi crescută redusă — încărcătura familială cu boli afective mare absentă — stătutul profesional ridicat scăzut — integrarea soc ioprofesională bună rea Schizofrenie ; terapii analitice SCH/149 Nici unui dintre aceşti pnedictori nu sînt concludenţi în cazuri individuale, reuşita sau nereuşita tratamentului neuroleptic putînd contrazice uneori regula generală ; predictorii generali nu au valoare absolută. Majoritatea studiilor care au urmărit influenţa acestor factori au luat în considerare doar amendarea simptomatologie pozitive (COLÉ, JAZARNIC, RETTERSTOL, von ZERSSEN). Nu s-au putut încă stabili predictorii diferenţiali, care să poată conduce la alegerea neurolepticului, deşi se poate spune că un răspuns bun în primele 5 zile de tratament certifică, în general, o bună alegere a neurolepticului (SCHEID, 1983), iar înrăutăţirea stării, după o doză test, indică o alegere greşită. O altă constatare este aceea că acelaşi individ răspundela fel la acelaşi neuroleptic, la intervale de timp diferite (GELENBERG, 1983). Membrii aceleiaşi familii răspund asemănător la acelaşi neuroleptic ; această observaţie pledează pentru existenţa unei predispoziţii genetice pentru anumite substanţe neuroleptice. Medicaţia neuroleptică nu răspunde prin proprietăţile ei directe şi prin efectele adverse pe care le provoacă tuturor cerinţelor impuse de terapia schizofreniei. Ea «trebuie adesea completată^printr-o medicaţie corectoare şi/sau adjuvantă. ín acest scop se folosesc următoarele grupe de substanţe : • Anticolinergiceie sînt medicamente care co re cteazar efe ct ef e ad ve rs e de ţipi*! 4isk+neziei acute şi parkinsonismului, Nu au efect în diski-nezia tardiva (pe care o pot agrava) şi au doar rareori efecte în acatizie. Medicaţia anţicoli-nergică se introduce doar în momentul în care apar simptome de tip colinergîc, care îl deranjează pe bolnav. Unii autori optează pentru introducerea în mod profilactic a acestei medicaţii,în condiţii specifice, pentru a preveni apariţia crizei diskinetice acute : vîrsta bolnavului sub 30 de ani, folosirea unor NL incisive în doze mari, tratamentul ambu. iatoriu, crize diskinetice în antecedente, cooperare redusă din partea bolnavului. Anti-colinergicele vor fi scoase din tratament cî* mai curînd posibil, în ciuda faptului că neuro-lepticul se administrează în doze constante. Reducerea tratamentului anticolinergic se va face gradat, deoarece apare o toleranţă faţă de aceste produse, ca şi un grad de dependenţă psihologită. în practica obişnuită, se foloseşte preparatul trihexifenidi 1 (Romparkin), în doze de 5—15 mg/zi, în prize fracţionate care ţin seama de orele de maximă activitate ale pacienţilor (V. PREDEŞCU, 1968). 6 Anti depresivei* pot fi o medicaţie corectoare, precum şi una adjuvantă tn unele forme în care caracterul afectiv ai bolti este mai pronunţat. Poate fi folosită, de asemenea, acţiunea anticolinergica specifică a unor antidepresive. In episoadele psihotice acute, antidepresivele sînt contraindicate. Hîdroxilarea Imipraminei şi Nortriptilinei este inhibată de Clorpro-mazină, Perfenazînă, Haloperidol, Clorprotixen şi Tioridazină şi, într-o oarecare măsură, acest proces este reciproc. Administrarea simultană a acestor substanţe duce la creşterea concentraţiilor plasmatice pentru ambele substanţe si, implicit, fa accentuarea efectelor lor (L.’ HOLLISTER, 1987). • LitiuI este o medicaţie adjuvantă care, după unele opinii, are un efect benefic în schizofrenia afectivă, fără ca acest lucru să fie confirmat cu exactitate de studii controlate. Astfel, WATANABE şi ISHINO (1980) prezintă patru studii comparative ale lui jOHNSON, SHOPSIN, PRIEN şi BROCKINGTON, efectuate în deceniul opt, care compară rezultatele obţinute cu litiu şi clorpromazină pe 71 şi, respectiv, pe 70 de bolnavi cu schizofrenie afectivă, arătînd că efectul clorpromazinei a fost superior în 3/4 din cazuri. Totuşi, asocierea liti ului cu neurolepticele în schizofreniile afective dă rezultate net mai bune decît fiecare dintre aceste terapii administrate separat (DENIKER şi colab., 1980). Litiui poate fi folosit In^iratamentele deJLntreţijQej^^ tivă la neuroleptice. Alegerea acestei asocieri, de regulă, nu pare şă fie recomandabilă, cel puţin prin implicaţiile legate de supravegherea a două terapii cu numeroase efecte secundare. • Benzodiazepinele sînt întrebuinţate ca medicaţie corectoare a somnului şi de combatere a anxietăţii. Au un efect bun în acatizie şi mai redus în diskinezia tardivă. Unii autori le propun în doze mari, chiar ca alternativă antipsihotică ; astfel COLONNÁ şi ZANN recomandă 300 mg de Diazepam în episoadele acute. • TERAPII ANALITICE : ansamblu de psk hoterapii de inspiraţie psihanalitică, cunoscute în special ca psihoterapii scurte, în sensul că ele folosesc o metodă derivată din psihanaliza clasică, dar modifică durata tratamentului, în funcţie de problematica patologică (în medie, 6—9 luni). în categoria terapiilor analitice intră orice formă de psihoterapie care are la bază teoria freudiană asupra aparatului psihic şi asupra bolii psihice. 150/SCH Schizofrenie terapii analitice Cura analitică a unui schizofren vizează (M. RACLOT, 1986); • conştientizarea- propriei istorii a individului, pe parcursul căreia personalitatea acestuia se structurează ; • identitatea sexuală şi afectivă : • libertatea relaţională (rezolvarea dependenţei, în special a dependenţei de / nwn.ă^ sau de un personaj-substitut), cu autonomie în plan social. In schizofrenie, fiind vorba de o deficienţa majora şi profundă în structurarea Eului (identificările nu se integrează într-o structură, ceea ce revine; la un rejet al semnificanţilor fundamentali — mecanismul forduziunii), nu se realizează situaţia oedipiană. Patologia cuplului parental în analiza schizofrenului apare ca expresie a discursului matern unilateral, simultan cu forcluziunea falusului, a elementului patern, în ultimă instanţă, a legii ; schizofrenul nu are acces la situaţia trian-gulară oedipiană, care determină structurarea identităţii, o Viaţa socială şj relaţională eficientă în planul realităţii. în cura analitică, evoluţia se. produce de la un Eu disociat şi fragmentat la un Eu integrat, pe măsura ce individul îşi asumă (devine responsabil de) istoria sa trecută şi posibilităţile de schimbare ulterioară. Regresia profundă a schizofrenului este o regresie care trimite ta Eul infantil, la mecanisrnele de proiecţie şi introiecţie (ca mecanisme defensive precoce), la clivajul Eului şi clivajul obiectului în obiect bun şi obiect rău. Regresia atinge, frecvent, perioada dezvoltării. Dreverbale, faza auţaeroţică şi narcisismul anterior formării Eului: în relaţia precoce marhă-cbpi! se vehiculează mesaje non-verbale şi verbale, care au (în cazurschi-zofrenului) rol patogen, prin dorinţele pe care mama le transmite, prin ceea ce mama comunică (în virtutea acestor dorinţe) referitor la existenţa Tatălui şi a Legii. Se poate vorbi, la schizofreni, şi de formarea unui Supra-Eu precoce (noţiunea aparţine Melaniei KLEIN), nu atît ca instanţă de judecată şi control, cît şi ca forţă masivă de constrîngere, avînd drept efect destructurarea personalităţii. După FROMM, REICHMANN, mulţi schizofreni au suferit, în istoria existenţei lor, de o „constrîngere neîntreruptă şi intolerabilă". Transferul psihoticului se caracterizează prin reacţii intense, dar labile (ca durată), în care intervin cele mai arhaice defense. Există unele probleme particulare legate de analiza schizofrenilor. Schizofrenul are o personalitate nestructurată ; nu este vorba de conflicte între instanţele psihice şi nici de mecanisme de apărare specifice acestor con- flicte. Relaţia schizofrenului cu realitatea este o relaţie care nu ţine cont de aceasta. Cura analitică a schizofrenului are particularităţi comune oricărei cure analitice, dar şi particularităţi specifice. Ca şi cura clasică, psihanaliza unui schizofren implică aceleaşi aspecte esenţiale : transferul, rezistenţele, conţinuturile inconştiente referitoare ia sexualitatea infanti la. Ca part] cu lari taţi s peci fi ce, anal iza unui schizofren presupune : • menţinerea unei relaţii interpersonale, în cadrul căreia să se realizeze schimburi de mesaje între persoana analistului (cu atitudini nemanifeste) şi persoana disociată a psihoticului. Relaţia în sine capătă o importanţă decisivă, aşa cum este ea trăită de pacient, ca relaţie actuală, care conţine distorsiuni ale Eului, provenite din relaţiile sale interpersonale anterioare ; • se va avea în vedere reietul semnificanţilor primordiali, neintegraţi în inconştient ; • se va avea în vedere acel „trăit primar patogencare a influenţat toată existenţa ulterioară a individului.; • se va recunoaşte sensul profund al alienării, se va încerca o conştientizare a semnificaţiei acesteia, pe măsura reconstituirii istoriei individului. Debutul curei este totdeauna dificil, datori ta greutăţilor în sţabilirea relaţiei, chiar cfecă, în mod'conştient pacientul acceptă cura. în analiza schizofrenilor este necesar un travaliu terapeutic bifocal : paralel cu analistul, un terapeut trebuie să asigure pacientului o atitudine de materna}, care să-î ofere gratificaţii concrete, pe lîngă cele simbolice ale analistului. Aspecte importante în. cura analitică a schizofrenului sînt: • stabilirea şi menţinerea relaţiei dintre analist si analizat, astfel încît analizatul să recunoască (conştientizeze) persoana analistului ca atare (ca realitate); • acceptarea rezistenţelor masive ale pacientului de către psihanalist (acceptarea defensefor, a culpabilităţii, a angoasei, a agresivităţii) ; rezistenţele psihotiee nu se interpretează decît după ce pacientul acceptă în mod real relaţia cu analistul; • se va avea în vedere faptul că ambivalenţa pacientului, în cadrul relaţiei, este o ambivalenţă de tip dublă constrîngere ; analistul nu va răspunde printr-o ambivalenţă similară ; • în debutul curei, analistul va încerca să estompeze mecanismele de identificare proiectivă şi de incorporare (foarte H ^Şşhizofreniş i ţerapiţ analitice SCH/151 puternice, ia schizofren) ; va încerca o conştientizare a proiecţiei pe care pacientul o face în analist (secvenţă de interpretare a transferului) ; « reconstrucţia [rezolvarea scindării) se realizează în timp îndelungat, ca o imagine unificată, pe măsură ce pacientul Conştientizează proiecţiile şi distorsiunile ; • ca tehnică, se folosesc asociaţiile libere, dar se vor admite expresiile verbale- şi non-verbale, jocul liber de cuvinte, ca în psihanaliza copiilor ; • atitudinea analistului trebuie să transmită participarea sa la „suferinţa şi adevărul" psihoticuîui ; contratransferul trebuie să fie matern ; relaţia cu analistul trebuie să fie, intens şi semnificativ, securizantă pentru psihoticul schizofren, favorizînd retrăirea unor situaţii arhaice ; • primul- pas în evoluţia pozitivă a pacientului este o identificare cu analistul (ea reprezintă un început de structurare, fiind mai puţin arhaică şi mai integrată) ; prin această identificare, se rezolvă unele identificări proiective precoce, se reduc angoasa primitivă şi unele cli-vaje iniţiale ; • este foarte important ca terapia să fie Bifocală : un analist şi un terapeut, analistul asIgurînd maternajui simbolic prin r;elaţia de transfer iar terapeutul — maternajui în planul realităţii; • într-un prim timp al analizei, este important să nu se vehiculeze interpretări, pacientul trebuind să realizeze persoana terapeutului ca persoană reală (uneori, acest timp durează cîteva luni) ; este ■ perioada in care pacientul îşi va reactualiza istoria personală într-un cadru securizant, creat de analist ; în paralel, terapeutul va avea funcţia unui substitut matern, pacientul va retrăi concret emoţii şi sentimente trăite altădată sau reprimate în relaţia cu părinţii reali. Relaţia concretă cu terapeutul va ajuta pacientul să verbalizeze ceea ce simte, pe parcursul analizei. Terapia bifocală presupune transferuri laterale ; acestea vor fi analizate şi interpretate pentru a nu se constitui în obstacol, în terapie. Cura apalitică a unui schizofren urmăreşte : • restructurarea progresivă a personalităţii (proces invers disocierii) ; • conştientizarea alienării şi a sensului alienării,, ceea ce determină o eliberare de sub constrângerile bolii ; • conştientizarea identificărilor .alienate, realizarea unei identificări care să susţină procesul de structurare ;. • degajarea Eului din contextul relaţiilor sale imaginare, conştientizarea acestor relaţii şi a semnificaţiilor lor ; • elaborarea situaţiei oedi piene; . diferenţiere şi recunoaştere a instanţelor (Sine, Eu, Supra-Eu) ; recunoaştere şi acceptare a dorinţei. La psihotic Eul şi imaginarul nu sînt delimitate şi recunoscute ca atare : „imaginarul şi delirul schizofrenic alcătuiesc o lume. obiectuală delirantă44 (M. RAC LÖT, 1986). Ceea ce face foarte dificilă, (uneori imposibilă) cura analitică la un schizofren este absenţa relaţiei. Este vorba de o imposibilitate a relaţiei cu unul dintre părinţi, pe parcursul îstoriei indivi-duale ; interpretarea şi integrarea (recunoaşterea) acestei absenţe determină pacientul să se îndrepte spre analist, cu trebuinţele (cerinţele sale de iubire) ; aceaşţă îndreptare însă se realizează greu, ea răminînd timp îndelungat ambivalenţă din punct de vedere afectiv. Din momentul în care analistul este tot mai mult resimţit ca suport pentru imaginile .maternă şi paternă, începe să se dezvolte transferul psihoticuîui. Acest transfer va rezolva dependenţele alienate din copilărie, care pot încă să persiste în relaţia cu unul dintre partenerii parentali reali. • \ 4ft -relaţia transferentiaiă-,psihoticul ^ dşzvplta prima identificare în planul realităţii, prima identificare structurantă, deci valabilă. Astfel, psihoticul îşi construieşte realitatéá psihică (funcţionarea sa mintală) ; de fapt, îşi construieşte propria persoană. Elementele caracteristice sfîrşitul ui curei sînt : r , • reducerea progresivă şi semnificativă a ambivalenţei şi angoasei în. relaţia afec-, ti vă ; . • reducerea tulburărilor de gîndire ; • diminuarea procesului de disociaţie (Spal-tung) pe măsură ce evoluează construcţia persoanei ; • delimitarea fenomenelor de investire a lucrurilor şi a cuvintelor (investirea cuvintelor nu se mai substituie investirii lucrurilor) ; • cunoaşterea şi înţelegerea sexualităţii ca factor în etiologia psihozei ; • creşterea intensităţii afectelor şi recunoaşterea implicării lor în mecanismul psihotic: „violenţa reprimată este recunoscută (...) ca factor de prim ordin în dinamica si patogenia simptomelor psihotice44 (Mi RACLOT) ;. 15 7/SCH Schizofrenie: evofuţie, recuperare, prognostic • depăşirea (prin reactualizare/retrăire) a unor modalităţi relaţionale confîictuale din etapele pregenitale de dezvoltare (orală şi anală); • realizarea unei identităţi sexuale reale şi acceptarea ei (asumarea identităţii sexuale cu investiţii reale, concrete); • transformarea narcisismului psihotic într-un antinarcisism, cu relaţii obiectuale reale (alegere de obiecte exterioare), ceea ce semnifica recunoaşterea şi acceptarea lumii exterioare, accesul la realitate exterioară. Există schizofreni foarte greu accesibili sau i naccesi biti pentru o cură indi vi duală. Psi hana-liza de grup nu se referă la un travaliu analitic cu grupul ca întreg, asupra fantasmelor comune grupului. Psihanaliza de grup este analiza fiecărui membru participant în situaţia de grup. Grupul permite : • schimburi multiple între participanţi ; • facilitarea verbalizării, prin faptul că fiecare verbalizează, deci oferă concret o modalitate de verbalizare ce poate fi ascultată ; • sesizarea mai rapidă a anumitor semnifi-canţî i • multiple posibilităţi de identificare ; tarea interacţiunii. Se poate utiliza, în cazuri rare, jocul de rol. Este indicat ca grupul să fie condus de un cuplu de analişti, acest fapt favorizînd proiecţiile membrilor grupului asupra cuplului terapeutic, resimţit ca un cuplu parental (identificat cu personajele parentale). în grup pot fi introduşi bolnavi nevrotici, ale căror comportamente reprezintă, pentru psihotici, modele mai adaptate. Psihanaliza în instituţiile spitaliceşti din unele ţări se practică cu acei bolnavi la care este imposibilă o cură ambulatorie. Este vorba de i nstituţii speciale pentru psihoterapia psihotici-lor, precum şi de un travaliu psihoterapeutic în echipă: psihanalist, psihiatru, psiholog, asistent social, infirmieri. Echipa va face aprecieri periodice asupra bolnavilor şi a evoluţiei Jor, asupra atitudinilor ce trebuie adoptate în funcţie de calitatea evoluţiei. Se vor urmări, în echipă : • ameliorarea şi păstrarea vieţii relaţionale a psihoticului ; • apelul la mijloaceiechimioterapeutice cînd este cazul (doze optime pentru anumite perioade de timp) ; • folosirea tehnicilor de maternaj; • dozarea gratificaţiilor concrete ; • folosirea unor tehnici de expresie corporală ; • evitarea activităţilor stereotipe şi cro-nicizante ; • folosirea unor tehnici psihodramatice pentru ameliorarea şi menţinerea comunicării. Chiar susţinătorii cei mai fervenţi ai psihanalizei recunosc existenţa unor dificultăţi în psihoterapia analitică a schizofrenului. Anumite elemente pledează pentru i naccesi bilitatea curei analitice ; • mecanismele biologice intime încă necunoscute în etio patogen ia psihozei ; acţiunea factorului genetic ; • precocitatea factorilor patogeni ; • regresia profundă' şi foarte specifică a schizofreniei, care determină dificultăţi majore de stabilire a relaţiei terapeutice, dar mai ales de folosire a acestei relaţii (accentuarea narcisismului şi autismului, Dînă la transformarea lor în mod unic .de existenţă)-;------------ • manifestarea esenţială şi profundă a pufsiumi morţiî (în plan clinic: vidul, sentimeniui şi gustul pentru neant); • conflictualitatea intrafamilială puternică şi latentă, ce nu poate fi abordată decît într-o terapie de familie ; • existenţa unor automatisme profund înrădăcinate ; • cronicitatea. 115. SCHIZOFRENIE - evoluţie, recuperare, prognostic • Problema evoluţiei şi prognosticului schizofreniei implică numeroase dificultăţi din cauza fluctuaţiilor atipice, caracteristice în ansamblul simptomatologiei bolii. Renunţarea ia termenul de demenţă precoce s-a datorat nu numai studiului psihodinamic al lui BLEULER, ci şi faptului că un număr semnificativ dé „demenţi" se remiteau fără a mai prezenta nici un fel de simptome semnificative, care să amintească de grava lor boală. Din perioada anterioară apariţiei metodelor biologice de tratament, pot fi citate cîteva studii, chiar dacă lipsa de acurateţe a datelor determină unele neclarităţi. Schizofrenie : evoluţie, recuperare, prognostic SCH/153 TABEL CLXV _ Criteriu! Autorul ■—- Anul Număr bolnavi Durata observaţiei Procentaj remisii KRAEPELIN 1900 125 5 ani 25 F ROMENTY 1937 271 15 ani 15 HUNT 1938 225 3—10 ani 50 EY şi colab. 1938. 170 17 ani 25 TOTAL \ 791 \ 30 Cifrele, care pot apărea extrem de optimiste în contextu! evoluţiei naturale a bolii, capătă semnificaţie reală dacă ţinem seama de faptul că, pentru respectivii autori, absenţa internării echivala cu remisia, fără sa fie luate în discuţie alte criterii de funcţionalitate. De altfel, problema criteriilor de evaluare a evoluţiei a fost şi rămîne una dintre cele mai discutate, alături de cea a diagnosticului, de-a lungul timpului fiind propuse o serie" de criterii, clinice, sociale, funcţionale etc. TABEL CLXVl „Cele mai bune studii ale secolului" (după J. CUTTING, 1985} Zona geografică Nr. bolnavi urmăriţi Evoluţie procentuală Rangul internării Autorul studiului Anul Durata urmăririi Bună Inter- me- diară Rea KRAEPELIN M ünchen 1913 1 054 10 ani 4 13 83 Neprecizat LANGFELDT Norvegia 1937 100 10 ani 17 23 60 Ne precizat HARRIS şi colab. Londra 1956 123 5 ani 14 43 43 Ne precizat HALMED si ASTRUP Norvegia 1957 255 6 ani 29 38 33 Primointer- BROWN şi colab. Londra 1966 111 5 ani 35 37 28 nare Primo- BROWN şi colab. Londra 19 66 339 5 ani 17 42 41 internare Neprecizat M. BLEULER Zürich 1972 66 20 ani 32 45 23 Primo- M. BLEULER Zürich 1972 208 20 ani 10 61 29 internare Ne precizat BLÂND şi ORN Olanda 1978 45 13 ani 21 42 37 Primo- IPSS (OMS) 10 ţări 1979 811 2 ani 27 47 26 internare- Neprecizat HU BER şi colab. Bon n 1979 502 22 ani 20 43 35 Neprecizat * MEDIE 15 42 43 în mod clasic, se mat citează clasificarea lui SEREISKI, care îmbina criteriul clinic cu recuperarea socio-profesionaiă. 154/SCfí SóhíÉőfténíe-: trpútí de remfsiimé ] ; TABEL CLXV1Í Tipuri de remisiune în schizofrenie , Tipul remisiumi Fewmene. psihotice Fenomene disociative .Reinserţie familiala Reinserţie socială Reinserţie profesională A ■ _- defect pur bună bună bună B V ■ _ reţinere, răceală afectivă bună bună la un nivel inferior C disociaţie prezentă, delir rezidual posibilă redusă ergoterapie D + prezente, necesitînd spitalizări îndelungate şi repetate fără fără terapie ocupaţională la servicii de cronici ín 1978, J. STEPHENS trece în revistă 38 de studii privitoare ia evoluţia şi prognosticul schîzofrenîeî, folosind în evaluare o scală de apreciere a rezultatelor cu trei trepte : „vindecat** — cu semnificaţia dispariţiei oricărei patologii şi perfectă reintegrare socială ; „ameliorat** — cu semnificaţia de bolnav care pare vindecat în momentul e>fţernării, -dar cu; recăderi ulterioare, sau de bolnav cu simptome reziduale, şi Hnon-amelioratw — cu semnificaţia de psihoză cronică activă. Acest studiu deosebit de amplu a pus în evidenţă nu numai diferite Autorul studiului Zona geografică Nr. de bolnavi Nr. de examinaţi Durata suprave- gherii Vindecaţi % Favorabil' % Nefavora- bil °/ /O HUBER, GROSS, Bonn 758 502 22,4 ani 22 57 21 SCHUTTLER M. BLEULER Zürich 653 208 22 ani 20 53 27 CIOMP1, MÜLLER Lausanne 1 642 289 36,9 ani 27 49 24 tipuri de evoluţie, ci şi dificultăţile epidemiologice deosebite legate atît de calitatea şi-criteriile diagnostice, cît şi de criteriile de evaluare a evoluţiei propriu-zise (astfel .vindecările variază între 2% - ROFFşi 84%- E1TINGER, LAANE, LANGFELDT). Cele trei mari catamneze ale schizofreniei, realizate:Ar* deceniul al şaptelea, unitare din punctul de vedere al diagnosticului, bazat pe simpţom#e primare bieuleriene sau pe simptomele de rangul I (K. SCHNEIDER), au adus date de o deosebită valoare. TABEL CLXVill în ansamblu, se poate afirma că aproximativ 25% dintre bolnavi evoluează spre vindecare, 50% favorabil şi 25% spre stări terminale grave. în :ceea ce priveşte tipurile de debut, aceste studii au pus în evidenţă o polarizare spre tipul de debut acut cu vindecare sau defect minor şi spre tipul de debut insidios către o stare terminală gravăsau cu defect important. Studiile lui M. BLEULER, unele dintre cele mai detaliate în acest domeniu, prezintă următoarea evoluţie : TABEL CLXIX Statistici înainte de 1941 Statistici din 1972 1 2 3 Debut acut şi deficit grav 18% 1% Debut progresiv şi deficit grav 20% 12% Debut acut şi deficit mediu 5% 2% Schizofrenie : evoluţia bolii şi NL SCH/ %55 TABEL CLXIX (continuare) Debut progresiv şi deficit mediu Evoluţie ciclica către o stare terminală grava Evoluţie ciclica către o stare terminală uşoară Pusee acute şi vindecări Număr de cazuri 23% 9% 27% 22% 208 Aceste» statistici i s-a reproşat faptul că oferă, de fapt, imaginea evoluţiei psihozelor, schizofrenice pe un teritoriu foarte dar. delimitat şi la o populaţie selecţionată (Burgholzli, fiind clinică universitară, a tratat pacienţii cei mai gravi şi totodată cu nivelul economic cel mai scăzut — WATTştxoîab., 1983). " De o deosebită importanţă este compararea studiilor de dinainte şi de după apariţia terapiilor biologice şi, respectiv, a terapiilor moderne neuroleptice : TABEL CLXX Evoluţia înainte şi după apariţia terapiilor biologice Studiile Nr. Favorabila Intermediara Nefavorabilă bolnavi Nr j % Nr.. % Nr. % înainte de 1939 KRAEPELIN LANGFELDT 1 154 59 5,1 168 14,6 927 80,3 după 1972 BLEULER HUBER 710 121 17 343 48/3 246 34,7 Trebuie luate în consideraţie şi elementele noi, intervenite în perioada în" care" neurolepticele au început să fie folosite pe scară mai largă, pe de o parte, şi pe de altă parte, şi-au diversificat mult gama (butirofenone, tioxan-tene, flufenazină — produse depot). TABEL CLXXI Evoluţia înainte şi dupâ introducerea neurolepticelor (dupâ LEHMAN şi CANCRO) a Nr. paci- enţi Remi- siune socia- lă Cu simptome restante sau decedaţi Spitalizaţi continuu înainte de 1960 1544 40,1 15,5 44,4 după 1960 781 55 33 12 După V. ANGHELUŢĂ, Şt. şi Lidia NICA-UDANGIU (1986), tratamentele de durată au dovedit că : e reinserţia socială este de. calitate mai bună şi la un număr mai mare de deficienţi schizofreni ; © recidivele sînt amînate sau temporizate şi se răresc ; « intervalul de rezolvare a recidivei este mult redus, în comparaţie cy cei necesar bolnavilor care întrerup medicaţia ; ©tratamentul recidivelor se poate face în ambulator. O trecere în revistă a unor studii recente întăreşte această imagine şi oferă posibilitatea unor detalieri , de fineţe. Din studiul prospectiv întreprins pe cinci ani de H.J. MÜLLER şi colab. (1982), pe un lot de 103 bolnavi . (dintr-un grup .de 225), se pot reţine următoarele date: ©şapte pacienţi au decedat — cinci prin sinucidere ; @ mai puţin de jumătate din pacienţi au avut o evoluţie globală nefavorabilă (44% aveau tulburări psihopatologice importante sau dificultăţi de adaptare, 156/SCjH Schizóírgnte * éfestuí imaHdaht 'i iar la o treime, în corelaţie cu scaia de apreciere Spitzer, e_ra de aşteptat o rei nte mare) . T. KOLAKOWSKA şi colab. au întreprins, în 1985, un studiu pe 77 de pacienţi sub tra- tament. Studiul evidenţiază diferenţa semnificativă de evoluţie a schizofreniilor de tip a-fectiv şi faptul că simptomele de tip negativ sînt mai frecvente la grupul cu evoluţie nefavorabilă. TABEL CLXXI Criteriul Evoluţie % Număr Sexul (M/F) Vîrsta medie Durata bolii Nr. de episoade Vîrsta îa debut Adaptare proastă premprbidă Simptome îa primul episod: negative afecti ve sau ati pi ce doar pozitive Bună 25 14/11 36,0 ± 8,7 8,6 ± 7,5 2,75 ± 1,48 27,3 ±6,3 10 , . 5 12 Evoluţie Sex Bună Medie Nefavora- bilă B 35 7 58 F 62 12 26 Intermediară 32 19/13 34,6 ± 10,0 9,3 ± 5,4 3,6 ±1,9 24,8 ± 7.4 22 • .... 9 7 16 Ne favo rabi la 20 16/4 31,1 ± 8,6 8,9 ± 5,5 3,4 ± 2,4 22,7 ± 5,4 14 11 0 9 Studiul britanic întreprins de D. WATT, K. KATZ, M. SHEPERD (1983), pe 121 de pacienţi internaţi într-o perioacă de 20 de luni, de pe un teritoriu clar delimitat, dintr-o populaţie de jumătate de milion de persoane, a evidenţiat următoarele aspecte (studiul s-a făcut pe cinci ani) : • 48% dm cazur!au avut o e vo I uţi e bună (58% pentru cei aflaţi fa prima inter- ......nare) ; .- ..................■■.. • există o diferenţă semnificativă de evoluţie între subiecţii bărbaţi şi femei : TABEL CLXXIII • pot fi delimitate patru grupe evolutive : — episod unic, care nu este urmat de o simptomatologie — 16% ; — mai multe episoade, fără simptome în afara patologiei acute — 32% ; — defect major după primul episod — 2%; — defect major accentuat de fiecare dintre episoadele ulterioare — 43%. Un studiu românesc privind invaliditatea în boli psihice (S. CONSTANTINESCU, I. MITROFAN, 1986) arată că doar un sfert dintre bolnavii schizofreni din populaţia activă sînt pensionari, ceea ce, cu unele corecţii, duce la concluzia că aceştia sînt şi cei care au o evoluţie nefavorabilă. Ponderea schizofreniei între afecţiunile invalidante este relativ scăzută — 3,6%, dar ea ocupă un loc important în cadrul afecţiunilor psihice invalidante : 26,8%. Studiul amintit se opreşte asupra a două aspecte importante, care pot fi corelate cu evőiuţia şi prognosticuI bol ii. Urmărind invalidarea după criteriul pregătirii profesionale, studiul prezintă următoarele date : • necaii ficaţi — 28,7% ; • calificaţi — 46,7% ; • personal auxiliar — 16,3% ; • calificare superioară — 9%. Grupa muncitorilor calificaţi prezintă un grad de invalidare net crescut faţă ce celelalte grupe, coborîrea unei trepte profesionale fiind similară cu pierderea posibilităţii deamai exercita o profesiune în limitele statutului cîştigat anterior . Ponderea scăzută a invalidării celor cu calificare superioară este în acord cu constatările din alte studii, care reflectă rolul protectiv, de factor care îmbunătăţeşte prognosticul, al statutului profesional înalt. Vechimea în activitate a fost analizată pe grupe de cinci ani, cu următoarele rezultate : • vechime de la 0 la 5 ani — 31,5% ; • vechime de la 6 la 10 ani — 31 ,5% ; • vechime de la 11 la 1 5 ani — 19% ; Schizofrenie : \ recuperare SCH/157 • vechime de la 6 la 20 ani — 10% ; • vechime de peste 20 de ani — 8%. Acest indice arată rolul protectiv pe care îl are vîrsta, ca şi cel jucat de buna integrare socio-profesională, ca factor care îmbunătăţeşte prognosticul. Hac GLASHAN (1986) a făcut un studiu retrospectiv, reuşind să obţină date pe o perioada dé pînă la 30 de ani asupra evoluţiei bolnavilor internaţi la Chestnut Lodge. Folosind criterii sistematice de rediagnosticare (indexul schizofrenic New Haven, criteriile Feighner, RDC, DSM III), ca şi o evaluare standardizată în patru trepte, autorul ajunge ia următoarele rezultate, pentru 163 de bolnavi : • incapacitate continuă — 41% ; • marginali tate — 23% ; • evoluţie bună — 8% ; • vindecare — 6% ; • sinucideri — 7% ; • decese din cauză naturală — 8%. FL PRUDO şi H. M. BLUM au realizat, în 1987, un studiu prospectiv pe cinci ani, pe un eşantion de 100 de schizofreni, evaluînd evoluţia după numărul internărilor şi durata lor. TABEL CLXXIV 4-pisoade psihotiee care au depăşit un an Episoade psihotiee între 1-2 1/2 ani Mai mult de 2 1/2 ani de internare Absenţa altor episoade psihotiee Ntv 36 paci- 17 26 9 (6 de- enţi cedaţi) Pe un număr de 65 de bolnavi, autorii fac un studiu amănunţit asupra adaptării sociale, folosind o scală cu 11 trepte de intensitate. Distribuţia subiecţilor este următoarea : TABEL CLXXV Scor Fără Disfuncţii Disfuncţii Nr. de bol- disfuncţii grave foarte navi * grave (0-3) (4-7) grave (8—11) Absolut 42 22 1 Procentual 65,5 33 1,5 Recuperare. Complexitatea simptomatologiei schizofreniei, lipsa unui model etiopatogenic suficient de precis pentru a permite o intervenţie concertată, ca şi aspectele dificile determinate de durata şi continuitatea măsurilor terapeutice creează o problematică cu o arie largă, legată de măsura în care conceptul de recuperare poate deveni operant. : Modelul multidimensional ai schizofreniei, care evidenţiază' faptul că vulnerabilitatea bio-comportamentală generează atît simptome, cît şi disfuncţionalităţi sociale şi lipsă de integrare a individului, orientează clinicianul către direcţii în care intervenţia terapeutică poate atinge un grad de eficienţă crescut. După R. P. LIBERMAN (1985), apariţia sau accentuarea simptomelor sînt produse de modificări ale următoarelor nivele : • diateza sau riscul biologic fundamental este crescută sau fiziologic accentuată (de exemplu : prin abuz de alcool sau droguri) ; • întîmplările de viaţa stresante sau nivelurile zilnice de tensiune depăşesc capacitatea individului de a face faţă rolurilor sociale şi instrumentale (de exemplu : relaţiile familiale suprasolicitante, momente critice) ; • reţeaua de suport social şi profesional a individului slăbeşte sau scade (de exemplu : moartea unui membru al familiei, părăsirea^casei de către pacient) ;________ • capacitatea de rezolvare a unor probleme sociale., existentă anterior în comportamentul subiectului, se atrofiază ca rezultat al inactivităţii, întăririi rolului de bolnav sau lipsei de motivaţie. Nivelul simptomatologie este legat de statutul social, aflat în corelaţie cu factorii de risc biologic, cu evenimentele stresante, cu capacitatea de a rezolva probleme curente ale e-xistenţei pe care o posedă încă individul, ca şi cu toleranţa şi receptivitatea mediului soci o-fami li al faţa de astfel de bolnavi. MODELUL LESÂimm NIVELULUI SIMPWMArOLOGlC 158/SCH Schizofrenie : melódé de recuperare Pentru a clarifica conceptul de recuperare nn schizofrenie, J. WiNG (1986) propune urmări rea dezvoltării modelului # recuperator in cazul tuberculozei, întrucît acesta are în vedere o „situaţie tip“, care necesită soluţii concrete, superpozabile cu cele din recuperarea în schizofrenie. în 1918, sir Pentril VARIER-JONES a dezvoltat servicii lé britanice de asistenta a tuberculozei, adăugind serviciilor medicale servicii sociale speciale, care trebuiau să aibă în vedere „meseria pacientului, alcătuirea;sa sufletească şi concepţia sa privind modul în care munca sa se armonizează cu structura corpului său". Această abordare a dus la apariţia unor unităţi care puteau să asigure condiţii, simultane de terapie şi ocrotire socială pe. timp îndelungat, Optica se va schimba odată cu apariţia chimio-terapiei intensive (moment care coincide în -mod surprinzător cu apariţia terapiei psihotrope — 1954, ca intervenţie intensivă în -schizofrenie). Controversele apărute în domeniul fiziologiei, pe parcurs ui acestei evoluţii a metodelor terapeutice au avut următoarele teme : dacă tratamentul în unităţi spitaliceşti („sanatoriile TBC") au mai mare valoare decît tratamentul ambulatoriu ; dacă şi în ce mod se vor putea -adapta membrii familiei acestor bolnavi la normele de igienă impuse de boală şi la comportamentul modificat al acestora ; dacă tratamentul la domiciliu nu este decît o „strategie ■a d min-istrati va “rcare are dreptscop economisi rea de fonduri în detrimentul unei atitudini terapeutice „adevărate"; dacă tuberculoza, boala cu etiotogie complexă şi cu răsunet sociofamilial deosebit, nu ar fi mai bine să ră-mînă definitiv un apanaj al spitalelor. Se recunosc aici opinii mai noi şi mai vechi care se referă, cu aceleaşi argumente, la schizofrenie, dar-atrag în mod deosebit atenţia asupra faptului că „principiile de bază ale recuperării sînt valabile pentru toate bolile cronice, chiar fară a lua în discuţie etiologia şi simptomatologia acestora" (WING), aserţiune la care s-ar putea adăuga faptul că şi rezistenţele la orice înnoire sînt identice şi susţinute de aceleaşi pseudoargumente. Primele încercări de a construi modele de recuperare şi terapeutice aparţin lui E. KRAEPELIN şi E. BLEULER; ulterior, H. W. MAIER a formulat o serie de pri ncipii care îşi păstrează încă valabilitatea. A. LEWIS (1957) trecea în revistă aceste principii, astfel : ; • terapia instituţionalizată este indicată numai în acele cazuri în care bolnavul aşteaptă ajutor social şi/sau individual ; • pacientul trebuie să-şi reia viaţa.obişnuită îndată ce intensitatea simptomelor descreşte (simptome ca halucinaţiile şt iluziile nefiind, de exemplu, semnificative) ; • externarea temporară are acţiune terapeutică şi contribuie la reintegrarea soci ală mai rapidă a pacientului ; • din primele zile ale internării, Ţamilia trebuie să fie determinată să înţeleagă necesitatea unei externări cît mai rapide, strategia terapeutica pe termen lung şi rolul ergoterapie» : . *,>>. • serviciile ambulatorii şi asistenţa socială trebuie să acţioneze unitar cu servîciile ; spitaliceşti, avînd aceeaşi concepţie* privind recuperarea ; • reintegrarea socială nu poate fi făcută după o reţetă fixă ; anumite cazuri de bolnavi trebuie excluse de la folosirea unei terapii sociale prea insistente. Dezbaterea de idei cu privire la recuperarea bolnavului schizofren a fost şi rămîne în psihiatria mondială, în special în cea etiropeană, un téren de aprinse controverse care, polâri-zîndu-se în jurul opţiunilor „medicaliste sau sociologizante", au generat poziţii radicale, ca cele ale antipsihiatriei sau chimicismului. O atitudine moderată, care preia tot ceea ce s-a dovedit util şi s-a putut verifica empiric în practică, este cea care orientează; actuala direcţie în recuperare, orice poziţie extremă sau orice abordare de pe poziţii teoretice neavînd nici un fel de valoare în faţa unei patologii care nu este în nici, un caz „numai produsul unei atitudini sociale" (FUNT, 1958). Necesitatea abordării terapiei schizofreniei pornind de îa conceptele recuperării este generată de faptul că terapia biologică (în special, neuroleptică) singură nu poate preveni recăderile, deşi le poate întîrzia (2/5 din pacienţi recad în primul an, chiar dacă li se administrează medicamente extrem de riguros), iar efectele ei. secundare reduc complianţa pentru această terapie, chiar şi în multe cazuri în care eficienţa terapeutică pare evidentă. Medicamentele nu pot îmbunătăţi calitatea vieţii unui individ In mod direct, nu pot oferi soluţii la problemele cotidiene şi nu oferă raspünsuri ia tentativele de integrare la nivel comunitar. Datorită creşterii sensibilităţii la stresul social, pacientul se află în situaţia unui „dansator pe sîrmă" (WING), pe care îl pîndesc două tipuri, diferite de pericole, prin exces Sau reducerea stimulării sociale, aruncîndu-l într-o direcţie sau alta, dezechilibrul producîndu-se cu extremă uşurinţă. Mai ales în fazele de debut ale bolii, în special în mediul familial, apare o Schizofreniei £ metode; de recuperare SCH/159 tendinţă excesiva de a dori „normalizarea" bolnavului, supus unui insistent şi agresiv chestionar, repetat pînă la agasare, care încearcă să evidenţieze prezenţa (absenţa) elementelor patologice şi să scoată bolnavul din izolare. în cazul cînd gradul de izolare a pacientului are o funcţie protectivă (acomodarea cu unele fenomene psihopatologice-care creează ^disfuncţii sociale),f atunci cînd -au existat deja cîteva episoade acute, stimularea sociali excesivă poate avea un rol patogen. Exista chiar cazuri în care internarea bolnavului în spital nu are aît scop decît reducerea suprastiWiuîării sociale şi, prin aceasta, r.évé'f ni rea la un nivel acceptabil funcţionai. S-a constatat ca, în cele mai multe situaţii, pacienţii nu doresc să fie singuri, dar doresc să deţină controlul asupra densităţii contactelor sociale. Studiile efectuate în SUA, India şi Marea Bri-tanie demonstrează că atitudinea familială este cel mai puternic motiv de recădere în schizofrenie: Teöriile anilor 1950—1960 privind rölul etiologic al familiei (structură, inter-com uni care, relaţii) s-au dovedit exagerâţe, unii autori, ca M. BLEULER (1976), arăţînd chiar că s-a ajuns la „noţiuni oribile, ca aceea de mamă schizofrenogenă". Teoria dublei legături nu a putut fi validată din cauza” imposibilităţii. de a demonstra de ce în familiile fără schizofreni ea poate funcţiona şi de te nu este valabilă pentru toate familiile de schi-zofreni (HALEY, KENNEDY). Si aíte: teorii şi supoziţii (ca acelea ale lui R. LAING,- L. WYNNE şi colab., SINGER) privind modalităţile de intercom uni care ale familiei cu schizofrenul nu şi-au putut dovedi validitatea în timp. Rolul familiei în recuperarea şi reintegrarea bolnavului rezultă din studiul efectuat de; BROWN şi colab., pe bolnavii internaţi în clini ci ie britanice, în care se arată că, după externare, 40% se duc în familia părinţilor, 37% în propria familie (cuplul conjugal), 8% la alte rude şi prieteni, 15% în cămine spital, cămine atelier, unităţi cu îngrijire prelungită. După 5 ani (BROWN, BIR-LEY, WING), doar 29% din schizofreni mai erâu în căminUI parental, Célé Wei ipostaze, repartizate sensibil egal, de părăsire a acestuia fiind : decesul sau îmbolnăvirea gravă a unuia dintre părinţi ; neînţelegeri majore ; evenimente pozitive (căsătorie, angajare). Părinţii au un grad ridicat de suportabilitate, chiar dacă vîrsta lor este, în 75% din cazuri, peste 60 de ani şi, în jumătate din cazuri, peste 70 de ani. Rata despărţirilor şi a divorţurilor este de trei ori mai crescută decît în populaţia generală şi, deşi bărbaţii sînt mult mai rar căsătoriţi, divorţialitatea lor este dublă faţă de cea a femeilor schizofrene. Rudele şr partenerii de viaţă ajung cu timpul' la o toleranţă ridicată faţă de tulburările comportamentale ale subiecţilor bolnavi, dar aceasta se face cu prâţul „modificărilor grave ale propriului stil de viaţă" (STEVENS). Deoarece, destul de frecvent, schizofrenul se ataşează de unul dintre părinţii, care a rămas în viaţă, se creează un fel de cupluri destul de echilibrate, în care funcţiile sînt omogenizate între cei doi membri, stilurile de viaţă şi preocupările lor fiind supuse la numeroase remanieri. Schizofrenul astfel „instituţionalizat** se adaptează unui nivel de exigenţe cărora le face faţă fară prea mare: dificultate, dar perspectiva viitorului este întunecată în aceste cazuri. Necesităţile de ameliorare a relaţiilor schizofren-familie prin terapii familiale au fost subliniate, încă din anii ’60, de PASAMANICK şi LANGSLEY, care au arătat eficienţa intervenţiilor familiale şi a terapiilor: de susţinere la domiciliul pacientului, în raport cu tratamentul „intra muros®. Un rol important în instituirea metodelor dé recuperare îl au buna înţelegere a noţiunii dé „handicap social", precum şi găsirea şi .instituirea acelor căi care duc la atenuarea acestuia. Prin handicap social se înţelege un nivel scăzut de funcţionalitate socială, inferior celui ^anticipat şi obţinut de indivizi asemănători dintr-o comunitate oarecare (M. GHUR, 1986). în cazul schizofreniei, handicapul este provocat de deteriorarea directă cauzată de boală, de prejudecăţile sociale despre aceasta, de moduí personal aj individului de a prelua; disft|ncţio-nalităţile provocate de intensitatea bolii şi de prejudecăţi. Deteriorarea şi disfuncţianalita-tea provocate direct de boală trebuiesc legate de aşa-numita simptomatologie „pozitivă" şi „negativă", a căror .geneză pare sa fie determinată de condiţii diferite. Simptomele pozitive (productive), ca i luzii le, halucinaţiile, ideile delirante, sînt prezente o perioadă de. timp mai redusă comparativ cu cele negative : lentoare psihomotorie, disprosexie, ştergerea afectivă, modificări în discursivitatea expresiei verbale. Ţrebuie menţionat că patologia care alcătuieşte tabloul schizofrenic, inclusiv perioada interaccesuală, cuprinde şi alte simptome psihice care, la rîndul lor, pot greva asupra handicapului social : stări depresive, anxietate. De asemenea, nu poate fi exclusă asocierea cu alte boli somatice, cu existenţa unui handicap fizic motor sau senzorial sau chiar cu a altei afecţiuni psihice (debilitate mintală, . sin-droame psîhoorganice). în legătură cu acutizarea simptomatologiei şi apariţia unei patologii floride au fost întreprinse . o serie de studii care au evidenţiat rolul important pe care aşa-numitele „eveni- 160/SCH Schizofrenie ; metode de recuperare mente de viaţă** (lifeevents) H au. BROWN şi B1RLEY (1970) arată, că schizofrenul este mult mai vulnerabil la orice modificare a existenţe» sale obişnuite şi orice eveniment negati v (dar şi pozitiv); poate avea un răsunet patogen. „Prevenirea" evenimentelor de viaţă este o alternativă practic imposibilă, care ar impune izolarea într-un mediu complet artificializat. ■ .. -.. Controlul expresiei emoţionale este, prin «modificările pe care le suferă, o altă cauză majoră de recădere. După unii autori (LEFF, VAUGHN), peste 40% din recăderi sînt generate de lipsa unui control adecvat al nivelului emoţional. Criticile aduse bolnavului de către rude sau persoane apropiate, privind lipsă sa de inserţie şi răspundere socială, lipsa motivaţiei în muncă, considerate ca nefacînd parte din boală, sînt adesea generatoare de recăderi (LEFF, Mc MILLAN, FALLON, VAUGHN). Tendinţa de a exercita o tentativă recupera-torie intempestivă pentru o remisie mairap:dă este altă circumstanţe care poate reactiva sau genera un episod acut (ELDRED, GOLBERG, STEVENS, STONE, WING). Diferitele circumstanţe semnalate anterior trimit către ideea existenţei unei vulnerabilităţi crescute a schizofrenului, a cărei natură nu este cunoscută (WING, 1987). în acest context, trebuie discutată şi problema duratei spitalizării acestor_ bolnavi. DacaHn oazul debufurílor de schizofrenii durata internării trebuie să fie ceva mai ridicată, de ordinul lunilor, studii controlate (HERZ şi colab., 1979) au arătat roluî benefic al internărilor scurte, faţă de internările cu durată de 60 de zile. Numeroşi autori recomandă, în cazul schizofreniilor cu o simptomatologie „pozitivă" redusă, ca instituirea tratamentului să se facă în condiţii de ambulator, evitîndu-se internarea, Durata internării este puţin semnificativă în raport cu calitatea recuperării (CATON, 1982) ; calitatea tratamentului şi stabilirea relaţiilor bolnavului în comunitate au un rol 1 consult. 1 lunar Durata cumulativa Nr. Schizofrenii paranoi de 78 20 38 20 1,39 5 Scjiizp#enM^nediferenţiate 76 25 27 21 2,33 4 Alte schizofrenii 56 15 34 10 1,16 3 Durata tratamentjani Nr. neuroleptice <1 1 — 6 6-10 0 i 1-3 3-5 Schizofrenii nediferenţiate şî dezorganizate 76 3 3 70 1 40 35 Schizofrenii paranoide 78 1 5 72 0 42 36 Alte schizofrenii 56 0 5 51 0 44 12 Total schizofrenii 210 4 13 193 1 126 83 Schizofrenii afective 40 0 1 39 0 27 13 - 1 Durata tratament jani Nr . neuroleptice < 1 1-6 6-10 0 1-3 3-5 Grupa A 5 13 57 2 38 35 Grupa B 9 10 122 1 86 54 Grupa C 2 3 87 0 55 37 Aceste rezultate sînt mai puţin încurajatoare decît cele ale altor studii. Se poate spune, în general, că bolnavii cu nivelul cel mai ridicat de adaptare şi-l reduc în timp, cei cu nivel mediu şi-l păstrează într-o oarecare măsură şi cei cu niveî. foarte scăzut şi-l ameliorează uşor. Analiza datelor studiilor asupra evoluţiei schizofrenilor orientează asupra unor parametri care ar putea fi sistematizaţi astfel : • prognosticul bolii s-a îmbunătăţit semnificativ de-a lungul timpului, în mod constant ; s • evoluţiile spre remisie au devenit mai frecvente : • Jieste 3/4 am bolnavi au simptome care persistă între episoadele acute; • există un deficit psihic obiectivabîl la 2/3 din bolnavii cronici spitalizaţi şi la 1/5 din bolnavii ambulatori * • „deféctul pur“ (HUBER) se poate întîlni la 4/5 din foştii bolnavi ; • handicapul social se întîlneşte la 2/3 din cazuri ; • forma bolii influenţează puţin prognosticul ; • eficienţa neurolepticelor pare reală pe termen scurt şi mediu, descrescînd după 10—20 ani de evoluţie a bolii. Prognosticul nefavorabil este mtiuenţat de : • izolarea socială ; • durata mare a episoadelor acute ; • existenţa unor tratamente psihiatrice în antecedente ; • celibatul ; • inadaptarea anterioară bolii ; • tulburările comportamentale din copilărie • absenţa elementelor ti mi ce din simptomatologie, prezenţa anhedoniei. TABEL CLXXVIU Factori care influenţează evoluţia schizofreniilor 4 — Debut Acut, Insidios, fond confuziv de conştiinţă clară Vîrstă Înaintată Tmără 16&/ŞCH Schizoidă - personalitate : Schi zöldié ; Schîzomanîe TABEL CLXXVlii (continuare) + Formă Catatonică Simplă, heber clinică paranoidă frertică Tablou tu tulbu- . Cu tulburări clinic rări afective de gîndire Constituţie Picnică Displastică Personal U tate Armonică Schizoidă Nivel Ridicat (?) Redus intelectual Factori Prezenţi Absenţi precipitanţi Cu boli . Cu alte Ereditate . afective psihoze Terapie Completă, Întîrţiata, ; gradată întreruptă ^ Familie Cooperantă, Indiferenţă, ; organizată dezorganizată Simptomele prezente în tabloul clinic au o evoluţie diferită în timp, în ceea ce priveşte intensitatea. Astfel, ideile suicidare şi de in-’ fluenţă, pseudohalucinaţiile, átimhormia, de-realizarea,lipsa de concentrare se ameliorează mult. în- schimb, labilitatea emoţională, disociaţia vorbirii, pierderea interesului şi perplexitatea se ameliorează mai puţin. Foarte puţin se_ modifică stgreotipiile,comportamentale, scăderea llbidoului, negativismul, halucinaţiile corporale. . ..... în linii generale, set poate vorbi de o remisie (vindecare) întrTun, sfert din cazuri, de stări cronice uşoare pentru jumătate din cazuri, de stări cronice grave sau severe pentru 1/5—1/.4 din cazuri. Se considera că 1—5% din bolnavi pot deceda în timpul fazelor acute. După H. LEHMAN şi R. CRANS, în momentul de faţă, evoluţia şi prognosticul schizofreniei se înscriu în următorii parametri : • circa 70% din bolnavii spitalizaţi sau trataţi prin alte modalităţi devin asimpto-matici după trei luni de la episodul acut ; • 85% din pacienţi se internează mai rar de o data pe an ; • aproximativ,60% din pacienţi sînt remişi soc/af jna» niult de 5 ani, avînd o bună funcţionalitate mai mult de jumătate din acest timp ; • circa 30% din bolnavi prezintă fenomene psihopatologice e vi de nte, dar pot ră-mîne în comunitate cea mai mare parte a timpului ; • doar 10% din bolnavi necesită o spitali- zare continuă. 116. SCHIZOFRENOZIS (cf. schizo- ; gr. phren „spi rit") • Prio acest termen, SOUTHARD delimitează relaţiile interumane de tip schizofren. 117. SCHÍZOGIRIE (cf. schizo-; lat. gyrus „circuit, întoarcere") • Separare parţială a girurilor. 118. SCHIZOGRAFIE (cf. schizo- ; gr. grap-hein „a scrie") • Semnifică totalitatea tulburărilor de expresie grafică din schizofrenie ; au fost reunite sub această denumire de LEVY-VALENSi. 119. SCHIZOIDĂ — perstmalitate • Personalitate ale cărei caracteristici principale sînt: incapacitatea* de .a stabili relaţii sociale, , răceală emoţională, absenţa căldurii; sentimentelor şi a capacităţii de rezonanţă simpatetică, izolare, indiferenţă la opiniile celorlalţi;. ■ ■ , ■ ■ Primele încercări de.delimitare a tulburării au fost făcute de E, BLEULER, A. HOCH şi A. MEYER ia. începutul secolului nostru. Dîfe**;te '’+udii stabilesc o prevalenţă a acestei tulburări înî proporţie de 3% (HESTON) pi na la 7 5% (ROSENTHAL), iar CADORET găseşte o prevalenţă sporită la sexul masculin. (-* PERSONALITATE DIZARMONICĂ). 120. SCHIZOIDIE (cf. schizo-; gr. e/dos Mformă"y ^ C^mstittrţte predispozantă schizofreniei (considerată astfel de autorii germani — KRETSCHMER). Se .constituie prin accentuarea trăsăturilor schizoţimiei. în concepţia acestor, auto ri, e xi sta. axuI schizoti mi e-* schizoi di e -» schizofrenie,, care nu reprezintă însă-o succesiune. neceşăra şau obligatorie.- Schizoidul are, î n co ntactu 1 cu _ iu mea exteri oară, ^trasat u ri care frizéazá autismul.(-+ SCHIZOIDA — personalitate). : 121. ^CHÎZOKÎÎSIEZĂ (cf. sch/zo- ; gr. kinesis „mişcare") • Disocierea, în experimentele de condiţionare, a răspunsului emoţional sau visceral de cel motor (GANTT, 1958). Ar fi un mecanism normal propriu organismului. 122 SCHJZOrÎANIE (cf. schizo gr mania „nebunie") « Concept propus de H. CLAUDE pentru a delimita formele atenuate ale disociaţiei intrapsihice (aplatizarea afectivă şi disocierea fiind fruste, abia schiţate). Schizomania era plasată de autor. în cadrul schizozelor, între schizoidie şi schizofrenie. Pe plan ; comportamental, schizomania se manifestă, după C LAUDE, prin bizarerii. Schizonoia ; Schizoparofazie ; Schizopatie ; Schlzotaxíe SCH/Î 67 Autorul a delimitat mai multe tipuri de schizo-manii : • cu puerilism mintal ; y m cu tulburări afective nete de tip maniacal; .~ • cu- manifestări comportamentale ; • forme atenuate (cu apragmatism sexual şi bizarerii). ^Termenul nu s-a impus datorită m^rii sale îrnprecizii. 123. SCHIZONEVROZĂ (SCHiZOFRENJE) GLÁUDE (cf. schizo- ; fr. névrose : vezi gr. neuron „nerv") — sin. SCHIZOFRENIE PSEUDONEVROTICĂ ASISTOLIE NEVROTICĂ 124. SCHIZONOIA (cf. schizogr. noos „spirit, inteligenţă, raţiune") • Concept controversat, fără o prea largă circulaţie, lansat de psihiatria franceză, referitor la simptomatologia schizofreniei. Redăm semnificaţiile originare ale acestui termen: • tendinţă generală spre discordanţă între atitudinea pe care un subiect încearcă să o ia în mod conştient în viaţă şi activitatea sa psihică inconştientă (PICHON, citat de M. POROT) ; . • regresiune afectivă, considerată ca o „deviaţie a instinctului Uman, a cărui evoluţie, în decursul existenţei, ar fi fost împiedicată, fie din motive congenitale, f te -deîmprejurări^ accidentale', atît organice, cît si psihice" (CODET şi LAFORGÜE, citaţi de MARCHAIS). Din această perspectivă/ autismul bíeulerian a fost considerat drept o activitate de compensare a deficienţelor de adaptare ale bolnavului. S-a atribuit o sferă prea largă de semnificaţii schizonoiei, subsumîndu-i-se schizofrenia lui BLEULER,schizofrenia lui CLAUDE, demenţa precoce a lui KRAEPELIN, nebunia discordantă a lui CHASLIN. Aceste delfmitări sînt respinse ferm de către psihiatrii francezi moderni (POROT, 1985). 125. SCHlZpPARAFAZIE (cf. schizo-gr. para- „/pe/ lingă" ; aphosia „incapacitate, de a vorbi") • Termen utilizat de BOBON (1962), pentru a exprima forma cea mai gravă, gradul extrem ai discordanţei, al disociaţiei semantice. MOOR o descrie ca o utilizare fără sens a cuvintelor, prin pierderea completă a legăturii care, în mod normal, uneşte semnificatul cu semnifi^antul. 126. SCHIZOPARAGRAFIE (cf. schizo- ; gr. sin.’ * para- ; graphein „a scrie") —» AUTOPARA-G RAFIE. 127. SCHIZOPARALEXIE (cf. schizo-; gr. _ sin. para-; lexis „cuvînt") —•> AUTOPARALEXIE. 128. SCHIZOPATIE (cf. schizo- ; gr. pathos „încercare, experienţă") • Termen pe care BLEULER l-a utilizat în legătură cu acei subiecţi ale căror tendinţe schizoide constituţionale determină reacţii mai intense, ce amintesc tabloul schizofreniei, fără să existe însă un proces morbid evolutiv. POROT (1985) îl asimilează termenului de SCHIZOTIMIE. 129. SCHIZOTAXIE (cf. schizo ; gr. taxis „ordine, aranjament") • Defect genotipic de integrare nervoasă, postulat de P. MEEHL în 1962. După acest autor, învăţarea socială aplicată acestui genotip conduce către o anumită organizare a tipului de personalitate, care este predispusă către decompensări de tip schizofren. Trăsăturile caracteristice ale acestui tip de personalitate ar fi: — tulburări de gîndire de diferite grade; — incapacitatea de a se bucura ; — ambivalenţă; — aversiune pentru relaţiile umane. P. MEEHL nu consideră aceste trăsături ca fiind moştenite, ci învăţate social. Numai împreună, predispoziţia genetică şi învăţarea socială determină organizarea de tip schizofrenic a personalităţii. Cu un model socia! inadecvat (masa schizofrenică, după autor) sau fara o rezistenţa psîhofizîca deoseKtăy pre-dispoziţia devine manifestă. Persoanele predispuse pot să nu dévíriaschizofre^ timp cît mediul social nule este ostil sau dacă, în afară de aceasta, au moştenit o rezistenţă generală la stres, o toleranţă a anxietăţii sau vigoare fizică. Ipoteza schizotaxiei este complexă, combi-nînd factori care ţin de teoria învăţării, cu factori genetici şi explicînd, de exemplu, incidenţa mai crescută a copiilor schizofreni în familiile cu mame schizofrene sau în familiile cu părinţi psihotici nonschizofreni. După P. MEEHL, copilul învaţă să gîndească logic, să aibă indiosincrazii, idei delirante sau alte manifestări psihotiee. Studii asupra copiilor adoptaţi de la mamele schizofrenice pledează pentru existenţa unor trăsături neurobiologice predispozante (dezvoltare cognitivă, emoţională şi relaţională scăzută, dependenţă), plasticitate crescută a sistemului nervos, afectînd un număr de sisteme neurale (un creier, imatur este mai plastic decît unul matur) ; natura specifică a acestei plasticităţi nu poate fi însă determinată. 130. SCHIZOTIM-SCHIZOTIMIE(cf.schizo ; gr. thymos „spirit") #Tip temperamental descris 168/SCH Schizotim-Schizoti mie ; Schizotipaiá — personalitate în studiile caracterioíógice ale lui E. KRETSCHMER (abordat mai pe larg în opera lui BLEULER -* 1920), bazate pe concepţia că proprietăţile unui caracter sînt date de posibilităţile sale de 3, reacţiona, de a recepţiona, de capacitatea de retentivitaţe, de elaborare şi de rezoli vare, ce definesc o anume experienţă trăită. Opunînd cele două temperamente — ciclotimii şi schizotimui —, KRETSCHMER le descrie după criteri ul psihestezic al tempóul ui psihic, cel al motricităţi i şi al bioti pul ui. Astfel, schizotimui este caracterizat prin : proporţie psihestezică între hiperestezie (sensibilitate) şi anestezie (răceală); curbă temperamentală în salturi între indiferenţă şi tenacitate, manieră alternativă de a gîndi şi a simţi, inadecvârea excitaţiei, comportament rigid, obşti nant, neputinţa; bioti pul este leptosom. în succesiunea descrisă de autorul german (1921), schizotim —► schizoid -► schizofren, prima categorie include persoanele sănătoase, á doua psihopaţii, iar cea de-a treia bolnavii. Admiţînd dificultatea de delimitare între schizoizi şi schizotimi, KRETSCHMER îi descrie pe aceştia din urmă ca fiind delicaţi, idealişti, străini de lume, egoişti, dominatori, reci, seci şi neputincioşi. Ca poeţi sînt patetici, romantici, lirici şi dramatici, iar ca savanţi sînt predispuşi* spre abstracţie şi metafizică, sistematizări conceptuale. Ca lider, schjzQiimjjJ___este^Janatic,.-idealist,- moraUstr despot, luînd decizii la rece, de multe ori ideajisrnuj şi despotismul coexistmd tntr-o strînsă legătură şi într-un contrast bizar. SIVADON caracterizează schizotimui prin introspecţie, o anumită timiditate, cu reacţii inadecvate la situaţie, tendinţă spre idealism, contacte sociale restrînse, Ieşind din uzul psihiatric curent, termenul de schizotim păstrează, ca dealtfel întreaga tipologie kretschmeriană, numai un interes istoric. 131. SCHIZOTIPALĂ —. personalitate (cf. schizo- ; gr. typos „semn, amprentă, marcă") • Tip de personalitate dizarmonică (tulburare de personalitate în limbajul psihiatrilor americani), făcînd trecerea către psihoza de tip schizofren. Termenul a foşt introdus în terminologia psihiatrică de autorii americani (1980), în urma unor studii familiale. în concepţia altor autori, ar corespunde termenului de schizoidie, schizofrenie latentă sau pseudonevrotică. Trasaturile de bază ale acestui tip de personalitate, manifestate după adolescenţă, constau în aspectul de stranietate pe care îl degajă modul, de a gîndi şi de a se comporta al subiectului, ca şi în deficienţa marcată în stabilirea relaţiilor interpersonale, dar fără a atinge gradul de intensitate al tulburărilor din psihozele de tip schizofren. RADO , în cadrul sistemului psihiatriei psihanalitice, conceput de el , clasifică tulburările de comportament schizotipal in : schizoadaptare compensată^, schizoadaptare decompensată, dezintegrare schizoti pală prin imposibilitatea adaptării. Situată la graniţa dintre personalitatea schizoidă şi schizofrenie, pe primul plan în tabloul clinic al personalităţii schizoti pale se află tulburările din sfera gîndirii şi, implicit, a comunicării, alături de capacitatea crescută de receptare a stării de spirit a interlocutorului, de afirmare a unei gîndiri magice, subiectul avînd o lume interioară populată de relaţii fictive, frici şi fantasme cu origine în copilărie. Convingerea în „super-^calităţile** proprii, tendinţa spre interpretativitate (în absenţa unor tulburări nete de gîndire), unele tulburări de percepţie de tipul iluziilor macro psi ce completează cadrul semiologic ai acestei personalităţi structurate dizarmonic (-» PERSO-NALITATE DlZ A RMON1 CÂ)\ 132. SCHIZOZE • Grupă sindromologică în care H. CLAUDE reuneşte tulburările de tip disociativ aparţinînd schizoidiei, schizomaniei, schizofreniei. El separă schizozele de demenţa precoce, pe care o consideră ca avînd o bază organică şi o_evoluţie..asemănătoare encefali-telor, constituind un deficit, intelectual incurabil. După părerea sa,. la baza schizozelor stau alterări funcţionale ale asociaţiilor cortjco-talamo-striate. Concepţiile elaDoraie de CLAUDE, opuse nosologiei bleuîeriene, au stimulat o serie de cercetări noi asupra unor forme atenuate de schizofrenie. 1331 SCHLAFTRUNKENHEIT (germ ) - sin. IVRESSE DU SOMMEIL (fr.) ; SLEEP DRUNKENNESS (eng!.) —*► OBNUBILARE DE TREZIRE. 134. SCHLANK SCH LANK EB 2000 Ger-mania — DCI Cătină • Psihostimuient cu valenţe anorexigene, derivat fenîletr laminat de OH CH3 tip(-{-)-norpseudofedrină, indicat în astenie, involuţie, sevraj, obezitate secundară curei neuroleptice. Nu se asociază cu IMAO. Sch/emi7i/(S) sindrom ; Schneider K. ; Scfio/z'6' sindrom SCH/169 135. SCHLEMIHL-W sindrom {eroul lui GHAMISSO - Peter SCHLEMIHL) DUPRÉ-MERKIENÍS> sindrom. ; 136. SCHLEStN GER-POOL * simpíonve • Simptom prezent în tetanie : su pi naţie reflexă a piciorului, consecutiv unei flexii impuse, de 2—3 minute, a articulaţiei genunchiului (în poziţie clinostatică). A fost descris în 1910 de SCHLESINGER şi POOL. 137. SCHMIESCHEK(T) chestionare • Metodă de investigaţie a personalităţii, pornind de la teoria lui K. LEONHARD asupra personalităţilor accentuate. Testul conţine 88 de întrebări, care permit relevarea a zece tipuri diferite de personalitate. Este folosit atît pentru diagnosticul personalităţii premorbide, cît şi în studiul personalităţii bolnavilor psihosomatici . în ţările unde concepţia lui LEONHARD este acceptată, au fost dezvoltate variante pentru adulţi, copii şi adolescenţi (BLEIHER, KURK etc.). Testul a fost introdus în practică în 1970. 138. SCHNEIDER Kurt (1887-1967) • Psihiatru german, cunoscut drept „ultimul clasic al psihiatriei44 (KISKER, 1968). SCHNEIDER este cel căruia clinica pishopatplogică îi datorează în mare parte posibilitatea susţinerii unui diagnostic transversal, domeniul său de cercetare fiind, în special, simptomatologia, si mai puţin aspectul dinamic, evolutiv al boii i. ............7...~". 7 ~ ~'. - 7~ Născut la Crailsheim, SCHNEIDER îşi consacră adolescenţa şi tinereţea studiului filozofiei .şi medjcinei, obţinîndu-şi docenţa în 1919 la Köln. în 1922, i se acordă titlul de profesor extraordinar. Din 1946 pînă în 1955, funcţionează ca profesor al Clinicii din Heidelberg. Concepţiile sale sînt puternic influenţate de opera jaspersiană. Tentat mai mult de metoda descriptivă, elaborează o tipologie a simptome-Ioff rămasă clasică, în lucrarea „Personalităţile psihologice“ (1923). în 1935, publică tiPsihopatologia sentimentelor şi instinctelor", iar în 1946 — „Psihopatologie clinică*4, lucrare cu un răsunet mondial deosebit (tradusă în franceză, spaniolă, italiană, greacă, japoneză), devenita carte de referinţă a psihiatriei, atît datorită clarităţii limbajului folosit, cît şi, mai ales, datorită prezentării elementelor de diagnostic al stărilor schizo-«fren-ice. Identificarea în simptomele schizofrenice a simptomelor de „prim rang44 şi de „al doilea *rang<4 a devenit, prin rigurozitatea descrierii, un element constitutiv al unei mari .părţi de criterii diagnostice de cercetare, fiind -în ultimul deceniu introdusă în semiologia -psihiatrică anglo-saxonă, adoptată şi de alte şcolif europene mai ales. Deşi opera sa îşi păstrează valoarea si actualitatea, lui SCHNEIDER i se poate totu t reproşa o oarecare simplificare a problematica psihopatologice,, prin neglijarea aspectului dinamicii psihosociale şi a perspectivelor etiologice şi evolutive, 139. SCHOLZ(B) boală - sin. LEUCODIS-TROFIE METACROMATICĂ DIFUZĂ ; LIP!-DOZĂ CU SULFAŢI DE -t LEUCODISTROFli. 140. SCHOLZ(s) sindrom • Considerat de BAKER, BRAIN, PORIER drept o formă de scleroză cerebrală difuză, consecutiv degene-rescenţei capilarelor cerebrale. Survine 1a vîrstnici (75—80 ani), caracterizîndu-se prin : dezorientare tem poros păţi al ă, afazi e, agnozi e cecitate corticală. Are evoluţie lentă. 141. SCHREBER Daniel Paul (1842-1911) • "Preşedintele SCHREBER** — cel mai celebru bolnav al psihanalizei (şi chiar al psihiatriei). A studiat dreptul şi a activat ca magistrat, în 1884, cînd funcţiona ca judecător la tribunalul din Chemnitz, este învins în alegerile pentru Reichstag, la care candidase. A avut o primă internare de şase luni în Clinica de boii mintale din Leipzig. Ulterior, este numit preşedinte al tribunalului din Leipzig, apoi preşedinte al Curţii de Apel din Dresda. în 1894 a fost internat pentru a doua oară, de data aceasta pentru o perioadă mai lungă (pînă în 1902). Ultima internare a durat din 1907 p în ă I a sfîrşî t ul vi eţ i i safe . Jn 1903 publică „Memoriile unui nevropatu (22 de capitole cu două serii de completări), .carte care va constitui materialul documentar .al uneia din cele „Cinci psihanalize44 ale lui FREUD. Lucrarea a adus celebritate atît maestrului vienez (este prima încercare de abordare a psihozei din punct de vedere psihanalitic), cît şi „preşedintelui" (la acea dată, decedat), devenit caz princeps. Deşi nu a fost niciodată pacientul lui FREUD (fiind tratat de FLECHSIG, căruia r-a adresat o scrisoare deschisă, anterior “Memoriilor"), analiza făcută de părintele psihanalizei a rămas un model absolut de aprofundare pertinentă a psihopatologiei din punct de vedere psihodinamic. Contestînd sau apro-bînd vehement punctul de vedere freudian, o serie de psihanalişti şi psihiatri , atît frandezi, cît şi germani, au reluat analiza de caz, reuşind să întregească zestrea conceptuală a abordării psihanalitice a paranoiei. 142. SCHROEDER Van Der KOKL, Ludo-vicus (1797—1862) • Primul psihiatru adevărat al Olandei. De numele său se leagă reforma asistenţei medicale psihiatrice din Olánda (legea din 1841), umanizarea spitalelor, introducerea învăţămîntului superior de psihiatrie (1840—1842) şi publicarea primului tratat de 1 /O/SCH Schrőder P.; Schulte^Ş) sindrom ; Schuyei(M> j psihiatrie, intitulat Patologia şi terapia alienaţilor mintal" (apărut imediat după moartea sa). 143. SCHRÖDER Paul (1873-1941) • Psihiatru german. Elev al lui KRAEPELIN şi BON-HÖFFER, a predat psihiatria la Leipzig. Dezvoltă concepţia psihozelor degenerative şi are co nt r ibuţi i impo r tan te în domeniul psihopatologiei generale. Dintre lucrările sale pot fi menţionate : „Psihozele alcoolice cronice" (1905), „Simptomatologia psihozei ma-niaco-depresive şi xa psihozelor degenerative" (1920), “Halucinaţiile" (1926). 144, SC HUELE8 semn ^'OMEGA MELANCOLIC. * 145. SCHULTEWalter (1910-1972) • Psihi-tru şi psihoterapeut german, elev al lui BER-GER. Conduce timp de un deceniu (1962— 1972) catedra de la Tübingen. Dintre lucrările sale pot fi citate : „Crizele vasomotorii sinco-pale" (1967); „Clinica şi tratamentul melancoliei" (1969). A promovat direcţii noi de dezvoltare pentru psihoterapie. 146. SCHULTE(s) sindrom • Sindrom caracterizat prin .apariţia unei simptomatologii psihice de tip organic, ca urmare a restricţiei protidice îndelungate. Radiologie, se poate înregistra o lărgire a cavităţilor ventriculare, îrr specraî a ventr rcutcrtirr ai treilea:, rar^pe tra-seul electroencefalografic apar modificări difuze nespecifice Drntre simptomele psihice pot fi menţionate: ştergerea trăsăturilor de personalitate individuale specifice, scăderea reactivităţii. hipobulie, scădere a nivelului timiei şi a oscilaţiilor dispoziţionăle. 147. SCHULTZ Johannes Henrith (1889-1970) • Psihiatru şi psihoterapeut german, autor al metodei trai ni ngul ui autogén (1920), care îi poartă şi numele. Conduce între 1939 şi 1945 Institutul de Psihoterapie din Berlin. Este mai puţin cunoscut faptul că, împreună cu, FRANKL, a stabilit o nouă clasificare a nevrozelor şi a mijloacelor de abordare terapeutică a acestora. Istoria psihiatriei îl identifică practic cu lucrarea sa despre trainingul autogén, care are o răspîndire deosebită, fiind retipărită In zeci de ediţii. 148. SCHU LTZEs semn (descris de SCHU LT-ZE Friedrich, 1848-1934) - sin. WEISS8 semn CHVOSTEK8 semn. 149. SCHULTZE<3> sindrom - ACROPAR-ESTEZIE. 150. SCHUVEL(M> Japonia - DCI Amitrip-ti li na • Anti depresiv timoleptic, derivat benzocicîoheptanic de tip 10, 11-dihidro-N, N-dimetil-5H-dibenzo/a, d/-cicloheptenă-A5»T — propi lamina, cu acţiune antihistaminicl şi anti-serotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de A/VHTRlPTlLlNĂ(M). ,ch3 CH2-CH2- w 151. SCHWANN - teaca - NEUROLE-MĂ ; TEACĂ DE MIELINĂ -» NEURON. 152. SCHWANNOAM E (cf. SCHWANN, neu-rolog german) • Tumori ale nervului acustic (neurinoame de nerv acustic), care se dezvoltă din teaca lui Schwann, cu frecvenţa cea mai crescută dintre tumorile de nervi cranieni (pînă la 10% din tumorile craniene) ; apare mult mai frecvent la femeile adulte. Se localizează în unghiul cerebelopontin Şi simptomele se datorează prinderii nervului acustic şi compresiei nervilor adiacenţi, tri-gemen şi facial, ca şi a cerebelului. Tumora este benignă şi poate fi, în mod curent , complet excizată. Radioterapia nu este eficientă. Din punct de vedere anatomopatologic, şchwanno-mul apare macroscopic ca o masă fermă, încapsulată, neregulată, înconjurînd nervul a-custic. Microscopic, apar frecvent celule fibro-blastice alungite, cu nudei negri, asociate cu o cantitate excesivă de ţesut conjunctiv cu fibre de colagen, Schwannoamele pot apărea în cadrul unor neurofibromatoze generalizate, al bolii Rec-klinghausen congenitale, iar cînd survin izolat, au deseori caracter ereditar. 153. SGHWARTZ-J AMPEL(s) • Sindrom observat de W. CATEL în 1951, descris însă în 1962, caracterizat prin nanism, miotonie, blefarofimoză congenitală, expresie facială bizară şi gripoza genunchilor. Afecţiunea are o mare var.iabilitate fenotipică (A. HUFFELEN, F. J. GABRIEELS etc.). Examenul electromiografic evidenţiază o activitate bioelectrică spontană continuă, iar studiul ultrastructura! al muşchiului relevă, constant, prezenţa unor corpi lamelari electro-nodenşi, localizaţi subsarcolemial sau inter-miofibrilar. FOWLER şi colaboratorii (1974) Scientism ; ScieractilW ; Scob (B> boala ; Scop SC//171 consemnează dilatarea reticuluîui : sarcopîas-matic, atît în muşchi, cît şi în fibroblaşti; Activitatea' acetilcolinesterazei este difuză, avînd analogii cu activitatea ei normală în muşchiul embrionar. Studiul plăcii motorii arată modificări de tip hipertrofie şi hiperplazic, asemănătoare celor din sindromul „Stiff-Man“. t54. SCIENTISM (cf. lat. scientia „ştiinţă**) • în sens larg, investirea ştiinţei cu virtutea de a răspunde la toate întrebările omuiui sau, într-o interpretare mai circumspectă, convingerea că numai problemele ce pot fi soluţionate ştiinţific sînt autentice, dincolo de marginile ştiinţei nefiind decît „ideologie**., spaţiu nedefinit al orbirii practice şi al delirului metafizic. în sens strict, doctrină pozitivistă initiată în secolul al IX-lea (COMTE, Le DANTEC, TAINE ş.a.), axată pe convingerea că progresul cunoaşterii „ pozitive ** â faptelor poate să alunge necunoscutul, clarificînd toate zonele de mister ale fiinţei — în care se strecoară obscurantismul speculaţiei filozofice sau paradoxia dogmatică a religiei — şi oferind răspuns fa toate intero^ gaţiile spiritului omenesc, pe baza demonstraţiei ştiinţifice riguroase. 155. SCIERACTtL SUAI - DCI C/or-promazina • Neuroleptic 'sedativ, derivat fenotiazinic dé tip 2-clor-10- (3-dimetilamino- propil)fenotiazină, cu acţiune sedativă, anti-emetică, Vago- şi simpaticolitîcă. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLO RDE LAZIN(M). 156. SCIMINAN(M) Spania - DCI Résein-namina •Neuroleptic sedativ, derivat al cal oi d de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxicinna-mic esterificaţ metil reserpat, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive ; este un marcat hipotenscyr. 157. SCINŢIGRAFIE CEREBRALĂ (cf. lat. şcintllla „seînteie*4 ; gr. grophein „a /în/scrie“) “ GAMAENCEFALOGRAFIE. 158. SCLERO- (cf. gr. skleros „do», tare") • Element de compunere care introduce semnificaţia de duritate, tărie. 159. SCLEROFONIE (cf. sclero- ; gr. phone „voce") • Voce lemnoasă. 160. SCLEROZĂ ATROFiCĂ LOBARĂ*?» - ?in. DJ.PLEGIE CONGENITALĂ ; DIPLEGIE SPASTICĂ INFANTILĂ; PARAPLEGIE CEREBRALĂ; PARALIZIE CONGENITALĂ SPASTICĂ LiTTLE(B> boala.. 161. SCLEROZĂ DISEMINATĂ boală LEUCONEVRAXITĂ(B) boală. 162. SCLEROZĂ LAMINARĂ CORTICALĂ MOREL MOREL ; Scotom psihic printr-o descărcare de energie independent de calitatea acesteia. Scopul final este scopul specific al unei anumite pulsiuni ; există, în procesul satisfacerii .pulsiunii, „scopuri inter^ mediare". Ca scop sexual, ataşat pulsiunii sexuale, el se leagă de o anumită zonă erogenă îi! sexualitatea infantilă. (în acest sens, este vorba de scopuri sexuale parţiale, dominate de zone erogene parţiale care nu s-au integrat încă stadiului genitalităţii ; astfel, pulsiunea orală are drept scop pulsional satisfacţia prin activitatea suptutuj)*. Sursa unei pulsiuni este totdeauna somatică (o localizare anume a trebuinţei)* dar pulsiunea caiatare nu poate fi cunoscută decît ;prin/în activitatea, specifică de satisfacţie, deci ,de realizare a scopului pulsiunii. Aşadar, .sursa determină scopul, iar realizarea scopul ui face posi bi lă cunoaşterea sursei (determinare reciprocă între existent şi cognoscibil). Scopul sexual în sexualitatea adultă se supune primatului genialităţii (uniunea sexuală normală). Devierile de la normalitate reprezintă variante posibile, mai mult sau mai puţin aberante de realizare a scopului sexual (fie prin primatul unor zone erogene intermediare, fie prin deplasări ale obiectului de satisfacţie, acest din urmă caz fiind specific fetişismului). Indiferent de punctele de vedere asupra scopului pulsional (distincţia între pulsiuni, distincţia între activităţi de obţinere a plăceri],--distincţia^ între mecanisme psihice care modifică angajarea pulsiunii), sînt de reţinut două aspecte : • scopul pulsional, în accepţiunea legăturii sale strînse cu sursa organică, are un 7 sens delimitat de specificul pulsiunii, dar activitatea de satisfacere este redusă ; • scopul pulsional, în accepţiunea tipului .de activitate-(sexuală), legată de tipul de obiect, trece în relaţie obiectuală. PULSIUNE, PLĂCERE, SATISFACŢIE; SUBLIMARE, FETIŞISM, PERVERSIUNE. 168. SCOPOFOBJE(F) (cf. gr. skope/n „a privi" ; phebos „frică") • Teama patologică de a se afla în atenţia persoanelor din anturaj. Subiectul dă impresia unei timidităţi exagerate, pare ruşinos şi evită contactele sociale. Poate caracteriza personalităţile psihastenice, nevrozele obsesive. 169. SCOPTOFILIE (cf. gr. skopein „a privi" ; philein „a iubi") — sin. VÖIERISM • Perversiune sexuală constînd în satisfacerea plăcerii ^éxualé iprin contemplarea actului sexual al altor perşoane. - 170. SCOPTOFOBIE(P) (cf. gr. skoptein „,a-şi bate jocH ; phobós „frică") • Teamă pato- logică nejüstificata obiectiv, de a nu părea ridicol în faţa anturajului. Apare la personalităţi psihastenice, mai ales în perioadele de decompensare depresivă, la depresivi (nevroze, psihoze, reacţii) ; poate apărea şi în limitele normalului, în perioade de oboseală sau în faţa unor situaţii deosebite (examene, concursuri şi altele). 171. SCOK — teste (engl;, fr. score)« Rezul- tat numeric'obţinut de subiecţii cărora li s-rau aplicat teste psihologice. Scorurile pot fi brute sau standard. Scorurile brute sînt note: obţinute direct prin corectarea testelor. Scorurile standard sînt notele obţinute prin raportarea notelor brute la etalonul testului. Exprimarea numerică a testelor face posibilă o mai bună ierarhizare a subiecţilor, precum şi verificarea co r es p u nzătoare a u nor cal ităţi d eter mi nante pentru eficienţa oricărui test psihologic; Validitatea şi fidelitatea. r 172. SCORBUT INFANTIL -+ BARLOW<°> boală. " - 173. SCOTOFOBJE(F> (cf. gr. skotos „întuneric" ; phobos „frică") ÜIS’ ACLUOFOajE^, 174. SCOTOM (cf. gr. skotos „întuneric* orbire") • Pată sau lacună ce apare în cîmpuî vizual, ca urmare, în peste 95% din cazuri, a unor tulburări funcţionale Ia nivelul’, căilor optice. Scotoamele se pot clasifica în : • unice sau multiple ; • după caracterul subiectiv, în negative şr pozitive ... • după intensitate., în absolute (anţilează ve de rea) şi reiaţi ve (di mi nu ează vederea); • după localizare, centrale şi periferice. Scotomul apare relativ frecvent în migrena oftai mică. 175. SCOTOM PSIHIC • Prin analogie cu fiziopatologia^ vederii, termenul a fost extrapolat în psihologie şi psihiatrie (scotom psihic, scotomizare). Scotomul psihic se referă Ia prezenţa unor omisiuni sau obscurităţi în desfăşurarea unor procese mnezice şi ideative (scotom m nes tic, scotom ideaţional). 176. SCOTOMIZARE • Termenul este utilizat în psihologie, desemnînd tendinţele de devalorizare sau de minimalizare a propriei persoane (sau a unei laturi k personalităţii), ori a acelora din anturajul subiectului. Poate "fi examinata prin tehnici proiective de tip éxpresiv-pictografic (analiza şi interpretarea Seteén (M> ; Screening ; Scriere SCR/175 lacunelor sau omisiunilor dintr-o figura, scenă sau personaj, reprezentate prin desen, în cazul aplicării unuia dintre testele Goode-nough, Porot, Corman, Coch). In psihopatologie, scoto mizarea este rezultatul unui mecanism inconştient de apărare á Eului, prin care subiectul nevrotic sau cu per-sonaIitate dizarmonic structurată (mai ales de tip isteric) ori traumatizat psihic (în stare de şoc) neagă sau înlătură selectiv din conştiinţă, evenimente penibile.sau dureroase trăite ori amintiri cu conţinut anxiogen, dezagreabil (LAFORGUE, PICHON, CAHEN), reprezen-tînd un fel de uitare cu scop defensiv. Din această optică, termenul este similar cel ur de realitate de negată (engl. „denial of reality") sau de „Realitâtsverleugnurig" (germ.)# utilizat de FREUD cu referire la refuzul unor. psihotici şi fetişişti de a recunoaşte realitatea unor percepţii psihotraumatizanţâ. 177. SCREEN(M) SUA - DCI Clordiazepoxid m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodia- zepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anti-convulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). 178. SCREENING (engl. screening „selecţie, probă") • Metodă de selectare cu ajutorul unui test a unui grup de subiecţi caracterizaţi printr-o trăsătură comună. Tehnica presupune, evident, testarea întregii populaţii. Testul trebuie să fie conceput astfel încît să poată depista cu un cost minim o proporţie cît mai mare din subiecţii care prezintă o anumită caracteristică. Ca exemple pot fi citate : — testul de dozare a glicemiei pentru depistarea diabetului ; — chestionarul de autoevaluare a stării psihice*pentru depistarea bolilor mintale într-o populaţie (date despre istoricul bolii, evaluarea stării psihice actuale, formularea diagnosticului în vederea stabilirii tratamentului corespunzător). 179. SCRIERE (cf. lat. scribere „a scrie") -sin. LIM BAJ SCRIS • Formă a comuni carii ce se dezvoltă pe baza limbajului vorbit şi constă într-un sistem diferenţiat de semne grafice, care au rol de a* transpune gîndirea în imagini grafice. învăţarea scrierii presupune existenţa unui anumit nivel de dezvoltare a gîndirii (corespunzător vîrstei mintale de 3—5 ani), a memoriei vizuale şi auditive, a praxiei, pentru a putea realiza gesturi suficient de fine, a orientării temporo-spaţiale şi a unei îndelungate perioade de învăţare, timp în care scrierea devine un mecanism din ce în ce mai automatizat, reflex, de transpunere a limbajului interior în scris. Scrierea se definitivează la vîrsta adolescenţei, iar aspectul ei este într-o strînsă corelaţie cu structura de personalitate a individului, fapt care a stat la baza dezvoltării unei adevărate ştiinţe grafologia —, care studiază scrierea în raport cu particularităţile definitorii ale personalităţii. Tulburările scrierii întîlnite în bolile psihice se clasifică în (PREDESCU) : • Tulburări psihografice secundare tulburărilor psihice, care se împart în : —- tulburări ale activităţii grafice, în care pot fi incluse : hipoactivitate grafică, negativism grafic, hiperacţivitate grafică (graforee, grafomanie), incoerenţă grafică, stereotipii grafice, scriere automată; —• tulburări aîe ^morfoîogîet grafice, Care sînt foarte diverse, cele mai multe şi mai complexe întîlnindu-se în schizofrenie: manierismul, tradus prin ornamentări exagerate ale literelor, bucle, decoraţii ; stereotipia — prin repetarea la nesfîrşit a unor cuvinte sau silabe ; ermetismul — prin semne originale şi cu sens necunoscut pentru altă persoană ; disociaţia — prin dezordinea rîndurilor, conotaţii absurde, modificări ale caracterelor; se poate ajunge pînă la grifonaj, scris în oglindă, scris suprapus, scris seismic şi chiar schizografie, cu incoerenţă grafică; — tulburări ale semanticii grafice : para- graf isme , neografisme, • Tulburări grafice secundare leziunilor cerebrale organice, circumscrise, unilaterale ; însoţesc sindromul piramidal, extrapiramidal, cerebelos, dispraxic sau de agnozie optico-spaţială, • Tulburări grafice secundare nevrozelor motorii : crampa scriitorului. KAMMERER (1985) menţionează o formă specifică de tulburare a scrisului, numită scriere automată, în care subiectul efectuează acest act în mod involuntar, iniţiativa perso- VZ6/ŞGR Sctiptşpamţ*)-.}- Scrupul ;^efeor(M) ; Secenov I.M. nală lipsindu-i complet ; survine în stările crepusculare, starea de reverie în care slăbirea atenţiei favorizează asociaţiile cele mai neaşteptate, âpârţlnînd, subconştientului. Au -fost elaborate ftUmefóáSe Jycrlr.i privind modificările scrisului la bclftavîl psihic, prlníré áll-tori putînd.fi enumeraţi: ROGUES de FUR* SAC, R. KOESTER, M. PLUVER, STRELETSKI, BAR4ÍLQT, 1éÓ. SCRÍPTŐPAM Grecia — DCI Lorazepam- • Tranchiljzant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorofenil)-1 (3-dihidro-3-hidroxi~ 2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină. 185. SECENOV Ivan MifeailiQvici (1828-1905) • Fiziolog şi psiholog rus. Absolvent afe Facultăţii de Medicină din Moscova, profund pasionat de ştiinţele pozitive, SECENOV îşi continuă studiile în străinătate, unde ia contact cu marii fiziologi ai timpului. Pasiunea sa pentru fiziologie se concretizează în teza de doctorat, care abordează probleme ale fiziologiei intoxicaţiei cu alcool.. Revoluţionînd spiritul vremii saleSECENOV elaborează, în 1863, Ncrarea „Reflexele creierului", prin care creează un cadru determinist corelaţiei psihologie-fiziologie, evidenţiind posibilitatea şi chiar necesitatea de a aborda psihologia cu instrumentar şiî optică naturalistă. Îmbinînd armonios munca de cercetare cu munca didactică,, SECENOV — profésor la Sécefíövisrfi; Sechela psihica ; Sechestra fé SEC/17T Academia medieo-chirurgicaia din Petersburg, Odesa, Moscova — elaborează schiţa unei psihologii fiziologice în lucrarea polemică „De către cine şi cum trebuie prelucrată psihologia*'. î. M. Sece nov 0 altă lucrare, „Elementele gîndirii**, elaborată 1 n 1878 şi completată rn 1903, se ocupă de pro-cesul de dezvoltare a gîndirii în copilărie susţi-nînd că acest proces se bazează pe experienţa senzorială. - Dezvoitînd concepţia determi nist-materia-.listă, SECENOV este întemeietorul reflexo-logiei, lucrările sale avînd o influenţă puternică asupra gîndirii fiziologice din vremea sa. 186. SECENOVISM • Curent de opinii legat de lucrările de psihofiziologie ale lui SECE-NOV. 187. SECHELĂ PSIHICĂ (cf. lat. séquela „consecinţă, urmare" ; gr. psyche „suflet") • Tulburare care persistă după remisiunea unei afecţiuni psihice sau a unei boli somatice cu afectare psihică. Avînd o circulaţie restrînsă în psihiatrie, termenul ar fi adecvat îndeosebi pentru sindroamele psihoorganice acute în faza de rfemisiune (traumatisme craniocere-brale, sindroame toxicoinfecţioase cu afectare cerebrală, accidente cerebrale etc.), în cazul cărora deficitul se exprimă, de cele mai multe ori, pe plan neurologic mai curînd decît psihic. Stările psihopatoide ar părea că intră, la prima vedere, în această categorie, dar dată fiind’ complexitatea restructurărilor pe care ie presupun pe planul personalităţii, ca şi al funcţiilor cognitivei termenul de sechelă devine insuficient. în ceea ce priveşte psihogeniile şi endogeniile-,. sînt preferaţi alţi termeni, care fixează stadiul' de remisiune al bolii .Term.enuJjde defect/defec-tual, utilizat pentru unele forme evolutive ale-schizofreniei, ar putea avea, caşi unele deliruri reziduale după psihozele acute toxice, accepţi uhea de sechelă psihică. 188. SECHESTRARE (cf. lat. sequestratio» „separare") • Privarea unei persoane de libertatea fizică. Poate fi legală, pentru motive penale (detenţie) sau medico-sociale (internare),, ori ilegală, în acest caz fiind considerată delict.. Sechestrarea ilegală a unei persoane poate-fi consecinţa acţelor unor dizarmonici antisociali sau ale unor bolnavi psihoţiei : paranoici ^ schizofreni, toxicomani, cei cu psihoze de involuţie. Frecvent, în aceste cazuri, sechestrarea este consecinţa ideilor delirante ero-tomanice şi de gelozie care stau la baza delirurilor pasionale. F. Labisse Termenul de sechestrare se poate folosi uneori şi la reţinerea abuzivă în spitale : internări arbitrare. Ea există mai mult caposU 12 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 MB/SBC Sectyziune ; Secondafil^ ; Secret medical in psihiatrie bilitate teoretică decît reală, legea îngrădind această modalitate de sechestrare. Uneori, familia unui bolnav psihic,, din cauza prejudecăţilor sau a reacţiei inadecvate a anturajului, îl poate sechestra la domiciliu, fapt ce presupune, în anumite cazuri, intervenţia as istenţe i soci ale. 189. stCHLAMIN D(M) Japonia - DCI Metocarbamol © Tranchilizant, derivat de gli-ceroj de tip 3-(0-metoxi fenoxi)-1,2-propandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice secundare. 190. SECLUZIUNE (cf. lat. secludere „a separa, a tăia") (Sentinţă atribuită regelui iudeu Solomon ; judecind pricina a două femei care-şi disputau maternitatea aceluiaşi copil, el ar fi dispus tăierea copilului în două, pentru a se atribui fiecăreia dintre ele cîte o jumătate ; adevărata mamă a respins soluţia, renunţînd la copil, gest care i-a confirmat însă realele sentimente de mamă, prin sentinţa finală copilul fiindu-i atribuit) • Denumire propusă de E. PICHON pentru a defini aspectul pse-udodemenţial, din stările terminale, din unele forme de schizofrenie. Termenul nu a găsit audienţă, fiind foarte rar utilizat chiar şi de psihiatrii de limba franceză. 191. SECONDAFIL(M) Grecia - DCI Ox-3-(isopropilamino)-2-propanol, indicat în an- 0H 1 xietate, distonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice; are valenţe psihostimulente. Nu se asociază cu litîul, potenţînd efectul toxic al acestuia, si nici cu produşi IMAO —► BETABLOCANTE. 192. SECRET AL GRUPULUI o Expresia se referă la conţinuturile (mesajele, informaţiile personale) care se vehiculează în grupul de psihoterapie, indiferent de natura acestei psihoterapii (analitică, psihodramatică, de susţinere etc.). Face excepţie grupul de formare (,,T-grup“), întrucît aici membrii grupului nu se implică profund şi nu îşi dezvăluie reciproc identitatea. Secretul grupului este important mai ales în psihodramă şi în terapia analitică de grup, deoarece, în aceste forme de psihoterapie, subiectul se implică în mod real în procesul terapeutic, cu identitatea sa reală pe care o dezvăluie şi care i se dezvăluie pe măsura înaintării în procesul terapeutic. Secretul grupului este păstrat de monitori şi terapeuţi, păstrarea lui ca atare neimpunîndu-se însă din exterior. în funcţie de implicarea lor în practica de grup (în procesul terapeutic) şi mai ales în funcţie de motivaţie inconştientă (transfer, rezistenţe), participanţii trăiesc şi păstrează diferit secretul grupului,.. Acest secret începe să fie păstrat şi chiar apărat din momentul în care grupul intră în travaliul terapeutic propriurzis. 193. SECRET MEDICAL ÎN PSIHIATRIE (cf. lat. secretum) • Aspect deontologic important în medicină, în general, secretul medical în psihiatrie capătă rezonanţe particulare, imprimate de latura confesională puternică, manifestă în timpul stabilirii dialogului medic-bolnav, ca şi de implicaţiile psiho-sociale profunde şi ample, pe care le determină boala psihică. Divulgarea secretului medical în psihiatrie reprezintă o variantă specifică a divulgării secretului profesional, care constă în destăinuirea fără drept a informaţiilor de care medicul a luat cunoştinţă în virtutea profesiunii sale, destăinuire ce poate aduce prejudicii morale sau materiale unei persoane, de obicei bolnavului. Păstrarea secretului profesional este prevăzută din antichitate în jurămîntul lui H1POCRATE : „Toate cele ce în decursul exerciţiului artei mele aş putea vedea sau auzi, privind viaţa semenilor mei şi care nu trebuie divulgate, le voi reţine pentru mine, socotind că toate acestea au dreptul la cel mai deplin secret". De fapt, fără păstrarea secretului informaţiilor, uneori de o mare intimitate, pe care le furnizează pacientul, exercitarea profesiei medicului psihiatru nici nu ar fi posibilă. Mai mult decît în alte specialităţi, în psihiatrie, încrederea pe care bolnavul o are în discreţia medicului constituie unul dintre cei mai importanţi factori psihologici care contribuie la stabilirea corectă a diagnosticului şi a unui contact psihoterapeutic optim, indispensabil actului medical. De cele mai multe ori, omul ţine mai mult la discreţia ce priveşte aspectele sale sufleteşti decît la cea referitoare la unele defecţiuni fizice pe care le poate avea. Acţiunea de a divulga un secret se poate să-vîrşi direct (verbal, în scris, telefonic) sau indirect, prin lăsarea la dispoziţia altor persoane a informaţiilor medicale. Divulgarea poate avea loc uneori doar prin simple aluzii sau chiar prin destăinuirea numai a unei părţi din secretul profesional. Divulgarea nu este condamnabilă atunci cînd, prin păstrarea anu- Secta ; Sector/Sectorizare în psihiatrie SEC/179* mitor informaţii, s-ar acoperi, voluntar sau nu, infracţiuni grave (orrior, delapidare, flirt, înşelătorie etc.}. ^ O conduită profesională corectă presupune, pentru medicul psihiatru, o bună cunoaştere a legislaţiei în vigoare, pe care trebuie să o stăpînească şi să o aplice ia fel de corect ca şi cunoştinţele sale profesionale. 194. S ECTĂ (cf. lat. secta „ parti dă, doctri nă") • Comunitate religioasă separată de religia oficială a populaţiei căreia îi aparţine. Prin extensiune, termenul desemnează un grup restrîns şi închis, ai cărui membri sînt adepţii unei. doctrine fi lozoftee, pol i ti ce, religioase etc. Sectele„pot fi tolerate de legile ţării respective sau interzise de acestea, în funcţie de o serie de factori, printre care se situează interesele statului şi activitatea pe care o depun adepţii acestor,secte. Adeseori, în spatele scopului afirmat al unor secte, se ascund activităţi periculoase pentru comunitatea umana, pentru intereselerstatului sau- chiar pentru membrii sectei. Este cazul sectei „sinucigaşilor" din Guyana, al sectei iui Moon etc. Conducătorii acestora urmăresc interese personale, pentru a căror realizare folosesc orice mijloace, de la corupţie, şantaj, prostituţie, pînă la droguri şi metode de „spălare a creierului". Ei îşi organizează astfel adevărate echipe de „sclaviM, care le aduc venituri substanţiale şi au sarcina de a racola noi adepţi. Dezumanizaţi, împinşi pe panta viciului şi a delincvenţei, epuizaţi de ritualurile la care îi supune regulamentul sectei, degradaţi de utilizarea drogurilor, supuşi unor precepte adeseori profund anti-ştiinţifice şi antiumane (de exemplu, interdicţia de a primi ajutor medical, boala fiind „unealta diavolului" şi vindecarea depinzînd de bună-voinţa divinităţii, interzicerea transfuziei de sînge etc.), membrii sectei devin adeseori victime ale credinţei lor. Boala psihică este -tina dintre consecinţele frecvent întîlnite. Pe de altă parte, se poate constata că, în majoritatea cazurilor, adepţii sectelor sînt racolaţi dintre indivizii cu tulburări de caracter, cu dizarmonii de personalitate, sugestionabili, oligofreni sau dintre adolescenţii incapabili să-şi aleagă un drum în viaţă, prezentînd carenţe afective şi deficit voliţional. Adesea, aceştia văd în aderarea la sectă un mijloc de a scăpa d, singurătate, de a se simţi integraţi într-o coftîunitate umană, dar tot atît de frecvent şi un mod de a-şi satisface mai uşor tendinţele antisociale, înclinaţia spre viciu şi de-lincvenţă. Alteori, activitatea sectanţilor, fără a fi în mod manifest nocivă, contravine intereselor comunităţii umane, în raport cu valorile culturale, obiceiurile, idealurile acesteia. Observarea comportamentului întemeietorilor, unor secte cu puternică influenţa antisocialii duce la concluzia că, frecvent, aceştia sînt personalităţi dizarmonice de tip antisocial, paranoid, polimorf sau prezintă chiar afecţiuni psihice mai grave ; paranoici cu idei delirante-de grandoai e, de reformă, mistice, metafizice şi cosmogonice. Răspîndirea acestor idei delirante în masa de adepţi capătă aspectul terifiant al? unui veritabil şi extins delir indus. Alteori, manifestările sînt asemănătoare acelora ale-marilor „epidemii" de isterie, atît de frecvente în perioada evului mediu european* cînd! existau secte ca aceea a flagelanţilor, a castraţilor, a „treimiricilor" etc. 195. SECTOR/SECTOR1ZARE (cf:lat. sector)i • Sectorizarea se face prin încredinţarea ansamblului sarcinilor de prevenire, tratament, şi readaptare a populaţiei care locuieşte într-un-anumit teritoriu (sector) unei echipe medico-sociale unice, ce dispune de un evantai complet de instituţii necesare (ambulatorii, spitalizare parţială şi totală). Pentru un astfel de sector, aceeaşi echipă medico-socială trebuie să asigure» pentru toţi bolnavii, continuitatea dintre, acţiunile de depistare, terapie ambulatorie/se-miambulatorie/spitalicească şi supravegherea, postcură. Noţiunea de „sector", ca expresie a simbiozei dintre instituţiile psihiatrice spitaikeşti şi cele eXtraspitaiîceşti, se confundă cu însăşi istoria spitalelor psihiatrice, drum jalonat de-nume celebre ca P1NEL, ESQUIROL, PAR-CHAPPE etc. Aşa cum subliniau L. LE GU1L-LANT (1950), J. AYME (1965), M. AUDISIO* (1980), sectorul de sănătate mintală şi spitalul de psihiatrie sînt „doi termeni indisociabilh ai aceleiaşi dialectici privind alienarea şi tratamentul ei ; a nega legătura internă dintre sectorul de astăzi şi spitalul psihiatric de altă dată înseamnă a nega însăşi realitatea istorică". Necesitatea sectorizării a apărut ca rezultatr al conştientizării faptului că azilul psihiatric, chiar în forma Iu» evoluată (spitalul de psihiatrie), rămîne totuşi un element de privare-afectivă şi de excludere socială a bolnavului psihic, care pierde astfel obişnuinţa relaţiilor cu ceilalţi şi se repliază asupra propriei persoane, situaţie ce duce, în final, la cronicizarea bolii şi la alienare. Pentru L. LE GUILLAUT (1958), unul dintre pionierii sectorizării, spi~ talul de psihiatrie nu va putea deveni un organism eficient de readaptare socială, nu va putea 180/SEC Sec tor/Sectortzare in psihiatrie realiza o atmosferă terapeutică autentică, atîta timp cît nu se vor opera schimbări de natură să transforme condiţiile existente, frecvent inadecvate, care adaugă inadaptării. cauzate de boală, pe cete provocate de mediul spitalicesc. terapeutice, cu crearea unor noi structuri spitaliceşti, „mişcarea" dinspre spitalizarea tradiţională spre alte forme de terapie. Este ştiut că dezvoltarea neuropsihofarma-cologiei moderne, începînd cu deceniul al Vî-îea al secolului nostru, a revoluţionat statutul Sectorizarea nu reprezintă atît o teorie antiinstituţionaiă, cît mai ales o luare de poziţie faţă de o anumită mentalitate, marcată de prejudiciul ancestral al periculozităţii şi incura-bflttăţtt bolnavului rfHnTaT.^^ectonz¥r^ nu constituie numai o formă originală de organizare sanitarăV ci şi ő 'modificare profundă" a atitudinii societăţii faţă de maladiile mintale, într-adevăr, ,,politica" de sector reprezintă o perspectivă socială în domeniul sănătăţii, un transfer al metodelor de îngrijire tradiţională spre noi domenii de asistenţă, care implică şi o schimbare a conceptelor vizînd raportul normal/patologic, asistenţa curativă/asistenţa profilactică. Fiind rezultatul experienţei îndelungate a medicilor din fostele azi Ie psihiatrice, al analizei critice a situaţui instituţiilor spitaliceşti, ea este concepută ca un ansamblu de schimbări cu implicaţii sociale şi deonto-logic-profesionale. După cum remarca M. AUDISIO (1980), primul demers al unei. psihiatrii care urmăreşte să ofere mijloace eficace -de vindecare este să lupte împotriva prejudecăţilor şi să întreprindă o dezalienare a bolnavului mintal. Această dezalienare nu înseamnă neapărat vindecare, ci crearea unei situaţii noi , în care boala să fie acceptată atît de bolnav, cît şi de societate. Pentru susţinătorii teoriei sectorizării, abandonarea spitalo-centrismului nu înseamnă renunţarea la serviciile de psihiatric, ci unitatea ^şi indivizibilitatea profilaxiei, curei şi posteurei vechilor spitale de psihiatrie. Unul dintre primele efecte ale impactului introducerii medicamentelor psihotrope a fost schimbarea evoluţiei maladiilor mintale, umanizarea şi autorizarea serviciilor libere (non-restraint), înlăturarea tuturor mijloacelor de contenţie tradiţionale şi organizarea treptată a diferiteLor modalităţi de integrare socială. Un al doilea efect a fost golirea instituţiilor psihiatrice de un mare număr de bolnavi cronici sau cu afecţiuni pe cale de a se croniciza. Medicamentele psihotrope au permis o multitudine de tentative temporare sau definitive de reinserţie familială, socială şi profesională. Acest impact a făcut posibilă temporizarea internărilor şi reinternăr.ilor, precum şi activarea consultaţiilor şi tratamentelor ambulatorii, extraspi-tali ceşti. Revoluţia psihofarmacologică nu a reuşit totuşi să schimbe fundamental „statutul" bolii psihice şi destinele bolnavilor mintal. Ea s-a dovedit limitată ca eficacitate şi cu inconveniente, mai ales în ceea ce priveşte realizarea dimensiunii preventive. S-a impus, de aceea, promovarea unor noi metode terapeutice (ergo-, socio-, psihoterapia), care, alături de chimioterapie, au facilitat, în mare măsura, apariţia însăşi a conceptelor de sector şi sec-torizare. Dubla polaritate, asistenţă spitalicească-extraspitaliceaşcă, reprezintă mai ales o nouă Sectpr < n> delir ; Sşcţie dp psihiatrie SEC/181 alternativă* „o strategie de proiecte terapeutice individuale şi colective în domeniul sănătăţii mintale" (L. BONNAFÉ, M. AUDISIO), o dimensiune a unei acţiuni de sănătate publică atingînd sfera socialului. Noţiunile de sector şi sectorizare sînt legate îndeosebi de activitatea psihiatrilor din Franţa postbelică (J.AYME, L. BONNAFÉ, L. Le GUILLAUT). în prezent problemele de sector/sector izare sînt la fel de actuale în SUA ca şi în România ; în Olanda — serviciul de sănătate mintală a lui QÚERRIDO din Amsterdam, în Angiid — cel al lui Mc MILLAN din Nottingham etc. au acumulat o experienţă valoroasă în acest domeniu. între timp, s-a reuşit să se împrăştie şi teama anilor ’óO—VO cînd unii credeau ca, prin dezvoltarea acestor servicii, viitorul spitalelor de psihiatrie ar avea de suferit. Liniile de esenţă ale sectorizării, formulate de H. MIGNOT (1972), constau în: • refuzul segregării bolnavului mintal, al excluderii sale din societate;' • sprijinirea lui spre a-şi păstra locul în ‘ comunitate, permiţîndu-i (pe cît posibil) autonomia ; • evitarea izolării de contextul social în care trăieşte ; • restaurarea personalităţii bolnavului ; • lupta contra pasivităţii şi a neîncrederii în instituţiile medicale ; • prevenirea îmbolnăvirilor psihice în rîn-dul populaţiei. 196. SECTOR(D> delir în •• Modalitate de dezvoltare a unor tipuri de delir care invadează numai parţial sistemul realităţii, ocupind un „sector*4 din aceasta (imaginea cea mai sugestivă este cea a sectorului de cerc). Delirurile cronice pasionale, descrise în 1921 de CLÉRAMBAULT, se înscriu în cadrul acestei categorii. Trebuie subliniat că această viziune limitată, lineară asupra modalităţilor de de2-vo Itare ale delirul ui nu corespunde din punct de vedere fenomenologic complexităţii pe care o antrenează apariţia modificărilor de tip delirant. 197. SECTRAL(M) Anglia, Franţa, Italia, Spania — DCI Acebutolol ® Betablocant de tip NH-C0-CH2-CH2.CH3 ^co-ch3 'o J CHtCH-OH CH2-NH-CH' ch3 * ° ch3 3’-aceti l-4’-/2-hi d roxi-3-(isopropi lami no)propo-xi/buti răni Ii dă, indicat în anxi etate, sin droame psi ho vegetative simpaticotone, sevraje de origine diversă, combaterea tremorului parkin-sonian, a celui senil şi a celui care survine ca, urmare a intoxicaţiei cu litiu. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO (-» BETA-BLOCANTE). 198. SECŢIE DE PSIHIATRIE ÎN SPITALUL GENERAL (cf. lat. sectio) • Nu atît de recentă cum este considerată în general, pătrunderea şi extinderea psihiatriei în spitalul general s-a datorat atît îmbunătăţirii mijloacelor terapeutice, cît şi modificării opticii privind boala şi bolnavul psihic. Prezenţa secţiei de psihiatrie în spitalul general a reprezentat nu numai un succes terapeutic, ci şi o primă victorie împotriva dogme» potrivit căreia bolnavul mintal nu poate fi tratat decît în spitalul de psihiatrie. Deşi ar fi fost normat ca medicii de alte specialităţi să se opună acestei simbioze, în mod paradoxal, psihiatrii au fost cei ostili (sau încă mai sînt), din motive pe care SIVADON a reuşit să le surprindă destul de exact : “Asocierea dintre o psihiatrie supraaglomerată ca număr de bolnavi, dar subdezvoltată, şi o chirurgie orgolioasă nu se poate face decît după modelul colonial*4 — or, n-ar trebui să ne fie frică de slăbiciunile noastre, ci ar trebui numai să le învingem. Crearea secţiei de psihiatrie în cadrul spitalului general a reprezentat primul pas spre dispariţîa segregaţrei îa care era supus bolnavul psihic şi psihiatria, permiţînd o mai buna colaborare cu medicii de alte specialităţi şi beneficierea de mijloacele ample de investigaţie ale spitalului modern. Este însă necesar să fie respectate următoarele condiţii (după I. CUCU) : • să fie servicii psihiatrice adevărate, sub autoritatea psihiatrilor şî în cadrul unut program de luptă contră bolilor psihice ; • ti p u l de paci e n t să co respundă cel or cu spitalizare scurtă ; • să asigure colaborarea cu alte servicii ale spitalului şi cu alte unităţi psihiatrice ; • structura secţiei de psihiatrie poate împrumuta modelul tradiţional sau poate ■ să fie de alt tip ; • dimensiunile secţiei de psihiatrie trebuie să fie suficient de mari pentru a face faţă nevoilor spitalului şi suficient de mici ca să nu provoace o reacţie de respingere din partea altor secţii ; ar putea avea, de exemplu, 15—20% din numărul de paturi ale spitalului.. 182/SIC SecinidörfSecühdaritaté; Secundar delir ; Secundare (H) Dezavantajele amintite de unii autori nu constituie impedimente serioase ; se pierd din vedere atît avantajele terapeutice pe care ie oferă spitalul, cît şi faptul că boala psihică este o boală ca oricare alta. Dc altfel, prezenţa bolnavilor psihic în spitalele generale, în secţii cu alt profil decît cel psihiatric, este veche de cînd lumea. . De altfel, după ŞIM,. şi spitalul -general ar avea de cîştigat din acfeastă simbioză : . • secţia de psihiatrie .ar completa paleta de îngrijire a comunităţii cu o disciplină medicală în‘ plin avînt, cu metode de t^atameht dinamice, care se pot transfera şi ăl tor specialităţi ; • personalul cu calificare psihiatrică poate fi abordat cti uşurinţă, el devenind un membru de bază al echipei terapeutice; • serviciile* secţiei de psihiatrie se extind şi asupra teritoriului; • ar exista posibilitatea asistenţei de spe- cialitate pentru bolnavii somatici cu tulburări psihice ; t • pacienţii psihici au nevoie de toată gama de investigaţii a spitalului generai ; • prin psiholog şi sociolog, secţia de psi- hiatrie sprijină spitalul; oferindu-i serviciile acestora ; ^ • prezenţa psihiatrului în spitalul general permite un schimb de informaţii cu ceilalţi .specialişti, cu beneficii reciproce ; • personalul de îngrijire se acomodează cu problemele secţid de „psihiatrje ; • existenţa unei distanţe mici pentru pacient şi rude. Experienţa, atît pe plan mondial, cît şl la noi în ţară (numeroase judeţe au secţiile de psihiatrie integrate în spitale generale) a demonstrat eficienţa depăşirii acestei frontiere, reprezentînd şi un important pas spre asistenţa medicală integrată multidisciplinar. Dezvoltarea secţiilor de psihiatrie în spitalele generale nu va putea să ducă în nici un caz la dispariţia spitalului de psihiatrie, instituţie care nu are numai trecut, ci şi un viitor, fiind de neînlocuit pentru o serie de situaţii pe care numai ea ie poate rezolva. 199. SECUNDAR/SECUNDARITATE (cf. lat. secundarius „al doilea") • în medicină, termenii se referă la manifestările patologice apărute consecutiv unei alte tulburări, „primare", care le-a provocat sau favorizat apariţia,, sau la cea de a doua perioadă a unei boli care comportă mai multe etape (de exemplu, sifilisul secundar). Pentru R. LAFON, secundaritatea reprezintă acţiunea prin care elementele psihologice continuă să se exercite chiar după dispariţia lor din cîmpul clar al conştiinţei, constituind o veritabilă funcţie a cărei preponderenţă asupra primarităţii se traduce prin lentoarea, profunzimea şi durata reacţiilor psihologice, avînd drept corolar sistematizarea vieţii psihice şi capacitatea de inhibiţie. Autorul leagă secundaritatea de introversiunea lui JUNG. în psihopatologie, noţiunea de delir secundar rămîne, în concepţia lui BLEULER, ca expresie a structurării lumii autistice la bolnavul a cărui gîndire a căpătat un caracter dereist, consecutiv delirului primar (-» DELIR; SCHIZOFRENIE), în timpul episoadelor maniacale sau depresive * delirul secundar poate apărea ca urmare a gravei tulburări în plan afectiv, fiind în relaţie directă cu tipul perturbării afective. 200. SECUNDARA delir • Delir descris de WERNICKE, în opoziţie cu delirul primar. Delirul secundar se structurează porni rid de ia modificările importante ale timiei (depresie majoră, manie) sau de la prezenţa fenomenelor specifice,delirului primar. Tonalitatea şi polarizarea sa o urmează pe cea a dispoziţiei afective. Delirul secundar nu este o unitate psihiatrică, ci un mod prin care se explică psihopatologic construcţia unui sistem delirant, relevînd nu numai filiaţia, ci şi cronologia elaborării delirante. Delirul .autist,. - delirul senz]tiv de relaţie, delirul melancolic sînt exem-ple tipice de delir secundar. Referitor fa elaborarea sa, unii autori au descris „munca delirantă", proces prin care subiectul îşi elaborează delirul pornind de la „datele" de care dispune, ~ 201. SECUNDAR grup © Grup mare, formal, stabil în timp, în care predomină conduitele spontane, relaţiile între membrii grupului fiind relativ impersonale, în sensul că ele implică mai puţin aspecte psihologice individuale şi mai mult aspecte psihologice de masă. Grupurile secundare (sau grupurile mari) conţin sisteme normative care reglementează relaţiile indivizilor, aceste relaţii căpătînd, în cadrul respectivelor grupări, un caracter institutionalizat (-» GRUP ; GRUP MARE ; GRUP’MIC). 202. SECUNDARE(H) halucinaţii • Diverse tipuri de halucinaţii, care dublează ideile delirante ; sînt o consecinţă a delirului sau survin după alte modalităţi halucinatorii. De obicei, sînt olfactive şi gustative. 203. SECUNDARE — pulsiuni © Categorie de pulsiuni care corespund trebuinţelor secundare (psihogene, după MURRAY), dar Securit £M> ; Securitate - trebuinţă de ; Securizare SEC/183 care derivă din trebuinţele primitive, primare. Trebuinţele primare sînt strict şi ' exclusiv legate de satisfacţiilefizice şi fiziologice. FREUD le numeşte pulsiuni de autoconservare şi le defineşte ca ansamblu de trebuinţe corporale necesare conservării individului ; prototipul acestor pulsiuni este foamea. Trebuinţele secundare sau psihogene ryj sînt direct legate de autoconservarea individului ; ele generează acţiuni şi activităţi spre/cu obiecte variate din mediu şi se pot constitui în trăsături de personalitate sau atitudini (de exemplu, trebuinţa de conservare — atitudinea conservatoare ; trebuinţa de superioritate — atitudinea ambiţioasă ; trebuinţa de dominare — atitudinea dominatoare). Termenul de „secundar*4 are şi semnificaţia de indirect, în măsura în care o pulsiune sau trebuinţă pulsională nu se satisface printr-un obiect specific, ci în mod deviat, printr-un obiect-substitut, şi într-o modalitate indirectă ; aceasta poate fi normală (de exemplu, în sublimare) sau patologică (în măsura în care mecanismul de apărare duce la o conduită simptomatică, deci la formarea unor simptome si maladii)(-> PULSIUNE ; PULSIUNE PARŢIALĂ; INSTINCT; TREBUINŢĂ). 204. SECURIT(M) Italia -1 DCI Lorazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de ti p 7-clor-5-(0-clorofeni l)-1,3-di hi dro-3-hi d roxi- V~P3 O-CHf CH-fy-M - CH- 0* ch2-ch*ch2 2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină. 205. SECURITATE - trebuinţă de (cf. lat. securitas „siguranţă**) ® în clasificarea lui MURRAY, trebuinţa de securitate face parte din trebuinţele latente, îq număr de opt, şi presupune anxietatea de a rămîne fără ajutor (sprijin). Elemente componente ale acestei trebuinţe sînt : dorinţa de protecţie, de simpatie, de iubire. De această trebuinţă latentă se leagă cîteva trebuinţe manifeste care, în diferite cazuri, pot fi însăşi expresia respectivei trebuinţe latente: trebuinţa de apărare (atitudinea defensivă), trebuinţa de afiliaţie (atitudinea* afiliaţi vă), trebuinţa de supunere (atitudinea sumisivă), trebuinţa de a evita suferinţa (atitudinea temătoare), trebuinţa de a cere ajutor (atitudinea imploratoare). Menţionăm că aceste trebuinţe nu se leagă în mod exclusiv de trebuinţe de securitate. După MURRAY, personalitatea este rezultatul Unui proces evolutiv de interacţiune a trebuinţelor (deci a motivelor), în cadrul căruia există trebuinţe care sînt permanent importante (de exemplu, cele biologice, vitale) şi trebuinţe care devin importante pe anumite perioade (deci, care se ordonează şi subordonează reciproc). Trebuinţele latente sînt acelea care au suportat inhibiţii şi, drept Urmare, s-a ajuns la blocarea obiectivării tensiunii pentru respectiva trebuinţă (nesatisfa-cere). Trebuinţa latentă este, practic, tensi unea interioară rezultată din acţiunea blocajului. De exemplu, un comportament sumisiv (trebuinţa manifestă de supunere) poate avea la origine, între altele, trebuinţa de securitate (subiectul urmează un partener, un ghid care îl face să se simtă în siguranţă) ; trebuinţa de securitate poate genera sentimente conservatoare (a urma un sau a se supune unui individ sau unui sistem conservator) ; ea poate genera şi sentimente radicale, în măsura în care Conservatorismul nu mai este, în mod eficient, securizant ; poate, de asemenea, genera sentimente de superioritate în cazul în care imită un personaj puternic (imitarea acestui personaj poate fi securizantă pentru subiect) ; trebuinţa de securitate se subordonează, în anumite cazuri, trebuinţei de dominare (subiectul poate provoca mila anumitor persoane şi, în acest fel, reuşeşte să controleze sau să manevreze aceste persoane). Agresi unea, în mod special, atinge (şi provoacă) trebuinţa de securitate , Această ţrebuinţă este tensionată (şi ameninţată) în orice proces morbid şi în mod specific în patologia psihică. Nevoia de securitate (ca nevoie latentă funciară, legată de instinctul conservării) generează comportamente de apărare care pot merge pînă la agresivitate-destrucţie, în procese a căror intensitate patologică merge de la nevroză la psihoză. Ontologic, trebuinţa de securitate există latent (şi se manifestă în diferite forme, cuplată cu, subordonată sau subordonînd alte trebuinţe) din momentul naşterii ; iniţial, ea există în forme primare şi imediate, pentru ca, ulterior, să intre în diverse ansambluri şi subansambluri motivaţionale. 206. SECURIZARE (cf. lat. securus „fără grija, liniştit**) •'■■în psihopatologie, termenul desemnează procesul prin care o persoană îşi reduce starea de tensiune psihică (anxietate, angoasă), stare ce diminuează, la un anume nivel de intensitate, eficienţa acţiunilor respectivei persoane. în sens mai larg şi cu semnificaţie pe planul normalului, securizarea se Î84/Ş£C Şecventtahtqte ; Sedgeproxen ; Sedafamen. ; Seda nil referă ia mijloacele de prevenire (sau evitare) a unor situaţii traumatizante, care sînt de natură să provoace pierderi. în sens strict, securizarea este scopul mecanismelor de apărare ale Euîui şi al unor simptome nevrotice (şi chiar psihotice) elaborate prin intermediul acestor mecanisme de apărare. Un exemplu care implică procesul securizării este relaţia obiectuală obseşională, caracterizată fundamental prin faptul că ea este o relaţie la distanţă ; prin această relaţie la distanţă, obsesionalul rezolvă, într-o manieră nevrotică, dilema dintre dorinţă şi teamă (dorinţă si agresivitate) .(— MECANISME DE APĂRARE ALE EULUI ; NEVROZĂ OBSESIONALĂ ; RELAŢIE OBIECTUALĂ). 207. SECUSĂ# Contracţie şi relaxare bruscă şi foarte rapidă, r.eprezent]nd un răspuns unic al muşchiului, consecutiv unei stimulări unice a nervului motor. Prezintă o perioadă de latenţă, una de contracţie şi una de relaxare. Prin aplicarea stimulilor cu frecvenţă mare (aşa cum este cazul descărcărilor din moto-neuron), se obţine contracţia tetanică, tipul de contracţie voluntară a musculaturii striate din organism. 208. SECVENŢIALITATE (cf. lat. sequentia „urmare") • în psihologia genetică, desemnează calitatea de stabilitate ce caracterizează ordinea de succesiune a stadiilor dezvoltării intelectuale ale copilului. După j. P1_ACEŢX st_ad[ije. psiho-genvzei, ale inteligenţei se succed într-o anumită ordine, întotdeauna aceeaşi,^ indiferent de durata :şi vîrsta de apariţie'a stadiilor (care sînt variabile de la un individ la altul), în sensul ca fiecare stadiu este pregătit şi urmează unui anumit stadiu, la rîndul lui pregătind şi fiind urmat de un alt stadiu de dezvoltare -+ STA D1U-ST A D1A LIT ATE. 209. SEDABAMATE(M) SUA — DCI Mepro-bamat • Tranchilizant,: derivat propandiolic de tip 2-meţil-2-propil-1,3-propandiol dicarba-mat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticon-vulsivanta şl uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea „un mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT(M). 210. SEDAC0R0XEN(M) Grecia - DCI Imipramină • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetilamino)pro- pil/-10,11-dihidro-5H-dibenz/b,f/azepină, ctjt spectru larg de acţiune, incluzînd depresia endogenă ; permite şi se recomandă asocierea cu neuroleptice bazale, în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zi le). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRlN(M). 211. SEDAFAMEN(M) Germania - DCf Fendimetrazina • Psihostimulent anorexigen de tip (4-)-3,4-dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat în. astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei NL, tulburări de dinamică sexuală. Este contraindicat în stări Iede excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, corni ţi aii tat e. 212. SÉDALANDE - timoleptic derivat dibenzocicloheptanic. Are acţiune antidepresiv-sedativă. Sedapam (M); SedaţiI( }; Sedatival( >; Sedative SEC/185 216. SEDAPAM(M) Anglia - DCI Diazepam sin. • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —> DIAZEPAM(M) Románia. 217. SEDAPRAN(M) Japonia - DCI Proze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1-(ciclopropilmetil)-1,3-dihidro-5-fenil-2H-1l4-benzodiazepin-2-onăl cu acţiune anxiolitică şi sedativă, uşor hipnotică. Nu se administrează în sarcină. 218. SEDAPSIN(M) Italia — DCI Fenaglicodol # Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-(p-clorfenil)-3-metil-2,3-butandiol, cu acţiune anxiolitic-miorelaxantă. Este considerat un bun tranchilizant de zi. 219. SEDARAUPIN(M> Germania - DC! Heserpina © Neuroleptic sedativ, derivat aicaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimeto-xibenzoic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipo-tensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani. 220. SEDAŢIL(M) Portugalia - DCI Clorpro-mazinâ • Neuroleptic sedativ, derivat feno-tiazinic de tip 2-clor-10-(3-dirnetilaminopropil) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor* hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M). 221. SEDAŢ|PLEX(M) Grecia - DCI D/-benzepin • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzodiazepinic de tip 10-/2-(dimetilamino)e-til/-5,10-dihidro-5-metil-11 H-dibenzo/b,e//1,4/ BENZODIAZEPiNE) a creat o breşă, ele devenind cele mâi larg utilizate sedative. Farmacokineticâ. Sedativele administrate per os (aşa cum se întîmplă de obicei) se absorb la nivelul stomacului;, în funcţie de liposolubilitatea lor şi de graduLde ionizare : barbituricele şi piperidindionele,' care sînt acizi slabi, şi liposolubili, se absorib rapid (cu excepţia glute-timidului care, avînd o solubilitate redusă, se absoarbe mai încet). Sedativele, baze slabe — benzodiazepinele — şe absorb la nivel duodenal, ceea ce explică latenţa ceva mai mare a instalării efectului faţă de barbiturice. Distribuţia în organism este dependentă de liposolubili-tatea drogului : cu cît aceasta este mai mare, cu atît aria de distribuţie este şi ea mai mare. Ti o bărbi talul, care este foarte liposolubil, ca şi diazepamul, ajunge .destul de rapid în SNC (spre deosebire de meprobamat), dar este şi rapid redistribuit (tot datorită liposolubilităţii mari) în alte ţesuturi — sistemul muscular, ţesutul adipos —, ceea ce determină efecte periferice. Traversarea barierei fetopîacentare este posibilă, astfel încît administrarea acestor droguri în timpul sarcinii trebuie făcută cu multă prudenţă şi numai daca este necesar. Metabolizarea sedaţi v< lor se face mai ales la nivelul celulei hepatice, numai un mic procent eliminîndu-se nemetabolizat (fe no bărbi talul are cea. mai mare rată de~ excreţie, ne me-tabolizat). La nivel, hepatic, metabo liza rea se face prin procese oxidaţi ve, glucoronoconju-gare, glicozilare. Produşii metabolici ai barbi-turicelor sînt în. marea lor majoritate inactivi, pe cînd o bună parte din produşii de metabolism ai benzodiazepinelor sînt activi farmacologic (dismetildiazepamul, metabolitul clora-ze patul ui şi diazepamului). Timpul de înjumătaţire (half-life) este diferit nu numai de la o clasă la alta, ci şi de la un drog la altul. în funcţie de acest „half-life“ trebuie judecat şi momentul administrării, precum şi intervalul care trebuie păstrat între, două administrări succesive. : 18Ş/SER S&datfoe t ímmacodmamica TABEL CLXXiX Drogul Ttmpiil de înjumătăţi re (ore) Observaţii Metohexital 1 — 2 '■ i.v. efectul se instalează rapid şi este de scurtă durată Tiopental 3-6 idem Hexo bărbi tal 3-6 administrate oral, au o redistribuţie tisulară lentă, Secpbarbital 18-36 o metabolizare lentă, metaboliţii sînt inactivi far- Pentobarbital 18—48 macologic. Fenobarbital 24-96 mai mult de 30% se elimină intact Alprazolam 12-15 per os (p.o.) se absorb rapid Ciordiazepoxid 5-30 cu distribuţie slabă în ţesutul muscular Clorazepat 50-100 este transformat în formă activă (prin hidroliză) în stomac Diazepam 50-150 redistribuţie musculară săracă Fiurâzepam 24-100 eliminare lentă a metaboliţilor activi farmacologic Lorazepam 10—18 eliminarea nu este afectată de afecţiuni hepatice f bine tolerat de vîrstnici Oxazepam 4-10 absorbţie lentă p.o., cu instalarea lentă a efectului Prazepam 30-120 p.o. absorbţie lentă Temazepam 5-8 p.o. absorbţie lentă Triamzolam 3-5 p.o. absorbţie rapidă Este bine ca administrarea drogului să se facă în funcţie de timpul său de înjumătăţire, de rata de metabolizar.e şl de metaboliţii activi sau inactivi ai acestor medicamente, mai mult decît în funcţie de clasificările clasice, „acţiune lungă, medie şi scurtă", care nu respectă întotdeauna acepi “párámétri. Half-life-ul, metabolizarea drogului poate fi influenţată'de o serie de factori : 'afecţiuni renale, hepatice, inducţie enzimatică, vîrsta înaintată, administrarea trebuind să se facă ţinînd cont de statutul biologic al pacientului, li o acumulare a drogurilor pînă la pragul toxicităţii putîndu-se ajunge nu numai prin nerespectarea dozei, ci şi prin desconsiderarea unor factori care încetinesc sau împiedică metabolizarea lor. Studiile de neurofizioîogie au demonstrat multiple situsuri de acţiune ale acestor droguri ia nivelul SNC. Péntru barbituric, locurile de acţiune se află la nivelul substanţei reticulate, hipotafamusul posterior, amigdală, structura limbică. Benzodiazepînele acţionează la nivel limbic, talamus, substanţă reticulată ; mepro-bamatul acţionează în regiunea septală si amig-daliană. Farmacodin amică. Acţiunea acestor droguri constă din următoarele efecte : • sedarea, materializată prin scăderea intensităţii răspunsului la stimuli, cu scăderea activităţii şi a ritmului ideativ. Acţiunea anxiolitică ar putea fi, după unii autori (care argumentează prin studii experimentale pe animale), inclusă şi ea aici ; • hipnoinducţia —► HIPNOTICE } • anestezia, determinată după creşterea dozelor terapeutice folosite pentru se-dare şi hipnoinducţie ; • efect anticonvulsivant ANTICON- yU LSJVANTE ; '_____—-—.— • efect miorelaxant Mi ORE LAX ANTE ; • efecte asupra sistemului, respirator şi cardiovascular. La subiecţii cu integritate morfofunţionaiă cardiorespiratorie, dozele terapeutice necesare sedări sau/şi hipnoinducţiei nu determină efecte secundare ; acestea apar însă la cei cu afecţiuni cardiorespiratorii preexistente, prin acţiunea pe care sedaţi vele o manifestă asupra centrului respirator şi cardiovascular. Toleranţa. Scăderea răspunsului terapeutic la o doză constantă de drog necesită, pentru obţinerea răspunsului anterior, o creştere a dozei ; este un proces destul de frecvent pentru sedative, conducînd la fenomene de dependenţă (-» BARBITURICE,BENZODlAZE-PINE, ANXIOLITICE). indicaţiile folosirii sedativelor: • pentru obţinerea sedării în stări de tensiune, agitaţie ; • pentru obţinerea anxiolîzeî ; • pentru hipnoinducţie ; • ca anticonvulsivante ; • adjuvante preoperatorii în anesteziologie ; • în stări de sevraj toxicomanie ; • miorelaxante. Drogurile şi doza folosită mai frecvent pentru sedare şi hipnoinducţie : Sedative : ocfiune, indicaţii, contraindicaţii SÉD/169 TABEL CLXXX SEDAT IV HIPNOTIC Drog Doza Drog Doza (înainte de culcare) Afprazoiam (Xanax) 0,25—0,5 mg x 2—3/zi Cloraíhidrat 500—100 mg Clordiazepoxid 10—20 mg X 2—3/zi Fi;urazepam 15—30 mg (Librium) (bal mate) Diazepam (Val iu m) 5 mg x 2/zi Lorazepam (Ativan) 2—4 mg CJorazepat (Tranxene) 5—7,5 mg x 2/zi Metaqualona (Q uaal ude) co-mercializată numai ilicit 150—20 mg Lorazepam (Ativan) 1 —2 mg x 1 —2/zi Pento bărbi tal 100—200 mg Oxazepam (Serax) Fenobarbital 15—30 mg x 3—4/zi Seco bărbi tal 100— 200 mg 15—30 mg X 2—3/zi Temazepam (Restaril) 10—30 mg Prazepam 10—20 mg x 2—3/zi Triazolam 0,5—1 mg (Gentrax) (Halcion) Principalele sedative utilizate la noi : TABEL CLXXXf Sinonime Acţiune Indicaţii Contraindicaţii Prezentare Dozâ BromovaT " sedaW central i : excitabilitate, irila- nu are cp. 300 mg Alb rome n uşor anticonvulsi- bilitate, afecţiuni 3—4/zi Aîuval vant, hipnotic psihosomatice iso vai Brom ură de sedaţiv central, Idem 4- tetanie, spas- sensibilitate la fiole 10 mi calciu uşor anticonvul- mofilie brom, insuficienţă 3-5/zi sivant renală, sarcină, alăptare Bergonal sedaţiv central, iritabilitafe, distonii glaucom, ileus, dj. 2—4/zi Bellergal simpaticolitic neurovegetative hipertrofie de Beîaspon (DNV), afecţiuni prostată Beiarcon psihosomatice Distonocalm betaadrenolitic, DNV, cenestopatii, glaucom, sarcină, dj. 3—4/zi simpaticolitic, pa- afecţiuni psihosoma- insuficienţă car- raşi mpati coli tic tice diacă, ileus Extraveral sedaţi v, uşor e xci tabi li tat e, î ri ta- insuficienţă re- cp. 3—4/zî hipnotic tabilitate, afecţiuni nală şi hepatică psihosomatice Hipnogal sedativ hipnotic sedativ diurn, hip- insuficienţă renaîă sirop 1 ling, «= TridoryJ notic vîrstnici, copii şi hepatică = 50 mg 500—1000mg/zl LauroniJ sedaţiv deprimant, excitabilitate, crize glaucom, insufici- cp. 1 — 3/zi ■ * hipnotic convulsive, delirium enţă renală şi he- tremens patică Pasi nai sedativ, uşor hip- excitabilitate, DNV, insuficienţă renală sirop 10 g’/zi notic hipnotic şi hepatică 125 ml 6—9 ling. 90/SED Sedepamţxy; Şq<#fisţanf , 5edi$lonlMk; Sedokin (M> Interacţiuni; este de evitat asocierea de hipnoticelor cu anti coagulante, contraceptive, .glucocorticoizî, digitală, antidiabetice, derivaţi de sulfoniluree, tetraciclină, IMAO şi fenitoin (căruia fe no bărbi talul îi diminuează acţiunea anticonvulsivantă). Efectele secundare, deşi numeroase, sînt de gravitate redusă şi uşor reversibile ; pot fi grupate în : • produse de barbiturice: somnolenţa matinală, trezire dificilă, senzaţie de ebrietate, vertij, cefalee, tulburări de coordonare şi echilibru, delir (la bătrîni), agitaţie, nistagmus lateral, hipoacuzie, mai rar tristeţe, euforie, iritabilitate (la bătrîni), alergii cutanate ; • produse de nebarbiturice : somnolenţă matinala (nitrazepam, clorazepat,me* pro ba mat), senzaţie de ebrietate şi stimulare psihică (oxazepam), vertij şi cefalee, greaţă şi vărsături (meprobamat), , uscarea gurii (benzodiazepine), tulburări de coordonare motorie (hidroxizi n), parestezii álé extremităţilor (nitrazepam)* mai rar euforie, depresie, obnubilare-confuzie, reacţii onirice, alergie cutanată, gastralgii (cloralhidrát, meprobamat), os-teomalacie (glutetimid), diminuarea libidoul ui. Contraindicaţii — restrînse (dar este riscant •să nu fie luate în consideraţie) ^insuficienţele tiepatîce, renale, respiratorii şi circulatorii, •adenomul de prostată, glaucomul, alcoolismul acut, mtăstenia, porfiria, utilizarea de anti-coagulante sau'anti diabetice, vîrsta! Accidentele sînt produse de obişnuinţă, care provoacă -adevărate toxicomanii, şi de intoxicaţia acută, care nu se poate realiza decît voluntar (la adult), destul de frecventă, fiind mai gravă dacă se utilizează hipnoticele barbiturice (corţiă prelungită, cu posibile complicaţii respiratorii). 224. SEDEPAM(M> Japonia - Ddi Medaze-pam • Tranchilizant, derivat benzodi de ţip 7-dor-2,3-di hi dro-1 -metil-5-feni 1-1H benzodiazepină, cu acţiune sedaţi v-hipnotică şi uşor anxiolitică. Are o singură contraindicase r miastenia. 225. SEDICEPAN(M) Spania - DCI Loraze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorfeni l)-1,3-dihidro-3-hidro-xi-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină. 226 SEDÍNSTANT(m> • Produs original românesc, obţinut din plante (Valerianae officina!is, Humulus lupulus, Crataegus oxyacan-ta, Leonurus cardiaca, Tilliae cor data, Draco-cephalus Moldavi ca),, cu acţiune sedativă şi spasmolitică, indicat în distonie neuroVegeta-tivă şi fenomene de hiperexcitabilitate nervoasă : i ras ci bili tate, insomnii, astenie de intensitate mică. 227. SED!PAM(M) Finlanda - DCIQiazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de ti p 7-clor-1,3-dihi dro-1 -meti l-5-penti I-2H-1,4-benzodiazepi n-2-onăr cu acţiune se dativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi mlorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D|AZEPAM(M). 228. SED!STpN(M> Italia — DCI Promozinâ • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropil)fenotiazină, cu acţi une sedativă (inferioară clorpromazinei) şi antiemetică, util în tratamentele de întreţinere a psihozelor cronice şi în stările psihopatoide. 22*.^ fsraei £>Cf Ftufenazinâ • Neuroleptic incisiv, derivat pi pe razi ni lai ki l-fenotiazinic de tip 4-/3-/2-(t r i f l uo rometil)feno-tiazin-10-il/propil/-1-piperazinetanol. Este indicat în psihoze paranoid-halucinatorii, catatonice, depresii agitate. Are efecte secundare de tip neuroleptic incisiv. Diminuează efectul L-dopa. 230. SEDIZINE(M> Israel - DCI Ir/f/uo-perazing • Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat, de tip 10-/3-(4-metil-1 -pi pe razi ni l)propi l/-2-(tri fluorom eti l)fenotiazi nă, cu acţiune antipsihotică marcată şi sedativă relativ redusa, cu valenţe anxiolitice şi antie-metice ; efectele antihistaminice, antispastice şi adrenolitice sînt mai mult decît reduse, Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TR!FLUOPERAZlN(M). 231. SEDOFREN(M) Grecia - sin. SEDI- 2INE(M> Israel TR!FLUOPERAZINw România. 232. SEDOKIN(M> Italia - DCI Oxazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1 l3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4- Sedoquil ; Seducţie SED/W t>enzodiazepin-2-onă, cu acţiune identică cu a diazepamului, fiind un meta bolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plas-rriatice mai rapide (4 ore) ,* acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXA-ZEPAM. 233. SEDOQUIL(M) Italia - DCI Meprobamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2~metil-2-propil-1,3-propandiol dicar-bamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticon-vulsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal; afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi ^contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nii se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă**. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT(M). 234~. SEDUCŢIE (cf. lát. seductîo „seducere, corupere**) • Termenul are două accepţiuni, în funcţie de sintagmele în care apare : • scenă a seducţiei — scenă reală sau fan-tasmatică, implicînd avansuri sexuale, pe care o persoană le suportă din partea alteia (de obicei un copil din partea unui adult) ; • teorie a seducţiei — teorie care atribuie etiologia psihonevrozelor amintirii unor scene reale de seducţie (teoria a fost elaborată între 1895—1897 şi, ulterior, abandonată). Repere iniţiale privind mecanismul seducţiei: • Seducţia sexuală, rezultată din experienţa clinică, înciuzînd relatările pacienţilor (rememorări ale unor scene de seducţie, de la cuvinte, gesturi sau avansuri, pînă Ia atentate sexuale suportate pasiv de subiect şi generatoare de spaimă). • Teoria seducţiei, elaborată de FREUD (1895—189?), pe de o parte ca teorie etiopato-genică, pe de altă parte, ca punct de plecare în explicarea originii mecanismului, refulării (primul timp al seducţiei : un eveniment sexual/,, presexual“ ; evenimentul sexual vine din partea unei persoane exterioare către subiectul care este incapabil de o trăire sexuală; scena ca atare nu se refulează ; al doilea timp : un eveniment exterior, fără să aibă în /nod necesar o semnificaţie sexuală, evocă amintirea primului eveniment printr-o cale asociativă, amintirea provoacă un flux de excitaţie endogenă, ceea ce face să intervină refularea) ; pasivitatea persoanei care suportă seducţia se referă la faptul că această scenă nu generează un răspuns specific, întrucît persoana nu are capacitatea de a integra o experienţă sexuală, astfel încît seducţia declanşează „spaimă sexuala*4. FREUD descoperă scene ale seducţiei mai întîi în isterie şi apoi în nevroza obsesională, scene petrecute la o vîrsta precoce. Abandonarea teoriei seducţiei de către FREUD se datoreşte descoperirilor sale asupra sexualităţii infantile ; scenele de seducţie ar fi rezultatul unor construcţii fantasmatice, prin care individul disimulează autoerotismul primilor ani de viaţă. Elaborările freudiene ulterioare subliniază alte aspecte : • scenele de seducţie trăite în mod real de copii au o semnificaţie patogenă; relativ la acest lucru, FREUD aduce următoarele precizări : seducţia poate avea loc deştul de tîrziu, dar ea este plasată într-o perioadă precoce printr-o fantasmă retroactivă şi atribuită unui personaj parental ; există o seducţie sexuală maternă, în perioada preoedipiană, seducţie reală, derivată din îngrijirile corporale date de mamă copilului mic, constituind o bază pentru fantasmele ulterioare ; 192/SÉD Seduxén(M>; Ssgla$-Kandinski{H); Séguin (B) boala « refularea presupune mai mulţi timpi, un timp ulterior putînd să dea celui anterior un sens traumatic ; * in teoria seducţiei, rolul traumatizant revine amintirii şi nu evenimentului ca atare; amintirea devine „realitate psihica", generatoare de fantasme ; <• fantasma sau amintirea („realitatea psihică") au însă un fundament real . exterior psihismului, fundament reprezentat de „scena originară" (seducţia exercitată de mamă asupra copilului mic) ; într-un sens mai profund, aceste elemente originare (fantasme originare) sînt resturi mnezice ale experienţelor arhaice trăite de speţa umană ; « complexul Oedip are la bază fantasme ale seducţiei. 235. SEDUXEN{M) Ungaria - DCI Diazepam m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1 l3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedaţiv-hipno-tică, anxiolitică, anticonvulsivântă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de D!AZEPAM(M). 236. SÉGLAS Louis-Jules-Ernest (1856— 1939) • Psihiatru francez. Studiază medicina la Paris, îşi susţine teza în 1881 şi lucrează în continuare la Bicétre şi Salpétriére. Principalele sale lucrări sînt : “Troubles du langage cbez fes atiénés" (1892) şi “Délire de néga-tions" (1897), dar el este prezent în istoria psihiatriei mai ales pentru evidenţierea caracterului de sindrom al catatoniei descrise de KAHLBAUM şi prin capitolul de semiologie redactat, în 1906, pentru “Traité de pathologie mentale" al lui Gilbert BALLET.. 237. SÉGLAS-KANDINSKI'® halucinaţii • Tip de halucinaţii verbo-motorii întîlnite în micul automatism mintal din sindromul Clérambault-Kandinski, constînd în perceperea ■de către subiect a senzaţiei de mişcare a componentelor aparatului fonator, care precede exprimarea verbală. 238. SÉGUIN Onésime-Édouard (1812— 1880) • Educator şi medic francez, născut la Clamecy (Névre), la 20 ianuarie 1812, Elev al colegiului din Auxerre şi apoi al celui regal din Saiht-Louis (Paris), SÉGUIN este atras de avocatură, studiind dreptul. Membru al grupării lui SAINT-SIMON, are ocazia să cunoască o serie de personalităţi ale timpului, printre care : HIPPO-LYTE CARNOT, P. LEROUX, J. REYNAUD, Émile şi Isaac PEREIRE. In 1837, la insistenţele !ui L. 8. GUERSANT, s-e ocupă de edu- caţia unui copil alienat, metodele sale retinînd atenţia lui ITARD şi ESQUIROL. In 1839, înfiinţează o casă pşntru educaţia copiilor idioţi, fiind apoi solicitat să aplice sistemul său educaţional la ospicii le din Saint-Martin (1841) şi Bicétre (1842). în 1843, se înscrie la Facultatea de medicină. Din 1844 îşi reia activitatea de educator independent. ín 1848, se remarcă ca participant la revoluţie alături de „republicanii" din Garda revoluţionarilor şi socialiştilor, iar în 1850 emigrează şi se stabileşte definitiv în SUA; Incepînd cu anul 1851, SÉGUIN practică medicina la Cieveland (Ohio). Animat permanent de dorinţa de a ajuta copiii handicapaţi, îşi dă concursul la înfiinţarea unor clase speciale în mai multe state: Mas-sachusetts (1852), New York (1854), Connecticut (1855), Pennsylvania (1856), Ohio (1857). In,1861, este avansat medic-director al Universităţii din oraşul New York, iar în 1873 reprezintă Statele Unite ale Americii în problemele de educaţie, la Expoziţia Universală de la Viena. în anul 1876, este ales Consilier al şcolii din Siracuza şi membru fondator al Asociaţiei medicilor militari al cărei prim preşedinte este. In 1880, înfiinţează laNewYork şcoala de fiziologie Séguin pentru copiii slab dezvoltaţi mintal. Moare în acest oraş la 28 octombrie 1880. Influenţat de filozofi ca J. j. ROUSSEAU şi practicieni autentici din secolul trecut, ca I. R. PEREIRE, SÉGUIN a recurs permanent în activitatea sa la metodele observării şi analizei . lucrarea sa fundamentală, „Tratamentul moral, igienic şi educativ al idioţilor şi al altor copii retardaţi", publicată la Paris, în anul 1846, este bazată pe o experienţă profesională de mai bine de zece ani, cu copiii alienaţi. Elaborînd tehnici originale de educaţie senzo-rio-motorie (preluate, mai tîrzîu, de Maria MONTESSORl), SÉGUIN a avut permanent în .vedere, chiar atunci cînd metodele sale s-au angajat pe drumul „dresajului", copii cu patologie specifică şi particularităţi de vîrstă, cărora le-a consacrat întreaga muncă şi viaţă. 239. SÉGUIN(B> boală - sin. ACTOMIMIE ; DISTROFIE PSEUDOMONGOLOIDĂ CU A-RIERAŢIE MINTALĂ ; DOWN,B) boală ; IDIO-ŢIE FURFURACEE SÉGUIN; IDIOŢIE MONGOLOIDĂ ; MONGOLOISM ; TRISOMIA 21 S-^‘ LANGDON-DOWN(B) boală (la indicaţia OMS, termenii : DISTROFIE PSEUDOMONGOLOIDĂ, IDIOŢIE MONGOLOIDĂ şi MONGOLOISM se recomandă a nu mai fi utilizaţi). 240. SEISMOFOBIE<*> (cf. gr. seismos “zgu-duitură, cutremur" ; phobos “frică") • Teamă patologică de cutremur, de calamitate naturală, Seismoterapíe ; Selafobie(F) ; Selecten^M) ; Selectivitate SEI/193 care apare la personalităţi nevrotice, psihastenice, în nevroza obsesivo-fobică. 241. SEISMOTERAPÍE (cf. gr. seismos ; the-rapeia „tratament44) • Termen utilizat pentru prima oară de COURBON şi PERRIN, spre a desemna terapii convulsivante. 242. SEITELBERGER(B) boală - sin. DEGENERESCENTĂ NEUROAXONALĂ INFANTILĂ'; IDIOŢIE AMAUROTICĂ AXONALĂ SPASTICĂ; IDIOŢIE SPASTICĂ • Boală eredodegenerativă rară, care apare în copilărie, carâoterizîndu-se clinic prin tulburări de mers, tulburări ale sensibilităţii profunde, atrofie optică cu amauroză si întîrziere psihică gravă. Á fost descrisă de SEJTELBERGER, în anul 1952,-Majoritatea autorilor o consideră drept o variantă pigmentară a idioţie* amaurotice, în cjare substanţa stocată pare a fi o lipofuscină-Examenul anatomic evidenţiază dilataţii axo-nale. mari, localizate în substanţa cenuşie (predominant în trunchiul cerebral) şi demie-rmizare la nivelul globului palid. Evoluţia şi prognosticul sînt nefavorabil,, !243. SEJUNCŢIE (cf. lat. sejunctio „separare44) • Dereglare procesuală fundamentală, legată de"distrugerea, consecutivă bolíl, a căilor asociative "care leagă ariile de proiecţie. Termenul a Tóst introdus deWERNlCKE, în 1880, prece-dînd' disocierea bleuleriană. 244, SELAFOBIE(F) (cf. gr. selas „strălucire; lumină44 ; phobos) • Teamă patologică de fulger, de scîntei. Se întîlneşte în nevroza obsesivo-fobică, în nevroza anxioasă, isterie, psihastenie etc. 245; SELECTEN(M> Israel - DCI Flufenazinâ •' Neuroleptic incisiv, derivat pi perazi ni lai ki I-fenötiazinic de tip 4-/3-/2-(trifiuorometil)feno- tiazm-10-il/propil/-1-piperazinetanol. Este indicat în psihoze paranoid-halucinatorii, catatonice, în tfepresii agitate. Are efecte secundare de tip neuroleptic incisiv. Diminuează efectul L-dopa. 246. SELECTIVITATE (cf. fr. séíectivité: vezi lat. selectio „alegere") • Proprietate gene- rală a reflectării psihice, a interacţiunii dintre individ şi mediu, constînd în alegerea, reţinerea şi utilizarea acelor evenimente, fenomene, obiecte, persoane sau particularităţi ale acestora care se impun situaţional, în mod obiectiv şi/sau subiectiv. Ea Implică deci o operaţie de selecţie, o alegere de ordin criterial (corespunzător unor dorinţe, interese, scopuri individuale sau sociale, unor. caracteristici de forţă, tărie, intensitate a stimulaţi ei) dintr-o grupare, serie, populaţie etc. La nivel uman, este dependentă de gradul de dezvoltare a personalităţii, de gradul eî de activism, de spiritul critic, tiparele motivaţionale ş.a. Factorii care impun selectivitatea ca un mecanism cu valoare adaptativă se referă la rear lităţi semnificative sau necesare subiectjv, social, circumstanţial. Intervine cu pregnanţă în procesele perceptive, mnestice, prosexice şi mai ales cognitive (actul de alegere la acest nivel fiind unul decizional , de opţiune între mai multe variante sau posibilităţi). Se cunosc mai multe tipuri sau forme de selectivitate : artificială, naturală, sexuală, funcţională şi, în particular, în psihologiile socială şi educaţională se vorbeşte de un fenomen psihosocial de „selecţie de masă44 (R. PAGES, 1965) şi de selecţie psihologică, şcolară sau profesională. Selectivitatea se poate fonda pe o alegere : empirică sau ştiinţifică, neintenţională sau deliberată^ preferenţială sau . statistică. Sclecţia psihologică, aplicabilă în domenii variate (şcoală, industrie, armată), reprezintă.un proces de sine stătător sau o etapă circumscrisă unui proces de orientare şcolară sau profesională, bazîndu-se pe criterii şi scopuri prestabilite şi pe metodologii specifice. Metoda testelor psihologice în cadrul examenelor de selecţie asigură, pe de o parte, acoperirea necesarului de forţe de munca în funcţie de aptitudinile fiecăruia şi de parametrii convenabili bunei desfăşurări a diferitelor activităţi (alegerea celor care posedă aptitudinile necesare exercitării unei anumite profesiuni, aptitudini dezvoltate într-un grad satisfăcător şi nu alegerea supradotaţilor sau supravalorilor), iar pe de altă parte, rigoare ştiinţifică trierii efectuate (alegere statistică) -+ ALEGERE. 247. SELEGILINE(DCI) • Derivat propargil-aminic, de tip (R)-(-)-N,a-dimetil-N-2-propio-niIfenetilamină, cu acţiune antidepresivă. Este 13 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 W4/SEL SeleríeW ; Seles Beta W ; Sefezyme W; Se/f lipsit de efecte sedative (necesita asocierea). Nu se administrează concomitent cu betablo-cante, psihostimulente şi antidepresive timo-leptice, necesitînd o pauză de 14 zile. Contra-indicaţiile sînt, în general, cele ale timolepti-celor -> IMAO. Constituie principiul activ al următorilor produşi farmaceutici : DEPRENYL(M) Ungaria JUMEX(M) Ungaria LESOTAL(M) Iugoslavia 248. SELENE Japonia — DCI Me-tocarbamol • Tranchilizant, derivat ce glicerol: de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1,2-propandioi 1-car- OH o*CH2-CH-CHr00C-NH2 (éj^ bamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice. 254. SELOKEN(M) Franţa, Spania î SELO-; PRAL Finlanda — DCI Metoprolol • Betablo-cant de tip (i)-1-(isopropiiamino)-3-/p-(2-me-toxietil)fenoxi/-2-propanol, indicat în anxietate, alcoolism, distonii neurovegetative, afecţiuni psihosomatice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO. 255. SELTER-SWÎFT-FEER{B) boală - sin. ACRODINIE; BOALĂ ROZĂ; CHARDON(B) boală; ERITREDEM POLINEUROPATIC ; TROFODERMATONEUROZĂ ERITRE- DEM AUSTRALIAN. 256. SELYE Hans (1907-1982) • Fiziopa-tolog canadian, născut în Ceho-Slovacia. A făcut studiile medicale ia Paris, Roma şi Praga. Intre 1929 şi 1931, a lucrat în laboratoarele. Í96/SEL SefyeW sindrom ; Semanaliza ; Sernanticâ universităţilor germane, iar după 1932 la Montreal, unde a desfăşurat, în perioada 1933 — 1945, o bogată activitate universitară. Din 1945 a fost profesor la catedra de fiziopatologie din Montreal şi director al Institutului de medicină şi chirurgie experimentală. Esté autorul conceptului de „stres", pe care îl va impune printr-o intensă activitate publicistică (peste 1 200 de articole). A descris sindromul general de adaptare, condiţionarea hormonală, cal-cifilaxia etc. ' Autor cu o viziune integralistă asupra funcţionalităţii organismului uman, şi-a exprimat punctele ce vedere în lucrări ca: „Rapoarte anuale asupra stresului** (1951—1956), „Stresul vieţii" (1956), „Prevenirea medicamentoasă a nevrozei cardiace" (1958), „Calcifilaxia" (1962), „De la vis la descoperire" (1964), „Mas-tocitul" (1965). Lucrările sale au înrîurit nu numai psihiatria, ci şi alte domenii ale medi-cinei moderne, deschizînd amplul capitol al patologiei de stres. 257. SELYE -.r- ; Halucinaţii auditive (după V. Ghlliarovski) • SEMIOLOGIA TULBURĂRILOR PERSONALITĂŢII (PATOLOGIA EULUI) : • semiologia tulburărilor de caracter • semiologia conflictelor intrapsihice: ale persoanei (Eul nevrotic) • semiologia alienării persoanei (Eul delirant) : — expansiunea delirantă a Eului — retracţia delirantă a Eului • patologia sistemului intelectual al persoanei (Eul demenţial) • ageneziile personalităţii. H. KAPLAN şi B. SADGCK (1985) propun următorul mod de clasificare al semiologiei : • CONŞTIINŢA (starea de luciditate): următoarele concepte sînt necesare pentru definirea domeniului : — apercepţia : percepţie modificată de sentimentele sau gîndurile proprii ; — senzorium : starea de funcţionare a diferitelor simţuri ; — psihotic: tulburare masivă, a perceperii realităţii. • Tulburări ale conştiinţei : — dezorientarea — obnubilarea — stupoarea — delirium — coma — coma vigilă — dreamy state • tulburări de atenţie : . distractibilitatea — atenţie selectivă 200/SEM Semiologie : gîndirea • tulburări ale sugestibilităţii (răspuns necritic şi compJiant la sugestie) : — folie â deux ■—hipnoza • EMOŢIILE: modalitate complexă de a simţi, avînd componente psihice, somatice ş« comportamentale, corelate cu afectivitatea şi dispoziţia. • Afectul : — iadecvare afectivă — afecte adecvate — afect primitiv — ştergere afectivă — labilitate afectivă • dispoziţia : — dis^orică — eutimică expansivă — iritabilă — oscilaţiI dispoziţionale — e l aţi e — exaltare —- extaz depresie — „depresie de doliu" — alexiti mia • alte emoţii : — anxietate — teamă — agitaţie — încordare ——-p-arrkă- - - — ——1—:-------------: "" ' —- anxietate liber flotantă — apatie — ambivalenţă depersonalizare — derealizare — agresiune • COMPORTAMENTUL MOTOR (CONA-ŢIA) : capacitatea de a iniţia acţiuni sau descărcări motorii, legate de tendinţe bazale ale personalităţii, exprimate comportamental. • Tulburări ale conaţiei : — ecolalia — ecopraxia — flexibilitatea ceroasă — catalepsia — sugesti bilitatea — comportament catatonic (excitaţie, rigiditate) — automatism motor — cataplexie — stereotipie — negativism — manierism — verbigeraţie — supraactivitatea : agitaţie psihomoto-rie, hiperactivitate (hipérkinezie), ti- curi, somnambulism, compulsiune (dipsomame, egomanie, erotomanie, cleptomanie,, megalomanie, monomanie, nimfomanie, satiriazis, tricotilo-manie, ritual) — hipoactivitatea — mimetismul. • GÎNDIREA: flux de idei, simboluri şi asociaţii, direcţionate, iniţiate de o problemă sau o sarcină, conducînd la o concluzie privind realitatea. Cînd apare o secvenţă logică a ideilor, gîndirea este considerată normală. • Tulburări în forma gîndirii : : — tulburări ale -gîndirii formate — gîndirea ilogică — dereismul ' : — g î nd i rea, au ti sti că. • tulburări în structura asociaţiilor : — neologisme — salata de cuvinte . — circumstanţialitate. — tangenţial i tate . — incoerenţa ; — perseverare — condensare — răspunsul alături pierderea asociaţiilor — deraiere ; : • tulburări în rapiditatea asociaţiilor : — fuga de idei • — asociaţi i prin asonanţă : bavardajul — logoreea — vorbirea săracă,.. ~ vorbirea confuză • tulburări în tipul asociaţiilor ; — afazie motorie ; — afazie senzorială — afazie mixtă — afazie sintactică • tulburări ale*conţinutului gîndirii : — gîndire magică — sărăcirea conţinutului gîndirii — supraevaluarea ideilor ..... — idei delirante (delir bizar, delir în concordanţă cu dispoziţia, delir independent .de dispoziţie, delir nihi-îistic, delir de vinovăţie, delir somatic, delir sistematizat, delir de grandoare, delir de persecuţie, delir de referinţă, delir de autoacuzare, delir de influenţă, delir de gelozie) — idei prevalente . — hipocondrie obsesia t . — fobia (acrofobia, agorafobia, algofobia, claustrofobia, xenofobia, zoofobia). Semiologie .* memoria, afectivitatea SÉM/201 • PERCEPŢIA: • tulburări asociate eu boli organice ale creierului • tulburări asociate cu isteria : — anestezia isterică — macropsia — micropsia • halucinaţii : — hipnagogice — hipnapom pi ce —* auditive — vizuale — olfactive — gustative —* tactile — liliputane — halucinaţii congruente cu dispoziţia — halucinaţii necongruente cu dispoziţia • iluzii. • MEMORIA : funcţia prin care informaţia stocată în creier este mai tîrziu readusă in conştiinţă. • Tulburările memoriei: — amnezia — paramnezia (false recunoaşteri, falsificare retrospectivă, confabulaţia, déja vu, déjá entendu, jamais vu) — hipermnezia. • INTELIGENŢA: abilitatea de a înţelege, evoca, mobiliza şi integra constructiv cele învăţate anterior la irrtîfnirea cu noi situaţii. • Tulburările inteligenţei: — întl rzie rea m i ntată — demenţa — pseudodemenţa. In 1985 („Vademecum în psihiatrie*4), am optat pentru următoarele coordonate ale semiologiei psihiatrice : • conştiinţa şi tulburările ei • afectivitatea şi tulburările ei • instinctele şî tulburările comportamentului instinctual • percepţia şi tulburările ei • atenţia şi tulburările ei • memoria şi tulburările ei • gîndirea şi tulburările ei • voinţa şi tulburările ei • comunicarea şi tulburările ei • conduita motorie şi tulburările ei. CONŞTIINŢA Şl TULBURĂRILE El Fundament al psihicului uman, care-i conferă superioritatea calitativă absolută, conştiinţa este „viaţa psihică la un moment dat‘‘ (JASPERS), avînd ca funcţie specifică modelarea şi corelarea trăirilor „acum şi aici44 (H. EY). Din perspectivă psihopatologică, se recunosc următoarele modalităţi ale conştiinţei: • cîmpul de conştiinţă • conştiinţa de sine a subiectului : — conştiinţa corporalităţii — conştiinţa realităţii obiectuale — conştiinţa propriei persoane — conştiinţa morală. • Tulburări ale cîmpului de conştiinţa : • tulburări ale clarităţii cîmpului de conştiinţă : — obtuzie — hebetud ine — torpoare — obnubilare — stupor — sopor — suspendarea completă a conştiinţei • tulburări ale structurii cîmpului de conştiinţă : — îngustarea cîmpului conştiinţei — starea crepusculară — confuzia mintala (stări confuzionale) : onirism, oneiroidia, amenţia. • Tulburările conştiinţei de sine: • tulburările conştiinţei corporalităţii (so-matognozia) : — tulburări de schemă corporală de tip neurologic (sindrom Gerstmann, sindrom Anton-Babinski) — tulburări de schemă corporală de natură psihică (cenestopatie, sindrom hipocondriac, sindrom Cotard) — desomatizare (dismorfofobia, heauto-scopia) • tulburările conştiinţei realităţii obiectuale? de realizarea • tulburări ale conştiinţei propriei persoane : — personalitatea multiplă — depersonalizarea — sindromul de automatism mintal Kandinski-Clérambault. • Tulburările somnului şi visului l • insomniile • hipersomniile • visul în afecţiunile psihiatrice. AFECTIVITATEA Şl TULBURĂRILE El Afectivitatea constituie un ansamblu de însuşiri psihice care realizează concordanţa între realitatea externă reflectată şi realitatea internă, subiectivă, conducînd spre realizarea unor trăiri unice şi irepetabile, cu o dinamică personală absolut specifică. Aceste trăiri sînt caracterizate prin : • nuanţă : pozitivă — plăcută sau negativă — neplăcută (sensul afectivităţii) ; 202/SEM Semiologie ; afectivitatea, c$mptottamentul instinctual • o anumită intensitate, care reglează amplitudinea răspunsului comportamental ; • o anumită stabilitate^ care asigură persistenţa în timp a unei stări de o anumită intensitate, cu un anumit sens. In f u n cţi e de grad ul d e, com p! e xi tate şi de motivaţia generatoare, afectivităţii i se descriu două niveluri : , • afectivitatea bazală (holotimia), generată de motivaţii înnăscute, apropiaté vieţii instinctuale, care este supusa controlului voluntar, fără însă ca declanşarea trăirilor să necesite participarea instanţelor conştiinţei ; • afectivitatea elaborată (catatimia — H .W. MAIER), care corespunde emoţiilor secundare (pasiuni, sentimente), formată prin cohdiţionare-învăţare, prin opţiuni axiologice, culturale, sociale. Acestor două niveluri Ie corespunde următoarea codificare semiologică : • stări de afect ; • tulburări ale dispoziţiei afective : — hipotimii : — indiferenţa — apatia — atimia — hipertimii : — anxietatea : anxietatea nevrotică, an- Depresie stuporoasă (după O. Bumke) — depresia : depresia nevrotică, depresia psihoticâ, depresia mascată, disforia Manie acută coleroaşă (după J. E. ^__.. .........Esquixol), ........... — euforia: sindromul maniacal, sindromul hipomaniacal — tulburări ale dinamicii dispoziţionale : • — rigiditatea afectivă — labilitatea emoţională • tulburări ale emoţiilor elaborate ; — paratimiile: .. — inversiunea afectivă ' — ambivalenţa afectivă — fobiile — extazul. COMPORTAMENTUL INSTINCTUAL Şl TULBURĂRILE LUI Instinctele sînt complexe de însuşiri înnăscute, avînd ca proprietate fundamentală păstrarea caracteristicilor speciei şi asigurarea integrităţii morfo-funcţionale a individului. Ele concretizează trebuinţele fiziologice ale individului, declanşînd comportamente specifice pentru satisfacerea acestor trebuinţe. Spre deosebire de restul speciilor animale,-la om instinctele sînt subordonate instanţelor superioare de control, comportamentul in- Semiologie : percepţia, atenţia 5EM/2Q3 sţinctual supunîndu-se proceselor voliţionale şi acordîndu-se cu comportamentele sociale; Tulburările comportamentelor instinctuale cuprind : • Tulburări ole instinctului of/mentor: — exagerarea instinctului alimentar : — bulimia — polifagia — potomania — dipsomania — anorexia : — anorexia mintala -* anorexia nevrotică — aberaţiile alimentare : — mericism — paraorexii : pica, opsomania, copro* fagia. • Tulburări ale instinctului sexual : — tulburări in realizarea actului sexual : — inhibiţia sexuală : impotenţă, frigiditate — hipersexualitate : donjuanism, satiria-zis, nimfomanie — perversiuni sexuale : — deformarea actului sexual : sadism, masochism, exhibiţionism, voaierism, fetişism | — deformări ale imaginii partenerului: homosexualitate, pedofilie, geronto-filie, zoofilje, necrofilie, incest. • Tulburări ale instinctului de conservare : — suicidul — tentativa şui ci dară — sindromul presuicidar — ideile suicidare — conduite pseudosuicidare. • Tulburări ale instinctului matern : — exagerarea instinctului matern — diminuarea instinctului matern — pervertirea instinctului matern : — pruncuciderea — abandonarea copilului, PERCEPŢIA Şl TULBURĂRILE El: Activitatea senzorîal-perceptuală reprezintă fundamentul procesului cognitiv, prin care se obţin informaţii asupra realităţii externe şi interne, ea desfaşurîndu-se într-o strînsă interdependenţă cu procesele afective, fapt care ie conferă o specificitate individuală. Realizat prin intermediul senzaţiilor şi percepţiilor, acest proces efectuează o reflectare directă Şi unitară. Senzaţia apare ca rezultat ai transformării excitaţiei înregistrate la nivelul receptorilor în imagine subiectivă, la nivelul analizatorilor corticali, fiind o reflectare a însuşirilor izolate. Percepţia reprezintă un plan superior calitativ, apăr înd ca rezultat al corelării dinamice a operaţiilor de analiză şi sintezăâ datelor senzoriale. Tulburările proceselor perceptuale constituie un important capitol de psihopatologie, atît prin frecvenţa lor în afecţiunile psihotice, cît şi prin valoarea diagnostică deosebit de importantă. Clasificarea lor tradiţională în tulburări ale senzaţiilor şi ale percepţiilor este arbitrară şi scolastică, cele două procese neputînd fi, în realitate, considerate separat. Totuşi, această clasificare esté deocamdată singura cu care se operează. • Tulburări ale senzaţiei : — hiperestezia — hipoestezia — sinestezia • Tulburări ale percepţiei: — agnoziile — iluziile: — iluzii fiziologice: iluzii optico-geome-trice, iluzii prin modificarea mediului perceptual, iluzii prin modificarea condiţiilor subiective — iluzii patologice : false recunoaşteri, false nerecunoaşteri, parei dolii, aite iluzii — halucinaţiile : — pseudohaiucinaţii : senzaţii parazite, halucinaţii funcţionale, halucinaţii ei^ ....detke, halucinaţii fiziologice_________ — halucinaţii psihosenzoriale : halucinaţii auditive, gustative şi olfactive, vizuale, tactile, corporale, asocieri halucinatorii — halucinoza — halucinaţii psihice : halucinaţii psihice acustico-verbale, vizuale, motorii, asocieri halucinatorii (sindromul de automatism mintal). ATENŢIA Şl TULBURĂRILE El Şcoala românească de psihologie defineşte atenţia ca funcţie de sinteză prin care se realizează o activare, tonificare, mobilizare, orientarea selectivă şi focalizarea proceselor psihocomportamentale, în vederea reflectării optime a realităţii şi a unei intervenţii eficiente în cadrul procesului de autoreglare a activităţii. Se descriu : o atenţie spontană (involuntară), voluntară şi postvoluntară. Tulburările atenţiei — disprosexiile — se clasifică în : • hiperprosexie • hipoprosexie • aprosexie. 20AZSEM Semiologie ; tulburările de memorie Debilitate mintală (J. B. Régis) MEMORIA Şl TULBURĂRILE El „Piatra unghiulară a edificiului psihic uman“ (SECENOV), memoria realizează stocarea şi destocarea informaţiei, făcînd posibilă utilizarea experienţelor cognitive acumulate. Este procesul psihic care asigură continuitatea şi unitatea existenţei, perrfiiţînd legătura între ceea ce a fost şi ceea ce este, precum şi diferenţierea între real şî Tmaginár. ’ ; ; Demenţă senilă (după E. Dupré) : Clasic, tulburările- de. memorie — dismne-ziîle■ se clasifica în :• : . ]m Dismnezii cantitative : - • hipermnezii : menti sm.., — viziune retrospectivi • hipomnezii : — lapsus — anecforie • amnezii : — anterograde — retrograde: localizate, progresive. • Dismnezii calitative (paramneziile): • iluzii mnestice : — criptomnezia iluzia de recunoaştere (falsa recunoaştere) — iluzia de nerecunoaştere (falsa nere-cunoâ'şterej ; — param neZia de reduplicare : ® al om nézi i : — pseudoreminiscenţe — ecmnezie — confabulaţie. GÎNDIREA ŞI TULBURĂRILE El Gîndirea reprezintă procesul caracterizat prin cea :mai bună organizare a psihismului, care permité realizarea integrării superioare şi prelucrarea informaţiilor primite din exterior şi interior, ceéa ce determină o cunoaştere (indirectă) de nivel superior şi adoptarea unor atitudini prospective .şi anticipative. Procesele gîndirii sînt într-o permanentă interre-laţie cu afectivitatea, mrtezia, prosexia. Gîndirea realizează nu numai cunoaşterea lumii, ci şi interpretarea şi explicarea acesteia. Ea se concretizează prin operaţii fundamentale (analiza, sinteza, abstractizarea, concretizarea, generalizarea) şi operaţii instrumentale (algoritmică şi euristică). Gîndirea fiecărui individ are un ritm propriu, situat între anumite limite. Tulburările de gîndire se clasifică în : • Tulburări în discursivitatea gîndirii : • tulburări în ritmul gîndirii : ; . — accelerare Jdeativă — lentoare ideativă . •tulburări în fluenţa gîndirii : — fading mintal — baraj Ideativ — vîscozitate — perseverare i - — ruminăţie mintală. • Tulburări în productivitatea gîndirii : . , • cantitative : — sărăcirea conţinutului gîndirii — mentism Semiologie ; tulburările de gîndire SEM/ 205 # calitative : — autism — raţionalism morbid — asociaţii anormale : automate superficiale, polarizate, circumstanţiale, insolite, incoerenţă o anideaţia. « Tulburări de ansamblu ale gîndirii : • tulburări în valorizarea judecăţilor şi onamentelor : — idei dominante -—- idei prevalente . ..t ~ idei obsesive; îndoieli obsesive, scrupule obsedante, idei de contrast, manii mintale (onomatomania, arit-momania, arguţii obsesive), amintiri şi reprezentări obsesive, impui si uni 4;:; obsesive, sindrom obsesivo-fobic — idei delirante (idei de persecuţie, idei delirante cu conţinut depresiv, idei ■ hipocondriace — sindrom hipocondri-ac — , idei de gelozie şi erotomanice, idei de filiaţie, idei delirante de invenţie, de reformă şi mistice, idei de grandoare, idei de relaţie şi de influenţă, idei metafizice şi cosmogonice) Delir de persecuţie (după J. B. Régis) — structurarea delirantă : — deliruri sistematizate (deliruri pasionale şi de revendicare, delirul » senzitiv de relaţie, delirul de interpretare) — deliruri nesistematizate (delirurile fantastice sau de imaginaţie, stările delirant- halucinatorii, delirul indus) • tulburări operaţionale : — pasagere şi reversibile — permanenţe : staţionare (nedezvol- tarea gîndirii), progresive (sindromul demenţial). • Tulburările imaginaţiei: • scăderea imaginaţiei • exaltarea imaginaţiei (mitomanie), VOINŢA Şl TULBURĂRILE El Strîns legată de sistemul motivaţional, voinţa este funcţia psihismului prin care se produce actualizarea şi realizarea intenţiilor, prin organizarea operaţională a acţiunilor şi structurarea decizională. Tulburările voinţei pot fi codificate semiologic în : • Tulburări cu suport motivaţional precis: • hiperbulia : — hiperbulia cu suport motivaţional delirant — hiperbulia electivă — hiperbulia din stările obsesivo-fobice. • Tulburări prin pierderea suportului motivaţional : • hipobulia : — cu caracter global — cu caracter electiv • abulia • impulsivitatea. • Tulburări secundare destructurării suportului motivaţional : parabulia. COMUNICAREA Şl TULBURĂRILE El 7 Comunicarea interumană — schimbul de informaţii — se realizează, în termenii ciberneticii, prin două canale: cel verbal, specific omului, şi cel nonverbal. Tulburările comunicării se clasifică în : • Tulburări de limbaj : • Tulburări ale expresiei verbale : - - • tulburări formale : — debit: hiperactivitate (bavardaj, logoree), hipoactivitate simplă, inactivitate (mutism, mutacism) — ritm : tahifemie, bradifemie, afemie, ritm neregulat — intonaţie: intensitate (mare, mică), coloratură (afectată, manieristă, puerilă, monotonă) • tulburări fonetice : — tulburări de articulaţie — tulburări de pronunţie • tulburări ale semanticii şi sintaxei : — la nivelul cuvîntului : paralogism, neologism — la nivelul frazei : embólolalié, agramatism, paragramatism, elipsă sintactică, onomatomanie 2Ö6/SEM Semiologie : tulburările de comunicare — la nivelul limbajului : asintaxie, stereotipie, écolalie, psitadsm, gloso-manie, Ver bige raţie — tulburări semantice specifice schizofreniei : schizofazie, glósolalie, pseu-doglosolalie, schizoparafazie, schizo-paralexie, limbaj incoerent. • Tulburări ale expresiei grafice : • tulburări ale activităţii scrisului : — hi pe racti vitale — inactivitate • tulburări ale morfologiei scrisului : — caligrafice: micrografie, macrografie, stereotipii caligrafice, scris afectat — dispunerea textului in pagină ... — ppiicromatografie • tulburări ale semanticii şi sintaxei : ■— la nivelul cuvîntului : paragrafism, neografism — la nivel sintactic : embolografie, a-gramatism, paragramatism, elipsă sintactică, asintaxie, stereotipii, pseudo-grafie, ermetism, grifonaj. • Afazii : • afazie motorie de expresie (expresivă) • afazie senzorială de recepţie sau receptivă :(Wernicke) • afazie mixtă (Broca) W^Tulbümn^Wé^^mUní^ríi nonverbale : • Ţinută: - —-..—... • ţinută dezordonată • rafinament vestimentar • ţinuta excentrică • ţinută pervertită : — cisvestitismul — transvesţitismul. • Mimică: • hipermimie : — în stări maniacale — în stări depresive — în delirurile expansive — în delirurile de persecuţie • hipomimie: — în sindromul catatonic — în stupoarea melancolică — -în oligofrenii • paramimie. • Gestică : • ticurile : sindromul GiIIes de la Tourette • manierism • bizarerii • negativism # • stereotipii • perseverări. CONDUITA MOTORIE Şl TULBURĂRILE El Pentru realizarea unui scop bine definit, în condiţii de optimizare energetică şi randament maxim, este necesară o succesiune de acte, integritatea efect ori lor şi a sistemului motivaţional-voliţional, o capacitate anti ci pa-tiv-decizională şi claritatea cîmpului de conştiinţă. Catatonie (după V. Ghiliarovski) Tulburările conduitei motorii pot fi sistematizate astfel : • Dezorganizare a conduitelor motorii: • agitaţie: — în stările confuzionale — în stările maniacale — în tulburările de structurare a personalităţii — în schizofrenie — în epilepsie • inhibiţie motorie : — catatonie — sindrom catatonic. • Tulburări ale conduitei motorii prin perturbarea controlului voliţional : e impulsivitate • imp,ulsiuni • raptus • fugi. Semiologie (sinteze) : expresie şi circumstanţe de apariţie SEM/207 TABEL CLXXXI1 Elemente de semiologie psihiatrica Grupa tulburărilor 1 Expresia semiologica Circumstanţe patologice de apariţie SEMIOLOGIA CONŞTIINŢEI Claritatea şi integrarea cîmpului conştiinţei Structura cîmpului de conştiinţă Conştiinţa -de sine 9 obtuzie 9 hebetudine @ torpoare o obnubilare 9 stupor 9 sopor o suspendarea completă, a conştiinţei 9 îngustarea cîmpului conştiinţei • starea crepusculara 9 confuzia mintală — onirismul — oneiroidia — starea amentivă Conştiinţa realităţii obiectuale Conştiinţa* propriei persoane 9 sindromul .Gerstmann • sindromul Anton-Ba-binski • cenestopatiile • sindromul hipocon-driac • sindromul Cotard • desomatizarea — dismorfofobia — heautoscopia © derealizarea • personalitatea multiplă • depersonalizarea sindromul psihoorganic acut şi subacut criză epileptică, comă, sincopă, lipotimie psihoze, reacţii isterice, intoxicaţii epilepsie temporală, beţie patologică, reacţii psihogene (sindrom Ganser, pseudodemenţt isterică) • afecţiuni intracraniene (TCC, epilepsie, encefalopatii carenţiale, afecţiuni meningeale, afecţiuni cerebrale, accidente vasculare cerebrale eţc.) : • afecţiuni generale (stări febrile, alcoolism, toxicomanii, intoxicaţii medicamentoase şi profesionale^intoxicaţii alimentare, encefalopatii metabolice, afecţiuni endocrine, stări de şoc, boli sanguine, în cursul evoluţiei bolilor psihice) leziunile emisferului dominant, ariile 19, 39 Brodman leziunile emisferului minor nevroze, psihoze schizofrenice, depresii, ASC, patologia de involuţie neurastenie, debutul schizofreniilor, personalităţi psihastenice şi paranoiace, paranoia depresiile de involuţie • izolat la adolescenţi, nevroze obsesivo-fobice, personalitatea psihastenică, debutul schizofreniilor • perioada hipnagogică, psihastenie, epilepsie temporală, schizofrenie psihastenie, temporală psihogenii, personalitatea isterică surmenaj, stări hipnagogice şi hipnapompice, reacţii afective, neurastenie, bufeuri delirante, depresii, debutul psihozelor, psihastenie debutul psihozelor, epilepsie Wfö/SEM Semiologie ţsmteze) r expresie ţi circumstanţe de apariţie TABEL CLXXXil (continuare) 1 2 3 Somnul SEMIOLOGIA AFECTIVITĂŢII Hipotimiile Hlpertimiile Tulburări ale dinamicii dispoziţionale Tulburări ale emoţiilor elaborate • sindromul de automatism mintal • insomniile • hipersomniile — continue — paroxistice • reducerea viselor • coşmarul • pavorul nocturn • indiferenţa • apatia • atimia • anxietatea — nevrotică — psihotică -_^==^aptüsxil^nxios-. • depresia — nevrotică — psihotică • disforii le • euforia — sindrom maniacal — sindrom hipomania-caJ • rigiditatea afectivă • labilitatea emoţională • paraţi mii le (inversiune şi ambivalenţă afectivă) • fobiile • extazul psihozele schizofrenice, parafrenie, unele sin-droame organice (alcoolism, epilepsie, patologia involuţiei) ...... surmenaj, neurastenie, nevroze anxioase, ef>i-soadele bolii afective bipolare, intoxicaţii cronice, stări demenţiale, ASC encefalite, boala Gayet-Wernicke, sindrornul Korsakov, HIC, boli metabolice sindrom Pickwick, atacul n ar col ept ic, atacul cataleptic, pseudohipersomnia isterică somn indus medicamentos (antidepresive, hipnotice) depresii, schizofrenie, psihoze etilice, nevroze anxioase stări reactive, nevroze anxioase, neurastenie, spasmofilie, crize epileptice psihomotorH oligofrenii, stări confuzionale, demenţe, stări defectuale reacţii de intensitate nevrotică şi psihotică, neurastenii, diferite nevroze, stări depresive, ^psihoze^s+ndroffl--de^-abstfnenţădebtt tul psî -hozelor presenile, demenţe depresii somatogene (organice, simptomatice), depresii endogene (schizoafective, bipoţare, monopolare, involuţionale), depresii psihogene (nevrotice, de epuizare, reactive) stări psihopatoi.de, comiţialitate, stări mixte în cadrul psihozelor bipolare, alcoolism psihoza afectivă bipolară, psihozele de involuţie, sifilisul meningovascular, PGP, post-traumatic, psihoze de maternitate, hiperti-roidie, intoxicaţii medicamentoase personalităţi dizarmonice stări maniacale, oligofrenii, hipertiroidie, debutul demenţelor, PGP, personalităţi dizarmonice schizofrenie, tulburările involuţiei nevroza fobică, personalitatea psihastenică decompensată, psihoze depresive, debutul schizofreniei, involuţia isterie, oligofrenie, deliruri cronice mistice, schizofrenie, epilepsie Semiologie (sinteze): expresie şi circumstanţe de apariţie SEM/209 TABEL CLXXXil (continuare) SEMIOLOGIA COMPORTAMENTULUI INSTINCTUAL Exagerarea instinctului alimentar Anorexia Refuzul alimentar Aberaţiile alimentare Tulburări în realizarea contactului sexual Perversiunile sexuale Conduita suicidară • bulimia • polifagia • potomania • dipsomania • mintala • nevrotica • pica • opsqmanie • paraorexiile • impotenţa • frigiditatea • hi persexual itatea — donjuanism — satiriazis — nimfomanie • deformarea actului sexual — sadism — ma ochism — exhibiţionism — voaierism — fetişism • deformarea imaginii partenerului — homosexualitatea — pedofilia — gerontofilia — zoofilia — necrofilia • suicidul • tentativele suicidare • sindromul presuicidar • ideile de sinucidere excitaţia maniacală, stări anxioase, depresii, tumori diencefalice întîrzieri mintale grave, demenţe, schizofrenie, tulburări severe de personalitate dizarmonii de personalitate de tip isteric şi borderiine epilepsie, psihoză afectivă bipolară, personalităţi dizarmonice adolescenţi cu trăsături particulare de personalitate, debutul schizofreniei isterie, nevroze anxios-hipocondriace, nevroze anxioase psihoze depresive, stupor depresiv, stări confuzionale, demenţe, schizofrenie, paranoia — „grevă alimentară** dizarmonii de personalitate, demenţe, oligo-frenii stări fiziologice particulare, anxietate reacţii, nevroze, personalităţi psihastenice, perverşi sexual, alcoolism, depresie, schizofrenie , secundară uno£ tratamente reacţii, nevroze, stări depresive, structuri dizarmonice de personalitate, schizofrenie circumstanţe organice, manie, personalităţi dizarmonice, oligofrenie dizarmonii de personalitate dizarmonii de personalitate, schizofrenie, oli-gofrenii, alcoolism, epilepsii, stări borderiine [depresii, alcoolism, alte toxicomanii, psi-{hoze, dizarmonii de personalitate, nevroze [şi psihoze reactive, epilepsii 14 — Enciclopedia de psihiatrie — cd. 217 210 /SEM Semiologie (sinteze) : expresie şi circumstanţe de apariţie TABEL CLXXXli (continuare) 1 Conduita pseudo-suicidara Tulburările instinctului-'riicitern' SEMIOLOGIA PERCEPŢIEI Hiperestezia Hipoestezia Sinestezia Agnoziile iluziile Halucinaţiile • exagerarea diminuarea ; ®-perverti rea —: infanti ci du! — abandonul ' copiiului • polarizată 9 generalizată • tactile — ah.ilognozia — amorfognozia — asimbolia tactilă : 9 auditive • vizuale ,— agnqzia formelor: — agnozia culorilor • spaţiale * o asomatognoziile —- autotopoagnozia; — ânozodiaforia , — anozognozia — anozomelia ~ somatoparafrenia. 9 fiziologice 9 patologice — falsele recunoaşteri — falsele nerecunoaş-teri — parei doi i i le — alte iluzii (macro-, micro-, teleopsii parosmii, paropsii, iluzii auditive) • psihosenzoriale — auditive elementare şi comune — acustico-verbale stări confuzionale, halucinaţii imperative, stări crepusculare, demenţe structuri anxioase sau psihastenice dizarmonii de personalitate de tip narcisic psihoze puerperale, epilepsii, debilitate mintală, etilism cronic, schizofrenie, stări confuzionale, melancolie delirantă surmenaj, neurastenii, debutul unor afecţiuni psihotice, hi perti roi di e, intoxicaţii stări reactive, depresie, accese paroxistice isterice, oligofrenii, tulburări de yigilitate, schizofrenie intoxicaţii cocaina mescalină, LSD25, psilocibina, demenţe présenile, alte circumstanţe legate de sindromul psihoorganic cronic modificări ale mediului perceptual, ale condiţiilor perceptive sau ale condiţiilor subiective (surmenaj, teamă, adormire) tulburări funcţionale, leziuni ale analizatorilor sindroame febrile, stări confuzionale, stări onirice, nevroze obsesivo-fobice şi isterice, debutul psihozelor, stări depresive patologie otică, boli neurologice, epilepsie, psihoze schizofrenie, sindroame paranoide, stări depresive, parafrenie, psihoze alcoolice cronice Semiologie (sinteze) : expresie şi circumstanţe de apariţie Sem/21 ? TABEL CLXXXi! (continuare) SEMIOLOGIA ATENŢIEI Tulburările atentiei SEMIOLOGIA MEMORIEI Dismnezii cantitative vizuale — olfactive şi gustative — tactile — corporale • halucinozele — halucinoza pedun-culară (Lhermitte) — heautoscopia • halucinaţiile psihice (pseudohaluci naţiile) — acustico-verbale — vizuale — motorii • hiperprosexia • hipoprosexia • aprcsexia hipermneziile — mentism — viziunea retrospectivă • hipomneziile — lapsusul — anecforia • amneziile anterograde • amneziile retrograde — lacunare — retroanterograde afecţiuni oftalmologi ce, neurologice, tumori/" leziuni ale lobului occipital, epilepsie, stări-confuzionale, schizofrenie paranoidă, parafrenie (rar) crizele uncinate din epilepsia temporală, psihoze afective, delirium tremens, sindroame paranoide intoxicaţii cu cocaină, haşiş, LSD, psihoze alcoolice acute şi subâcute, psihoze de involuţie deliruri hipocondriace, schizofrenii paranoide,. psihoze de involuţie, sindrom Cotard leziuni neurologice ale analizatorilor, epilepsie (crize psihosenzoriale), leziuni la nivelul calotei pedunculare psihoze halucinatorii cronice intoxicaţii uşoare cu alcool sau cofeină, nevroză obsesivo-fobică, neurastenie cenesto-pată, personalităţi psihastenice, paranoiace,, hipertime, mame, psihoze paranoiace oboseală, surmenaj, anxietate, depresie, personalităţi instabile, accesul maniacal, debutul demenţelor, sindroame psihoorganice stări confuzionale, sindromul catatonic, demenţe, oligofrenii dizarmonia de tip paranoiac şi paranoia,, oligofrenii, debutul demenţei luetice, nevrozele isterice şi obsesive, sindromul hipermnezie emoţional paroxistic tardiv, intoxicaţii uşoare (cu eter, cloroform, barbiturice),. epilepsii nevroze, oligofrenie, sindroame psihoorganice, oboseală, surmenaj, debutul demenţelor stări nevrotice, reacţii psihogene, sindrom Korsakov, stări de confuzie mintală, PMD, presbiofrenie demenţe, afazie Wernicke, sindromul Korsakov, post-paroxistice, posttraumatice, nevroze 212 /SEM Semiologie (şrnieze) : expresie .şkcircumşţQnte de apariţie TABEL CLXXXIÎ (continuare) 1____________l_____________2____________ |________________________ 3 Dismnezii calitative {Paramnezii) SEMIOLOGIA GÎNDIRII Tulburări în ritmul gîndirii Tulburări 'In^ftamţa " gîndirii Tulburări cantitative ale gîndirii Tulburări calitative ale gîndirii Tulburări în valorizarea judecaţilor • iluziile mnezice — criptomnezia — falsa recunoaştere — falsa ne recunoaştere — paramnezii de reduplicare • alomneziile — pseudoreminis-cenţele — ecmnezia — confabulaţiile ' accelerarea ritmului • lentoarea ideativă «“fadtngTit mi ntal • barajul ideatiy • vîscozităte “ • perseverarea • rumi naţia mintală • sărăcia gîndirii • mentismul • autismul • raţionalismul morbid • asociaţii anormale —- automate superficiale — polarizate — circumstanţiale — insolite o incoerenţa • anideaţia • idei dominante • idei prevalente schizofrenie, deliruri sistematizate, demenţe traumatice, stadiile evolutive ale demenţelor senile şi vasculare surmenaj, obnubilare, episoade maniacale, sindrom hipomaniacal preinvolutiv şi invo-lutiv, schizofrenii, sindrom Korsakov psihastenii, sindroame psihoorganice demenţe presenile sindrom Korsakov isterie, criza uncinată, demenţa senilă, confuzia mintală sindromul Korsakov, confuzia mintală, oligo-frenie, acces maniacal accesul maniacal, intoxicaţii uşoare (cofeină, nicotină, amfetamine, cannabis, stări de ebrietate), debut PGP, oboseală accentuată oligofrenii, stări demenţiale, depresii, schizofrenie, boala Parkinson, epuizare fizică şi intelectuală schizofrenie, depresii atipice schizofrenie confuzia mintală, schizofrenie epilepsie, oligofrenii, demenţe, ASC neurastenii, nevroză obsesivo-fobică, psihastenie surmenaj, stări confuzionale, schizofrenie, depresie anxietate, intoxicaţii cu cofeină, nicotină, psihotrope, alcool, debutul schizofreniei schizofrenie schizofrenie, oligofrenii, demenţe, stări maniacale, psihoze delirante confuzia mintală, demenţe, oligofrenii sindromul psihoorganic reacţii, surmenaj, alcoolism reacţii psihotiee, etilism cronic, psihoze afective, epilepsii, paranoia, debutul schizofreniei Semiologie (sinteze) : expresie şi circumstanţe de apariţie SEM/213 TABEL CLXXXll (continuare) Tulburări operaţio-tionale Tulburările imaginaţiei • idei obsesive — îndoieli obsesive — scrupule obsedante — idei de contrast — manii mintale — reprezentări obsesive. • —. impulsiuni obsesive — sindromul obsesivo-fobîc p idei delirante — de persecuţie — cu conţinut depresiv — hipocondriace de gelozie şi erotomatice filiaţie invenţie, reforme mistice grandbare — influenţa — metafizice şi cosmogoni ce 0 structurarea delirantă — deliruri sistematizate — deliruri pasionale şi de revendicare — delirul senzitiv de , relaţie — delirul de interpretare — deliruri fantastice — delirul indus $ pasagere şi reversibile @ nedezvolxarea gîndirii • sindromul demenţial • scăderea forţei imaginative • exaltarea imaginaţiei • mitomanie personalităţi psihastenice, schizofrenie, nevroză obsesivo-fobică, debutul depresiilor majore reacţii paranoide, schizofrenie, paranoia, hoze delirante de involuţie depresii, schizofrenie psi- schizofrenie, psihoze preinvolutive şi de involuţie, depresii, psihoze delirante cronice, PGP, demenţe paranoia, schizofrenii, alcoolism, psihoze de involuţie paranoia, schizofrenii paranoide parafrenie, episoade maniacale (pasager) schizofrenii paranoide, stări maniacale, bu-feuri delirante, alcoolism, paranoia, dezvoltări de tip kretschmerian sindromul de automatism mintal schizofrenie paranoidă, parafrenie schizofrenia, deliruri halucinatorii cronice, paranoia, psihoze involutive stări reactive, surmenaj, TCC, intoxicaţii, confuzie mintală întîrzieri mintale de diferite grade : debilitate mintală, imbecilitate, idioţie cauze degenerative, vasculare, afecţiuni neurologice cronice, tulburări metabolice, stări postanoxice, postinfectioase, posttraumatice, ASC oligofrenii, epilepsii, demenţe, stări confuzionale, stări depresive intoxicaţii uşoare, stări maniacale, parafrenii, schizofrenie paranoidă personalităţi dizarmonice de tip isteric, borderiine, debili mintal 214/SEM Semiologie (sinteze) : expresie şi circumstanţe de apariţie TABEL CLXXXll (continuare) SEMIOLOGIA VOINŢEI Tulburări cu suport motivaţional precis Tulburari prin pie r-derea suportului motivaţional sau prin destructurarea acestuia SEMIOLOGIA COMUNICĂRII VERBALE (LIMBAJUL) Tulburările debitului verbal Tulburările de ritm Tulburările fonetice Tulburările morfo-sintaxice Tulburări semantice 9 hiperbuiia delirantă « hiperbulia electivă • hipobulia • abulia • impulsivitatea » parabuiia • hiperactivitatea —■ simplă (bavardaj) — logoree • hipoactivitatea • inactivitatea — mutismul — mutacismul © tahifemie • bradifemie • afemie • dizartrii • paralogismul • neologismul • embololalia © agramatismul • paragramatismul • onomatomania • asintaxia • stereotipii verbale • ecolalia • glosomania 9 verbigeraţia • schizofazia • glosolalia • pseudoglosolalia • schizoparafazia • schizoparalexia psihoze paranoiace, psihoze schizofrenice toxicomanii personalităţi dizarmonice astenice, psihastenice, instabile, nevroze, cerebrastenie post-traumatică, oligofrenii, demenţe, sindroame psihoorganice depresii grave, schizofrenii, oligofrenii severe, demenţe avansate personalităţi dizarmonice, reacţii nevrotice şi psihotice (raptus), oligofrenii, stări psiho-patoide, senilitate schizofrenie, nevroze motorii personalităţi paranoiace, stări de excitaţie, paranoia, manie psihastenie stupoare reactivă, nevroza obsesivă, catatonie, isterie, sindroame paranoide, melancolie, stările confuzionale, demenţă manie, stări delirante, personalităţi pitiatice şl sehizoîde, olîgofrenie, demenţe, simulaţie insomnie,, agitaţie depresie, demenţe, oligofrenie, epilepsie afecţiuni neurologice (boala Parkinson, boala Wilson, coree, PGP), boli psihice (isterie, nevroze mixte, schizofrenie, demenţe), alcoolism schizofrenie, deliruri rică, afazii, parafazii, senilă, presbiofrenia cronice, confuzia oni-jargonofazia, demenţa schizofrenia Semiologie (sinteze) : expresie şi circumstanţe de apariţie Sem/215 TABEL CLXXXII (continuare) tulburările expr siei grafice Afaziile SEMIOLOGIA COMUNICĂRII NON VERBALE Ţinuta Mimica Gestica SEMIOLOGIA CONDUITEI MOTORII Dezorganizarea conduitei, motorii ® graforee «intoxicaţia cu cuvînt e refuzul scrisului m policromatografie 4 neografismul • \ • paragrafîsmul { # schlzografia / pseudografia J m gri fonai ui m expresivă © receptivă 9 mixtă m dezordonată a rafinamente vestimentare • excentrică » pervertită — cisvestitismul — t-ransvestitismul • hi permi mii le • hipomimiile © paramimiile • ticurile manierismul © bizarerii gestuale • negativismul .- a stereotipiile • perseverările • agitaţia • inhibiţia motorie manie, schizofrenie, deliruri cronice, dizar-monii hebefrenie, demenţă schizofrenie, paranoia, simulaţie hipertimie, manie, schizofrenie schizofrenia demenţe, oligofrenii demenţa Pick, boala Aizheimer oligofrenii, demenţe, manie, schizofrenie, isterie, homosexualitate, schizofrenie. schizofrenie, deliruri expansive, stări maniacale dizarmonii de personalitate, manie, schizo-frenie manie, depresie, deliruri-expansive - - - catatonie, oligofrenie, impregnare neurolep-tică, stupor melancolic schizofrenie nevroze motorii, nevroze anxioase, nevroze obsesive, sindromul Gillés de ia Tourette simulaţie, schizofrenie, isterie, deliranţi cronici . v schizofrenie, deliruri cronice , . schizofrenie, întîrzieri mintale, stări confuzionale, depresie schizofrenii (hebefrenică, catatonică), oligofrenii grave, demenţe, afecţiuni neurologice cronice stări demenţiale, oligofrenii severe, schizofrenia hebefrenică stări confuzionale, stări deficitare (demenţe» oligofrenie), dizarmonii de personalitate (tip instabil, exploziv, isteric), manie, schizofrenie stări deficitare, depresii, schizofrenii, impregnare NL 216/SEM Semiotica ; 5emm^M) ; Semn — semnificaţie TABEL CLXXXll (continuare) 1 2 3 • catatonie stări toxico-septice, encefalite acute şi sub-acute, sifilis cerebral, PGP, intoxicaţii, tumori cerebrale, schizofrenie, depresii psihotice Tulburări prin perturbarea controlului voliţional • impulsiuni • raptusul • fugile structuri dizarmonice de personalitate, stări psihopatoide, stări deficitare, epilepsie depresii inhibate, schizofrenie catatonică, epilepsie, alcoolism reacţii, epilepsie, TCC, toxicomanii, schizofrenie 266. SEMIOTICĂ (cf. gr. semeiotike. de la semeion „semn*4) • Disciplină care studiază semnul în general, integrînd rezultatele investigaţiilor ce abordează utilizarea unor sisteme particulare de semne (logică, lingvistică, antropologie culturală, psihanaliză, estetică etc.). Situîndu-se la un nivel de maximă generalitate, semiotica are în vedere atît considerabila diversitate a semnelor utilizate de oameni (în gîndire, comuni care/acţiune), cît şi întrebuinţarea semnelor în comportamentul animal sau în funcţionarea maşinilor automate — fie integrate în sisteme operaţionale (natural constituite sau artificiale), fie nearticulate în structuri de invarianţi ai procesuiiiijje-semloza.--între problemele principale ale analizei semiotice se numără producerea, utilizarea adecvată sau falsificarea semnelor, tipologia acestora, regulile de constituire a sistemelor de semne şi modalităţile de transpunere a unor sisteme de semne în altele etc. In configurarea acestui domeniu interdisciplinar, contribuţii esenţiale au adus C. S. PEIRCE, F. de SAUSSURE, Ch. W. MORRIS, E. CASSIRER, R. JAKOB-SON, j. M. LOTMAN ş.a. Ch. W. MORRIS distinge trei dimensiuni ale semiozei : • semantica — domeniu al raporturilor dintre semne şi obiectele pe care le desemnează ; • sintaxa — domeniu al raporturilor dintre semne ; • pragmatica — domeniu al raporturilor dintre semne şi cei care le utilizează. 267. SEMM(M) Columbia — DCI Nortriptilinâ • Antidepresiv timoleptic —» SENSAVAL(M) Suedia. 268. SEMN (cf. lat. signum ,,semn“) • Obiect sau eveniment asociat cu o semnificaţie ; ceva, este semn atunci cînd indică altceva, pe baza unei relaţii stabile de asociere. Studiate de semiotică, semnele pot fi grupate în diverse clase : naturale sau convenţionale, constante sau variabile, ideografice sau alfabetice etc. După gradul de independenţă a propriei semnificaţii faţă de raporturile cu alte semne, semnele se clasifică în : • semne cu semnificaţie total independentă (de exemplu, om, caso, atom, gravitaţie, impar etc.) ; • semne cu semnificaţie parţial dependentă de context, deci de relaţiile cu alte semne (de exemplu, variabilele în diferitele calcule logice) ; • semne auxiliare, care nu au semnificaţie decît în context, avînd funcţia de a preciza semnificaţiile altor semne (de exemplu, conjuncţiile/operatorii logici nu, sau, şi etc. sau semnele de punctuaţie). Obiectul care îndeplineşte funcţia de semn este denotatul, iar obiectul, fenomenul, conceptul etc. desemnat este sensul (înţelesul) semnului. Semn - semnificaţie; Sémn - sens medical SEM/217 în structura oricărui semn, F. de SAUSSURE distinge între semnificant (purtătorul „mate-rial“ al semnificaţiei, obiectul sau evenimentul care trimite dincolo de sine însuşi, la altceva cu care stă într-un raport de asociere relativ stabilă) şi semnificat (conţinutul eidetic al semnului, conceptul sau reprezentarea cu care se asociază semnificantul). Definită mai întîi în lingvistică, opoziţia dintre semnificat şi semnificant s-a dovedit operantă şi în alte domenii : teoria literaturii, poetică, sociologie, etnologie etc. Semnele limbajelor naturale (cuvintele) sînt polisemantice (au o pluralitate de semnificaţii, care se precizează contextual) ; pentru evitarea ambiguităţii, semnificaţia semnelor utilizate in limbajele formalizate este univoc definită (fiecare semn este asociat cu o singură semnificaţie). Semnul ca simbol dispune de un sens şi de o semnificaţie şi este produsul unei operaţii sau al unui proces. Semnul ca atare indică ceva. El poate avea una sau mai multe semnificaţii, în funcţie de originea lucrului indicat; poate avea unul sau mai multe sensuri; în funcţie de context. în cazul semnului-simbcl, rezultat al unui proces, semnificaţiile ,se( complică şi se ierarhizează pe diverse niveluri de profunzime, aceste semnificaţii stabilindu-se în funcţie de proces şi de explicaţiile cauzale referitoare la proces sau la manifestare. 269. SEMN — sens medical (cf. lat. s/gnum) —sin. SIMPTOM ♦ Expresie aHTiodificărilor de ordin anatomo- sau.fiziopatologic care pot apărea ca urmare a unui proces (boală), a unei agresiuni (accident) sau a unei reacţii, manifes-tîndu-se în funcţie de structura terenului pe care se produc aceste modificări (somatic) şi avînd tonalităţi diferite, ín funcţie de personalitatea individuală. Este şi expresie a patologiei transculturale, în măsura în care „stilul de boală este ca şi stilul de viaţa, o expresie a nivelului cultural şi al obiceiurilor unor colectivităţi" (H. WARNES, E. WILTKOWE). în esenţă, este manifestarea unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura acestuia, cu alte cuvinte intră ca factor decisiv în elaborarea diagnosticului medical. Pornind de la distincţia pe care F. de SAUSSURE o face între semnificant şi semnificat în structuri oricărui semn, ajungem la noţiunea de informaţie de care se ieagă semnificatul. Acesta se referă la aspectul calitativ al informaţiei. Dar nici semnificaţie nu poate exista fără a fi transmisă de o anumită informaţie (tot aşa cum informaţie nu există dacă nu este transmisă de o substanţă sau energie). Informaţia este o formă de existenţă a materiei, reflectă un aspect particular al realităţii. Ea reprezintă modul în care sînt distribuite, în timp şi spaţiu, substanţa şi energia (V. M. GLUŞCOV), devenind expresia noutăţii pe care o poate revela o reorganizare. Este evident că informaţia este cu atît mai mare, cu cît probabilitatea apariţiei unui eveniment este mai mică. In procesul de elaborare a diagnosticului, informaţia pe care semnul o aduce medicului depinde aşadar de probabilitatea iui de apariţie. Dar indiferent de cantitatea de informaţie, aceasta nu este în sine o indicaţie diagnostică suficientă. Ea poate fi un simplu stimul, care nu semnifică nimic. Pentru a căpăta funcţie de semn, ea trebuie să fie valorificată prin semnificant (să capete o semnificaţie care să sugereze o afecţiune sau un grup de afecţiuni). Astfel, între informaţie şi decizia de diagnostic se interpune semnul, activitatea de diagnosticare fiind alcătuită din procese succesive informaţionâî-semantico-deCizionale. S. MARCUS arată că, în afara unui sistem de semne, informaţia nu există, ea supunîndu-se unei condiţionări semiotice. Semiotica distinge trei aspecte : semnul sau reprezentanemul (G. DELEDALLE), cel care înlocuieşte sau reprezintă un obiect ; obiectul sau fenomenul înlocuit ori reprezentat de semn (boala) şi interpretantul, ceea ce este produs Jn înter-pret în urma acţiunii semnului (diagnosticul). în cursul elaborării diagnosticului medicul primeşte de la bolnav o cantitate mare de informaţii, dintre care numai unele au importanţă diagnostică. O parte din informaţii reflectă normalitate anatomică şi/sau fiziologică. Aceste semne denumite redundante capătă valoare în măsura în care exclud anumite afecţiuni. Nu toate semnele care oferă o cantitate sporită de informaţie au şi valoare diagnostică mare, deoarece pot fi comune mai multor boli. Ele trebuie să confere calitate informaţiei, prin procesul de semnificare. Sînt şi semne ce conţin multă informaţie, dar „îmbunătăţită calitativ" cu semnificaţie. Este cazul acelor semne cu probabilitate minimă de apariţie, care devin patognomonice într-o afecţiune. De asemenea, relevanţa diagnostica a unor semne va creşte în măsura în care acestea se abat mai mult de la norma!. Dificultatea elaborării unui diagnostic constă în faptul că, pe de o parte, există prea puţine semne patognomonice, iar pe de altă parte, nu se creează întotdeauna de la început relaţia medic-pacient,, care să-l dirijeze pe acesta ^IS/SEM Setüft séns^ medical; Senili ín psihiatrie din urmă ín sensul expunerii în totaiitate şi în mod ordonat a semnelor. Medicului îi revine, în consecinţă, sarcinade a le clarifica, decodifica, clasifica, interpreta şi analiza. într-o primă etapă, ei va stabili grupele de afecţiuni în care se pot încadra semnele respective, apoi va urmări să restrîngă aria acestor boli pînă ia stabilirea unui diagnostic de probabilitate, care se cere confirmat (sau infirmat) în etapele ulterioare. El va desfăşura astfel toate procesele informaţional-semantico-decizionale, în a căror succesiune rezultatele deciziilor anterioare devin premisele demersurilor viitoare (G. CRISTIAN). Cea mar simplistă schemă de clasificare, din păcate şi cea mai des utilizată, distinge între semne obiective şi subiective. Considerarea semnelor obiective drept semne de primă importanţa şi trecerea automată pe locul secund a celor subiective este o greşeală cu atît mai frecvent întîlnită, cu cît experienţa mediciiiui este mai redusă. Nu trebuie omis faptul că pînă şi în cele mai „obiective" drame medicale — de exemplu, infarctul . miocardic sau abdomenul acut — debutul şi aducerea consecutivă a bolnavului la medic se realizează printr-un semn. cît se poate de „subiectiv0: DUREREA; de la durere se porneşte şi cu ajutorul semnelor, de această dată: obiective, se elaborează diagnosticul. Există chiar specialităţi în care adresabilitatea, semn subiectiv (de exemplu, stomatologia). Cu ţoaţă relativitatea, ambiguitatea şi „subiectivitatea" lor, semnele subiective sînt cele. care, în majoritatea cazurilor, determină pacientul să se adreseze medicului (î. HAŢIE-GANU, 1955) şi în acelaşi timp reprezintă primele manifestări ale bolii (Mc. WHINNCY, 1964); observaţiile se referă la boala somatică, în psihiatrie ele căpătînd cu totul alte dimen-si uni. Ar fi greu de obiectivat (de altfel, numai diletanţii ar putea încerca) insomnia sau anxietatea, depresia sau euforia, disociaţia sau dezorientarea * în fine, „banala" cefalee ră-mîne nepbiectivabilă în peste 90% din cazuri, cu toate progresele din domeniul mijloacelor de investigare a „cutiei negre" umane. Astenia nu se obiectivează, la fel ca şi senzaţia dergreaţă ; parestezia, ca şi vertijul nu au în toate cazurile un suport obiectivabil, dar aceasta nu înseamnă că ele nu există. A nu fi capabili să găsim o cauză, din motive „Obiective" sau „subiective", nu înseamnă să negăm existenţa efectului. Desigur nu trebuie să omitem nici faptul că expresia simptomatologiei aşa-zis „subiective" depinde de tipul de personalitate, de gradul de instrucţiune, de capacitatea de exprimare şi chiar de existenţa riscului de exagerare. Toate acestea însă nu ne conferă dreptul să nu acordăm importanţa cuvenită semnelor subiective. • în viziunea psihanaliştilor, semnul/simptomul capătă o rezonanţă aparte, el pretîndu-se — după S. BORELLI (1971), N. WEINTRAUB (1978), M. EISNER (1980), citaţi de A. RESTIAN (1988) — la o veritabilă interpretare simbolică. Astfel, „diareea ar fi (...) un semn al fricii, tár constipaţia un semn al faptului că bolnavul trăieşte într-un mediu puţin adaptat personalităţii sale ; hipertensiunea arterială ar fi semnul unei agresivităţi reprimate, ulcerosul ar fi devorat de ambiţii nerealizate, astmul ar fi un plîns înăbuşit; pitiriazisúl ar fi un semn de ruşine, pruritul ar fi expresia unei aversiuni 'fâţă de anturaj, pruritul genital ar fi expresia unor dificultăţi sexuale, cel anal — a unor tendinţe homosexuale, acneea ar fi expresia culpabilităţii ; cervicalgiile ar fi expresia unei afirmări dificile, dorsalgiile — a tristeţii şr lipsei de curaj, lombalgiile — a unor tulburări sexuale, iar brahialgiile ar fi expresia unei agresivităţi reprimate". Opinii discutabile dar nu lipsite de interes în ceea ce priveşte evidenţierea semnului care, fie el funcţionai sau organic, reprezintă un grad de suferinţă, deci o informaţie care, în context şi corelată cu alte informaţii, capătă dimensiunea de prim indicator în elaborarea diagnosticului. • In viziunea psihosomaticienilor, semnul/ simptomul este un element át unui limbaj mai rudimentar decît cuvîntuf, un „limbaj al organelor** (ALEXANDER, EISNER). Prin aceasta, semnul/simptomul încetează de a mai fi un simplu factor de rezonanţă al suferinţei somatice, pentru a deveni „un mijloc de comunicare cu lumea", în condiţiile în care subiectul este incapabil să exprime verbal stările afective pe care le trăieşte (incapacitate pe care P. E. SIFNEOS, citat ce A. RESTIAN, o numeşte alexitimie). Prezentăm o parte din semnele utilizate în lungul drum de la semn/simptom pînă la sindrom - Voi. I; A. 1144 ; p. 315. AMAT8 semn —> BENOiT-AMAT(s) sindrom - Voi. I ; B. 148 ; p. 393. Semn în psihiatrie SEM/ 219 ANTON8 semne — trei semne referitoare Ia somatognozie — Voi. I ; A. 881 ; p. 240. ASCHAFFENBURG8 semn — halucinaţii auditive la telefon — Voi I ; A. 1073 ; p. 293. AUTOMATISM MINTAL PSIHOGENIC8 semn -sin. ACŢIUNE EXTERIOARĂ(S) sindrom-Voi. I ; A. 1295 ; p. 347. BABINSKI8 semne — zece semne în dialogul organic/funcţional — Voi. I ; B. 5 ; p. 366. BAILLARGER3 semn — inegalitate pupi Iară (1877) - VoL ! ; B. 19 ; p. 368. BALCON» semn FEREY3 semn — Voi. II ; F. 123 ; p. 187. BALINSKl3 semn — areactivitate pupilară (1858) - Voi. I ; B. 29 ; p. 370. BASCINA3 semn — anxietate, negativism, teamă de părinţi — VoL I ; B, 81 ; p. 381. BATTLE3 semn — traumatisme craniene, diagnostic diferenţial — Voi. I ; B. 91 ; p. 383. BECHTEREV-MENDEL8semn - reflex cuboido-digital/dorsocubital — Voi. I ; B. 108 ; p. 387. BECHTEREV9 semn — părăsim boli e 4- afazie senzorială — Voi .1 * 109 ; p. 337. BELL8 semn — paralizie faciala, diagnostic diferenţial - VoL ! ; B. 125 ; p. 390. BERNSTEIN3 semn — diferenţierea simulaţiei de catatonie — Vor, S ; B. 181 ; p. 400. 270. BEUDOLT8 simptom • Pipăi re involuntară a conturului obiectelor care intră în raza privirii bolnavului, întîInită laschizofreni. Simptomul pare să fie un echivalent motor al denominaţiei (Nennen) descrisă de SOMMER, în care bolnavii enumeră tot ceea ce văd. BIERNACKI3 semn — anestezie în lues cerebral - Voi. I ; 8. 226 ; p. 413. BlKELE3semn — variantă a semnului Kernig — Voi. I ; B. 231 ; p. 413. BLEULER3 semn — halucinaţie vizuală complexă - V<*L I ; B. 310 ; p. 432. BODAMER3 semn -sin. PROSOPAGNOZ1E -Voi. í ; B. 338 ; p. 441. BOLLACK8 semn — evidenţierea stazei pupi-lare - Voi. I ; B. 350 ; p. 446. 271. BOMBOANĂ55 semn • Constă în mişcări şi mimică ce sugerează suptul unei bomboane. Clasic, era considerat specific pentru paralizia generală progresivă. Se semnalează şi în unele cazuri de nevroză. BRtSSAUD8 semn — semn plantar în sindromul piramidal — Voi. I ; B. 452 ; p. 465. BRISSAUD-MÁRIE8 semn — tic bucolingual — Voi. I ; B. 454 ; p. 465. BRUDZÍNSKI8 semn — semnele sindromului meningeal — Voi. I ; B. 478 ; p. 468. BRUNS8 semn — tulburări de echilibru, diagnosticul tumorilor — Voi. I; B. 479; p. 469. BRZEZICKI8semn - sin. PARAGNOMENUL BRZEZICKI - Voi. I ; B. 485 ; p. 470. BULDOG8 semn IAN1SEVSKI8 semn -Voi. II ; l. 1 ; p. 394. BUMKE8 semn — absenţa midriazei.la emoţii - Voi. I ; B. 506; p, 474. CHADDOK8 semn - varianta BABINSKI* semn — Voi. I ; C. 260 ; p. 535. CHARCOT8semn — cefalee „în cască" (CHAR-COT) - Voi. I ; C. 265; p. 537. j __________ CHASLIN8 semn - sin. CATAFAZIE VE RB IGE RAŢIE — Voi. IV ; V. 82; p. 537. CHVOSTEK3 semn —- hiperexcitabilitate în hipocalcemie — Voi. I ; C. 330 ; p. 546. ^ CORTINAB semn VERNET8 şemn — Voi. IV ; V. 91 ; p. 720. CUNN8 semn -+ BENOIT-AMAT(s) sindrom - Voi. I ; B. 148 ; p. 393. EXOLEXIE8 semn — citire fotografică (OSl-POV, 1908) - Voi. II ; E. 504 ; p. 138. FACIALs semn — sin. SCHULTZE8 ;şemn ; WEISS(S) sindrom CHVOSTEK8 semn — Voi. J ; C. 330 ; p. 546. FEREYs semn — siri. BALCON8 semn — Voi. ii ; F. 123 ; p. 187. FIEDLER8 semn — euforie toxicom&nîcă la morfină (1875) - Voi. II ; F. 140 ; p, 190, FLAPPING TREMOR8 semn — formă particulară de diskinezie extrapiramidală — VoL II; F. 176; p. 197. 220/SEM Semn în psihiatrie - F0T0F0BIE8 semn — intoleranţă la lumină (nu este o fobie) — Voi. li ; F. 260 ; p. 220. FOTOGRAFIE? semn — atitudine ostilă fată de fotografiere (1973) - Voi. II; F. 262; p. 220. FRANKLŞ semn în paramimia schizofrenă (1935) - Voi. II ; F. 270 ; p. 221. 272. J3ENE“S semn « Mişcare a pleoapelor, provocată de atingerea genelor, în cazul unor pierderi de cunoştinţă de natură funcţională, în patologia1 organică (criză apoplectică, fractură craniană sau alt traumatism sever, comă metabolică), semnul este absent. GERHARD8 semn — paralizia corzilor vocale (1863) -VoL II ; G. 89 ; p. 260. GLAZOV8 semn percepţie repetată obse- dant (1946) - Voi. II ; G. 147 ; p. 271. GOGH (van GOGH)8 semn ~ tentaţie Ia autooperare — Voi. ii ; G. 175 ; p. 274. GÖWERS8 Semn — semn ocular în PGP — Voi. II ; G. 182 ; p. 275. GRAEFE8 semn mioză în absenţa stimulului luminos (1856) —' VoL îl ; G. 187 ; p. 276. GRZYWÓ-PA8R0WSKI* semn - pseudohaiu- GJU Y£s lemn — apraxie particulară — Voi11 ; G. 263 : p. 294. HAENIL8 semn — în tabes cu localizare înaltă (1874) - Voi. II ; H. 10 ; p. 296. HALLCPEAU8 - semn - sin. AUTODEPILA-ŢIE PATOLOGICĂ; TRICOTILOMANIE -Voi. II ; H. 23 ; p. 298. HANZALOW8 semn — mic semn ai hemiparezei — Voi. II ; H. 56; p. 310. HEAD-HOLMES8 semn ~ parte componentă a sindromului talamic — Voi. II; H. 82; p. 314. ..... HtPERMETRIE8 semn — parte componentă a sindromului cerebelos — Voi. II ; H. 235 ; p. 339. HIPERPATfE8 - semn - sin. DURERE TA-LAMICĂ —. Voi. IL; H. 243 ; p. 341. HIPERiaOR/SM FAMILIAL6semn ^ GREIG(') sindrom - Voi. II; G. 217; p. 284. HIPPUS8 semn — „dansul pupilei" (mioză/mi-driază) - Voi: II ; H. 340; p. 377. lANfSEVSKl8 semn - sin. SIMPTOMUL BULDOGULUI - Voi. II ; I. 1 ; p. 394. JANET8 semn — „anestezie de examinare" — Voi. II ; J. 20 ; p. 978. JASKIN3 semn — derealizare în debutul de PMD - Voi. II ; J. 28; p. 979. JOFFROYs semn — erori grosolane de calcul elementar — Voi. H ; J. 46 ; p. 983. JOZ-STERUNG8 semn — excitabilitate nervoasă — Voi. II ; J. 52 ; p. 984. KAGAN8 semn — atonie mimică Ia copil (1976) - Voi. il ; K. 2 ; p. 988. KANDINSKI8 semn — în debutul schizofreniei - Voi. II ; K. 17 ; p. 990. KEHRER8 semn — în hipertensiunea intra-craniană - Voi. ii ; K. 37 ; p. 994. KEPINSKI8 semn — „teoria cercului ma^ic" — Voi. II ; K. 46 ; p. 995. KERNIG8 semn — semn meningeal — Voi. ii ; K. 50 ; p. 995. KLEIN8 semn — perturbarea sensibilităţii dtscrimtnattve^ — Vöt. 11 ; K. 82 ; p. 1000: KLEIST8 semn — în sindromul lobului frontal - Voi. 11 ; K. 86 ; p. 1 001. KLIGMAN8 semn — corelaţie negativă etiologică — Voi. il ; K. 89 ; p. 1 001. KNIES8 semn asimetrie, pupilară în Base-dow(B) boală - Voi. II ; K. 98 ; p. 1 002. KRAEPELIN8 semn — sugestibilitate şi automatism de comandă — Voi. II ; K. 124 ; p. 1 007. KRASNOV* semn — variantă a sindromului CAPGRAS (1976) - Voi. Il ; K. 129 ; p. 1 007. KUlMOV-KEHRER8 semn - nevralgie de trigemen în alcoolismul cronic —■ Voi. H; K. 137 ; p. 1 008. KÜSSMAUL8 semn — dedublare sau ignorare de silabe - VoL II ; K. 141 ; p. 1 009. LASÉGUE8 semn — cu implicaţii în diagnosticul diferenţial — VoL II; L. 57; p. 1021. LASÉGUE8 simptom — cu implicaţii în diagnosticul diferenţial — VoL II ; L. 58 ; p. 1 021. LĂZĂRESCU* semn — cu implicaţii în diagnosticul diferenţial — VoL II ; L. 78 ; p. 1 023. Semn în psihiatrie SEM/22% LHERMITTE3 semn HEAUTOSCOPIE NEGATIVĂ - Voi. II ; H. 84 ; p. 314. L/SI (DE) PIN TUS3 , simptom — mioclonii de începută! somnului — Voi. II ; L. 277 ; p. 1 056. LUST8 semn — prezent în spasmofilie (->) — Voi. II ; 1: 384 V p. 1 087. MACEWEN8 semn — evidenţierea hidro-certei - Voi. III ; M. 3 ; p. 7. J^AGNAN8 semn — „mania lăcomiei" (1885) -r Voi. ţlî ; M. 27; p. 13. MAGNAN3 simptom — „mania cifrelor “ (18g3) - Voi. III ; M. 28; p. 13. MAţ$Uş semn — element pentru diagnosticul difereai - Voi. III ; M. 79 ; p. 33. MARMESCU* semn - sin- SEMNUL MÎINÎI SUCULINTE - Voi. Hi-; M. 113 ; p. 39. MAZIţ4lMsimptom — în întârzierile de dezvoltare psihică — Voi. lll; M. 174; p. 54. M£NZ£LS simptom — mamfestari psihice în boli congenitale de tip degeneraţi / (KEDDJE, 1969) - YqL III ; M. 294 p 85 MEYARP8 simptom — propriu stuporului catatonic — Voi. III ; M. 415 ; p. 105. MEYER9 simptom — midriază reflexă în boli psihice (1910) — Voi. Ili; M. 417; p. 106. MIDRIAZĂ8 semn — prezenţa semnului în afecţiuni psihice — Voi. III ; M. 452; p. 111. MINOR Lssimptom — echivalenţă epileptică— Voi. III; M. W; p. 119. MIOZĂ8 semn — prezenţa în boli psihice — Val. IM ; M. 523 ; p. 124. MlNĂ SUCULENTĂ3 semn MARINES-CU8semn - Voi. III ; M. 113 ; p. 39. MOREL-LAVALLÉE8 simptom — „dragoste pentru injecţii" - Voi. III ; M. 652; p. 158. MÜLLER8 semn — semnul obiectiv al sindromului subiectiv — Voi. III ; M. 724 ; p. 176. NEISSER8 semn - şjn. VORBIRE ALEGORICĂ - Vorf. HI ; N. 77; p. 194. OGLINDĂ8 semn — contemplare prelungită In faţa oglinzii — Voi. III ; O. 87 ; p. 313. OMEGA MELANCOLIC8 semn - SCHUELE, 1898 - Voi. III ; O. 114 ; p. 320. OSTANKOVs simptom — „simptomul reflectării în oglindă** (1934) ; „simptomul: capişonului" - Voi. lll ; O. 240 ; p. 346. PANAGNOZIE8 semn — ignorare a deficitului motor post ictus vascular — Voi. III ; P. 64 ; p. 357. • PARY8 semn — manifestare (complicaţie) a tratamentului NL prelungit (1979) — Voi. \ \\ ; P. 253 ; p. 396. PAVLOV8 simptom — răspuns în funcţie de tonalitatea vocii — Voi. III ; P* 290 ; p. 403. PENFIELD8 semn — echivalenţa epileptică ; „gîndire impusă** — Voi. III ; P. 343 ; p. 410. PERNĂ PSIHICĂ8 semn — stereotipie ,akine-tică de atitudine (DUPRÉ) — Voi. IU ; P. 392 ; P- 422. : PERSEVERARE TONICĂ8 semn — exagerarea reflexului de apucare forţată — Voi. HI ; P. 405 ; p. 426. PERSEVERARE VIZUALĂ8 semn - extinderea timpului unei imagini — VoL lll; P. 406 ; p. 426. PICARD8 semn — tahipsihie în epilepsia jackscmiană— VoL Hl ; P. 491 ; p. 564. PICK8 semn — dezorientare în raport cu propriul corp — VoL lll ; P. 497 ; p. 565, PITRES8 semn — senzaţie penibilă la atingerea tegumentelor (ISTERIE) HAPHALGEZîE VoL II ; H. 60 ; p. 310. „PLACĂ DE GRAMOFON*18 semn — formă de stereotipie verbală (MAYER-GROSS, 1931) — VoL II! ; P. 558 ; p. 574. POPOV8 semn — modificări ale conţinutului afectiv al visului în PMD - VoL lll ; P. 656 ; p. 586. POPPELREITER-WOLPERT8 semn - tip particular de agnozie — VoL IU ; P. 657 ; p. 586. PÖTZL-HOFF8 semn — „dialog cu anonim în grup cunoscut* (1937) — VoL lll ; P. 708 ; p. 596. PREDESCU8 — semn — „refuzul declinării* identităţii" - VoL lll ; P. 757 ; p. 604. PRÉV0ST• semn — „bolnavul îşi priveşte leziunea" — Voi. III ; P. 814 ; p. 617. '222/SEM Semn în psihiatrie „PRIVIRE ÎN APUS DE SOARE"8 semn— caracteristici, circumstanţe — Voi. IU ; P. 842; p. 621. PROSKINEZIE8 semn — „negativism inversat1* {LEONHARD, 1936) - Voi. Ili; P, 943; p. 643. QUINQUAUD8. semn — tremurături fine ale mîinii (alcoolism) — Voi. II! ; Q. 33 ; p. 800. RAUSCHBURG8 simptom — aglutinare, omitere/repetare de cuvinte (1905) — Voi. Iii ; R. 55 ; p. 811. REBENOK9 simptom — manifestări psihice în gripă — Voi. III ; R. 101 ; p. 838. REDLICH8 semn — dilatarea. spontană a pupilelor — Voj. Hl ; R. 125 ; p. 848, REICHARD8 semn — evidenţierea halucinaţiilor vizuale — Voi. UI ; R. 176 ; p. 864. „ROATĂ DINŢATĂ“s semn — mişcare lentă şi sacadată de revenire — Voî, li! ; R. 369 ; p. 911. ROSENBACH8 semn — prezenţa reflexelor abdominale în hemiplegia isterică — Voi, III ; R. 410 ; p. 918. ROSENBACH8 — simptom — tremor palpebral la închiderea pleoapelor — Voi. III ; R. 41T; pT 918. SALÜS* Semn - sin. HAtsTN3 semn ; SALUS-sin. GUNN8semn -* SOBANSKI8 semn - Voi. IV; S. 22; p. 13, SCHĂFFER8 semn -> NEURON MOTOR PERIFERIC*s) sindrom - Voi. IV; S. 87; p. 30. SCHIZOBAZIE8 semn — ‘atăxie frontală si temporală (MINEAZZINI, KNAPP) - Voi. IV; S. 102 ; p. 34. SCHLESINGER-POOL8 simptom — supinaţie reflexă consecutiv flexiei piciorului— Voi. IV *, S. 136 ; p. 169. . SCHUELE8 semn ^ OMEGA MELANCOLIC - Voi. III ; 0.114 ; p. 320; SCHULTZE8 semn - sin. WEISS8 semn — C.HVOSTEK8 semn - Voi, I ; C. 330 ; p. 546. 273. SEMNE „MO!** • Expresie folosită de unii autori pentru semnele uşoare de incapacitate sau disfuncţie. Şe referă,. în'special, la patologia neurologică a copiilor schizofreni şi/sau a celor cu disfuncţii cerebrale minime („minimal brain disfunction**), la care este greu de stabilit gradul de .specificitate al afecţiunii. Probele privind comportamentul motor şi perceptual sînt adesea relevante pentru deviaţiile uşoare de la normal. 274. SEMNUL ROTIRII OCHILOR • Unul dintre indicii de susceptibilitate a subiectului la hipnoză, descris de H. SPIEGEL. Subiectului îi este dată comanda să-şi rotească ochii în sus cît de repede poate şi, în acelaşi timp, să-şi coboare încet genele. Spaţiul alb cornean este divizat de la zero la cinci. Spaţiul cornean redus (numerele mici) arată o slabă hipnötiza-bilitate. Autorul mai propune o investigare a tipurilor, de personalitate după dihotomia: raţional/sentimental. Cei uşor hipnotizabili ar fi mai degrabă sentimentalii decît raţionalii. SICARD-FOtX8 semn - sin. DISOCIAŢIE ALBUMINO-CITOLOGICĂ în LCR -4 ALBU-MINORAHlE ; L.C.R. - Voi. II ; L. 213 ; p. 1042. SMOLENSKl-IVANOV8 simptom —. prezenţa răspunsului scris în catatonie (1934) — Voi. IV ; S. 670 ; p. 357. SOBANSKI8 semn (1950) - sin. HANN» semrr{t891> 7 SALUS-G UNN (Î929) - VotrlV ; S. 674 ; p. 358. STAEHELIN8 simptom — înăbuşire în. alcool a simptomatologiei psihice (1943) — Voi. IV ; S. 879 ; p. 419. STAEHEUN-FRIGERO-LEVY* semn - plafonare şi retropulsie a globilor oculari —Voi. IV ; S. 880; p. 419. STELLWAG8 simptom — lărgirea fantei palpebrale şi rărirea clipitului — Voi. IV ; S. 920 ; p, 424. STERN8 simptom — scăderea periodică a randamentului (1897)-^ Voi. IV; S. 947 ; p. 428. STERTZ8 simptom — scurte absenţe, par etice şi afazice (1911) - Voi. IV; S. 949; p. 428. STRUMPELL* semn — util în dagnosticul diferenţial al hemiplegiei isterice — Voi. IV ; S. 1 010 ; p. 440. SURÎS INSISTENT8 semn — „teama de inoportunitatea sa“ (BECHTEREV, 1898) - vol. lV ; S. 1 099 ; p. 465, Semn în psihiatrie ; Semnal ; Semnal de angoasa SEM/223 TEOFRAST8 simptom — modificări ale personalităţii în involuţie (V. BLEIHER, L. ZAV1LEANSKAIA, 1982) - Voi. IV; T. 179; p. 525. TETRAZINl8 semn — retroflexia capului în PGP - Voi. IV ; T. 247 ; p. 555. THÖMÁS8 semn — tip de distonie neurovege-tativă (THÖMAS, ROUX, 1914) - Voi. IV; T. 268 ; p. 559. TROUSSEAU8 semn — „rnîna de mamoş în spasmofilie“ — Voi. IV ; T. 608 ; p. 673. VASILESCU* semn — importanţa în psihiatrie —. Voi. IV ; V. 49 ; p. 713, VERAGUTH8 semn — modificări mimice în depresie - Voi. IV ; V. 73 ; p. 717. VERNÉT8 semn - sin. SEMNUL CORTINEI - VoL .IV; V. 91 ; p. 720. ViGGO-jENSEN6 simptom — hipermobîlitate funcţională a globilor oculari — VoL IV ; V. 129; p. 728. VOMISMENT CEREBRAL8 semn - semn în HiC - VoL IV ; V. 213 ; p. 748. VRONOs simptom — semn iniţial în schizofrenie - VoL IV ; V. 221 ; p. 749. ¥/-AGNERvon JAUREGG8 simptom — corrra-nicare verbală post compresie globi oculari — Voî, IV ; W.3 ; p. 751. WEISS8 semn CHVOSTEK8 semn -VoL l; C. 330 ; p. 546. WEST8 simptom - sin. PARALIZIE MATINALĂ - Voi. IV ; W. 47 ; p. 757. WESTPHAL8 semn — abolirea reflexului achiîian drept — Vol. IV ; W. 51 ; p. 759. WESTPHAL-BUMKE8 semn - areactivitate pupi Iară în stuporul catatonic — Vol. IV; W. 52 ; p. 760. WIMMER-STERN8 simptom ■— manifestări psihice (1926) - VoL IV ; W. 66 ; p. 762. WOLTMAN8 semn —- element psihic în mixedematoză — VoL IV; W. 75; p. 763. ZAVILEAiNSKAlAs simptom (1956) - VoL !V ; Z. 6; p. 771, 275; SEMNAL (cf. fr. signal) • Termen aparţinînd neuro- şi psihofiziologiei, folosit ulterior în cibernetică. Reprezintă un anumit semn, convenţional sau natural, care declanşează un anumit răspuns sau anunţă un eveniment, fenomen, situaţie pe cale de desfăşurare. Semnalul conţine o cantitate de informaţie care provoacă un răspuns şi devine stimul prin operaţia de semnalizare. Pentru a provoca reacţia, semnalul trebuie să fie decodificat ce către sistemul căruia i se adresează ; dacă sistemul nu decodifică semnalul, atunci reacţia/răspunsul nu se produce. Semnalul presupune o relaţie între semnificat şi semnificant^ perceperea şi înţelegerea semnalului impli-cînd înţelegerea acestei reiaţii. După PAVLOV, există trei nivele de funcţionare a semnalelor (şi deci trei categorii principale ce semnale) : • nivelul sistemului nervos subcortical ; • nivelul imagistic ; e nivelul verbal/conceptual (limbajul ca ai doilea sistem de semnalizare). SemnuLdevine semnal în măsura în care intră într-o operaţie sau activitate de semnalizare. Comunicarea interumană implică schimburi de semnale organizate în mesaje, Aceste semnale se desfăşoară într-o funcţionare semantică, şi sintactică, în cadrul discursului. In psihopatologie, în procesele morbide grave, cum este procesul psihotic sau procesul psihoorganic, activitatea de semnalizare este perturbată în special la nivelul comunicării, at înţelegerii şi i nte rpretării semnuîeior. Astfel, semnalele fie că nu mai provoacă n delir ; Senilitate semantică, întrucît verosimilul nu dă garanţia realului, ci doar iluzia acestei garanţii. 281. SEMNIFICAŢIE - nivel de (cf. fr. signification) • Expresia se referă Ia diferitele grade ale înţelegerii funcţiei şi conţinutului unui semn anume, semn asociat unui obiect. Aceste grade de înţelegere reprezintă nivele de semnificaţie în procesul mai amplu al semnificării. în mod strict, semnificaţia trimite la un sens anume, acela care rezultă din relaţia constantă, coerentă şi precisă dintre semnificant şi semnificat. într-o accepţiune lărgită, semnificaţia poate fi diferită după context. Există, pe lingă componenta designaţi vă, cognitivă a semnificaţiei, şi o componentă emoţională sau imperativă. Dincolo de înţelegerea unui cuvînt, a unei expresii (a unui semnificant, în genere), se produce şi o receptare emoţională. Utilizarea s e m ni ficaţiei în sensul ei afectiv introduce termenul într-o perspectivă lingvistică şi psihologică, în care legătura semnificant-semnificat urmează nivelele de profunzime ale fiinţei. 282. SENELAÍGNE-DEBRÉ-KOHER sindrom • Sindrom definit la copil ca asociere a unei hipertrofii musculare generalizate (care conferă un aspect atletic, herculean), cu hipo-tiroidie (cretinism). Hipertrofia predomină la anumiţi muşchi (moleţi, trunchi, centură scapulară, gît, eminenţă tenară şi hipotenară), fiind cu atît mai netă, cu cît pielea este mai puţin infiltrată. Muşchii sînt mai duri la pal pare, forţa musculară este normală sau-^cazutlr-ia^ manifestările miotonice sînt excepţionale. Hipertrofia musculară poate apărea dupăioter-venţii chirurgicale pe tiroidă sau roentgen-terapie tiroidiană, amplificîndu-se apoi în cîteva luni. Studii ultrastructurale efectuate de AFIFI şi colaboratorii (4971) nu au putut evidenţia modificări caracteristice ale fibrei musculare. La examenul bioptic, A. J. SPIRO, A. HIRANO, R. L. BEILIN etc. au remarcat prezenţa „Ring“-urilor (fibre orientate perpendicular pe axul longitudinal al fibrei musculare, creînd imaginea de „inel striat** care circumscrie fibră; inelele sînt frecvent asociate cu mase aparent amorfe de sarcoplasmă cu nudei) şi a atrofiei selective a fibrei musculare T2, amintind unele particularităţi histologice ale distrofiei miotonice. Tratamentul substitutiv cu hormoni tiroidieni reduce volumul muşchilor la normal. 283. SENESCENŢĂ (cf. lat. senex ,,bătrîn“) sin. . ^ BATRINEŢE, 284. SENIL(D> delÎE (cf. lat. senilis „bătrî-nesc*4) • Idei delirante de mică amplitudine, cu caracter contradictoriu şi uneori chiar absurd. Termenul este însă ambiguu, semnificînd mai mult o circumstanţă etiopatogenică decît o entitate nosologică circumscrisă precis. Tematica delirului senil este de persecuţie sau de prejudiciu material sau moral (delirul senil de prejudiciu — KRAEPELIN). Delirul senil survine la subiecţi avînd vîrsta de peste 65 de ani, are o evoluţie progredientă. cu tendinţă la ştergerea productivităţii şi substituirea lentă a. acesteia cu elemente deterioraţi ve. Se pot înregistra episoade con-fuzo-onirice favorizate (ca şi creşterea intensităţii întregii simptomatologii) de întuneric. Comportamentul de apărare şi de izolare este relativ frecvent înregistrat. Delirul senil poate anunţa adeseori demenţa. 285. SENILITATE (cf. ír. sénilité : vezi lat. senex „bătrîn") • Bătrîneţe^ patologică, spre deosebire de SENESCENŢĂ — considerată bătrîneţe normală, fiziologică. Limitele între aceste două stări sînt greu de stabilit. Senilitatea poate apărea ca urmare a unei patologii presenile, dar poate apărea şi d’embjée. Instalarea senilităţii este situată, mai mult sau mai puţin arbitrar, în jurul vîrstei de 70 de ani. Rapiditatea apariţiei sale este dependentă de o multitudine de factori care intervin,, în afara vîrstei, acumulîndu-se ; între aceştia un rol important îl au ereditatea, traumatismele psihice, infecţiile locale sau generale, Celula nervoasă este lezată fie direct, fie prin intermediul^ tulburărilor circulatorii şi metabolice, în special prin amiloidoză, ceea ce pune problema unui proces de autoimunizare (SCHWARTZ). Leziunile, de obicei de aspect atrofie, -sînt diseminate în întregul organism (aparat cardiovascular, renal, musculatură striată şi netedă), nefiind omogene şi uniforme, ceea ce permite descrierea unor atingeri locale-, sau predominante. în senilitate, funcţionalitatea organismului este perturbată în totalitate, apărînd o diminuare generală a rezistenţei, insomnie, inape-tenţă (rareori apare o creştere a apetitului şi a somnului), tremurături, dificultate de coordonare a mişcărilor (evidenţiată la scris, vorbire), scăderea acuităţii senzoriale (hipoacuzie, prezbitism), dirhinUarea reflexelor osteö-tendinoase şi corneene (printr-o leziune mia-neuronală). Pe plan psihic, apare o accentuare a tulburărilor existente încă'din presenilîtate, marcată prin diminuarea importantă a capacităţii intelectuale şi, în special, prin deteriorarea capacităţii de sinteză* Procesul invo-» luţiei nu urmează o anumită regulă, deterlo- Seni unt; Sens; SensavaH^ SEN/227 rar*ea putîndu-se produce in etape condiţionate un te st eta 1 o nat în n auă clase, este mai sensibil decît unul etalonat în cinci ‘dase* deoarece permite o apreciere mai fină a trăsăturii psihologice măsurate. Pe lîngă standardizare* sensibilitatea depinde, de asem-eneâ» de modul în care a fost construit testük Dacă itemii acestuia sînt fie. prea uşori, fund rezolvaţi corect de majoritatea subiecţiloiH fie prea grei, cînd nu pot fi efectuaţi corect de cei mai mulţi dintre subiecţi, sensibilitatea este slabă, deoarece puterea de discriminare a testului nu este corespunzătoare. 294. SENSIVAL(M) Danemarca, Elveţia, Italia, Portugalia • Antidepresiv timoleptic, . sin. - derivat dîbenzocicloheptadienîc —> NÖR-TRIPTILIN(M) România. : ' 295. SENSORIUM (cf. lat. sensorium:„6r-gan/loc al simţirii**) • Termen-utilizat uneori ca sinonim pentru conştiin-^, ipotetic loc aî1 senzaţiilor4* sau „centru aP simţurilor**situat în creier. Este conceput, de obicei, ca. opus „motoriumului**, împreună cu care constituie aşa-numitul organo-sistem animal. în acee^şV viziune, aparatul nutritiv şi de reproducere formează organo-sistemul vegetativ. ; Pentru unii autori, are semnificaţia de aparat senzo riaI al ~co rpuîui : cînd o. p ersoafiI percepe cu claritate natura mediului conjurător, se^ spune ca. are un aserjsorium ..clar**. i ntact. i n confuzia mintală, l este descris ca deteriorat sau „neclar*4. — î-n stările maniacale acute sau în depresia psihotică cu stupoare,, se poate vorbi despre un sensorium tulburat. Orientarea corectă ternporo-spaţială este considerată ca dovadă a unui sensorium clar. ■ 296. SENTIL(M) Coreea - DCI Clobazam’é Tranchilizant, derivat benzodiazepinic dé tip 7-clor-1-metil-5-fenil-1 H-t,5-benzödíáze-pin-2,4(3H,5H)-dionă, cu acţiune anxiolitică şi sedativă, uşor inferioară seriei. Este indicat şi în afecţiuni psihosomatice, distonii neuro-vegetative, nevroze cenestopate, .fiind recomandabil în tratamentul ambulator, întrucît nu influenţează reflexele conducătorilor auto;;. Séntimént; Semntimentală - aură SENf%29 297. SENTIMENT (cf. fr. sentiment : vezi lat. sentire „a simţi**) • Stare emoţiohal-afec-ti vă, superioară, complexă, mai durabila decît emoţia şi mai puţin intensă decît pasiunea, care se instituie ca atitudine (schemă relaţională cu sens valoric) a persoanei faţă de obiecte, fiinţe, relaţii sociale şt faţă de sine însuşi. DELAY şi PICHOT identifică sentimentul cu _,,eféctul -persistent al emoţiilor** sau cu „habitudinea emoţională**, trăsăturile sale specifice fiind de stabilitate relativă, caracterul de „concentrat emtiţionât** şi de automatizare (persistă latent şi se activează periodic, chiar în lipsa stimulării nemijlocite). Sentimentele şi emoţiile se află în raport de compatibilitate, trecînd adesea unele în-altele, dar nu sînt identice. Geneza sentimentului éste de durată, are caracter stadial (cristalizare, matürizare a sentimentului) şi conflictual, dar prin aceasta capătă longevitate, durabilitate şi intensitate superioară emoţiilor tranzitorii şi nestructurate, disparate. Dezagregarea sentimentului corespunde unei deziluzii-, decepţii, care poate determina o atitudine pesimistă. Uneori, sentimentele se dezagregă:.prl:n ş$tur raţie şi uzură,, fiind înlocuite d.e dep,rinderj afective (de exemplu, într-un cuplu conjugi, o dragoste pătimaşă se poate transforma, după un număr de ani, în platitudine, plictis,. toleranţă). -------- , - - - r Taxonomic, se pot distinge sentimente in.t% lectuale, estetice, religioase ş.a. r _ Unii autori vorbesc de sentimente inferioare, de natură pulsional-impulsivă, legate de exacerbarea trebuinţelor fiziologice, denaturate patologic în acest caz, este vorba mai degrabă de afecte (feeling) sau de reacţii emoţionale. subconştiente, refulate öe conştiinţă* Acelaşi lucru se poate spune despre sentimentele inconştiente de culpabilitate, de infe-r rioritate sau de agresivitate, evidenţiate de psihanaliză. După cum subliniază P. POPESCU-NEVEA-NU, sentimentele sînt formaţiuni sintetice, în care constituentul afectiv este dublat de selectivitate şi de tendinţa spre generalizare. Patologia sentimentelor se. suprapune, m mare măsură, cu patologia afectivităţii şi a voinţei. întrucît se caracterizează îndeosebi prin orientare selectivă, nivel valoric şi stabilitate (rezistenţă), sentimentele depresive de diverse intensităţi sau cele ambivalenţe exprimă destructurări sau alterări mai mult sau mai puţin profunde ale sferei afective, subiacente celor de gîndire sau de personalitate. 298. SENTIMENT DE NEÎMPLINIRE (SENTIMENT D’INCOMPLÉTUDE) • Noţiune in- trodusă de . P.. JANET în legătură cu sentimentul trăit de psihasteniei, care atribuie un caracter de insuficienţă, neîmplinire tuturor fenomenelor, psihice pe care le trăiesc. Aceasta „notă particulară*4 face ca trăirile acestor .subiecţi să fie tensionate, consumatoare de energie, De altfel, subiectul încearcă acelaşi sentiment de neîmplinire faţă de toate acţiunile şaje-, căutînd să amîne cît mai mult clipa în care declară terminată © anumită acţiune, 299. SENTIMENT DE STRANIU • Trăire subiectivă din fenomenele patologice de de realizare şi depersonalizare. Sentimentul de straniu se caracterizează prin pierderea senzaţiei de intimitate cu propria persoană şi cu mediul înconjurător, prin senzaţia de incoerenţă şi sărăcire de semnificaţie, anxietate difuză şi senzaţie de schimbare iminentă, catastrofală. Sentimentul de straniu îşi are originea, după psihanalişti, în retragerea libidoului şi dezin-vestirea realităţii, concomitent cu invazia m. conştient a conţinuturi lor inconştiente. Subiectul are sentimentul că priveşte töftül printr-un ecran, case află într-un ţinut străin, bizar sau că este un spectator la „simulacrul vieţii** din jurul său. -Trăirile sînt atît de inedite sau absurde uneori, încît nu pot fi descrise de către subiect, ci doar sugerate metaforic. Nu sînt generate de halucinaţii, idei delirante sau stan confur zionale. . ...... Dupa GUIRAUD, actul psihic primordial este reprezentat de „sentimentul de a exista.", care stă la originea intuiţiei Eului. La acesta se adaugă conştiinţa schemei corporale, perceperea lumii exterioare, stabilirea de relaţii afective. Perturbarea acestora duce la apariţia sentimentului de straniu. Se întîlneşte la personalităţile dizarmonice psihastenice, la care predomină sentimentul de derealizare, spre deosebire de schizofrenie, unde predomină depersonalizarea, în faza iniţială a stărilor confuzionale, înainte de disoluţia totală a cîmpului conştiinţei. în epilepsia temporală, unde apare brusc, ca o echivalenţă comiţială sau în aura dinaintea crizei comiţiale propriu-zise, se caracterizează prin distorsionarea imaginii spre lumea exterioară, însoţită uneori de perturbarea schemei corporale. 300. SENTIMENTALĂ aură (cf. fr, sentimental) • Variantă a aurei epileptice, constînd în apariţia durerii în zonele pareste-zice preexistente, însoţită de apariţia unui sentiment nemotivat de tristeţe şi indiferenţă. Mai pot apărea tulburări de tip halucinator auditiv, precum şi modificări ale sensibilităţii mioartrokînetice. 230/SEN Sentimentalism ; Sentimente şt logică 301. SENTIMENTALISM (cf. fr. sentimentalisme) • Atitudine subiectivă, concepţie, comportament care relevă preponderenţa pînă la exagerare a afectivităţii în raport cu raţionalul. Din punct de vedere psihologic, sentimentalismul se asociază cu un grad crescut de impresionabili tate şi cu un deficit de cenzură raţională, fapt ce determină o percepţie distorsionată şi amplificată a vieţii de relaţie, tendinţa de a aprecia conduita oamenilor şi evenimentelor vieţii numai din punct ce vedere sentimental. în plan comportamental, sé manifestă printr-o afectare sau exagerare a sentimentelor. Sentimentalismul în sine nu are o semnificaţie patologică, dar poate însoţi anumite dizarmonii, mai frecvent pe cele da ţip isteric, sau poate fi potenţat de afecţiuni psihice sau psihosomatice. 302. SENTIMENTE Şl LOGICĂ • Asocierea aparent paradoxală a unor noţiuni care reprezintă, una afectivitatea, alta gîndirea, funcţii psihice distincte şi totuşi aflate în strînsă întrepătrundere, asigurînd unitatea vieţii psihice a individului, a fost evidenţiată de psihologul şi filozoful francez Théodule RIBOT în lucrarea „La logique des sentiments“ (1905). în capitolul introductiv al traducerii oferite de dr. Leonard GAVRILIU (1988), este subliniată motivaţia pe care a avut-o celebrul om de ştiinţă francez în elaborarea acestei lucrări : revendicarea pentru psihologie a dreptului şi obligaţiei „de a trata operaţii le logice ca şi celelalte fapte psihice, fără vreo preocupare pentru forma sau validitatea lor, deoarece pentru psihologie un raţionament bun nu este mai privilegiat decît unui răuM. Th. RIBOT descrie, prin prisma psihologiei de orientare abisala, cinci tipuri de raţionamente „extraraţionale" (pasional, inconştient, imaginativ, justificativ şi mixt), toate fiind determinate de impulsuri, tendinţe, dorinţe, atracţii sau aversiuni, venite din subteranele fiinţei. Raţionamentul afectiv (R.A.) sau emoţional este un cuplu ideo-afectiv în care afectivitatea constituie elementul, predominant, variind ca intensitate de la simpla tendinţă care abia solicita concluzia, la o antrenare oarbă a acesteia. între logica sentimentelor şi logica raţiunii nu există o barieră naturală. Un rol analog ideilor generale sau abstracte din logica raţională este atribuit în logica emoţională acestor cupluri ideo-afective, denumite de RIBOT concepte-valori, judecăţi de valoare sau, pe scurt, valori. KREIBIG înţelege prin valoare importanţa pe care o are conţinutul unei senzaţii sau al unui gînd pentru subiect datorită stării afective din momentul respecţiv, valoarea fiind întotdeauna în raport intim cu dorinţa. în morală, valoarea reprezintă un concept esenţial; aici orice valoare este sentiment şi orice sentiment este valoare, în privinţa locului de desfăşurare, RIBOT consideră că domeniul de acţiune al logicii sentimentelor îl constituie socialul. Principiul finalităţii determină unitatea logicii afective. R.A. tinde totdeauna către un scop., el nu vizează, un adevăr abstract, ci un rezultat practic şi este întotdeauna orientat în această direcţie. Deosebirile dintre raţionamentul intelectual (R.l.) şi R.A. ar fi următoarele : — R.l. are drept scop cunoaşterea adevărului obiectiv, fiind adaptat ia fapte (elementul subiectiv este neglijabil) şi analizează, contradicţiile ; — R.A.este adaptat la credinţe, dorinţe, aversiuni, care sînt valori ireductibile unele la altele şi nu sînt contradictorii decît în măsura în care sînt raţionalizate ; dorinţe sau credinţe contradic- , torii pot coexista în acelaşi om fără a se suprima una pe alta. Logica afectivă (L.A.) caută numai mijloace de satisfacţie şi succes, fără a lua în considerare dacă dorinţele pe care le urmează sînt sau nu contradictorii. în situaţii practice, logica raţională (L.R.) procedează prin analiză, descompunînd pro- procedează prin sinteza, concluzia fiind deter-rrri rrată di nai nte deprn rrn d de trăsătur rle optimiste sau pesimiste, îndrăzneţe sau timide ale subiectului. O apreciere depinde astfel de dispoziţia de moment : simpatie sau antipatie, încredere sau neîncredere. Principalele forme ale logicii sentimentelor sînt, după RIBOT, raţionamentul pasional, inconştient, imaginativ, justificativ şi mixt sau compozit. Raţionamentul pasionai este forma cea mai simplă de raţionament pur afectiv, cea mai săracă în elemente intelectuale. Este contrar raţiunii, falsifică judecata şi voinţa, este nociv în practică. Raţionamentul inconştient se bazează în concepţia lui RIBOT pe existenţa inconştientului static (incîuzînd obişnuinţele, memoria şi în general tot ceea ce reprezintă informaţia organizată) şi a inconştientului dinamic, care se află într-o stare latentă de activitate, de incubaţie; de elaborare. Raţionamentul imaginativ este forma cea mai completă şi cea mai frecventă, caracterizîndu-se printr-un mecanism imaginativ (exemple: credinţele despre viaţa viitoare, „prezicerea“ — astrologia, chiromanţia etc. —, magia). Senzaţie ; Senzaţii parazite SEN/231 Raţionamentul justificativ este forma cea mai simpla, întîlnit la gîndirea copiilor ; este generat de o credinţă fermă şi sinceră, care refuză să fie tulburată. RlBOŢ consideră această credinţă ca o manifestare a; instinctului de conservare. Raţionamentul justificativ este remediul îndoielilor. O variantă este reprezentată de raţionamentul de consolare, ca un remediu al durerii morale. Apare în toate împrejurările dramatice ale existenţei : boală, despărţire, decesul unei fiinţe dragi. Constă în punerea în valoare a unor stări din trecut sau din viitor, capabile să compenseze prezentul. Raţionamentul mixt conţine un amestec variabil de logică afectivă şi logică raţională. Cu toate că rezultatul, final este anticipat, el nu este acceptat decît atunci cînd á fost validat printr-o înlănţuire riguroasă de judecăţi. 303. SENZAŢIE (cf. fr. sensation l lat. sensatio) • Forma elementară, uni modală şi nemijlocită de reflectare a unor. însuşiri simple şi separate ale stimulilor. care acţionează asupra organelor, de simţ. „Imaginile" senzoriale furnizează date elementare, reductive, privitoare la lumină, culoare, calităţi mecanic^ sau chimice, stări ale sistemului muscular sau ale viscerelor, sunet etc., care vor fi integrate în procesul percepţiei. La scara dezvoltării animale, senzaţia a apărut ca mődde semnalizare a Unor însuşiri obiectuale vitale, diversificîndu-se la animalele superioare şi la om.,, prin diferenţierea receptorilor specializaţi, cu proiecţii diferite în scoarţa cerebrală. Diferitelor categorii de analizatori le vor corespunde deci, diferite forme de senzaţii. Ch. S.HERRINGTON împarte senzaţiile în senzaţii oi^inuţe prin telereceptori (receptori de distanţă) sau prin receptori de contact, stimulul provenind prin intero-, extero- şi propriocepţie. ■ - Reflectarea senzorială se produce numai între, anumite limite de intensitate ale stimu- lului, dincolo de care senzaţia nu este perceptibilă (sesizată). Minimul valorii stimulului la care e posibilă perceperea sa circumscrie pragul absolut al senzaţiei, iar minimul diferenţei perceptibile între două valori ale stimulului defineşte pragul diferenţial. Intensitatea senzaţiei este invers proporţională cu pragurile senzoriale. Dincolo de legea intensităţii stimulilor, senzaţiile se mai supun şi altor legităţi, cum sînt : legea contracţiei, legea adaptării senzoriale, sensibilizarea, legea semnificaţiei, principiul interacţiunii energetice a analizatorilor, tn lipsa unei stimula i supra-liminare, senzaţiile nu sînt sesizate în mod curent. Senzaţiile constituie fundamentul şi izvorul cunoaşterii. Hiperestezia, hipoestezia, sinestezia reprezintă ipostaze ale alterării sensibilităţii generale sau a unei anumite modalităţi senzoriale, ca de altfel şi senzaţiile parazite, fosfenele şi fotopsiile, ca disocieri patologice ale structurărilor receptive, în care senzaţiile reprezintă elemente constitutive. 304. SENZAŢIE SECUNDARĂ • Termen folosit de STODDART (1962) cu sensul de SINESTEZIE (-). 305. SENZAŢII PARAZITE # Categorie de tulburări perceptuale descrise de GUIRAUD, constînd iaapariţia- de-fa4se-se nzaţii- -c-u- -ea-racter elementar (scînteierî, zgomote, mirosuri urîte etc.), recepţionate de subiect ca av+nd calităţi estezice proprii" şi o localizare precisă pe ecranul senzorial. Ele sînt produse de exci- 232/SEN Senzitiv, de relafié( D> delir ; Senzitiv - tip de personalitate tanţi anormali, acţionînd fie pe căile senzitivo-senzoriale periferice, fie pe ariile corticale (inflamaţii, compresiuni, curent electric etc.). Senzaţiile parazite apar rareori ca fenomene izolate, mai frecvent fiind corelate cu alte tulburări şi^ urmărind oscilaţiile timice ale subiectului. în opinja lui GUIRAUD, senzaţiile parazite diferă de iluzn prin natura excitantului (fiziologic în cazul iluziilor) şi de halucinaţii prin existenţa totuşi a unui excitant (senzaţiile parazite sînt secundare altui fenomen). 306. SENZITIV ALTERN RAYMOND(S) sindrom • Sindrom protuberanţiai, cel mai frecvent, de origine vasculară. Se caracterizează prin hemiplegie contralaterală, paralizie facială, periferică homolaterală, paralizia ner-yului oculomotor extern, anestezia hemifeţei paralizate şi tulburări senzitive ale membrelor paralizate. 307. SENZITIV DÉ RELAŢIE(D) delir (cf. fr.sensitif) • Delir definit ca entitate nosoiogică de către KRETSCHMER şi încadrat de acesta în grupul dezvoltărilor patologice reactive, iar de alţi autori în grupul delirurilor cronice sistematizate, ca o formă de paranoia. Factorul hotărîtor în dezvoltarea unui delir senzitiv de relaţie este structura de personalitate senzitivă. Aceasta se caracterizează prin reactivitate de tip astenic, fatigabiiitate, Tndividul~neputînd duce ia bun sfirsit o sarcină decît cu eforturi deosebite, incapacitate a realizării contactelor sociale, datorită timidităţii, tradusă prin lipsa de tact. Se pare că este vorba de o capacitate scăzută de exprimare a pulsiunilor şi tendinţelor, şi o elaborare îndelungată şi amănunţită a trăirilor psihice. Subiectul este capabil de observaţii foarte nuanţate asupra lumii exterioare şi interioare, îşi structurează un sistem etic foarte complex, cu numeroase scrupule ; de aceea, orice eşec este?resimţit ca penibil, umilitor. Este suficientă o „trăire cheiecare să rănească în locul cel mai sensibil imaginea despre sine, pentru ca subiectul să dezvolte un delir a cărui tematică izvorăşte din evenimentul traumatizant. Temele delirante cel mai frecvent întîlnite sînt cele de persecuţie (subiectul se crede dispreţuit, urmărit, batjocorit) şi de mărire. Are loc o dezvoltare concentrică, subiectul fiind în centrul evenimentelor organizate de cei din jur. De obicei, comportamentul nu este influen-ţabil. Evoluţia este de luni sau ani, iar vindecările sjnt puţin frecvente. 3Ő8. SENZITIV — tip de personalitate • Categorie tipologică descrisă de KRETSCH- MER, avînd următoarele caracteristici psihologice : vulnerabilitate, sensibilitate excesivă, observaţie acută a relaţiilor sociale, interes acut pentru imaginea proprie în ochii celorlalţi (pentru ceea ce spun ceilalţi despre propria persoană), timiditate, anxietate, nesiguranţă, în general, şi în relaţiile sexuale, în special, scrupulozitate, reiaţii dependente. Constituţia senzitivă se întîlneşte mai frecvent la nevroticii obsesionali, la nevroticii depresivi, la persoane care manifestă un delir senzitiv de relaţie. După RIBOT, există trei subgrupe de senzitivi : • • umilii (sensibilitate exagerată, potenţial energetic scăzut l m tare intelectuală, ţi m id i tate, teama. reacţi i parţial i n hi bate); • emoţionalii (activism intermitent, sen- sibilitate pînă la impresionabilitate marcată, nivel intelectual bun sau foarte bun) ; v • contemplativii (activism scăzut, sensibilitate accentuata, inteligenţă pătrunzătoare). 309. SENZmVO-SENZOR!AL(s) sindrom 7* MORSIER(s> sindroame, 310. SENZORIO-MOTORIE - inteligenţă Inteligenţa senzorio-motorie caracterizează etapele iniţiale în dezvoltarea copilului, etapa anterioară apariţiei limbajului / bazată pe coordonarea senzorio-motorie a acţiunilor. Termenul desemnează o formă a inteligenţei care se manifestă în domeniul activităţilor motorii, deci ca o aptitudine specială; bazată însă pe elemente cognitive şi mai ales senzoriale, pe o coordonare perfectă senzorio-motorie a acţiunilor. în ceea ce priveşte evoluţia acestui tip de inteligenţă la copil, PIÁGET descrie următoarele stadii : • stadiul de reflexe ; • stadiul formării primelor deprinderi ; • stadiul de apariţie a deprinderilor bazate pe diferenţierea dintre scop şi mijloc ; • stadiul în care — făcîndu-se apel la mijloace cunoscute — se încearcă atingerea unui scop, independent de modalitatea în care se procedează ; • stadiul de diferenţiere a schemelor cunoscute, cu încercarea de a găsi noi mijloace pentru atingerea unor scopuri ; • stadiul în care nu mai sînt utilizate numai tatonările exterioare pentru diferenţierea schemelor, ci sînt folosite posibilităţi -interioare de combinare, care duc la înţelegere. Raportînd un fenomen atît la aspectele senzoriale, cît şi la activitatea motorie conco- Senzualism ; Separare ; Separare precoce SEN/233 mitent, se obţine un stereotip, iar prin asocierea celor două tipuri de fenomene — senzoriale şi motorii — se poate obţine un stereo? tip senzorio-motor. Acest stereotip senzorio-motor este, de regulă, utilizat în cadrul industriei sau, în general, în cazul în care este necesară manipularea unor dispozitive. Noţiunea de test a fost utilizată iniţial de CATTELL (1890) cu referire la probele psihologice. Conform Asociaţiei Internaţionale de Psihotehnică, testul este o probă definită., ce implică îndeplinirea unei sarcini, identică pentru toţi subiecţii examinaţi ; această probă utilizează tehnici precise pentru aprecierea succesului sau a eşecului, printr-Oj evaluare numerică a rezultatelor . Proba utilizată poate necesita evidenţierea cunoştinţelor acumulate (teste pedagogice) sau evidenţierea funcţiilor senzorio-motorii sau mintale. Pentru evaluarea funcţiilor senzorio-motorii se utilizează, de regulă, aparate de tip stimul-răspuns, care măsoară reacţiile unui subiect, relaţia care se poate stabili între momentul percepţiei şi momentul de apariţie a răspunsului motor, modalitatea de a executa o sarcină simplă. 311. SENZUALISM (cf. fr. sensuoiisme : vezi lat. sensualis „sensibil**) • Teorie gnoseologică empirista, care considéra că toate cunoştinţele provin, în ultimă instanţă, din simţuri, fiind reductibile la senzaţii. Senzualismul este compatibil cu interpretări ontologice opuse : dară senzaţiile sînt privite ca reflectări ale realităţii obiective, orientarea senzualismului este materialistă .(D’HOLBACH, HELVÉT ÍÖS, FEUERBACH) ; dacă, dimpotrivă, este negat conţinutul reflectoriu al senzaţiilor, se ajunge la idealism subiectiv, care face din senzaţii elementele constitutive ale lumii (BERKELEY, ‘MACH). Dacă se postulează existenţa realităţii obiective, negmdu-se însă caracterul reflectoriu al senzaţiilor, senzualismul ajunge la concluzii âgnostice : imposibilitatea subiectului de a cunoaşte ceea ce stă dincolo de senzaţiile şi reprezentările sale (HUME). în limbajul comun, desemnează, înclinarea spre plăcerile simţurilor. 312. SEPAMIN{M) Coreea — DCI Clorproma-zina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotia- CH? ■ I / CH? CHfCHz-Kj, z inie de tip 2-clor-10-(3-dimeti lami nopro-pi{)fenot-iazină, cu acţiune sedaţi vă, anti emeli că, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN(M). 313. SEPARARE (cf. lat. separare „a des-părţi“) • Termen care se referă la acţiunea de îndepărtare, izolare sau despărţire. în psihiatrie, separarea este legată, în primul rînd, de patologia psihică a copilului şi adolescentului, de fenomenul carenţei afective şi de etiopatogenia stărilor reactive (de intensitate fie nevrotică, fie psihotică) şi a nevrozelor. Abandonul copilului, prin disociere famir lială, divorţ, deces al părinţilor sau prin boli invalidante, urmat de internare în cămine-orfelinat, baze de reeducare funcţională (pen^ tru handicapaţi senzoriali, motori), sanatorii etc. sînt resimţite de acesta ca frustraţii / privaţiuni afective, antrenînd anxietatea, starea dé insecuritate, diferite forme de agresivitatéi Anorexia mintală, nevrozele infantile, tulburările de comportament şi caracteriale sînt numai cîteva dintre consecinţele separării (reale sau imaginare) copilului de mamă, de familie sau de ambianţa securizantă a căminului familial. La adulţi, divorţul, decesul unuia dintre partenerii cuplului conjugal, emigrarea, despărţirea temporară sau definitivă de persoa-.neie_şLp.bi-ectele familiale conduc la fenomene de regresiune, diminuarea instinctului vital, descalificare profesională, dezvoltarea de sim7 ptome nevrotice sau deteriorarea stării psih'o-fizice. - Ţendjnţa de separare de grupul social, iposta-ziază condiţia bolnavului psihic autist (schir zoid, schizofren), suspicios, interpretativ (paranoia paranoid), delirant sau oligofren. Alteori, separatismul este impus de grup., aşa cum se întîmplă în cazul respingerii şi molaru bolnavului psihic de către ceilalţi, de o colectivitate intolerantă sau cu mentalităţi -învechite 314. SEPARARE PRECOCE (cf. lat. separare „a despărţiM ; praecox „timpuriu*4) #- Situaţie de separare sau pierdere a unei persoane apropiate (divorţul sau decesul părinţilor, rupturi afective etc.) la o vîrstă precope (pînă la. 15 ani), incriminată de unii autori (VV., DISCHER, A. HAYNAL) în apariţia ulterioarăadepresiei nonpsihotice. Se vorbeşte de o conjunctură care, la bolnavii depresivi, şe regăseşte, pe de o parte, în situaţiile de separare din copilărie şi, pe de altă, parte în 234/SEP Sepazon <•**, Seréx ; Serbsky V: P. cele survenite la vîrsta adultă. Relaţia între primul aspect şi rupturile afective ulterioare din viaţa adultă se verifică, mai ales, la depresivi (nevrotici). Autorii citaţi oferă două interpretări posibile ale acestor observaţii : cea psihanalitică (compulsia de repetiţie), în virtutea căreia vulnerabilitatea specifică îi împinge pe depre-s i vi să r e pete situaţ i a d e se pa rare la v î rsta adultă ; cea în care se consideră că repetiţia la . vîrsta adultă a traumatismului suferit în copilărie facilitează ecloziunea depresiei la adult. Se insistă asupra importanţei pe care o prezintă luarea în considerare a mai multor secvenţe de evenimente din viaţa depresivului nevrotic, atunci cînd se apreciază rolul separărilor precoce şi impactul lor asupra manifestărilor ulterioare ale depresiei şi altor boli psihice. 315. SEPAZON (M> Japonia - DCI Cloxa-zolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 10-clor-11 b-(0-clorofenil)-2,3, 7JJ b- tsţrâhidr9"QXaz0lo/3,2- d//1,4/benzodia-zepina-6(5H)-onă, cu acţiune anxiolitic-seda-tivă şi miorelaxantă. 316. SEPONSQUE(M) Japonia - DCI Haloperidol • Neuroleptic, derivat butirofenonic de ti p 4-/4-(p-cforofeni l)-4-hi d roxi-pi peri d i n/-4*-fluorobutirofenonă, cu efecte clinice predominant de tip sedativ, dar cu efecte secundare ce tip incisiv -»> BUTIROFENONE. 317» SERAL(M> Italia - DCI Pecazină • Neuroleptic, derivat piperidUalkilfenotiazinic de tip 10-/(1-metil-3-piperidil)metil/fenotia-zină, cu acţiune anxiolitic-sedativă asemănătoare cu cea a produsului românesc TIORl-DAZlN(M>. 318. SERAX(M> Canada, SUA - DCI Oxazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină. Are o acţiune identică cu a DIAZEPAMULUI, fiind un meta-bolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (patru ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, Hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpatîco-litică. Indu tria noa tră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM(M). 319. SERAZONE(M) Au tralia - DCI Clor-promazinâ # Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic C LORDE LAZ I N România. 320. SERBSKY Vladimír Petrovicj (1855— 1917) • Psihiatrii riis. Studiază fizica şi medicina, în 1883, după absolvire, este reţinut în cadrul Universităţii din Moscova, iar din 1887, lucrează în Clinica de psihiatrie din Moscova, unde, în 1903, va deveni profesor. Contribuie la apariţia „jurnalului de neuropatologie şi psihiatrie", fiind primul redactor şef ai acestei reviste. Publică lucrări privind psihozele acute şi psihozele toxice. Este preocupat de probleme de psihiatrie medico-legala, fiind autorul primului tratat de acest gen din Rusia : „Psihopatologia judiciară", apărut între anii 1895 — 1900. 321. SERCiNAMIN(M) Japonia - DCI Res- cinnamina • Neuroleptic sedativ, derivat al cal oi d de.Rauwolfia de tip 3, 4, 5-âcid tri-metoxicinnamic este r ifi cat metil reserpat, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive ; este Enrirarcat tvipotensor. ~~ 322. SERECAN(M) Coreea; SINEQUAN(M) Anglia, Elveţia, Franţa, Italia, O-landa, SÜA; SINQ UAN(M) Danemarca, Elveţia, Germania — DCI Doxepln • Anti depresiv timo-leptic, derivat di-benzoxepinic, de tip N, N-d imetildi benz I b, e/o xepi n-AU<6H> Y--propilamină, cu acţiune anxiolitică şi antidepresivă medie, H CH i CHj CH2-CH2-N: ch3 fapt pentru care este apreciat de unii autori drept un bun anxiolitic, cu valenţe antidepre-sive. Nu se asociază cu produşi IMAO. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DOXEPIN(M). Sereen(M) ; Serei ski *S} sindrom ; Serenal(M); Serenex . 324. SfRTEFSKI Mărc ii 885-19 57) # Psihiatru rus. Elev al lui GANNUŞKIN, conduce din 1925 catedra de psihiatrie a Institutului de Defectologie din Moscova. Intre 1930 şi 1935 este profesor de psihiatrie la Universitatea din Rostov, jar din 1935 conduce catedra de psihiatrie a Centrului de Perfecţionare a Medicilor din Moscova, precum şi sectorul de terapie experimentală al Institutului de Psihiatrie al Ministerului Sănătăţii. Preocupările sale sînt legate atît de metodele de tratament» cît şi de elaborarea unor instrumente de lucru privind evaluarea eficacităţii acestora. Dintre lucrările sale mai importante pot fi citate : „Tratat de psihiatrie" — în colaborare cu A. GUREVICI — (1924), „Noi metode de diagnostic ş! tratament în epilepsie44 (1945), „Terapia bolilor psihice- (1948). 325. SEREISKI(S) sîndromj# Sindrom care reuneşte trei semne : abulia, adinamia şi as pon tan ei tat ea, caracterizînd tabloul psihic din afecţiunile proliferative ale lobului frontal. sin. # Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —> NAPOTON(M) România. — DCI Haloperidol • Neuroleptic, de- . rivat butirofenonic de tip 4-/4-(p-cloro-fenil)-4-hidroxipipe-. ridin/-4’-fluorobuti-rofenonă, cu efecte clinice predominant de tip sedativ, dar cu efecte secundare de tip incisiv BUTIRO-FENONE. 328. SERENACK(M) Canada — DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică. îl produce sub numele *de DlAZEPAM(M). 329. SERENADE(MC) Spania • Produs terapeutic ce conţine trei medicamente-tipizate, cu aceeaşi acţiune, care se compiemer.tează : • NITRAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic; • MEPROBAMAT00 — tranchilizant, derivat propandiolic; • DiAZEPAMiH) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic. Are acţiune anxiolitic-sedaţîvă şi miorelaxantă. 330. SERENAL(M> Coreea - DCI Clordiazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiaze^ pinic NAPOTON(M) România. 331. SERENAL(M) Japonia — DCI Oxa-zolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 10-clor-2,3,7,11b-tetrahidro-2-metiI- 11 b- feniloxazol /3,2-d//1,4/benzodiazepin-6-(5H)-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică şi anxiolitică. Are o bună toleranţă şi o singură contra-indicaţie : miastenia. 332. SERENAL(M> Portugalia - DCI Oxa-zepam • T ranch ii izant, dér ivat be nzo diaze pinic sin. -> OXAZEPAM(M) România. 333. SERENAMIN(M) SUA - DCI Mepro-bamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandicl dicarba-mat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, artticonvul-sivantă şi uşor hipnotica. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi nu are efecte secundare evidente şi contraindi-caţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea „ un . mic sindrom de abstinenţă*4. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMATÍM). 334. SERENAMIN(M) Ungaria - DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodia- sin. zepinic —t DIAZEPAM(M) România. 335. SEREN ESIL(M) Anglia - DCI Etclorvinol • Tranchilizant, derivat alkenic de tip 1-clor- 3-etiM-penten-4-in-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică, miorelaxantă şi anticonvulsivantă* Este indicat în nevroze anxioase şi cenestopate, afecţiuni psihosomatice. 336. SERENEX(M) Brazilia - DCI Nitraze-pam Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1,3—dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1,4-ben-zodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, rea-lizînd un somn aproape fiziologic, industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NlTRAZEPAM(M). 337. SERENID-D(M) Anglia - DCI Oxazepam si n. 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —> OXAZEPAM(?i} România. 327. SERENACE(M; Anglia, Olanda ; SERENASE(M) Danemarca^ Italia SERENELF(M) Belgia, Portugalia %36/SER Serentil^ ; Serice - accidenteSérieux P; 338. SERENITAS(M) Spania - DCI Trimeto-zina • Tranchilizant cu structură chimică particulară clasei, de tip 4-{3, 4, 5-trimetoxi-benzoil)morfolină, cu acţiune anxiolitică şi sedativă. Nu are valenţe miorelaxante ; nu influenţează reflexele conducătorilor auto, fiind recomandabil în-tratamentul ambulator. ,339. SERENIUM(M) Brazilia DCI Aleda-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-1-metil-5-fenil-1 H-1,4-benzodiazepină, cq acţiune sedaţiv-hipnotică şi uşor anxiolitică. Are o singură contraindicaţi e : miastenia. °: 340. SERENTIL(M) Canada, SUA - DCI Mesoridazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-/2-(1-metil-2-piperidil)e- I v3c ti(/-2-(metiIsuifinil)-fenotiazină, cu bună acţiune sedativă şi efecte secundare modeste, fapt ce-i conferă o largă utilizare. Um+ autort îl consideră situat la limita dintre neuroleptice şi tranchilizante. 341. SERENZIN(M) Japonia — DCI Diazepam sin. • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic DIAZEPÂM(MÎ România. 342. SEREPAX(M) Danemarca. Grecia, Norvegia, Suedia, Turcia — DCI Oxazepam • sin. Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —* OXAZEPAMÎM) România. 343. SEREPRILE(M) Italia - DCI Tiapridam Psihotrop, derivat benzamidic de tip N-/2-(di-e t i I am i n o) e ti I/- 5- (m et i I s u I fo n i ij-O-an i sam i dă, i n-dicat în diskinezii iatrogene (dopaminice, neuroleptice), coree şi stări coreice. Efectele secundare sînt rare : somnolenţă, hipotensiune, amenoree. 344. SERESTA(M) Belgia, Elveţia, Franţa, Olanda — DCI Oxazepam • Tranchilizant, sin. derivat benzodiazepinic —> OXAZEPAM(M) România. 345, SERF|N SUA - DCI ^Reserpinâ • Neuroleptic sedajtiv, derivat alcaloid de Rauwolfia de* tip 3, 4, 5-acid trimetoxibenzoic esterificat. metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, par kinsonism, copiilor sub trei ani. 346, SERGÉTYL(®> Elveţia, Franţa - DCI Etftnemazinâ • Neuroleptic sedativ, derivat -fenotiazinic. de tip 10-/3-(dimetilamino)-2-me-;ti!propil/-2-etilfenotiazină, cu acţiune sedaţi v-hipnotică şi valenţe antiemetice şi anxîo--litice. 347, SERICE — accidente (cf. lat. serum ^zer") • Manifestări determinate de administrarea parenterală a unor substanţe cu potenţial al ergogen. în afara tulburărilor neurologice, cutanate, respiratorii, reacţiile serice pot fi însoţite de tulburări psihice, manifestate prin stări confuzionale sau bufee delirante. Sub tratament corespunzător au o evoluţie scurtă. 348, SÉRIEL(M> Franţa - DCI Tofisopam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1-(3,4-dimetoxifenii)-5-etil-7,8-dimetoxi-4-metil -5H-2,3-benzodiazepină, cu acţiune anxiolitică şi uşor psihostimulentă. Nu are efecte sedativ-hipnotlce, fiind, un tranchilizant diurn cu o bună toleranţă. 349, SÉRIEUX Paul (1864-1947) • Psihiatru francez. Studiază* medîcîna~TdT Paris, fiind elev al lyi. MAGNAN. în 1886, îşi susţine Paul Sérieux Sérieux-CQpgrasc S) sindrom ; Serotoninâ SER/ZST ţeza' privind anomaliile instinctului sexual Preocupat de problema alcoolismului, a psihopatiilor maligne şi a modului de organizare a asistenţei medicale, călătoreşte în Italia, Grecia, Elveţia. Introduce în Franţa noua clasificare a bolilor psihice a lui KRAEPELIN şl: noţiunea de demenţă precoce. în 1909, nppreună cu CAPGRAS, descrje DELIRUL ESENŢIAL DE INTERPRETARE. Publică o serie de lucrări privind asistenţa medicală psihiatrică în secolul al XVI l-l ea şi al KVjfi-tea, ^dpcind elemente inedite. : 350. SÉRIEUX-.CAPGRAS(s) sindrom - sin. DELIR ESENŢIAL DE INTERPRETARE » Descris de SÉRIEUX şi CAPGRAS în 1909, a^eşţ sindrom se caracterizează prin interpretarea- delirantă a realităţii, bolnavul dînd -o iiţtgcaretare personală şi tendenţioasă evenir mente lor petrecute î n jurul , său. Ternati ca fteTirâfttă capătă o organizare în reţea, delirul de interpretare rezultat astfel . îmb.răcînd aspectul un iii mozarc de idei. Se întîlneşte ;n schizofrenie, psihoze paranoide, presbio-frenie etc. • SERODIAGNOSTIC (cf. lat. serum .„zer“ ; gr.f diagnosis „discernărhînt“) • Diag-mostic serologic; utilizat în psihiatrie în cazul diagnosticul uf pozitiv al paraliziei generale progresive şi al diagnosticului diferenţial, 352. SrEROLFIA(M) SUA — DCI Reserpim 9 Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Râuwolfia SERFIN(M) SUA 353. SEROTONIN (cf. engl. seroton/n) (5-hidroxi-triptaminajj •-Indoîamină izolată, în 1937, de ERSPARMER din celulele cromafine din intestin, serotoninâ a.'.fost recunoscOtă abia în 1957 (BRODIE) ca neurotransmlţător., rol prin care este implicată în activitatea nervoasă superioară. în prezent,, nu are aplicaţii terapeutice concrete în psihiatrie.. = Sipteza substanţei parcurge etape succesive, pornind de la triptofan (aminoacid esenţiâl), şi necesită prezenţă enzimelor triptofan-5-hidroxilaza şi 5-hidroxi-triptofan-DOPA-de-carboxilaza, precum şi a pirtdoxalfosfătului cu rol catalizator. Catabolismul serotoninei sé realizează sub- acţiunea unei moncamino-oxidazé, metabolitul rezultat fiind acidul 54îîd roxiindoIacetic, eliminat prin urină. Distribuţia substanţei în organism este diferită, ifevi fu®cţj£ }de ţesut: 1% în sistemul nervos central, 9% în trombocite.şi restul în celulele ^rgentafine sau enterocromafine din. intestin. Bariera hematoencefalică este impermeabilă pentru serotonină, ceea ce duce la concluzia că substanţa se sintetizează şi la nivel cerebral. Căile serotoninergice sistemul nér¥©á central — precizate prin tehnici de Imuno? şi histofluorescenţă — îşi au originea în ftudei ai rafeului din-trunchi ui cerebral, deviind© se distribuie .ascendent spre hipotalamus, corpii striaţi, cerebel, cortex; iar; descendent spre măduvă. Acţi unea serotoninei se realizează prin i n-termediul receptorilor specifici cerebrali. Au fost identificate două tipuri de receptori, sero-toninergici, ambeie , prezente . şi în sistemul nervos centra! : 5HT^i 5HT2. BIOSINTEZA 5-HIDR0XITRIPTAMINEI Distribuţia largă a căilor serotoninergice în sistemul nervos central şi numeroasele. lor conexiuni conduc spre ippteza că seroţonina este implicată în funcţii nervoase complexe, prin mecanisme necunoscute încă. Se presupun^ astfel intervenţia neurotransmi.ţătorului în controlul activităţii motorii, în transmiterea în procesele de invatare şi memorizare, în reglarea ritmului ni etern erai, ~ în procesele psihöafective. Aceste ipoteze funcţionale aU ca punct de plecare conexiunile căilor serotoninergice cu măduva, structurile neostriate, sistemul limbic, trunchiul cerebral (V. RANGA). Au fost, de asemenea, sugerate interacţiuni între activitatea cailor serotoninergice şi sistemul noradrenergic, precum.şi interacţiuni între activitatea neuropepti.delor şi. . serotonină. Mecanismul de acţiune al. serotoninei la nivel neuronal şi muscular presupune, intervenţia guanozin-monofosfatul ui ciclic (GMPc) şi a adenozin-monofosfatului ciclic (AMPe).. La nivel central, determina hiperpolarizarea membranelor celulare, prin creşterea conduc-tanţei membranare pentru potasiu, eeea.ee are drept consecinţă o activitate puternic inhibitoare. Interferenţele serotoninei cu procesele de reglare a ti mi ei, cu somnul, cu procesele de memorizare, precum şi cu manifestările psihopatologice caracteristice schizofreniei sînt confirmate de date experimentale. Astfel, 238/SEft Sefotonină.; Serpamott MC> ; Serpasif < M> ; Serpatonil LANGJAERDE emite ipoteza unei hipoactivi-tăţi serotoninergice în depresie, pe baza următoarelor observaţii : • reserpinâ, care reduce nivelul serotonînei cerebrale, poate determina apariţia stărilor depresive ; • inhibitorii de monoaminooxidază şi anti-depresivele triciclice cresc activitatea serotoninergică şi catecolaminergică ; la unii pacienţi depresivi, au fost constatate niveluri reduse ale acidului 5-hidroxi-in-dolacetic (metabolit al serotonînei) în lichidul cefalorahidian şi reducerea nivelului plajsmatic al triptofanului (precursor ai se fotoni nei); • captarea serotonînei în trombocite (utilizate ca modele periferice ale neuronilor centrali) este perturbată la pacienţii depresivi ; • precursori ai serotonînei administraţi în depresiile endogene pot determina ameliorarea tirniei. S-au constatat, de asemenea, influenţe semnificative ale serotonînei asupra somnului. In condiţii normale, serotonină induce somnul lent, iar administrarea triptofanului accentuează acest efect. Leziuni ale nucleilor de origine ai căilor serotoninergice sau utilizarea paraclorfenil-alaninei pentru blocarea sintezei de serotonină din triptofan produc insomnie. ______________________________'.__ Deficitul central de serotonină produce tulburări similare unor forme de schizofrenie, iar la schizofrenici, nivelul serotonînei în sistemul nervos central este scăzut^ ceea ce confirmă interferenţa substanţei cu procesele psihoafective. Pe de altă parte, LSD-uI, drog halucinogen, este — din punct de vedere chimic — o serotonină metilată, ceea ce justifică una dintre ipotezele neurochimice a etiologiei schizofreniei : prezenţa unei anomalii genetice ce ar determina un proces de metilare anormală a neuromediatorului. Performanţele mnezice par a fi ameliorate prin administrarea de 5-hidroxi-triptofan, fără a exista însă precizări dacă această ameliorare este consecinţa unei acţiuni directe sau este rezultatul stimulării procesului de eliberare a acetilcolinei. Se menţionează, de asemenea, interferenţe farmacologice cu activitatea serotoninergică. Astfel, LSD-ul blochează receptorii specifici ai serotoninei, declanşînd efecte postsinaptice diferite ■ în mod similar, metisergidul are efect blocant postsinaptic ; aportul de precursori (L-triptofan şi L-5 hidroxitriptofan) stimulează activitatea serotoninergică ; aceeaşi acţiune o au antidepresivele serotoninergice (ami- triptilina, clomipramina, citalopram, indalpin), care diminuează recaptarea substanţei, în timp ce inhibitorii de monoaminooxidază împiedică metabolizarea ei. Aprecierea activităţii serotoninergice se poate realiza prin dozarea acidului 5-hidröxj-îndolacetic în lichidul cefalorahidian, dozarea triptofanului plasmatic şi studiul proceselor de captare şi concentrare a serotonînei í ja nivel plachetar. 354. SERP(M) ; SERPALAN(M) ; SERPAliO-ID(M) SUA — DCI Reserpinâ • Neuroleptice , sin. sedative, derivaţi alcaloizi de Rauwolfia SERPASlL(M) SUA. 355. SERPAMAT(MC) Turcia • Produs terapeutic ce conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, care se complementeâză : • RESERP1NĂ(M) — neuroleptic, derivat de Rauwolfia ; • MEPROBAMAT(M) — tranchilizant, derivat propandiolic. Are acţiune sedativ-anxiolltică. 356. SERPASIL(M) Anglia, Austria, Belgia, Canada, Elveţia, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Iugoslavia, Japonia, Portugalia, .Germania, SUA, Suedia, Turcia — DCI Reserpinâ • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trin^ţoxibenzoic estefrfTcât metii reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani. 357. SERPASOL<"> Spania SERPATE(M> SUA SERPAX(M) Canada SERPEDIN*M> Suedia ; SERPENA(M) SUA SERPENTIL(M> Iugoslavia SERP»N Portugalia ŞERPIPUR(M) Austria SERPONEW Canada SERTINA SUA 358. SERPATONIL(MC) Elveţia • Produs terapeutic ce conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, care se complemen-tează : • RESERPINĂ(M) — neuroleptic, derivat de Rauwolfia ; • M ET IL F E N1D AT(M) - psihostimulent» derivat feniletilaminic. Are acţiune sedativ-anxiolitică. —DC I Reserpinâ • Neuroleptice sedâti-ve, derivaţi alcaloizi .r sin« de Rauwolfia «—+> SERPASIL(M) SUA. Serpax; Seriürner F. W.; Servicii libere (deschise) SER/239j 359. SERPAX(M) Italia - DCI Oxazepam 0 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip': 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-5-fénil-2H-1,4-benzodiazepi na, cu acţiune identică cu a DIAZEPAMULUI, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (patru ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM(M>. •360. SERPININ(M) Japonia - DCI Rescinna-mina • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxi-cinnamic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive ; este un marcat hipotensor. 361. SERTABS(M) SUA — DCI Reserpinâ • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia —> SERPASIL(M) Franţa. 362. SERTOFREN(M) Ungaria - DCI Desi-pramina • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 10;, 11-dihidro-5-/3- ţgQS) ...........I......... .......... CH2-CH2-CHrNH-CH3 {meti Iami no)propi 1/-5H-d i benz/ b, f/azepi nă, m e-tabolitul activ al IMIPRAMINEI, cu efecte şi indicaţii similare, dar cu acţiune mai rapidă cu 2—5 zile. Are contraindicaţii le timolepticelor. Nu se administrează concomitent cu IMAQ. 363. SERTÜRNER FriedrichWilhelm (1783-1841) • Farmacist german. A practicat farmacia la Eimbeck şi Hamlen, publicînd o serie de lucrări printre care cea despre „acidul şulfo-vinic". în 1805 a descris izolarea din opiu a unui produs alcalin, iar în 1817 a făcut o prezentare completă a sărurilor acestei noi baze, pe care a denumit-o „morfina". Morfina a fost prima „bază vegetală*4 descrisă, descoperirea ei deschizînd seria studiilor privind chimia alcaloizilor. 364. SpRVICII LIBERE (cf. lat. servitium) -sin. SERVICII DESCHISE • Formă de organizare a asistenţei psihiatricei constînd în lăsarea în libertate a bolnavilor în interiorul pavilioanelor şi al instituţiei spitaliceşti (toate trşile sînt deschise). A reprezentat un mare progres în modul de înţelegere a conceptului de boală psihică şi bolnav mintal, în contextul istoric respectiv. Evenimentul a fost, fără îndoială, pregătit de valul de umanitarism declanşat de Revoluţia franceză (1789). Punînd capăt tratamentelor inumane şi pledînd pentru o terapie cu fundament ştiinţific, PINEL a devenit, în 1792, simbolul „eliberării nebu*» ni lor". ESQUIROL a fost purtătorul ideii că agentul terapeutic principal al bolilor psihice îl reprezintă „casa pentru alienaţi", fundametftînd astfel schimbările ce aveau să se producă în concepţia despre îngrijirea bolnavilor psihic : construirea de stabilimente în care durata şederii să nu depăşească 24 de luni (1818), emiterea de legi (1838) care să reglementeze internarea bolnavului mintal. După cum observă şi H. RICHOU, ulterior, progresele au fost lente chiar în Franţa, ţara care a inaugurat „scoaterea alienaţilor din lanţuri", astfel că, de-abia în 1936, „gardianul de azil devine infirmier psihiatric". Pe acest fundal, A. POROT organizează, în 1911, la Tunis, primul serviciu liber de psihiatrie şi apoi E. TOULOUSE, la Spitalul Sânte Anne, un centru .de profilaxie a bolilor mintale, care va deveni Spitalul Henri-Roussel, serviciu liber şi spital în acelaşi timp. Trebuie remarcat că, spre deosebire de alte ţări, la noi în ţară, chiar din epoca feudală, cînd îngriji rea bolnavilor psihic era legată de aşezămintele mînăştireşti, tratamentul, deşi empiric, nu atingea aspectele inumane întîlnite în Europa medievală şi existau chiar dispoziţii legale mai vechi privind responsabilitatea penală a pacienţilor (Pravilele lui MATEI BASARAB - 1652). In zilele noastre, a vorbi despre servicii libere sau deschise reprezintă un fapt de Ia sine înţeles. Ele nu mai sînt astăzi menţionate decît pentru a sublinia contrastul creat de unele instituţii, care, din păcate, mai continuă să amintească, prin modul lor de construcţie şi organizare de vechile aşezăminte azilare. 365. SERVICII TELEFONICE DE ASISTENŢĂ (TELEPHON COUNSELING) • Serviciu telefonic menit să acorde asistenţă în probleme psihiatrice; este un tip de intervenţie specializată care îşi are originea în SUA, încă din anii ,’50. Scopul iniţial al acestor servicii era prevenirea sinuciderilor. Ulterior, pe măsură ce reţeaua s-a extins cu bune rezultate, s-au dezvoltat posturi directe pentru anumite categorii de populaţie (adolescenţi, bătrîni, devianţi sexual) sau pentru anumite probleme (droguri, alcoolism, probleme familiale). Multe din reţelele de asistenţă telefonică funcţionează cu ajutorul unor voluntari, obţinînd fSEk Servipramine manul este nevoit să se interneze în spital, pentru, o afecţiune intercurentă sau în urma unui accident, sau atunci cînd nu mai are nici o posibilitate de a-şi procura droguri. Debutul manifestărilor de sevraj la al cobi ic se situează în primele şapte zile de la întreruperea consumului, manifestîndu-se prin apariţia tremorului mîinilor, limbii, pleoapelor, simptome Ia care, ulterior, se adaugă : senzaţii de greaţă, vomă, hipersimpaticotönie cu tahicardie şi hipertensiune arterială, hipoten-siune arterială în ortostatism, instalarea unei 16 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 242/SEV Seviraj neuroleptic stări de depresie şi anxietate care se accentuează progresiv, iritabilitate extremă, agitaţie, insomnii. în lipsa intervenţiei terapeutice prompte şi adecvaté se ajunge la accidente subacute (predelirium) sau acute (deiirium tremens). Toxicomanii Care foiosesc opiumul şi derivaţii acestuia (morfină, heroină), la cîteva ore după încetarea consumului, prezintă semne de hipersimpaticotonie cu hipertensiune, hi-persudoraţie, lăcrimare, rinoree, vomismente, tulburări respiratorii, midriază, piloerecţie, febră, algii diverse, mai ales la nivelul sistemului mio-osteo-articular, stare de anxietate care se accentuează progresiv, agitaţie, manifestări fsteriforme. Neintervenţia terapeutică se poate solda cu colaps circulator, sincopă mortală/ Pentru evitarea acestor accidente majore, se indică administrarea drogului. Oricît de dramatică ar fi situaţia şi oricît tragism ar conţine implorările pacientului, post-accident de sevraj trebuie evitată prescrierea unei reţete care să conţină drogul respectiv* Starea de sevraj a barbituromanilor este asemănătoare celei descrise în cazul alcoolismului. întreruperea consumului amfetaminelor la cei care folosesc acest drog conduce la o hiper-tonie simpatică, depresie, fatigabilitate accentuată,nteT“dîs^^^ nestezic gíobal. Sévrajul în scop terapeutic — cura de sevraj — se face la cererea subiectului (în cazuri destul de rare), care apelează la ajutor medical fie din cauza imposibilităţii de a-şi mai procura droguri, fie din cauza gravelor probleme sociale şi familiale pe care le provoacă toxicomania. Alteori este vorba de cererea adresată de subiectul aflat, din diverse motive, sub incidenţa legii. în mai toate cazurile însă, sinceritatea cu care este făcută această cerere este îndoielnică. Cura terapeutică de sevraj se face numai în mediul spitalicesc specializat, dotat cu mijloace de reanimare corespunzătoare. Subiectul trebuie izolat complet, supravegheat continuu, pentru a preveni procurarea prin diverse mijloace a drogului şi pentru a împiedica apariţia elementelor majore de sevraj. Metodeîe acestei cure sînt diferite : fie întreruperea bruscă şi brutală a drogului, în situaţia în care starea somatică a pacientului o permite şi există toate posibilităţile de prevenire a accidentelor grave (colaps), fie scăderea progresivă a dozelor, care poate fi rapidă (jumătate din doza iniţială în fiecare zi, astfel încît, în aproximativ cinci Zile, să se ajungă la sevrajul complet) sau mai lentă. Ameliorarea fenomenelor de sevraj se face prin folosirea tranchilizantelor (Meprobamat) sau a neuro-lepticelor. Atunci cînd este cazul, se intervine şi cu terapia de susţinere a funcţiilor cardio-respiratorii. Autorii italieni propun o metodă numită de „anihilare";, constînd în aplicarea a 2-3 şedinţe de eiectroşocuri pe zi, timp de 3—7 zile, contîndu-se pe faptul că amnezia postcură cuprinde şi amintirea drogului. Brutalitatea metodei face ca ea să fie puţin acceptată. Cura de sevraj a alcoolicului face parte din tratamentul complex al dezalcoolizării (-*• ALCOOLISM). Pentru dezintoxicarea de opiacee, autorii anglo-saxoni recomandă să se utilizeze, ca antagonist al morfinei, naloxanul, superior ca durată de acţiune nalorfinei. în general, cura de dezintoxicare prin înlocuirea drogului este puţin acceptată în prezent, întrucît, de fâpT^ ea înlocuieşte o toxicomanie cu alta. La„perioada. curei, dar mai ales în perioada de convalescenţă, psihoterapia are un rol esenţial, posibilitatea recidivărîi fiind un pericol greu de evitat. 377. SEVRAJ LA ÎNTRERUPEREA TRATAMENTULUI CU NEUROLEPTICE • Conse- cinţe de ordin somatic şi psihiatric, produse de întreruperea tratamentului cu neuroleptice. După cum recomandă G. GARDOS şi G. LAURY (1980), atunci cînd psihiatrul consideră că a venit momentul potrivit suprimării unui neuroleptic, el trebuie să-şi ia toate precauţiile pentru a evita, pe cît posibil, apariţia sechelelor : reducerea progresivă a dozei şi supravegherea atentă a pacientului. Dacă acesta se află în acelaşi timp şi sub medicaţie antiparkinsoniană, administrarea acesteia va fi prelungită un timp după suprimarea medicaţiei neuroleptice (aproximativ două săptămîni). După autorii citaţi, efectele sevrajului neuroleptic ar fi următoarele : Sevraj la întreruperea tratamentului cu NL sm/24$ E o 3 c ni *— v» «/>

(U — i-~ 4) td u u £ •4-» •— 4> C Wu *tJ ţ- 4> N g C 18 *D că v» >«s .z: c v> rt ’p ■£ E £ gj O s-Cl ^ 7* ~ o *5 O ÖJŰ rtí N +-* V c O 12 a.” • CL > u. txo . -55» C .2 y g a; ^ ^ o N £■£*-3 fd - 5Í J2 N «IQ b >(T) Sníí >.í WJ U +■» i- 4> O vt O ■- 4> O g •- .*1 ^ _ a, *8-2-2 3 rt Ü 2 C -O c c E £>* c o ‘ÎI 4) CL N 3 ° co ^3 - *• o ~ o «h *5 +-» c -— ^ c o c Ö — v r O •— l_ b “ +-• s- +-» ^«)3X .Ü 1x0 ü 3 >rd U >‘43 *0 « Kti JS n o --------- CL E 40 «I a v ff£ > o. rt i- v_ ro — CL C -D 0) O ~ nj i- -»-* 3 CL U >rtJ V) 3 C ci « Q. xd nj L u “ 3 « U U*£ «E *E E 3 c , " E DEZVOLTARE, SOCIALIZARE, MEDIU; SEXUALITATE). 385. SEXUALĂ - delincventă DELINC-VENŢĂ ; PERVERSIUNE; PERSONALITATE DIZARMONICĂ ; SEXUALITATE. 386. SEXUALĂ — economie # Repartiţia energiei sexuale în diferite zone erogene, mai mult sau mai puţin specifice, pe parcursul dezvoltării stadiilor libidinale, repartiţie modificată în funcţie de depăşirea acestor stadii sau de posibile fixaţii la un stadiu sau altui. STADÜ—ALrE -D-E Z V O L -TĂRII; PRINCIPIUL ECONOMIEI; ENERGIE). -.-,T:.. -.......- , 387. SEXUALĂ — educaţie (cf. lat. sexus „sex“) «§ Educaţie privind aspectele vieţii sexuale, avînd ca scop informarea individului asupra vieţii sexuale, din punct de vedere biologic, psihologic şi sexual. Au existat opinii ale unor pedagogi (unele dintre acestea au derivat din afirmaţiile şi observaţiile lui MAKARENKO) conform cărora nu ar fi nevoie de o educaţie sexuală specială, dezvoltarea individului determinînd ín mod firesc alegerile şi conduitele sale în satisfacerea instinctului sexual. Aceste opinii nu şi-au dovedit valabilitatea, necesitatea unei educaţii sexuale fiind general recunoscută de specialişti, dar, încă, aplicată necorespunzător. Educaţia sexuală pregăteşte individul pentru relaţia sa cu sexul opus, astfel încît această relaţie să nu provoace dezechilibru, să nu fie o relaţie traumatizantă, în special în perioada ei de debut. hí. . GRASSEL distinge următoarele noţiuni : • educaţia sexuală; în sensul larg, reprezintă procesul pregătirii adolescenţilor pentru ■, irit îl ni rea cu sexul .opus, pregă- Sexualâ - educaţie : concept - forme SEX/249 ti re ce constă în transmiterea de cunoştinţe şi în orientarea lor spre anumite moduri de comportare, atitudini, convingeri ; • educaţia sexuală, în sens restrîns, reprezintă modelarea personalităţii adolescentului, avînd drept consecinţă formarea unui sistem de valori şi norme (sistem atitudinal), referitor la relaţia cu sexui opus şi la propria sexualitate ; • instruirea sexuală, în sens restrîns, reprezintă transmiterea de informaţii privind propriul corp, funcţiile genitale şi raporturile dintre sexe. Din ştiinţa pedagogică derivă pedagogia sexuală, disciplină care se ocupă cu educaţia sexuală a adolescenţilor (scopuri, metode, mijloace, forme ale educaţiei sexuale). Sarcina educaţiei sexuale revine specialiştilor în pedagogia sexuală, dar într-o anume măsură, şi profesorilor. Evident, educaţia sexuală ar trebui făcută şi de părinţi, în cadrul familiei. ..Un aspect important aici ar fi nu atît nivelul de pregătire al adulţilor în ceea ce priveşte problemele sexualităţii, cît îndepărtarea reţinerii pe care o resimt adulţii, (fie ei profesori, părinţi, educatori), legată d| problemele sexuale. Această reţinere, sau* evitare, este de natură nevrotică şi poate crea conflicte în relaţia cu tinerii. Părinţii şi profesorii, care se tem să se confrunte cu problemele sexuale propriile lor probleme sexuale, ei nu au integrat propria iof - experienţă sexuală şi este foarte probabil, ca această experienţă să fi fost, în întregime sau parţial, o experienţă traumatizantă. Enumerăm aici cîteva din formele educaţiei sexuale : • discuţia faţă în faţă (de tip counseliing, în cadrul familiei sau cu educatorul) poate fi iniţiată de adult sau solicitată de adolescent ; adultul va fi atent să înlăture cît mai mult posibil echivocul ce se poate crea într-o astfel de discuţie ; • discuţia în grup — formă de educaţie sexuală folosită în şcoală; grupele de discuţie vor fi constituite din persoane de ambele sexe, vor fi omogene ca vîrstă, limita inferioară de vîrstă fiind 8 — 9 ani (după H. GRASSEL) ; • conferinţa, modalitate largă de informare, prezintă dezavantajul că nu permite stabilirea unor relaţii interperso-nale ; pe de altă parte, auditoriul, de obicei heterogen, pune întrebări care pot provoca o discuţie de grup condusă de conferenţiar ; conferinţa se ilustrează cu tabele, grafice, diapozitive ; • filmul, documentar sau artistic, are o influenţă formativă prin stimularea emoţională, prin evidenţierea unor aspecte psihologice şi morale privind relaţiile dintre sexe ; filmul poate oferi variante de soluţii în rezolvarea problemelor de natură erotică ; el poate constitui o temă pentru discuţia faţă în faţă sau discuţia în grup (analiza relaţiilor dintre sexe din cadrul unei întîmplări, analiza motivelor partenerilor, a evoluţiei relaţiei, a modalităţilor de finalizare) ; • expoziţia, metodă de informare, va folosi ilustrări adecvate în ceea ce priveşte problemele de educaţie şi igienă sexuală şi va evita prezentările şocante. Temele privind problemele sexuale se subordonează, în opinia lui H. GRASSEL, grupelor de vîrstă dupi cum urmează : • Probleme sociaS-moraîe : • societate, căsătorie, familie (11—16 ani şi 16-18 ani) ; o morală, societate, reiaţii sexuale (11 —16 ani şi 16 — 18 ani) ; • Probleme generale privind viaţa sexualâ şi raporturile sexuale : • relaţii parinţi-copii în familie (8—11 ani); • informaţii privind geneza şi naşterea copilului (8—11 ani) : • maturizare sexuală (11—16 ani) ; - • prob ternele..privlrtá...atstinenta^..sex uală (11 —16 ani) ; • -relaţiile dintre adulţi de sexe opuse şi dintre fete şi băieţi (8—11 ani şi 11-16 ani) ; • probleme legate de prietenie şi dra^-goste (11—16 ani); • organismul uman şi funcţionarea sa unitară, psihologică şi fiziologică, în sfera sexuală (11—16 ani şi 16—18 ani) ; • specificul sexualităţii masculine şt feminine (16—18 ani). • Probleme legate de anatomia şi fiziologia vieţii sexuale : • structura şi funcţia organelor genitale (8 — 11 ani şi 11—16 ani); • menstruaţia şi igiena menstruaţiei (8 — 11 ani şi 16 — 18 ani); • procrearea şi conceperea (8—11 ani) ; • prevenirea conceperii (16 — 18 ani) ; • problemele sarcinii (11—16 ani) ; • problemele masturbaţiei, în special pentru băieţi (11—16 ani). • Abateri legate de viaţa sexuala, probleme speciale : • atentatul la pudoarea copiilor (8—11 ani) 250/SfX Sexuala — nevroza ; Sexuj&ie - terapii; Sexualitate 9 devieri de la conduita sexuală normală : homosexualitatea masculină şi feminină, pederastia, sadismul, masochismul (16— 18 ani) ; « bolile venerice (11—16 ani) ,* • impotenţa (16—18 ani) ; • frigiditatea (16—18 ani). 388. SEXUALĂ — nevroză • Ansamblu de tulburări nevrotice cu localizare predominantă în sfera sexualităţii (de exempu, tulburări de dinamică sexuală). în general, orice nevroză implică tulburări ale sexualităţii, nu atît în sensul funcţionării genitale, cît în sensul în care teoria şi experienţa psihanalitică înţeleg sexualitatea (ansamblu de excitaţii şi activităţi manifestate din copilărie, avînd drept scop obţinerea plăcerii şî fiind ireductibile la o trebuinţă fiziologică bazală) (—■ NEVROZĂ ; PSIHANALIZĂ; SEXUALITATE ; STADII LIBIDINALE). 389, SEXUALE — terapii (cf.fr. sexuel : vezi lat. sexus) • Complex de tehnici terapeutice şi psihoterapeutice, care abordează problematica legată de disfuncţiile sexuale ale individului şi/sau cuplului. în acest complex se includ metodele de educaţie şi informare sexuala, tratament specific (de obicei, prin terapie comportamentală) şi terapia de cuplu şi de grup. Unul dintre principiile esenţiale ale acestor terapii este acela de a trata nu nu- impotenţe masculine de sorginte psihică, nu este^suficiéiít' a -tr^fe wmăf ^cieftt^, ci '-este necesar şi să fie instruită şi sfătuită partenera). Pionierii terapiei sexuale adresate cuplului âu fost MASTERS şi JpHNSON, ei susţinînd teoria conform căreia un cuplu cu disfuncţii sexuale trebuie tratat ca un cuplu terapeutic, faci ii t înd contactul pacienţi-terapeut. Terapia de grup se referă la constituirea unui grup de cupluri, în care să se înlesnească discutarea problemelor fiecăruia, în scopul obiectivării lor (de obicei, grupul conţine, un cuplu echilibrat, faţă de care se raportează celelalte cu-pl uri). Metodele terapiei sexuale se adresează subiecţilor nevrotici, anxioşi, celor cu impotenţa sexuală, dispareunit, viginişm. Aplicată corect, terapia sexuală raportează mult mai frecvent succese decît cura psihanalitică. Abordarea inadecvată, intempestivă şi nedelicată poate avea drept consecinţe agravarea disfuncţiilor sexuale şi a conflictualităţii deja existente în cadrul cuplului. 390» SEXUALITATE (cf. fr. sexualíté: vezi lat. sexus ,,sexM) • Dimensiune bio-psiho-so-cială a fiinţei umane, sexualitatea nu are o definiţie (sau măcar un sens definitoriu) unanim acceptată, existînd o multitudine şî eterogenitate a concepţiilor actuale referitoare la această problemă. Neglijată, voit ignorată secole de-a rindul, considerată numai ca funcţie strict biologică cu finalitate repro-ductivă, sub influenţa dogmelor religioase şi a unei rigidităţi „pseudomorale**, sexualitatea începe a fi abordată ştiinţific abia odată cu apariţia... psihanalizei, prin opera freudiană* Exagerarea importanţei şi a rolului sexualităţii de către psihanalişti a declanşat însă un curent critic. Pornită de' la instinct, a! cărui scop finaî este procreaţia, sexualitatea nu se reduce şi nu trebuie redusă numai la acest fapt (după cum oamenii nu mănîncă numai pentru a-şi potoli foamea ; aşa cum există „o artă culinară", vechii asiatici au dezvoltat o „artă erotică**), pentru că am greşi la fel cum s-a greşit cînd sexualitatea a fost considerată secole de-a rîndul un „păcat originar**. Că ea nu poate fi redusă la instinct, că este o cerinţă Rodin permanentă a dezvoltării şi adaptării umane, unul dintre factorii care îi conferă fiinţei umane specificitate, o demonstrează faptul că dacă la întreg regnul animal, inclusiv la primate, activitate^ sexuală se desfăşoară strict în anumite perioade „de rutM, la om ea se caracterizează prin continuitate şi stabilitate. Sexualitatea nu poate fi redusă nici la activitatea sexuală în sine, iâ actul sexual, la necesitatea biologică ce trebuie satisfăcută, pentru că omul nu şi-o satisface oricum şi oricînd, ci numai în anumite condiţii. în această condiţionare, un rol deosebit de importantjl are Sexualitate — concepţia psihanalitica SEX/251 afectivitatea, sentimentul elaborat de dragoste, atracţia pentru anumite persoane de sex opus. fn elaborarea acestui sentiment, importantă este nu numai atracţia fizică, ci şi o comuniune pe plan spiritual* a conceptelor, principiilor >stc. (deşi există momente cînd actul sexual se efectuează numai pentru satisfacerea unei cerinţe biologice, cu un partener ales mai mult sau mai puţin la întîmplare, acest fapt nu poate fi generalizat şi considerat caracteristic pentru individul respectiv). Coeziunea psihofizică face ca doi indivizi de sex opus să formeze un cuplu, care va funcţiona bine atît timp cît ea există. Disfuncţiile sînt legate de apariţia unei breşe fa nivelul uneia dintre laturi : dacă există o comunicare pe plan pur spiritual, fără a exista o comuniune erotica, în interiorul cuplului vor apărea perturbări ce pot conduce la o simptomatologie nevrotică, tulburări de dinamism sexual etc. Sexualitatea apare astfel nu ca o simplă cerinţă biologică, ci ca un factor de împlinire a fiinţei umane. Trăind în grupuri sociale, omul este supus legilor mprale, etice ale acestora, adaptîndu-şi întregul comportament şi deci şi sexualitatea la acşste „norme" so-cio-culturaie. Normele diferăjde la o societate la alta, de la o cultură la alta : ceea ce poate fi amoral ia aborigenii australieni poate fi perfect moral la un alt grup etnic. Considerînd că Jegea reprezintă o mentalizare a unor prohibiţii naturale", vom înţelege de ce dogmele rigide şi nefondate ale religiei, rasialităţîi pot crea perturbări ale sexualităţii, ca dat natural rşi social ai omului. Ca dimensiune a fiinţei umane, sexualitatea trebuie considerată în dinamica dezvoltării îşi maturizării personalităţii, în totalitatea ei. După cum limitele de vîrstă stabilite pentru maturizarea personalităţii sînt relative, tot atît de relative sînt şi limitele de vîrstă stabilite pentru începerea şi încetarea activităţii sexuale. începutul vieţii sexuale este, de obicei, legat de sfîrşitul perioadei adolescenţei, de perioada activă de tinereţe şi maturitate ; dar, aşa cum psihanaliza a dovedit-o, există ■şi o sexualitate a copilului. De asemenea, nu poate fi negată nici sexualitatea vîrstei înaintate. ín determinismul biologic al sexualităţii intervine, într-o măsură considerabilă, constelaţia hormonală şi deci trebuie ţinut cont şi de variaţiile fiziologice ale acesteia. Sexualitatea a devenit astfel domeniul în care medicina interferează cu psihologia şi sociologia. Din punct de vedere psihanalitic, accentul este pus pe pulsiunea sexuală, pe juisare, sexualitatea fiind vectorizată de către libidó şi reprezentând centrul organizării personalităţii subiectului. Studiind dezvoltarea psihosexuală a individului, FREUD a arătat că aceasta este strîns legată atît de dezvoltarea afectivităţii copilului, cît şi de evoluţia relaţiilor familiale. Pentru a putea înţelege această dezvoltare, psihanaliza face distincţia între genitalitate şi sexualitate : copilul caută şi obţine o plăcere asemănătoare plăcerii sexuale genitale a adultului, prin excitarea unor zone care, în actul sexual genital, nu au nici o importanţă sau au o importanţă minoră. Plăcerea obţinută prin excitarea acestor zone este parţială. Se observă astfel, în cursul dezvoltării psihosexuale, existenţa unei excitabilităţi orale, legate de funcţia de absorbţie, apoi a uneia anale, legate de defecaţie, pentru ca ulterior zona genitală a copilului să devină locul predilect de obţinere a satisfacţiei. Sexualitatea infantilă diferă de sexualitatea genitală prin aceea că prima ar. fi obiectul unei amnezii complete, care durează de la aproximativ cinci am pînă la pubertate, cînd apare primatul zonei genitale. Faza genitală infantilă (organele genitale fiind nefuncţionale) se caracterizează prin preocuparea privind posesiunea falusului şi teama de castrare. Declinul sexualităţii infantile este marcat tocmai de această teamă de castrare şi, respectiv, la fete, de acceptare a lipsei falusului. Odată cu acest declin apare complexul oediplan : rivalitatea cu părintele de acelaşi sex fi ataşamentul faţă de părintele de sex diferit. Aceste momente evolutive ale dezvoltării psihosexuale pot lăsa urme în comportamentul adultului : maniera în care a fost rezolvat complexul oedipian se reflectă în prevalenţa sensibilităţii erotice a unei anumite zone a corpului, în interesul manifestat faţă de obiectul dorinţei sexuale sau în modul de obţinere a plăcerii sexuale (sado-masochism, voaierism, fetişism etc.). Alteori, se poate observa fie o fixare, fie o regresie la stadii infantile de dezvoltare ; astfel, preocupările nevrotice legate de funcţia alimentară reprezintă o fixare sau o regresie la faza orală etc. Fiecare fază (orală, genitală) este dominată de anumite trăsături caracteristice care, odată cu maturizarea conform legilor dezvoltării armonios-adaptative, se modelează, ştergîndu-se sau contopi ndu-se. Atunci cînd această dezvoltare nu se face armonios, trăsăturile caracteristice predominante ale unei faze infantile persistă şi la maturitate ; astfel, se descrie un caracter „oral“, ale cărui trăsături sînt intoleranţa la frustrare, aviditate, foame afectivă etc., şi un caracter „anal", cu un simţ prea dezvoltat at ordinii, proprietăţii, parcimonios etc. Fixarea la unele dintre stadiile de dezvoltare psihosexuală 252ÍSEX sSéxuciiitöte .cofisecloffe anterioare maturităţii se face prin apariţia în adolescenţă a unor situaţii psihotraumatizante sau frustrante. în: sexualitate, FREUD vede unica sursă şi modelele tuturor conflictelor apărute de-a lungul existenţei individului ; pentru el, simptomul nevrotic are un, sens sexual, fiind expresia unui compromis apărut ca rezultat ab unui conflict, în. care sexualitatea constituie originea, problematicii umane. FREUD subliniază că, în nevroze, cel puţin la debut, punctul slab, fragil aî existenţei umane este de ordin sexual. Abordarea psihiatrică a sexualităţii se face referitor la tulbu ră r i 1e fu n cţ io n al e a I é a ce s te i a. •Í,Dreptul la plăcerea sexuală esté un drept reclamat pe -bună dreptate de contemporani. Fsihiatrif, psihanaliştii, sexologii se străduiesc să rezolve; aceste tulburări, în funcţie de cunoştinţele ' şi • experienţa fiecăruia. Etiologia acestor tulburări fiind extrem de diversă, tratamentul este, în consecinţă, adecvat fiecărui caz în parte“ (POROT). Patologia sexualităţii cuprinde : tulburări în realizarea contactului sexual şi perversiunile sexuale. Unele tulburări ale sexualităţii apar ca epifenomen al bolilor psihice. Tulburările contactului sexual' constau în inhibiţie sexuală, care, la bărbaţi, poartă numele de impotehţă, iar la femei, de frigiditate': îm p0terTfa^e”_refeTă' TăTmpos îbiTFt at elTtot a iă sau parţială de a realiza actul sexual. După tfELD; manifestările posibile ale impotenţei sînt : • lipsa totală a apetitului, sexual, însoţită de anafrodizie ; • lipsa ţotală a apetitului sexual, dar cu dorinţa de a-1 avea; • existenţa apetitului sexual, concomitent însă cu existenţa unei frici de apropiere de sexul opus ; • realizarea apropierii de o femeie, dar . fară a avea contact sexual ; • tentativă de contact, dar fără erecţie şi ejaculare ; • absenţa erecţiei, cu ejaculare fară intro-misiune ; • penetraţie, ejaculare rapidă cu diminuarea imediată a erecţiei ; • intrornisiune fără ejaculare (impotenţă orgasmică) ; • ejaculare normală în timp, dar fără orgasm şi uneori dureroasă. Impotenţa se întîlneşte într-un corolar simptomatologie psihiatric, incluzînd imaturitatea afectivă, preocupările hipocondriace, depresia reactivă, apărînd în contextul reacţiilor # nevrozelor, personalităţii psihastenice, la perverşii sexuali, în alcoolism, schizofrenie* psihoze afective sau ca urmare a unor tratamente. Inhibiţia sexuală a femeilor, frigiditatea nu presupune imposibilitatea efectuării con^ tactului, ci lipsa plăcerii sexuale normale. Frigiditatea se poate şi ea asocia cu dispareuni^i, vaginismul. Poate surveni în : reacţii, nevroze, structuri dizarmonice ale personalităţii, schizo> frenie, depresie (-* IMPOTENTĂ, FRIGIDITATE, PERVERSIUNI SEXUALE). ... _,Bonar_d. ~ Sexualitatea, ca dimensiune a existenţei, se afla într-o permanentă interdependenţă şi interrelaţie cu toate celelalte procese psihice. Rezultă logic ca, în cea maî mare parte, afecţiunile psihice au în tabloul lor simptomatic*şj tulburări ale sexualităţii. Nevroticul, în contextul general al asteniei, fatigabilităţii, resimte atît o scădere a dorinţei, cît şi a putinţei, diminuare temporară* durînd atîta timp cît durează decompensarea şi remisă în momentul revenirii la o relativă normalitate. / La isteric, erotizarea raporturilor sociale este o supapă a inautenticităţii trăirilor verita-^ bilei sexualităţi. Comportamentul continuu se^ ducător, alături de toate celelalte manifestări teatrale, artificiale, dă o aparenţă de hipersexuâ-litate, care este însă numai un mod de a atrage şi capta atenţia celorlalţi, de potolire a setei de afectivitate. în realitate, istericul este un inhibat, neavînd capacitatea de a se dărui ş,j de a dărui afectivitatea pe care atît de zgomotos, o reclamă pentru el. Sexualitate - psihopatologie SEX/253 Psihopatul paranoic, marcat de psihorigidi-tatea care îi afectează capacitatea de adaptare, de o scăzută modulare a afectivităţii, mereu suspicios, neîncrezător, într-o continuă atitudine de apărare şi atac, predispus spre interpretativitate, incapabil de a stabili relaţii interpersonale normale, îşi tratează partenerul ca pe p proprietate oarecare ; gelozia sa este generată nu atît de motive sentimentale erotice, cît mai ales de orgoliu, de vanitatea de proprietar. Partenerul este bănuit, urmărit, chinuit cu întrebări, oferindu-i-se mai mult interdicţu decît plăcere. Incapabil de a-i înţelege pe alţii, cu. scăzută capacitate de modelare afectivă, egoist şi egocentric, psihopatul paranoic se caracterizează prin neadecvare şi neadaptare, fiind în imposibilitatea de a realiza un. cuplu cu funcţionalitate normală, în realitate,; este un nefericit, framîntat de bănuieli şi suspiciuni, provocînd nefericirea celuilalt. Hipertimulcu optimismul său. nefondat, cu sentimente superficiale, care dispar la fel de repede şi de nemotivat cum au apărut, este predispus spre legarea unor relaţii inadecvate, uneori cu consecinţe nefaste. Partenerul este frecvent schimbat, nu neapărat pentru că ar avea defecte, d numai pentru că apare un altul; pentru că hipertimul, aflat într-o permanentă- mişcare, doreşte cu aviditate noul, indiferenţ:de calitatea lui. Relaţiile sale sexuale sínt -S4*perf iciaie, de—multe-- oriinade-cvate ş i inadaptate, marcate de lipsă de reţinere, vulgaritate, excese. Timópatul depresiv, „incapabil de a se bucura de viaţă", apăsat de un pesimism irevocabil, este incapabil şi de a trăi împlinirea pe planul sexualităţii. Relaţiile sale sexuale sînt grevate de psihorigiditate afectivă, convenţionalism şi conformism exagerat, care îl lipsesc de capacitatea de a trăi bucuria erotică şî de a oferi această bucurie. Schizoidul, acest „rece afectiv4*, prezintă o insuficienţă a sexualităţii prin lipsa suportului dinamo-energetic al activităţii şi afectivităţii, lipsă pe care şi-o compensează prin reverie, prin trăiri interioare, care-1 îndepărtează de realitatea concretă. Explozivul, prin structura sa de bază, care determină un comportament inegal, descărcări afective şi pulsionale bruşte, este predispus chiar la acte cu implicaţii medico-legale ; incapabil să amîne satisfacerea dorinţei, explozivul nu ezită să folosească forţa, mai ales dacă este şi toxicofil. Psihastenul, rigid, plin de convenţionalism, conformism, pătruns de un exagerat simţ etic, moral, religios, scrupulos şi pedant, este, pe plan sexual, un in hi bat ; .i nhi biţi a, rezultă din interdicţiile pe care şi le impune atît sieşi, cit şi celorlalţi. Personalitatea dizarmonică de tip antisocial, caracterizată prin lipsa de adaptare la norrnele socio-morale, dominată de primitivismul reacţiilor, prezintă, în sfera sexuală, tulburări rezultate din incapacitatea de stăpînire şi ami-nare a dorinţei, din transformarea ei în: act fără aprecierea gravităţii consecinţelor. Faţa de aceste consecinţe, antisocialul (spre deosebire de exploziv) nu manifestă nici un fel de regrete sau remuşcări. Regretele, dacă apar, sînt legate mai mult de lipsa obţinerii satisfacţiei dorite şi nu de răul provocat. în această categorie ar putea fi încadraţi, după unii autori, si perverşii sexuali (-* PERVERSIUNI SEXUALE). Tulburările sexuale ale alcoolicului şîiyt legate, în mare parte, de amprenta pe.care consumul excesiv de alcool ;o lasă asupra ..întregului său .organism* Impqtenţâ^generată de cauze organice poate constitui baza. pe care alcoolicul, aflat într-un puseu psihotic generat de exces sau.sevraj, îşi va construi delirul său de gelozie. Alcoolicul este însă un gejös şi fără a fi delirant. Pe de altă parte, dezinfii-biţia sexuală, cu sfidarea normelor etico-mo-rale, apărută iniţial în faza de excitaţie, va caracteriza personalitatea alcoolicului degradat, decăzut din statutul său âocio-mora!. Sexual itatea toxicoman ul u i poate fT exacerbată temporar în cazul consumului de amfetamine, haşiş, LSD etc., ce! puţin la început şi numai pe durata intoxicaţiei . Toxicomanul alege între plăcerea sexuală provocată prin raport sexual normal şi „lumea mirifică" pe care i-o provoacă drogul, pe aceasta din urmă. în descrierea clinică a simptomatologiei prezentate de schizofren, la rubrica sexualitate, nu de puţine ori este trecut „apragma-tism“ ; apragmatismui rezultă din detaşarea şi dezinteresul subiectului nu numai faţă de ambianţă, dar şi faţă de propriul cprp. Plăcerea lui este narcisistă, asexuală, chiar dacă el este un heterosexual, onanist sau ..homosexual. Aceste activităţi nu sînt decît o modalitate prin care el obţine o „satisfacţie. a organului “. Schizofrenul, limitat la plăcerea orgasmului, adoptă condiţii perverse polimorfe, uneori chiar incestul. La maniacal, sexualitatea este modificată în sensul impus de starea sa euforică ; bucu-rîndu-se „de tot şi de toate", vrea să se bucure de viaţă. Dorinţa şi plăcerea sexuală sînt crescute, dar comportamentul său sexual se încadrează în limitele comportamentului ludic *254/S£X Sexualitate feminina; Sexualitatea handicapatului fizic •general. EI se joacă de-a iubirea, aşa cum recită, cîntă> dansează, relaţiile sale sexuale fiind întreţinute fără discernămînt, cu credulitate şt superficialitate. Din contră, ia depresivul psihotic, retras în chinuitoarea sa durere morală, lipsit de orice plăcere, bucurie, incapabil de a se proiecta mintal într-un viitor altfel decit sumbru, -dorinţa, activitatea, plăcerea sexuală nu există (aşa cum nu mai există nici apetit alimentar) nici măcar ca preocupare. Frecvent, ideile de culpabilitate şi autoacuzare ale melancolicului sînt motivate (mai mult sau mari puţin real) de delicte sexuale, mai frecvent adulter (existent uneori numai î n i magi naţia bolnavului). La delirantul cronic, sexualitatea poate fi normală dacă ea nu se situează în „sectorul" delirului. La delirantul erotoman şi la cel vede decît propriul scop (pentru că Richardf, în acel moment, avea un scop). în ceea ce priveşte perfida manipulare a. celorlalte personaje — infamia, vicleşugurile şi minciunile caracterizează toate demersurile lui Richard —, s-ar putea face o comparaţie cu criteriile de diagnostic ale personalităţii antisociale din DSM lll, care afirmă că acest tip are „dispreţ pentru adevăr indicat prin minciuni repetate", că se foloseşte de „manipularea altor persoane pentru profit Shakespeare (opera sa) ; aspecte psihologice şi psihopatologice SHA/261 personal" şi că, în antecedente, există „un istoric de comportament antisocial continuu". Conform aceluiaşi manual de diagnostic, antisocialul comite multiple delincvente, avînd şi o condamnare pentru crimă. Prin multitudinea crimelor însă* Richard se apropie de psihotic. Alunecarea . éértá în psihoză apare în momentul în Öfefe, încolţit fiind de duşmani, în ajunul unei bătălii, apare o stare; confuzională, de aspect oneiroid, în care „ca în vis'* îi „apar“ fantomele victimelor sale, stare în finalul căreia personajul trăieşte o chinuitoare ambivalenţă, în care se autoacuză. şi autodeculpabilizează : „Da, sînt un ticălos; ba mint, nu sînt"; pentru Shakespeare aceasta nu a însemnat altceva decit o redare metaforică a trezirii conştiinţei umane chiar şi într-un monstru. Hamlet — Lawrence Olivier în „Othello" sînt create, printr-o incomparabilă mînuire a contrastelor alb/negru, pur/impur, bun/rău, situaţii structural antitetice pentru a transmite nu atît mesajul ţeloziei, cît mai ales pe cel al tragediei „ini-gierii", al cunoaşterii, aşa cum afirmă şi M. Rădulescu în „Shakespeare un psiholog modern". Auterul menţionat se alătură afirmaţiei făcute de Dostoievski în „Fraţii Karamazov“, unde unul dintre personaje (Miteâ) spune : „Othello nu este un gelos, dimpotrivă este un om destul de credul... Othello... nu este omuJ care sa s*ea pîndă, să spioneze sau să tragă cu urechea fiind încrezător de felul lui. Pe el trebuie să-l mîne cineva de la spate, să-i dea ghes, să-î zgîndăre şi să-l întărite mereu, punînd eforturi uriaşe ca să-i facă să se dumirească în cele din urmă că a fost înşelat. Cu totul alta este comportarea unui gelos adevărat". „Othello" este tragedia lipsei de maleabilitate, a lipsei de înţelegere şi cunoaştere a vieţii şi a firii omeneşti, cu meandrele şi labirinturile ei, este tragedia psihorigidei tranşări între bine şi rău, a lipsei a ceea ce psihiatria numeşte astăzi adaptare „suplă şi armonioasă", este tragedia omului care-şi strîmtează cunoaşterea prin reguli fixe şi imuabile, este o tragedie a înşelării şi autoînşelării. Othello, maurul cu chip negru, dar „alb pe dinăuntru**, este personajul prin care Shakespeare ne dezvăluie această „dramă a iniţierii4*. Personajul este conceput ca un tip de personalitate hiperperseverentă, care prin propriile-i merite ajunge conducător merituos într-un anume domeniu, cel militar, ■un mediu în care Othello se poate adapta perfect, pentru că această lume şi structura premorbidă a subiectului se cuplează perfect prin psihorigiditate, prin reguli fixe, prin tranşarea situaţiilor în funcţie de aceste reguli. Othello învaţă să cunoască deci, prin prisma acestei gîndiri cazone, în care o problemă nu poate avea decît două soluţii : bună sau rea, în care excepţia de ia regulă nu este viabilă, în care orgoliul, onoarea (onoarea militară) sînt hipertrofiate. Hiperperseverent, conştiincios, capabil, Othello este excepţional structurat pentru a fi conducător într-un mediu al legilor şi regulilor fixe. Drama apare în momentul în care aceste reguli şi legi fixe sînt translate în viaţă, ale cărei mecanisme de funcţionare depăşesc, prin complexitate, autenticul simplism al tranşării dintre bine şi rău. Tragedia lui Othello este tocmai inadaptarea la acest complex mecanism al vieţii. El nu se poate adapta pentru că structurai este un psihorigid şi pentru că această structură a fost nu numai conservată, ci chiar hipertrofiată de mediul în care a trăit. Pedepsindu-1 pe Cassio pentru o „lumească greşeală", Othello nu dă dovadă neapărat de duritate; el nu face altceva decît să aplice regulile stricte pe care ani de-a rîndui le-a aplicat, fara a ţine cont (pentru că în mediu* militar nu trebuie să s e ţină cont) de propriile-i sentimente (Cassio îi era în fond cel mai bun şi cel mai devotat prieten). Orice greşeală (oricît de mică ar fi ea) trebuie pedepsită şi cel pedepsit este disgraţiat. Deci, cel bun devine rău dintr-o dată şi, odată devenit „rău“ 262/SHA Shakespeare (opera sa) ; aspecte psihologice şi psihopatologice rămîne astfel. Manevrele lui lago şi succesul acestor manevre constau tocmai în specularea acestei structuri de personalitate, lago este un personaj negativ, dar un extraordinar psiholog (am putea afirma că Shakespeare a creat în acest personaj unul dintre cei mai mari psihologi ai tuturor timpurilor, dar desigur că această afirmaţie este numai un punct de vedere), întreaga lui strategie fiind un formidabil exemplu de „psihologie aplicată/* însă în rău. Pe o astfel de structură, céa a Iui Othello, lago induce suspiciunea infidelităţii Desdemonei într-un crescendo, pornind de la „nevinovate" aluzii, şt ajungînd Ia acuzaţii clare şi la dovedirea certă a adulterului. El vrea să-i distrugă pe Othello şi alege drept armă gelozia, pentru căacest sentiment se putea cel mai bine „cup|a“ cu orgoliul hipertrofiat al acestuia, lago este un superadaptat şi un suprama-leabil; ei cunoaşte viaţa şi ştie să profite în folosul său de orice situaţie. Argumentele sale von reuşi să-i dărîme lui Othello întregul sistem a-xiologic, întregul eşafodaj (rigid şi friabil) al cunoaşterii lumii. Othello, indus de lago, va vedea în idolul său, în Desdemona (pe care tatăl său o acuzase de trădare) o adulteră. Ca şi Cassio, Desdemona devine, din bună, rea, din pură, impură. Aceeaşi logică hipertran-şantă. Dacă la început Othello ne apare ca o personalitate hiperperseverentă (aşa îl vede şi Karl Leonhard), spre sfîrşit, această personali tate va păşi clar in psthopatologre. rrr anor-mal, prin conturarea dezvoltării paranoiace, în care interferenţa psihoticuîui apare printr-o îngustare a cîmpului conştiinţei (o stare confuzi o na lă): „Batista... mărturisiri... batista". „Pfui 1 nasuri, urechi, buze. Să fie cu putinţă? Mărturiseşte !... Batista... 1 A! Diavole". înfăptuirea crimei este urmată de tragica conştientizare a nevinovăţiei Desdemonei, dovedită de Emilia. Othello realizează că a fost victima nu numai a lui lago, ci a propriei sale credulităţi. Othello se omoară. Desdemona este moartă, lago va fi condamnat la moarte. Gelozia este unealta prin care lago îl distruge pe Othello, facînd din el un criminal. Othello nu este „tipul gelosului", ci încarnează pe scenă neviabilitatea condiţiei umane frustrate în cunoaştere, lipsită de maleabili-tate, condusă de simplismul autentic bine absolut/rău absolut. în toate tragediile shakespeariene se ucide, crima este întotdeauna prezentă, dar, în apogeul creaţiei sale, dramaturgul scrie o piesă a cărei temă dominantă este crima. Jan Kott („Shakespeare, contemporanul nostru") afirma despre „Macbeth11, că aici „istoria este redusă Regele Lear — Corado Negreanu la o singură diviziune : cei care ucid şi cei care sînt'WşFi— „Macb.eth" este un apogeu al morbidului şi al sinistrului,o culme a descrierii inumanului şi a umanului crimei : a ucide este inuman, dar singur omul, dintre toate speciile existente este criminal. Crima este anormală, dar... este umană. Cei doi Macbeth nu sînt numai un cuplu (patologic sau nu) de criminali ; tragedia „Macbeth" este mecanismul crimei arătată în toată hidoşenia şi monstruozitatea ei. Tot Jan Kott numeşte experienţa la care ajunge Macbeth „primul, nivel al abisului. O putem numi „experienţa Auschwitz-ului", pentru că depăşind un anumit prag, pragul inumanului, totul decurge „uşor". „Macbeth" este, ca şi „Richard ai ill-lea“ (dar mai brutal parcă) integrată Marelui Mécanism (Jan Kott), în care crima atrage după sine crimă, într-un lung şi sinistru cortegiu de coşmar. „Macbeth“ este coşmarul, crimei şî toată construcţia piesei este făcută ca „un coşmar care paralizează şi înspăimîntă" (Jan Kott). Atmosfera este apăsătoare şi terifiantă — atmosferă care creează cadrul psihologic al crimei, o „lume Macbeth", în care parcă, nu există zi, totul se pe- Shakespeare (opera sa) ; aspecte psihologice şi psihopatologice SHA/263 trece noaptea, valurile de sînge se succed inundînd această lume, sîngele nu este o metaforă, el este material, se scurge din trupurile -celor ucişi (în „Richard** există doar sentinţa condamnării, la moarte, moartea ca prezenţă „fizică** nu apare în scenă), a căror ultimă răsuflare înecată de sînge se aude şi toate trupurile sínt la fel de chinuite, natura întreagă este plămădită -din năluciri funeste, vrăjitoarele „croncăne* şi ordinea lumii este întoarsă şoimul este ucis în zbor de o bufniţă, caii gonesc şi se aruncă unii asupra altora, muşcîndu-se, mîncarea este otrăvită, gîndurile sînt otrăvite de obsesia crimei înfăptuite şi a celei ce se va înfăptui, atrăgînd după ea o nouă crimă. în această lume, crima apare ca o necesitate, ca o constrîngere. Această atmosferă — pe care Jan Kott o consideră a fi ea însăşi un personaj de coşmar breughelian — este construită pentru a sublinia anormalitatea crimei, inumanitatea ei. Desigur însă că am putea privi această atmosferă ostilă şi terifiantă ca fiind psihopatologică, delirantă, ruptă brutal şi ireversibil de lumea reală, conducîndu-se după absurde şi implacabile legi. Shakespeare a creat-o astfel, tocmai pentru a şoca, tocmai pentru â sublinia anormalitatea (şi nu neapărat patologicul) şi enormitatea crimei. Cei doi eroi ai piesei, ambii suferind cîte un şoc sentimental, devin obsedaţi unul de celălalt, creîndu-se Intre ei o stranie legătură (căci stranietatea * acest atît de uzat termen al psihopatologiei, este mereu nesimţită î fv piesă), I egătu ră în care femei a este virilă, iar bărbatul este obligat de femeie să-şi demonstreze virilitatea prin crimă, nu neapărat pentru a deveni rege (nu numai pentru asta a ucis), ci pentru a creşte în propriii săi ochi. înfăptuirea crimei, în această delirantă lume, cu sistem axiologic atît de absurd şi bizar construit, înseamnă a te integra acestui univers în care dominaţia crimei este posibilă. Macbeth se închide într-o lume fără ieşire sau în care singura ieşire este numaî propria-i moarte ; „Tu, răzmeriţă, capul., să-ţi ridici Cînd codrul Birnan va porni pe aici iar pîn’atunci Macbeth, îri înaltu-i loc, îşi va trăi întregul său soroc Şi doar cîrVd ceasu-i vă sună, el are Să-şi dea ca toţi osbşte'ascâ lui suflare". Lady Macbeth, eşuînd ca mamă şi. amantă, lipsită de orice modulaţie afectivă, rece şi crudă, nu-şi doreşte decît puterea, anga-jîndu-se într-o sinistră şi autistică lume, al cărei singur ţel pare ;a_ fi acela de a omorî cît mai mult şi cît mai sîngeros..De acest sînge, în cursul unui automatism nocturn motor aşa s-ar. numi astăzi :som:nam.b:ulismul ei), încearcă obsedant să-şi spele mîiniîe; dar. obsesia petelor, de sînge (a petelor de sînge, nu a culpabilităţii) este puternică, ritualul spălării repetat la nesfîrşit nu o va îndepărta. Experienţele halucinatorri terifiante culminează cu „apariţia" duhurilor celor morţi — experienţă în care comentatorii operei shakespeariene văd întruchiparea spaimei şi a groazei lui Macbeth. Prin „Macbeth" Shakespeare a creat o dramă psihologică, o dramă în care normalul şi anormalul nu se mai împletesc —- aşa cum se în-tîmplă în toată opera lui —, ci în care anormalul domină, pentru că, deşi a omului, crima este o anormalitate a condiţiei umane. Regele Tear — Florin Zamfirescu Incursiunea psihiatrică în opera shakespeariană s-ar putea continua prin analiza hiper-timiei lui Falstaff, a exaltării iui Romeo şi a Julietei, a onirismului din „Visul unei nopţi de vară4*, a sugestiei şi autosugestiei lui Ca-liban etc. Shakespeare, prin personajele sale, nu a creat nici „o galerie psihopatologică" şi nici o „psihiatrie dramatică** ; el a transmis un mesaj general uman, valabil în toate timpurile şi, pentru a transmite acest mesaj, a folosit uneori şi „armele4* psihopatologiei. Folosirea acestor arme a fost rodul unui excepţional spirit de observaţie şi nu al unor cunoştinţe psihiatrice (oricît de sumare ar fi fost ele în acea epocă) sistematice. El a cunoscut şi a văzut atît pe normal, cît şi pe „nebun** (în epoca eiisabetană „nebunii*4 nu mai erau închişi, ei circulau liber), dar i-a considerat deopotrivă oameni. Mai mult chiar, el a fost părtinitor uneori* cu aceştia din urmă; cele mai înţelepte şi adevărate replici, pline de tîlc şi profunzime, le rosteşte în „Regele Lear** bufonul, nebunul regelui. S-a afirmat şi se afirmă că Prospero din „Furtuna44 este însuşi Shakespeare, că în acest 264/SHA Shakow D. : Shame-Rage ; Sheehan(Si sindrom personaj dramaturgul şi-a conturat întreaga sa gîndire ajunsă la maturitate.. Prospero, Marele Magician care reuşeşte să stăpînească natura, tunetele, fulgerele, furtuna pe mare, vîntul şi toate vrăji le, oamenii, pe care-i adoarme (prin inducţie hipnotică) şi le trezeşte conştiinţa, îşi rupe în final bagheta de magician şi-şi îngroapă cartea „mai adînc decît plumbul*', pentru ca oamenii să fie ceea ce au fost şi vor fi întotdeauna. Înţelepciunea lui Prospero în ce „casetă** psihopatologică să o încadrăm ? Buni sau răi, frumoşi sau urîţi, înţelepţi şi proşti, iubind şi sacrificîndu-se pentru iu^ bire, ucigaşi, răzbunători, nebuni sau normali, oamenii rămîn oameni, cu suferinţa lor, cu bucuria lor, cu tot ceea ce creează condiţia umană. Shakespeare ne învaţă să cunoaştem această condiţie în toată imensa ei complexitate. 400. SHAKOW Davld (1901-1982) • Psiholog american. Şi-a făcut studiile la Universitatea Harvard, lucrînd mult timp după aceea ca psiholog clinician în mari spitale de psihiatrie, în 1946 devine profesor la facultatea de medicină a Universităţii din Illinois, iar în 1967 „senior research** la Institutul Naţional american pentru sănătate mintală. Psiholog clinician prin excelenţă, a contribuit la dezvoltarea acestei ramuri a psihologiei în SUA. Este autorul unor lucrări ca%Influenţa lui—FREUD—asupra—psihologiei—americane** (1963) şi „Psihologia clinică ca ştiinţă şi profesiune “(1969). 401. SHAME-RAGE (din engl. „falsă mînie*1) • Comportament obţinut în condiţii experimentale, prin stimularea amigdalei rinencefa-lice şi a hipotalamusului, însoţită de separarea acestuia de legăturile sale cu formaţiunile superioare de control (cortex), sau prin stimularea mezencefalului superior. Consecinţa a-cestor experimente este un comportament agresiv, însoţit de fugă sau teamă. Comparativ cu stimularea hipotalamică sau a substanţei cenuşii periapeductale, comportamentul de shame-rage, obţinut prin stimularea amig-daliană, se instalează mai lent. Pornind de la aceste fapte, unii neurochirurgi au propus distrucţia stereotaxică a amigdalei rinence-falice la subiecţii cu tulburări caracteriale însoţite de agresivitate, tulburări rezistente la tratament medicamentos. Posibilitatea producerii fenomenului de shame-rage a fost explicată de KARL1 (citat de MEYER) prin faptul că amigdala rinencefalică este structura de elecţie la nivelul căreia se efectuează interacţiunile complexe între procesele de întărire pozitive şi negative. Ca rezultat al acestei walgebre interne**, ar apărea efectele de facilitare sau da inhibare a unui răspuns comportamental. în ceea ce priveşte implicarea neor cortexului (mai ales a regiunii sale anterioare) în comportamentul, emoţional, se apreciază rolul său inhibitor asupra funcţiilor comportamentale. S-a constatat astfel că este mult mai uşor să se producă o criză de shame-rage la animalul decorticat. Prin extensie, se poate spune că starea emoţională este determinată de o excitaţie puternică ; în schimb, la înlăturarea acţiunii corticale, este suficient un stimul mai puţin, intens pentru a produce o reacţie de furie scurtă, dar deosebit de intensă. Neocortexut aduce elementul de intelectuali-zare a comportamentului şi contribuie la crearea unor atitudini emoţionale noi în faţa unor situaţii noi. Stimularea regiunii mezencefalice, care aparţine substanţei reticulate, poate determina, de asemenea, o reacţie shame-rage. S-a: putut constata la om (MEYER) că, în anumite circumstanţe emoţionale paroxistice, apare o adevărată dezorganizare a conduitelor logice, la originea cărora ar putea sta hiperacti-vitatea substanţei reticulate şi a structurilor controlate de ea. Au-fost identificaţi mediatorii chimici implicaţi în apariţia proceselor de întărire pozitive şl negative. Astfel, facilitarea unui răspuns comportamental se realizează prin intermediul catecolaminelor. Clor-promazina şi reserpina diminuează scorul de autóst imul are la animaU „în îl cresc. Sistemul de întărire negativ are ca suport biochimic serotoni na, care reduce agresivitatea. Paraclorfenilamina, care blochează sinteza serotoninei, administrată experimental, creşte numărul de animale ucigaşe. Corticoizii utilizaţi în clinică pot antrena tulburări caracteriale, iar agresivitatea produsă de hormonii sexuali a fost utilizată ca ipoteză terapeutică pentru administrarea de inhibitori ai acestor hormoni (ciprosteron) în cazul unor sindroame de agresivitate criminală, fără însă ca această utilizare să dea întotdeauna rezultatele dorite. 402. SHEEHANi8) sindrom ® Hipopitui-tarism determinat de necrozele parţiale ale hipofizei anterioare prin tromboembolie, declanşată de naşterile complicate (hemoragii masive, infecţii puerperale, eclampsie etc.). Simptomatologiile somatice ale sindromului sînt : căderea părului, piele uscată şi ridată, dînd aspect de îmbătrînire precoce, decolo-rarea areolelor mamare, scăderea pigmentaţiei pielii , care nu mai are capacitatea de a se hiper-pigmenta la soare (semn important în diferenţierea de boala Addison), hîpotensiune arterială, hipotermie, tulburări digestive, .scăderea metabolismului bazai, cefalee, somnolenţă, Sheldon W. H. ; Shemngton C. S. ; Shook Jong (B) boalá She/265 stări de colaps şi chiar comă. Acestora li se adaugă o serie de tulburări psihice ca : apatie, profundă, indiferenţă, oboseală, iritabili tate. Libidoul dispare complet (L. W. RE1SER, M. REISER — 1985) şi se instalează progresiv un deficit cognitiv. Se pot nota uneori tulburări de comportament, mai frecvent, sindromul halucinator de tip exogen. Simptomatologia psihică este determinată de o serie de reacţii privitoare la modificarea bruscă a contextului somatic şi psihologic al bolnavei. Tratamentul constă In substituţia principalilor hormoni ai glandelor controlate de hipofiza anterioară : cortizon, T4, estrogeni, androgeni. 403. SHELDON William Herbert (1899-1977) • Medic american. Iniţial atras de filozofie, şi-a dat doctoratul la universitatea din Colorado, după studiile făcute la Brown Uni-versity (1925), iar ín T933 doctoratul în medicină, la universitatea din Chicago. Urmează linia deschisă de W. JAMES privind clasificarea personalităţilor, folosind în acest scop criterii empirice (date antropo-metrice), ca şi contemporanul său KRETSCHMER. Posibilitatea existenţei unei legături între datele corporale şi structura personalităţii este expusă în cartea sa „Variante ale fizicului uman" din 1940, în care, pe baza analizei a 17 măsurători antropologice fundamentale efectuată pe fotografiile a 4 000 de subiecţi, descrie trei somatotipuri ; e-ftdomor £, mezomorf şi ectomorf, folosind un sistem original de notare în 7 trepte, în funcţie de care sînt descrise 76 de subtipuri. Doi ani mai tîrziu, SHELDON a publicat 0 nouă lucrare, „Varietăţi temperamentale**, în care, pornind de la somatotipuri, descrie trei tipuri caracteriale : viscerotonul (corespunzător endomorfuiui), somatotonul (corespunzător mezomorfului) şi cerebrotonul (corespunzător ectomorfului). Deşi lucrarea a fost destul de criticată (printre altele şi datorită faptului că, pentru stabilirea corelaţiilor, au fost folosiţi doar 33 de subiecţi), proporţia în care tipul corporal şi cel car act e-rial se corelează atinge 80% în cazul acestei tipologii, ceea ce reprezintă un fapt unic în acest domeniu. Deşi somatotipizarea este o operaţie destul de complexă, un indice aproximativ al tipului corporal este dat de raportarea înălţimii, exprimate în inch (1 inch = 2,54 cm) la radicalul cubic af greutăţii (exprimată în pounds — 1 pound = 354,6 gr). Pentru endomorfi, această valoare tinde să fie sub 12, la mezomorfi în jurul lui 12,5, iar pentru ectomorfi peste 14. Pasiunea lui SHELDON pentru clasificări s-a manifestat de timpuriu : la 12 ani, era deja un numismat cunoscut. 404. SHERRINGTON Charles Scott (1857-1952) o Fizlolog englez. A făcut iniţial studii filologice, fiind apoi atras de fiziologie. Din 1875 a lucrat ca medic la spitalul St. Thomas din Londra. A întreprins o serie de călătorii de studii în Europa, lucrînd cu F. GOLTZ, R. VIRCHOW, R. KOCH. Din 1891 a devenit superintendentul Institutului Brown al universităţii londoneze, iar ulterior (1895) profesor de fiziologie la Universitatea din Liverpool. Din 1913 şi pînă la pensionarea sa (1936), a fost profesor la Oxford. Lucrările sale consacrate activităţii sistemului nervos central au introdus concepte fundamentale precum acela de „sinapsă*1, inervaţie reciprocă**, „inhibiţie activă“. în primele trei decenii ale secolului al XX-lea, a studiat activitatea cerebrală, relevînd rolul motor al girusului precentral şi rolul senzitiv al girusului postcentral. A descris „rigiditatea decerebrată** şi „căile comune finale" ale fibrelor nervoase. A stabilit, pornind de la ideile lui Hughling JACKSON, principiile acţiunii integrative a sistemului nervos (1904). Pentru lucrările sale remarcabile (este supranumit „William HARVEY al sistemului nervos**) a primit Premiul Nobel ^pentru m edîcină (1932). Spirit neliniştit, are contribuţii deosebite şi în alte domenii : a folosit primul în lume anatoxina difterică şi a insistat pentru folosirea serului antitetanic în rănile de război (1914— i917). A fost interesat de igiena mintală, igiena muncii şi combaterea alcoolismului. Mai puţin cunoscute sînt lucrările sale de poezie (1940) şi filozofie ; „J. FERNEL — omul si firea sa** (1938), „Aspiraţiile lui jean FERNEL** (1940), „GOETHE, despre natură şi ştiinţă** (1949). 405. SHOOK JONG(B) boală • „Nevroză sexuală" (ELLENBERG şi MURPHY, 1978) cu caracter epidemic, frecventă la populaţiile Extremului Orient (Singapore, Thailanda). Manifestările clinice constau în teama subiectului că organele sale sexuale se vor atrofia, acest lucru fiind urmat la scurt timp de deces. Autorii de orientare culturalistă atribuie mecanismele psihopatogene ale acestei tulbu-tări dereglării siguranţei comunitare, pe care subiectul o percepe legată de funcţia repro-ductivă, subliniind că aceste epidemii apar atunci cînd tulburările sociale ameninţă idené titatea culturală a unor grupuri. F. SIROIS 266/SHY Shy-Magee ÍB> boolú ; Sibilic ; Síbön(M> ;■ Sicocfor(u> notează că vindecarea îrî aceste cazuri se face rapid, ca şi în căzu! altor epidemii de isterie colectivă. Unii autori semnalează asemănări cu boala Koro (-+). 406. SHY-MAGEE(B) boală - sin. BOALA SÎMBURELUI CENTRAL ; CENTRAL CORE DISEASE (CCD) ; MIOPATIE CONGENITALĂ NEPROGRESIVĂ • Boală descrisă de SHY şi MAGEE (1956), caracterizată morfologic prin dezorganizare miofibrilară şi depopulare miţocondrială limitată la centrul fibrei. S-au descris şi forme marginale şi polimorfe* Au fost identificate trei tipuri de CCD, care reprezintă etape succesive ale unui ciclu : • tipul „inversat" (reversed) — caracterizat prin acumularea mitocondriilor în zona centrală ; • tipul „structurat" (structured) — cu dispariţia mitocondriilor; • tipul „destructurat" (unstructured) — cu dezorganizarea sarcomerelor. Patogenia afecţiunii rămîne încă obscură, ca şi momentul evolutiv al fibrei musculare în care intervine factorul cauzal. 407. SIALOREE (cf. gr. slalon „salivă" ; rhe/n „a curge") — sin. PTIALISM • Creşterea secreţiei sâlivare, care poate fi datorată stimulării reflexe mecanice sau inflamatorii — a glandei salivare, unor reflexe consecutive sarcinii, afecţiunilor gastro-intestinale, tabesu-lui. encefaliţelor sau acţiunii unor medicamente ca iodura de potasiu. Alteori, poate fi vorba de o acumulare a salivei, care nu poate fi înghiţită, în cavitatea bucală, şi scurgerea ei pe Ia comisuri, ca în cazul parezelor şi paraliziilor nervilor cranieni. Tot prin acumularea salivei, datorată refuzului bolnavului de a o înghiţi, consecutiv negativismului, se explică sialoreea din stupoarea catatonică. 408. SIBILIC (Adjectiv derivat de la SI Bl LE' numele sub care erau cunoscute în antichitate femeile avînd darul profeţiei. Cea mai vestită a fost si bila din Cumae, Italia ; prezicerile ei au fost adunate în „Cărţile sibiline", păstrate în templul Iui Jupiter de pe Capitoliu şi consultate pînă tîrziu, în vremea Republicii) • Calificativ atribuit persoanelor cu preocupări de anticipare a viitorului şi, mai frecvent, mesajelor cu caracter vag, enigmatic, ambiguu, fie că au sau nu o funcţie anticipativă. 409. SIBON(M) SUA — DCI Meprobamat • Tranchilizant , derivat propandiolic de tip 2-metiI-2-propil-1,3-propandioI dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă'anxioasă şl depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără CH2-OOC-NH2 fíjC-C-Cfy-Cfy-CH} CH2-00C-NH2 efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele : de MEPROBAMAT(M). 410. SICAR D-FOIX8 semn - sin. DISOCIAŢIE ALBUMINO-CITOLOGICĂ DIN LICHIDUL CEFALORAHIDIAN - ALBUMINO-RAHIE. 411. SICLEMIE(B) boală - sin. ANEMIE DREPANOCITARĂ ; ANEMIE FALCIFORMĂ ; ANEMIE SICKLE-CELL; DREPAROCITOZĂ ; HEMOGLOB1NÖPATIE S • Boală ereditară cu caracter recesiv, caracterizată prin înlocuirea acidului glutamîc din molecula de hemoglobină, cu valina, rezultînd hemoglobina S. Simptomatologia bolii constă în : dureri abdominale şi osteoarticulare, ulcere Cronice ale gambelor, tulburări neurologice (afazie, convulsii, nistag-mus, modificări pupilare, cecitate, parestezii etc.), cu evoluţie recurentă. Anemia are caracterhem oii tic. Examenele, de jaborator evidenţiază forma dé „seceră" a eritrocitelor, încetinirea vitezei de Sedimentare a hematiilor, creşterea rezistenţei osmotice, scăderea rezistenţei mecanice a eritrocitelor, ânemie (două milioane eritro-cite pe mm8). Tratamentul este simptomatic (transfuzii de sînge, splenectomie, corticoterapie, fier, acid folie). 412. SICOCLOR(M) Argentina — DCI Fenca-mina • Psihotrop, derivat feniletilaminat de tip 8-// 2-/ meti l (oc-meti Ifeneti l)ami no/eti l/ami no/ cafeină, cu acţiune psihostimulentă şi valenţe anorexigene. 413. SICOFRENOL(M) Spania - DCI Su/p/-rida • Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1-eti l-2-pi roii dini I)metil/-5-suIfamoil-0-anisamidâf cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Avînd indicaţiile neurolepticelor incisive (endogenii) este, în acelaşi timp, util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiunile psihosomatice (ulcer gastric şi duodenal, gastrite, Stco-Re!ax (M0y ; S.LD.A. ~ tulburări psihice 5/C/267 vertij, în special de tip Méniére). Pentru dozele mări, efectele secundare sînt cele comune neurolepticelor incisive. Se poate administra fară pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 414, SICO-RELAX(MC) Spania # Produs farmaceutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se com-plementează : • DIAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic ; • GLUTAMINA(M) — rooborant protei®. Are acţiune sedaţi v-anxiolitică. 415. S.I.D.A. (SINDROMUL IMUNO-DEFI-CITAR DOBÎNDIT) — tulburări psihice (A.I.D.S. — acquired imrnune deficiency syn-drome) • Boală infecto-contagioasă, provocată de virusul HIV (virusul uman limfotropic al celulelor T-HTLV-lll), producînd prăbuşirea progresivă şi definitivă a sistemului de apărare imunitară a organismului. Apariţia de cazuri în multe ţări şi creşterea rapidă a numărului de cazuri noi (sînt semnalate peste 500 000 de cazuri în lume), au făcut ca SIDA să devină o importantă problemă de sănătate publică (numărul probabil de cazuri în lume, estimat de OMS, este de 2 milioane, dintre care 500 000 copii)* Educaţie pentru sănătate OMS Este acreditată predilecţia virusului pentru ţesutul nervos, peste 40% din bolnavi pre-zentînd ca manifestări principale ale infecţiei simptomatologie neuropsihică : demenţă, mie-lopatii, neuropatii, meningite, leucoencefa-lite subacute etc. Manifestările psihopatologice cuprind o paletă care se extinde de la modificări discrete alfc vigilităţii, tulburări dispoziţionale şi mnezice uşoare, pînă la forme grave, cu lentoare psihică pr'onuntată, delirium, halucinaţii. M.WISE, J. R. RUNDELL, R.URSANO (1986) şi B. HALEVIE-GOLDMAN, S. POTKIN, P. POYOVROW (1987) raportează cazuri cu debut psihotic pur. S-au comunicat şi cazuri la care simptomatologia este întregită de anxietate, depresie, manie sau hipomanie, bufee delirante. încă din 1983, C. REICHERT, I. O’LEARY şi A. LEVENSEN au semnalat prezenţa virusului în sistemul nervos central, pentru ca, un an mai tîrziu, K. WELCH, W. FINKBEINER şi C. ALPERS să găsească, la majoritatea subiecţilor decedaţi necropsiaţi, sistemul nervos inundat. B. NAVIA, E. CHO, C. PETITO (1986) arată că există chiar o predilecţie pentru măduva albă şi zona subcorticală şi cea limbică. Mâi mult, unii autori au găsit o atingere de 82,7% în zonele legate de emotivitate,- la acei pacienţi la care clinic se înregistrează tulburări dispoziţionale (S. PERRY, A. TROSS - 1984). Problemele puse de boală psihiatrului nu sînt numai cele directe, legate de leziune, ci, mai ales, cele care apar în corelaţie cu existenţa bolii în sine, oricare ar fi manifestările ei dominante. Mecanismele psihologice de adaptare la boală sînt asemănătoare cu cele descrise de KÜBLER-ROSS la pacienţii aflaţi în faze terminale ale unor afecţiuni cronice (în special cancer) : • fază de şoc ; • fază de negare ; • fază de. revoltă ; • fază în care bolnavul oscilează între speranţă şi disperare ; • fază de depresie ,* • fază de acceptare. Bolnavii sînt dominaţi de un sentiment de incertitudine, accentuat de conştientizarea gravităţii bolii, de neputinţa actuală a medicinei de a o stăpîni, precum şi de atitudinea repro-bativă a anturajului. Ei se simt izolaţi, „mur^ dari“, atinşi de o boală „rusinoasă44, care îi marginalizează (J. DILLEY, H. OCHITILL, P. VOLBERING - 1985). Suprainvéstirea bolii, atît de către bolnav, cît şi de către personalul medical, duce la fenomenul paradoxal al respingerii de către sistemul medical .a unui bolnav în condiţiile în care instruirea psihologică ar trebui să ocupe un loc major în intervenţia terapeutului. Buna relaţie terapeutică este afectată de următorii factori : • conotaţia morală asociată comportamentului subiectului cu risc ; • prognosticul sumbru ; • teama de contaminare a celor ce îngrijesc aceşti bolnavi. Reprobabilitatea manifestată de către perso** naiul medical faţă de bolnav are ca substrat 26S/SID S.I.D.A. - tulburări psihice ; Sidbury-Şmith-Hariam(s> faptul ca, în multe cazuri, boala apare la homosexuali sau asociată cu toxicomaniile, prostituţia. O altă problemă legată de SIDA este aceea a apariţiei unor manifestări psihopatologice, mai ales fa structuri dizarmonice ale personalităţii de tip psihastenie sau paranoiac, care pot dezvolta un veritabil delir, considerîndu-se bolnavi de această boală incurabilă, acuzîndu-şi partenerii sexuali de a le-o fi transmis, iar pe medici de incapacitate de a o diagnostica şi trata corect. Intervenţia terapeutică în aceste cazuri este dificilă. Existenţa unei palete atît de vaste de mani-r fe stări presupune dificultăţi de diagnostic diferenţial în toate circumstanţele arătate (demenţe, bufee delirante, episoade psihotiee, tulburări distimice etc.). Diagnosticul de certitudine este imunologic, evidenţierea HTLV-III în sînge şi în lichidul cefalorahidian făcîndu-se fie prin teste enzimatice, fie radio-imunologic. Cercetări recente (SCHLAPFER şi FISCH, 1988) semnalează tulburările psihice şi neurologice consecutive infecţiei cu virusul SIDA,, care, pe lîngă celelalte tropisme (intestinale., hepatice, hematologice etc.) se cantonează şi la ' nivelul SNC. Sintetizînd lucrările apărute, P. DICK şi M. TOUTOUNGI (1989) accentuează asupra dificultăţilor terapeutice (biologice şi psiho-logice) pe rarp rîdiră bolnavii de SIDA, „invadaţi de o angoasă tragica**, avînd în vedere prognosticul bolii de, care suferă. Pe lîngă terapiile de susţinere psihologică, ei au primit medicaţie anxiolitică de tip benzodiazepinic, afegîndu-se de preferinţă o moleculă mai uşor metabolizabilă de ficatul deficient funcţional, ca de exemplu Seresta (oxazepam) sau Témesta (lorazepam). BATKl şi colaboratorii (1988) arată că această anxietate, deosebit de puternică, poate masca uneori un sindrom depresiv reactiv sau reapariţia unei depresii anterioare, al căror tratament poate fi realizat cu AnafraniJ (clomipramină), în doze mici iniţial, crescute progresiv pînă ia 100 mg/zi (sub controlul valorilor plasmatice). Unii autori au propus utilizarea unui psihostimulent — Ritaline (meti Ife ni dat), urmată, după obţinerea răspunsului clinic favorabil, de introducerea unui antidepresiv (FERNANDEZ şi colab., 1988). Se estimează ea durata tratamentului să nu depăşească o săptămînă, pentru a se evita fenomenul de dependenţă şi eventualele efecte secundare. Deoarece apariţia sindromului maniacal sau delirant nu a fost tocmai rară, introducerea unor neuroleptice ca Haldol (haloperidol) sau Clopixol (clopentixol) s-a dovedit a fi salutară, dar qu precauţia unor doze mici şi sistarea neurolepticului îndată ce evoluţia bolnavului o permite. Sindromul demenţial se datorează cantonării virusului la nivel SNC şi impune prudenţă în alegerea psihotropului, recomandîndu-se evitarea, pe cît posibil, a produselor cu efect anticolinergic, cu potenţial nefavorabil asupra funcţiilor mnezice. ^ interferenţele medicamentoase cu alte produse care se administrează bolnavilor de SIDA (anti vi ral e, anţi bi ot i ce, anti m i cot i ce etc.) r i d i că probleme care, în mare parte, sînt cunoscute, cu excepţia produsului antiviral AZT, a cărui asociere-.......cu—SerestsLşi. Témesta diminuează clearence-ul acestora şi le creşte, consecutiv, toxicitatea*- . .....^ La toate acestea, se adaugă problemele de ordin etic care se pun în legătură cu toxicomanii sero-pozitivi HIV, privind continuarea consumului de opiacee sau alte droguri. Răspunsul ar trebui să ţină seama de faptul că o pi acee I e d i m i nuează f u neţi a', imuni tară a o r-ganismului, agravînd deci evoluţia bolii. O soluţie mai bună ar fi realizarea unui sevraj strict supravegheat, care să conducă la sistarea drogului. Neputîndu-le deocamdată oferi bolnavilor de SIDA decît un tratament simptomatic, medicul trebuie să se străduiască, pe cît posibil, să evite producerea unor efecte nedorite în chimioterapia pe care o aplică. 416. SIDBURY-SMITH-HARLAM(8} sindrom • Afectarea ereditară a metabolismului lipidic, manifestată clinic în primele zile de la naştere, prin convulsii, letargie, deshidratare, acidoză, hepatomegalie, trombopenie, leucopenie. Biochimic se constată o creştere serică a acidului butiric şi hexanoic, datorită unui deficit al acildehidrogenazei. Evoluţia este letală, moartea survenind din primele luni de viaţă. Slderacomofoble } Siderare emotiva ; Ştefert-Bimbaum<■*> SfD/269 417. SIDENAR(M) Argentina - DCI Lora-zepom- m Tranchilizant, derivat benzodiaze-pinic de tip 7-cIoro-5-(0-clorofeniI)-1,3-dihi- H 0 JÖT (Q) dro-3'-hidroxi-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se, administrează în sarcină. 41Ö S1D ER ACO M O FO Bl E<3?> (cf, gr. sideroş „fier"'; choma „teraşament" ; phobos „frică") • Teamă patologică, nejustificată, de calea ferata şi de tren, întîlnită în nevroza obse-sivQ-.fqb:ica, nevroza anxioasă, isterică, psihastenie etc. 419. SIDERADROMOFOBIE(F) (cf. gr, s/de-ros^:dromos „cursă" ; phobos) • Teamă patologică provocată unor subiecţi1 de accelerarea mersului trenului. A fost descrisă de' psihiatrul V. CEIJ, la începutul secolului (1912), cînd, vitezele cu care se circula nu erau mari. Astăzi, această fobie a devenit practic necunoscută. 420. SIDERARE (cf. lat. sideratus „distrus, paraiizatde o constelaţie"-----dinsi SIDERARE EMOTIVĂ. 421. SIDERARE EMOTIVĂ • Stare emotivă înregistrată în timpul unor psihoze de război, descrisă de GUIRAUD şi DIDE. Manifestările motorii, asemănătoare cata-toniei, domină tabloul clinic. Subiectul pare imobilizat într-o poziţie fixă, musculatura esté frecvent hipertonă, uneori înregistrîndu-se secuse generalizate. Faciesul reflectă groaza trăită de subiect, care pare detaşat de lumea exterioară, nu vorbeşte şi nu se deplasează spontan. Sugestibilitatea este crescută, subiectul mimînd cu docilitate comenzile care i se dau (MILLIAN foloseşte pentru această stare termenul de „hipnoză de luptă") ; revenirea din această stare se face progresiv, putîndu-se înregistra manifestări trecătoare de mutitate sau surdomutitate, paralizii, amauroză, pe care unii autori le identifică cu manifestările de tip isteric. CALOUTSIS şi GUIRAUD înscriu siderarea emotivă în grupa atitudinilor de refuz al realităţii. ' ■ 422. SIDERIL(M) Mexic - DCI Trazodonq • Psihotrop timoleptic, cu o structură chn mică de tip 2-/3-/4-(m-cIorofenil)-1-piperazinil/ propil/-s-triazolo/4,3-a/piridin-3(2H)-onă, cu acţiune antidepresivă şi valenţe anxiolitic-seda-tive. Efectele secundare sînt practic nule; Nu se administrează în primele luni de sarcină. 423. S|DEROFOBIE(1F) (cf. lat. şidus ; gr* phobos „frică") • Frică patologica de tot ceea ce poate veni din cer (spaţiu sideral). Se în-tîlneşte la unele personalităţi psihastenice sau Ia indivizii cu un nivel subcultural. 424. SIDNOKARB(M) CSI - DCI Mesocarb • Psihotrop de tip 3-(oc-metilfenetil)-N-(fenil carbamoil)sidnonă imidă, cu acţiune anorexia genă şi psihostimulentă. 425. SIEFERT-BIRNBAUM(s> sindrom * Formă de reacţie isterică de tip mitomanie# în care fabulaţiile subiecţilor sînt atît de stupide şi neverosimile, încît se aseamănă cu ideile delirante absurde. Conţinutul acestor idei este cel mai adesea fantastic, hiperbolic, de mărire, negaţie, importanţă. Conştiinţa bolnavului suferă o îngustare de tip isteric. „Delirul" îşi schimbă situaţional tematica. Sindromul a fost descris în 1908. 426. SÎEMENS(S) sindrom - sin. BLOCH(s) sindrom ; CAROL-BOUR(S) sindrom ; INCON-TINENTIA PIGMENTATI ; MELANOBLAS- TOZĂ LINEARĂ BLOCH ^2’ BLOCH-SULZBERGER(S) sindrom. 427. SIEMERLING-CREUŢZFELDT(*> boală • Boală ereditară, care se transmite recesiv, probabil prin cromozomul X, şi afectează doar sexul masculin, reunind simptome ale bolii Addison şi bolii SchiIder. Debutează în copilărie (rar în adolescenţă sau la adult), prin semne de insuficienţă suprarenaliana (melaoo-dermie), la care, după un interval de luni sau ani, se adaugă o patologie neuropsihiatrică constînd în reducerea performanţelor, dizartrii, 270/SI F Sifiloföbiei** ; Sigma -fusuri; Siguranţă dé sine pareze spastice, clemenţă progresivă, care evoluează către rigiditate decerebrată. Etiologia este necunoscută. A fost descrisă de SIEMER-LUNG şi KREUTZFELDT în 1923. 428. SIFILIS (de la SYPHILUS, numele păstorului lovit de boală de către Apollon şi vindecat cu gaiacol de nimfa America)LUES CEREBRAL ; PARALIZIE GENERALĂ PROGRESIVĂ ; BOALĂ CLANDESTINĂ. 429. SIFIL0F0BIE(F) (vezi sifilis; cf. gr. phobos „frică")—sin. SlFlLONiANlEmTeamă patologică de boala luetică. Poate fi întîlnită în ; nevroza obsesivo-fobică, nevroza anxioasă, isterie, psihastenie, schizofrenie etc. 430. SIGACALM(M) Germania - DCI Oxazepam • Tranchizant, derivat benzodiaze-pinic de tip 7-clor-1,3-dinidro-3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4-benzodiazepi nă, cu acţiune identică cu a DIAZEPAMULUl, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 h) ; acţiunea sa este sedaţiv-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noa* stră farmaceutică îl produce sub numele de OXAZEPAM(M). 431. SIGAPERIDOL(M) Germania - DCI Haloperidol • Neuroleptic, derivat butirofe-nonic de tip 4-/4-(p-dorofenil)-4-dihroxipiperi-dino/^’-fluorobutirofenonă, cu efecte clinice predominant de tip sedativ, dar cu efecte secundare de tip incisiv BUTI ROFE NONE. 432. SIGAZINE(M) SUA - DCI Prometazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-drmetilaminopropii)fenotiazină, cu acţiune sedativ-hipnotică, antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ROMERGAN(M). 433. SIGMA — fusuri • Apariţia fusurilor sigma pe electroencefalogramă este caracteristică stadiului 'III al somnului lent (LOOMIS şi colaboratorii). în această fază de somn uşor, sînt dominante undele lente teta, cu amplitudine mică şi medie, care alternează parieto-occipital cu fusurile sigma. Fusurile sigma lipsesc în somnul rapid. - 434. SIGMADYN(M) Italia - DCI Pemolinâ • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 2-amino-5-fenil-2-oxazolin-4-onă> fară- • e-fecte simpaticomimetice. Indicaţiile generale sînt cele ale psihostimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă P S! H O ST I M U LENTE. 435. SIGMATISMUL (de la sigma, numele grecesc al literei s) • Reprezintă dificultatea pronunţării sunetelor înalte — S, Z, J — şi a combinaţiilor — PS, TS, CS. Este favorizat de o implantare vic'oasăa dinţilor, de progenie, prognatism —► DISLALIE, 436. SIGISMOND — complex • Conflict între fiul respins şi părintele său, care conduce la un comportament de tip psihopatie, părînd să justifice într-un fel decizia paternă anterioară. Copilul nedorit devine ţinta asupra căreia se descarcă anxietatea difuză a părintelui. Comportamentul copilului născut împotriva dorinţei unuia sau a ambilor părinţi, s-ar caracteriza prin : izolare, lipsă de sociabilitate, ermetism, copilul trăind „într-o carapace de orgoliu, superioritate, durere şi greşeala" (P. GARCIA VILLEGAS), Denumirea acestui complex este împrumutată de la personajul principal din piesa „Viaţa e un vis“ de CALDERON de la BARCA, el însuşi copil respins şi nedorit. _^43Z*JSJGNQEÂM^> Polonia - DCL Tema-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de iîp T-elor-1,3- dihid r o-3- hi dr o xi-1- m etil - 5-fenil-2H-1,4-benzodiazepi n-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică. Nu se administrează în sarcină, în timpul alăptării, la copii şi vîrstnici. 438. SIGURANŢĂ DE SJNE • Trăsătură de personalitate implicînd certitudine, fermitate, lipsă de îndoială, iar în plan acţionai concret, precizie, eficienţă, îndemînare. Se poate manifesta constant în comportament, în modul de relaţionare socială, în acţiunile întreprinse de individ sau se poate afirma numai într-un domeniu de activitate avînd. Ja bază anumite deprinderi bine consolidate. Psihologic, siguranţa de sine se explică printr-o bună capacitate de autocontrol, emotivitate scăzută, rezistenţă mare la stres, în general, o bună capacitate de dominare a registrului afectiv. Siguranţa de sine caracterizează în general normalitatea psihică şi structurările armonioase de personalitate. Poate fi însă şi demonstrativă sau formaţiune reacţională compensînd în comportamentul manifest sentimente de inferioritate latente. Se mai poate susţine psihologic printr-un complex de supraevaluare, SllavidönW ; Silogism ; Si Ivi an(S) sindrórn SIL/271 la persoanele eu trăsături paranoide, dar în acest caz are un caracter rigid, neadaptat la situaţie şi eventual slab ca eficienţă sau funcţionalitate . 439. SILAVIDON Iluzie - sin. ILUZIA CERCURILOR STROBOSCOPICE • Iluzie cu caracter fiziologic descrisă în 1878, cunoscută şi sub denumirea de „iluzia de rotaţie" ; constă în efectul provocat de translaţia circulară într-un plan orizontal în faţa ochilor a unuia sau a mai multor cercuri cuprinzînd în interior o serie de alte cercuri (inele concentrice)* ~ 442. SILVERMAN(s> sindrom - sin. TAR- DIEU-SILVERMAN(S) sindrom ^ COPIL MALTRATAT*s) sindrom. 443. SILVERSTEIN(S> sindrom • Tip de amiotrofi.e de origine corticală, cu localizare unilaterală (mîna), prezentă în tumori de lob parietal. 444. SILVIAN(s) sindrom • Tulburări neuro* psihice generate de obstrucţia arterei cerebrale medii (silviana), prin leziuni ateroma-toase sau prin embolii, antrenînd leziuni ischemice în emisfera cerebrală corespunzătoare. După gravitatea şi întinderea leziunilor, s-a putut vorbi despre un sindrom silvian profund (atunci cînd este afectat teritoriul arterelor perforante), manifestat printr-o hemiplegie contralaterală severă, globală, asociată cu afazie de tip Broca (dacă este afectată emisfera dominantă), şi despre un sindrom silvian superficial, care se poate manifesta fie printr-o hemiplegie senzitivo-motorie cu predominanţă brahiofacială (dacă este afectatteritoriul 272/5IM Simán ..iSl J ţoj diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor anxiolitică. Are o singură contraindicaţie : miastenia. 446. SIMBANTOPATIE (cf. gr. symbon „în-tîmplare" ; paţhos „încercare, experienţă") • Termen kraepelian, desemnînd simptomato- logia psihogenă legată de accidente grave sau „lovituri ale soartei" : catastrofe naturale, războaie-etc,--------------------- ---------- . 447. SIMBIOTICE — psihoze (cf. gr. symbi-os/s „trai în comun, intimitate**) O Variantă a psihozelor de grup sau colective, în care inductorul este un bolnav schizofren, iar indivizii induşi dezvoltă o simptomatologie schizofreni-formă. înţelegerea acestor psihoze este legată atît de cadrul în care se desfăşoară inducţia, cît si de personalitatea premorbidă a indusilor. A fost descrisă de SCHARFETTER (1970). 448. SIMBOL (cf. gr. symbolon „semn") • Semn care exprimă un anumit obiect (trofeu, talisman, emblemă, insignă), figură de stil a discurs ului sau element definitoriu pentru anumite modalităţi ale gîndirii (gîndirea mitologică, religioasă, magică, arhaică etc.). Există obiceiuri, gesturi, formule, veşminte, ceremonii simbolice; ele sînt elemente, expresii şi manifestări concrete, care semnifică idei şi conţinuturi abstracte şi complexe, unele avînd origine în vechi experienţe ale umanităţii. După JONES (1925), toate simbolurile au cîteva caracteristici comune : • nu posedă semnificaţie proprie, ci trimit la o semnificaţie sau !a un complex de semnificaţii, reprezentînd o idee primară şi esenţială printr-o altă idee, mai puţin importantă; • există ceva comun între simbol şi elementul primar reprezentat, o asociaţie, internă sau externă, de multe ori profundă, mergînd în inconştient ; • simbolul este sensibil şi concret (perceptibil prin simţuri), în timp ce ideea reprezentată poate fi abstractă, complexă ; simbolul condensează o idee sau mai multe, el condensează conţinuturi ; • gîndirea simbolică este o gîndire primitivă, ontogenetic şi filogenetic ; este o gîndire arhaică, ale cărei modalităţi pot apărea în condiţii de oboseală, nevroză, maladie somatică sau psihică gravă, în vis ; deci ea apare în momente sau perioade în care viaţa mintală conştientă se estompează, se reduce ca intensitate ; • simbolul reprezintă o idee ascunsă, secretă ; persoana care foloseşte un, simbol nu este totdeauna conştientă de semnificaţia lui ; • în sens larg, se poate spune că simbolurile sînt spontane, automate, inconştiente; interpretarea şi înţelegerea simbolului sînt acceptate cu atît mai uşor, cu cit simbolul este mai larg, mai superficial ; cînd simbolul este foarte riguros (trimi-ţînd la ceva extrem de precis), conştiinţa refuză s erri n i fi caţi a p n t e r preta rea). Nu orice , reprezentare indirectă este un simbol. După RANK şi SACH (1913), „simbolul constituie ultimul mijloc de expresie á ideilor şi sentimentelor reprimate. Este mijlocul cel mai adecvat de a disimula inconştientul şi de a-l adapta (prin formaţiunile de compromis) la noile conţinuturi ale conştiinţei. Folosim termenul de simbol pentru a desemna un gen special de reprezentare indirectă, diferit de metaforă, alegorie, aluzie şi de orice altă formă de prezentare prin imagine a materialelor intelectuale (...). Simbolul reprezintă o unitate ideală a mai multor modalităţi de expresie : el este o expresie perceptuală substitutivă, destinată să înlocuiască un lucru ascuns, lucru de care simbolul este legat prin anumite caractere comune sau prin asociaţii interne**. Simbolul presupune amestec şi condensare. Caracteristicile simbolului, după RANK ş* SACH, sînt : • reprezintă elemente psihice inconştiente ; • posedă semnificaţii invariabile ; • este independent de determinările individuale ; • poartă amprenta; evoluţiei vieţii mentale şi sociale a umanităţii ; Simbol: concepţia psihanalitica ; Simbol mnezic SlM/273 • se află în conexiunile lingvistice (studii etimologice şi semantice, arată că sem-nul-simbol prezintă asociaţii lingvistice cu ideea sau lucrul pe care o sau îl semnifică, deşi aceste asociaţii sînt aparent insesizabile) ; • prezintă paralele filogenetice cu miturile, culturile, religiile (unul şi acelaşi simbol sau o categorie de simboluri se întîlneşte în diverse domenii ale vieţii mintale, ale vieţii sociale, în diverse epoci, în mituri, povestiri, cărţi sacre etc.). Baza oricărui simbolism este o identificare originară. După FREUD, „raportul simbolic pare să reprezinte un rest şi un semn al unei identităţi care exista altădată**, în epocile primitive (o identitate conceptuală şi verbală). Astfel, psihanalitic, gîndirea simbolică reprezintă o formă inferioară de gîndire ; derogaţiile psi hoticilor. conţin multiple simboluri. Gîndirea primitivă (şi gîndirea supusă regresiunii) este lipsită de claritate şi diferenţiere ; ea se caracterizează printr-o incapacitate de a sesiza Iucruriie în mod délimitât şî ’dîferenţiat, in-capacitate în care factorul afectiv joacă rol im portant. Simbolul necesită/presupune un mod de gîndire foarte simplu : simbolul este senzorial (cel mai frecvent vizual), concret; deci simbolul ar fi substituţia automată, reprezentată prihtr-o idee concretă sau prin imaginea ei vizuală, a unei alte idei sau imagini inconştientei. Sursa simbolismului se află în inhibiţia sentimentelo11 inhibiţie care împiedică comunicarea lor, mai ales cînd aceste sentimente se situează într-o anumită zonă a vieţii psihice, supusă celor mai puternice inhibiţii. Astfel, de exemplu, simbolurile sexuale sînt în număr mult mai mare decît alte simboluri, pentru că sexualitatea a suportat cele mai multe rigori şi inhibiţii. Tendinţa de identificare, deşi implică o lipsă de discriminare, nu presupune o dezvoltare intelectuală insuficientă ; identificarea obiectelor între ele prin sesizarea unor analogii (aceste obiecte putînd fi lucruri, persoane, experienţe etc.) face ca obiectele noi să fie* mai uşor asimilabile (necunoscutul este mai uşor şi mai plăcut asimilabil dacă el se asociază cu un element cunoscut). în sens foarte strict, simbolismul are două caracteristici principale : procesul (simboli- zării) este complet inconştient ; afectele implicate în ideea simbolizată nu pot fi sublimate^ Nici o altă reprezentare indirectă nu deţine aceste două însuşiri. Există cîteva idei esenţiale (fapte, evenimente) care sînt simbolizate,, dar există un număr aproape nedefinit de simboluri. Procesul de simbolizare (ca proces, de formare a simbolurilor) are la bază un proces, de regresie de la nivelul unei semnificaţii (semnificări) superioare la nivelul unei semnificaţii (semnificări) inferioare ; conştiinţa nu acceptă uşor (uneori nu acceptă deloc) relevarea semnificaţiei reale a simbolului, întrucît această semnificaţie este strîns legată (sau chiar reprezintă) un conţinut inconştient. Formarea simbolurilor (prin regresie) presupune un eşec al sublimării; complexul primar tinde să se reafirme, dar inhibiţia împiedică, această afirmare într-o formă primitivă r astfel, complexul primar se reafirmă printr-un* echivalent simbolic, ce conţine semnificaţia complexului primar şi o ascunde. Aşa se petrec lucrurile în simptomatologia nevrotică, în special în nevroza obsesională. Opinia lui SILBERE R (reprezentant al post-psihanaliştilor) că. simbolurile sînt reprezentări ale sublimărilor nu poate fi acceptată, întrucît simbolizarea presupune o eşuare a sublimării. Simbolul şi metafora au trăsături comune, dar sînt esenţial diferite. Funcţia esenţială a simbolului, în sens foarte larg, constă în depăşirea inhibiţiei în expri-marea unui sentirîient; forţa "acestui—Tentr-ment fiind prea puternică şi supusă unei rigori (dé cele mai multe ori morale), exprimarea cea mai adecvată devine simbolul. Procesul de regresie care generează simbolul operează o trecere spre un mod simplu de percepţie şi gîndire. Cînd regresia este superficială şi conştientă, rezultă simbolismul funcţional (S1LBERER). Cînd regresia este profundă, sub influenţa energiei/forţei complexului inconştient, simbolismul este strict. Astfel,, în arta psihopatologică (şi, într-o anume măsură, în arta primitivă) sînt frecvente simbolurile în sens strict şi nu metaforele. Simbolul presupune regresie şi eşec al sublimării . Metafora este o sublimare reuşită,, dincolo de efortul realizării ei (-* ARHETIP, MIT, MITOLOGIE). 449. SIMBOL MNEZIC • Termen legat de traumatismul patogen, de conflict. Se referă la faptul că simptomul isteric este un simbol mnezic al acestui traumatism. FREUD foloseşte expresia de simbol mnezic pentru a denumi simptomul isterîc. în isterie, simbolul mnezic rămîne ca un „parazit, fie sub formă de inervaţie motrică ireductibilă, fie ca sen» 18 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 274/SIM Simbolic ; Simbolism • zaţie hal ucinator ie recurenta". Simptomele isterice sînt elemente comemorative pentru evenimentul traumatizant. 450. SIMBOLIC (vezisimbol) c Utilizat ca substantiv, de J. LAC AN, termenul desemnează, unul dintre cele trei registre esenţiale In psihanaliză (simbolicul, imaginarul, realul), referi ndu-se la acele fenomene care se organizează şi se structurează ca un limbaj. Termenul a mai fost folosit de către FREUD, în „interpretarea viselor44 („simbolică44 — ia symbolique, die Symbolik). Pentru FREUD, simbolica reprezintă ansamblul simbolurilor cu semnificaţie constantă care apar în producţiile inconştientului. Simbolica freudiană diferă de simbolica Iaca-, niană. FREUD pune accentul pe relaţia dintre simbol şi simbolizat, în timp ce pentru LACAN primează structura sistemului simbolic ; LACAN consideră legătura simbol-simbolizat secundară şi încărcată de imaginar. FREUD recunoaşte (şi în acest sens concepţia lui LACAN se leagă de cea a lui FREUD) că există o caracteristică a imaginilor şi simptomelor, constînd în aceea că ele se exprimă într-o „limbă fundamentală44 şi universală. F. de SAUSSURE consideră că, în limbă, nu există o legătură între semnificantul lingvistic şi semnificat; semnificantul lingvistic trimite la semnificaţie doar în măsura în care el este integrat într-un sis-em semnificant. LÉVI-STRAUSS, folosind teoria structuralistă în studiul faptelor culturale, considera ca orice cultura este „un.ansamblu de sisteme simbolice* m care in primul rînd se plaseaza limbajul (regulile matrimoniale, raporturile economice, arta, ştiinţa, religia)44. J. LACAN foloseşte noţiunea de simbolic în psihanaliză referitor la „discursul subteran" *al inconştientului, la faptul că inconştientul se structurează ca un limbaj. Nu subiectul elaborează acest discurs, nu subiectul vcrbeşte, ci „este vorbit44 ,* în perspectivă lingvistică, psihanaliza descoperă/stabileşte raporturile limbajului dorinţei cu limbajul conduitei şi al cuvîntului. LACAN nu vede o legătură fixă între semnificant (simbol,, semn) şi semnificat (simbolizat, conţinut latent). Pentru LACAN, simbolicul desemnează o structură ale cărei elemente funcţionează ca semnificanţi ; pe de altă parte, simbolicul reprezintă o lege, o ordine prestabilită, în care individul uman se inserează (în acest sens, expresia „tată simbolic44 nu trimite nici la tatăl real, nici la tatăl imaginar, ci reprezintă o instanţă care elaborează şi instaurează legea). 451. SIMBOLISM • Termenul desemnează în sens larg, un mod indirect şi figurat de reprezentare a unei idei, dorinţe, conflict î în perspectivă psihanalitică, orice formaţiune substitutivă poate fi calificată drept simbolică, în sens restrîns, prin simbolism se înţelege acel mod de reprezentare caracterizat printr-un raport constant între simbol şi conţinutul (inconştient) simbolizat. Acest raport se întîlneşte atît la persoane, cît şi în diferite domenii ale activităţii spirituale (religie, mitologie, artă, folclor, limbaj), în toate spaţiile culturale. Noţiunile „simbolic44, „a simboliza44, „simbo-lizare", „simbol44 sînt foarte mult folosite, cu diverse semnificaţii, de diferite discipline ştiinţifice (epistemologie, lingvistică, psihanaliză, etn logîe, istoria religiilor etc.). LAPLANCHE şi PONTALIS (1973) încearcă o sistematizare a accepţiunilor simbolismului în literatura psihanalitică. Simbolurile intră în categoria semnelor. LA LAN DE defineşte simbolul ca semn care „evocă, printr-un raport natural, ceva absent sau imposibil de perceput44. în cazul simbolurilor matematice şi al simbolurilor lingvistice, nu există „un raport natural “, o corespondenţă prin analogie între semn şi lucrul reprezentat. în psihologie, conduita simbolică presupune faptul că subiectul a diferenţiat o realitate ireductibilă la lucrurile percepute ca atare. Termenul de simbol se foloseşte şi într-un sens care nu presupune, cu necesitate, o relaţie internă între simbol şi simbolizat (LÉV1-STRAUSS în antropolog;^. ]. LACAN în psihanaliză). Din punctul de vedere al relaţiei concret-abstract, simbolul nu reprezintă, în mod exclusiv, o trecere de la abstract la concret, atît simbolul cît şi simbolizatul putînd fi elemente concrete. în accepţiunea largă a termenului, se spune despre vis sau simptom că sînt Simbolism ; Simbolizare ; Simmondsi8) ; Simon Th. SIM/275* expresia simbolică a dorinţei sau a conflictului defensiv (dorinţa şi conflictul se exprimă indirect, figurat, în vis, intr-o forma mai mult sau mai puţin deghizată), in general, termenul simbolic se referă la relaţia dintre un conţinut manifest (comportament, idee, cuvînt) şi semnificaţia sa latentă (de exemplu, cînd un act, un gest, nu sînt reductibile la motivaţiile conştiente pe care persoana le poate oa). In perspectivă psil-analitică, unii autori consideră că simbolismul presupune un simbolizat inconştient; astfel, deplasarea, condensarea, supradeterminarea sînt mecanisme care implică simbolizarea (ca operaţie, proces prin care, de pildă, o semnificaţie se substituie alteia şi o maschează, în acest fel exprimînd-o). La FREUD, sensul noţiunii de simbolism este mai restrîns. în „Studii asupra isteriei44 (1895), FREUD vorbeşte despre formarea simptomelor ca urmare a unui determinism asociativ şi a unui determinism simbolic; un simptom se poate produce ca urmare a unui traumatism, prin legătură asociativă între evenimentul-traumă şi manifestarea-simptom ; dar, în acelaşi-timp, Simptomul poate simboliza ceva, într-un sens moral sau fizic. în „Interpretarea viselor0 (1900), FREUD recunoaşte existenţa simbolurilor în cadrul viselor ; aceste simboluri există în gîndirea inconştientă ; ele apar în vis în mod frecvent, pentru că visul ca activitate nu este supus cenzurii. Simbolurile, după FREUD, se caracterizează astfel (LAPLANCHE şi PONTALIS) f ele apar, în vis, ca „elemente mute*4 ; simbolismul presupune un raport constant între manifestare şi semnificaţia manifestării (acest raport există atît în vis, cît şi în alte forme de activitate, în simptome etc.) ; simbolul este fix, dar el poate avea mai multe sensuri ; la baza acestui raport constant stă analogia (de formă, de funcţionare, de mărime etc.). între simbol şi simbolizat poate exista şi o relaţie de contrast sau de contiguitate. în psihanaliză, simbolurile sînt în număr mare, dar conţinuturile simbolizate sînt restrînse (naştere, moarte, părinţi, rude, sexualitate). Sensul simbolului este inconştient, el se descoperă prin interpretare. Descifrarea unui vis se bazează, pe de o parte, pe asociaţiile libere ale subiectului ^analiza, interpretarea lor), pe de altă parte, pe interpretarea simbolurilor, care este oarecum independentă — simbolurile se organizează într-un limbaj propriu şi fix. Ceea ce variază sînt sensurile simboluritor. 452. SIMBOLIZARE (cf. fr. symbol/ser : vezi gr. symbolon „semn44) • Proces de formare a simbolurilor, geneza simbolurilor. Este un proces analog formării visului şi simptomului, inconştient, presupunind regresie de la un, nivel superior de semnificare la un nivel inferior, regresie provocată de eşecul sublimării (-> SIMBOL). 453. S1METROMAN1A (cf. gr. symmetros „simetric" ; mania „nebunie*4) • Tulburare motorie, descrisă de M. STERBERG (1931) ca o tendinţă impulsivă dé a efectua mişcări simetrice cu mîinile, cu degetele, cu ochii etc. 454. S!MMONDS(8) sindrom - sin. HIDRO-CEFALIE OTOGENĂ • Sindrom întilnjt frecvent la copiii cu otită medie, caracterizat clinic: prin hipertensiune intracraniană (cefalee, vărsături şi stază papilară). Cauzele hipertensiunii-intracraniene par. a fi creşterea cantităţii de lichid cefalorahidian sau edemul cerebraL. Cefaleea se instalează în partea a doua a nopţii, este accentuată de poziţia declivă a capului, de tuse sau efort fizic şi calmată incomplet ori neinfluenţată de vărsături, analgezice sau« repaus. Vărsăturile sînt matinale, fără sforţare şi fără vreo legătură cu orarul alimentaţiei Staza papilară este precedată de o creştere a. tensiunii arterei centrale a retinei, ştergerea, conturului papilar şi edem papilar. Evoluţia şi prognosticul sînt, în general, favorabile, dacă tratamentul antiinfecţios este-precoce. 455. SIMON Théodore (1873-1944) * Psihiatru francez, preocupat de problema determinării vîrstei mintale. îşi începe activitatea ca intern al spitalelor psihiatrice din arondismentu! Senei (1898) şi al Coloniei de~ copii arieraţi de la Perray-Vaucluse (unde vas. reveni, în 1920, în calitate de medic şef),, iniţiind o îndelungată şi fructuoasă colaborare-cu A. BINET (1899 — 1911), împreună cu care- xprezintă, în anul 1905, în revista „L’année-psychologique" studiul privind „necesitatea, stabilirii unui diagnostic ştiinţific al stărilor* inferioare de inteligenţă". După susţinerea tezei „Documents relatifs-â la corrélation entre le developpement physi-que et la capacité intellectuelle", SIMON" funcţionează succesiv la Dury-lés-Amiens,. Sainte-Anne, Saint-Yon, pentru ca, în 1936, să-i urmeze lui E. TOULOUSE la spitalul1 Henry-Rousselle. După o bogată activitate didactică, este numit director al Laboratorului-de Pedagogie Experimentală, înfiinţat în 1906. Marea realizare a lui SIMON o constituie-crearea, împreună cu A. BINET, a primei scări metrice privind dezvoltarea inteligenţei (1905J\- 276/SIN Sím patologie*** sindrom * Simpatic ^- sistem nervos 456. SIMPATICO-/SIMPATO- (cf. gr. s/m-pathein „a fi alături de cineva") ® Elemente de compunere care introduc referirea ia sistemul nervos simpatic. 457. SIMPATALGIE(s) sindrom (cf. s/m-fiato- ; gr. algos „durere") • Sindrom caracterizat prin dureri persistente, trenante, cu caracter de arsură, însoţite de manifestări vegetative şi trofice respectînd topografia nervoasă. Se datorează unor leziuni iritative aie fibrelor simpatice amielinice algoconducăr toare. Elementul de diferenţiere de funcţional îi constituie respectarea topografiei nervoase şi localizarea strictă a fenomenelor vegetative. 458. SIMPATIC CERVICAL POSTERIOR(s> sindrom • Asociere a vertijului cu cefaleea occipitală, în iritaţia simpaticului cervical prin leziuni de cervicartroză. . A fost descris de A. BARRÉ. Pune probleme de diagnostic diferenţial cu cefaleea nevrotică. 459. SIMPATIC sistem nervoţ • Compo- nentă a sistemului nervos vegetativ, aflată în antagonism funcţional constant cu paraşimpati-cul, cu acţiune ergotropa, eliberatoare de energii, stimulatoare, şi al cărei rol esenţial devine, evident în situaţii stresante, cînd împreună cu. meduiosuprarenala (cu care for-? mează, de fapt, sistemul simpato-adrenergic) adaptează organismul la suprasolicitare..... Anatomic, este structurat ca şi paraşimpati-cu I, prezentînd o porţi une centrată / i nt ra-nevraxială, şi o porţiune periferică, extranevraxială. Centrii simpatici se află la nivel medular, în coarnele laterale, bine reprezentate între C8—L2, porţiune a măduvei din care iau naştere ramurile comunicante albe. între C8—Ta, se află centrul cilio-spinal, cu acţiune iridodilatatoare, între T2—Ts_4, se află centrii cardioacceleratori, iar între T„—La, -se află centrii abdominopelvini, ce controlează activitatea organelor din aceste teritorii. Centrii sudorali, vasomotori şi pilomotori sînt localizaţi între Tx—T4, pentru cap şi gît, T4-T7> pentru membrele superioare, şi T10—Tjg, pentru membrele inferioare. Centrii simpatici medulari se află sub influenţa modulatoare exercitată de trunchiul cerebral, hipotalamus (grupul de nuclei posteriori) şi unele arii corticale. Lantul ganglionar ^cMuşcliiU nsied MuşcMii radiat tíiiaiaioa al pupilei ■Membrana nlcíidarJü kicrimafl Glande salivare - :7:: înteţi cf'ş Organe genitale VEGETA TIV SISTEMUL HERVOS Ull.LLH Componenta simpatică extranevraxială este formată din trei segmente :___________ • tátéro vertebral, reprezentat de un lanţ de ganglioni situaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale şi individualizaţi astfel ; grup cervical, toracal, lombar, sacral ; • segment prevertebral sau previşceral, format din mase ganglionare şi fibre nervoase eferente, situate înaintea coloanei vertebrale sub forma unei reţele plexiforme ; • segment intraviscerat, format din celule şi fibre vegetative, aflate în intimitatea viscerelor. Această componentă extranevraxială a simpaticului este conectată cu cea intranevraxială prin fibre preganglionare, ta nivelul joncţiunii dintre ele eliberîndu-se ca mediator chimic acetiJcolina. Fibrele postganglionare, care fac conexiunea cu organele efectoare, eliberează, la joncţiunea cu acestea, noradrenalina, prin intermediul căreia se realizează efectele simpatice. La realizarea efectelor simpatice participa diferenţiat alfa- şi beta-receptorii la nivelul organelor. Substanţele cu acţiune alfa- şi beta-stimutante sau -blocante, adrenoliticele Simpatic — sistem nervos vegetativ ; „Simptom semnata smizn Şi adrenomimeticeîe utilizate în psihiatrie, interferează cu acţiunea simpaticului fie prin intermediul mediatorilor chimici, fie prin intermediul receptorilor. Trebuie menţionate reacţiile adverse vegetative de tip antiadre-nergic exercitate de neuroleptice, precum şi utilizarea adrenergicelor (amine simpatomi-metice de sinteză) pentru combaterea lor. Centrii simpatici medulari determină, odată stimulaţi prin intermediul nervului marele splanhnic, eliberarea de adrenalină din glanda medulosuprarenală. Adrenalina activează complexul hipotalamo-hipofizo-suprarenal, ceea ce reprezintă una dintre modalităţile principale de activare a lanţului neuro-endocrino-meta-bolic, în cadrul reacţiilor ergotrope nespecifice de apărare, încadrate de SELYE (1947) în sindromul general de adaptare (-* ADAPTARE). Dominanţa tonusului simpatic produce sindromul simpaticotonic, caracterizat prin accelerarea ritmului cardiac în repaus ; proba la •atropină este neconcludentă, reflexul oculo-cardiac este discret sau inversat, iar sensibilitatea la simpaticomimetice este foarte mare. De regulă, hipotonia vagală este însoţită de manifestări de tip hipersimpaticoton, dar, ca şi vagotonia, si mpati coton if. pură este rară, cele două sisteme antagoniste fiind interconectate, mai ales funcţional. 460. SIMPATICOTONIE (cf. simpato- ; gr. îonos „tensiune44) « Predominanţa tonusului simpatic. 461. SIMPATiCOTROP (cf. simpato- ; gr. tropos „rotire, întoarce re “) • Cu afinitate pentru structurile nervoase simpatice. 462. SIMPATIE (cf. gr. sympatkeia „compasiune, simpatie44) © Atracţie, afinitate pentru o persoană, o cauză etc. Simpatia pentru o persoană presupune un sentiment de afecţiune faţă de aceasta, de sprijin şi aprobare a acţiunilor ei. Simpatia poate fi generată de simpla atracţie fizică faţă de o persoană sau de înţelegerea sau ataşamentul faţă de modul de a .gîndi şi de a se comporta al acesteia, faţă de ideile sale, faţă de cauza la care a aderat. • Legătură, raport între organe simetrice, care face ca, atunci cînd unul este afectat, să sufere şi celălalt. 463. SIMPATINĂ • Descoperită de LOEWI, în 1921, a fost identificată în 1946, de către BLEUL&R, cu amestecul de adrenalină şi nora-drenalină (catecolamină). 464. SIMPATINA(M) Spania - DCI Amfetamina • Psihostimulent, derivat feniletilaminic tip (iJ-a-metilfenetilamină, cu acţiune adrenomîmetică indirectă (prin intermediul eliberării de catecolamine: noradrenalină şi dopamină), avînd un efect preponderent CH$ stimulator asupra sistemului nervos central şi valenţe anorexigene (mecanism hipotálamic). Indicaţia majoră o constituie narcolepsiaţ poate fi utilizat însă şl în psihoze toxice, par-kinsonism postencefalitic^ Există un risc.marcat pentru farmacodependenţă. Utilizarea sa fără o strictă supraveghere medicală este deosebit de periculoasă. 465. SIMPLENOX(M> fcMexic DCI N/ţro* sin. zepam • Tranchilizant benzodiazepinic —> NITRAZEPAM(M) România. 466. SIMPLE(H) halucinaţii cf. fr. simple : vezi lat. simplex) ELEMENTARE1111 halu-ci naţii. 467. SIMPTOM (cf. gr. symptoma) • Manifestare, tulburare sau senzaţie anormală resimţită de o fiinţă (DEP) şi care poate indica prezenţa unei boli — semn, indiciu al unei stări anormale. în concepţia autorilor Dicţionarului Medical (1969) este asimilat drept semn întîînît Í n c ursul un ei âfe cţiu n i avfnd dttbiă valoare, atît diagnostică cît şi prognostică sin. —> SEMN — sens medical. 468. „SIMPTOM SEMNAL44 • Simptom ini ţial al unei crize de epilepsie parţială (cîteodată, secundar generalizată), permiţînd sase depisteze originea descărcărilor neuronale de care depinde criza. O criză tonico-clonică debutînd, spre exemplu, cu fosfene în cîmpul vizual drept este de presupus că îşi află originea la nivelul unei leziuni a regiunii occipitale posterioare stîngi. Prezintă o importanţă diagnostică deosebită, care poate scurta mult şi simplifica explorările paraclinice. 469. SIMPTOM-ŢINTĂ (cf. gr. symptoma) • Semn în cadrul unei afecţiuni, vizat în prim-planul unui act terapeutic. în psihiatrie, de exemplu, simptomul ţintă (ca anxietatea, depresia, agitaţia psihomotorie, insomnia, manifestările conversive etc.) este „atacat44 cu ajutorul anxioliticelor, antidepresivelor, neurolepticelor sedative etc. Terapia simptomatică nu reprezintă decît o etapă iniţială în cadrul tratamentului general 278/51M Simson. T.; Simulare al bolilor psihice, fiind urmată, de la caz Ia caz, de planuri terapeutice distincte, 470. SIMSON Tamara (1893-1960) • Psihiatru rus. îşi face studiile la Moscova şi, din 1919, va lucra ca asistentă la catedra de psihiatrie a universităţii din acest oraş. Din 1925 pînă în 1940 este profesor la Institutul de Medicină, iar din 1941 pînă în 1944 director ştiinţific al spitalului orăşenesc de psihiatrie. După 1945, conduce secţia infantilă a Institutului de Psihiatrie al Academiei. Prin lucrările sale, a pus bazele psihiatriei infantile din Rusia, dedlcîndu-şi o mare parte din lucrări studiului schizofreniei, nevrozelor şi sechelelor postinfecţioase Ia vîrsta copilăriei. Dintre lucrările sale cele mai importante, pot fi menţionate : „Psihogeniile la vîrstă tînără" (1929), „Neuropsihologia copilului" (1935), „Schizofrenia infantilă" (1948), „Prevenirea şi tratamentul nevrozelor la copil". 471. SIMŢ - organ de ANALIZATOR. 472. SIMULARE (cf. lat. simulare „a se preface") • Manifestare comportamentală (verbală sau gestuală) falsă, în scopul obţinerii unui beneficiu. în psihopatologie, are semnificaţie de producere voluntară şi prezentare de false simptome somatice sau psihice, pentru atingerea unui scop urmărit de individ. Imitaţia bolii este subtilă sau grosieră, conştientizată ca scop şi realizare. ~ ~~ După C. BARROIS (1986), simularea, „o lume teatralizată de minciună", este, în primul rînd, desemnarea unei probleme înainte de a fi o chestiune de conduită particulară. Diagnosticarea simulării este la fel de grea sau mai grea chiar decît cea a bolii pe care bolnavul doreşte să o simuleze, deoarece simularea implică un amalgam indestructibil cu tulburările psihice reale (V. PREDESCU, 1983). O serie de concepte se cer precizate : • simularea imită simptome sau stări ; • simulacrul este un gest totuşi real ; • suprasimularea este o accentuare deliberată a unui tablou real, la care se adaugă simptome noi ; • exagerarea este diferită de suprasimulare prin faptul că nu creează simptome noi ; • metasirnularea este un caz particular al exagerării în conduita temporală, perseverarea întrrO fostă situaţie patologică care s-a vindecat ; • afirmarea mincinoasă presupune sugerarea şi invocarea anumitor simptome, dar nu ie reproduce ; • suprasimularea (J. INGEGNIEROS, 1903) este exagerarea voită a unei patologii psihice preexistente, precum şi îmbogăţirea ei cu unele aspecte obţinute prin „contaminare" intraspitaliceaşcă sau prin inducţie (care, eufemistic, poate fi numită „iatroţreptică") ; • disimularea este o simulare a normali-tăţii ; • simularea simuJaţiei este o disimulare întîrziată, bolnavul susţinînd că a păcălit psihiatrii ca să îl declare bolnav („am făcut pe nebunul"); scopul este acelaşi cu al disimulării ; • „falsa simulare" nu are un scop utilitar manifest, fiind legată de o simbolistică şi o motivaţie incomprehensibile, SOLLIER (1915) face o descriere sintetică a celor trei mecanisme implicate în fenomenul simulării, afirmînd că simularea pură este „creatoare", exagerarea — „amplificatoare", perseverarea — „fixatorie". Simularea pune problema personalităţii simulantului şi a motivaţi'lor psihologice care îl conduc spre un astfel de comportament. FLICKER aprecia că un procent foarte ridicat (95%) din conduitele de simulare se întîlnesc la personalităţi patologice sau Ia subiecţi în stare de criză psihologică. Rezultă implicit că simularea „pură" s-ar întîlni rar, mult mai frecventă fiind suprasimularea. Elementele care dau o probabilitate crescută pentru aprecierea unui comportament ca fiind o simulare sînt (după SPITZER şi colaboratorii): • circumstanţele medico-Iegale (comisie de examinare) ; • discrepanţa mare între acuzele persoanei şi realitatea faptică (elementele obiective nu susţin acuzele persoanei) ; • lipsa de cooperare a pacientului în relaţia cu medicul (diagnosticarea simptomelor, prescrierea tratamentului); • personalitatea antisocială. Simulare — aspecte psihopatologice SlM/279 Trebuie făcuta distincţia între simulare şi tulburările factice de personalitate (acestea din; urmă nu sînt legate de circumstanţe specifice, ci de psihologia persoanei; de exemplu, menţinerea simptomului dintr-o necesitate intrapsihică şi nu dintr-o necesitate situaţională, exterioară). Ca fenomen medical istoric, simularea poate fi întîlnită în cele mai vechi texte medicale sau literare : • DAVID, pentru a fugi de regele SAUL, se refugiază la regele din Gath, simulînd nebunia („Vechiul Testament*1) ; • ULISE, pentru a evita să plece în războiul troian, simulează grave tulburări mintale, semănînd sare pe.cîmp şi arînd , pămîntul cu un atelaj compus dintr-un bou şi un cal („lliada**) ; • SQS1S se mutilează voluntar, produ- - cîndu-şi răni cu briciul de ras, pentru a stîrni mînia populară împotriva conducătorului cetăţii ; descoperit ca simulant, este executat (PLUTARH, secolul al IV-lea î.e.n.) ; • GALEN este primul medic care publică texte privitoare la simulaţie ; • Baptiste SILVIATICUS (1594) publică primul tratat dedicat simulării („De iis qui morbum simulant deprehendendis liber**) ; • C. CODRONOCHII (1597) concepe un tratat de medicină legală în care este prezentată problema simulaţiei ; • Paul ZACCHIAS (1688) în „Questiona-rum medicolegalium** pune problema simulării afecţiunilor mintale, pe care o consideră facil de realizat ; • F. HOFFMANN - „De morbis fictis** (1700); • C. F. LUTEER — „Disertatio de morbis si mu lati o ac dissimulatio** (1728) ; © DIEULAFOV (1908) creează termenul de patomimie pentru a descrie acele maladii somatice simulate ; • una dintre primele lucrări psihiatrice traduse şi comentate în limba română este „Afecţiuni simulate si mijloace de recunoaştere** (MILETICIÚ, 1902). Numărul lucrărilor privitoare la diversele aspecte ale simulării şi mai ales la raportul simulare-isterie depăşeşte ordinul sutelor, o trecere în revistă exhaustivă fiind practic imposibilă. Factoni motivaţionali ai simulării pot fi sistematizaţi astfel : • tentativa de a anula rigorile legii prin clauze privind responsabilitatea atenuată ; • proiecte diverse, în care condiţia de bolnav mintal ar fi în favoarea individului ; • dorinţa de a anula un contract financiar sau chiar afectiv ; • căutarea unei . recompensări momentane sau viagere cît mai ridicate pentru o invaliditate; • obţinerea unor prescripţii medicale.gratuite sau a unor psihotrope pentru farmacodependenţi, a statutului de bolnav sau a prelungirii acestui statut in condiţiile unei protecţii spitaliceşti. Alegerea bolii simulate are la baza cîţiva factori care o pot direcţiona, opţiunea pentru domeniul psihiatriei nefiind întîmplătoare,. acesta părînd încă (din păcate nu numai pentru neiniţiaţi) „o ţară a tuturor posibilităţilor**. Poate fi însă amintită opinia lui GEORGET, care cu aproape un secol în urmă afirma; „nu cred că un individ care nu s-ar ocupa în mod special de bolnavi mintal ar putea simula o boală psihică la nivelul la care ar putea înşela un medic**. După BARROIS (1986), coordonatele individuale ale alegerii bolii de simulat ar fi : • propriile informaţii ale subiectului asupra bolii mintale ; • reprezentările şi credinţele proprii faţa de aceste informaţii şi de boală ; • evaluarea capacităţilor personale dé a „juca** un anumit rol şi a aptitudinilor de a-l susţine în faţa medicilor, surorilor, eventual a prietenilor şi rudelor. Dacă oricare manifestări pot fi învăţate, cele mai frecvente totuşi vor fi : • cele clasice, cunoscute de public ; • cele globale, care nu necesită un „joc subtil” ; • cele care se referă la conduite nonverbale, mai uşor de realizat (pantomimă, teatru de. situaţie, cinematograf mut). în cazul simulării, rolul de bolnav e dificil de susţinut, fiind deseori imposibil de realizat cu resursele noetico-afective şi culturale ale unor subiecţi, resurse pe care motivaţia psihologică nefiind destul de puternică nu le poate mobiliza total (miza pensionării, de exemplu, nu este o miză vitală, iar sancţionarea simulării este inexistentă, mai mult chiar, ea oferă posibilitatea unei descărcări catharctice subculturale la adresa examinatorilor, în caz de nereuşită). în cazul suprasimulării însă, lucrurile sînt mai complicate. Capacitatea bolnavului de a produce simptome este utilizată conştient, dorinţei naturale a oricărui individ de a fi sănătos opunîndu-i-se scăderea entropiei psihice, fapt generator de dezordine, care se 280/S/M Simulare : aspecte psihopatologice grefează peste tendinţele temperamentale, condudnd la comportamentul pseudonoso-logic, într-un sens previzibil. Printre situaţiile înregistrate se numără : • Pitiatici antrenaţi de tendinţele lor de a-şi inventa şi exterioriza atitudinile sau mimi-cile particulare, cumulînd deseori producţia de manifestări isterice şi simulate. Contrafacerile; imitaţiile grosiere şi caricaturale sînt frecvente la subiecţii primitivi. • Debili mintal eXageratori — unii dintre ei cu tendinţe stupide, asociate cu sugesti bili tat e excesivă, emotivitate superficială, vanitate prostească, uneori cu o uşoară hipomanie, reacţiomnd deseori prin agitaţie artificiala, contrafăcută, atitudini afectate, manieriste, pe care le susţin mai mult sau mai puţin timp. Puerilismuî mintal e deseori realizat de aceşti „comedieni de slabă anvergură44. Trebuie de asemenea subliniată încăpăţînarea tenace, care în lipsa capacităţii de reflexie, îi face să persevereze chiar atunci cînd sînt demascaţi. • Depresivi care supraîncarcă o patologie cu care au fost confruntaţi cel mai adesea reactiv şi care folosesc refugiul în boală ca o modalitate compensatorie. Depresivii exageratori îşi pot anunţa (uneori zgomotos) intenţiile suicidare sau chiar fac tentative mai mult sau mai puţin sincere, destinate atragerii sentimentului de milă. Nu trebuie uitat, în faţa'acestor cazuri, că depresivul major îşi disimulează suferinţa şi în nici un caz nu şi-o su prăsi mulează.___________ ________ • Unii impulsivi agitaţi, cel mai adesea degradaţi pe fond toxic, perverşi, caută, amplifi-cîndu-şi tarele, să le exploateze cu bună ştiinţă. Alţii se consideră victime ale injustiţiei şi persecuţiei, manifestîndu-se brusc, prin crize excîto-motorii declanşate voluntar, pasagere şi facil reductibile. Al treîlea aspect îl constituie metasimularea, care ar reprezenta perseverarea într-o situaţie patologică existentă anterior, de a cărei întrerupere pacientul este conştient, dar în care continuă să se refugieze din cauza unor interese evidente. Ieşirea dintr-o stare confuzională sau depresivă, dintr-o psihoză reactivă nu urmează calea normală, deşi este evident că subiectul nu e nicidecum inconştient de situaţia sa fiziologică (se hrăneşte şi doarme normal), economică (acuză lipsa de mijloace materiale) şi socio-profesională („cum pot eu să merg la lucru ?“). Dificultăţile deosebite în legătură cu metasimularea apar în expertizarea stărilor generate de traumatismele craniocerebrale. Refuzul de a recunoaşte vindecarea este cu atît mai violent, cu cît circumstanţele de producere a traumatismului sînt legate de un accident de muncă, de un accident de circulaţie sau de lovire corporală şi aproape inexistente atunci cînd subiectul însuşi poartă responsabilitatea producerii leziunii. Tablourile clinice sub care se prezintă simularea în diferitele ei forme ţin de capacitatea fiecărui simulant de a şi le compune, după tratament, resurse intelectuale şi imaginative» precum şi după rezistenţă. Ele se grupează (după A. POROT) în jurul a trei mari categorii : • atitudini negative (stupoare, mutism,, surdo-mutitate, hebetudine, amnezii) ; • atitudini agitate şi delirante (pseudo-onirism, falsă agitaţie maniacală, deliruri de persecuţie, de interpretare, urmărire); • manierism şi absurditate (bufonerii, sindroame ganseroide, pseudodemenţe). Nu rareori, între simularea psihiatrică şi cea neurologică există strînse interferenţe. După GRIGORESCU şi IACOB, formele cele mai frecvente în aceste circumstanţe sînt : • simularea tulburărilor de mers ; • simularea tulburărilor de vorbire ; • simularea tulburărilor de auz ; • simularea acceselor epileptice ; • simularea paraliziilor. Se poate afirma şi existenţa unor fenomene psihopatologice intrinsece simulării. Existenţa anxietăţii are, în cazul simulantului, trei surse, care pot fi identificate astfel : • transgresiunea regulii implicate de autenticitate în raporturile sociale ; • riscul pierderii propriei identităţi (mitul identificării cu masca), generat de teama ancestrală de-a deveni „nebun“ cu adevărat, de a nu mai putea părăsi rolul ; • situaţia oedipiană generată de „lupta cu expertul44, identificat cu instanţele Supraeului. Această anxietate, dacă este importantă* poate complica, paradoxal, prin autenticitatea ei, diagnosticul de simulare. Diagnosticarea simulării depinde de contextu^ în care se manifestă, de situaţia simulantului Simulare a proceselor psihice S/M/2S1 şi poziţia (autoritatea) examinatorului, ea neputînd fi însă niciodată exclusă ca ipoteză în situaţiile medicale obişnuite. Examenul de expertizare este situaţia predilectă a apariţiei simulării, fie că expertiza este medico-militară, medico-legală, de asigurări sociale etc. Simularea poate apărea în toate aceste situaţii, în oricare dintre formele sale (inclusiv disimularea, simularea normalităţii, simularea simu-îaţiei). Pentru a se putea orienta către acest •diagnostic, psihiatrul poate folosi cîteva .„chei" diagnostice, cum ar fi : • neadecvarea dintre conţinutul comunicării verbale şi comportamentul bolnavului, ca traducere a trăirilor sale afective ; • notele discordante şi insuficienţele de realizare a rolului de bolnav ; • absenţa „micilor semne*4 (semnelor subtile) ale sindroamelor şi bolilor ; • epuizarea subiectului, la care, în condiţiile unui control voliţional insuficient, reapare comportamentul normal. Existenţa suspiciunii de simulare va duce la o aprofundare a examinării, necesitînd consultări repetate şi un contact mai îndelungat cu bolnavul, pentru a-i depăşi eventuala rezistenţă psihologică la examinare. Principiul fundamental al diagnosticului de simulare este că timpul este un aliat esenţial al examinatorului, evoluţiile oscilante şi nerăbdarea examinatului de a ieşi din situaţia de explorare fiind patognomonice. O serie de teste psihologice pot fi folosite în diagnosticul de simulaţie. Poate fi citat, în primul rînd, testul M.M.P.L, în care indicele F—K GOUCH mai mare de 12 arată o falsificare defavorabilă subiectului, care se descrie mai bolnav decît este. în „bateria diagnostică44 a simulării sînt enumerate metode a căror valoare şi eficienţă sînt relative. Dintre acestea pot fi amintite : transferarea răspunderii diagnostice unei probe incerte (poligraful), utilizarea unui tratament medical cu riscuri minime, dar existente (subnarcoza amitalică) la o persoană sănătoasă, precum şi transformarea relaţiei medicului cu subiectul într-una distorsionată (supraveghetor/experimentator — „cobai44).Toate aceste metode sînt respinse de medicul psihiatru atît din motive etice, cît şi strict profesionale. Dacă diagnosticul propriu-zis al simulării nu poate constitui pentru profesionistul cunoscător *al psihopatologiei şi nosologiei decît cel mult o problemă de timp, o serie de entităţi aflate la limita simulării pot crea reale dificultăţi (şi prin imprecizia descrierii cadrului lor nosologic : pseudodemenţele, pseudopsi-hozele, sindromul Ganser, patomimiile, sin- dromul Münchausen, tulburările hipocondriace» isteria în toate formele sale). Cazurile în care, pentru examinator, apare clară existenţa permanentă a unui mobil previzibil generează pericolul erorii diagnostice • A vedea peste tot simulanţi este din punct de vedere profesional la fel de inoportun ca şi a considera oricare tulburări declarate drept autentice şi irecuperabile. înpsa. în prima variantă, consecinţele inadecvării diagnosticului pot fi dramatice şi, uneori, chiar tragice. Nu rareori, o patologie atipică părînd evident inclasabilă nosologic, declanşată într-un context aparent frustrant, orientînd spre psiho-genie, a ascuns existenţa unor procese organice (tumori cerebrale, demenţe presenile la debut, anevrisme cerebrale etc.), diagnosticate real abia la necropsie. Simularea nu trebuie să fie în nici un caz o obsesie diagnostică (aşa cum nu este nici o entitate nosologică), ci o variantă de diagnostic diferenţial luată în discuţie unde este necesar. 473. SIMULARE A PROCESELOR PSIHICE (cf. lat. simulare „a reproduce, a imita") — sin. MODELAREA PROCESELOR PSIHICE • Elaborarea unor modele pentru funcţiile psihice, modele elementare prin a căror asamblare se poate studia funcţionarea personalităţii. S-au elaborat modele pentru următoarele -procese- şi acti vi tăţi ps ini ce : pe rcepţi e şi recepţie, atenţie, memorie, comportament, î n văţar e, moti vaţi e, afecti vi tate, co gniţie, i nteligenţă. în psihologie, metoda modelării (teoretice şi experimentale) a proceselor psihice foloseşte modele cibernetice. Modelele sínt folosite în cazul sistemelor complexe care nu pot fi abordate direct sau care sînt foarte greu accesibile. Modelele pot fi intelectuale, abstracte sau concrete, materiale. în psihiatrie (în medicină, în general) sînt utilizate modele cibernetice (de exemplu, stocul de programe care simulează comportamentul unui pacient). Există o serie de tipuri de modele, unele foarte exacte în raport cu originalul, altele aproximative. Modelarea unui proces psihic (normal sau patologic) conform unei anumite teorii asupra respectivului proces, în sănătate sau în boală, foloseşte datele globale ale teoriei şi oferă informaţii despre respectivul proces, însă nu-l epuizează sub toate aspectele sale. Modelul catastrofelor reproduce fenomene cu variaţii bruşte (exemplul clasic al unui cîine la care, în anumite situaţii, apar două stări emc>ţionale : furie şi teamă), încercînd să surprindă schimbarea radicală a comportamentului într-un timp foarte scurt, această 282/SÍM Si mulate-psihoze; Simultaneitate ; Sinalol(M'; Sinapsa maré modificare de comportament putînd fi provocată de variaţii mici de stimuli (-* BOALĂ ; MODEL). 474. SfMULATE — psihoze • Stări psihogene desfăşurate iniţial după tipul simulării, care se desprind de controlul voiiţional şi conştient, pentru a se dezvolta către un nivel psihotic. Descrise de BIRNBAUM, în 1919, aceste stări îşi găsesc expresie în pseudo-demenţele isterice. 475. SIMULTAGNOZIE (cf. lat. s/mul „în acelaşi timp" ; gr. agnosia „ignoranţă") • Sindrom descris de WOLPERT, în 1924, constînd în incapacitatea subiectului de a interpreta imaginile figurative complexe în ansamblul lor. Pacientul poate percepe detalii, dar acestea nu pot fi interpretate ca părţi ale unui întreg semnificativ. Sindromul poate fi completat de o dislexie particulară : subiectul nu poate citi cuvintele decît literă cu literă. 476. SIMULTANEITATE (cf. fr. simultanéité : vezi lat. simul) • însuşirea unor acţiuni, fenomene sau evenimente de a se desfăşura în acelaşi timp. între elementele simultane pot exista diverse raporturi. Procesele psihice sau cele fiziologice ce se desfăşoară simultan sînt frecvent interdependente, avînd relaţii de tip feedback. 477. SIN- (cf. gr. syn „împreună, cu")e Element de compunere care introduce sensul de unire, asociere. < 478. SINALGIE (cf. s/n- ; gr. algos „durere") • Formă particulară a sinesteziei, în care senzaţia de durere este însoţită de o altă senzaţie. Asocierile „particulare" realizează unul din teritoriile vaste ale funcţionalului. 479. SINALOL(M) Japonia - DCI Aiprenoiol • Betablocant de tip1-((j-alilfenoxi)-3-(isopropiI-amino)-2-propanol, indicat în anxietate, sindroame cardiace hiperkinetice, alcoolism, a-fecţiuni psihosomatice. Nu duce ia dependenţă. Nu se asociază cu IMAO BETABLOCANTE. 480. SINAN Diagnosticul diferenţial trebuie făcut, în ordinea frecvenţei cu criza pitiatică şi criza epileptică. . Criza pitiatică se caracterizează prin exagerarea dramatică a simptomelor. Se produce, de regulă, în prezenţa altor persoane ; subiectul cade fără să se lovească ; în timpul crizei pot apărea mişcări ciudate, fără explicaţie neurologică ; funcţiile vitale sînt normale. Criza poate dura una sau mai multe ore. Criza epileptică debutează mai brutal, subiectul pierzîndu-şi brusc conştiinţa, cade, se loveşte frecvent, prezintă contracturi to-nico-clonice caracteristice, incontinenţă sfinc-teriana, revenirea din criză se, face mai încet. Electroencefalograma arată anomalii bioelec-trice Ia majoritatea epilepticilor, ea fiind normală în cazul sincopei. După o criza epileptică, persistă cefaleea, starea confuzională, somnolenţa, în timp ce după o sincopă, numai o oarecare senzaţie de slăbiciune. Diferenţierea sincopei de criza epileptică şi de cea isterică are implicaţii majore asupra atitudinii terapeutice şi implicit asupra prognosticului. Tratamentul sincopei, indiferent de cauză, constă în culcarea bolnavului : este măsura cea mai urgentă şi uneori salutară, favorizînd circulaţia cerebrală. Se poate trece apoi la stimularea periferică prin stropirea cu apă rece, uşoară flagelare a obrajilor, inhalarea urvor vapori iritanţi. Dacă aceste măsuri nu dau rezultate, se recurge la aplicarea unor lovituri puternice în dreptul cordului ; respiraţie artificială şi masaj cardiac extern ; stimulatorul electric extern se foloseşte în fibrilaţia ventriculară ; se pot adăuga noradrenalina în perfuzie, administrarea intracardiacă de adrenalină, clorură de calciu, clorură de potasiu, novocaină. 484. SINCOPĂ ESENŢIALĂ POSTMICŢIO-NALĂ(S) sindröm 9 Sincopă de tip vago-vagal, cu frecvenţă relativ mare la copil, dar prezentă şi la bărbatul adult. Lipsa unor antecedente, sentimentul de sănătate deplină, debutul brutal nocturn îi conferă deseori dimensiuni dramatice pentru subiect şi solicită numeroase investigaţii pentru elucidare. Clinic, se manifestă printr-o sincopă ce apare legată de micţiunea nocturnă, după trezirea prealabilă din somn ; ea survine prin anöxie cerebrală, jjrmare a hipotensiunii de ortosta-tism pentru un subiect în prealabil culcat şi cu un tonus vascular redus prin vagotonie nocturnă. Diagnosticul diferenţial care se impune este cel cu epilepsia ; nu trebuie însă neglijată nici posibilitatea asocierii sedative-alcooî. 485. SINCRETISM (cf. gr. synkretizeln „a. reuni") • Stare de nediferenţiere a elementelor unui fenomen, în mod deosebit a formelor de creaţie spirituală, specifică culturilor şi; gîndirii primitive şi arhaice, care nu diferenţiază factorii practici de cei imaginaţi, conceptele care oglindesc realităţi obiective de cele magice sau religioase, contopindu-se într-un Weltanschauung unitar, constituit prirv colaborarea tuturor facultăţilor spirituale de reflectare a realităţii. In raport cu diferite domenii ale activităţii spirituale, termenul' este folosit şi cu accepţiuni mai restrînse : sincretism artistic (organic — în creaţia folclorică, sau programatic, vizînd o artă totală sau organică — R. WAGNER, mişcarea „Baubaus") ; sincretismul religios (contopirea, atributelor unor divinităţi diferite în substanţa unei singure divinităţi, întrepătrunderea şi asimilarea reciprocă a credinţelor şi ritualurilor specifice unor religii diferite etc.). Extrapolat în psihologie, prin analogie,, defineşte primul moment al cunoaşterii, care survine la primitivi şi la copiii sub vîrsta de trei ani (expresie a egocentrismului infantil). La aceştia din urmă se constată o nediferenţiere între „Eu şi lume“, care va dispărea odată cu diversificarea conduitelor (de explorare, detectare, discriminare, verbalizare etc.). Sincretismul reprezintă aşadar o percepţie-giobală, grosieră, imprecisă, neclară, care premerge concepţiei complexe, clare, distincte, J, PiAGET distinge, la nivelul gîndirii primitive, un sincretism al „înţelegerii" (con-stînd în înţelegerea de moment a unei fraze conţinînd cuvinte necunoscute, cărora li se atribuie ulterior, în funcţie de context, un sens — de cele mai multe ori greşit — bazat pe asemănări formale cu cuvinte cunoscute) şi un sincretism al „raţionamentului" (derivat din prima formă). Acest tip de raţionament numit transducţie, studiat de STERN, specific gîndirii sincretice şi egocentrismului epistemic infantil, constă în false implicaţii de tipul1 „luna nu cade din cer pentru că este foarte sus“, ceea ce corespunde cu transformarea unor coincidenţe î ntîmplătoare în legături1 necesare sau logice. 486. SINCREZOTERAPIE (cf. s/n-; gr. khresis „folosire4* ; therapeia „îngrijire**) •> Asociere a mai multor metode terapeutice — mai ales terapii „de şoc“ — cu scopul multiplicării mijloacelor de apărare a pacientulu' în faţa bolii (P. MARCHAIS). Termenul este puţin folosit, ca şi asocierea terapeutică desemnată, care aparţinea terapiei preneuroleptice. ‘286/SIN Sinczcma — unde EEG ; Sindactilia ; Sindepres^M) 487. SINCRONE - unde EEG • Unde de aceeaşi frecvenţă, Ia care deflexiunea se realizează în acelaşi mod. 488. SINCRONIC - DIACRONIC (cf. sin-; gr. chronos „timp") • Atribute opuse ;pe coordonata temporalităţii. Introdusă de F. de SAUSSURE, această dihotomie a fost adesea invocată în teoriile structuraliste. -Abordarea metodologică sincronică „decupează" sistemele investigate din evoluţia lor temporală, urmărind să descrie cît mai riguros invariantele lor structural-funcţionale* punînd între paranteze geneza şi devenirea acestora. Perspectiva diacronică urmăreşte, dimpotrivă, sa evidenţieze evoluţia temporală a sistemelor, 'descriind legităţile şi invariantele proceselor de transformare care exprimă dinamismul realităţilor studiate. Cele două perspective sînt complementare şi numai sinteza lor poate -oferi o deplină explicaţie teoretică & fenomenelor. Abordarea unui pacient în sincronie devine necesară pentru conturarea tabloului psihopatologic din momentul examinării, care influenţează în mare măsură atitudinea terapeutică a medicului, însă neglijarea perspectivei diacronice poate determina mari erori de diagnostic şi tratament. 489. SINDACTILIE (cf. s/n-; gr. daktylos „deget") — sin. DACTILOSIMPHÎSIS • Malformaţie congenitală rară, cu transmitere autosomal-dominantă, ce constă în unirea degetelor de la mîînî sau de Ia picioare prin sau fara intermediul unei membrane cutanate. “Sindaculia poaxe fi totală sau parţială. La picioare, este^ mai frecventă între degetele 3—4 şi 4—5. în unele cazuri, este asociată cu anomalii genetice ca : • absenţa cubitusului ; • acrocefalosin dactil ia sau sindromul Apert (acrocefalie, sindactilie la mîini şi picioare, palatoschizis, diviziunea luetei, hipertensiune intracraniană, ambliopie) ; 9 alopecie congenitală (afecţiune rară, în care sindactilia coexistă cu alopecie, . discromie, anodonţie etc.) ; ■o apiasia cutis congenita ; • sindromul Bloom (eredopatie autosomal-recesivă, cu debut intrauterin, caracterizată prin debilitate fizică, dolicocefalie, eritem telangiectazic, cu aspect de „aripă de fluture", intelect normal) ; • brahidactilie (maladie congenitală în care degetele, mai scurte, datorită lipsei unei articulaţii interfalangiene, sînt şi unite) ; • boli congenitale de cord ; • boala Crouzon (craniostenoză, caracterizată printr-o proeminenţă centrală în regiunea frontală, formă de „cioc" a nasului, prognatism, exoftalmie, strabism extern); • sindromul Golz (hipoplazie dermică focală, mai frecventă la femei, la care, pe lîngă sindactilia cutanată, au fost descrise anomalii dentare şi poichilo-dermie); • displazia anhidrotică ectodermala (piele subţire, hipoplazia glandelor sudoripare, alopecie, absenţa sprîncenelor, anodonţie — absenţa mugurilor dentari sau dinţi în formă de „cui", „pég-scaped“) ; • sindromul Hallerman-Streiff sau disce-falia. Francois (encefalopatie cu debut intrauterin, cu multiple malformaţii şi întîrziere psihică); • hipertelorism ; • sindromul Bloch-Sulzberger (zone pigmentate simetrice, de culoare brună, localizate predominant pe părţile laterale ale toracelui, microdonţie, tulburări oculare, convulsii, oligofrenie) ; • sindromul Laurence-Moon-Biedl-Bardet (afecţiune ereditară, autosomal-recesivă, caracterizată prin retinită pigmentară, atrofie optică, microftalmie, strabism, polidactilie, obezitate, întîrziere psihică) ; • sindromul Möbius (localizare particulară a artrogri pozei, cu diplegie facială); • neurofibromatoză (facomatoză cu transmiteregenetică, autósomat-dominantă, cu elefantiazis al pleoapelor, exoftalmie, heterocromie, hemihipertrofie a feţei, tumori neurofibromatoase ale pleoapei, retinei, nervului optic şi irisului) ; • displazia oculo-dento-digitală ; • disostoza oro-digito-facială ; • absenţa muşchiului pectoral; • sindromul Prader-Willi (encefalopatie cu debilitate mintală, dismorfie complexă cu obezitate, nanism, hipogenitalism) î • sindromul Silver (nanism armonic, ciino-dactilia degetului cinci, braţe scurte, pubertate precoce, dezvoltare psihică normală) ; • sindromul Waardenburg-Klein (dlstrofia unghiurilor interne ale ochilor, blefaro-fimoza, surdomutitate, heterocromîa irisului, hidrocefalîe, întîrziere psihomotorie) ; Tratamentul sî ndacti lîel este chirurgical. 490. SINDEPRES(M> Argentina - DCI NItrazepam 9 Tranchilizant, derivat benzodia-zepinic de tip 1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H- 1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipno- Sindrom - concept SIN/287 ti ca, reaîizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZEPAM. 491. SINDROM (cf. gr. syndrome „reunire, întîlnire") • Complex de semne şi simptome grupate în mod sistematizat şi comprehensibil, astfel încît să reprezinte sintetic trăsăturile caracteristice comune ale mai multor entităţi patologice. Sindromul orientează medicul spre sfera investigaţiilor suplimentare, care, împreună cu semnele şi simptomele constante, sînt menite să ajute la stabilirea diagnosticului. Elaborarea diagnosticului clinic este una dintre sarcinile cele mai dificile ale profesiei de medic. De regulă, semnele şi simptomele pe care bolnavul le prezintă medicului nu sînt patognomonice pentru o anumită afecţiune. Un alt obstacol în stabilirea diagnosticului îl constituie faptul că un număr relativ mare de semne şi simptome nu se evidenţiază numai din expunerea bolnavului, astfel încît informaţiile pe care medicul Ie culege sînt, de cele mai multe ori, insuficiente sau nesemnificative. Odată evidenţiate, multiplele semne şi simptome de boală, rezultate din anamneză şi examenul clinic al bolnavului, necesită un proces de sistematizare, de organizare, pentru a li se conferi o anumită semnificaţie. în acest complex proces de recunoaştere a bolii, medicul se află în situaţia de a interpreta starea prezentată de bolnav, fie prin reducere şi schematizare, fie dimpotrivă, prin amplificare, raportînd-o ia modelul idealizat cunoscut al entităţii respective. Orientarea spre diagnostic se face astfel sub o formulă individuală, procesul culegerii de date suplimentare am-plificînd sau diminuînd probabilitatea diagnosticului ipotetic. Se ajunge astfel, după un prim contact al terapeutului cu pacientul, la formularea „diagnosticului“ de sindrom. Este vorba, de fapt, de o încercare de a încadra informaţiile obţinute în această etapă într-o clasificare sindromologică, deoarece „diagnosticul" de sindrom nu este un diagnostic real, ci numai o etapă în procesul atît de vast al elaborării propriurzise a diagnosticului. Aceasta pentru că sindromul nu este patognomonic pentru anumite afecţiuni, ci poate apărea în mai multe boli. Aşa se întîmplă, de exemplu, cu sindromul neurastenic, întîlnit aproape în toată patologia medicală şi prezent practic în toate bolile psihice. Diagnosticul de boală presupune (ulterior etapei sindromologice) investigaţii clinice pentru căutarea şi organizarea simptomatologiei asociate a bolnavului, deci elaborarea aspectului descriptiv al fenomenelor patologice. La diagnosticul clinic este necesară adăugarea — în măsura posibilităţilor — diagnosticului etiologic şi patogenic al afecţiunii, acesta din urmă permiţînd optimizarea terapiei şi profilaxiei bolii. Tot etape ale diagnosticului sînt şi diagnosticul diferenţial, bacteriologic, anatomopatologic, citologic, radiologie, de laborator, biochimic şi imunologic, care, fiecare în parte, sau la un loc, pot confirma sau infirma diagnosticul clinic. Prin parcurgerea tuturor acestor faze se atribuie unui bolnav eticheta unui anumit diagnostic, care trebuie însă să corespundă nu numai entităţii morbide, ci şi particularităţilor sale individuale (stadiu de evoluţie al afecţiunii, complicaţii, forme clinice), permi-ţîndu-se astfel aplicarea terapiei celei mai eficiente. Un alt argument pentru imposibilitatea identificării „sindromului“ cu „boala" este faptul că, în spatele tuturor semnelor şi simptomelor, se află ceva mai mult decît modificările patologice macro- sau microscopice observabile. Aceste semne şî simptome reprezintă un mod de comunicare a bolnavului cu lumea din jur sau o expresie complexă a relaţiei cu terenuf pe care se grefează procesul morbid, cu personalitatea bolnavului în toate dimensiunile sale. Elucidarea tuturor acestor aspecte,, dincolo de elaborarea diagnosticului sindromo-logic, conduce spre diagnosticul etiologic* singurul care permite o terapie corectă şi eficace. Frecvent, există tendinţa de apropiere sau chiar de confundare a noţiunii de sindrom cu cea de boală, deşi gruparea unor simptome într-un sindrom nu este, de regulă, suficientă nici măcar pentru indicarea celor mai uzuale investigaţii paraclinice, nici pentru diagnosticul de boală şi în nici un caz pentru instituirea terapiei eficace. De aceea, în cele mai multe cazuri, limitarea la diagnosticul de sindrom nu îşi găseşte justificare sub „scuza“ diagnosticulur de etapă, pînă la găsirea altor semne şi simptome necesare diagnosticului clinic integral al bolnavului . El poate fi acceptat ca o primă formă de sistematizare, care orientează medicul spre diagnosticul clinic şi etiopatogenic. Această sistematizare reprezintă însă un pas înainte,, 288/SIN Sindrom - concept «obligatoriu, spre perspectiva unei terapii corecte, oferind o viziune complexă şi sistematică a unor entităţi clinice, morfologice şi funcţionale cu caracter general, prin sintetizarea trăsăturilor comune. Totuşi, în psihiatrie, mai ales în cazul urgenţelor, medicul este nevoit de multe ori să se „mulţumească" cu diagnosticul de sindrom {de exemplu, agitaţia psihomotorie, sindromul confuzional, sindromul demenţial etc.) şi chiar să aplice un tratament „sindromologic" pînă cînd, investigaţiile suplimentare sau, de cele mai multe ori, evoluţia bolnavului, îl vor putea pune pe pista bolii psihice individualizate. Din păcate, absenţa pînă în prezent a •elucidării etiologiei unor boli psihice (deocamdată „endogene"), obligă pe psihiatru la a se rezuma, în atitudinea sa faţă de unele tablouri psihopatologice, la etapa sindromologică. Acelaşi motiv stă, printre altele, la baza bogăţiei de sindroame descrise în psihiatrie, care ■conferă farmec şi „savoare" clinicianului, dar sînt în acelaşi timp expresia lipsei de cunoştinţe precise asupra cauzelor care le-au generat. Trecerea de la ansamblu! de semne şi simptome pe care le prezintă bolnavul la etapa de sindrom, este definită, în lumina teoriei informaţiei, ca o trecere de la o multitudine de semnale de ordin inferior, la un semnai de ordin Siiperior r dect ca un proces demperiorî-zare. Fenomenul este asemănător trecerii „de la o -muftimé de-litere la o silabă, de îa o mulţime de silabe la un cuvînt, de la o mulţime -de cuvinte la o propoziţie, de ia o mulţime de propoziţii la o frază, de la o mulţime de fraze la o idee, de la o mulţime de idei la o concepţie ş.a." (A. RESTIAN, 1980). Elaborarea ^diagnosticului integral al bolnavului şi al bolii reprezintă, de fapt, o succesiune de procese sindrom -deteriorare mintală de origine vasculară — Voi. I ; A. 11 ; p. 13. ABSTINENŢĂ(s) sindrom — manifestări psihice la întreruperea drogului — Voi l ; A. 49 ; P ;> l23. 492. ACETALDEHIDIC sindrom - sin, CRANIO-PATIE NEUROENDOCRINĂ ; HIPEROSTO-ZĂ FRONTALĂ INTERNĂ ; MOREL sindrom ; MORGAGNKB) boală; STEWART-MOREL(s) sindrom ; STEWART-MOREL-GRI- EG<®> sindrom MORGAGNl-STEWART-MOREL(s> sindrom - Voi. III; M. 662; p. 160. ACHERMAN(S) sindrom — sindromul trecutului (ca refugiu) — Voi. I ; A. 99 ; p. 38. 493. ACRITURĂ(S) sindrom (engl. angry woman „femeie nemulţumită") • Dizarmonie de personalitate descrisă la femei, constînd într-o atitudine critică morbidă faţă de ceilalţi, perfecţionism, autoîngrijire obsesivă şi exagerare a punctualităţii, neadaptare la viaţa conjugală, înclinaţie spre abuz de alcool şi droguri, descărcări periodice de furie neprovocată şi tentative severe de suicid. Unii au- tori consideră că este vorba numai de o creionare exagerată a unei distimii fără specificitate. A fost descris de N. RICKLES în 1971,. - , ADAMANN AIDIS-BEHQET sindrom - Voi. I ; A. 269 ; p. 78. ADSON-COFFEY(s> sindrom ^ NAFFZl-GER(S) sindrom - Voi: III ; N. 4; p. 180, AFECTEPlLEPSIEtS) sindrom — epilepsie fără corespondent EEG — Voi. I ; A. 322; p. 90. AHASVERUS(8) sindrom — dizarmonie/toxico-manie, WINGATE - Voi. I ; A. 396 ; p. 114. ALBATROS(S) sindrom — varianta digestivă — MÜNCHAUSEN - Voi. I ; A. 415 ; p. 117. ALBRIGHT sindrom • Anxietate specifică subiecţilor care suferă de afâcţiuni ale căilor biliare, care poate antrena o stare depresivă (în opinia lui BARUK, care a descris acest sindrom în 1959). Tratamentul colecistitei influenţează rapid simptomatologia psihică. 497. ANXIETATE DE SIDA (AIDSA NXÍE- TY SYNDROME)(S) sindrom # Tulburări psihice_care^__aLpax_La_^ărPă semne de boală şi fără diagnostic serologic pozitiv, .constînd în : Mei obsesive că ar avea SIDA, thanatofobie, tulburări de atenţie şi concentrare, idei hipocondriace şi de sinucidere. A fost descris de R. VITACETTI, în 1986. ANXIETAS TIBIARUMW sindrom EK-BOM(s) sindrom - Vol. II; E. 115; p. 28. APATIC*S) sindrom — tulburare posttrau-matică a ritmului somn-veghe — Vol. I ; A. 919 ; p. 254. APARNETIC(S) sindrom — refuzul bolii ba-cîiare/GlLLES - Voi. I ; A. 924 ; p. 255. AP AT ICO-AKI NET ICO-ABULI C(S) sindrom ^’ KLEIST(S) sindrom - Vol. II ; K. 87 ; p. 1 001. APERTiB) sindrom ~ sin. ACROCEFALO-SINDACTILIE — Vol. I ; A. 940 ; p. 258. ARGYLL ROBERTSON(S) sindrom - forma clasică şi inversată — Voi. I ; A. 1 022 ; p. 272. 498. ARHICEREBELOS(S) sindrom • Sindrom provocat prin leziuni ale lobilor nodulu-sului, uvulei şi floculusului, caracterizat prin tulburări de locomoţie şi echilibru, astazó-abazie cu tendinţă de cădere laterală sau pe spate, tulburări ale pronunţiei cuvintelor, nistagmus. Tulburările de coordonare pot dispărea: m poziţia culcat. Este mai frecvent la copiii cu meduloblastom (ARSENl, DĂNĂ-ILĂ, GOLU - 1983). ASPERGER(S) sindrom — autism infantil cu hiperactivitate — Voi. I ; A. 1 123 ; p. 309. ASTVATATUROV*sy sindrom — interogare sîcîitoare a medicului — Vol. I ; A, 1 144 ; p. 315. ATAXIE FRONTALĂ(s) sindrom BRUNS(S> sindrom (1892) - Vol. I; B. 480; p. 469. ATAXIE ISTERICK sindrom - BRIQUET (1859) - Vol. I ; A. 1 161 ; p. 317. 499. ATAXIE-TELANGIECTAZIE(S> sin-drom • Afecţiune degenerativă, cu caracter familial, cu debut la vîrsta învăţării mersului. Clinic se remarcă : ataxie cerebeloasă, disme-trie, hipermetrie, tremurăturî intenţionale, dizartrîe, asinergie, sindrom extrapiramidaf (hipomi mie , hipe rtonie plastică, mişcări ate-tozice). Patognomonice sînt ţelangiectaziile Ia nivelul feţei, locahzate în special în jurui globilor oculari şi al rădăcinii nasului, ATONIC-ASTATIC(s> sindrom DIPLEGIE ATONICĂ CONGENITALĂ - Vol. I ; D. 390; p. 789. AUTO'MATISM MINTAL1 s) sindrom - CLÉ-RAMBAULT-KANDINSKI(S) sindrom ; CLÉ-RAMBAULT(S) sindrom; „Sindromul S“ — Vol. I ; A. 1 294 ; p. 345. BABENCOVA sindrom + pseudomoria (1967) — Vol. I ; B. 7 ; p. 365. BABINSKI-FROMENT(s) sindrom - sin. BÁ-BINSKI-MEIGE(S) sindrom - Vol. I; B. 6 ; p. 366. . BABINSKI-FRŐHLICH(s> sindrom' ADI-POZO-CONGENITAL sindrom ; NEVRITĂ ASCENDENTĂ Fl-GARD; NEVRITĂ IRADIANTĂ GUILLÁIN -l' LERICHE(S) sindrom - Voi. H ; L. 138 ; p. 1 032. BĂTRlN ACUZATOR**» sindrom - reacţii ostile şi revendicative nej ustif leat e — Voi. l ; B. 102; p. 386. BEHţET<8> sindrom — sin. ADAMANNAl-DlS-BEHţET(S) sindrom - Voi. I; B. 115; p. 389. BENDÉR-FISCHER-ADAMS(S) sindrom - amne- 2 ie globala şi tranzitorie — Voi. I; B. 139 ; I 392 BEN]AMIN(8) sindrom — oligofrenie, anemie# hidrocefalie - Voi. I ; B, 147; p. 393. BENOIT-AMAT(sy sindrom — semnul GUNN inversat — Voi. I ; B. 148 ; p. 393. BERS-CON RAD( S) sindrom — delir hipocon-driac de involuţie — Voi. I; B. 184; p. 400. 500. • BESS M AN-B A LDWIN(S) sindrom • Tulburări generate de anomalii ale metabolismului aminoacizilor (în special al imidazolu-îui.), care se manifestă clinic prin- convulsii, deteriorare mintală ajungînd pînă la idioţie, retinită pigmentară cu pierderea vederii, cu debut în prima copilărie. ^ Cauza acestui sindrom ereditar este o modificare a reabsorbţiei tubulare a imidazolului şi derivaţHor săi, care conduce la aminoacidu-rie. Tulburarea renală se transmite genetic cu un caracter dominant, degenerescenţa cere-i)ro-vasculara cu un caracter recesiv. A fost descris, în 1962, de S. P. BESSMAN şi R. BALDWlNy 501. BERLIN sindrom : • Sindrom plurimalformativ congenital şi familial, caracterizat clinic prin întârziere a dezvoltării staturo-ponderale, hiperflexibilitate digitală, pilozitate redusă facială (la bărbat), fără modificări ale pilozităţii axilare sau pubiene, nas „în lorgnietă", buze subţiri cu telangiectazii, hipoplazii dentare, hipoplazia glandelor sebacee, discromie cutanată generalizată, hiper-keratoză palmo-plantară, întîrziere mintală gravă. La subiecţii masculini (boala afécteaza ambele sexe) se asociază cu hipospadias, infantilism genital, atrofie tesţiculară. A fost descris de C. BERLIN, în 1961. BEŢIA DE S0MN( s) sindrom ELPENCR sindrom — Voi. II ; E. 172; p. 47. 502. BEUREN(s) sindrom * Multiple malformaţii cardiovasculare, dentare şi faciale, asociate cu întîrzieri ale dezvoltării mintale. Tulburările cardiovasculare grupează stenoze ale vaselor mari, hipertrofie cardiacă, hipertensiune pulmonară; anomaliile dentare sînt caracterizate prin hipoplazie, hipodonţie — asociate cu deformări ale mandibulei, inegalitate a arcadelor dentare (cu malocîuzie). Tulburările comportamentale sînt rar în-tî Ini te în acest sindrom. ~v"^~ ~ A fost descris, în 1964, de A. J. BEUREN. BIANCHI(8) sindrom — afazie, apraxie, alexie - Voi. I ; B. 213 ; p. 411. BICKEL-LO WE( s) sindrom - sin. OCULO-CEREBRO-RENAL FANCON!(s> sindrom ; LO- WE-TERRY-Mc. LAHLAN(S> sindrom ^2* LOWE(S) sindrom - Voi. II ; L. 342; p. 1 075. 503. BIEMOND(S) sindrom • Entitate distinctă în cadrul sindromului Laurencé-Moon-Biedl, caracterizată prin infantilism hipofizar, colobom irian complet sau incomplet, poli-dactilie (sau alte malformări digitale), întîrziere mintală. A fost descris de A. BIEMOND, în 1934. BIGNAMI(S) sindrom ^ MARCHIAFAVA-BIGNAMK38) boală - Voi. UI ; M. 96 ; p. 36. 504. BING-NEEL(S) sindrom • Asociere a unei hipergamaglobulinemii şi/sau a unei macroglobulinemii cu leziuni ale sistemului nervos central, constînd în infiltrate difuze perivasculare cu celule rotunde. 292/SIN Sindrom %őrjésöfi-Féf$$mún-Lehmannl8>; Brown(8) Boala debutează cu cîteva semne generale : febră, cefalee, anorexie, scădere ponderală, avînd în perioada de stare manifestări psihice ca : iritabîlitate, tulburări de personalitate şi comportament. Deteriorarea mintală însoţeşte tot acest proces către un deznodă-rnînt fatal. Se presupune o etiologie toxi-infecţioasă. A fost descris de j. BING şi V. NEEL, în 1963. B.L'M.(S) sindrom - BUCO-LINGUO-MAS-TlCATOR(s) sindrom - Voi. I; B. 312; p. 432. ^ B LOCH-SUL ZBE RGE R(s) sindrom - sin. BLOCHW sindrom ; CAROL-BOUR sindrom - Vol. I ; B. 318 ; p. 433. BOAS~MATHIEU(s) sindrom ACORIE - Voî. I ; A. 121 ; p. 44. BOGAERT-NlSSEN(s) sindrom — formă a leucodistrqfiei progresive — Vol. I ; B. 341 ; p. 441. BONHOEFFER(s) sindrom — prodrom psihic aP bolilor infecţioase (1910) — Voi. I ; B. 360 ; p. 450. BONNET*?) sindrom — halucinoză vizuală princeps (1 760) — Voj. I ; B„. 364 ; .p. 451. BONNET-DECHAUME-BLANC(s) sindrom -sin. ANGIOFTATOZĂ NEURORETINIANĂ -Voi. I ; B. 365 ; p. 451. BÖNNET-M0RSIEWs} sindrom ^ MORS íER(S) sindrom — Vol. Hl ; M. 674; p. 161. BONNEVIE-ULRICH(s) sind/om — aberaţie cromozomiala (1949) — Vol. I ; B. 368 ; p. 451 . BÓNNIER(S) sindrom — vertij, hemiplegie, afonie — Vol. I ; B. 369 ; p. 451. 505. BÖRJESON-FORSSM AN-LEHMANN(S) sindrom • Asocierea unei accentuate obezităţi tronculare (în special a braţelor şi regiunii mamare) cu facies „lunarM, infiltrare a pleoapelor, nanism sau întîrziere în dezvoltarea staturo-ponderală, genu varum, cu întîrziere mintală gravă, crize epileptice, infantilism. Sindromul are o transmitere ereditară recesivă şi afectează doar sexul masculin. A fost descris în 1961. BÖRNSTEIN(8) sindrom — criză parţială de tip rolandic — Voi. I ; B. 381 ; p. 456. BÖRREMENS — von BOGÂkRT( s) sindrom — formă dé idioţie amaurotică (1937) — Vol I B. 382; p. 456. BOTCARO(S>sindrom DIDE-BOŢCARO(S) sindrom — Vol. I ; D. 346 ; p, 782. -■ BOUDOURESQUE(S> sindrom - formă a nevritei alcoolice — Vol. I ; B. 390 ; pi 457. BRATZ(S) sindrom - sin. BRATZ^LEUBU-SCÎHER(S? sindrom — Vol.* I ; B. 432; p, 463 . BRĂUTIGAMis) sindrom — modificări comportamentale la toxicomani — Voi . I ; ;B: 433 ; p. 463. - - BRIQUET(S) sindrom — modificări respiratorii în isterie — Voi. I ; B. 451 ; p. 465-i’ • BRISSAUD(S) sindrom — anxietate paroxistică de involuţie — Voi. I ; B. 453 ; pr .465. 506. BROWN (J. W.)(s) sindrom ;• j Asocierea unei pierderi a sensibilităţii profunde şi/sau superficiale la durere, cu anhidroză generalizată neurogenă (glandele sudori pare nu prezintă anomalii structurale). Se mai'pot asocia tulburări ale sistemului nervos vegetativ, aplazia smalţului dentar, incontinenţă sfincteriană, uşoară întîrziere mintală^ '’J Boala are caracter congenital şi se datöreáza, probabil, unor diferenţieri anormale ale crestei neurale in timpul primelor stadii ale dezvoltăm embrionare. Indivizii cu aceasta áhömaTré sínt blonzi si «tu o<~« n de J. W. BROWN, în 1955. 507. BROWN-SÉQUARD(s) sindrom • Âso-xi ere; tipică de semne senzitive, senzoriale sau motorii, specifice leziunilor care provoacă hemisecţiunea măduvii spinării. Sindromul grupează următoarea suită de semne :. • de aceeaşi parte cu leziunea: — paralizie spastică sublezionala ; — anestezie pentru toate formele de sensibilitate deasupra nivelului leziunii (anestezie de tip radiciilar) ; — zonă hiperestezică variabilă deasupra zonei de anestezie; • de partea opusă leziunii : — tulburări de sensibilitate tactilă; — tulburări de sensibilitate termo-al-gezică. în raport cu nivelul leziunii şi cu lăţimea şi profunzimea acesteia au fost descrise, o.serie de variante ale acestui tip de disociaţie sfringo-mielitică. Circumstanţele apariţiei sindromului sînt legate de traumatisme vertebrale, plăgi Sindrom : Bufon *s>; Ghmeny-Brunhes W; Chiori—Frommel(S) SÍN/293 tăiate sau înţepate ale măduvei, meningo-mielite sifilitice, tumori intra- sau extramédu-lare (mai ales la începutul evoluţiei lor), hematomielii unilaterale. Diagnosticul diferenţial cu tulburările de tip isteric este relativ faci l. BRUNS(S) sindrom — ataxie frontală (1892) — Voi. í; B. 480 ; p. 469. fîRUNS-JASTROWITZ(s* sindrom - sin.- DEBILITATE MINTALĂ EUFORICĂ - Voi. I; B. 481.; p. 469. > BUCY-KLÜVER(S) sindrom — sindrom experimental în lobectomie — Voi. I ; B. 491.; p. 471. , 508. BUFONsindrom • Tablou clinic isteric, asemănător cu sindromul ganserian, apărut reactiv în situaţii deosebite dîn care subiectul încearcă să iasă prin boală. Subiectul face un exces de gestualiţate şi mimică sau schiţează mişcări de pán tom ima, dă răspunsuri alături. Sindromul a fost descris de BLEULER. BUGARD-SOUVORES-COSTE-VALADE-SALLE sindrom • Sindrom caracteristic siringomîeliei, determinat dé întreruperea fasciculelor spinötala-mice la nivelul decusaţiei medulare. Clinic, se manifestă prin disociaţie termo-analgezică : abolirea selectivă a sensibilităţii termice şi dureroase, cu conservarea sensibilităţii tactile de presiune şi a simţului mîotîc. CAP SCOŢIAN’*^ sindrom — tulburări mnezice post abuz de alcool — Voi. I ; C. 62 ; p. 491 . CAPGRAS-SÉRIEUX(S) sindrom — iluzia so-siilor - Voi. I ; C. 68 ; p. 492. CARENŢĂ DE AUTORITATE(s) sindrom -sin. SUTTER —LUCCIONI sindrom - asecu-rizare (1968) - Voi. I ; C. 102 ; p. 498. CAROL-BOUR(8) sindrom - sin. BLOCH sindrom - Voi. I; B. 318 ; p. 433. CARPENTER(S) sindrom - sin. ACROCEFA-LOPOLISINDACTILIE - Voi. I ; C. 112; p. 499. CASPERiS) sindrom - sin. EREUTOFOBlE ERITROFOBIE(F) - Vel, II ; E. 374 ; p. 106. CASSIERll>) sindrom - sin. ACROCIANOZĂ CRONICĂ HIPERTROFICĂ - Voi. I ; C.122 ; p. 500. CEREBELOS(s) sindrom — manifestări psihice - Voi. I ; C. 235 ; p. 532. CESTAN-CHENAIS(s) sindrom — varianta BABiNSKl-NAGEOTTE(s) sindrom - Voi. l! C. 258 ; p. 535. 510. CHAVENY-BRUNHES(S) sindrom • Crize de cefalee precipitate de oboseală, stres sau menţinerea capului într-o anumită poziţie, asociate cu tulburări nevrotice variabile ca tip şi durată şi calcificarea coasei creierului. Nu s-a putut stabili cu certitudine etiologia acestui sindrom, părînd să fie vorba de o a-fectiune ereditară. A fost descris de J. A. CHAVENY şî J. BRUNHES, în 1938. 511. CHIARI-FROMMEL(S> sindrom « Ansamblu de tulburări apărute în perioada de lactaţie, constînd într-o iactaţie abundentă, amenoree prelungită (sau definitivă), atrofie utero-ovariană, lombalgii iradiind în mem^ brele superioare, dureri de cap şi tulburări psihice avînd în prim plan anxietatea şi in- 294/SfM Sindrom ; Coetquen < l> ; Comportamental^; Cosyns-Dureí £s> somnia. Sindromul este foarte, rar. A fost semnalat de H. CH1ARÍ, ín 1832, şi descris, cincizeci de ani mai tírziu, de R. FROMMEL. în unele cazuri, apare o vindecare spontană cu restitutiő ad integrum. CITELLI(S) sindrom — manifestări psihice — Voi. I ; C. 367 ; p. 551. CLAUDE-GOUGEROT(s> sindrom - senilitate precoce — Voi. I ; C. 386 ; p. 559. CLÉ RAMBAULT(S) sindrom - sin. CLÉRAM-BAULT-KANDINSKl(S) sindrom- SINDROMUL S S^‘ AUTOMATISM MINTAL(S) sindrom - Voi. I ; A. 1 294 ; p. 345. CLOCITOARE(8) sindrom — „graviditate masculină" - Voi. I ; C. 422 ; p. 566. CLOWN(S) sindrom -** PAIAŢĂÎS) sindrom - Voi. Ili ; P. 24 ; p. 354. C0CKAYNE(8) sindrom — oligofrenie auto-somală recesivă — Voi. I ; C. 459 ; p. 574, 512. COETQUEN sindrom (Contele Coetquen, personaj istoric francez, care din eroare ar fi putut să-l împuşte pe Saint-Simon. Întîmplarea i-a provocat o mare tulburare pe care nu a reuşit să o depăşească. Cîteva^ziie mai tîrziu s-a înnecat în Escaiit în faţa între-goltii regiment pe"care "îî cornarTda] • Stare de teamă extremă pe care subiectul nu reuşeşte să o îndepărteze, provocată de evitarea unei catastrofe în care acesta ar fi putut fi implicat ca autor. Déscris recent (1986) de către J. B. LOUBEYRE, sindromul, ar avea următoarele caracteristici : apariţia la adolescent ; anturaj propice homosexualităţii ; folosirea armelor albe sau de foc ; o anumită abandonare a „făptaşului" ce către ceilalţi membri ai grupului!. 513. COMPORTAMENTALA) sindrom • Formulare încă imprecisă pe care unii autori o folosesc în prezentarea disfuncţiilor sociale ca modele („patterns") nepotrivite ale adaptării şi, prin aceasta, generatoare de elemente psihopatologice. Sindroame le comportamentale nu apar deci ca o consecinţă a unor date biologice sau psihologice modificate. Cînd o tulburare se. limitează la conflictul persoanei ... cu societatea este vorba de o devianţă socială care în sine nu reprezintă o boală psihică (R. L. SPITZER, J. B. WILLIAMS). O altă deficienţă a acestei abordări constă în faptul că nu se poate indica o relaţie patogeni că în determinarea sindromului respectiv, nu se poate stabili dacă el este consecinţa unor cauze sociale, a unor tulburări care ţin de bolnav sau de capacitatea sa profesională. Aceasta duce la blocarea abordării terapeutice specifice. Fără completarea cu date privind aspecte longitudinale ale istoricului şî ale evoluţiei, ifriaginea tranversală pe care o oferă sindromul comportamental este insuficient^ şi neclară. CÖNPUZIÖNALW sindrom — sin. STARE CONFUZIONALĂ - Voi. I ; C. 566 ; p. 610. CONFUZIE MALIGNĂ(S) sindrom — sin. DELIR ACUT IDIOPATIC ; PSIHOZĂ ACUTĂ AZOTEMJCĂ TOULOUSE-MARCHAND-CO- URTOIS ^ CALMEÎLW(S> deiir/sindrom -Voi. i ; C. 38 ; p. 486. C0NN(s) sindrom — sin. ALDOSTERONISM - Voi. I ; C. 571 ; p. 611. CONTRATIPAL M0NG0USMf3> sindrom MONOZOMIA 21 — Voi. III ; M. 629 ; p. 149. COPIL MALTRATAT(S> sindrom — sin. SILVER-MAN sindrom ; TÂRDIEU-SILVERMAN sindrom — Voi. I ; C. 648; p. 633. CORD IRITABIL(3> sindrom — sin. ACŢIUNE CARDIACĂ TULBURATĂ (DAH) ; ASTENIE NEUROCIRCULATORIE ; INIMA SOLDATU-LUI(S>; HIPERVENTILAflE sindrom — Voi. I ; D. 6 ; p. 678. CORNELIA (de) LANGE(8) sindrom — oligo-frenie congenitală cu microsomie — Voi. I ; C. 680 ; p. 636. CORONARO-CEREBRAL(8) sindrom - sindrom de însoţire (BOGOLEPOV) — Voi. I ; C. 682 ; p. 63 6. CORP CALOS(S) sindrom — manifestări psihice - Voi. I ; C, 683 ; p. 637. CORP LUYS(s> sindrom HEMIBALISM -Voi. II ; H. 128 ; p. 321. COSYNS-DURET'3» sindrom — sin. PATO-MIMIE AUTOMUTILANtĂ - Voi. I ; C. 697 ; p. 641. COTARD sindrom — sin. MEGALOME-LANCOLIE — Voi. I ; C. 700 ; p. 643. Sindrom : CowdenW ; Curtíus^V i Dali la^S) ; Del Castillio^S) SIN/295 514. COWDEN(s> sindrom • Sindrom pluri-malformativ* asociind: — un facies „de pasăre", adenoid, cu hipoplazie maxi Iară, a palatului moale, a luetei, a ogivei ; — orificiul bucal mic, cu buze subţiri, acoperite de multiple papilóame verü-coase ; — limbă scrotală ; — papilomatoză a mucoasei faringiene ; — hipertrofie masivă a sinilor (prin hiper-piâzie chistică cu tendinţă la maligni-zare) şi hiperpîgmentâre a pielii din această zonă ; — leziuni ale ficatului, paselor, tiroidei, organelor genitale externe ; —- amenoree periodică ; — tulburări neuropsihice : tremor intenţional, apraxie ideomotorie, ataxie, necoordonare a mişcărilor fine, uşor deficit intelectual. Sindromul a fost semnalat numai la sexul feminin. A fost descris de K. M. LLOYD şi M. DENNIS, în 1963, la o persoană din familia Cowden. CRITCHLEY(8> sindrom - sin. MUZICOLEP-SIE - Vol. I ; C. 738 ; p. 650. CROOKŞHANK(8) sindrom — formă de mongolîsm — Vol. I ; C. 769 ; p. 664. CUIB G0L(8) sindrom — drama singurătăţii femeii mamă — Vol. I ; C. 777 ; p. 665. CURA DE DEZGUST(S) sindrom ^ A-C ETA L DE H l DIC(s > sindrom - Vol. IV; S. 492; p. 289. 515. CURTIUS(S) sindrom • Există două si ndroame cu acest nume, în care sînt descrise t ulburări psihice : • Gigantismul parţial, care asociază hipertrofia congenitală a hemifeţei (în special a maxilarului) sau a unui segment de membru cu tulburări cutanate (nevi, atrofii ale pielii, distrofii unghiale), anomalii dentare, tulburări de vedere, hipogenitalism şi tulburări psihice diverse. A fost descris în 1925. • Sindrom pîurimalformativ cu transmisie ereditară, care asociază microcefalia cu debilitatea mirftală gravă, tulburări oculare (strabism , nistagmus, hemeralopie), tulburări de dezvoltare a dentiţiei, malformaţii osoase (sindac-tilie, cifoscolioză), hipoplazie sau aplazie a unghiilor, hipoplazie testiculară. A fost descris în 1944. CUSHING(8> sindrom - sin. SU PKARENO-METABOLIC sindrom (MILCU) — Voi. I ; C. 800 ; p. 673. sin. D(S) sindrom — sin. TRISOMIE D —* PA-TAU(S) sindrom — Vol. lll ; P. 269 ; p. 399. DA COSTA sindrom ~ sin. ACŢIUNE CARDIACĂ TULBURATĂ (DAH) ; ASTENIE NEUROCIRCULATORIE ;? CORD IRITABIL ; HIPERVENTILAŢIE(S) ; NÉVROZÁ CARDIACĂ; STILLE-HARTSHORNE(Ş> - cortegiu de manifestări cardiace funcţionale —■ Vol. I; D. 6 ; p. 678. 516. DALILA(S) sindrom (Dalila — personaj biblic care reuşeşte, prin persuasiuni erotice, să afle secretul puterii lui Sámson şi să-l trădeze filistenilor, împotriva cărora lupta. în ultima confruntare mor nu numai Sámson, ci şi un număr foarte, mare de filisteni) • Complex faţă de tată al unor fiice care îşi percep confuz feminitatea şi se identifică cu imaginea paternă în relaţia cu partenerul ; această percepţie confuză determină subiectului un statut de inferioritate şi dependenţă. Ca şi în celebra poveste biblică, sfîrşitul unei astfel de relaţii reprezintă distrugerea ambilor parteneri. DEBILITATE MOTORIE (s) sindrom - motricitate afectată congenital — Vol. I; D. 56; p. 686. DELBRÜCK(S) sindrom — mitomanie confabu-latorie (1881) - Voi. f ; D. 122 ; p. 701. 517. DEL CASTfLLlO(i3) sindrom e Tulburări ale ciclului menstrual, însoţite de galac-toree de origine hipofizară, cu etiologie frecvent tumoraiă. Există circumstanţe terapeutice psihiatrice în care poate apărea acest sindrom, în special în cazul tratamentului cu sulpirid. Oprirea tratamentului nu produce dispariţia bruscă a galactoreei, ci numai după un interval de cîteva săptămîni. 296fSIN Sindrom .r Delgodoi8* ; íSe&'ötiaré W ; Űtencefalic 518, DELGADO(s) sindrom • Impresia :că . alţi indivizi repetă actele sau mişcările bolnavului în acelaşi timp sau ia un scurt interval (alter-ecopraxie). Fenomenul este considerat o formă particulară a gîndirii schizofrenice, de tipul participării ia viaţa alt- cuiva, fiind o alterare a conştiinţei propriului Eu (G. MORI, 1965). Spre deosebire de ecopraxie, nu există tulburări ale voinţei. Persoana care „repetă** actele nu este indiferentă afectiv subiectului. Sindromul face parte dintre fenomenele psihopatologice ale schizofreniei. DENNY-BRAUN(S) sindrom - paraneoplazie psihică — Vol. I ; D. 180; p. 726. D£POSEDARE(S) sindrom — „subiectul nu-şi mai aparţineM — Vol. I ; D. 199 ; p. 731. SUBIECTIV AL ELECTROSOCAŢILOR -Vol. I ; D. 247 ; p. 751. DESPĂRŢIRE(S) sindrom — reacţie (la) externare - Vol. I ; D. 255 ; p. 753. 519. DEZÁFERENTARE (LOCKED IN)(S> sindrom • Sindrom descris de SCHOTT şi colab. (1932), prezentînd un tablou clinic asemănător mutismului akinetic, produs prin afectarea căilor cortico-spinale şi cortico-bul-bare de un ramolisment localizat în piciorul protuberanţei. Bolnavii sînt tetraplegici. Prezintă afonie, fiind incapabili să se exprime verbal sau gestual. Nu au tulburări perceptuale şi de orientare spaţio-temporală. Capacitatea de calcul se păstrează şi poate fi verificată folosi ndu-se un sistem de codificarea mişcărilor lor oculare. Sindromul este însoţit de tulburări ale stării de vigilitate, cel mai frecvent de insomnie şi hipervigilenţă, foarte rar de somn paradoxal. '. 520. DEZVOLTARE(S) sindrom • Concept introdus de H. SULLiVAN: pentru a descrie trăsături de caracter ce reflectă persistenţa unor modalităţi de apărare a autostimei in-dţviduale neadecvate vîrstei., r.ealizînd prin aceasta încrederea individului în propriile forţe. Sindroamele de dezvoltare pot să păstreze aparenţa sănătăţii mintale sau să ducă la dezvoltarea unei boli psihice. în opinia autorului, aceste sindroame dau coloratura specifică patologiei individuale. DIDE-BÖtCARO'(ssindrom - sin. BOÎCA-RO(S) sindrom -- Voj. \ ; D. 346 ; p. 782. 521. DiENCEFAL!C(S) sindrom • Tulburări de conştiinţă de tip cantitativ, de intensitate diferită, avînd ca simptom central pierderea parţială a răspunsurilor la solicitările mediului înconjurător (stupoare). După implicarea mai mică sau mai mare a nucleilor bazali, se descriu trei grade ale stuporii (tabel CLXXXV). Sindromul diericefalic poate asocia stupoarea cu confuzia, într-un raport invers proporţional : cu cît stupoarea este mai superficială, cu atît confuzia este mai mare... DIFUZIE A IDENTITĂŢII*s> sindrom ~ lipsa identităţii adolescentului — Vol. I; D. 362; p. 785. DIOGENE(S) sincfrom — existenţa vegetativă a vîrstnicului — Vol. I ; D. 381"; p. 789. 522. DISOCIAŢIE AL&UMlNOCITOLOGICĂ(S) sindrom • Sindrom disociativ lichidian, concretizat în. creşterea albuminorahiei peste valorile normale (10—25 mg%), fără reacţie celulară inf lámatori e, sem ni fi cînd un blocaj : \ . TABEL CLXXXV Gradul stuporii Intensitate clinica Tipul leziunii l „adevărata somnolenţă4* afectare parţială a nucleilor bazalt ll somnolenţă accentuată afectare bilaterală â nucleilor bazali m somnolenţa profundă leziuni în nudei, hipotaiamus, cortex Sindrom : Dyké-Dovidov(S); Edéimén (S); Encefalitic(S) SIN/297 în circuitul lichidului cefalorahidian prin tumori medulare sau cerebrale* sau datorat trecerii în lichidul cefalorahidian a unor produse de dezintegrare a parenchi mului nervos, aşa cum se întîmplă în puseele evolutive ale poliomielitei. Sindromul este prezent şi în poli-radiculonevrita Guillain-Barré şi uneori la vechii Juetici, semnalînd prezenţa unor meningite active. In tumorile medulare chistfce, disociaţia albuminocitologică, .cunoscută sub numele de sindromul Nonne-Froin, atinge nivelul gramelor în privinţa albuminorahiei. 523. DISOCIAŢIE CIT0ALBUMINOASĂ<'s> sindrom • Sindrom disociativ lichidian, caracterizat prin pleiocitoză mai mare de 20 elemente/mm3, cu albuminorahie normală.' Apare în perioada de debut a poliomielitei şf a. meningitelor virale, î'n traumatisme cri-nio-cerebrale uşoare,' în' scleroza multiplă. DUB0VITZ(s) sindrom — polihandicapare — Voi. I ; D. 601 ; p. 832. DUMPING(S) sindrom — manifestări psihice post gastrectomie — Voi. I ; D. 609 ; p. 833. DUPRÉ-MERKLEN(S) sindrdrrţ - sin. SCHLE-M1HL(S) sindrom — afectare congenitală, a motilităţii — Voi. I ; D. 614 ; p. 834. 524. DUR ERE U LQEROASĂ FANTOMĂ* s>. sindrom • Semne subiective-a-ie unef -safefeHţţe• ulceroase la unii subiecţi care au suportat o operaţie de tip vagotomie, pentru ulcer. Nu, sînt identificate, în examenele radiólogice, semne ale unei boli ulceroase şi nici alte semne obiective în examenul clinic. Numele acestui sindrom a fost atribuit de M. PELANZ (1966) ; LOPEZ IBOR a remarcat de asemenea şî o frecvenţă mai crescută a cefaleei la bolnavii gastrectomizaţi, pe care aceştia o atribuie anesteziei, dar care nu dispare cu timpul. Aceste două simptome constituie, după părerea mai multor autori, un sindrom altern („shift syndrome** - GROEN, 1957). 525. DYKE-DAVIDOV sindrom • Hemi-atrofie cerebrală congenitală, manifestată prin întîrziere mintală severă, crize comiţiale de tip grand mal, asimetrie facială şi hemiplegie contraîateraîă. EC0PATIC(s) sindrom — ecolalie, ecopraxie, ecokinez^e, ecomimie, ecografic — Voi. II ; E. 49 ; p. 15. ECZEMĂ-ASTMELMAN în 1936, dar mulţi autori neagă existenţa unui astfel de sindrom. EDWARDSf5) sindrom — sindrom malfor-rr.ativ rar — Voi. II ; E. 71 ; p. 18. EFORT sindrom - sin. CORD IRITABIL DA COSTA sindrom • Este determinat de un proces inflamator infecţios (microbian sau viral) sau neinfecţios (alergic), la nivelul parenchi mului nervos central. Tabloul clinic este polimorf, simptomele fiind determinate de diferitele localizări ale procesului inflamator. Tulburările neurologice cele mai frecvente sînt : convulsii tonicoclonice, hemiplegie, tetraplegie sau paraplegie, rigiditate parkinsoniană, diskinezii, ataxie, paralizii ale nervilor cranieni, Tulburările psihice constau în delir, agitaţie, depresie şi tulburări de conştienţă de diferite grade, de la somnolenţă pînă la comă. 528 EPUIZARE PROFESIONALĂ (BURN OUT)<3) sindţom (Burn out — termen din in-dustria aerospaţială, desemnînd epuizarea prea rapidă a carburantului unei rachete, avînd drept rezultat supraîncălzirea şi distrugerea ei) • Termen introdus în 1974 de psihanalistul american H. FREUDENBERGER pentru a desemna eşuarea, uzura şi epuizarea, datorate solicitării excesive a energiei, forţelor sau resurselor, care îi provoacă individului o scădere a întregului potenţial de acţiune. MASlACH (1982). defineşte acest sindrom prin atitudinea negativă sau cinică şi detaşarea faţă de activitatea profesională, mai ales în cea publică (pacienţi, cumpărători, clienţi, petiţionari etc.), prin dezvoltarea unei imagini de sine negative 298/SIN Sindrom : Epuizare profesionala (Burnout) £S) şi a unei imagini defavorabile faţă dé muncă şi re laţii le cu ceilalţi. L. LAROUCHE, trecînd în revistă o serie de alte sindroame, care prin extensie ar putea fi asemănătoare „bUrn out“-ului, inventariază : „oboseala de luptă", sindromul „şefului stre-sat1*, sindromul de devalorizare, neurastenia, depresia ocupaţională etc. Sindromul de „burn out“ apare mai frecvent în profesiunile care presupun o implicare directă a subiectului în ajutorarea celorlalţi (servicii sociale, publice, administrative, asigurarea ordinii, servicii de sănătate), dar şi la alte categorii, profesionale (fără a se suprapune cu noţiuni mai largi, ca „stres profesional“ — W. PAINE). A. PINES (1982) consideră că sindromul de „burn out“ este mai frecvent în profesiunile mai predispuse sînt cele care idealizează natura wuncii™şi scoptnle fo. profesionale; Dintre profesiunile care predispun la apariţia epuizării pot fi menţionate : . • profesiuni care implică o mare dependenţă a individului aflat în poziţia de simplu executant al unor operaţii a căror reuşită nu influenţează în nici un fel prestigiul pe care profesiunea ar trebui să-l confere: muncitori de înaltă calificare, lucrînd la bandă, operatori în centre de calcul, controlori de zbor, personal paramedical, telefoniste ; anonimatul şi executarea mecanică sînt principalele dificultăţi cu care se confruntă aceste categorii ji • profesiuni cu program neconvenţional sau care nu ţin seamă de ritmurile naturale aîe organismului uman sau de comportamente obişnuite ; rotaţia schimburilor prelungite, combinată cu noxe profesionale importante, produce rapid sindromul de epuizare, mai ales atunci cînd în cadrul familial apar desîncroni-zări majore între soţi în ceea ce priveşte programul de lucru ; în această categorie se încadrează şi militarii, ö epuizare mai accentuată apărînd la cadrele de comandă din unităţi operaţionale; • profesiuni care, sub presiunea ritmului informaţional crescut şi a cererilor tot mai mari din partea membrilor comunităţii, şi-au schimbat profilul tradiţional (considerat echilibrat şi liniştit) ; în această categorie intră grupa profesiunilor medicale, profesorii, personalul de organizare şi conducere, forţele de ordine publică. Caracteristica-comună a acestor profesiuni este, după Ch. DEJOURS (1980), faptul că îl obligă în permanenţă pe individ să-şi susţină o imagine personală idealizată, în condiţiile în care şi prezenţa maşinilor, automatizate sau ale calculatoarelor exercită o influenţă în continuă creştere asupra procesului de idealizare. Cele mai multe anchete au demonstrat o frecvenţă , mai mare a sindromului “burn outM la medici (VAILLANT - 1972, SHORTT -19,79, CROMBEZ - 1985, SAUCIER - 1985), ziarişti şi scriitori. Dintre medici, mai afectaţi (potrivit studiilor americane) sînt oftalmologii, medicii generalişti din mediul rural şi psihiatrii. S-a putut demonstra că există un raport str.îns între durata consultaţiei (consultaţiile scurte sînt mult mai nocive), ca şi între gradul de cooperare al pacientului cu medicul în timpul examinării şi apariţia sindromului de epuizare. ~----- ~ în opinia diverşilor autori (PERLMAN, H ARTM AN, "SHÎ NN) conceptuI este heteröge n, dar, cu toate că nu se poate vorbi despre o patologie specifică, tabloul clinic poate fi descris prin următoarele aspecte : • semne şi simptome somatice: cefalee perpetuă, tulburări digestive, astenie, oboseală etc. ; • comportamente neobişnuite pentru subiect : iritabilitate, ruperea relaţiilor cu colaboratorii pînă atunci apropiaţi, neîncredere, atitudine de superioritate (subiectul cunoaşte „totul“, e la curent cu „orice", „ştie^ dinainte rezultatele unor acţiuni şi nu mai doreşte să-şi asculte colaboratorii etc.); • âtitudini defensive cum ar fi : rigiditate, negativism, pseudoactivism (subiectul petrece tot mai multe ore la locul de muncă, dar realizează tot mai puţin din ceea ce îşi propune, fără să’fie conştient pe deplin de acest lucru — D. SCARFONE, 1985), rezistenţă la schimbare. După MASLACH, cele trei elemente centrale ale sindromului sînt: • epuizarea fizică şi/sau psihică ; Sindrom ; Epuizare profesionala (Burn oui) (S) SM/299 • „depersonalizarea profesională** — degra-. darea calităţii raporturilor, profesionale, rigiditate ; • atitudinea negativă faţă de sine şi faţă ; de propriile împliniri, cu scăderea productivităţii muncii. Trecînd în revistă psihopatologia epuizării, F. LE BIGOT şi B,- LAFONT (1985) arată că debutul se produce cel mai frecvent după o perioadă variabilă de oboseală, stres şi surmenaj care survine în raport cu evenimentele socio-profesionale: eşecuri la concursuri, schimbarea activităţii sau a locului de muncă, promovarea, căsătoria. De regulă, bolnavul se prezintă la psihiatru pentru apariţia unor simptome nevrotice care blochează complet activitatea subiectului (crampa scriitorului, verificări obsesive etc,). manifestări de refuz deghizat (absenteism inexplicabil, crize de plîns, exagerarea unei patologii infecţioase banale). Pierderea autocontrolului, precum şi tulburările de concentrare a atenţiei, dismnezii le, labilitatea emoţională atrag atenţia medicului şi anturajului. Tulburările de tip anxios, depresia (uneori o stare pseudoeuforică avînd semnificaţia unet stări de excitaţie anxiéasa), ideile hipo-condriace şi de autoacuzare, apariţia unor idei sui ci d#e alcătui esc un tablou polimorf, la care se adaugă iritabilitatea, susceptibilitatea şi agresivitatea necontrolată faţă de colegii de m^ncă. Pe pian somaţi cr tulb urări le somn ul ui şi ale apetitului alimentar, scăderea interesului pentru viaţa sexuală şi apariţia unor tulburări de dinamică sexuală se completează cu o patologie algică variabilă, ameţeli, tremurături. Această patologie este frecvent alimentată de teme profesionale de care subiectul este incapabil să se desprindă, deşi nu reuşeşte să ducă nimic la bun sfîrşit, cu toate că zi şi noapte caută soluţii (în vis şi chiar în coşmaruri profesionale). O veritabilă fascinaţie îl leagă de activitatea sa profesională, în care încearca sa rămînă integrat „cu preţul vieţii** (SCARFONE). BIBEAU şi DUBREUIL (1984) arată că sindromul de epuizare poate fi descris în termenii unui proces secvenţial, care s-ar. dezvolta în trei faze : • un dezechilibru sesizabil între resursele individuale şi organizaţionale disponibile, pe de-o parte, şi cerinţele pe care activitatea le implică, pe de altă parte ; • dezvoltarea, unor răspunsuri neurofizio-logice şi emoţionale, ca reacţie la acest dezechilibru : anxietate, oboseală, epuizare etc. ; • schimbarea atitudinilor şi com por talentelor. In acest .context, sindromul „burn Out“ poate fi considerat ca o reacţie de retragere în faţa unei situaţii dificile, o strategie de adaptare a individului în faţa unor cerinţe prea ridicate. într-o perspectivă mai largă, autorii atrag atenţia asupra faptului că generalizarea fenomenului ar putea fi expresia sentimentului de neputinţă ereseindă faţă de un sistem de activităţi pe care fiecare individ îl percepe ca incontrolabil, independent de voinţa şi dorinţa lui. Printre factorii care duc la instalarea acestui sindrom pot fi enumeraţi : munca neurmată de rezultate imediate, nerecunoaşterea calităţii activităţii, lipsa încurajărilor şi a gratificaţii lor morale. EDELWICH şi BRODSKY (1980) susţin că subiectul se epuizează pe măsură ce constată prăbuşirea propriilor iluzii în faţa evidenţei realităţii. Deşi multe dintre lucrările referitoare la sindromul „burn outM au încercat identificarea unei personalităţi predispuse, ele nu au putut fi finalizate printr-o demonstraţie statistică (Mar/ BETH SMITH). Totuşi, s-a ajuns la un consens asupra personajului idealist care vrea cu disperare să-i ajute pe ceilalţi (A. FARBERT» 1983) şi care se identifică înainte de toate cu profesiunea sa, personaj care manifestă o fragilitate sporită, o predispoziţie pentru instalarea epuizării profesionale. Sindromul a fost asimilat, din punct de vedere patogenic, de către autorii de formaţie psihanalitică, începînd cu FREUDENBERGER, autorul descrierii lui iniţiale, cu un proces de doliu. în acest sens, FISCHER (1983) insistă asupra delimitării între sindromul demi-sionar („,wear out** — în care individul este epuizat cie condiţiile de muncă inadecvate, îşi pierde autostima şi cere ajutorul .medicului) şt sindromul de „burn out“, în care subiectul lupta cu tărie, neputînd să renunţe la idealizarea muncii sale şi la fantasmele de atotputernicie care o însoţesc. Negarea realităţii reprezintă mecanismul prin care subiectul îşi menţine iluzia şi speranţa că ar putea corespunde idealului unui Eu ex;gent. LASCH (1979) consideră că izolarea afectivă şi individualismul, ca şi un stil de muncă bazat numai pe eficacitatea personală fac ca individul să aştepte tot mai mult gratificaţii narcisiace din partea domeniului său profesional. Acest lucru se întîmplă în profesiuni în care, de fapt, subiectul ar trebui să fie producător şi nu consumator: de gratificaţii afective. Datorită inves-titurii acordate unor profesiuni „vocaţionale** {medicină, psihologie, Jucrători sociali, cadre de conducere, administraţie şi organizare), aş- 300/SiN Sindrom : Epuizare profesionala {-Burn óutj tâ) teptările sînt foarte ridicate ; subiectul poate distruge, pr.in dezechilibrare, relaţia cu ceilalţi, provocîndu-şi o masivă scădere a randamentului şi performanţelor prin această comutare inconştientă. După R. STEBENNE, mecanismul prin care se produce somatizarea ar fi legat dé eşecul apărării narcisiace, reprezentat de munca-simptom ~si transformarea, corpului în teren de desfăşurare a reacţiilor individului. Autori behaviorişti afirmă că mecanismele patoge-nice ale sindromului sînt legate de slăbi reia „întăririlor", dar şi de exagerarea aşteptărilor privitoare ia rezultate, şi eficacitate (MEIER). Alţi autori consideră sindromul ca fiind generat de decalajul dintre obiectivele individului şi competenţele sale reale. In ceea ce priveşte fiziopatologia stări lor de epuizare . acestea intervin în- momentul în care organismul • înceteaza să se adapteze la stimul ii la care.este supus. în activitatea profesională, gradul de motivaţie, generat de conştiinţa profesională, ambiţia personala, situaţiile de rivalitate eli- berează o capacitate practică suplimentară de adaptare (M. F. POIRIER, 1985). Depăşirea acestei „marje de siguranţă" produce surmenaj şi epuizare, determinînd tulburări biologice şî organice, precum: • creşterea catecolaminelor plasmatice în situaţiile de stres acut (vorbitul în public, de exemplu, dublează cantitatea de adrenalină şi sporeşte o dată şi jumátaté cantitatea de noradrenalină), cu scădere consecutivă a ritmului turn-over-ului catecolaminic cerebral şi depăşirea capacităţii de sinteză * • creşterea cortizolului plasmatic în cazul unor. reacţii psihologice inadecvate (a-ceastă teorie s-a confirmat într-o oarecare măsură şi prin studii experimentale) ; ' '•scăderea5 Capacităţii de transformare lim-1 fobfastică,^ dlminti^riea imunoglobulinelor salivare şi a activităţii fagocitaré a leu-:: COC» te lor,.; ; :■*.» . ;• perturbarea . metabolismului lipidic şi glucidic, în sensul unor creşteri separate ,. sau globale ale * acizilor graşi li beri, ale colesterolului ,şj trigliceridelor. - 0 serîse de>studii au arătat că răspunsul biologic faţă .de. acelaşi stimul nociv repetat este diferit de la-, un individ l-a altul şi că odată cu prelungirea situaţiei de epuizare apar trepte diferite de implicare biologică. Pentru stabilirea diagnosticului pozitiv, H. :GRANTHAM propune folosirea criteriilor «din? DSM lII referitoare la'tulburările de adaptai , cu precizarea că pri mul criteri u, factorul strésant, n u pöárte fi î ntotdeauna bine clari fi câţ : ’ r • reacţia neadaptată la un factor de stres - " : ipsihosocial "identificabil, în cursul a trei ■: • ■ :luni; dé iá -apariţia acestuia; ;i' • caracterul* nonadaptativ al reacţiei, ţra-: dus prinţr-una • din următoarele manifestări : ' ? • — un handicap în fu neţi onarâa > socială ... • sau profesională Í-. • ; , =; : ' —í simptome. exagerate , în raport cu o .• ' reacţie normalăsin previzibilă la ..■factorii de stres ;?;,/ • ; • perturbarea nur reprezintă doar un - • model de hipierfeaqtivitate la stres, şi nici o exacerbare a altei tulburări mintale ; : • este de presupus că perturbarea va înceta după dispariţia factorilor de stres - sau, dacă aceştia persistă, va evolua către un nou grad de adaptare : • perturbarea nu corespunde criteriilor ^ nici uneia dintre tulburările mintale specifice şi nici reacţiei de doliu. CHERNÍSS (1980) a imaginat o scală pentru măsurarea caracteristicilor sindromului „burn óüt*, avînd 28 de itemi. Diagnosticul diferenţial se face cu depresia majoră, stările anxioase nevrotice, dizarmoniile de personalitate, debutul schizofreniei sau stări post-procesuale, ca şi cu afecţiuni somatice atunci cînd apar „somatizări" ale sindromului. H.WALLOT consideră că acést sindrom nu poate fi decît un diagnostic de excludere. G. BIBE AU şi G. DUBREUIL (1983) arată că dificultatea definirii naturii sindromului de epuizare profesională este legată, pe de o parte, de densitatea simptomelor incriminate (unele reprezentând variaţii fiziologice, altele oscilaţii psihologice şi emoţionalei tulburări comportamentale), iar pe de altă parte, de ambiguitatea conceptului de interrelaţionare deficitară, care implică în egală măsură locul de Sindrom : Exnef(& ; Fteud<Ş\ ; PultonfS) ; Ganser(S> SÍN/30Í muncăfjşi mediul sipcio-famjlial al iftdividului. în opinia celor doi autori, punctele de reper ale sindromului nu par să fie conturarea unui complex simptomatic, ci un „proces de atribuire44 în care se poate stabili o legătura între un ansamblu de semne şi anumite condiţii de muqca, Măsurile terapeutice vor fi luate in raport cu etiopatogenia recunoscută, deci cu ansamblu I;factori psihosociali (de personalitate şi deî.mediu). Se evidenţiază rolul important al prevenirii acestui sindrom, ca şi dezvoltarea unor strategii de protecţie individuală cît mai eficientă. Măsurile terapeutice âu ún grad sporit de nespecificitate şi, deşi rezultatele lor sînt previzibile, nu li se poate generaliza recomandarea : odihna, reorientarea profesională^ schimbarea locului de muncă, prescripţii 'medicamentoase simptomatice vizînd simp-tome-ţintă precise, psihoterapii de susţinere în care comunicarea deschisă şi orientarea spre Acţiune sînt în prim plan. RICHARDSON :şi WEST (1982) au preconizat grganizarea unor „ateliere de coordonare fKotfvaţională* bazate pe interacţiunea; dina-rfiica întrCun grup omogen, care îşi propune soluţionarea metodică de probleme. Grupul esté* ádéla careta!ege problemele prioritare, anălizînd: res urse le d ispo nibil e şi preconi zează soluţiije. aplicabile în cooperare cu beneficia-ruI, Vívódéiînd obiectivele şî asigurînd urmărîrea pfadHnda^ căHoir; aleSe; " - — Centru B. LAPLAMTE, sindromul „burn ouţ". nu este decît un mit care ar risca, în opinia:-:sa, să fie indus * în DSM IV datorită „tendinţei pe care o au americanii de a include curentele sociale contemporane în clasificările pe care le, fac* • Discliţiile asupra acestui sindrom, cu puternică coloratură socio-culturală (este o realitate ^ nord-ameri cană incontestabilă — GRANTHAM, 1985) sînt abia la început, iar specificitatea lui este greu de delimitat. Pentru cercetările viitoare, cuantificarea unor indicatori ca satisfacţie profesională, competenţa, profesionalism, performanţe şi eficacitatea profesională ar putea deschide căile unei abordări metodologice mai eficiente. ERISIHTON(8) sindrom — consumul alimentar exagerat — Voi. II ; E. 371 ; p. 106. ‘£X/s/£R(s) sindrom — distorsiune spaţială (180°) - Vol. ii ; E. 497 ; p. 137. EXPRES ION ALE(S) sindroame —' „nevoia de expresie" (HESNARD, 1916) f- Vol. II ; E. 524 ; p. 145. EXTENSOPROGRESIV(S) sindrom - sin. AL-GIE DIFUZANTĂ POSTTRAUMATICĂ ; BAR-RÉ(S); NEVRITĂ ASCENDENTA FICARD ; NEVRITĂ IRADIANTĂ GUILLAIN LE-RICHE(S) sindrom - Vol. II ; L.138 ; p.*1 032. FALTA*8) sindrom — tulburări endocrine asociate cu tulburări psihice (1912) — Voi. II ; F. 32, p. 161. ■ - V, ; • FANCONI-SCHLESINGER(s) sindrom - manifestări psihice (1952) - Vol. II ; F. 39 ; p. 167. FETAL ALC00LIC(S) sindrom — .efecte terato-gene. la copiii mamelor alcoolice — Voi. II i F. 128.; p. 188.' FLATAU{S) sindrom — manifestări psihice — Voi. li ; F. 180 ; p. 198. FOIX-CHÁVEN Y-LEVY( s} sindrom - manifestări psihice — Vol. II ; F. 223; p. 215> FÖRSTER*S) sindrom —- formă de encefalopatie infantilă — Vol. II ; F. 251 ; p. 219... FRANCESCHETTI(S) sindrom — .manifestări psihice — Vol, II; F. 269 ; p. 221 259. FREUD(S) sindrom • Denumire prbpusă de P. JANET pentru desemnarea unorJm-pulsiuni deosebite, monstruoase sau profanatorii, pe care autorul le consideră 6 „manie pentru represie44. FRIEDMANNi3) sindrom — formă de encefalită subacută — Vol. II ; F. 303 ; p. 227! FRÖHLICH(S) sindrom -S'ÂDIPOZOGENl-ŢAL(S) sindrom - Vol.. I ; A. 269; p. 78. FRONTAL-PREFRONTAL(s) sindrom - manifestări psihice — Vol. \\ ; F. 310 ; p. 228. FULTON(S) sindrom — scăderea agilităţii şi preciziei mişcării — Vol. II; F. 325 ; p. 236. GANDY{S) sindrom — sin. INFANTjLlSM TARDIV — manifestări psihice — Vol. II ; G. 28 ; p. 245. GANSER(3) sindrom — sin. SINDROMUL RĂSPUNSULUI ALĂTURI - Vol. II ; G. 35 ; p. 246. 3Q2/SÍN Sindrom ; Gerlier^ ; Gowers(8J ; Gunn(8> ; Heidenheim^S) GARCAVi(8) sindrom — modificarea vieţii instinctuale în endogenii — Voi. II ; G. 36 ; p. 247. GASTAUTi8) sindrom - sin. EPILEPSIE POSTHEMORAGICĂ (GOWERS) - Voi. II ; G. 41 : p. 247. GELtNEAU(S)sindrom ~ sin. FRIEDMANN<*> boală NÁRCOLEPSIE - Voi. III ; N. 25 ; p. 185. 530. GERLIER sindrom • Afecţiune caracterizată de apariţia unor pusee violente de ameţeală, însoţite de paralizii flasce ale membrelor inferioare, ptoze, cefalee cu caracter. fugace. A fost descris de autor, la păzitorii de vaci care dormeau în grajduri în zona lacului Geneva. O simptomatologie asemănătoare a descris, ín 2ona Kubisa-gura, japonezul Mi ura. Afecţiunea are un caracter tranzitoriu şi durează cîteva săptămîni. în geneza ei au fost incriminate mecanisme alergice (aşa numitele „alergene de grajd" - M. MATTHES, H. CRUSCH-MANN). Diagnosticul diferenţial cu simptomatologia nevrotică, în special cu cea de conversie, este facilitat de profesiunea particulară a celor care suferă de acest sindrom. GERSTMANN(8) sindrom — agnozie digitală, agrafie, acalculie — Voi . H ; G . 103 ; p. 263. < GHIUAR0VSKI{8) sindrom — perseveraţie motorie în boala Pick — Voi. II ; G. 115 ; p. 265. GlACOMINI(8) sindrom — manifestări psihice — Voi. II ; G. 116 ; p. 265. . GILBERT-BALLET(s) sindrom INSOMNIE PERIODICĂ - Voi. II; 231 ; p. 475. GfLBERT-BEHCEP8* sindrom -sin. OCULO- BUCO-GENITAL(s> BEHţET(s) - Voi. I ; B. 115; p. 389. GLASER(8) sindrom — triada psihovegetativo-motorie - Voi. II; G. 145 ; p. 270. GOLDSTEiN(s) sindrom — manifestări psihice - Voi. II ; G. 179 ; p. 275. GOWERS(s) sindrom echivalenţă epileptică - Voi. II ; G. 183 ; p. 275. GRAFFES-HALLGREN(s) sindrom - sin. HALL- GREN-SjÖGREN(s) sindrom HALL- GREN(S) sindrom - Voi. II ; H. 22 ; p. 298. GREES(S) sindrom — manifestări psihice — Voi. II ; G. 215 ; p. 283. GREÍGl^) sindrom — manifestări psihice — Voi. II ; G. 217; p. 284. G RÜNBÉRGER- ZAPOT OCKY(S) sindrom -manifestări psihice în TBC — Voi. II ; G. 231 ; p. 286. GUILLAIN -de SÉ.ZE-BLONDIN-WALTER(H) sih-drom — paralizia profesională a peronierului — Voi. II ; G. 244; p. 291. GUILiAIN-THAON( s) sindrom — asociere ta-bes şi PGP - Voi. II ; G. 246 ; p. 29t. GUIRAUD(S) sindrom P.E.M.A. (palilalie, ecolalie, mutism, amimie) — Voi. III ; P. 340 ; p. 410. GUNN(8) sindrom — sinergie funcţională ciudată - Voi. II ; G. 252 ; p. 292. GUTIERE sindrom (P. GUIRAUD, 1956) - Voi. II; H. 86; p. 314. HECAEN( S) sindrom — formă particulară a apractoagnoziei — VoL II; H. 90 ; p. 315* HEIDENHEIM(S) sindrom — demenţiere progresivă, cecitate corticală — Voi. II ; H. 97 : p. 316. sin. HEMJBULB(8) sindrom BABINSKI-NA-GEOTTE(S) sindrom - Voi. I; B. 8 ; p. 366. Sindrom■: Hipeiiemiumt\esmţia(â(^ ; Huber*Sy S/N/30S sin. HEUBNER-SCHILDER* S) sindrom -* SCH IL-DER-FOjy(B> boală - Vol. IV ; S. 94 ; p. 32. ...... -^ăşi HH(S) sindrom — entitate electroclinică (GASTAUT, VIGOUREUX) - Vol. II; H. 172; p. 330. HHHO(s) sindrom —ZELLWEGEN(S) sindrom - Vol. IV ; Z. 17 ; p. 772 HIBERNAL DEPRESIV RECURENT*S) sindrom -sin. HIBERNALĂ DEPRESIE ; SAD (SE'AS'O-NAL AFFECTIVE DISORDER) - echivalenţe depresive - Vol. II ; H. 179 ; p. 330. HIDROCEFALIE(S) sindrom — manifestări psihice - Vol. II ; H. 184; p. 331. HIPERKINETIC*S) sindrom DiSFUNCŢIE CEREBRALĂ MINIMĂ (DCM) - Vol. I; D. 428 ; p. 795. 531. HIPERNATREMIE ESENŢIALĂ sindrom • Tulburare de origine diencefalică a echilibrului hidroelectrolitic, constînd, după PLUM (1972), în : • hipernatremie, neînsoţiţă de deficit de lichid corespunzător; • păstrarea unui răspuns normal al tubilor renali la hormonul antîdiuretic ; • secreţie inadecvată de hormon anti-diuretic, ca răspuns la stimulii osmotici ; • absenţa sau deficienţa setei, în condiţiile unei vigi lităţi normale. Dintre simptomele psihice se notează: anorexie, lentoare, i ritabi I i tate, depresie, episoade paranoide. Creşterea natremiei la 160 mEq duce la senzaţia de slăbiciune şi hipersensibilitate musculară, febră, oboseală, ataxie, crampe, paralizii, iar un nivel ce depăşeşte 180 mEq — la confuzie, stupoare, sfîrşit letal. Sub forma sa pură, hipernatremia esenţială este rară, înregiştrîndu-se, de obicei, cazuri simptomatice în ocluzii bilaterale ale arterei cerebrale, diabet insipid, alte leziuni hipotalamice. Diagnosticul sindromului de hipernatremie esenţială este dificil în cazul în care comportamentul de sete este ignorat din anamneză. Tratamentul acestui sindrom este legat de refacerea echilibrului sodiu/potasiu prin regim alimentar, administrare de diuretice de tip spironolactonă, tiazidă, clorpropamidă, obligarea bolnavului Ia un consum sporit de lichide (mai mulţi litri de apă zilnic). HlPERSIMPATICOTONIE*s> sindrom - suită vegetativăanxietate Vol. II; H. 250; ţ). 343. HtTERSOMNlE CU FOAME EXAGERATĂ (ME-GALOFAGIE)(s> sindrom KLEINE-LEWIN-CRI1 CHLEY(S> sindrom - Vol. II. K 83 ; p. 1 000. HIPERTENSIUNE INTRACRANIANĂ(S> sindrom — manifestări psihice — Vol. II; H. 258 ; p. 346. HIPERTON-HIPERKINETIC(s> sindrom - ACŢIUNE CÂRDIACĂ TULBURATĂ ; ASTENIE NEUROCIRCULATORIE ; CORD IRITABIL; NEVROZĂ CARDIACĂ ; INIMA SOLDATULUI ; PSEUDOANGINĂ PECTORALĂ ; STIL-LE-HARTSHORNE(s) sindrom; TULBURAREA REGLĂRII HIPOTALAMO-ORGAN1CE DA COSTA(s) sindrom - Vol. I ; D. 6 ; p. 678. HlPOCONDRIAC*s) sindrom — semnele bolii imaginare — Vol. II ; H. 305 ; p. 359. HIP0F1Z0-TALAMIC*S> sindrom ADIPOZO- GENITAL(S) sindrom - Vol l ; A. 269 ; p. 78. HI POM ANI AC AL*s) sindrom PMD — Vol. II ; H. 320 ; p. 365. H/-WA(S) sindrom (MARSELLA, 1982) -Vol. II ; H. 361 ; p. 380. H0CHE(S) sindrom — „specificitatea psihozei" - Vel. TI ; H. 363 ; p. 380. HORTON(s> sindrom - sin. CEFALEE HIS-TAMINICĂ - Vol. II ; H. 394 ; p. 390, 532. HUBER(S) sindrom • Simptomatologie reziduală schizofrenică delirantă,. în aşa-nu-mitul „defect pur". Conceptul de „defect pur" se referă la sin-droamele de deteriorare postpsihotică în care simptomele bazale „negative" apar în absenţa unej simptomatologii bleuleriene. în simptomatologia „defectului pur" pot fi considerate (selectiv) următoarele grupe de funcţii asupra cărora pacientul are acuze subiective : • o funcţie cognitivă (concentrare, atenţie, memorie, eficienţa gîndirii); • o funcţie emoţională (emoţii nenaturale, disconfort emoţional, anestezie afectivă) ; • funcţie motorie şi cenestezie (senzaţii dezagreabile, dar calitativ normale) ,* • funcţie perceptivă (hiper- sau hipoeste-zie) ; • funcţiile vegetative (tahi- sau bradicardie, tahi- sau bradipnee). 3M/SIN Sindrom impregnare alcoolica <■*> ; Impregnare nurolepticâ De asemenea, subiectul îşi percepe modificat toleranţa la stresul normal, în sensul unei importante scăderi' a acesteia (hi per excitabilitate, iritabilitate, tensiune psihologică) si o scădere a nivelului energetic individual. P HUBER propune ca mecanism explicativ ale acestor tulburări „filtrarea deficitară" a informaţiilor de diferite tipuri. Semnele bazale care alcătuiesc sindromul huberian ar pleda pentru o origine somatică cel puţin a unor forme de schizofrenie. Faptul că întreaga simptomatologie este manifestată în sfera subiectivă a subiectului oferă şansa unei bune integrări socioprofesio-riale a acestor bolnavi, „defectul pur“ fiind din punct de vedere al integrării post procesualului un defect minimal, o variantă favorabilă. HUBER-GROSS(s) sindrom — avanpostul psi-hozei — Voi .11 ; H. 400 ; p. 391. HUTCHINSON-GILFORD* 8) sindrom - sin. NANISM SENiL ; SENILITATE INFANTILĂ -.Voi. 1:1 ; H . 406 ; p. 392. I£PURE(S) sindrom — manifestare a tulburărilor extrapiramidale induse de NL — Voi. II ; 1. 60; p. 411. 533. IMPREGNARE ALCOOLICĂ sin-. drőm • Sindrom ce constă dintr-un ansamblu de manifestări psihice, neurologice şi somatice, rezultate în urma „îmbibării" cu alcool; Elementele definitorii ale acestui sindrom sînt : modificarea caracterului şf compor- tamentului, cu* abateri de la normele etico-morale şi idei de gelozie, amnezie lacunară, t re mor al extremităţilor, polinevrită toxică. Pacientul prezintă un. facies congestionat, tumefiat, conjunctivite injectate, subicterice, halenă specifică, vorbire precipitată (uneori dizartrîcă), tendinţă ja hipersudoraţie. Tulburările psihice (în ordinea cronologică a apariţiei) constau în următoarele simptome, ce se accentuează pe măsura continuării consumului de alcool : • modificarea caracterului, predominant î.a nivel etic, subiectul pierzîndu-şi demnitatea faţă de familie şi anturaj, devenind egocentric, preocuparea de elecţie fiind consumul de alcool ; • hipoprosexie şi hipomnezie — după JELLINEK, apariţia amneziei lacunare faţă de perioadele de beţie acută reprezintă semnul de debuţ al alcoolismului ; • iritabilitatea şi impulsivitatea cresc, deşi prezintă în acelaşi timp un senti merita-iism caracteristic ; gelozia este de asemenea o trăsătură caracteristică, legată de scăderea potenţei sexuale. Apare o stare de anxietate, exacerbată matinal; somnul este neodihnitor, însoţit de coşmaruri terifiante, cu conţinut zoopsic sau profesional ; • hiperestezie senzorială. . . , Tulburările somatice 'vizează îndeosebi aparatul digestiv şi cardiovascular. Bolnavul poate prezenta simptome de gastrită, de ulcer gastric şi duodenal, tranzit accelerat, insuficienţă hepatică, de la hepatita cronică pînă la ciroză hiper- sau atrofică. Pot apărea semne de insuficienţă cardiacă progresivă, hipertensiune arterială, tahicardie. , Tulburările neurologice constau mai cu seamă...în i___________________-.—.-----—...-~j - • tremor fin, rapid, egal al miinilor, buzelor şi limbii ; • tabloul polinevritei etilice: crampe musculare, secuse musculare nocturne., furnicături ale extremităţilor, dureri ia presiunea asupra maselor musculare;, abolirea reflexului achilian cu reflex rotu-lian păstrat (în stadii avansate dispare, acesta), atrofie musculară, nevrită optică. 534. IMPREGNARE NEUROLEPTlCÂ(8) sindrom • Sindrom care apare în cursul fazei de instituire a tratamentului neuroleptic şi care cuprinde : — sindromul neurovegetativ neuroleptic ; — sindromul akinetic; — sindromul parkinsonian ; ; — dîskinezii tărdive. A fost descris de P. BRUSSOLLE, în 1963 -> IMPREGNARE. INGVAR-NYMAN(S} sindrorri — epilepsie re^* flexă (1962) — Voi. II ; I. 203 ; p* 468. 1 INIMA SOLDATULUI* *> sihdrom ■'-* sin, ACŢIUNE CARDIACĂ TULBURATĂ (DAH); ASTENIE NEUROCIRCULATORIE ; CORD IR^ Sindrom : Involuţie sociala cronică*8* ; Kraepelin (S) siN/dm TABIL ; HiPERVENTILAŢIE(S) ; NEURASTE-NIFORM-VASCULAR(s) ; NEVROZĂ CARDIACĂ ; PSEUDOANGINĂ PECTORALĂ ; ŞT!LLE-HARTSHORNE{S) ; TULBURARE A REGLĂRII HIPOTALAMO-ORGANICE ^' DA COSTA(S) sindrom — Vol. i; D. 6; p. 678, INOCEV(s) sindrom — „acatizie imobilă* (1981) - Vol. II ; I. 214 ; p. 472. INSUFICIENŢĂ CIRCULATORIE CEREBRALĂs> sindrom — Vol. II ; I. 251 ; p. 483. INSUFICIENŢĂ CIRCULATORIE VERTEBRO-BA-ZILARĂ(S) sindrom — Vol. II ; I. 252; p. 483. ÎNTERPARIETAL(S) sindrom - manifestări psihice — Vol. II; I. 303; p. 503. INTERPAROXISTIC(s) sindrom ~ manifestări psihice interaccesuale — Vol. II ; I. 3Ö4 ; p. 503. INVOLUŢIE SOCIALĂ CRONICĂ*s) sindrom -„sau din ce în ce mai jos“ — Vol. II ; I. 343 ; p. 526. iO(S) sindrom — tasikinezie perpetuă (1979) - Vol. II ; I. 344 ; p. 526. . JACKSON(S) sindrom — postlezional bulb posterior — Vol. II ; J. 4 ; p. 974. JACOB(s) sindrom - sin. SINDROMUL DE RIGIDITATE MUSCULARĂ SENILĂ:-Vol. II ; J. 8; p. 975. JISLIN(S) sindrom — „astenia neuroleptică0 (1960) - Vol. II ; J. 40 ; p. 981. jOLLIFFE(S) sindrom — encefalopatie carenţiâlă (vitamină PP) — Vol. II ; J. 48 ; p. 983 . K.Z.(S) sindrom — astenie, depresie, senilitate precoce — Vol. II ; K. 1 ; p. 988. KALISCHER(S> sindrom - sin. ANGIOM CUTANEO-CERÉBRAL ; ECTODERMATOZĂ CEREBRALĂ ; MILLES(S) ; STURGE-WEBER- DlMITRI(S) STURGE-WEBER- KRABBE(B) boală - Vol. IV; S. 1018 ; p. 441. KANDINSKI(S) sindrom — „umbre şi dezvăluiri interioare" — Vol. II ; K. 18 ; p. 990. KANDINSKI-CLÉRAMBAULT sindrom — sin. AUTISM PRIMAR ; PSIHOPATIE AUTISTICĂ ASPERGER - Vol. II ; K. 21 ; p. 990. KENNEDY,S> sindrom util în diagnosticul sindromului de lob frontal — Vol. II ; K. 41 r p. 994. KlSSEL(S) sindrom — crize epileptiforrtié la cardiaci - Vol. II ; li. 76 ; p, 1 000: " kLeINE-LEWIN-CRITCHLEY(S> sindrom -sin. HIPERSOMNIE CU MEGAFAGiE PERIODICA - Vol. II ; K. 83 ; p. 1 000. KLEiST sindrom — sin. APATICO-AKI-NETICO-ABULIC sindrom — Vol. II ; K. 87 ; p. 1 001. KUNEFELTER-ALBRIGHPs) sindrom - sin. KLINEFELTER - REIFENSTEIN ; DISGE- NEZIE TESTICULARĂ KLINEFELTER(B> boală — Vol. II; K. 90; p. 1001. KUPPELis) sindrom — elemente somatice irt alcoolismul cronic — Vol. II ; K. 96 ; p. 1 001. KLUVER-BUCY sindrom — manifestări psihice în lobectomii bilaterale — Vol. II; K. 96 ; p. 1 002. KNAPP(s> sindrom — sin. PSEUDOATAXIE KNAPP — în tumori de lob temporal — Vol. 11.; K. 97; p. 1 002. KORSAKOVls> sindrom — amnezie, fabulaţie, dezorientare (1887) - Vol. II ; K. 114 ; p. 1 005. KRABBE(S> sindrom — sin. ANGIOMATOZĂ ENCEFALO-TRIGEMINALĂ ; KALISCHER1 s,r WEBER-DIMITRI(S) STURGE-WEBER- KRABBE boală - Vol. IV ; S. 1 018 ; p. 441. KRAEPELIN(S) sindrom — în traumatisme craniocerebrale majore — Vol. II; K. 125; p. 1 007. KRAPF-CURTIS(s) sindrom — în leziunile lobului parietal — Vol. II ; K. 128; p. 1 007. KR0S0WSKA(s> sindrom - sin. PSIHODE-GRADARE ALCOOLICĂ*8’ sindrom - Vol. II; K. 13'4; p. 1 008. KUBIK-ADÂMS(B) sindrom - sin. SINDROMUL ARTEREI BAZILARE - Vol. II ; K. 135 ; p. 1 008. K.ULLENKAMPF-TARNOV1 s) sindrom - variantă a sindromului extrapiramidal — Vol. II ; K. 138 ; p. 1 008. 20 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 206/SIN Sindrom ii Kufaninlai ; LazăiW ; Logoree—Hiperkinezieí9* KUTANIN,S> sindrom — variantă a grafo-maniei (1964) -Voi II K.142 ; p. 1 009. KWOCK(s> sindrom ^ RESTAURANT CHI-NEZESC<« sindrom - Voi. III ; R. 266; p. 888. LÁBBÉ(S) sindrom — sin. PARABASEDO-WlAN«s> sindrom - Voi. II; L. 2; p. 1 010. LACUNAR(S) sindrom - sin. STARE LACUNARĂ; SINUSOIDALĂ - stare MĂRIE PIERRE(S> sindrom - Voi. III; M. 108; p. 37. LAND0LT(s) sindrom — manifestări psihice — Voi. II ; L. 35 ; p. 1 018. LANDRY-GUILLAIN-BARRÉ-STR0HUs> sindrom - sin. NEVRITĂ MULTIPLĂ; POLINEURO-PATIE ACUTĂ ; POLINEVRITĂ IDIOPATI-CĂ ACUTĂ - Voi. II ; L. 36 ; p. 1 018. LANGDON-DOWN'V sindrom - sin. ACTO-MIMIE ; DOWN(B> boală; SÉGUIN(B) boală; TRISOMIE 21 sindrom - Voi. li; L. 38 ; p. 1 018. LANGER0NiS> sindrom - sin. BABINSKI-FRÖHLICH(S> ; HIPOFIZO-TALAMIC; LA-UNOIS-CLERET sindrom — Voi. I ; A. 269 : d. 78. LASTHÉ.NIE DEFERJOL( s> sindrom (BERNARD, 1967) - Voi 11; L. 59, p 1 021.. ... LAUN01S-CLERET(s) sindrom - vezi LANGE-RON(S) sindrom - Voi. I; A. 269 ; p. 78. LAURENCE-MOON-BARDET-BIEDL(S) sindrom sin. DEGENERESCENTĂ D1ENCEFALO-RE-T1NIANĂ - Voi. II ; L. 70 ; p. 1 022. LAWF0RD(s) sindrom-sin. ANGIOMATOZĂ MENINGO-OCULO-FACIALĂ ; KRABBE(S); PAR K ES-WE BE R-OS LE R-DIM ITRl(s) STURGE-WEBER-KRABBE(B) boală - Voi. IV ; S. 1 018 ; p. 441. LAWRENCE-BERLIN(S) sindrom — manifestări psihice — Voi. II ; L. 76 ; p. 1 023. 535. LAZĂR(S) sindrom (După numele personajului biblic, Lazăr din Betania, care a fost reînviat de Isus a patra zi după moarte) • Ultima dintre cele trei faze psihologice prin care trece bolnavul căruia i s-a efectuat o grefă de organ, primele fiind acceptarea si acorporaţia (COMBREZ şi LE FEVRE, 1973). Această fază este caracterizată prin euforie, un sentiment al victoriei, bolnavul avînd senzaţia că „începe o viaţă nouă". eliberată de servituţile suferinţei vechi, mai ales în cazul unei afecţiuni care îl imobilizează la pat (insuficienţă cardiacă gravă, insuficienţă renala etc.). Această stare este accentuată uneori de atitudinea anturajului, a mass mediei, dar şi a colectivului medical, care îl priveşte pe subiect ca pe un caz excepţional (multe grefe sînt făcute în premieră), ca pe un campion al supravieţuirii, un miracol al ştiinţei con-témporane, un caz princeps etc. Uneori, considerîndu-se „complet vindecat", bolnavul începe să refuze tratamentele absolut obligatorii, să aibă un grad de detaşare faţă de sistemul medical, să se aventureze în activităţi în care să demonstreze „normalizarea" situaţiei sale somatice, acţiuni care pot antrena o evoluţie gravă sau chiar fatală. LAZORTHES(S) sindrom - sin. CRIZA CELEI DE A TREIA ZI - Voi. II ; L. 77; p. 1 023. CEJEUNE(S) sindrom - sin. „CAT CRY" ; „CRI DU CHAT" ; SINDROM AL MIEUNA- TU LUI DE PISICĂ STRIGĂT DE PISICĂ(S> sindrom — Voi. IV ; S. 1 002; p. 438. LEMlERRE-BOLTANSKI-JUSTIN-BESANţON(S) sindrom (1937) - Voi. II ; L. 104; p. 1 028. LENNOX(s) sindrom — variantă de petit mal - Voi. li ; L. 115 ; p. 1 029. LERICHE*s) sindrom - sin. ALGIE DIFU-ZANTĂ POSTTRAUMATICĂ BÁRRÉ< s> ; ÉX-TENSOPROGRESIV(s) ; NEVRITĂ ASCENDENTĂ FICARD; NEVRITĂ IRADIANTĂ GUILLAIN - Voi. II ; L. 138 ; p. 1 032. LHERMITTE(S) sindrom HALUCINOZĂ PEDUNCULARĂ - Voi. II ; H. 41 ; p. 306. LHERMITTE-Mc. ALPJNE(S) sindrom - manifestări psihice — Voi. II ; L. 190 ; p. 1 037. LIHTENSTEIN(S) sindrom MITRALĂ EPILEPSIE - Voi. III ; M. 555; p. 132. LOB FRONTAL(s) sindrom — manifestări psihice - Voi. II ; I. 293 ; p. 1 063. LOB TEMPORO-PARIETAL STÎNG(S) sindrom — manifestări psihice — Voi. II ; L. 294 ; p. 1 063. 536. LOGOREE-HIPERK INEZIE(S) sindrom • Simptomatologie observată Ia bolnavii cu afecţiuni neurochîrurgicale (ARSENI şi DĂ- Sindrom : Luciani(8> ; Mâine de Brian(S} ; Mayer-Gross(S) SIN/3Ö7* NĂ1LÂ, 1977), care manifestă un sindrom invers mutismului akinetic. Se caracterizează prin hipermnezie, hiperprosexie, logoree, creşterea simţului critic, exagerarea reflexului de orientare, hiposomnie (2—3 ore pe zi), scăderea capacităţii de raţionament. Cauza sindromului „logoree-hîperkinezie" este considerată de specialişti ca fiind lezarea, comprimarea sau siderarea funcţiorţală a sistemului reticulat inhibitor ascendent (SRIA) care participă ca mecanism reglator al întregului nevrax. LOUIS-BAR(8) sindrom — manifestări psihice - Vol. îl ; L. 341 ; p. 1 075. LOWE'S) sindrom -sin. BlOKEL-~LOWE sindrom ; OCULO-CEREBRAL( s) sindrom ; OCULO-CEREBRO-RENAL FANCONI(s> sindrom ; TERRY-Mc. LAHLAN-LOWE(s) sindrom - Vol. II ; L. 342 ; p. 1 075. LOWE-TERRY(sy sindrom - vezi LOWE sindrom - Vol. II ; L. 342; p. 1 075. LÖWENFELD-HENNEBERG(8> sindrom -sin. CATALEPSIE DE TREZIRE - CATALEPSIE -Vol. I ; C. 137 ; p. 503. LUCIANl(8) sindrom — astenie, atonie, asta-zie - Vol. II ; L. 356 ; p. 1 077. LŰNDBERG(8) sindrom — manifestări psihice - Vol. II ; L. 376 ; p. 1 085. LYONNAIS(s) sindrom — formă a encefalitei virale - Vol. II ; L. 391 ; p. 1088. MADDŐCK(8) sindrom — manifestări psihice - Vol. lll ; M. 18 ; p. 9. MÂINE de BRIAN(S) sindrom — stare psihotică indusă la personalul medical — Vol. III ; M. 38 ; p. 16. MALl-MALi(s) sindrom — manifestare isterică cu expresie motorie —» Vol. HI ; H. 54 p. 18. MALLER(8) sindrom — „sindrom amotival***, 1978 (schizofrenie) - Voi. Iii; M. 57; p. 19. MANAGER(S) sindrom — manifestări psihice şi somatice — Vol. HI ; îi. 63 ; p* 20. MAN/£(S) sindrom - HIPOCRATE, SORÁ-NUS, PINEL, ESQUIROL, FALRET, KRAEPELIN - Vol. III ; M. 71 ; p. 23. MANIE CHIRURGICALĂ CHERT0K(8) sindrotm — spitalofilie chirurgicală (1972) — Vol. III M. 72 ; p. 24. MARAN0N(s) sindrom — manifestări psihice- - Vol. Ul ; M. 87 ; p. 35. MARBURG(8) sindrom— manifestări psihice în scleroza diseminată (1938) — Vol. III £ M. 92;p, 35. MARFAN-ACHARD(8) sindrom - sin. ACRO-MACRIE PFAUNDLER(B) boală; DISME- zectopie Caval; hipercondroplazie MERY-BĂBONNEIX; MARFAN-ERB(s> sin-sin. drom DOLICOSTENOMELIE — Vol. l ;: D. 516 ; p. 813. MĂRIE PIERRE(8) sindrom — sin. LACUNARĂ; STARE SINUSOIDALĂ - Vol. lll r M. 108; p. 37. MARTLANDCs) sindrom !!£’ ENCEFALOPATIE TRAUMATICĂ A BOXERILOR - Vol. II ;: E. 223 ; p. 59. MAYER-GROSS(S) sindrom manifestări psihice în épilepsia temporală (1928) — Vol. \\\ M. 171 ; p. 53. MAZURKIEVICI(8) sindröm sau „sindromul amintirilor inutile" — Vol. Hl ; M. 176 ; p. 54. Mc. LAHLAN(S) sindrom - sin. BICKEL- LOWE(S) sindrom —> LOWE — Voi. II t L. 342; p. 1 075. 537. MEDEEA(S) sindrom (Medeea, personaj mitologic, fiica Iui Hetes, regele Colchi-dei, nepoată a lui Hetros şj soră cu Circe, considerată cea mai mare vrăjitoare din mitologia greacă. înşelată de lason, îşi va sugruma copiii pe care îi avea cu acesta.) • Impulsiunile pruncucidare care apar la mamele schizofrenice ca patologie post-par turn. Nou-născutufc 3S8/SW Sindrom : Meningitic (■^'^vMidas *i Mióritmici8* este pentru acestea fie un copii nedofit, pe care îl urase, fie simbolizează un alt; membru al familiei. Comportamentul matern poate fi diferit faţă de copiii aceleiaşi bolnave, pentru care aceasta poate avea o atitudine normală. MEGAFAGIE PERIODICĂ CU HIPERSOMNIEis) ■ sin. ......... sindrom—* KLEiNE-LEVIN-CRITCHLEY -Voi. II ; K, 83 ; p. 1 000. MEGALOBLASTOZĂ LINIARĂ^s) sindrom —> BLOCH-SULZBERGER(s) sindrom — Voi. I; © 318 ; p. 433. MELEHOV* s* sindrom — variantă a defectului schizofrenic (1963) — Voi. Iii ; M. 249 ; p. 70 ;. MEMBRU FANTOMĂ*s> sindrom - sin. ILUZIE A AMPUTAŢILOR — Voi, ül ; M; 264 ; p. 73- MÉNIÉRE(8) sindrom - sin. CLAUblCAŢIE INTERMITENTA LABIRINTICĂ - Voi. HI ; M. 272; p. 76. 538; MENINGIT!C sindrom • Se manifestă prin inflamarea meningelui, de diferite eti ologii : infecţioasă (microbiană şi virală) sau neinfecţioasă (alergică). Clinic, se constată : • tulburări senzitivo-senzoriale : cefalee şi rahialgii spontane, fotofobie, hipereste-zie senzorială ; • contractură musculară, manifestată prin : atitudine4 „în cocoş de puşcă44 sau în opistotonus, redoarea cefei, semnul Kernig (la subiectul în decubit dorsal, după .flexia gambei pe coapsa şi a coapsei pe abdomen, extensia pasivă a gambei : este dureroasă), semnul Brudzinski (la subiectul în decubit dorsal, anteflexia pasivă a capului produce flexia gambei pe coapsă şi a coapsei pe abdomen) ; • vărsături, dermatografism. MENINGOCOCIC*S) sindrom — manifestări psihice în meningite acute — Voi. III ; M. 277 ; p. 80. MICHAELIS*8) sindrom — manifestări psihice in patologia mezencefalică — Voi. III; M. 430 ; p. 108. M/DAS(S) sindrom — libertinaj feminin (BRUYN, DEJONG, 1959) - Voi. III ; M. 449 ; p. 111. MIELOPATIE SENILĂ*S) sindrom - manifestări psihice — Voi. III ; M. 455; p. 112. • ■ * MIE TEN{s> sindrom — man i fes ţăr i; ps î h.i ce. — VoL IIf; M. 456 ; p. 112. * MILLES(8> sindrom — sin. ANGÍOM CUTA-NEO-CEREBRAL; LAWFORD( s) sindrom; NE-UROANGIOMATOZĂ ENCEFALO-FACîALĂ STURGE-W£B£R-KRABBE(S) sindrom -Voi. IV ; S. 1 018 ; p. 441. MlLLIKAN-SiEKERT(8ysindrom - manifestări psihice (1955) - VoL III ; M. 475 ; p. 115. MINKOWSKI £.(s> sindrom - sin. ANESTEZIE EMOŢIONALĂ - Voi. 111 ; M. 492; p. 119. MIN KOWSKI M.(3) sindrom — în accidente vasculare cerebrale — Voi. III; M. 493; p. 119. 539. MIORITMIC(S) sindrom • Asociere intre contracţii pendulare ritmice ale muşchilor ve I o pa lat o la r i n gi e n i si oculari, cu mişcări ale hemidiafragmei şi cu mişcărr involuntare şi sincrone aîe membrelor. Se întîlneşte în leziuni ale complexului oii var (H. P1ÉRON), putînd da preţioase indicaţii etiologice în unele tulburări de vorbire. MIOSPASTfG*S) sindrom - sin. OM !-NŢ£- PENIT(S) sindrom ^ STIFFMAN SYNDROME - :VoL IV ; S. 953 ; p. 428. MOENCKEBERG*s) sindrom — manifestări psihice în arterioscleroză (1903) — VoL III ; M. 597 ; p. 146. MONNEROS-DUMAINE*s) sindrom „acord si aprobaţivitate exemplare44 — VoL Ili ; M. 612; p. 147. MONOPLEGIE(s) sindrom — manifestări psihice - VoL III ; M. 626 ; p. 149. MOORE*S) sindrom — echivalenţă epileptică (aură) — VoL III; M. 635 ; p. 150. MORGAGNI-STEWART-MOREL(S) sindrom -sin. ACHARD-THIERS(S) ; CRANIOPATIE NEUROENDOCRINĂ; HIPEROSTOZĂ FRONTALĂ INTERNĂ; MORGAGNI(B) boală ; STEWART-GREIG-MOREL( s) ; STEWART-MOREL(S) - VoL III ; M. 662; p. 160. M0R0Z0V(S) sindrom — „demenţă apatică*4 (1967) - VoL III ; M. 671 ; p. 161. . MORSIER-BONNET sindrom - sin. SENZITIVO-SENZORlAL(S) sindrom (1944) - Vol. III; M. 674; p. 161. MORSIER (ll)(s) sindrom — sin. DISPLAZIE OLF ACTO-GENITALĂ (1955) - Vol. III ; M. 674; p. 161. MORVÁN*S) sindrom — manifestări psihice — Vol.' III ; M. 675 ; p. 162. MÖBIUS(S) sindrom — manifestări psihice — Voi: lll ; M. 689 ; p. 168. MUTISM AKINETIC*S) sindrom — asociere mutism/akinezie — Vol. III ; M. 715; p. 174. MÜNCHAUSEN**> sindrom - ASHER, 1958 -Vol. Ül ; M. 725 ; p. 176. 540, MÜNCHAUSEN PRIN PROCURĂ* s> sindrom • Variantă infantilă a sindromului Münchausen, în care mama aduce copilul la camerele de gardă ale spitalelor de pediatrie pentcu afecţiuni pe care, de fapt, ea le provoacă sau le simulează prin mijloace fizice, chimice sau medicamentoase. Unii autori sînt de părere că apariţia unei astfel de patologii trădează întotdeauna Un episod psihótic la mamă. Alţi autori consideră că, în cele mai multe cazuri, se poate vorbi de o „folie â deux“ în care mama este întotdeauna inductorul. MY LE-VAN' BOGÁÉRT*s) sindrom - manifestări psihice (1949) — Vol. III ; M. 729 ; p. 178. NAFFZIGER*S) sindrom - sin. ADSON-COF-FEY(S) sindrom ; SCALEN(s) sindrom — Vol. III ; N. 4 ; p. 180. 541. NEOCEREBELOS(S) sindrom • Sindrom provocat prin leziuni ale emisferelor şi nucleului dinţat, caracterizate prin : afectarea mişcărilor fine şi specializate, hîpotonie musculară, pendularea reflexelor, miotatice, dissinergia mişcărilor, tulburări de mers, nistagmus de lateralitate, tulburări de vorbire (monotonie, silabe pronunţate exploziv, len-toare, neclaritate). Dismetria, disdiadocoki-nezia, fenomenul de rebound, discontinuitatea mişcărilor, fatigabilitatea indusă de acestea şi tremorul intenţional şi de repaos sînt semnele asinergiei cerebeloase. Sindromul apare rareori izolat, mai frecvent fiind asociat cu sindromul arhi- şi paleocerebelos. Circumstanţele de apariţie ale acestui sindrom sînt tulburări de natură vasculară sau tumorală, boli metabolice, intoxicaţii (alcoolism cronic), paraziteze, traumatisme, boli inflamatorii —»• CERE-BELOS(S) sindrom. NEURASTENIFORM VASCULAR*s) sindrom -astenie, cefalee, insomnie, labilitate — Vol. lll ; N. 154 ; p. 205. NEUROANEMIC*S) sindrom - sin . LICHT-HEIMte) boală - Vol. lll ; N.159 ; p. 2Ö6. NEURON MOTOR CENT RAL*s) sindrom -Voi. Ili ; N. 186 ; p. 234. NEURON MOTOR PERIFERIC*s> sindrom -Vol, lll ; N. 187 ; p. 234. 542. NEUROLEPTIC MALIGN(S) sindrom • Complicaţie rară, dar redutabilă, a tratamentului cu neuroleptice, avînd o evoluţie frecvent mortală. A fost descris de DELAY, DENIKER şi LEMPÉRIÉRE în 1960. Pare să fie un răspuns idiosincrazic Ia administrarea de doze mari Ia începutul tratamentului antipsihotic. Simptomatológiá este dominată, de hipertermie (febră peste 39°C), hebetüdine, akinezie sau hipertonie generalizată, paloare, hipersudoraţie, variaţii ale pulsului (care eşte foarte accelerat), prăbuşiri tensionale, dispnee. Examenul radioscopic evidenţiază opacităţi pulmonare mai mult sau mai puţin întinse, rezultate din atelectazia pulmonară. Evoluţia, în absenţa intervenţiilor corectoare, este mortală în cîteva zile. Tratamentul, cel mai adecvat este cel preventiv. Febra survenită Ia un subiect tratat cu fenotiazine sau cu butirofencne, dacă durează mai mult de 24 de ore fără altă etiologie certă, trebuie să ducă la întreruperea tratamentului neuroleptic7 Apariţia febrei cu hebetudine este suficientă pentru a se proceda la întreruperea tratamentului. Rehidratarea şi reechilibrarea hidroelectro-litică sînt măsuri absolut necesare. Administrarea de antiparkinsoniene, ca şi a unor doze mici de clorpromazină (25—50 mg) şi a anti-pireticelor previne apariţia sindromului malign. Darterolenul, derivat hidantoinic (lik'e feni toi nă) cu acţiune miorelaxantă este eficace în hipertermia malignă. Acţiunea acestui medicament este intracelu-lară şi constă în interferarea cu activatorul de calciu din reticulul sarcoplasmic. Prin reducerea eliberării de calciu scade producţia de acid iactic şi contracţia musculară, cu efect implicit asupra febrei. De asemenea, bromocriptina, un antagonist al dopaminei, a dat bune rezultate, sugerînd hiperactivitatea sistemului dopaminergic ca mecanism al producerii febrei (Leo HOLLISTER, 1987). Au mai fost încercate perfuziile cu adenozintrifosfat, vitamine din grupul B şi corticoizi în doze mici. P. MARCHAIS a remarcat recent (1986) posibilitatea apariţiei sindromului malign şi în tratamentele cu antidepresive triciclice în doze mari. 31 Q/m Sindrom; Norrie-Warburg*^ ; Oppenheim ; Paleocerebeíös (8) NEVIN(S) sindrom — sindrom psihoorganic cronic — Voi. HI ; N. 208 ; p. 243. NEVRALGIE PAROXISTlCĂis) sindrom VAIL(S> sindrom - Vol. IV; V. 13; p, 706. NiCTALGIE PARESTEZICĂ A MEMBRELOR SUPERIOARE*s) sindrom-Voi. III ; N . 276 ; p. 259. NOONAN*8> sindrom - sin. NOONAN-SUMMITT(S> sindrom ; PSEUDO-TURNER( s> sindrom ; TURNER masculin(s) sindrom — determinare poîfgenetică^N'OONÂN, EHMK E) - Vol. iiî ; N 350 ; p. 270. NORRIE-WARBURG*s) sindrom - pseudo-gliom, surditate, oligofrenie — Vol. III; N. 383; p. 278. NOTHNAGEL(8) sindrom - Vol. III ; N. 401 ; p. 281. OBLOMOV*s) sindrom — lene, apatie, lipsă de voinţă (MASCiONI, 1957) - Voi. Hi; O. 35; pr 298. OCCIPITAL*^* sindrom — manifestări clinice — Voi. III ; O. 52 ; p. 306. OCULO-BUCO-GENITAL*s> sindrom BEH-ţET(S) sindrom — Vol. I ; B. 115 ; p. 389. OCULO-CEREBRO-RENAL FANCONI< s> sindrom - sin. BlCKEL-LOWE(s);. TERRY-Mc. LAHLAN-LOWE(S) sindrom LOWE(s> sindrom - Vol. II ; L. 342; p. 1 075. OCULOSTATIC(8) sindrom — manifestare clinică (GUREVICI, 1938).— Voi. III ; O. 60 ; p. 307. OM ÎNŢEPENIT*8)sindrom - sin. Ml ©SPASTIC^ sindrom STIFFMAN(s) sindrom -Vol. IV ; S. 955 ; p. 428. OPALSKI(S) sindrom — manifestare clinică (1949) - Voi. III ; O. 147; p. 327. OPOZIŢIONISM PASIV*sindrcm - manifestare clinică (DAUMÉZON, 1961) — Voi. III ; O. 166 ; p. 332. OPPENHEIM*S) sindrom — variantă a crizei epileptice (1921) - Voi. III ; O. 170 ; p. 332. ORGANIC. CEREBRAL MINTAL*S) sindrom (GESEL, AMATRUDA, 1949) - sin. ACTING OUT - copil ; COREE MINTALĂ (DEMOOR, 1901) ; HIPERACTIV COPIL ; HIPERKINE- T1C(S> sindrom (EiSENBERG, 1957); HIPER-KINETIC-IMPULSIV(INSTABIL COPIL (A~ BRAMSON, 1940); TURBULENT COPIL (WALLON, 1925) ; TULBURARE IMPULSIVĂ. A CARACTERULUI DISFUNCŢIE CEREBRALĂ MINIMĂ - Vol. I ; D. 428 ; p. 795. ORSON WELLS*S) sindrom — manifestări psihice (intoxicaţie cu ulei, Spania, 1981) — Vol. III ; O. 226 ; p. 344. OTHELLO*s) sindrom — delir de gelozie (TODD, WHURST, 1955) - Vol. III ; O. 245 r p. 347. PAIAŢĂ* s-} sindrom — „tristul destin al clow-nu!ui“ (SZOND!) - Voi. III ; P. 24, p. 354. 543. PALEOCEREBELOS(s) sindrom • Sindrom provocat prin leziuni ale lobului anterior^ ale vermisului şi paravermisului, caracterizat prin ataxia membrelor inferioare şi a trunchiului, rareori dizartrie şi nistagmus. Este mai frecvent la alcoolicii cronici şi Ia persoanele cu sindrom de malnutriţie. PANSTRIAT*s) sindrom ~ sin. DEGENERESCENTĂ HEPATO-LENTICULARĂ sin. W1L- SON<*> boală - Vol. IV ; W. 65; p. 761. PAPILLON-LEAGE*S) sindrom — malformaţii osoase şi deficit mintal — Vol. iii ; P. 97; p. 3;62. .. ........' ....._ sin. PARABASEDOWIAN*s) sindrom -» LABBE(S> sindrom — Vol. II; L. 2 ; p. 1 010. PARIETAL*s} sindrom — manifestări psihice — Vol. lll ; P. 217 ; p. 390. PARKES-WEBER-OSLER-DIMITRI*S) sindrom -sin. ANGIOMATOZĂ ENCEFALO-TRIGÉ-MINALĂ ; MjLLES(s) ; STURGE(S) îVVEBER^ sindrom ST U RG E-W E B E R- K R A BBE(B y boală - Voi. IV ; S. 1 018 ; p. 441. PARKlNSONlSM*s) sindrom — tremurături, rigiditate, hipokinezie — Voi. III ; P. 224'; p. 393. PARKINSONISM ARTERIOSCLEROTIC* s> sindrom — manifestări psihice — Vol. III ; P. 225; p. 393. PARKINSONISM POSTENCEFALITIC*S) sindrom — manifestări psihice — Vol. lll; P. 226 ; p. 394. Sindrom .' Picioare parestezice(S) ; Fiica curba S/N/311 PARKINSONISM POSTTRAUMATIC(s) sindrom — manifestări psihice — Voi. III; P. 227; p. 394. PARKINSONISM TOXICs) sindrom — manifestări psihice — Voi. iii ; P. 228 ; p. 394. PARKINSONISM TUMORAL(s> sindrom - manifestări psihice — Voi. IM ; P. 229; p 394. PATAU{S) sindrom — manifestări psihice — Voi. Ml. P. 269 ; p. 399. PATOMIMIE AUTOMUTILANTĂ(s) sindrom COSYNS-DURET(s) sindrom - Voi. I ; C. 697; p. 641. PEDUNCULAR(S) sindrom — manifestări psihice - Voi. III ; P. 326 ; p. 408. PELLIZI(S) sindrom — precocitate sexuală, tulburări de comportament (1910) — Voi. III ; P. 334 ; p. 409. P.E.M.A.(8) sindrom — palilalie, ecolalie, mutism, amimie — Voi. III ; P. 340 ; p. 410. PERIFERIC(S) sindrom — elemente de diagnostic diferenţial — Voi. III ; P. 381 ; p. 418. PETER PAN(8) sindrom — iresponsabilitate, angoasă, i'maturitate, narcisism (KILEY, 1983) - Voi. III ; P. 442 ; p. 559. PIATNITSCHI(S) sindrom — modificare a reactivitătii la toxicomani — Voi. III ; P. 488 ; p. 563. PICK-ALZHEIMER(8) sindrom - semne clinice fără corespondent anatomopatoiogic — Voi. III ; P. 494 ; p. 564. PICK(S) sindrom — halucinaţii vizuale dinamice, metamorfopsii — Voi. IU ; P. 498 ; p.565. PICKWICK(S) sindrom - descriere KERR sî LAGEN, 1936 (numit astfe! de BURWE1L, 1959) _ Voi. III ; P. 500 ; p. 565. PICIOARE NELINIŞTITE*S) sindrom - sin. ANXIETAS TIB1ARUM ; MERASTENIE AGITATĂ ; WiTTMAACK-EKBOM^ boală EKBOM(s> sindrom - VoL II ; E. 115 ; p. 28. 544. PICIOARE PARESTEZICE(s> sindrom • Constă*în parestezii la nivelul membrelor inferioare, determinate de carenţa vitaminelor din grupul B ; este întîlnit în alcoolism. Termenul a fost propus de LĂZĂRESCU SAVA şi colaboratorii, în 1.974. PICNOLEPSIE(s} sindrom - posibilă formă de petit mal — VoL IU ; P. 503 ; p. 566. ,PiERRET-ROUGIER(8>sindrom— delir paranoid, manie, halucinoze — VoL III ; P, 508; p. 567, PIOTROWSKI(s) sindrom — în afecţiuni cerebrale organ i ce — Vo.I. I j 1 ; P. 525 ; p. 569. PJRAMIDO-STRIAT(s) sindrom — semne piramidale, hipomanie, amnezie, deteriorare psihică progresivă — Voi. III ; P. 538; p. 571. 545. PLICĂ CURBĂ(S) sindrom • Descris de PIERRE MĂRIE şi FOIX, se caracterizează clinic prin : alexie, acalculie, afazie de tip Wer-nicke, apraxie ideatorie şi hemianopsie ho-monimă. Este urmarea unui ramolisment în teritoriul arterei plicei curbe (ram din artera silviană), de partea emisferului dominant. POLIOPERAŢII(8) sindrom - sin. TOXICOMANIE CHIRURGICALĂ MENNINGER MANIE CHIRURGICALĂ CHERTOK -VoL III ; M. 72; p. 24. POLISCIUK(s) sindrom — „astenie vitală** în schizofrenie — VoL III ; P. 629 ; p. 583. POLLE(S) sindrom — varianta infantilă a sindromului Miinchausen — VoL- IU ; P. 636 ; p. 584. POLIZIEN(S) sindrom — hipotermie paroxistică în nevroze — VoL IU ; P. 640 ; p. 584. 546. POSTCOMOŢIONAL(s) sindrom • Entitate sindromologică discutabilă, ale cărei semne ar fi: cefalee, ameţeli, iritabilitate, anxietate şi dificultăţi de concentrare şi me- 312/SIN Sindrom : Prefrontal (S> ; Prefrontal postchirurgical • tulburări neurologice de tip paretic şi afazic. Modificările în planul personalităţii şi al performanţelor intelectuale devin evidente, accentuîndu-se după fiecare episod ictal şi evoluînd în raport invers proporţional cu durata remisiunilor. Diagnosticul diferenţial cu sindromul paralitic din paralizia generală progresivă se face cii ajutorul antecedentelor, al examenului lichidului cefalo-rahidian, al examenelor sero-logice de laborator şi al examenului neurologic din care lipsesc semnele caracteristice. PSEUÚOPÜBERTAR(s) sindrom — variantă a schizofreniei torpide (NADJAROV, 1965) — Voi. III ; P. 1 017 ; p, 657. PSÍH0ANÉMIC(8} sindrom HEMOPATIE - Voi. II ; H. 139 ; p. 323. PSIHODEGRADARE ALCOOLICĂi8) sindrom-l' KROSOWSKAi*> sindrom - Voi. II ; K. 134 ; p. 1 008. 553. PSIHOGEN SOMATIC(S) sindrom * Suferinţă caracterizată prin faptul că în patologia sa poate fi stabilită o iegătură temporală şi etiologică mai importantă cu un eveniment social sau psihologic, decît cu unul biologic. La cele mai multe persoane, simptomul psihogen- este izolat şt tranzitoriu (prurit, junghiuri precordiale etc.), survenind în timpul unor momente de contraneré, ^sconfört sáü asie ptare anxioasă, dar s-au înregistrat şi: situaţii în care aceste sindroame sînt mulţi la nte sau fatale. Crizele dureroase puternice, de origine psihogenă pot determina spitalizări repetate sau chiar, intervenţii chirurgicale (mai ales în zona abdominală), care rămîn fară nici un rezultat. Pacienţii care resimt o simptomatologie somatică refuză cel mai adesea ajutorul psihiatric, considerînd suferinţa lor ca aparţinînd domeniului medicinii interne. Deficitul de relaţionare al acestor bolnavi îi face să îşi schimbe frecvent medicul curant, să facă investigaţii multiple, riscante şi costisitoare, care nu oferă satisfacţie bolnavului. Odată cu stabilirea non-organicităţii bolii, bolnavul se simte ofensat, refuzînd contactul în continuare cu medicul care l-a diagnosticat. Abordarea unor astfel de cazuri trebuie făcută cu prudenţă şi tact .psihoterapeutic, rolul medicului fiind, în aceste circumstanţe, şi acela- de protector faţă de riscurile la care bolnavul se supune inconştient. PTERYGIUM(S) sindrom — sin. ULLRICH-BONNEVIE-GEERTRUYDEN(s) ; STATUS sin. ULLRICH-BONNEVIE -* ULLRICH-BONNEVIE(s) sindrom Voi. IV ; U. 8 ; p. 686. 554. PUERTO RICO(s) sindrom • Patologie de război, de intensitate psihotică şi coloratură isterică, întîlnită la soldaţii de origine portöri cană. Declanşarea crizei de agitaţie (însoţită probabil de o producţie halucinatorie)„ îa care se adaugă tremurături, gesturi bizare-de ameninţare, vorbire complet incoerentă este frecvent psihogenă, fiind legată de ur> moment în care subiectul este contrazis sau contrariat. Criza provoacă stupefacţie şi spaimă membrilor din anturajul bolnavului. Rezoluţia crizei este spontană, subiectuF avînd amnezia episodului. Etiologia nu este încă elucidată ; au fost propuse explicaţii legate de valorile tradiţionale şi relaţiile interfamiliale din societatea porto-ricană. în viziunea unor psihanalişti, sindromul ar avea originea în contactul precoce cu scena. primală. PUNCH-DRUNKENNESS(8) sindrom - sin.. MARTLAND(S) sindrom ENCEFALOPATIA BOXERILOR - Voi. II ; E. 223 ; p. 59 . PUTNAM-SCHULTZE(S) sindrom -sin. ACRO-PARESTEZIE NOCTURNA; SCHULTZE : indr om —» AC ROP ARE S TE Z IE VoL. IU; P. 1 225 ; p. 796. RAAB{S) sindrom — disfuncţie hipofizară cu modificări ale afectivităţii — Voi. III; R. 2 ; p. 802. RADICULIŢĂ(S) sindrom — elemente de diagnostic diferenţial -— Voi. III ; R. 13 ; p. 804. R>4/SA G0LANT(s) sindrom — sin. PSIHOZĂ DIENCEFALICĂ PERIODICĂ GOLANT(s> sindrom — Voi. II ; G. 177 ; p. 274. RAPUNTEL(S) sindrom - E. VAUGHAN, J. GAWYERS, H. SCOTT (1968) - Voi. NI ; R. 38; p. 807. RAZDOLSDIN(8) sindrom — tulburări de schemă corporală în epilepsie — Voi. III; R. 64; p. 812. RĂSPUNS „ALĂTURi“(s) sindrom GAN-SER(S) sindrom — Voi. II; G. 35; p. 246. RĂU DE MARE(S) sindrom — complex de tulburări neurovegetative — Voi. III; R. 74> p. 815. Sindrom : RégisW-i ReiterW; Restless Legs £s>; Rett{S) S/N/315 RAU DE MUNTE(8) sindrom — complex de tulburări neurovegetative — Vol. III ; R. 75; p. 815. REFSUM(S) sindrom — manifestări psihice — Vol. lll ; R. 154 ; p. 856. RÉCIS(S) sindrom - sin. „DROMOMANIE ^' VAGABONDAJ - Vol. IV ; V. 5 ; p. 704. REGRESIUNE PSIHOMOTORIE(s> sindrom -suită de modificări motorii si psihice (1986) — Vol. III ; R. 172 ; p. 862.' REID-BARL0WS(8) sindrom S-^>' PROLAPS DE VALVĂ MITRALĂ - Vol. lll ; P. 894 ; p. 636. REITER(S) sindrom — manifestări psihice post intervenţii stomatologice — Vol. III ; R. 182 ; p. 865. RESTAURANT CHINEZESCs> sindrom. - rezultat al excesului de glutamat de sodiu — Vol. III ; R. 266 ; p. 888. RESTLESS LEGS ; Schellong ; Schfemíhl(8) ; Siemens(S) RIEGER(8) sindrom — descriere, manifestări psihice - Voi. Hi ; R. 327; p. 900. RlGlbftATE MUSCULARĂ SENILĂ*s) sindrom —* JACOB(s) sindrom — Voi. II ; J. 8; p. 975. RILEY-DAY(S) sindrom — descriere, manifestări psihice — Voi. IU; R. 334; p. 901. ROBERTS<8) sindrom — hipomelie-f-hipo-tricoză -f- oligofrenie (RUD, 1927) — Voi. III ; R. 373; p. 911: RUBINSTEIN-TAYBI(S) sindrom - descriere, manifestări psihice — Voi..Ml ; R. 428 ; p. 921. RUD(S) sindrom — ihtioză -f- sclerodermie f oligofrenie (RUD, 1927) - Voi. Ili ; R. 429 ; p. 921. RUTHERFORD(8) sindrom — descriere, manifestări psihice — VoL III; R. 439 ; p. 923. S(s) sindrom — sin. CLÉRAMBAULT(S) sindrom ; CLÉRAMBAULT-KANDINSKi(s) sindrom îi* AUTOMATISM MINTAL; WEBER'8) sindrom STURGE-WEBER-KRABBE boală - Voi. IV ; S. 1 018 ; p. 441. SCHLEMIHL(8) sindrom (eroul iui CHAMIS- SO, Peter Schlemihl) DUPRÉ-MER- KLENis) sindrom — VoL l ; D. 614 ; p. 834, SCH0LZ*8) sindrom — dezorientare, afazie., agnozie, cecitate (BAKER, BRAIN, PORIER) — VoL IV ; S. 140 ; p. 169. SCHULTE(i>) sindrom — consecutiv restricţiei proteice îndelungate — Voi, IV ; S. 146 p. 170. SCHULTZE(S) sindrom —* PUTNAM-SCHU-L-TZE(S) sindrom ACROPARESTEZIE -VoL IIJ ; P. 1225 ; p. 796. SCHWARTZ-JAMPELis) sindrom — nanism, miotonie, blefaroftmoză, facies bizar — VoL IV ; S. 153 ; p. 170. SEL YE{ S) sindrom — sindrom de adaptare consecutiv stresului (1937) — Voi. IV ; S. 257 ; p. 196. SEMERAU-SIEMIÂNOVSKt{ S) sindrom - sin. COLAPS PAROXISTIC (PARADOXAL); HÍ-POASFIX1E PAROXISTICĂ - VoL IV; S. 262 ; p. 197. SENELAIGNE-DEBRÉ-KOHEÜ(&) sindrom -„tip atletic... hipotiroidian“ (cretinism) — Voi. IV ; S. 282 ; p. 226. SENZITIV ALTERN RAYM0ND(s) sindrom -manifestări motorii si senzitive — VoL IV; S. 306 ; p. 232. SENZITIVO-SENZORIAUs) sindrom MOR- S!ER(S) sindrom (1944) - VoL III ; M. 674 ; p. 161. SERE1SKI(S) sindrom — abulie, adinamie, aspontaneitaţe — Voi. IV ; S. 325 ; p. 235. SERIEUX-CAPGRAS(S) sindrom - sin. DELIR ESENŢIAL DE INTERPRETARE (1909) -VoL IV; S. 350 ; p. 237. SHEEHAN( S) sindrom — simptomatologie somatică şi psihică — Voi. IV ; S. 402 ; p. 264. S.I.D.A. (SINDROM IMUNODEFICITAR DO-BÍNDIT) — manifestări psihice — VoL IV : S. 415 ; p. 267. SIDBURY-SMITH-HARLAM(6) sindrom - deficit al acildehidrogenazei — VoL IV ; S. 416; p. 268. SIEFERT-BlRNBAUM(s) sindrom - reacţie isterică de tip mitomanie — VoL IV ; S. 425 ; p. 269. SIEMENS*s) sindrom - sin. BLOCH(s> sindrom ; CAROL-BOUR(S) ; INCONTINENTIA Sindrom : Artera carotida interna (8) ; Artera cerebrală anterioara *S) SIN/ 317 PIGMENTATI ; MELANOBLASTOZĂ LINIARĂ BLOCH ^ BLOCH-SULZBERGER( S) sindrom — Vol. I ; B. 318 ; p. 433. SILVERMAN(s) sindrom — sin. TARDiEU- SILVERMAN(S) sindrom COPIL MALTRA-TAT(si sindrom — Vol. I ; C. 648; p. 633. SILVERSTEIN(S) sindrom — amiotrofie corticală cu localizare unilaterală — Vol. IV ; S. 443 ; p. 271. SILViAN(s) sindrom — manifestări psihice - Vol. IV; S. 444 ; p. 271. SIMMONDS(s) sindrom — sin. HIDROCEFA-LIE OTOGENĂ - Vol. IV ; S. 454 ; p. 275. SIMPATALGIE(s) sindrom — durere şi fenomene vegetative strict localizate — Vol. IV ; S. 457 ; p. 276. SíMPATÍC CERVICAL POSTERIOR1 s) sindrom -tip de cefalee (A. BÁRRÉ) - Vol. IV ; S. 458 ; p. 276,.. : . SINCOPĂ ESENŢIALĂ POSTMICŢIONALĂ(si sindrom — sincopă de tip vagovâgal — Vol. IV ; S. 484 ; p. 285. S/NDROM DE ACŢIUNE EXTERIOARĂ*s> INFLtiEMŢĂw defir - Voi. H ;••!,188 ; p. 465. ^ ' SINDROMUL (DE) ADAPTARE CONSECUTIV STRESULUI(S)^l SELYE(S) sindrom - Vol. IV ; S. 257; p. 196. 556. SINDROM (DE) ALGOMERASTENIE AGITATĂ ANXIOASĂ NOCTURNĂ • Forma gravă a merasteniei agitate, constînd în agitaţie incoercibilă a gambelor, cu periodicitate vesperală şi nocturnă, urmată de anxietate secundară şi disestezie la care se asociază algii diverse, în special sexuale. Ca şi în cazul altor sindroame de acest tip, nu se poate preciza etiologia ; în ceea ce priveşte „mecanismele “ psihosomatice care determină boala., nu există o singură ipoteză plauzibilă, unii autori conSiderînd-o o echivalenţă depresivă. . SINDROMUL AMINTIRILOR INUTILE1 B) MAZURKIEVICI(S) sindrom - Vol.. III; M.176; p. 54. 557. SINDROM AMNEZIC AL OBSTRUCŢIEI ARTERELOR CEREBRALE POSTERIOARE • Sindromul se caracterizează prin r amauroză, cu dezorientare spaţială secundară, amnezie de fixare şi de evocare, prin incapacitatea de integrare a stimulilor veniţi de la diferiţi analizatori. Sindromul apare prin ramolisment cerebral al cortexului occipital şi al unor segmente din circuitul Papez* secundar obstrucţiei arterelor cerebrale posterioare, SINDROM (AL) ARTEREI BAZILARE(S) KUBIK-ADAMS f De dependenţa (S) • labilitate emoţională, aplatizare afectivă sau depresie ; • hipomnezie de fixare, uneori constitui ndu-se un sindrom Korsâkov ; • scăderea iniţiativei ideomotorii, uneori pînă la stupoare. 560. SINDROMUL CELEI DE A TREIA ZI •® S m d rom apăr ut în pe r ioada post partu mului precoce („blue postpartum"), constînd în manifestarea unor semne de tipul : astenie/ depresie cu piîns facil, anxietate legată de noul-născut, diverse acuze Somatice, agresivitate, tulburări mnezice, discretă confuzie, somnambu-lism, insomnii cu caracter tranzitor. Apariţia unpr insomnii persistente, însoţite de coşmaruri reprezintă — în opinia iui j. WAMîLTON (1962) — un semn important al irftrării într-b stare cnnfuzionaJă psihotică. Factorii care concură la apariţia acestor tulburări sînt multipli. Simptomatologia „sindromului celei de a treia zi“ („blue maternity", „mii k feaver: “, „transitory syn drome “), precum şi cea din debutul, psihozelor, puerperale sugerează existenţa unor. mecanisme eti o patogeni ce care ar evidenţia prezenţa substratului somatic (dezechilibrul hormonal), în cazul psihozelor, şi existenţa factorilor psihici în cazul „sindromului celei de a treia zi“ (G. RANCUREL, D. MARMIE, 1975)-+ PSIHOZE PUERPERALE. 56T. 5ÎNDKOH -S* FEBRIL(D> delir - Vol. II ; F. 77; p. 174. 566. SINDROMUL „FIRULUI VIEŢII" » Constelaţie familială particulară, caracterizată prin pasivitatea sau absenţa tatălui şi existenţa unei mame dominatoare. După R. J. CAMPBELL (1981), se crede că această constelaţie ar fi în mod semnificativ corelată cu posi bilitatea dezvoltării unui proces schizofrenic subsecvent► 567. SINDROMUL HIPERESTEZIC HIPER-EMOTIV(S) ® Cel mai frecvent dintre şindroa-mele de sevraj alcoolic asociază: simptome neuromusculare (tre murături, crampe, pares-tezii), simptome digestive (anorexie," greţuri vărsături, diaree), simptome neurovegetative (transpiraţii profuze, tahicardie) cu tulburări psihice polimorfe : nelinişte difuza, hiperémo-ti vi tate-, labilitate a atenţiei, iritabilitate, lacune mnezice tranzitorii, tremor matinal caracteristic. Apare după o scurtă perioadă de abstinenţă (LEMPERIERE, FELINE) care variază între 8 şi 24—36 ore, cînd atinge maximum de intensitate; poate persista cîteva zile. Insomniile, anxietatea şi coşmarurile pot să se prelungească 1 — 2 săptămîni. Simptomatologia cedează la ingestia de alcool şi reapare, la o nouă întrerupere, cu intensitate sporită. Acest sindrpm reprezintă obstacolul cel mai redutabil Ta începutul curei de dezaicoolizare, deoarece 32Ó/SIN Sindrom : Nevrotic dé guerilă í*> ;,.Q1d Sergeant" (s> bolnavul caută să recurgă la alcool pentru a-şi amenda simptomatologia dezagreabilă SINDROM (DE) HIPERVENTILAŢIE - sin. ACŢIUNE CARDIACĂ TULBURATĂ (DAH) ; ASTENIE NEUROCIRCULATORIE ; CORD IRITABIL ; INIMA SOLDATULUI(s) sindrom ; N£URASTENlFO.RM.VASCULAR sindrom ; NEVROZĂ CARDIACĂ; PSEUDOANGINĂ PECTORALĂ ; STILLE-HARTSHORNE boală - Vol. II; K. 90; p. 1001. SINDROM LATERAL AL BULBULUI - sin. RETROOLIVAR(S) sindrom WALLEN-BERG* s) sindrom - Vol. IV ; W. 8 p, 752. 568. SINDROM MAIN(S> • Sindrom ca- racterizat “printr-o producţie delirantă particulară, apărută la persoane din sistemul mer di cal, bolnave, prin care acestea încearcă să obţină un grad sporit de simpatie, în situaţie de bolnav, ca şi unele „privilegii terapeutice" din partea celor care le îngrijesc. A fost descris de T. F. MAIN, in 1957. . , 569. SINDROM (AL) MĂRULUI • Exemplu de patologie care rezultă din discontinuitatea social-etnică, descris de J. WESTER MEYER. Sindromul este caracteristic indienilor americani („piei roşii"), care încearcă să înţeleagă şi să asimileze datele culturii anglosaxone („cultura albă"). Sindromul a fost identificat de autor la 68% din indienii adoptaţi de familii non-indiene sau trăind în comunităţi de albi. El include următoarele semne : alcoolism precoce, abuz de droguri, tentative de suicid crize de anxietate, depresie, absenteism şcolar, promiscuitate, delincvenţă juvenilă. La indienii trăind în propriile comunităţi,, folosiţi ca grup de control, sindromul nu a fost pus în evidenţă. Iniţial, copiii plasaţi în comunităţi non-indiene se adaptează bine şi îşi dezvoltă sis- teme de valori, atitudini, afilieri sociale, hob-by-uri şi identificări etnice asemănătoare cu ale majorităţii comunităţii. In timpul activităţii şcolare apar primele dezadaptări, pornind de la conştientizarea diferenţelor rasiale. La adolescenţi se reactualizează problema identităţii, ei trăind deja în căutarea unei identităţi personale şi neputînd să şi-o găsească în cea; familială. Sindromul mărului nu este specific numai pentru - populaţia americană, ci poate fi în-tîlnit la confluenţa dintre culturi între care apar marcate diferenţe rasiale. ’ 570. SINDROM NEVROTIC DE GUERILĂ • Sindrom cu un grad de specificitate mai pronunţat, întîlnit la foşti luptători în condiţiile deosebite ale guerilei, descris de G. BELENKY şi;S. NOY, care au considerat ca simptome principale : anxietatea, depresia, tulburările digestive, sărăcirea afectivă, detaşarea socială, agresivitatea, conduite antisociale, toxico-filie. La acestea se adaugă, de regulă, ca simptome; secundare: inapetenţa şi coşmarurile. SINDROMUL 0BL0M0V(8) - OBLOMOVISM - Vol. III ; O. 35 ; p. 298. / 571. SINDROMUL „OLD SERGEANT" • Patologie reactivă remarcată în timpul celui de-al doilea război mondial la combatanţii care luptaseră neîntrerupt timp de mai multe Iunî şi care se aflau în situaţia de a se număra printre puţinii supravieţuitori ai companiei sau plutonului din care făcuseră partev Simptomele caracteristice erau reprezentate de teamă, tremurături, pierderea încrederii în sine, scăderea eficienţei în luptă comparativ cu nivelul anterior, însoţită de culpabiiizare datorită acestui fapt. Specific este faptul că, în timp ce alţi soldaţi cu simptome nevrotice încercau să facă totul pentru a părăsi cîmpul de luptă, cei cu sindromul amintit refuzau să părăsească terenul operaţiunilor militare, uneori nefăcînd acest lucru decît constrînşi. Acest sindrom, încadrabil în aşa numitele nevroze de război, nu este generat numai de epuizarea de luptă, ci şi de pierderea majorităţii sau tuturor tovarăşilor de luptă, de pierderea. încrederii în comandanţi şi în principiile pentru care luptă. Sindromul se dezvoltă la indivizi cu personalitate considerata normală, echilibrată. A fost descris şi denumit ca atare de P. SOBEL (1947). SINDROMUL P0U0PERAŢUL0R(8) - sin, TOXICOMANIE CHIRURGICALĂ MENNINGER MANIE CHIRURGICALĂ CHERTOK(S> sindrom — Vol. lll ; M. 72 ; p. 24. Sindfom : fefé) scMmkdte rapída «-•' timpului de zona(S J SIN/ 324 -SINDROM (DE) SCHIMBARE RAPIDĂ Á TÍMPULÜÍ PÉ ZONĂ („JET-LAG") • Achiziţie sindromalogica recentă, legată de deplasările efectuate la intervale scurte de timp, lavmari distanţe, pe axa est-vest, deplasări ocazionate de transportul aerian. Individul desincronizat de la „ceasúl său biologic*4, în noua zonă de timp, prezintă somnolenţă; 'oboseală, tulburări psihice consecutive în timpul perioadelor de veghe, insomnia în timpul perioadelor de somn (O. COFAR1U, L. POP O VIC1U, 1984). tulburările pot dura 7—10 zile de la deplasarea îrv zona; de timp „străkiă** şi sînt mai frecvente în zborurile spre’est. Pot fi însoţite de tulburări de apetit, tulburări micţionale etc. şi sînt mai frecvente la persoanele vîrstnice. O variantă a acestui sindrom -se. înregistrează la anumite categorii de personal, la care fenomenul de „jet-iag“ se produce recurent : piloţi, cosmonauţi, oameni de afaceri, personal diplomatic i ia aceştia poate apărea ö paletă larga de tulburări psihice (iritabilitate, anxietate, disforie, depresie, tulburări de atenţie), complicaţii somatice, dependenţă d« tranchilizante, somnifere, alcool, tulburări în comportamentul soci o-fami Hal. SINDROM SUBIECTIV AL ELECTROŞOC AŢI - LOn*s} DESHAIÉ5-PELLIER(S) sindrom - Vól. I ; D. 247; p. 751. 573. SINDROM SUBIECTIV AL TRAUMATIZAŢILOR CRANIAN - sin. SINDROM SUBIECTIV POSTTRAUMATIC • Descris de Pl ERRE MĂRIE, MEI NET şi . PiÉRON în 19,1;i;' este sindromul cel mai frecvent întîi ni t la traumatizaţii crânio-cerebral (30—60%). Se caracterizează, în esenţă, prin intensitatea foarte redusă a semnelor clinice şi paraclinice, asociată unor acuze subiective de intensitate mare -> CEREBRASTENIE POSTTRAUMA-TICA. Si¥ADON-BOUQUEREL(S) sindrom - sin. •ELEOPTENOFAGIE (1946) - Voi. IV; S. 648 ; p. 354. ; SJÖGREN-HALLGREN* S) sindrom - sin. GRAFFES-HALLGREN(S) sindrom ; HALL-„ . , sin. GREN — SJOGREN(S) sindrom —> HALL-GREN(s) sindrom - Voi. II ; H. 22 ; p. 298, SJÖGREN-LARSON* S) sindrom - sin. E.R1TRO-DERMIE IHTIOZIFORMĂ (1957) - Voi. IV ; S. 650 ; p. 354 . ' : SJJONGERS( S) sindrom — manifestări psihice - Voi. IV ;( S. 651 ; p. 355. SMITH-LEMLI-ÖPITZiS) sindrom ~ iforţări, psi hi ce — Voi. IV ; S. 668 ; p 357. SODOMIŢI*s) sindrom - (JHON şi ROBI-LOTTI - 1977) - Voi. IV ; S. 716 ; p. 377. SOLOMON( S) sindrom — dispută cu temă infantilă între mamă si bunică — Voi. IV ; S, 736 ; p. 379. - STAM-WIGB0LDUS-CR0SVELD(S) sindrom. -tip de dementă presenila (1968) — Voi. IV ; S. 884 ; p. 420. ' STENDHAL(S) sindrom — „reacţie la contactul cu arta“ (1980) - Voi. IV ; S. 924 ; p. 425. STENGEL-SCHILDER(s) sindrom - absenţa reacţiei la algii — Voi. IV ; S. 925; p. 425. STEWART-GRIEG-MOREL(S) sindrom - sin. ACH A RD-THIE R S ; - CRAN iOPATIE NE-UROENDOCRINĂ ; HIPEROSTOZĂ FRONTALĂ INTERNĂ ; MOREL(S) ; MORGAGNl• DA COSTA(S) sindrom — Voi. I ; D. 6 ; p. 678. STILLER(S) sindrom — astenia constituţională „universalist (1907) - Voi. IV ; S. 962; *p. 431 ' - ; STRIGĂT DEPISICĂ(S) sindrom - sin. „CAT CRY“ ; „CRI DU CHAT“ ; LEJEUNE(S) ; SINDROM AL MIEUNATULUI DE PISICĂ -Voi. IV ; S, 1 002.; p. 438. .'! . - ; • - 21 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 322/SlN Sindrom i Şuperfemelâ ( S) ; Toxiq do alertăis> ; Vacanţă ÎS) STUPOARE PRIN DEFICIENŢĂ DE TRIPTO-FAN<8> sindrom (JÖRGEN LEHMAN, 1982) -Voi. IV ; S. 1 017; p. 441. Sl?A1AKOV(s) sindrom — manifestări somato-vegetative în alcoolism — Vol. IV ; S. 1 057 ; p. 457. 574. SUPERFEMELĂ(S) sindrom —y.sm. METAFEMELĂ • Anomalie genetică constînd în apariţia unui pattern cromozomial de tip XX, manifestată clinic prin amenoree, sterilitate, nedezvoltarea caracterelor, sexuale feminine. Din punct de vedere psihic, există cazuri care prezintă intîrzieri mintale uşoare sau medii. SUPRARENOMETABOLIC*8) sindrom {MILCU) S^‘ CUSHING(S) sindrom - Voi. I ; C. 800 ; p. 673. sin. SUTTER-LUCCIONI(s) sindrom (1948) -> CA-RENŢĂ DE AUTORITATE* 8> sindrom -Vol. I ; C. 102; p. 498. TALAMO-HIPOTALAMO-RUBRIC*8’ sindrom -manifestări psihice — Vol. IV ; T. 45 ; p. 495. TALAMOPERFORAT*s> sindrom (SAGER) -mani testări psihice — Vol. IV; T. 46; p. 495 TAPJA(S) mdrom — manifestări clinice — Voi. IV; T.! 65 ; p. 497. TARDIEU-SILVERMAN*8) sindrom - sin. SIL- VERMAN(S) sindrom COPIL MALTRATAT*s) sindrom - Vol. I ; C. 648 ; p. 633. TARG0WLA*8) sindrom - sin. SINDROMUL DEPORTAŢILOR - Voi. IV; T. 73 ; p. 498. TAYBl(8) sindrom — manifestări psihice — Voi. IV ; T. 94 ; p. 503. TEMPORAL1*1 sindrom — manifestări psihice - Voi. IV ; T. 148; p. 520. TERRY-Mc. LAHLAN-L0WE*8> sindrom -sin. BICKEL-LOWE(s) sindrom; OCULO- CEREBRO-RENAL FANCONI(s> sindrom LOWÉ sindrom — Vol. II ; L. 342 ; p. 1 075. THERSIL(S) sindrom - sin. ACROCEFALIE ; HIPSICEFALIE ; OXICEFAUE ; PIRGOCEFA-LIE ; TURICEFALIE ; „CRÂNE DE THERSIL" - Vol. IV ; T. 256 ; p. 557. TOURAINE sindrom — sin. LENTIGINO-ZĂ CENTROFACIALĂ NEURODISTROFICĂ - Vol. IV ; T. 403 ; p. 606 . ' TOXIC DE ALERTĂ1 s> sindrom — „avanscena" sindromului neuroleptic malign — Vol; IV ; T. 406 ; p. 607. TRAUMATIC POSTVIOL(s> sindrom („Rape Trauma Syndrome") — Vol. IV ; T. 487 ; p. 647. TRIPLU SINDROM BEHţET(s> - sin. ADA-MANNAIDIS-BEHQET(K> sindrom ; GILBERT-BEHţET(s) sindrom; OCULO-BUCO-GE- NITAL sindrom -Vol. I ; B. 115 ; p. 389. TRISOMIA D (1RISOMIA D !3-f5) sindrom — sin. PATAU-SMITH-HERMANN(s) sindrom PATAU(S) sindrom — Vol. III ; Pi .269 ; p. 399. TRISOMIA 21 sindrom - si n. ACTOM IM IÉ ; DOWN(B) boală; SÉGUIN(B> boală LANGDON-DOWN<8) sindrom - Vol. II; L. 38 ; p. 1 018. TURNER(S) sindrom — manifestări psihice — Voi. IV ; T. 631 ; p. 682. TURNER MASCULIN*8) sindrom - sin. NOÖNAN-SUMM1TT{s); PSEUDO-TURNER sindrom NOONAN(s> sindrom - Voi. III ; N. 350 ; p. 270. TURNUL DIN PISAi8) sindrom — diskinezia post tratament NL — Voi. IV ; T. 633 ; p. 682. ULLRICH-BONNEVlE*ş) sindrom - sin.PTE-RYGIUM(S) sindrom; STATUS ULLRICH-BONNEVIE ; ULLRICH-BONNEVIE-GEER-TRUYDEN(S) sindrom - Vol. IV ; U. 8; p. 686. UŞĂ ROTATIVĂ*S) sindrom — („revolving door syndrome*1) — Vol. IV ; U. 61 ; p. 701. VACANŢĂ*s) sindrom — sau „refuzul de: a crede că te poţi şi odihni" — Voi. IV ; V. 2 ; p. 704. VAIL*SJ sindrom - sin. NEVRALGIE PAROXISTICĂ (orbitară sau auriculară) — Vol: iV ; V. 13 ; p. 706. Sindrom : Valiză ís> ; Vinovăţia supravieţuitorului £s> S/N/323 . VALfZĂ(S) sindrom — sau „a veni pentru... a pleca* (HILLEL, DHOUjB, 1980) - Voi. IV ; V. 26; p. 708. :.VÂLLERY- RAD0T- ÁLAJÖUANINE- H0RT0N(s> şindrom—modificări neurovegetatîve — Voi. IV g V...30 î p. 708, ^ VAN 60GH(S) sindrom — sau „sindromul automutilării dramatice" — Voi. IV ; V. 38 l ,p. 710. ^ VAQUEZ(S) sindrom — elementele subiective ale aritmiei extrasistolice — Voi. IV; V. 40; p. 710. :JVATELL(8) sindrom — decompensare bruscă post eşec profesional — Voi. IV ; V. 54 ; p. 714. ,Y:EGETATIV-ENDOCRIN(s) sindrom - (E. CURŢI US, K. H. KRUGER - Voi. IV; V. 64 ; p. 716. VENTRICULUL tll(S) sindrom — manifestări psihice — Voi. JV ; V. 71 ; p. 717. :VERGER-DÉ.JERINE( s) sindrom - manifestări psihice - Voi. IV ; V. 8B ; p. 720. VERNET(S) sindrom — manifestări psihice — Vot. IV ; V. 92; p. 720. :VILLENEUVE(S) sindrom ^ IEPURE(S> sindrom — voi. II; I. 60 ; p. 411. 7yiNCENT-ALA]OUANîNE(ST sindrom - asocierea semnelor ArgyN-Robertson şt Pari-naud - Voi. IV; V. 140 ; p. 729. VINOVĂŢIA SUPRAVIEŢUITORULUI(s> sindrom — reacţia la supravieţuire (calamitate, cuplu) — Voi. IV ; V. 145 ; p. 729. VOR0N0V(8) sindrom — formă de epilepsie infantilă - Voi. IV ; V. 219; p. 749 WAARDENBURG(S) sindrom — debilitate mintală, surditate, hipertelorism — Voi. IV; W, 1 ; p. 751. WALKER-DANDY(8) sindrom - manifestări psihice (1919) - Voi. IV ; W, 5 ; p, 751. WALLENBERG(S) sindrom - sin. RETROOLI-VAR(S) sindrom ; SINDROM LATERAL AL BULBULUI - Voi. IV ; W. 8 ; p. 752. WALTER BUEL sindrom - manifestări psihice (1951) — Voi. IV ; W. 10 ; p. 752 WARFARINIC FETAL(S) sindrom (Dl SATA -1966) 'ü-* Voi. IV ; W. 14 ; p. 753. WARTENBERG(S) sindrom — tip de^echiva-lenţă depresivă (LOPEZ, 1973) - Voi. IV ; W. 15; p. 753. WEBER-DIMITRI(S) sindrom - sin. AN-GIOM CUTANEO-CEREBRAL KÁLI-SCHER(S); KRABBE(S); LAWFORD(S>; SCHIR-MER**0 ; STURGEis^ ; S+URGE-WEBER-KRABBE-BRUSChFIELD-WYOTŢ(s) şinűrgtn sin» STU RGE-WEBER-K RAB BE <»> boală -Voi. IV; S. 1 018; p. 441. WEIL-ADIE{S) sindrom variantă a sindromului pseudotabetic — Voi. IV ; W. 30 ; p. 755. WElZSĂCKER(S) sindrom - sin. METAMOR-FOPSlE r- Voi. IV ; W. 35 ; p. 756 W£LT(S) sindrom — tip de „moria“ (1887) — Voi. IV ; W. 37; p. 756. WERNER(8> sindrom — manifestări psihice — Voi. IV; W. 40; p. 756. WERN!CKE(8) sindrom — tip de pseudo-demenţă isterică — Voi - IV ; W. 44 ; p. 757. WEST(8) sindrom - sin; BOALA SPASMELOR ÎN FLEXIE ; ENCEFALOPATIE HIPS-ARITMICĂ ; GlBBS(B) boală; TICURI DE REVERENŢĂ (MARCHAND) - Voi. IV; W. 48 ; p. 758. WHITMAN(8) sindrom — „extremă violenţă inexplicabilă" — VoL IV ; W. 54 ; p. 760. WIAG(8) sindrom — sau „cînd nu yoi mai fi“ - VoL IV ; W. 56 ; p. 760. WICHMANNW sindrom — distonie vegetativă - VoL IV; W. 57; p. 760. WILMS(8) sindrom — deficit mintal cu numeroase malformaţii — Voi . IV ; W. 62 ; p. 761. WINDSCHEID(8) sindrom — manifestări psi-. hice (1901) - VoL IV ; W, 67 ; p. 762. WINKLE (van) RIP(3) sindrom — „străin într-o lume străină*1 — VoL IV ; W. 69 ; p. 762. W00D-N0RMAN(S) sindrom — formă dfe idioţie amaurotică — Voi. IV ; W. 76 * p. 763. „X“ FRAGIL(S) sindrom AARSKOG'; SindrömMa sindrom - Vol. ÍV ; Z» 17 ; p. 772., ZELLWERGER(S) sindrom — descris de P. BÓWEN (1964) - Voi. IV ; Z.\H; p. 772. . Z/.EW£(8) sindrom -r. manifestări psihice şi organice în alcoolism gama (19S8) — Vol. IV ; Z. 33 ; p. 775. ZINGERÚES*1 sindrom gén^ paftîciiîâr de automatozl — Voi. IV; Z. 35; p. 775. 575. SINDRÖMlbA<«> Argentina - DCI Pemoimâ • psihostimulent, derivat femletil-aminat de tip 2-am i n o-5-fenii-2-oxazol intona, fără efecte si m pati co ml meti ce. indica- w : f '■ ţii le generale sînt cele ale psihostimúlentelor. Nu se administrează in afecţiuni cu compo-’ neni^ depresivă^ HOSTIMULENTE. - sin. 576. SINE ID.' 577. SINECTICA (cf. gr. synektikos „care include mai multe lucruri, cuprinzător") • Ansamblu de metode de creativitate, ce se pot folosi în orice domeniu de activitate. Termenul aparţine psihologului şi inginerului american W. GORDON („Sinectica" — 1961, „Calea metaforică" — 1971). Principiile fundamentale ale sinecticii, după GORDON, sînt • creaţia tehnico-ştiinţifică şi creaţia artistică nu se deosebesc fundamental ; • inspiraţia se produce ca fenomen de intersecţie a imaginaţiei cu o anume temă (sau problemă), putînd fi stimulată şi organizată, provocată şi canalizată ; • metafora, ca instrument esenţial în creaţie, reprezintă produsul intersecţiei unor imagini, produs cu valoare „generativă**. Sinectica stimulează şi dirijează activitatea mintală spontană, folosind asociaţiile libere de idei, Sinectica se practică în grupuri alcătuite din persoane cu profesii diferite\(grupuri inter- di cipiinare) ; discuţiile sínt libere, récoman-dindu-se ca vehicularea conţi nirturMor, a ideilor, imaginilor, reprezentărilor legate de O anume problemă să fie cît mai necenzurată, mâi directă. Grupurile numără 10—12 mém-*bri ; sé aleg pérsoáné cu vîrsta, profesii, preocupări şi structuri diferite. Etapele parcurse de un grup de lucru smt următoarele : • enuftţafeă problemei (delimitarea problemei, Tormulaféa éi) ; • distorsionarea, în mod deliberat, a temei ş^u problemei (diferite expuneri asupra problemei, bazate pe diferitele modalităţi de înţelegere a acesteia âe către membrii grupului) ; • aplicarea problemei, formularea ;unor variante, a unor modalităţi cît mai diferite de realizare practică. GORDON apreciază că etapele dé lucru revin la faptul că un subiect este tratat în trei „limbaje" diferite : - •..limbajul „formal", iniţial delimitat ; • limbajul'. „liber“, impIicînd distorsiúnî, modificări, pérspective variate ; • limbajul „aplicat", presupun înd reorganizarea. ş;i retrdducerea problemei mtr-o variantă în care ea este realizabilă. Libertatea gîndirii, asociaţiile libere în sinec-tică sînt asigurate de un anSafnblu de recoman-dări-reguli şi anume : • analogii forţate (aplicarea regulilor, din-tr-un domeniu in alt domeniu) ; • anularea unor Legi .satu eguli. pria. considerarea lor ca eronate (obiectul fe-nömehul, problema smt scoase dé ’ sub legile care le guverneaza) : • provocarea imaginaţiei la inventarea unor fapte, fenomene, legi, cărora li se acordă atributul de validitate/realitate, Sinectica operează prin contrarii, consíde-rîndu-se că productivitatea contrariilor este creatoare. Sînecticâ operează deci prin paradox, prin reducerea neobişnuitului la familiar, prin exprimarea unor puncte de vedere divergente referitoare la acelaşi subiect (şedinţe de dezbatere cu caracter sinéctic), prin elaborări imaginative iară interdicţii (elaborări pentru care sînt solicitate persoane profane, fără prejudecăţi ştiinţifice), prin căutarea unor soluţii care, aparent, au cel mai mic grad de probabilitate. în mod frecvent, liderul unei echipe de specialişti care folosesc metodele sinecticii este un psiholog, specialist în si-nectică. O metodă tipic euristică/ în sinectidl, este metoda cuplurilor aleatorii, constînd în reunirea unor elemente (imagini, cuvinte) diferite : elemente stabilite (date) şi elemente Sínemet Sinésiátgié ; Sinestezice SIN/S25 aleatorii, alese . ide participanţi^1' ín aceasta alegere intervenind şi inconştientul participanţilor. Există o anumită asemănare între sinectică şi „brainstorming“, sinectica fiind însă o disciplină bine delimitată, avînd un ansamblu de metode constituite. Metodele sinecticii s-ar putea aplica. în grupurile de formare profesională (în :special asociaţiile libere pe o temă dată, metodavc u piu ri lor aleatorii, metoda punctelor -de; vedere divergente sau metoda avocatului.,- metoda goluţi ei cu cel mai mic grad de probabilitate sau metoda detectivului). 578. S l N E M ET(îâ c} \ Ungar ia. » Produs anti-parkinsonian, Compus din -două 'medicamente tipizate : LEVODOPA şi CARBIDOPAw. Are avantajul diminuării flozei de levodopa cu 60 — 70%. Mecanismul saw de acţiune constă în decarboxilareâ^ extracerebrală a levodopei de către carbidopa, obţinîndu-se astfel niveluri pjasmaţice -ridicate , a.le primei.. , , Esté jndicat în şindroamele. parkmsoniene, cy excepţia celor.: induse medicamentos;. ;£-fecţul se constată.,asupra rigidităţii^rbLradikigéziéi, uaeori asupra tr^murăţunlor, = disfagiei;,^ sialoreei. . ‘.7 , ■. , ; • , ,, Nu se administrează .în. cazuri d,e glaucom,. tratament concomitent cu .antlhipertensiye, ganglioplegîce sau psihotrope, bolnavilor a-vînd în antecedente .-'convulsii sau mişcări involuntare severer in, timpul unul tratament., cu levodopa. • ... . Nu se. indică bolnavilor cu afecţiuni somatice decompensate şi în fţmpul sarcimi. Nu. se administrează concomiie;nţ cu;; IMAO, filrjd necesară o pauza de cel. puţin . două săptămîni. i ;. 579. SiNE0UAN(k) Anglia, Austri^ Belgfav Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia,. SUA -- DCl Doxepin • Antidepresiv timoleptic, derivat benzoxejiinic de tip N,N-di metil di ben?/b> e/oxepin-A11<®H)‘v: — propilâmină, cu acţiune anxiolitică şi ^ntidep^esivă- medie, fiind apreciat de unii autori drept un bun.anxiolitic cu valenţe antidépré^ivé. Nu se asociază cu produşi "IMAO5. Thduâtriâ -noastră farmaceutică1 îl produce su,b rtumele: ée DOXEPíN{5í).í 580. SflSMERGlE (cf. s/n- ; gr. ergon „acţiune") • Termen care în neurologie desemnează un tip de contracţie concomitentă, coordő-nată> a fnai = multor grupe musculare neafita-gcniste; cu rol- în desfăşurarea mişcarii-of reflexe sau voluntare. ....... Utilizat în psihologie, termenul se referă la desfăşurarea unor acte sau procese în mod concomitent şi corelativ ; prin extensie, este utilizat şi în legătura cu relaţia dintre orice tipuri de acţiuni convergente. Farmacologic, prin sinergism se înţelege amplificarea, din punct de vedere al duratei sau intensităţii, á efectelor unui drog în urma administrării concomitente a altui drog. Sinergismul far-rriacologic poate fi a,di ti v, în cazu l î h care efectul a d mi nistrăHi celor două droguri însufnează efectele lor izolate, sau se poate produce cu plptenţare, atunci cînd efectul rezultant depăşeşte sirma efectelor izolate ale celor două droguri. Potenţarea, la rîndul ei, póáté fi directă, atunci cînd acţiunea drogurilor se exercită în acelaşi sens, dar prin mecanisme diferite, sau indirectă, atunci cînd unul dintre droguri suprimă o acţiune antagonistă. , . Sinergismul! farmacologic poate fi explicat, prin modificările vitezei de absorbţie, ale distribuţiei tisulare a drogurilor, ak depozitării sau eliminării drogurilor sau prin modificări de sensibilitate a receptorilor faţă de dro-gurile administrate. Un exemplu clasic de sinergîsrh este cel realizat de alcool ; consumat atît de subiecţii alcoolici, cît şi de nealcoolici, acţionează sinergie cu multe droguri psihotrope în efectul lor deprimant asupra sistemului nervos central. 581. SINERGIE DE E FI CI ENŢĂ/SIN ERGIE DE MENŢINERE FACILITARE ; FACILITARE SOCIALĂ, 582. SfNESTALGiE (cf. sin- ; gr. algos „durere**) ® Prezenţa senzaţiei de durere' în altă zonă decît cea lezată. Fenomenul, descris de SOUQUES în 1915 este o transpunere pe planul durerii a fenomenului de sinestezie. 583. Sf^ESTETCM) Chile < Tranchilizant sin. anxîolitic, derivat propandiolic MEPRO-BAMAT(M) România. 584. SlNESTEZICE(Ir) halucinaţii - sin. COMBINATE^ halucinaţii ; REPERCUSi-VE(/n halucinaţii • Halucinaţiile descrise sub acest nume de MAYER GRÖSS, interesînd simultan mai mulţi analizatori : bolnavul „vede“ şi „aude*4 personajele, „simte** mirosul 326/SIN Sinestezie ; SinestronW ; SinforilW $ Singuraiűte unor parfum uri etc. Apar în patologia or* ganică, în intoxicaţii cu substanţe hal ud no* gene, în timpul deprivării senzoriale etc. Unii autori nu diferenţiază acest tip de halucinaţii de halucinaţiile mulţi senzoriale* 585. SINESTEZIE (cf. s/n-; gr. aisthesis „senzaţie*1) - sin. SENZAŢIE SECUNDARA (STODDART) • Asocierea senzaţiilor proprii unui analizator cu senzaţii caracteristice altor analizatori, care nu au primit un stimul direct. Excitaţia unui analizator suferă o modulaţie determinată de alt analizator. Cortexul aso* dativ joacă un rol important în producerea fenomenului de sinestezie : senzaţiile tactile, termice, gustative etc.. pot fi însoţite de senzaţii de culoare numite fotisme ; verbocromia desemnează apariţia senzaţiilor colorate la auzul unor anumite cuvinte. STODDART descrie şi fonisme, (senzaţii secundare auditive), oifactisme (senzaţii secundare olfactive), gustatisme (senzaţii secundare gustative) etc. 586. SINESTRON Mexic - DCI Lorű-zépom • Tranchilizant derivat benzodiazepinic de tip 7-cloro-(0-dorofenii)-1,3-dîhidro-3-hi-droxi-2H-1,4-benzodiazepi n-2-onă, cu acţiune sedativă, anxiolitică şi miorelaxantă. Nu se administrează în timpul sarcinii. 587. SlNFORIL(M) Franţa — DCI Fenaglico-doi • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip-:2-{pi<4o-riDfen tiy-3-meti I- 2 ,.3-butan di oh, cu acţiune anxiolitic-miorelaxantă ; este .considera* un bun tranchilizant de zi. 588. SINGULAR (cf. lat. singularis „singur, izolat, unic“) • Categorie ontologică, strîns corelată cu generalul şi cu particularul, care desemnează entităţile individuale*] 1 589. SINGURĂTATE - sin. SOLITUDINE • Stare sau sentiment proprii individului care trăieşte retras, izolat. Starea de singurătate poate fi determinată obiectiv, în cazul unei existenţe lipsite de contacte umane, de relaţii interpersonale multiple, aşa cum apare în cazul izolării impuse de anumite profesiuni, situaţii sociale, vîrstă etc. Starea de singurătate obiectivă poate avea sau nu consecinţe patologice în sfera psihică. Starea de singurătate trebuie delimitată de sentimentul de singurătate, care se traduce ca trăire dureroasă a lipsei de comunicare afectiva reală sau ca insatisfacţie a gradului de comunicare cu mediul. Atunci cînd există posibilitatea obiectivă de stabilire a contactelor interumane, nereali-zarea comunicării determină apariţia sentimentului de singurătate care, adesea, con-. duce la tendinţa de izolare. Dependenţa, imaturitatea, exigenţele afective sînt ántérióare opţiunii pentru existenţa solitară. Se potlace difereaţieri întré singurătatea obiectivă şi subiectivă, asumata şi impusă. Existenţa solitară asumată intenţional sa» instalată aeddental poate avea caracter temporar sau definitiv. Afîta timp cît este dorită şi este limitată în timp, singurătatea este uşor de suportat şi = poâte fi chiar reconfortantă. Cînd se instalează brutal în viaţa individului, prin decesul partenerului sau în cazul destrămării familiei prin divqrţ, singurătatea antrenează nu numai schimbarea stilului de viaţă, ci şi modificări în dinamica psihismului. Acestea pot fi superficiale şi tranzitorii (simptome nevrotice su bel ini ce) sau pot evolua spre afecţiuni' psihice bine drcumswse. Sentimentul singurătăţii este trăit dramatic atît de copilul abandonat şi i ntérnat íntr-uh* cămîn-orfeli nat, cît şi de adultul părăsit definitiv de partener sau de copii. Neadaptarea la noul statut de „so}itar“ poate împinge Ia reacţii suicidare. Sentimentul de singurătate. (din care derivă ideile depresive de inutiljtate şi ineficienţă, trăite dureros, deşi fiefondaţe obiectiv) are un grad maré de periculozitate în psihozele depresive şi melancoliforme. In psihiatrie, tendinţa excesivă spre existenţa solitară are valoare semiologică : acest mod de a trăi izolat, retras faţă de familie sau de societate, atrage atenţia fie asupra unui deficit adaptati v ^personalităţi dizarmonice de diferite tipuri — astenic, schizoid — şi postprocesuâfii), fie Ia adolescent, asupra unui debut discordant -*• ABANDON, IZOLARE. 590. SINISTROZĂ (cf. lat. s/n/ster „stîng, defavorabiP) • Termen introdus de BR1SSAUD în 1908, pentru a defini un delir paranoiac de revendicare, determinat de „o interpretare Sinagan W;Sinpratíe ; Sintalitate ; SintamilW SIN/327 eronată a legilor",.care poaţe apărea în cazul invalizilor de. război sau a accidentaţilor cu o structură de personalitate premorbidă particulară. POROT desemnează prin acest termen starea psihică a unor accidentaţi care exagerează impotenţa funcţională, uneori minimă, şi manifestă tendinţe revendicative din ce în ce mai mari, urmărind avantaje materiale. Este un amestec greu de cuantificat, .de calcul material, de preocupări hipocondriâce, de’ conversie pitiatică şi autosugestie. în timp, tulburările se pot agrava. Se descriu mai multe forme clinice : • forma hipocondriacă.;. . • psihoza de revendicare t • si nist roza paranoiád lor. . 591. SINKINEZIE (cf.: :s/n- ;.‘gr. kînesis „mişcare**) SiNCINEZIE. 592. SINKRON Italia ^'"0Ol;' Cit/colina m Psihostimulent cu o structură chimică particulară de tip colină citidfnă S’-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi âriorexigefjă; practic, nu are efecte' si mpâtr corni meti ce. 593. SINOGAN Spania! : DGL Levő-mepromazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazi ni c de tip (-)*10-(3-dimeti lâmi no-2-metilprQpi!)-2-metoxifenotiazină, Cu acţiune 'ch2- cv3 ; : sedativă, antiemetică, valenţe anti depresive şi anxiolitice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de LEVOMEPROMA-ZIN(M). . ... ■ 594. SINOPHENIN^ Germani^ - DCI Promazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimétilaminopropil)fe-notiazină, cu acţiune sedativă (inferioară C L O R PR OM AZI NE I) şi antiemetică ; este util în tratamentele de întreţinere â psihozelor cronice şi în stările psihopátóide-. 595. SLNOPSIE (cf. s/n.- ; gr. opsis „vedere**) AUDIŢIE COLORATĂ. 596; SINPRAXIE (cf. s/n-^; gr. praxis „acţi une4*) • Srncinezie de aspect particular, constînd în imposibilitatea Subiectului de a exercita acte complexe fară participare simetrică a hemicorpului opus părţii care face mişcarea utilă. . s 597. SJNQUAN(M) Elveţia, Germania • Anti depresiv timoleptic, derivat benzoxe- pinic —> DOXEPIN(M) România. 598. SINSELPIN^ Japonia - DCI Resc/n-namină • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxi-cinnamic esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă. Nu se administrează în cazul existenţei unei componente depresive ; este un marcat hipotensor. 599. SINTALITATE (cf. fr. syntalité) • Noţiune introdusă de R. CATTELL în 1950, pentru a defini totalitatea însuşirilor psihosociale comune şi caracteristice unui anumit grup de persoane, care conferă grupului individualitate. Noţiunea este echivalentă cu cea de personalitate la nivel individual şi defineşte trăsături ale grupului care nu constituie o simplă reuniune a trasaturilor membrilor lui. Printre componentele de bază ale sintali-tăţii unui grup se află ; munca în comun, sentimentele dintre membrii grupului şi ale grupului faţă de alte grupuri, perseverenţa în învingerea greutăţilor, realismul, capacitatea de analiză şi decizie. Sintalitatea unui grup poate Influenţa personalitatea, comportamentul unui individ, cu atît mai mult, cu cît individul are- o personalitate mai slabă. Există o intercorelare între structura personalităţii unui individ şi apartenenţa sa, prin opţiune, la un anumit grup, dar este dificil de apreciat proporţia influenţei grupului asupra structurii individului, faţă de structura de personalitate anterioară apartenenţei la grupul respectiv. 600. SiNTAMIL(M) India - DCI Sintamil • Anii depresiv timoleptic, deri vat dibenz-azepinic de tip 10-/3-(di m etilamin o) pro pi I/-2-nitrodibenz/b, f/-/1,4/oxazepin-Í1(1ÖH)-ona, cu acţiune antidepresivă medie şi valenţe arixio-litice. Se bucură de o bună toleranţă. 601. SINTEZĂ (cf. gr. syn ; thesJs „aşezare") • Operaţie mintală şi metoda ştiinţifică de cercetare a fenomenelor, constînd în trecerea de la particular la general, prin sistematizarea integratoare a unor cunoştinţe dobîndite analitic; în timp ce analiza conduce la cunoaşterea unor componente izolate, prin sinteză se realizează o viziune ştiinţifica integrală asupra obiectului reflecţiei, a conexiunilor şi atributelor esenţiale care îl definesc. ~338/S/A/ Smtodian^ ; Şintofabie ; Sihtvfât^EgQ ; Sintonie . .. In psihopatologie, dereglări ale operaţiei ,de sinteză se întîlnesc. în tulburările de arH-samblu ale gîndirii, de valorizare a judecăţilor şi raţionamentelor. în ollgéfrenii şi cjemenţe, capacitatea de sinteză este afectată fie prin rtedezvoltare, fie prin deteriorare. .progresivă a întregului proces de' gîndire, în grade diferite. ,in'schítofrenie? siriteza este distorsionată în:cadrul gîndiriidereistice a autistului, careul separă de realitatea ' obiectivă, situîndu^l într-o „realitate44 subiectivă, simbolică şi incomprehensibilă, Verigie lanţului asociativ sînt comprimate sau dilatate, mai multe noţiuni putînd fi condensate in una singura său putînd. fi legate între ele prin. elemente şeii: u nda re şi n şşem ni fi cat i ve: "Operaţi i 1 e anal it i c-sinteti ce ale gîndirii sînt generate de o anume motivaţie, sînt orientate spre un scop, ambele (motivaţia şi scopul) apairţinînd lumii subiective a schizofrenului şi purtînd amprenta absurdului şi incornprehensibilităţii. Sinteza, ca, de altfel, întreaga gîndire a schizofrenului, se raportează ia un sistem axiologic propriii, caracterizat prin „pierderea contactului vital cu realul**, cpnstituindű-se într-un ansamblu pâradoxal, ilogic, străin şi impenetrabil. • in sindromul maniacal, sinteza suferă (în •cadrul întregului aspect cognitiv) din cauza deficienţei de unificare a cunoştinţelor dobîn-dite analitic. Rapiditatea efectuării operaţiilor analitic-sintetice, determinată^e. „comutarea şî schimbarea rapidă a motivaţiilor şi scopuldî, precum şî „hazardul*4 care guvernează întregul proces de efectuare a conexiunilor logtee, ia care se adaugă dismnezcprosexia caracteristică acestui sindrom, conturează aspectul de sărăcire calitativă (în ciuda aparentei bogăţii5) noţr-onâlă, în gîndirea maniacalului* ‘ în gîndirea psihoticuîui cu delir cronic sistematizat, operaţia analiză-sinteză se efectuează „ţintit** spre scopul delirant, avînd motivaţia patologică a gîndirii paranoiace. Sinteza, ca şi analiza, devin rîgide, perseverînd în acelaşi sistem cu aparenţă logică, neputînd fi comutate spre alte scopuri. Ele servesc argumentării şi construirii sistemului delirant rigid sr impenetrabil. 602. SrNTOCLAR(M> italia - DC\ Citi colina • Psihostimulent S!NKRON(M) Italia. 603. S!NTODfAN(M) Italia - DCI Droperidol • Neuroleptic sedativ, derivat butirofenonic de tip . 1-/i'/3r(p-fluorobenzoiî)propil/^1,2, 3,6- tetrahi dro - 4^ plridil /-2-;benzim i dazol i nonă, cu acţiune sedativ-anxiolitică marcată şi anti-emetică superioara CLORPROMAZINEI. Efec- tele secundare sînt dé tip neuroleptic incisiv, adaugi ndu3i-ste si hipöfehsiühea -+ BUTIRO-FENONE. : ■ F . 604. SINTOFOBIE(F) (cf. gr. s/ne/n „a fura, a face rău“ ; phobós „frică") • Teama de a nu aduce un prejudiciu altei persoane ; formă rară .de fobiet întîlnită ia ^personalităţi psihas-'tehiCe, în defirürile sistematizate cu conţinut mistic. :: ; :.;4-60^v.$INŢ0NIC-E<5O (cf.- s/n-| gr, tonos „ţenşiune“),® .Eul care funcţionează la unison cuj7$mbian,ţa, stabilind reiaţii armonice ; cu qbiectele din jur. Este vorba de Eul echilibrat, degajat de.mecanismele de. aparare nevrotice. Şi personalitatea diz^rmonica poate realiza un Egö : sintonie, atunci cînd trăsăturile sale •de; ina4aptab|litaté nu sînt considerate ca indezirabHe de către: individ (SPITZER şi colab., 1987) EU, MECANISME DE APĂRARE A EULUI; NEVROZĂ; PERSONALITATE DIZARMONI CĂ. 606. SINTONIE (cf. $m-; gr. tonos^/tensiüne*4) • Tip de constituie psihică, caracterizată de BLEULER prin comunicarea afectivă armonioasă şî nuanţată -a subiectului cu ambianţa. Termenul mai semnifică/după POROT, unitatea şi armonia Intrapsihică. Un subiect sinton este vesel într-o ambianţă veselă, trist într-o ambianţă tristă. Constituie o structură psihică predispusă la. psihoza maniaco-depre-Sivă, ■ ■ ’ • -.*• ■ :• Termenul comportă unele discuţii deter-.minate de încercarea unor autori de a-l con->fdkasinonim cu CÍCLQIDIE şi CICLOTIMIE, fapt 'care după, opinia: noastră nu concordă cu realitatea, ' deoarece : . .. . • termenul de CICLOID/CICLOIDIE se • referă, In opinia lui* KAHN , K. SCHNEI-DER şi GUREVICI, la un tip de dizar-monie corespunzător celui de ti mo pat/ti-Í" mopatie, care s-as ini pus mai bine şi este mai utilizat; • termenul âe CiCLÓTIM/CICLÓTlMlE . . a.foşţ introdus de: KAHLUÁUM, In 1882, în accepţiunea .sa fiind o formă uşoară a ; pşlftoţşi • ;maniaeo-sdepresiye Sinucidere :, fenomen, caiegoM SIN/3^9 Cprvşîderăm — în acéste condiţii că In nici un caz nu se poate pune semnul egalităţii între: SINTONIE, CICLÓIDIE şi '■ QCLOTU MIE. ; ; 607. SINUCIDERE (cf. fr. suicide : vezi, lat. sui „de sine, pe sine“ ; coedere „a ucide*) — sin r AUTOAG RES IUN E ; AUTOKÎRiŞ ; AUTO LIZĂ ; SUICID • Acţiune premeditată de suprimare a propriei vieţi ; premeditarea se poate opri la stadiul de intentié nerealizată (dorinţă nematerializata faptic, tentativă eşuată) sau poate deveni fapt împlinit. Deşi contravine iri st i n Ct u l u i de co n s e r va r e, fe no me n u l á a păr ut odată cu umanitatea şi a fost prezent în töáte civilizaţiile, nu numai ca o conduită patologica, ci şi ca o manifestare înscrisa în sfera largă a normalităţii. Termenul de suicid a fost folosit pentru prima dată în 1737 de către DESFONl-TAINES. BIBERI consideră că sinuciderea trebuie privită sub o triplă incidenţă, biologică; psihologică şi socială, ca „un act care presupune devierea unuia dintre instinctele cele mai puternic înrădăcinate ale structurii biologice". Sensul sinuciderii, după acelaşi autor, ar fi de „negaţie şi catastrofa1*, întrucît ea revine la o negare a instinctului vital într-un moment existenţial resimţit de persoană ca dramatic şi fără o ajtă ieşire (de exemplu, aflarea diagnosticului unei boli incurabile, care generează nu numai suferinţă, ci şl se iTti mélt ul-1 raHsfo'r-mării subiectului dintr-un om activ, într-un infirm ; consideri ndu-se inutil, o povară pentru familie şi societate, él găseşte în suicid singura soluţie de evitare a suferinţei). Deşi la prima vedere ar părea paradoxal, s-a observat că rata sinuciderilor scade în situaţii limită—calamităţi naturale, război, prizonierat. Explicaţia ar consta în faptul că, în aceste situaţii, pe lîngă creşterea sentimentului de coeziune umană, pe prim plan se înscrie lupta pentru supravieţuire, instinctul de autoconservare devenind preponderent. Sinuciderea, ca fénomen, nu este strict legată de o cauză izolată, decît în aparenţă-; ea cumulează un întreg complex biografic; Actul reprezintă o decizie liberă, în care individul are capacitatea de a alege între toate marile sensuri ale destinului (SZONDI), aici intrînd şi alegerea morţii. , Ca act autodestructiv definitiv, sinuciderea a fost analizată de diferiţi autori în funcţie de numeroase criterii ; s-au luat în consideraţie aspectul libertăţii şi aspectul etic, aspectul psihiatric şi cel social, aspectul ereditar şi aspectul profund-' pulsional. .DURKHEIM (1897) a bord ează . pro b léma din punct de vedere sociologic. El Consideră sinuciderea un fenomen constant, pe care nu îl explică numai ca act individual, bazîndu-şi interpretarea pe un studiu statistic sistematizat şi aducînd două mari argumente : solidaritatea suicidului cu faptele sociale şi epidemiile suicidare sau curentele suicidogene. Definind sinuciderea ca orice moarte care survine imediat sau mediat, în urma unui act pozitiv sau negativ produs de un ub ect in scopul morţii sale, DURKHE! M apre aza condiţiile provocatoare de sinucidere ca de terminate de două caracteristici principale ale vieţii colective : integrarea membrilor socie-. taţii într-un ansamblu unitar şi acţiunea reglatoare a societăţii exercitată asupra conduitelor şi sentimentelor membrilor săi. • DURKHEIM stabileşte trei categorii de sinucidere : • sinuciderea egoista (individul îşi raportează propria personalitate la nivélul colectivităţii ; este vorba de un exces de individualizare ce rupe legătura persoanei cu societatea şi, prin extensie, cu viaţa) ; • sinuciderea altruistă (apare ca o datorie în anumite societăţi, de exemplu în • societăţile primitive, în care integrarea se extremizează pînă la absolutizare ; persoana se sacrifică scopurilor sociale ; în societăţile moderne, asemenea grupuri puternic integrate ar fi armatele); 330/SIN SţţiyşitleFe ; concepţia psihanalitica • sinuciderea anomică (specifică mediilor industriale în perioade de criză economică sau politică, provocînd o dislocare anarhică a grupului social). HALBWACH va face ulterior (1930) noi statistici, căutînd să grupeze şi să continue rezultatele lui DURKHEIM. El consideră că elementul esenţial care determină sinuciderea este modul de viaţă, tipul de civilizaţie. A-cesta trebuie apreciat în funcţie de numărul ocaziilor oferite indivizilor pentru a intra în relaţie unii cu alţii ; raporturile individuale, indiferent de natura lor, sînt susceptibile de a provoca acte suicidare. Cu cît se multiplică relaţiile persoanei cu mediul său, cu atît creşte probabilitatea ca persoana să se găsească în situaţii susceptibile de a incita în conştiinţa sa motive individuale pentru a-şi produce moartea. Astfel, în concepţia sociologică asupra fenomenului sinuciderii, societatea este cea care deţine forţa maximă în ceea ce priveşte actul deliberativ al membrilor ei. Din perspectivă psihiatrică, A, DELMAS (1932) distinge între pseudosinucidere şi sinucidere veritabilă. Din prima categorie fac parte : • morţile accidentale ; • reacţiile sinucidare confuze (demenţă) ; • sinuciderea prin constrîngere (sacrifi- ciul impus sclavilor) ; _.__ • sinuciderea care scapă individul de o sinuciderea „etică" (din raţiuni morale), în care moártea esté, într-un fel sau altul, impusă, fară ca persoana să aibă propriu-zis dorinţa de a muri, ci de a scăpa de o anumită realitate. In a doua categorie — sinuciderea veritabilă — individul simte dorinţa de moarte» optează pentru moarte în deplină libertate, fară vreo obligaţie etică sau de altă. natură. Deoarece omul este guvernat, din punct de vedere biologic, de instinctul de conservare (tendinţă naturală şi spontană ce determină imperios efortul păstrării integrităţii fiinţei), rezultă că sinuciderea veritabilă vine în opoziţie cu îristîrictul de consérvare, fiind, deci, o anomalie, o manifestare patologică. Se vorbeşte, în acest.caz, despre „voinţă" în alegerea sinuciderii („la volonté de disparaître“), care caracterizează adevărata conduita şuiei dară. DESHA1ES (1947) consideră că sinuciderea nu este provocată de un singur factor, ci reprezintă un comportament specializat, ca oricare altă atitudine umană, cu un determinism multiplu. H. EY (1950) face distincţie între sinuciderea' sociogenică, manifestată în caZuri normale, şi sinuciderea; patologică, im-pITclnd stări de anormalitate. Ideea de sinucidere, după H. EY, realizează o legătură profundă între dorinţa morţii proprii şi dorinţa morţii celuilalt. Concepţia psihanal itică (FRE Út), FRlEDMAN, GARMAN, SZONDI) consideră ca factpr central în etiologia sinuciderii relaţia dintre pulsiunea autoagresivă şi cea heteroagresivă (se si nuci de • acea persoană care,, inconştient, do.reşte moartea cuiva). FREUD Ieagă sinuci-derea de starea de melancolie,, pe care o defineşte, din punct de vedere psihanalitic, ca fiind o depresie profundă şi dureroasă, în care încetează orice interes pentru lumea exterioară, cu pierderea capacităţii de a iubi, datorită diminuării sentimentului (stimei) faţă de sine („Deuil et mélancolie" — 1910); această depresie generează autoînvinuiri, autoinjurii, toate cu semnificaţii autodistructive, mergînd pînă la desfiinţarea persoanei de către ea însăşi. La baza melancoliei,, FREUD pune existenţa a trei condiţii : pierderea obiectului, ambivalenţa şi regresiunea libidoului Eului. Astfel, subiectul pierde obiectul investiţiei sale libidinale, libidoul fiind obligat să renunţe la legăturile care există între el şi obiect. Melancolicul-, fără a avea conştiinţa acestei pierderi, este în permanenţă trist, avînd o diminuare importantă a sentimentului (stimei) derstne şi complaci ndu-se in această stare ; autoînvinuirile şi autodistrugerea reprezintă, de fapt, denigrarea şi învinutrrfe adresate obiectului pierdut. Prin identificarea cu obiecţii, învinuirile se deplasează de la obiect la subiectul însuşi ; eliberat de obiectul de investiţie, libidoul nu se deplasează spre alt obiect, ci se retrage in Eu ; identificarea agresivă cu obiectul angajează un proces (sau revine ia un mecanism) pe care FREUD îl va numi mai tîrziu introiecţie şi pe care SZONDI (1952) îl va relua în teoria sa despre analiza destinului. introiecţia se realizează în cazul în care există o puternică fixaţie asupra obiectului, dar o slabă rezistenţă a investiţiei libidinale. Eul nu se poate restructura de aşa manieră încît să deplaseze energiile' libidoului asupra altui obiect, de aici rezultînd o dificultate a alegerii obiectuale, care regresează spre narcisism. Pierderea" obiectului dezvăluie fenomenul de ambivalenţă. Aceasta constă în existenţa, în cadrul unei relaţii (în special cea erotică), a două componente majore (dragostea şi ura), prima fiind conştientă, a doua inconştientă. Prin pierderea obiectului, componenta negativă (ura) este eliberata şi se refugiază în Eu care are tendinţa la autodistrugere Sinucidere ; concepţia psihanalitica SIN/$31 Eul nu se poate distruge în virtutea unei re-turnări a investiţiei libidinale obrectale decît dacă se tratează el însuşi ca obiect, dacă este capabil să întoarcă spre ei însuşi ostî Iitatea îndreptată spre obiect (ostilitatea reprezintă reacţia primitivă a Eului împotriva lumii exterioare) ♦ Studiul asupra melancoliei a fost reluat de K. ABRAHAM şî Melanie KLEIN. K. ABRA-HAM stabileşte un număr de factori a căror interacţiune ar duce la manifestările specifice depresiei melancolice : • un factor constituţional, constînd nu atît în ereditate, cît într-o întărire a erotismului oral ; • fixaţia iibidoului la stadiul oral (alimentaţia, activitatea masticatorie fiind o sursă de bucurie) ; • lezarea severă a narcisismului infantil prin privaţiuni repetate faţă de obiectul iubit, fapţ ce determină sentimentul abandonului ; • redeşteptarea primei decepţii erotice severe (dinaintea controlării dorinţelor oedipiene) ; puls.iunilef sadic^orale nefiind complet stinse, se stabileşte o asociaţie durabilă între, complexul Oedip şi baza canibalică a dezvoltării Iibidoului ; repetarea acestei decepţii în viaţa ulterioară va produce/ în această concepţie, melancolia, K. ABRAHAM. vorbeşte despre „di sfor ia originară" (rezultînd din complexul Oedip), manifestată printr-o stare de tristete în timpul copilăriei. Incapabil de o dragoste deplină, finită, dar şi de o ură fără margini, copilul are un sentiment (o trăire) de disperare ; în cursul vieţii el încearcă realizarea unei investiţii obiectate- reuşite, dar eşecurile repetate îi creează o stare de spirit care echivalează cu repetarea disforiei originare pînă la o extre-mizare a acesteia, astfel încît persoana se impregnează cu un dispreţ total faţă de ea însăşi, cu tendinţa la autoînjosire, fiind, în acelaşi timp, copleşită de un orgoliu tradus prin faptul că îşi consideră sentimentul de ură atît de puternic încît se simte vinovată de toate crizele şi nedreptăţile omenirii. Intervine aici jpcul unui narcisism cu dublu sens, pozitiv şi negativ, care se poate finaliza într-o tentativă de sinucidere. Melanie KLEIN vorbeşte de o relaţie profundă care ar exista între depresie şi paranoia, relaţie ţâre îşi află expresia în două faze suc^ cesive, cu originea în primele stadii libidinale (oral şi anal) : faza paranoidă sau anxietatea persecutorie şi faza melancolică Sau anxietatea depresivă. Simultan cu dorinţa- de a încorpora obiectul există teama de a fi încorporat (dis- trus) de obiect, ceea ce provoacă dorinţa de a distruge obiectul/ caracteristică stării paranoide ; această dorinţa antrenează însă teâma de obiect şi, deci / dorinţa de a-I întregi (restaura), caracteristică melancoliei. Intre teama de a fi distrus şi teama de a distruge, persoana trăieşte un conflict interior care conduce, în ultimă instanţă, la autodistrugere. SZONDI defineşte „sindromul suicidal", în care se pot regăsi cele trei condiţii ale lui FREUD (pierderea obiectului, ambivalenţa şi regresiunea Iibidoului Eului). Persoana realizează (după SZONDI) un ataşament ireal faţă de un obiect deja pierdut, pierdere pe care o respinge, menţinînd fixaţia la obiect, ajungînd la o stare de izolare şi solitudine. Eul manifestă tendinţe vindicative şi agresive faţă de obiectul care l-a abandonat; acest obiect nemaiexîstînd, Eul reîntoarce agresivitatea asupra lui însuşi, de aici rezultînd, ca soluţie, tentativa de sinucidere. Aceasta se mai poate produce şi în cazul ruperii unei uniuni dualiste (concept relaţional preluat de SZONDI de la Imre HERMÁN). Uniunea dualistă este o relaţie profundă extrem de strînsă, caracterizată prin dependenţă mutuală reciprocă şi avînd la bază o tendinţă de securizare (sau de sprijin) ; de obicei, un asemenea gen de relaţie se stabileşte între persoane cu strînsă parentalitate pulsîonală sau cu structuri pulsionale complementare. Un partener joacă rolul de tutore sau protector (trebuinţă activă), iar celălalt joacă rolul supusului, al protejatului (trebuinţă avida de a fi susţinut). Partenerul activ poate dori la un moment dat relaxarea acesţei legături şi se poate chiar detaşa. In aceste condiţii, cel abandonat poate face o boală psihică (o descărcare genotropică) sau poate avea o tentativă de sinucidere. Partenerul activ (cel care abandonează) este supus aceluiaşi risc, întrucît el se va simţi culpabil, va fi torturat de obsesii şi de idei de autoacuzare ; astfel, şi la el ieşirea din stres, trăirea conflictuâlă îşi poate găsi expresia în tentativa de sinucidere. . Studiile întreprinse la noi în anii 1972—1974, pe baza investigaţiei proiective (cuplul psihodiagnostic Rorschach-Szondi) asupra persoanelor cu tentative de suicid nereuşite, au relevat următoarele cauze ale alegerii suicidului ca soluţie : • deficienţa unor modalităţi de integrare socială, specifice persoanei in cauză; • frecvenţa unor tipuri de relaţionare interpersonală, care stimulează suicido-geneza ; • reactualizarea opoziţiei fundamentale între instinctul vieţii şi instinctul morţii 332/SIN Sinucidere ; perspectiva c/inicâ (opoziţie care. susţine caracterul dramatic al existenţei individuale): în funcţie de modalităţile de angajare a:persoanei.,; • dezvoltarea unei orientări autolitice spa- : ■ ci fi ce la persoana în cauză ; . • • modul de satisfacere a contactului suL biect-obiect, cu dublă condiţionare : internă şi externă; • conjugarea factorilor nativi, constituţionali, cu factorii dezvoltării individuale*, într-un context afectiv moţi vaţionăl frusî* trant;]' • configuraţia specifică a dinamicii pulsiq-nale ; • rolul unor evenimente sociale care alcă- tuiesc cadrul de apariţie şi întreţinere, a comportamentului suicidar sau cu semnificaţie autodistructivă.. . Din perspectiva psihiatriei clinice, sinuciderea reprezintă o manifestare apărută la debutul afecţiunii psihice say în cursul .evoluţiei ei. Din acest punct de vedere, psihiatria îşi;; -p.ropune/ profilaxaa acestui comportament, evaluarea riscului suicidar al diferitelor afecr ţi uni şi evitarea repetării tentativelor suicidare. Pe lîngă suicidul propriu-zis, soldat cu moarte, în comportamentul suicidar sînt incluse şi : : . • tentativa ^urcidară, actul suicidar ratat/ a cărui frecvenţă este de 3 — 5 ori mai . mare decît a suicidului propriu-zis î • veleitatea suicidară, care reprezintă o dorinţă tranzitorie de autgdistrucţie, cu proiecţia teoretică a actului, fără punerea sa în practică, dorinţa fiind generata numai de încărcătura afectivă de mór ment ; • afi rmaţi i şi acţi uni avînd ca scop şanta-jarea anturajului • în vederea obţineri) unui anumit beneficiu ; deşi caracterul lor teatral este evident, ele trebuie totuşi luate în consideraţie şi necesită măsuri pentru prevenirea trecerii la act, care, „din greşeală**, ar putea reuşi (inte/iţia subiectului nefiind de a se omorî, ci de a dovedi că este capabil să o facă) I • echivalenţe suicidare — moduri de comportament implicînd un risc de care subiectul este conştient (conducerea imprudentă a automobilului, refuzul alimentar şi terapeutic, toxicomania etc.) ; • suicidul colectiv, care poate îmbrăca trei aspecte : — fiecare partener se poate sinucide separat (ceea ce, după HENYER, nu ar trebui considerat suicid colectiv) ; ■tbolnavul reuşeşte să-şi convingi partenerul .'.(partenera); să-l „urmeze in moarte “ ; — omorul altruist în care bolnavul (bolnava) îi omoară pe cet dragi pentru ,a-i Csalva" (de exemplu, mama care se sinucide după .ce îşi omoară copiii) i a. • suicidul postagresiortâl u constituie une-. ori urmarea, crimelor; pasionale, in care t. criminalul se sinucide fie pentru a se autopedepsi, fie ca un simbol al sacrifi- ■ cruluiv - Frecvenţa reala a sinuciderilor şi a tentativelor de sinucidere este- greu de stabilit, mai ales din doua motive : cel care a efectuat o tentativă nereuşită nu recunoaşte intenţionalitatea gestului ; această intenţionalitate nu este; recüHöSicuta de anturaj său de autoritatea responsabilă. Statisticile actuale reliefează faptul că, în timp ce tentativele suicidare sînt mai frec-veiite la femei (5 femei/1 bărbat), suicidul propri u-Zi-s éste măi frecvent la bărbaţi (5 bărbaţi/1 femeie). Süb^vîrsta ‘de zece ani, áctuí suicidar este o eventualitate extrem de rară (cel mai frecvent, la vîrsta copilăriei este vorba deJ accidente neintenţionale). Süicidul urrhează o curbă ascendentă pînă la 60 de ani pefttru femei şi pînă la 70 de ani pentru bărbaţi. Se pare că frecvenţa ar atinge un maxim îjn perioada crizelor biologice: adolescenţă, menopauză etc. Ultimele decenii înregistrează 0 creştere a numărului si n ucideri lor, mai ales la femei, în ţări ca Danemarca, Suedia, Elveţia, Franţa, unde suicidul ocupă locul al şaselea pe lista cauzelor de deces î în Finlanda şi Germania oqupă locul al şaptelea, iar în SUA şi Canada este a zecea cauză majoră a exitusu-lui. Studiul statistic efectuat de Institutul de Neurologie şi Psihiatrie din Bucureşti estir mează o frecvenţă a suicidului în ţara noastră de 14/100 000 de locuitori. După unele studii, se esti mează că fiecărei sinucideri reuşite îi corespund 5—6 tentative, iar după altele — 6—8 sau 10’Sinucideri la 15 tentative nereuşite. Cauzele incriminate în favoarea actului suicidar sînt diverse şi de importanţă variabilă. Fără a se putea face afirmaţii xerte, s-a apreciat că factorii fizici — de presiune atmosferică, încărcătură electromagnetică — au o acţiune favorizantă asupra trecerii la actul suicidar. Tot cu caracter ipotetic, fără o argumentaţie ştiinţifică, sînt incriminaţi şi factorii demografici (densitatea populaţiei) sau tipul predominant de activitate socială : în mediul rural sînt mai frecvente sinuciderile reuşite, în mediul urban sînt mai frecvente tentativele suicidare. Sinucidem : perspectiva dinicâ S/W/333 Deşi există multiple tentative de a .configura un „profir caracteristic de personalitate care ar favoriza trecerea la acte suicidare, rezultatele sînt ne concludente. Co toate că în antecedentele colaterale ale sinucigaşului pot fi găsite cazuri similare, nu se poate vorbi totuşi de o ereditate suicidară (afirmată de RITTI în 1884), ci mai ctîrînd de „familii de sinucigaşi", familii cu organizare defectuoasă, traumatizantă şi psihopatizantă. Reliefarea, la sinucigaşi, a unor trăsături ca impulsivitatea, labilitatea afectivă, emotivitatea etc. nu este nici ea concludentă ; există o multitudine de indivizi care pot fi caracterizaţi prin aceste trăsături şi care totuşi nu recurg la autoliză. Trecerea la act poate fi favorizată de o serie de factori psihotraumati-zanţi : eşecuri profesionale sau sentimentale, dezonoare etc. Nici despre nivelul intelectual nu pot fi făcute afirmaţii categorice : sinucigaşii prezintă nivele intelectuale diferite, de la cel mai scăzut (demenţi, oligofreni) la cei mai înalt. O a.nu;mită importanţă o au în sa factorii sociali care favorizează comportamentul suicidar. Este acreditat faptul, că sinuciderile sînt mai frecvente la văduve şî celibatari decît la cel. căsătoriţi, la cei care rtu au copii decît îa cei care au. Afirmaţia că există anumite profesiuni care sînt expuse unui risc crescut (medici, militari, studenţi) pare a fi arbitrară, pentru că nu profesiunea în sine constituie factorul de risc, ci psihotrauma, eşecul profesional care poate surveni în oricare meserie, factorul de risc fiind legat mai mult de individ decît de profesiune. Un important factor social incriminat istoriceşte în favorizarea sau defavorizarea comportamentului suicidar este religia. Excluzînd sinuciderile cu caracter de sacrificiu religios la populaţiile primitive, factorul rasial poate fi incriminat ca favorizant numai dacă este corelat cu factorii climaterici, dar mai ales cu cei religioşi, culturali, sociali. Astfel, s-a constatat că la protestanţi şi evrei sinuciderile sînt mai frecvente decît la catolici. Acest lucru a fost explicat încă din 1897 de către DURKHEIM, care a arătat că sinuciderile sînt mai rare în acele grupuri etnice unde există o puternică coeziune a indivizilor (catolicii au coeziune caracteristică grupărilor minoritare). Dacă la primitivi şi chiar la unele popoare civilizate (de exemplu, japonezii), dogmele religioase încurajau suicidul cu caracter religios, religia creştină îl consideră „un păcat" ce contravine dogmelor, un fel de „pact cu diavolul", dispreţuindu-i şî exco-munieîndu-’i „post-mortem" pe sinucigaşi din sînul bisericii. Evenimentele şoeial-economice pot juca un rol cu două sensuri diferite: fie prin crearea unei anxietăţi suicidogene (criza economică din 1939 care a declanşat o adevărată epidemie de sinucideri la New York), fie prin revigorarea instinctului de conservare (războiul).* Mass media poate avea acelaşi dublu rol : factor de îmbunătăţire a coeziunii umane, a integram sociale (prévénínd tendîftţetB”"§atcttfire) sau de difuzare a exemplelor care să accentueze tendinţa la desocializare, la izolare* Factorul incriminat cel mai frecvent, greu de evidenţiat însă în biografia subiectului, este cel psihopatologic. Se cunoaşte du certitudine că există stări psihopatologice care conferă subiectului o predispoziţie mai mult sau mai puţin accentuată de a, trece la actul suicidar. Cea mai citată entitate patologică incriminată ca favorizantă a sinuciderii este depresia. KIELHOLZ afirmă (1963) că „dorinţa de moarte survine la orice depresiv", iar HELD (1963) că „un raptus suicidar poate surveni atît într-o depresie psihotică cît şi într-o depresie nevrotică1, grava". HENDIE ţinea să accentueze că rata suicidului este în strînsă corelaţie cu structura temperamentului : „în ţările nordice, unde puterea de încărcare şi rezonanţă afectivă este mái discretă, suicidul este mai rar". Cea mai favorabilă stare de elaborare a ideilor de autoliză este depresia melancolică, în care trăirea dureroasă a culpabilităţii, dezonoarei, autoacuzării, atinge apogeul durerii morale. Suicidul poate marca debutul afecţiunii sau poate constitui punctul culminant al melancoliei anxioase şî stupo-roase, a păr Ind ca un raptus brutal, în care subiectul se poate folosi de orice mijloc găsit la îndemînă pentru a-şi suprima viaţa. Şansele de reuşită cresc, pentru că ideea sinuciderii la depresivul melancolic este îndelung elaborata, premeditată şi disimulată, actul fiind îndeplinit cu calm şi seninătate, cu sentimentul ca reprezintă unica soluţie salvatoare. în melancolie abunda de asemenea conduitele re* prezentînd echivalenţe suicidare, concretizate in refuzul alimentaţiei, al tratamentului, în automutitare. Depresia melancolică este cadrul morbid in care poate apărea şi dramaticul „omor altruist" sau „heterosuicidul", în care bolnavul, după ce omoară (uneori dupŞ. refuzul unei „invitaţii“ la o sinucidere comună) persoanele dragi, se sinucide. El este convins că numai aceasta poate fi soluţia de salvare pentru cei dragi faţă de primejdiile, ameninţările şi dezonoarea la care îi crede expuşi în virtutea delirului său. Ideea sinuciderii este prezentă în depresii la debut, continuă în timpul evoluţiei şi persistă chiar în timpul periculoasei „cozi a depresiei". Dacă la debut 3M/S1N Sinucidere : risc suicidar şi în perioada de stare trecerea la actul suicidar este ímpiédicata de existenţa inhibiţiei, după instituirea tratamentului anti depresiv, care „ridică* această frînă, şi înaintea instalării unei ameliorări importante a ti mi ei, trecerea la act devine posibilă. Carnâch în stările nevrotice bine tolerate pînă la un moment dat, o exacerbare depresivă poate determina, în funcţie de structura şi organizarea mecanismelor de apărare, trecerea la actul suicidar. Alteori însă apar numai preocupări suicidare, de tip obsesiv. Sînt întîlnite şî situaţii cînd trecerea la actul suicidar poate fi favorizată de fenomene de identificare şi imitare. • Existenţa potenţialului suicidar în depresie impune evaluarea de către medicul psihiatru a' riscului suicidar care, după R1NGEL (1953) şi KIELHOLZ (1956) poate fi estimat în funcţie de indicii oferiţi de bolnavi şi de boală şi indicii oferiţi de mediu. Din prima categorie fac parte : • prezenţa suicidului în familie sau în me- ~ di ül de viaţă al bolnavului, care ar pu- 1 tea acţiona ca un factor sugestiv ; • tentativă anterioară de suicid ; • modul în care se descrie eventualul sui-cid ; - - • vise autodistructive, catastrofale ; • refuzul bolnavului de a discuta despre eventualitatea suicidului. , Indicii oferiţi de boală se referă la : • perioada de început sau sfîrşit a fazelor depresive ; • anxietatea însoţită de agitaţie ; • rigiditate afectivă şi agresivitate ; . • sentimente grave de autoacuzare şi-inutilitate ; • crize biologice: perioada puerperală* pubertate, climax ; • insomnie de lungă durată; • boli somatice cronice cu caracter incurabil, alcoolism, toxicomanii. . ,, Indicii oferiţi de mediul ambiant se referă la : • dizarmonie familială în timpul copilăriei ; • pierderea contactului interuman (izolare, decepţii); • lipsa unei activităţi sistematice. După DESHAIES, 10% dintre sinucigaşi sînt schizofreni şi 10% dintre Schizofreni pot comite tentative suicidare ilogice, nemotivat'e sau motivate prin delir. Comportamentul autoagresiv poate fi uneori primul semn áí bolii. In cursul evoluţiei schizofreniei, tentativa suicidară caracterizată prin bizar, enigmatic, discordanţă, poate apărea în cursul unui episod anxios, ca raptus care întrerupe Brú-tal o stare catatonică, sau în cadrul unuî delir paranoid. Tentativa pöate survént şî în perioada de remisie a bolii, fie din cauza criticii pe care bolnavul o capătă asupra bolii, gene-rînd depresia, fie că rezultat al dificultăţii şi uneori al imposibilităţii reinserţiei sociale. în stările confuzo-onirice toxice şi infecţi oase, încărcătura anxioasă şi onirismul terifiant pot favoriza trecerea Ia actul suicidar (DESHAIES găseşte o frecvenţă destui de. mare — 1/6). .; în delirurile paranoîde, conduita suicidară este extrem de rară, numai ca urmare a unor, halucinaţii Imperative care-l determină pe bolnav la sinucidere, fie ca act de protest împotriva persecutorului, jfie ca sacrificiu religios. Unii autori sînt de părere că nu există sinudgaşi paranoizi, cazurile astfel considerate' fiind de fapt depresivi greşit etichetaţi. (Mk CHAUX). Epilepsia poate cuprinde toată gama comportamentelor suicidare, de Ia impulsiunea suicidară conştientă, pînă la actul automat confuzo-oniric. Suicidul poate apărea în contextul depresiei reactive a unui bolnav de epilepsie, căruia îi este imposibil să se obiş- Sinucidere de abandon SIN/335 nuiásca cu acest statut (dat fiind stigmatul cu care Secole de-a rîndul societatea a marcat epilepticul). Tulburările psihice intercritice pot avea în corolarul lor şi conduita de şantaj suicidar. în demenţe, ca act intenţional şi deliberat, suicidul apare mai ales în perioada de debut a bolii, cînd bolnavul mai are încă critica ne-cesară evaluării pantei dezastruoase pe care a început să alunece. Trecerea la act este favorizată de stările depresive cu idei de - culpabilitate, inutilitate şi incurabilitate. In perioada de stare, tentativele se răresc considerabil, deoarece bolnavul nu mai are critica de la început, dar şi pentru că „ideile delirante se pierd în masa demenţei". în toate tipurile de nevroze (în afara stărilor depresive nevrotice) se pot observa următoarele conduite suicidare : • obsesia suicidară urmată extrem de rar de trecerea la act, în nevroza obsesivă ; • tentativa suicidară cu caracter teatral, în nevroza isterică ; • materializarea dorinţei de adormire în nevroza fobică cu lungi perioade de insomnie etc. în toxicomanie, conduita suicidară îmbracă mai multe aspecte: fie este vorba de o conduită de şantaj pentru obţinerea drogului, fie este rezultatul instalării stării depresive secundare consumului abuziv sau sevrajului, fie apare ca manifestare a unui episod psihotic acut. sau subacut (delirium, predelirium). în cadrul dizarmoniilor de personalitate, şantajul suicidar constituie o practică frecventă ia isterici, instabili. Trecerea la act se face în cadrul unei decompensări depresive sau anxioase. La debilii mintal actul suicidar poate interveni fără nici o justificare aparentă, reprezentând, mai ales la imbecili şi idioţi, o simplă automutilare. Leziunile organice ale sistemului nervos central (vasculare, canceroase, traumatice, înfecţioase, scleroza în plăci, encefalitele) pot condiţiona apariţia actului suicidar prin instalarea depresiei reactive. Mijloacele prin care se realizează sinuciderea sînt variate : traumatice (folosind diverse arme sau precipitări de la înălţime, ardere, strivire etc.), asfixia prin spînzurare, înec sau gaze şi otrăvirea cu drogurile cele mai variate, începînd cu aspirina şi terminînd cu cianura. Mijlocul este ales în funcţie de posibilităţi, de experienţa anterioară sau de mijloacele de mass media, de caracterul ne-dureros etc. Pentru subiecţii care au acces la manipularea medicamentelor (cadre medicale şi bolnavi internaţi care-şi stochează medi- camentele), mai frecventă este intoxicaţia medicamentoasă. Modalitatea în care bolnavul se sinucide este şi ea încărcată de semnificaţii : melancolicul e spinzură, pentru că spînzurarea este considerata moartea cea mai dezonorantă şi umilitoare, schizofrenii se defenestrează frecvent, în mod bizar, etc. Profilaxia sinuciderii poate fi realizata prin trei moduri : • prin intervenţia anturajului, a familiei avizate de potenţialul suicidar al bolii de care suferă subiectul ; • internarea de urgenţă, chiar împotriva voinţei bolnavului, în momentul declanşării crizei ; • prevenirea recidivelor în cazul tentativelor nereuşite. Devine astfel evident că prevenirea suicidului este posibilă numai printr-o corectă estimare a riscului autolitic, atît la indivizii izolaţi, cît şi la „grupurile" cu risc crescut. Această evaluare permite intervenţia în timpul fazei de elaborare a actului, atunci cînd el este doar o idee, fază în care între dorinţa de a trăi şi dorinţa de a muri există o luptă. Tensiunea anxioasă, secundară manifestării celor două tendinţe opuse, facilitează uneori comunicarea (de unde succesul înfiinţării unor posturi telefonice „de apel44 în unele ţări), per-miţînd o intervenţie salutară. Implicaţiiie medico-Iegale se referă la două situaţii : mascarea sinuciderii, astfel încît aceasta sa pară un accident (slujind diferitelor interese ale familiei) sau mascarea unei crime, creînd aparenţa unei sinucideri (factor agravant pentru inculparea penală a criminalului). In ceea ce priveşte măsurile legislative, acestea sînt variate de la o ţară la alta : în timp ce în unele ţări se acceptă „libertatea" individului de a alege între viaţă şi moarte, în altele (Franţa) legea pedepseşte pe cel ce nu a intervenit la timp pentru a-1 salva pe sinucigaş. Legislaţia engleză a considerat suicidul drept crimă pînă în 1961, cu toate consecinţele penale rezultate din aceasta. Legislaţia medicală a ţării noastre consideră depresia cu potenţial suicidar drept o mare urgenţă psihiatrică, recomandînd internarea a-cestor pacienţi în servicii specializate, chiar împotriva voinţei lor. 608. SINUCIDERE DE ABANDON « Act reacţionai la un abandon real, care face viaţa subiectului insuportabilă, fie prin intensitatea suferinţelor pe care le va avea de înfruntat, fie prin faptul că va fi silit să ducă o existenţă „incompatibilă cu sensul pe care el îl acordă demnităţii umane44 (J. NICK şi colab., 1965). s&YsiN Si'nitcíxBré h I Acest tip de sinucidere apare observatorului că un act perfect comprehensibil. Cele trei categorii de subiecţi cu risc crescut pentru acest tip de siriucidéré sInt: • : « bătrîniif adesea izolaţi afectiv, cu dificultăţi financiare,, care se agraveaza în - timp, şi cu tulburări somatice sau psihice, care îl împiedică sa-şi. satisfacă vechile necesităţi . şi să-şi obţină micile satisfacţii obişnuite. Perspectiva unei existenţe într-un spital de cronici sau într-un aziI "este consfclérata că iriăccep-tabi’lă des bătrîn., care se va considera o povară péntru sóci etate ; ©bolnavii foarte grav sau incurabilii, la care se deScNé un tip de sinucidere raţională, reacţie la boală (cancerosul, pe ntr u care tratamentele se dovedesc ineficace şi care se simte abandonat de medic; bolnăvii cu , algii intense, care nu sínt ameninţaţi de un prognostic vital nefavorabil', dar nu mai pot suporta durerile) său la consecinţele acesteia (schizofrenul; epilepticul, care îşi. dau seama, în perioadele intercritice, că sînt* definitiv eti-chetaţi ; marii suferinzi, care sînt. în . imposibilitate de a mai lucra şi refuză • condiţia dé povară pentru familie şi societate) ; • indivizii total abandonaţi pe plan afectiv. Semnificaţia adevăratului suicid de abandon este, dupa t," BONTTAFÉ (1955), aceea de unică ieşire posibilă dintr-o situaţie („o sinucidere de situaţie*1). " Sinuciderea de abandon ar fi întîlnită, după •unii autori, în peste o zecime din tentativele de sinucidere. Importanţa factorului afectiv este deosebit de pregnantă; depresia reactivă este constantă şi în multe cazuri s-a putut demonstra o insuficienţă a tratamentului anti depresiv. în Cazul tentativelor nereuşite, recidivele sînt frecvente. / 60|, SINUCIDERE LA ADOLESCENŢI ® „Problema reprezintă, în SUA şi în unelé ţări .europene şi asiatice, o preocupare majoră pentru . organismele de sănătate publică şi .pentru psihiatri, datorită locului trei pe care-l ocupă suicidul la vîrsta adolescenţei în ierarhia cauzelor de deces ale acestei etape biologice. în studiile epidemico-clinice efectuate, psihiatrii americani au relevat gravitatea acestui fenomen, în continuă creştere în ultimii .25 de ani, în special pentru grupa de vîrstă 15—24 ani, avînd o bază extrém de diversificată, o bale finală 'comunăyaparţîhînd unei va-'HâÎăţi de entităţi diagnostice. P'.C, HOUNGER (1979) evidenţiază do.ulL aspecte relevânte ale problemei : pe de o p^rte epidemiile de suicid printre adolescenţi din, şcoli, spitate psihiatrice şi unele greşuri işo,^ ciale (cazul numeroaselor sinucideri înregis-trate la tinerii din Europă, după prima publicare a „Suferinţelor tîrtăr ul ui Werther* d@: Goethe), pe de altă parte, diagnosticul clinic al tinerilor care au încercat sau au reuşit; suicidul, observaţiile subliniind faptul că n^maj rareori aceştia' puteau fi încadraţi în „nor-malitate". Majoritatea studiilor indicau la. aceşti adolescenţi prezenţa simptomelor de: depresie, anxietate sau a psihozei manifeste, Printre cauzele declanşatoare (s&u din antecedente) pot fi menţionate conflictele cu părinţii^ dificultăţile de relaţionare cu colegii /npţele nesatisfăcătoare primite la şcoală sau sardna, nedorită. ! Studiile epidemiologiee americane au arătat că cifra sinuciderilor creştea semnificativ în perioada traniiţiei copilărie-adolescenţă, comparativ cu oricare alte etape ale existenţei (incrimînîndu-âe presupuşi factori intrapsihicj "negativi în adolescenţă sau existenţa în copilărie a factorilor, de protecţie care erau ulterior înlăturaţi). Se pune deci problema ' factorilor intrapsihici care apără, -în general, adolescenţii de suicid. Evaluarea riscului suicidar la adolescenţi comportă în primui-.rînd recunoaşterea lemnelor care nu sînt întotdeauna manifeste de lă prima vedere, a tendinţelor autodistructive. Nu numai tentativa suicidară, ci şi declaraţiile verbale pot reflecta tendinţa spre sinucidere, Modificarea bruscă a personalităţii, tendinţa la accidente şi izolare, vagabondajul, • aburul de droguri, promiscuitatea, fugile etc. — toate acestea reprezintă manifestări semnificative afe tendinţei ia suicid, avînd valoarea unor „echivalenţe depresive0. Alături de acestea, psihiatru! trebuie, să cunoască climatul familial şi dinamica familiei respective — informaţii utile pentru a-1 înţelege pe adolescent. Este importantă şi cunoaşterea unor eventuale tendinţe autodistructive anterioare ale tin^= rului subiect (răniri, accidentări), fără ca psihiatrul să-i sugereze acestuia noi idei în acest sens. Alt punct important al evaluării rămîne depistarea simptomelor unei psihoze, în care tentativa de suicid apare ca o consecinţă a producţiilor delirant-halucinatorii. Diagnosticul diferenţial în cazul unui adolescent comportă destule dificultăţi, prin durata lungă pe care o necesită, dar şi prin destul de lărga paletă de situaţii cu potehţîşl Sinutfééte i&Qrméfíica* , Sinmídere iá vMthm ÍW/337 ^Utodistf ucíiv, 'care', trebuie excluse : sin* drom psihoorganic cerebral (psrhóze át* cöo lice, in fe cţi i i nt rácra ni en e,, e n cefe ii te virale, tumori cérebfále, tulburări metabolice — diftbet^y intoxicaţii medicamentoase) şi psihozele (schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă), nevrozele şi structurările dizarmonice ale personalităţi. Tratamentul: de care poate beneficia adolescentul cu risc suicidar depinde de rezultatele evaluării şi ale diagnosticului diferenţial pe Care it éféctueazá medicul psihiatru, fiind adaptat diagnosticului specific. 610. SINUCIDERE „SAMSONICĂ" (SINUCIDERE RĂZBUNĂTOARE) • Tip particular de sinucidere, care ascunde dorinţa de-a prici n ui prin'aceasta o suferinţa altcuiva. Din punct de vedere clinic, în perioadă -pfesuteidari; subiectul este mai frecvent agi-ţtat, irrtăbfl, decît depresiv. -După unii áutöri, acest tip de- sinucidere este expresia urii şi a furiei, pe care subiectul le nutreşte faţă de alte persoane, cáré nu pot fi Însă léZaté decit în^ acest mod .• , înA unele societăţi, sinuciderile samsonice (opusé'' sinuciderii ánOfívidé] âb fost descrísé ca. o modalitate instituţionalizată de expresie a.qnor relaţii ihterindividuale\ MURPHY deosebeşte trei subtipuri de sinucideri samsonrce : • cea care poate chema; spiritele ; • cea care cere sînge.; ./ • cea corectivă. - Fără să îmbrace un aspectpsifiotic (deoarece şi alţi membri ai societăţii: respective împărT tăşesc credinţe asemănătoare), sinuciderea "care chéárha spiritele poate fi întîlnită la- unele -popoare din sudul- şi din éstul Africii, ca şi la álte popoare la care există credinţa în duhurile ce pot răzbuna möartea sinucigaşului, pedepsindu-i pe cei care l-au "împins la acest act. Sinuciderea care -are drept scop producerea sau continuarea unor răzbunări sîngeroase a devenit mai puţin frecventă în secolul nostru şi se Intîlneşte numai la grupurile etnice Th care „spălarea cu sîhge“ a unui ultragiu este o datorie de onoare. Sinucigaşul, urmăreşte provocarea unei reacţii în lanţ, moartea sa fiind dovadă unui ultragiu deosebit de grav pe Care l-a suferit de la persoane Sau familii adverse. Sinuciderea „corectivă" poate fi întîlnită nUmai îa grupurile etnice la care există o puternică credinţă în justiţia socială, precum şi convingerea că o persoană sănătoasă mintal nu va comite un suicid decît dacă a fost nedreptăţită sau abandonată de ceilalţi. Principiile morale care stau la baza acestui tip de sinucidere (încurajat dé tradiţiile locale) -necésfta o atenţie specială din' partea psihiatrului- care supraveghează o astfel de comunitate. A fost descrisă la populaţiile din vestul Africii, Noua Britanie, ca şi în alte societăţi, “în care acest comportament este instituţio-nálizat drept „corectiv** al unor situaţii'. . Aşa-numitele sinucideri „eroice**, în semn de protest, prin autoincendiere publică, în-ţîlnite atît în societăţile asiatice, cît şi în cele occidentale (în deceniile al Vl-lea şi a! VIl-lea ale secolului nostru), pot fi apropiate prin scopurile lor de acest tip de sinucidere : corectarea unei situaţii sociale sau politice, de a cărei rezolvare victima nu mai putea beneficia. ’ Termen ui, creat de JEFFREYS (1952), a fost inspirat de legenda biblică a lui SÁMSON care, căzut pradă complotului pus la cale de filisteni, avînd complicitatea DALI LEI* a prăbuşit templul în care era judeGat, peste judecătorii săi, sinucîgîndu-se, dar răzbu-nîndu-se totodată. 611. SINUCIDERE LA VlRSTNlC* • Ob- servaţiile întreprinse asupra actului suicidar la subiecţii de peste 60 de ani au indicat, Jr> opinia celor mai mulţi autori, că acesta este majoritar în comparaţie cu tentativa suicidară. In studiul întreprins de psihiatrul canadian J.M. SÉNOBUEHLER (1979), acesta atragé atenţia asupra existenţei în populaţia vîrstni-qă a unui grup cu risc înalţ suicidar, ceea ce justifică investigaţii privind pâtogenia suicidului. Ca şi alţi autori mai vechi (RINGEL, 1953)» autorul citat consideră că starea presuicidară este prezentă in mod constant la toţi subiecţii care se sinucid, indiferent de diagnosticul psihiatric, fiind determinată de structura de 22 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 338/SIN Sinusoidala — stare ; SipfarolW^zŞiquift^k personalitate respectivă. Starea preşuicidară constă în evenimente exterioare şi intrapsi-hice evocate şi recunoscute de pacient ca factor de criză ce contribuie Ia tentativa de suicid. Chiar dacă subiectul a prezentat de-a lungul întregii sale vieţi tulburări de structurare a personalităţii, care au favorizat preocupări suicidare,- el va mvoca anumite evenimente în declanşarea şi modul de exprimare a tentativei sale. Pe de altă parte, există şi factori pe care pacientul nu îi implică în mod conştient în tentativa sa, dar care pot fi consideraţi premergători suicidului, ca de exemplu tulburările de' somn, stările depresive provocate de aniversările zile» de naştere. Se adaugă influenţele mediului social, interpersonale, economice şi cele determinate de criza existenţială a subiectului. Se pare că. starea preşuicidară a fiecărui pacient reflectă propria structură psihopatologică, exprimată în mod distinct în perioada imediat premergătoare tentativei de suicid, marcată de stresul psihoemoţional. în opinia lui J.'M. SENOBUEHLER, componentele constante ale acestei stări ar consta în procese ideative, perceptive şi comportamentale care cuprind: motivaţia (intenţia de a muri), un eveniment aniversar, un proces de identificare, atitudinea faţă de sine şi faţă de ceilalţi, un „strigăt*4 de ajutor, şi anumite ^spect^ psiheÎegfee tttm- ar ft : schimbarea dispoziţiei, tulburări de somn şi resimţirea acută a suferinţei. Acesta componente sînt considerate constante, deoarece, în absenţa uneia sau alteia dintre ele, conduita suicidară nu ar avea loc. Tulburările consecutive sindromului cerebral organic contribuie, fară îndoială, la perceperea limitată a semnificaţiei actului suicidar. 612. SINUISOIDALĂ - stare (cf. lat. sinus „curbură**) — sin. LACUNAR(S) sindrom; STARE LACUNARĂ MĂRIE PIERRE(S> sindrom. 613. SIPCAR(M) Argentina — DQ Noxipti-linâ m Antidepresiv timoleptic, derivat di-benzocicloheptadienic de tip 10,11-dihidro-5H- 1 /% di benzo/a, d/cicloheptan-5-onă 0-/2-(di metila-minojetil/oximă; cu acţiune antidepresivă medie, fără efecte sedative. Are o bună toleranţă. Nu se asociază cu IMAO ; nu se administrează în deliruri acute şi în intoxicaţii acute. 614. SIPKOVENSCHI Nîcola Spasov (1906— 1976) « Psihiatru bulgar, care desfăşoară o activitate de cercetare, cu rezultate originale, în domeniul psihiatriei judiciare, ca şi al iatro-geniilor, cărora le dedică două lucrări (în 1938 şi în 1965). Are, de asemenea, preocupări terapeutice în ceea ce priveşte psihoterapia Suedia - DCI Flu-fenazina • Neuroleptic incisiv, derivat pipe-razinilalkilfenotiazinic de tip 4-/3-/2-(trifluoro-metil)fenotiazin-10- il/propiI/-1-piperazinetanol. Este indicat în psihoze paranoid-haluci-natorii, catatonice, în depresii agitate. Are efecte secundare de tip neuroleptic incisiv. Diminuează efectul L-dopa. 617. SI QUALONE DECANOAT(M) Norvegia — DCI Flufenaziria decanoat • Neuroleptic sin. incistv,derr/at pr peraztniiâl kitfehoti az. n i c —> PROLIXIN RETARD(m> Turcia. 618. SIQUIL(W) Belgia, Elveţia, Olanda, Spa* nia — DCI Trlflupromăzina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetil-aminopropil)-2-ő(trifluorometil) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică şi anxiolitică. Diminuează efectele L-dopa. Influenţează reflexele conducătorilor auto. 619. SISIF (SISYPHOS) • Personaj din mitologia greacă, fiu al lui Aiolos, rege alcetăţii Corinthus. Din motive (învinuiri) pe care textele antice le prezintă în variante diferite (dezvăluirea răpirii Aeginei de către Zeusr înlănţuirea morţii în palatul său, mari crime), Sisif a fost pedepsit de zei să împingă în Hades o stîncă pe coasta unui deal ; ajunsă aproape de vîrf, aceasta se rostogolea înapoi, SISIF reînnoindu-şi perpetuu efortul, devenind astfel simbol al trudei zadarnice şi fără de sfîrşit. Spre deosebire de HOMER, unii autori îl prezintă ca un personaj perfid, lipsit de scrupule, crud. S/s/f - reacţie ; Sistem : gama, hormotimic SISf339* Comentatorii mitului l-au int ér pretat fie ca simbolizare a soarelui (cu răsăritul şi apusul ciclic), fie a mareelor, fie a inventivităţii şi forţei inteligenţei umane, cu roi creator, omul putînd să subjuge universul şi să-şi impună legile sale proprii sau măcar aspir înd la aceasta şi sacrific îndu-se. în limbaj curent, „muncă de Sisif" conoteăză aspectul zadarnic, lipsit de finalitate şi satisfacţie al unor activităţi umane, pe care subiectul le resimte ca impuse din afară, adeseori consecinţă a unei fatalităţi. O asemenea atitudine este frecventă în stările depresive. 620. SfSIF — reacţie • Epuizare datorată unei activităţi profesionale la care subiectul este neVoit să răspundă fără motivaţie şi fără participare afectivă, dublată de o viaţă de familie nefericită, monotonă, care poate genera afecţiuni cardiovasculare de tip psihosomatic de o gravitate deosebită (infarct miocardic) sau moarte subită. Numele celebrului personaj mitologic pentru acest tip de reacţie psihosomatică a fost propus de autori americani (T. HACKETT, J. ROSENBAUM, N. CASSEM - 1985). 621. SISTEM (cf. gr. systemcr „ansamblu") • Ansamblu de elemente între care se stabilesc legături relativ stabile, conferind întregului proprietăţi sui generis, ce nu pot aparţine elementelor izolate. Spre deosebire de însumările haotice, lîrtîmplătoare, bazate de obicei pe raporturi de contiguitate spaţială, sistemele. Se definesc prin însuşirea fundamentală a Integralităţii, pusă in evidenţă de emergenţa unor atribute specifice, întregului, care rezultă din relaţiile reciproce între elementele asimilate. Aspectele definitorii ale oricărui sistem sînt componentele sale („suportul material"), ansamblul conexiunilor invariante dintre elemente (structura) şi transformările interne de stare ale sistemului, prin care acesta manifestă anumite proprietăţi, înscriindu-se pe o anuţnită linie de evoluţie în raporturile sale cu mediul (funcţionalitatea). Sistemele pot fi încadrate în tipologii diverse : • materiale (fizice, chimice, biologice, sociale) sau ideale (logico-matematice) ; • naturale sau artificiale (tehnice) ; • închise (pentru care condiţia ideală de conservare este absenţa legăturilor cu medial, care exercită un rol dezintegrator), sau deschise (care nu pot subzista decît printr-un permanent schimb substanţial, energetic şi informaţional cu mediul). O importanţă deosebită prezintă sistemele complexe cu autoreglare ; acestea îşi menţin* stabilitatea configuraţiei de ansamblu prin-tr-o permanentă echilibrare internă în raport cu influenţele variabile ale contextului, pe baza unor procese informaţionale şi a unui „comportament** activ, diferenţiat, care se auto corectează între anumite limite de adaptabilitate. Proprietăţile esenţiale ale sistemelor sînt cercetate de teoria generală a sistemelor,, al cărei proiect şi problematică au fost formulate de L. von BERTA LAN FFY. 622. SISTEM GAMA • Face parte din sistemul de control asupra executării mişcărilor voluntare, asigurînd organizarea şi modificarea etapelor tonice şi fazi ce ale sistemului efector. Acest sistem de control, reprezentat,, în primul rînd, de cerebel, acţionează asupra eferenţelor motorii, influenţînd activitatea motoneuronilor alfa medulari şi,, împreună cu formaţiunea reti cu Fată, activitatea sistemului motoneuronilor gama me-dtiîari şi, deci, unităţile motorii. Sistemul gama medular intervine în menţinerea tonusului muscular, stare necesară motricităţii organismului. Se menţine astfeî o anumită postură fixă, se realizează reflexele posturale-şi mişcările fazice, motoneuronii gama intervenind mai ales în contracţiile musculare rapide. Tulburări ale activităţii sistemului de corttroT al motricităţii voluntare, alături de tulburări de echilibru, se întîlnesc în sindroamele apraxie,.. ataxîc sau de discoordonare. 623. SISTEM HORMOTIMIC (cf. gr. horme-„impulsiune" ; thymos „forţă, elan vital") • Noţiunea are drept corespondent psihanalitic inconştientul, iar din punctul de vedere al' psihologiei tradiţionale — activitatea instinctivă. W. Mc DAUGALL susţine că orice comportament este dirijat către un scop de către* o forţă, un „horme** care stă la baza tuturor activităţilor unui subiect. Echivalentul acestui „horme" este, pentru SCHOPENHAUER,, „voinţa de a trăi", pentru BERGSON, „elan vital", pentru JUNG, „libidó" ; J. DELAY afirmă că această forţă propulsivă latentă rezultată din „horme" este instinctul, care realizează sinteza excitaţiilor interne cu cele externe, în sensul adaptării Individuale. Instinctul formativ va determina ulterior, prin diferenţiere, sfera instinctuală şi a vieţii afective-şi, pe de altă parte, sfera ce cuprinde orientarea şi cauzalitatea. Plecînd de la aceste noţiuni, la care a adăugat ti mia, GUIRAUD elaborează teoria spec- 340/SIS Sistem limbic , Sistem mevos trului nervos ai personalităţii sub cele două laturi ale sale : psihologică şi anatomo-f» zio logică. Referitor la aspectul anatomo-fiziologic, GUIRAUD utilizează datele neurofiziologiei pentru a afirma unitatea funcţională pe care o reprezintă, paleocortexul (sistemul limbic), talamus ul şi hipotalamusul, ca structuri implicate în realizarea comportamentelor corespunzătoare satisfacerii motivaţiilor biologice vitale. Tot GUIRAUD apreciază rolul activator al substanţei reticulare, ca fiind — sub aspect psihologic — dovada că subiectul „este viuw. Pe această baza neurofiziologică, el elaborează teoria sistemului hormotimic,. cu rol dinamizator şi avînd următoarele componente : • hor mică — aspect dinamic, ce caracterizează tendinţa de a satisface motivaţiile biologice de tip primordial (foame, reproducere, apărare) ; • timică — aspect care presupune apariţia unor stări afective specifice, pozitive sau negative, în corelaţie cu activitatea instinctivă ; • efectorie — aspectul dinamic propri u-ziş, reprezentat de potenţialul realizator al componentei considerate. Acelaşi autor consideră că instinctul este numai aspectul izolat al acelui „hormeV al elanului vital, a! forţei care dirijează adaptarea individuală. Aspectul ti mic, „dovada de a fi viu“-, ttfe-o latură bazată, primőr diată, numita coenotimîe, globala, nespecifica, nuanţată de euforie sau anxietate, prin întegfare' permanentă în ambianţa externă varia bHă» Aspectul efector al sistemului hormotimic este realizat de influenţele activatorii sau inhibitorii ale acestuia asupra elanului vital, deci de ro^ui sau reglator. Se poate spune deci, că sistemul hormotimic — atît din punct de vedere psihologic, c't şi anatomo-fiziologic —-constituie nucleul fundamental al activităţii psihice, pe care se va dezvolta şi perfecţiona personalitatea. In acea ta opinie, personalitatea conştientă, deşi nu are un suport anatomic bine definit, este un ansamblu de elemente care stau la baza funcţiilor Eului conştient : constatare (constanţă), recunoaştere a unui eveniment psihic ca fiind propriu, delimitarea unităţii individuale organo psihice faţă de lumea exterioara şi adaptare, ca element de control şi reglare a dinamicii primordiale. Inteligenţa discriminativă, un alt sistem discutat de GUIRAUD, presupune complexul de elemente senzitive — senzaţiile discriminat ive — strîns legate de schema corporală. Această inteligenţă, avînd ca şuport anatomic girgsul po tcentral cortical, eşie unyl dintre elementele pe care se bazează sistemul hormotimic. Voinţa, decizia, „personalitatea morali şi socială* sub aspectul simţului de răspundere si al demnităţii umane au ca suport anatomic neocortexul prefrontal. Leziunile suportului , anatomic al unuia dintre cele ,patru sisteme enumerate mai sus determină tablouri clinice diferite (de exemplu, afectarea hipotalamusului, a rinencefa-iului, ar putea explica aspectele clinice ale aurei epileptice temporale, ale crizelor de agresivitate etc.). Preponderenţa funcţională a unuia dintre cele patru sisteme descrise de GUIRAUD ar putea, constitui o bază pentru localizarea precisă a punctului de plecare al simptomatologiei psihopatologice (de exemplu, afectarea sistemului hormotfmic poate sta la originea, tulburărilor caracteristice maniilor, melancoliilor, hebefreniei leziuni ale girusului postcentral şi ale ariilor prefrontale, pot fi cauza tulburărilor caracteristice confuziei mintale, demenţei etc.). 624. SISTEM ÜMBJC (cf. lat. limbus „margine") • Este constituit dintr-un ansamblu de structuri de origine telencefaligă, formînd un inel pe faţa internă a emisferelor cerebrale, în jurul joncţiunii acestora cu diencefalul. _Mpdelat _ î n t i Vn p u I _estenţei de.evenimen- tele şi circumstanţele trăite de subiect, joacă un Toi i mporţapt în viaţa..psihică. Este implicat în cpmpararea informaţiilor nou primite cu experienţa anterioară şi conferă, în acelaşi timp, datelor noi coloratura afectivă şi influenţa motivaţiei, reaiizînd astfel „starea de motivaţie". A fost demonstrată experimental intervenţia sistemului limbic în comportamentele agresive şi faptul că el contribuie la instalarea sentimentului de identitate personali, prin integrarea experienţei de origine internă şi externă. Leziunile la nivelul sistemului JimbjC determină fenomene ca : tranzitivism, halucinaţii,, experienţe delirante acute, într-un cuvînt „o tendinţă paranoidă" (MAC LEAH, 1970). 625. SISTEM NERVOS (cf. fr. systéme ner-ve'ux) • Totalitatea structurilor nervoase centrale (ax cerebro-spinal — sistem nervos central) şi periferice (nervi şi ganglioni extra-nevraxiali), care au ca unitate anaţomo-func-ţională neuronul şi îndeplinesc următoarele funcţii: • coordonează şi integrează activitatea specifică a diferitelor organe, aparate, Sistem nervos central QRIEMARE biţii sec! EXCITARE ACJWNE MOÎQRtE (factori de mediu} Iubiţi!sec. ORGAHiGRAMA RERREZEHTÎHD SISTEMUL CIBERNETIC AL NEVRAX ULUI UHAN l după Nicoiau si BQIdceanuJ 967 ) . sisteme ; controlul nervos se realizează rapid, cu mare specificitate, dar este de scurtă durată, spre deosebire de controlul hormonal, care intervine tardiv, dar a cărui acţiune se prelungeşte în timp ; • prin funcţia de control şi integrare, sistemul: nervos oferă organismului posibilitatea integrării într-un mediu cu constante variabile ; această integrare se realizează prin acţiune adecvată şi rapidă, asigur înd menţinerea integrităţii structurale şi funcţionale a organismului, deci supravieţuirea speciei (EXARCU) ; • asigură substratul anatomic ai funcţiilor psihice complexe, superioare, caracteristice omului (gîndire, inteligenţă etc.). Activitatea sistemului nervos se bazează pe informaţii, pe care le poate prelucra în aşa fel, încît asigură permanent date despre lumea înconjurătoare neuniformă, neomogenă şi în perpetuă mişcare. Datorită acestei funcţii de „informare**, sistemul nervos şi activitatea lui sînt comparate cu un calculator electronic ; creierul prelucrează însă o cantitate mult mai mare de informaţii, într-un timp mai scurt. O altă deosebire faţă de calculator o constituie faptul că si stern u l nervos completează prel u-crarea informaţiei cu elemente personale, cu .preferinţe determinate _de , necesităţile biologice, de stările emoţionale şi afective ale individului. 626. SISTEM NERVOS CENTRAL (cf. fr. systéme nerveux central : vezi gr. systema) • Componentă a sistemului nervos care controlează cea mai mare parte a funcţiilor organismului — activitatea somatică —, a organelor vegetative şi chiar mecanismul de secreţie al unor glande endocrine. Rolul său constă în recepţia unei cantitaţi imense de informaţii, atît din mediul intern, cît şi din cel extern, de integrare a acestor informaţii şi elaborare şi transmitere a răspunsurilor motorii şi se-cretorii adecvate. Unitatea anatomică a sistemului nervos central este neuronul, celulă diferenţiată specific şi dotată cu capacitatea de a genera şi conduce impulsuri nervoase. Structurile de suport sînt reprezentate de celule gliale. Unitatea funcţională este actul reflex, prin care sistemul nervos contribuie la integrarea — ca tot unitar — organismului în mediul înconjurător şi la stabilirea unui echilibru dinamic cu acest mediu. Sâ2/$IS Sistem nervos vegetativ (SNV) mtrkoiMl al B-leo SECŢIUNE SÂ6ITAIĂ PRIN CREIER ' dupd Toldt şi Hochstetter) Unitar structural şi funcţional, sistemul nervos central, forhnat din măduvă şi encefal (axul cerebro-spinal), are două componente, cu funcţii bine definite: • sistemul nervos\al vieţii de relaţie (somatic), care asigură adaptarea organismului şl echilibrul cesüjja *n raport cu variabilele mediului extern; • sistemul nervos vegetativ, care coordonează permanent acti'vitaiea organelor interne. Separarea este evidentă mai ales în ceea ce priveşte nivelul periferic al structurii sistemului nervos şi acţiunea acestuia asupra structurilor electoarei La nivel central însă, structurile nervoase ce controlează activitatea somatică şi vegetativă se află localizate în aceleaşi ' segmente ale axului cere'bro-spinal. Pe de altă parte, reflexele complexe somato-vegetative şî vegetativo-somatice şi, în mod deosebit, reacţiile complexe de adaptare confirmă unitatea structurală şi funcţională a sistemului nervos central. Întrucît sistemul nervos central constituie suportul anatomic al vieţii psihice, afectarea sa la nivelul oricărei componente presupune apariţia unui tablou psihopatologic. Variabili-tatea şî polimorfismul tablourilor clinice care însoţesc procesele lezionale se explică prin complexitatea structurala şi funcţională a sistemului nervos central. 627. SISTEM NERVOS PARÁSIMPATÍC (cf. fr. systéme nerveux parasympathiqUe) PARA-SIMPATIC — sistem nervos. 628. SISTEM NERVOS SIMPATIC (cf. fr. . sin. .>. systéme nerveux sympothique) S l M PAT 1C — sistem nervos. 62.9. SISTEM NERVOS VEGETATIV (SNV) (cf. fr. systéme nerveux végétatif) • Structurat ca un complex de formaţiuni nervoase şi periferice, sistemul nervos vegetativ controlează şi coordonează activitatea aparatelor şi organelor interne ale organismului. Rolul lui constă, de fapt, în autoreglarea şi adaptarea activităţii acestor organe — prin neuroreflexe locaie sau generale — la situaţii variabile ce apar în decursul vieţii individuale. Se poate spune deci că, în timp ce componenta somatică a sistemului nervos central controlează interrelaţiile reciproce dintre organism şl mediu, sistemul nervos vegetativ stabileşte conexiuni între organele şi aparatele aceluiaşi organism. La baza acestor particularităţi funcţionale ale celor două sectoare — somatic şi vegetativ — stau deosebiri de ordin anatomic, cu toate că între cele două componente se stabilesc — prin poziţionare centrală şî periferica — reiaţii de strînsă interdependenţă. Astfel, fibrele somatice cerebro-spinale Sistem nervos vegetativ S/S/343 «deservesc elemente motorii şi senzitive ale "someij în timp ce structurile SNV controlează activitatea viscerelor toraco-abdominale, cît şi componenta vegetativă a, sector ului somatic. Cu toate aceste particularităţi, SNV se supune controlului scoarţei cerebrale, integrîndu-se atît anatomic, cît şi funcţional, în unitatea reprezentată de sistemul nervos central. Spre deosebire de acesta însă, sistemul nervos vegetativ are o activitate continuă, permanentă, atît în stare de somn, cît şi .în stare de veghe. La baza acestei activităţi stă, NORADRENALINĂ), serotoninergice (—► SEROTONINÂ) şi dopam i-nergice (-> DOPAMINĂ). Se pare că sistemul adrenergic produce desincronizare (blocarea ritmului alfa), trezire corticală ,şi reacţie motorie. Formaţiunea reticulată se comportă ca un acumulator de energie, provenită atît din influxuri nervoase, cît şi din factori biochimici. Influxurile nervoase provin din aferente 'sénzí.tivo-senzö riaje, vegetative şi motorii, iar. dintre ele, durerea are o importanţă deosebită, în sensul activării vigilenţei. Stimuîii du re roşi sínt, de altfel, utilizaţi de clinician, pentru a aprecia profunzimea unei stări coma-toase. Un roi deosebit de important î| au impulsurile provenite de la nivel cortical. Se afirmă (MEYER) că neocortexul cerebral poate, în anumite Cazuri / să participe la propria-!1 trezi re, pri n i ntermedi ul formaţi uni i reticulate. Activarea substanţei reticulate se poate face (după MOUNTCAS.TLjE) prin : • mecanism autonom^ prin care substanţa reticulată " păstrează un anume tonus ■ ^funcţi-on^T (probabil prin factorii umo- rali), «chiar ;după- suprimarea tuturor conexiunilor aferente ; tt; * ;- • impulsuri sosite prin colateralele nespecifice ale căilor sensibilităţilor specifice ; • impulsuri de la cortex,. care realizează circuitul reverberant^ activator cortico-retioulo-corticaî. ’ Factorii biochimici cu acţiune asupra formaţiei reticulate sînt reprezentaţi de presiunea parţială a bioxidului.de carbon, cu rol excitator (hipercapnia determină „.trezi re “ corticală şi desincronizare EEG, iar hipocapnia produce somnolenţă şi unde lente EEG), şi presiunea parţiala a oxigenului, cu .efecte inverse, fiind de remarcat, în acest sens, sensibilitatea deosebită la hipoxie atît a formaţiunii reticulate, cît şi a cortexului cerebral. Noradrenalina produce „trezire4* corticală, stimulează SRAA, barbituricete . deprimă activitatea reticulară, iar amfetaminele o amplifică. Factorii modulatori ai activităţii reticulate sînt : influenţele corticaîe, acţiunea corpilor striaţi cu roi inhibiîor, modificările brutale de tensiune arteriali (de -exemplu, .catecolaminele descărcate în „starea de alarmă“ produc reacţie de trezire dar, prin creşterea tensiunii arteriale, au tendinţa cje dezactivare reticulară, proba|)il ca reacţie de protecţie). în explicarea .mecanismelor inducerii stării de somn, se pune accent, în ultima vreme, pe dezactivarea reticulată. SiSJEMUL RETICUIAT ACJtVAm ÁSCEtitííNl (topd MACm) Formaţiunea reticulată activatoare, ascendentă este localizată din partea inferioară a bulbului' pînă la joncţiunea meXencefalo-dien-cefali că şi este conectată cu scoarţa prin căi difuze polisinaptice, precum şi cu alte structuri cu roi integrativ la nivelul sistemului nervos central . Rolul esenţial constă în rpenţinerea stării de Vigilenţa, a tonusuluidinamogen al structurilor corticaîe. Mai intervine în:stări comportamentale (de exemplu, starea de alerta, de-alarmă^ însoţite dé modificări neuro-vegetatiye, reacţie de apărare, de fugă}- Şt tn-fluenţează, în sensul creşterii amplitudinii, potenţialele corticaîe evocate. Formaţiunea reticulată facilitatoare descendentă are aceeaşi topografie cu sistemul reticulat ascendent, dar are influenţe pozitive asupra motoneuronilor medulari şi asupra reflexelor miotatice şi acţiune de inhibare a reflexelor nodceptive. Cercetări histologice recente au precizat existenţa unor neuroni cu. axon, prezentînd o ramură, ascendentă şi una descendentă, de - unde presupunerear că există o singură formaţiune reticulată cu acţiune bipolară. • - Formaţiunea reticulată inhibitoare- descendenta, este localizata limitat,-la, nivel bulbar, dar .activarea ei reduce, amplitudinea reflexe- 346/SIS Sistem (de) semnalizare îor miotatice, faci 1 itînd în schimb apariţia reflexelor nociceptive de flexîe. Tulburările activităţii substanţei reticulate determina manifestări clinice polimorfe. Stările de comă au !a bază (indiferent de origine) CAILE NORADRENERGICE fdupa C.R NOBACK) 1-Nucleu pontfa oral ', 2-Nucleu ponrin caudal\3-Nudei reticulari bulbari; IrLocus coeruleus; S-Colicul inferior ;6-Colicu[ super^l'Uipacam^y S-faktmtrs' 9-Hipofalamus; 10'Corp amigda/ion \îl-Cortex cere" bral\ 12-Sistem limbic*. o disfuncţie reticulată (leziuni traumatice sau vasculare (a nivelul trunchiului cerebral, tumori, abcese sau hemoragii cu creşterea volumului emisferic, hematoame sub- sau extra-durale, come extracerebrale — cardiace, hepatice, renale, dismetabolice, diabetice, toxice etc.). Crizele de tip „drop-attacks“ se manifestă prin căderea subiectului fară pierderea cunoştinţei şi- cu posibilitatea rapidă de revenire. Criza poate fi favorizată de rotaţia bruscă a capului şi traduce o insuficienţa vertebro-baziIară, care are drept consecinţă dispariţia tonusului muscular prin inhibarea formaţiunii reticulate descendente. Se mai descrie mutismul akinetic Cavis, frecvent confundat cu stările comatoase, datorită dispariţiei oricărui act motor voluntar. Bolnavul— deşi mut şi imobil — este conştient ş» poate comunica cu ambianţa într-un anume cod (mişcări de pleoape, gtobi oculari sau chiar mişcări ale degetelor). Sindromul, care apare rareori, are prognostic fatal. Se poate, de asemenea, presupune că procesul convulsiv caracteristic epilepsiei, hipersincronizează grupe neuronale ce aparţin diferitelor structurF nervoase cu rol în producerea stării de veghe. 632. SISTEM (DE) SEMNALIZARE (I şi !!} • Emisferele cerebrale au posibilitatea de a primi din mediul in?te rn şi extern diverşi stimuli, prin intermediul aparatului senzorial. Acesta, diferenţiat după modalităţile senzoriale receptoare (analizator optic, olfactiv, acustic,, gustativ, veştibular, tactil, kinestezic) transmite de la nivelul organelor de simţ, prin* lanţuri neuronale ascendente, pînă la nivel cortical, informaţii primite din interiorul şi din exteriorul organismului. Excitaţiile generate la nivelul aparatului senzorial se combină într-o configuraţie unică, manifestată subiectiv ca trăire conştientă, senzorială, şi determină drept consecinţă obiectivă un comportament reflex adecvat. Stimulii care acţionează asupra aparatului senzorial devin — în cadrul activităţii de semnalizare — semnale, în măsura în care ei pot declanşa un răspuns reflex (o reacţie ulterioară asociată). Semnalele au, deci, atît un rol informaţional, cît şi reglator, ele fiind caracteristice numai acelui ţipi de sisteme informaţionale dotate cu capacitate de autoreglare (de exemplu, sistemul nervos). PAVLOV atribuie diferite niveluri de localizare semnalelor în sistemul nervos (subcortical, imaginativ, verbo-conceptual). Semnalele care pot declanşa răspunsuri reflexe stau la baza primului sistem de semnalizare, comun atît omului cît şi animalelor. Pe baza acestui prim sistem de semnalizare senzorială, se dezvoltă Ia om al doilea sistem de semnalizare, superior şi cu rol de control al acestuia — limbajul. La baza conştientizării’ stă faptul că semnalele senzoriale au drept corespondent semnale verbale, instanţă decisivă de cunoaştere şi autoregla]. Această corespondenţă se realizează prin iradierea electivă (SMOLENSKl). PAVLOV afirma că „senzaţiile şi reprezentările noastre referitoare la lumea externă sînt primele semnale ale realităţii, în timp ce semnalele concrete, limbajul şi excitaţiile ce sosesc Ta scoarţă de la organele vorbirii Sistem temperamental S/S/347 reprezintă-semnale de ordinul doi, semnale ale 'semnalelor44. Utilizarea lor presupune abstragere de la realitate şi generalizarea prin gîn- !3h Q) t/y U. Cu CX ; Sitiomanié ; Situaţiei ; Situaţie de grup SÍT/351 639. SITIO- (cf. gr. sition „hrană, aliment*4) • Element de compunere care introduce referirea la hrană, alimentaţie» 640. SmOFO£IE(F> (cf. s/t/o-; gr. phobos „teamă**) — sin. SIBOFOBIE(P) • Comportament constînd în refuzul de a mînca şi a bea (-» REFUZ ALIMENTAR). Sitiofobia este întîlnită foarte rar, avînd ca substrat un mecanism obsesivo-fobic. In această situaţie, ea are anumite caracteristici : poate fi legată de un anumit loc sau este. selectivă în raport cu anumite alimente; poate fi determinată de fobia de îngrăşare, de intoxicare sau de evocarea unei situaţii care i-a provocat subiectului dezgust. Refuzul ' alimen tar este însoţit de raţionalizări şi ritualuri multiple, legate de bilanţuri calorice meticuloase.. Uneori, fazele de sitiofobie alternează cu faze de bulimie culpabilizante. Sitiofobia veritabilă se întîlneşte la personalităţi obsesivo-fobice sau isterice, în schizofrenii, în deliruri paranoide sau paranoiace. 641. S1TIOMANIE (cf. s/t/o-; gr. mania „nebunie") - sin. ESTIOMANIE ; HIPERORE-XIE • Apetit alimentar exagerat, pentru orice fel de aliment, fără preferinţe. Ingestia de alimente devine o preocupare principală, se face exagerat şi nu determină senzaţia de saţietate. Se întîlneşte în manie (periodic), schizofrenie, oligofrenii grave, demenţe, la debutul paraliziei generale progresive etc. 642. SITUAŢIEÎD) delir (cf. fr. situation) • Delir descris de LEVY-VALENSI, în care -subiectul afirmă că are o situaţie materială sau socială superioară celei reale. Deşi afirmaţiile lui nu ccfrespund realităţii, bolnavul refuză orice explicaţie logică. 643. SITUAJIE FOBOGENĂ • Circumstanţă în care individului suferind i se declanşează o teşmă intensă, deloc justificată în raport cu posibilităţile reale de desfăşurare ulterioară a •evenimentelor. Situaţiile fobogene prezintă o specificitate foarte accentuată în cazul adulţilor, dar ele pot fi reduse, în principiu, la trei situaţii generale : • teama de locuri complet deschise, de spaţii largi (poduri, străzi, stadioane, aeroporturi etc.) —- tip agorafobie; • teama de locuri închise — tîp claustro-fobie ; • teama de mijloace de transport (în special metroul şi avionul). Situaţiile fobogene sînt evitate pe cît posibil de individ sau, în cazul în care acesta nu le poate face faţă, trebuie găsite măsuri de „protecţie** din cele mai diverse (persoanele trebuie să fie însoţite). . Situaţiile fobogene pot accentua şi alte fobii, ca tanatofobia, fobofobia, nosofobia etc. -* FOBIE; TOPOFOBIE. 644. SITUAŢIE (DE) GRUP • Metodă constînd în psihoterapie analitică de grup, bazată pe un sistem de relaţii (participări, intervenţii) care se stabilesc în procesul comunicării djntre membrii grupului în discuţia liberă. Situaţia de grup se consideră constituită la. sfîrşitul primei faze a procesului analitic, faza marcată de centrarea grupului pe grup (membrii grupului se acceptă reciproc şi îşi acceptă apartenenţa la .grup). Există cîteva. fenomene, caracteristice pentru situaţia de grup : • fenomenul, socializării: acceptarea reciprocă, deplasarea centrului comunicării de la „eu** spre „noi** ; • fenomenul oglinzii : relaţiile dintre membrii grupului favorizează confruntarea fiecăruia cu propriile imagini (în plan social, psihologic, corporal) ; imaginea de sine se obiectivează, se desprinde din deformările nevrotice, se reglează în cadrul interacţiunilor de grup ; • fenomenul „condensatoruluiu : „ténsiunea comună de grup** (EZRIEL), care favorizează scăderea rezistenţelor şi manifestări ale psihismului profund ; • fenomenul lanţului : legat de momentul de tensiune, constă în faptul că o asociaţie a unui membru al grupului declanşează alte asociaţii la ceilalţi membrii ; monitorul nu va intra în acest lanţ asociativ (intrarea sa ar putea provoca o întrerupere); • fenomenul rezonanţei : membrii grupului reacţionează diferit la aceeaşi împrejurare, conform acelor nivele de dezvoltare .. la care s-au produs fixaţii ; 352/Şff Şiimtţie mterpérsontilú m teoria : orice grup dispune, iniţial, dé un ansamblu de credinţe, convingeri care nu corespund' realităţii ; acestea alcătuiesc o „teorie" corespunzătoare, anumitor trebuinţe emoţionale, prin carfe pacienţii îşi explică, ceea ce ii se în-. tîmplă ; această teorie este impregnată de ficţiune şi are la bază un material inconştient; *é fenomenul susţinerii : grupul sprijină, favorizează şi acceptă exprimarea emoţiilor .şi sentimentelor oricărui membru al sau; astfel, grupul esté tolerant, securiZant şi favorizează exprimarea spontană si autentică a individului ; <• jemmenul subgrupurilor : fracţionarea grupului pe baza unor concentrări emb-ţ+onale care întăresc diferite intefkcţiuni •intre anumiţi membri ai.- grupului ; subgrupurile se pot forma- în baza unor afinităţi sau în baza unor identificări, complementarităţi, elemente transferen-ţîale, analogii simptomatice;, pot fi lăsate să se dezvolte liber, terapeutul intervenind numai atunci cînd un sub-grup generează blocaje în terapie ; «• fenomenul tăcerilor : greu suportat de grup, în majoritatea cazurilor este e-fectul rezistenţelor ; nu este vorba de ; lipsă de comunicare, ci de.tensiune emoţională şi anxietate ; tăcerile nu ?vor fi întrerupte de monitori, ele vor ţi ulterior. interpretate în cadrul grupului ; „ţapul ispăşitor11 : un membru aî grupului asupra căruia toţi ceilalţi proiectează sentimente de , cúlpabilitaté de obicei, „ţapul ispăşitor" este ales de grup, dar această alegere este favorizată şi susţinută de caracteristicile persoanei care capătă acest rol ; alegerea şi conservarea îndelungată a unui „ţap ispăşitor" semnifică faptul că grUpul are mari dificultăţi ín exprimarea -agresivităţii şi culpabili- tăţii ; persoana care intră în * rplul „ţapului'ispăşitor** are nevoie de aceasta proiecţie a sentimentelor celorlalţi (este vorba aici de două, trebuinţe : trebuinţa grupului de a pedepsi şi trebuinţa unui membru al grupului de. a fi pedepsit) ; fenomenul „ţapului, ispăşitor" se. va interpreta în ‘grup ; • fenpmenul „străinului*1 : reacţiâ membrilor, g/tipuiui faţă de o persoană nou introdusă în grup, reacţie de evitare sau.respingere (străinul, ca element nou? este perturbator prin însăşi prezenţa sa ; perturbarea se rezolvă fie prin expulzarea străinului din grup, fie prin asimilarea sa) ; în grupul psihoterapeutic, apariţia străinului naşte rivilitate şi gelozie ; solidaritatea de. grup revine fa un narci-sism al grupului, care determină ostilitatea faţă de străin ; terapeutul nu va interveni decît dacă ostilitatea grupului devine atît de intensă încît împiedică travaliul terapeutic ; • fenomenul „istoricului“ (existent în majoritatea grupurilor) : un membru al grupului este interesat de tot ceea ce s-a petrecut în grup de la formarea lui ; el se conce.ntrează as upra ţrecut u {ui, ope r înd permanent comparaţii între situaţia prezentă şi situaţia trecută ; de fapt, „istoricul** se opune schimbării, reprezentînd ,reziste nţşte grupului la schimbare ; „istoricul* are el însuşi mari rezistenţe la schimbare, pe care le deplasează asupra grupului ;.el apare dé obicei atunci cînd în grup este introdus un străin — deci fenomenul „străinului** ár atrage düpa sine fenomenul „istoricului “ ; • fenomenele de ritm şi, de tensivm : sînt legate de dinamica grupului, exprimînd forţele de ruptură şi forţeJe de coeziune, respingerile sau ostilităţile şi atracţuie ; ritmul şi tensiunea depind de anumite întîmplări, evenimente din grup ca : absenţa unui membru al grupului, introducerea unei persoane noi etc. ; grupul îşi va dezvolta un ritm propriu, în funcţie de interacţiunea forţelor sale; .tensiunile din grup sînt generatoare de schimbări ; terapeutul va fi atent la ritmul şi tensiunea grupului, dar nu va forţa dinamica proprie grupului. 645. SITUAŢIE INTERPERSOMALĂ • Configuraţie de relaţii in te r uman e sta b lifte într-un anumit cadru s păţi o-tém porai şi implicînd o anume stare psihologică generată de’aceste Situaţie juridica a bolnavului psihic StT/353 relaţii..: Situaţia interpersonală se construieşte pe un anumit spaţiu, comun celor care intră în interacţiune ; are o structură proprie, constituită prin funcţionarea rolurilor persoanelor care comunică reciproc în spaţiul respectiv ; este reglată normaţiv-axiologic, prin însăşi exprimarea statutelor în roluri. Situaţia interpersonală reprezintă deci un ansamblu al relaţiilor de poziţie şi de acţiune, stabilite între două sau mai multe persoane. Orice schimb de mesaje la nivelul relaţiilor umane poate deveni o situaţie interpersonală, în măsura m care acest schimb se produce într-un cadru spaţio-temporal delimitat şi provoacă o stare (tensiune) psihologică. Situaţiile interpersonale sînt implicate în diferite tipuri de relaţii : relaţia medic-pacient, relaţia psiho-terapeutică, cura analitică, terapia de grup — în sistemul medical ; orice alt tip de relaţii care răspund criteriilor de mai sus (relaţiile fanm.Baie, relaţiile profesionale etc.) — în sistemul comportamentelor sociale. Dinamica u-nei situaţii interpersonale este determinată de motivaţiile persoanelor care interacţionează ; există, astfel, o dinamică manifestă şi o dinamică latentă, fiecare situaţie implicînd categorii de motivaţii la nivel explicit şi implicit. Ec-toMi-terul unei situaţii interperfonale depinde de natura motivaţiilor şi de măsura în care ele sînt potenţial sau manifest conflictuale. Situa-tiiIe interpersonale pot fi latent conflictuale şi numai aparent echilibrate, caz în care ele pot genera simptome la umil dintre parteneri (tn. situaţiile de cuplu, de grup, de familie). Schimbarea unei situaţii interpeFSOfvaie1 se realizează în funcţie de evoluţia partenerilor împlicaţî, evoluţîe care; fa rîndu! ei, se desfăşoară şi se articulează în raport cu jocul motivelor. 646. SITUAŢIE JURIDICĂ A BOLNAVULUI PSIHIC • Totalitatea reglementărilor legale, menite să ofere protecţie bolnavului psihic, exprimînd atitudinea umanitară a societăţii faţă de acesta, cristalizată şi instîtuţionalizată In ultimele două secole (după reforma lui PINEL). Bolnavul psihic trebuie considerat o persoană ce necesita protecţie datorita alterării stării sálé de sănătate de către o maladie care îi afectează variabil facultăţile de a discerne, de s-şi exercita liber voinţa în domeniul ad-ministarii bunurilor proprii sau ale familiei sale, al luării unor decizii,.al exercitării unor drepturi şi obligaţii. Regiemeetările se întemeiază pe o accepţiune largă a noţiunii de alterare a facultăţilor mintale, ca şi a celor fizice -(EY), dar nu au şi un caracter discriminatoriu, care să-l situeze pe bolnavul psihic într-o poziţie de inferiori- tate degradantă sau de izolare socială (F. GÎLDĂU, 1986). Principiile după care sînt formulate aceste reglementări legale în diferite ţări sînt stipulate de o serie de convenţii internaţionale, adoptate în plenul unor organisme profesionale sau politice şi sociale, în care sînt reprezentate aproape toate ţările lumii : Declaraţia Universală a drepturilor Omului (1948), Declaraţia Drepturilor Copilului (1959), Declaraţia Drepturilor Deficientului Mintal (1971) şi Declaraţia Persoanelor Handicapate (1976), adoptate de ONU, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi Paietul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (1966), ratificate de ţara noastră în 1974, Declaraţia Asociaţiei medicale mondiale (Helsinki şi Tokio, 1974), Declaraţia Adunării Generale a Asociaţiei mondiale de psihiatrie (Hawăi, 1978). Aceste documente specifică : • egalitatea în drepturi a bolnavului psihic cu oricare concetăţean al Său (punctul 4 — Declaraţia Drepturilor Persoanelor Handicapate, articolul 1 — Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, punctul 1 — Declaraţia Drepturilor Deficientului Mintal) ; • recunoaşterea aceloraşi drepturi civile ca şi pentru ceilalţi cetăţeni, iar în situaţia „în care nu şi le pot exercita deplin, necesitatea protejării lor prin lege şi în conformitate cu avizul experţi lor psi hja-tri asupra capacităţii/incapacităţii lor în diferite sectoare (muncă, drepturi civile, alte capacităţi, sociale — punctul 8, 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, punctul 7 din Declaraţia Deficientului Mintal, punctul 4 din Declaraţia. Drepturilor Persoanelor Handicapate, articolul 9, punctul 1 şi 4, articolul 14, punctul 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, Declaraţia Asociaţiei Mondiale Psihiatrice) ; • dreptul la îngrijire şi tratament medical, psihologic, recuperator, la educaţie, deprinderea- unei profesiuni, ia orice alt a j uto rin dreptăţi t d e sta rea handi capa-tului fizic, psihic sau social (punctul 6 din Declaraţia Drepturilor Persoanelor Handicapate, punctul 2 din Declaraţia Deficientului Mintal, articolul 12 din Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale, culturale, Declaraţia Asociaţiei Mondiale Psihiatrice) ; o dreptul de a trăi într-o ambianţă gfupală adecvată, care să-i stimuleze resursele fizice, psihice, creative şi recreative, oricare ar fi ele (familie sau substitutul ei, 23 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 354/S/T Situaţie limita ; Sivadon-Bouquerel^ ; Sjögren-Larsson íS) instituţionalizat de societate — articolul 9—12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, articolul 17 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, punctul 9 din Declaraţia Drepturilor Persoanelor Handicapate) ; • a^^tenţă legală calificată pentru protecţia lor şi a bunurilor lor (punctul 11 din Declaraţia Drepturilor Persoanelor Handicapate, punctul 5 din Declaraţia Drepturilor Deficientului Mintal). In ţara noastră, aceste principii sînt reglementate constituţional şi juridic prin Legea nr. 3/1978 articolul 2, Legea nr. 7/1977 articolul 71, Decretul nr. 313/1980 care înlocuieşte Decretul nr. 12/1965 privind asistenţa bolnavilor psihic periculoşi, articolul 99—115 din Codul Penal şi articolul 117 din Codul de Procedură Penală privind bolnavii psihic şi minorii care au săvîrşit fapte aflate sub incidenţa legii penale, articolul nr, 9 din Codul Familiei şi articolul 613 din Codul de Procedura Civilă, privind categoria juridică de alienaţie mintala şi debilitate mintala cronică, articolul 239, 453, 455 din Codul de Procedură Penala, care reglementează suspendarea urmăririi penale în caz de boală gravă (inclusiv boală psihică), respectiv amînarea executării pedepsei sau întreruperea ei. O menţiune specială trebuie făcută dreptului de a refuza tratamentul., corolar al dreptului la tratament (CURRAN, HARQING, 1978). Această, -situaţie' limită, existentă în orice domeniu al medicinii, ţine mai mult de aspectul formal ai drepturilor bolnavului, decît de sensul profund uman al intervenţiei medicale, căreia i se pretinde operativitate, chiar şi împotriva dorinţei pacientului, dacă viaţa sa este ameninţată de o circumstanţă medicală cu caracter de urgenţă, internările prin „plasament non-vo-luntar" în psihiatrie implica întotdeauna o stare de periculozitate faţă de care psihiatrul are datoria profesională de a interveni. Dealtfel, în plan formal, internarea obligatorie implică tutelarea bolnavului de către unitatea spitalicească, a cărei obligaţie este de a-! trata şi de a hotărî în consecinţă, în numele şi în interesul acestuiá. 647, SITUAŢIE LIMITA • Concept al filozofiei existenţialiste, desemnînd împrejurări acut problematice, în care îi sînt revelate conştiinţei determinaţiile ontologice fundamentale ale fiinţei umane. Moartea, solitudinea, culpabilitatea, anxietatea, incomunica-bilitatea etc. tulbură falsele certitudini ale conştiinţei înstrăinate în anonimatul tern, banal şi depersonalizant al mediocrităţii,.cotidiene, confruntînd Eul cu precaritatea condiţiei sale. Stare privilegiată de luciditate reve- r*v-> eliberată de convenţii şi prejudecăţi liniştitoare, dobîndeşte statutul autenticităţii existenţiale, sesizind coordonatele ontologice ale trecerii sale prin lume. 648. SIVADÓN-BOUQUERÉL(S) sindrom! -sin. ELEOPTENOFAGIE e Sindrom descris în 1946, reprezentind un tip de monomanie, manifestată prin utilizarea parfum uri lor. 649. SJÖGREN-HALLGREN(S) sindrom -siri. GRAFFES-HALLGREN(S> sindrom ; HALL- GREN-SJÖGREN(S) sindrom HALL- GREN(S^ sindrom. . 650. SJOGREN-LARSSON(s) sindrom sin, ERITRODERMIE IHTIOZIFORMĂ • Afecţiune cu caracter familial-ereditar, cu transmis tere recesiv autosomală, descrisă în anul 1957 de SJÖGREN şi LARSSON. Clinic, se caracterizează prin triada sirft’pto-matologică: ihtioză congenitală, oligofrenie, diplegie spastică. Ihtioza se evidenţiază chiar de la naştere (tegumente îngroşate, hipercheratozice(! :.ci* leziuni de |ichenif[care mai ales la nivelul articulaţiilor mari). Întîrzierea psihică esţe. mai evidentă după primul an de viaţă, coeficientul de inteligenţă fiind frecvent sub 20. Dipiegia spastică este localizată mai ales la membrele superioare (pareze sau paralizii). Inconstant se asociază anomalii craniene şi scheletice,, degenerescenţă maculară şi cerebeloasă^ .. .. Deşi eti o patogen ia nu este încă precizată, consanguinitatea părinţilor pare a avea un. rol important în apariţia şi transmiterea sindromului. WITCOP şi HENRY au constatat o S'Jongers ; Sk-Bamate W ; Skinner B. F, ; Sk-Lygen 5/0/355 creştere a acizilor ami naţi (mai des a histidinei) ■írt* urina bolnavilor. •Evoluţia şi prognosticul sînt rezervate, datorită caracterului progresiv al manifestărilor clin'fce. Oligofrenia şi diplegia spastică constituie' u;n handicap important în desfăşurarea unei 5 vieţi normale. ^ Nu.” exista tratament etiologic. }‘65*1. S’JONGERS(s> sindrom • Tulburări afe’iaetîvităţii musculare provocate de alcaloză la1 foştii sportivi. Adaptarea la eforturi muscu-lâle regulate provoacă o alcaloză gazoasă, care pyrrtifte tamponarea metaboliţilor acizi produşi’ :de activitatea musculară. Cînd aceasta este brusc întreruptă, alcaloza nu mai poate fi compensată (rămînînd un mecanism supra-â'dâptativ inutil) şi favorizează tulburări în propagarea influxului nervos. Subiecţii nevrotici sînt mult mai afectaţi de această tulburare, fapt care sugerează şi considerarea unor determinări psihogene în etiologia acestui sindrbm : regretul pentru Viaţa sportivă, modificarea ritmului de viaţă, considerente exterioare cáré generează retragerea din activitate {âetidentări, suspendări) etc. Tratamentul preventiv constă în menţinerea unui anumit grad de antrenament la toţi atleţii care abandonează viaţa cornpetiţională (fÎANUILA, SOURNIA, 1982). * 652. SK-AMlTRtPTYt.INE(M) SUA - DCI Amitriptilinâ • Anti depresiv timoleptic, derivat -dibenzocicloheptanic de tip 10, 11-dihidro-N ,N^ dimeţiI - 5H - dibenzo / a,d /-cicloheptenă-A SUA - DCI Mepro-bamot • Tranchilizant, derivat propandiolic de. tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol di car barnát, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvul-sivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, aíéóoíism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deţvfani efecte secundare şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă**. Industria noastră farmaceutică îh pf?odu£e sub numele de MEPROBAMAT(M). 654. SKINNER Burrhus Frederlck (n. 1904) • Psiholog american. A urmat studii la Colegiul Hamilton şi a susţinut doctoratul în 1931 îa..Rarvard. A efectuat cercetări asupra com- portamentul ui animal după o^metodologie proprie, aşa numita condiţionare operantă, ale căror rezultate sînt publicate în prima sa carte : „Comportamentul organismului" (1938). B. F. Skinner Este considerat cel mai important „comporta-mentalist" al secolului şi fondatorul uneia dintre cele mai importante teorii în ceea ce priveşte învăţarea. în 1953 a elaborat lucrarea „Ştiinţă şi comportament uman", în care trece în revistă principiile folosite pentru întărirea, menţinerea sau ştergerea unui comportament dat, cu trimiteri la domeniile educaţional, legislativ şi medical. A publicat, de asemenea, o serie de lucrări despre învăţarea programată, despre terapiile comportamentale şi despre comportamentul verbal. 655. SK-LYGEN(M) SUA - DCI C/ordto-zepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilaminoT5-fenil-3H-1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă; nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răs-pîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NA-POTON(M). 656. SK-M ETHOCARBAMO L(M) SUA -DCI Metocarbamol • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1 ,2-pro-pandiol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi, secundar, anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice. 356/SLA Sió Kin >M) ^ Slăbiciune a Eului; Slăbire cura de 657. SK-PRAMINE* 658. SK-RESERPINE(M) SUA - DCI Reser-pina • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxi-benzóic esterif.icat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipo-tensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsii, pafkinsonism, copiilor sub trei ani. 659* SLAXIN(sr) Coreea — DCI Orfenadripa • Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip N, N-dimeti l-2-(0-metil-a-fenil benzi loxi)e-tilamină, cu evidentă acţiune miorelaxantă şi unele valenţe antidepresive (de mică intensitate), utilizat în special pentru combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii. 660. SlĂj&ICfUNE A EULUI-* Incapacitatea Éului de a permite manifestarea pulsiunilor instinctuale în mod controlat şi compatibil cu exigenţele exterioare. După GLOŞER, un Eu slab este acela care se supune prea mult instinctelor (principiul plăcerii) sau limitează exagerat instinctele (se supune exagerat principiului realităţii). Dacă în procesul dezvoltării personalităţii, Eul primitiv nu se integrează Eului total, se poate vorbi de slăbiciunea Eului. Eul slab perturbă adaptarea. Esté puternic acel Eu care face faţă cerinţelor realităţii şi trebuinţelor subiectului fără dezordini majore. Expresia adaptării subiectului la" realitate este dată de echilibrul realităţilor obiectuale.- După NUNBERG, forţa sau slăbiciunea Eului se apreciază în funcţie de modul înecare se combină instinctele vieţii şi instinctele morţii. Slăbiciunea Eului apare în nevroze, într-o anumită măsură, şi tn psihoze, în mod special, aici fiind vorba de un proces de de-structurare intens şi progresiv, cu afectarea simţului realităţii (Eul nu mái este în stare să păstreze relaţiile sâle obiectuale, el intră într-o regresie profundă la stadii pri- mare de dezvoltare). în nevroza obsesiohală, autorii vorbesc în acelaşi timp despre slăbiciunea şi puterea Eului. Acest lucru se datorează dedublării Eului într-o parte magică şi. una raţională, deci într-un sector prelogic şi unul logic. Partea raţională se aliază cu terapeutul. Partea magică întăreşte rezistenţele. Slăbiciunea Eului ţine de regresie şi fixaţie puterea Eului constă în efortul defensei psihologice spirituale, în jocul interior dificil în care obsesionalul se angajează penţru a rezolva- problema angoasei rezultate din dilema dorinţă-teamă. Această angajare necesită un travaliu intens şi, într-o astfel de perspectivă, FEDERN consideră că Eul obsesionâl dispune de vigoare, de subtilitate şi de o capacitate de rezistenţă opuse slăbiciunii şi absenţei de control a Eului isteric, Eul isteric fiind pasiv şi depăşit de evenimente. 661. SLĂBIRE — cură de • Pierderea îrv greutate provocată în mod deliberat, în vederea atingerii unei norme ponderale dorite (ideale). Scăderea numărului de kilograme.constituie o indicaţie medicală în cazul persoanelor supraponderale, în vederea prevenirii aterosclerozei, HTA, cardiopatiei ischemice etc. în psihiatrie, cura de slăbire poate avea uneori semificaţie cînd, depăşind, prin modalităţi şi motivaţie cerinţele obişnuite, capătă vatoare de simptdm. Astfel, fa tinerele "fete poate masca debutul sindromului de anorexie mintală' (— ANOREXIE MlNTAtĂ)~ sfu âf unei psihoze schizofrenice. Pentru diferenţiere se va avea în vedere prezenţa sau absenţa unei motivaţii serioase, caracterul raţional sau neraţionaf al reducerii alimentaţiei, ritmul scăderii în greutate, metodele folosite ■(refuzul selectiv sau global al alimentelor, exerciţii fizice, provocarea Vöméi, folosirea de clisme, laxative sau anorexigene — cu sau fără avizul medicului) şi asocierea cd alte tulburări psihice sau somatice. Este de menţionat rolul favorizant pe care îl pot avea unele anorexigene (prin structura chimică similară aminelor si mpati corni meti ce) în declanşarea unor episoade psihotiee, utilizarea acestor medicamente necesitînd o stricta supraveghere medicală (-» ANOREXIGENE). 662. SLÉEP DRUNKENNESS (engl.) - sin. IVRESSE DU SOMMEIL; SCHLAFTRUNKEN- HEIT $-l£‘ OBNUBILARE DE TREZIRE. 663. SLENDOL(M) Finlanda — DCI Fenflura-mină • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat fen il éti laminat, amină simpaticomime- Smiih-Lemli-Opitz Elveţia - DCI Ámfepra-mono • Psihostimulent, derivat fertiletilaminic de tip 2-(dietilamino) propiofenonă ; este o amină simpaticomirnetică anorexigenă cu performanţe .psihosiimulatoare inferioare amfeta-mineior, cele anorexigene fiind apropiate fenmetrazinei. Nu se asociază cu IMAO; în timp, poate realiza farmacodependenţă. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor. 665. SLIM-TABS(M) SUA - DCI Fendimetra-z ina • Psihostimulent anorexigen de tip (-f )-3,4-dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte ch3 simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei neuroleptice, tulburări de dinamică sexuală ; este contraindicat în stările de excitaţie psi homotor+e> anxietate, cerni-ţialitate, în timpul sarcinii. 6^ SLUCÉVSKI îs mai« (1903-1964) • Psihiatru rus. Şi-a început .cariera universitară la Institutul de Medicină din- Leningrad în 1927 ; după ce a condus,. între 1936—1946, una dintre catedrele unionale, a fost numit şeful clinicii de terapia psihozelor din cadrul Institutului Academiei Ruse, iar din 1947 a condus şi catedra de psihiatrie a Centrului de perfecţionare a medicilor. A elaborat importante lucrări de psihopatologie a psihozelor, terapie şi psihiatrie judiciară; dintre care menţionăm: „Etiopatogenia schizofreniei “ (1954), „Clasificarea tulburărilor de limbaj** (1956), „Debilitatea mintală tranzitorie în cadrul diverselor boli psihice" (1956), „Psihiatria" (1957). 667. SMA!L(M) Italia ~ DCI Chrdiazepoxid sin. • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic—» NAPOTON(M> România. 668. SMITH-LEMLI-OPrrZ sindrom • Afecţiune ereditară cu transmitere autosomal- recesîvă, cu debut- în périoada intrauterină (sînt frecvente mişcări fetale slabe, prezen-taţie pelviană). Clinic, se caracterizează prin dismorfie cranio-facială (microcefaîie, ptoză palpebrală, epicantus, luetă bifidă), sindactilia degetelor doi şi trei de la picioare, plici paU mare transverse, dermaţoglife cu vîrtejuri digitale şi triradius axial di stal, nanism, hipo-spadias, criptorhidie, întîrziere accentuată în dezvoltarea psihică (simptom precoce şi constant). Evoluţia şi prognosticul sînt nefavorabile, în special datorită deficitului psihic profund. Tratamentul este inoperant. 669. SMITH-STRANG(B) boală - sin. BOALA MIROSULUI DE HAMEI; ENCEFALOPATIE SMITH-STRANG • Afecţiune ereditară, cu transmitere recesiv-autosomală, caracterizată biochimic prin excreţie urinară crescută de cetoacizi care dau urinii miros specific de hamei (ţelină), iar clinic— prin alopecie precoce, apatie, ţipăt monoton, disfagie, hipo-tonie generalizată, convulsii febrile şi întîrziere psihomotorie.; Patogenia nu este cunoscută (după unii autori, ar fi o variantă a leucinozei). Examenele de laborator evidenţiază hiper-albuminorahie, hiperaminoacidurie, creşterea excreţiei urinare a acizilor â-hidroxibutiric, cetobutiric, fenilpiruvic, fenillactic, hidroxi-feniJpiruvic, indoliactic, precum şi -a leucinei, fenilalaninei, metioninei şi tirozinei. Evoluţia şi prognosticul sînt nefavorabile, iar tratamentul inoperant. 670. SMOLENSKI-IVANOV6 simptom • Manifestare paradoxală a bolnavului aflat în stare de catatonie, care poate răspunde în scris unor întrebări adresate oral. A fóst descris de autorul al cărui nume îl poartă în 1934. 671. SNAPAM(M) Correea - DCI Temazepam © Tranchilizant, derivai benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-1~metil~5-fenil-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică. Nu se administrează în timpul sarcinii şi al alăptării, la copii şi vîrstnici. 672. SNOBISM (cf. fr. snobisme : vezi engl. snob) • Formă de adaptare superficială, fără integrarea unor principii şi valori ; atitudine mimetică simul înd admiraţie pentru ceea ce este la modă. Oportunism socio-cultural, snobismul se caracterizează prin lipsa de selecţie în adoptarea noului, singurul criteriu de aderare fiind aspiraţia de integrare într-un grup social-cultural, în general minoritar. 358/Soo SobileW; SobralJ.; Sociabilitate; Social i V:-' , dlti« 673. SOARTA - sin. FATALITATE —► DESTIN. 674. SÓBANSK1 8 semn • Semn cunoscut şi sub numele de SEMNUL LUI HANN (1892), SEMNUL SALUS, SEMNUL SALUS-GUNN (1929) ; SOBANSKI, în 1950, a oferit o descriere mai completă â modificărilor vasculare retiniene, Stabilind cele trei grade ale acestora : turtirea, stenoza şi inflexiunile venei. feste întilnit în hipertensiunea arterială-> ANGIOPATÍE RETINIANA HÎPERTONICĂ. 675. SOBILE(M) Spania — DCI Oxazepam • Tranchilizant,-derivat benzodiazepinic de tip 7-clör-T,3-dihidrö-3-hidroxí~5-fenil-2H-1,4-ben- zodiazepină, cu acţiune identică cu a DIAZE-PAMULUl, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (4 ore) ; acţiunea sa este sedaţi v-arixiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi si m paticotitică. tn dustrîa noâstră farmace u-tică îl produce sub numele de OXAZEPAM(M). 676. SOBRAL Jósé (1877-1941) • Unul dintre făuritorii psihiatriei portugheze moderne. A urmat studiile de medicină la Lisabona ; începînd cu anul 1911 a devenit primul titular al catedrei de psihiatrie medico-legală, iar in 1922 a preluat catedra de psihiatrie clinică, pe care a condus-o pînă la moartea sa (1941). Este autor al cîtorva lucrări care s-au bucurat de succes : „Frontierele nebuniei*1, „Studiul clinic al tulburărilor de memorie", „Clasificarea psihozelor sau viaţa schizofreni lor“. Are meritul de a fi difuzat în Portugalia concepţiile unor ctitori ai psihiatriei KRAEPELIN, BLEULER. KRETSCHMER şi JASPERS. 677. SOBRIL{M) Suedia — DCI Oxazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic OXAZEPAMÎM) România. 678. SOCIABILITATE • Trăsătură de personalitate sau atitudine constînd în capacitatea de a stabili contacte interpersonale, de a vehicula mesaje (schimburi de informaţii) în plan social. Soci abilitatea trimite la extro-versie şi implică însuşiri specifice extravertitului (dorinţa dé a participa la o viaţă de grup, dorinţa de ’a se antrena în activităţi colective, deschidere sf>re relaţii interpersonale, interes pentru cei din jur, expansivitaié) . Ca atitudine, sociabilitatea se dezvoltă pe parcursul existenţei Í se formează şi se modifică în funcţie âtîţ de însuşirile temperamentale, citaşi de ihtériorizarea unor modele de relaţie. în patologia psihica, această atitudine sé schimbă după modificarea pózaiéi persoanei în cîmpul relaţiilor "sale interpersonalé (este vorba, de, fapt, de schimbarea motivaţiei * mai rpult .sau mai puţin profunde,, a persoanei, în.ceea ce.priveşte.r,elaţionarea sa cu ceilalţi). Orice boală, psihică sau somatică, cu cît este mai gravă, cu atît produce o mişcare interioară regresivă, fie că individul este sau nu conştient de acest îucru. Regresia se exprimă, în primul rînd, în planul emoţional şi în acela al relaţiilor interpersonale. De exemplu, în tulburările anxioase, în tulburările fobice şi obsesionale, persoana manifestă tendinţe accentuate de repliere în sine, de retragere din activitate şi din cîmpul interpersonal. Cea mai gravă modificare (patologică) a sociabilităţii o are psihoticul, în special schizofrenul, aici fiind vorba de o regresiune profundă a personalităţii în stadii arhaice (primare) de dezvoltaxe ; pierderea.' simţului realului echi-valeaza cu pierderea lumii obiectuale. Lumea obiectuală nu mai are semnificaţia pentru subiect, întrucît ea nu mai este investită ; ca atare, persoana se simte dezorientată şi abandonată, relaţia cu lumea se dezintegrează, reducîndu-se Iá o serie de reacţii confuze şi exagerate, inconstante şi imprevizibile faţă de obiecte. 679. SOCÍAL — tip de personalitate (cf. lat. socialfs) • Personalitate, în tipologia lui £. SPRANGER, caracterizată prin altruism, simpatie, bunătate. 'Acest tip este interesat de ştiinţă, în măsura în care ştiinţa poate ameliora sau rezolva suferinţa umană. In concepţia sa, utilitatea artei ar consta în faptul că înfrumuseţează viaţa socială. 6Ş0. SOCIALĂ fo|>ie^'SOaOFOBIE

. 681. SOCIALĂ — dezyoltare • Proces social general complex, care la nivel psihologic constă în etape succesive de interiorizare a normelor şi regulilor Sociale, de formare a unui sistem *de; atitudini în funcţie de şi concordant cu exigenţele exterioare, cu prin- Sociala: dezvoltare ; dorinţa ; învăţare 50C/3S9 dpiul realităţii. Procesul dezvoltării sociale are drept consecinţă integrarea individului în grupul de apartenenţă, începînd cu grupul familial. Familia este primul sistem social (micrpgrup) în care persoana învaţă modalităţi de adaptare la principiul realităţii şi suportă primele constrîngeri (reglementarea alimentară, deprinderile de curăţenie, respectarea.unor reguli de conduită. în relaţia cu celălalt). O dezvoltare socială armonică presupune un compromis valabil între exigehţele sociale şi trebuinţele individului. Acest compromis valabil echivalează cu un. echilibru între funcţionarea internă şi funcţionarea conform legii, legea reprezentînd instituţionali-zarea convieţuirii în grup (instituţionalizarea gregarităţii). în structurile dizarmonice ale personalităţii, în special în psihopatiile de nucleu, dezvoltarea socială este mai mult sau mai puţin defectuoasă, în sensul că individul acţionează sub impulsul trebuinţelor sale şi în dezacord cu norma/legea. Persoana deţine informaţii despre consecinţele, actelor sale, însă aceste informaţii nu reglează actele respective, conduita desfăşurîndu-se în afara con-strîngerii sau încăîcînd constrîngerea. Este vorba aici de un deficit .de; intern.alizare a valorii, deficit care funcţionează, la nivel afectiv şi motivaţional. în cazul psihoticilor, dezvoltarea socială poate fi relativ normală , pînă în momentul instalării bolii, moment din care se produce o regresie la nivelele anterioare ale. dezvoltării ; persoana, pierde simţul realului, fapt care produc.e o destructurare a sistemului atitudinal, cu sau fără afectarea semnificativă a demersului cognitiv. Plasîndu-se în afara realităţii pe măsură ce boala se structurează, psihoticul pierde semnificaţia actelor sale în perspectiva socialului,. relaţia cu obiectul devenind o relaţie primară în care distrugerea obiectului se înscrie în primele gesturi distructive ale individului (distructr-vitatea psihoticuîui este similară cu aceea a copilului mic). Încălcarea norméi, la nevrotic, se face parţial şi este însoţită de problematizarea actului (scrupule morale). Nevroticul nu este în stare să manevreze realitatea, el doar o forţează, într-un permanent efort de ameliorare a raportului între exigenţele socialului şi trebuinţele inconştientului (-+ NEVROZĂ ; PSIHOZĂ ; PSIHOPATIE ; PERSONALITATE DIZARMONICĂ ; NORMĂ ; DELINCVENTĂ; GRUP; FRUSTRARE; AGRESIVITATE). 682. SOCIALĂ — dorinţă • Dorinţă de a participa la o viaţă de grup, de a stabili relaţii interpersonale ; măspară, într-o apreciere cali- tativă, deschiderea persoanei spre exterior, receptivitatea sa faţă de cei din jur. în planul normalităţii, dorinţa socială se manifestă în funcţie de structura personalităţii; este vorba, în ultimă instanţă, de nevoia de a intra într-un sistem de relaţii interpersonale sau în activităţi predominant sociale (activităţi de grup, opere colective). Calitatea dorinţei sociale, demersul prin care ea se stabileşte, dezvoltarea acestei dorinţe, precum şi consecinţele realizării ei îşi au originea profundă în tipul de relaţie obiectuală în care se angrenează un individ în procesul dezvoltării sale. Modificările dorinţei sociale în formarea individului ca persoană adultă sînt date de modificările relaţiei obiectuale, în ultimă instanţă de modificările trebuinţelor, în mişcarea lor spre realitate. Un proces morbid psihic sau somatic (şi în special psihic) provoacă un dezechilibru la nivelul dorinţei (ca expresie a unei trebuinţe), dezechilibru care, în planul manifestărilor sociale, determină fie exacerbarea, fie evitarea unor conduite. Indiferent de aspectul cantitativ (amplificare, cu lărgirea cîmpului de relaţii şi activităţi sociale, sau diminuare, cu restrîngerea acestui cîmp), se produce o perturbare calitativă în sensul modificării semnificaţiilor acestei dorinţe şi a semnificaţiilor realizării ei ; dorinţa socială nu se -mai articulează funcţionai valabil (adaptati v) la simţul realităţii (fie că este vorba de un control nevrotic asupra realităţii, fie că este vorba de pierderea simţului realului la psi hoţi ci). Dorinţa socială se desfăşoară în legătură cu motivaţia socială (-* SOCIALĂ MOTIVAŢIE ; DORINŢĂ ; GRUP). 683. SOCIALĂ — Învăţare • Tip de învăţare impregnată emoţional, prin care individul dobîndeşte o serie de pattern-uri compor-tametale corespunzătoare normelor de funcţionare specifice diverselor grupuri sociale de apartenenţă. în sens larg, orice învăţare este şi socială, în măsura în care latura informaţională (achiziţie activă de informaţii) şi operaţională (formativă) a învăţării se desfăşoară într-un context social. învăţarea socială se referă, în special, la modificările comporta_ mentului în sens adaptativ, în procesul dezvoltării, în funcţie de interiorizarea unor norme şi reguli; este vorba de asimilarea experienţei sociale de către subiect, asimilare implicată în formarea personalităţii. învăţarea socială se realizează prin condiţionare socială (directă) sau prin condiţionare indirectă (prin limbaj : sensul cuvîntului fiind interdictiv, punitiv, sau gratificant, provoacă la copil o reacţie emoţională, ce se asociază cu obiectul sau evenimentul la care se refera cuvîntul respectiv). 360/SOC Socialo : înv aţa re ; motivaţie ; Sociale — nevroze învăţarea socială se realizează şi prin observaţie, individul asistînd, din copilărie, la o serje de situaţii şi scenarii ia care el participă ; astfel, persoana îşi formează un comportament propriu specific, prin preluarea unui comporta-rrent al altei persoane, într-o anume situaţie (de e 1956 şi Şcoala de la Palo-Alto, 1967)., conform căreia copilul primeşte de la un părinte mesaje ambivalenţe, contradicT torii, pe care nu le poate discrimina ; • teoria familiei distorsionate. -Deficienţa .acestoi—teorii e3te~ relativititear Astfel, spre exemplu, situaţia de dublă legătură poate ficonseci nţa şi n u cauza schizofreniei, neefectuîndu-se încă studii controlate în această direcţie (HOWELLS, 1968). Nici alte modele ale impactului; etiologic al condiţiilor sociale (de sărăcie şi precaritate) nu au fost acceptate (ca binecunoscutele studii MIDTOWN Manhattan — SROLLE - 1939, studiile lui FARISşi DUNHAM - 1930, HOLUNGSHEAD şi REDLLICH — 1958). Teoria „cîmpului psihosocial** (K. LEWIN — 1935) îşi găseşte confirmare în studiile moderne asupra „reţelelor de sprijin social" (HAMMER - 1981) ca factor de susţinere a adaptabilităţii bolnavului la solicitările vieţii, în studiile asupra rolului evenimentelor de viaţă (DAY — 1981, DOHRENWEND şi EGRL - 1981) şt „hărţuirile cotidiene** (KANNER - 1981). Rolul sociogenezei în deiincvenţa juvenifă este Însă: bine demonstrat, în timp ce alte teorii (cé'áj a reactanţei sau a etichetării sociale — SCHEFF: 1966, antipsihiatria) cad în extrema soctokn gizantă. Psihiatria socială, sociometria, psihiatria transculturală şi etnopsihiatria au trasat di-. Sociograma ; Sociologie şi psihiatrie SOC/367 recţii de cercetare ale sociogenezei, oferind date mai mult sau mai puţin edificatoare în acest sens. Concepte ca „matrice sociometrice" (MORENO), „personalitate de bază" (KARD1-NER);I „personalitate modală" (DUBOIS), „personalitate de statut" (L1NTON), „caracter naţional" (M. MEAD şi £, FROMM) au căpătat valoare operaţională în cercetările complexe de socioanaliză (1932, MORENO) asupra roiului sociogenezei în bolile psihice. 701. SOCIOGRAMĂ (cf. soc/o- ; gr. gramma „literă") • Reprezentare grafică a relaţiilor interpersonale într-un grup social (a alegerilor şi respingerilor reciproce între membrii grupului). Se obţine astfel configuraţia specifică grupului, configuraţie care oferă date despre structura grupului. Pe baza unei socio-grame se pot face aprecieri asupra gradului de coeziune a grupului, a gradului de dezintegrare, a poziţiei indivizilor în grup (lideri, indivizi izolaţi) etc. Exemplu de sociograma : Á.B.Í -MEMBRI GRUPULUI. --------Áum. -------► - RESPffíGERl 702. SOCIOLOGIE Şl PSIHIATRIA • Fiind ştiinţa care studiază procesele sociale, relaţiile inter umane şi instituţiile din orîndui rea socială existentă, din punctul de vedere al ansamblului social, sociologia este nemijlocit legată de psihiatrie. Dezvoltîndu-se în secolul nostru ca o disciplina preponderent aplicativă, bazată pe investigarea nemijlocită a proceselor sociale, sociologia şi-a sporit continuu principala sa funcţie — aceea de a contribui la rezolvarea problemelor sociale şi la optimizarea funcţionării mecanismelor sociale. Tipul de societate şi direcţia pe care ea se dezvoltă condiţionează în mod nemijlocit modul de manifestare a personalităţii umane, aceasta purtînd semnul culturii şi al organizării sociale ale societăţii căreia îi aparţine. Intr-o viziune socîo-antro-poîogîcă Eul izvorăşte din procesul de interacţiune socială şi de structurare a obiectM vejor şi motivaţiilor unei persoane, ca şi din produsul unor norme valorice culturale. în .dorinţa de a obţine date cît mai fidele privind proiecţiile şi dilemele omului în societate de-a lungul mileniilor pînă în secolul nostru, sociologia şi-a identificat investigaţiile şi stilul anchetelor sale, obţinînd un prestigiu şi o influenţă crescîndă în domeniul socialului concret (servicii, procese şi schimbări sociale). Avînd numeroase puncte de contact cu psihiatria, atît în teorie, cît şi în modalităţi de investigare, sociologia îi poate influenţa semnificativ progresul, prin relevarea motivaţiilor, inconştiente la nivelul grupului, prin studiul relaţiilor individului cu societatea. Sociologii sprijină medicii psihiatri în descifrarea dtmen-siuni lor sociale ale bolilor psihice, iar medicii oferă sociologilor posibilitatea de a cunoaşte influenţa socialului asupra patologiei umane. Astfel, „sociopsihiatria" reprezintă astăzi expresia sintezei interdisciplinare necesară apro^ fundării relaţiilor complexe ale omului sănătos sau bolnav cu societatea căreia îi aparţine (_* PSIHIATRIE SOCIALĂ). Astfel, problemele cotidiene ale unui pacient reprezintă „oglinda" şi, în acelaşi timp, izvorul de informaţii din realitatea social-culr turală, incluzînd atitudinea colectivităţii faţă de bolnav, incidenţa legislaţiei societăţii respective asupra individului în viaţa de fiecare zi, modificările raporturilor sociale etc. . Sociologia, neignorînd existenţa diferenţelor între indivizi, încearcă să reliefeze diferenţele între organizările sociale şi tipurile de comportament, poziţia pe care o ocupă individul în cadrul structurii sociale, modul în care aceasta influenţează viaţa individului şi în care individul influenţează structura socială („cum îşi trăieşte viaţa şi cum crede ca o trăieşte"). In acelaşi timp, sociologia încearcă punerea în valoare a miturilor, credinţelor care s-au menţinut pe toată perioada dezvoltării structurilor sociale existente. Relaţia stabilită între individ şi societate, ca şi cele din interiorul unui grup, constituie domeniul de studiu al tipologiei sociale care concepe dezvoltarea individualităţii umane în strînsa interacţiune cu factorul social, prin intermediul procesului de socializare (prin care persoana adoptă stilul de viaţă impus de societatea căreia îi aparţine, devenind un participant activ al său) şi al operării proceselor; de control social. Sociologia americană a cunoscut o puternică dezvoltare în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial, iar cercetările conexate de psihiatrie reprezintă un punct de plecare pentru înţelegerea cît mai complexă a acesteia. Promotori ai conceptului „interacţiunii simbolice" în sociologie, G. H. MEAD, H. BLU-MER, L. S. COTTREL, G. SWANSON, A. STRAUSS, G. GOFFMAN au relevat, prin lucrările lor, importanţa interpretării pe care o persoană o acordă atît propriului comportament cît şi al celorlalţi, în funcţie de determinismul fundamental al aspectelor raţionale, conştiente şi finaliste ale comporta- 368/SOC Sociologie şi psifiiátrie tríehtului (CLAUSEN, 1982). Începînd cu relaţiile care apar între copilul mic şi părinţii săi, de Ja naştere, şi continuînd cu învăţarea şi folosirea gesturilor., limbajului, jocului şi cu însuşirea altor, semnificaţii în cursul procesului de învăţămînt şi instruire, personalitatea îşi exercită, progresiv, controlul asupra sistemului simbolic. Alcătuită din sumarea acţi uni lor i ndividuale, acţiunea colectivă este, deci, strîns legată de acestea, fiind o consecinţă, un rezultat al interpretărilor, situaţiilor sociale şi al acţiunii celorlalţi. In acest context, conceptul sociologic de „rol“ conferă individului o viziune coerentă asupra poziţiei sale în cadr.ul grupului şi al reţelei relaţiilor, sociale. Mama, tatăl, fiul, fiica, medicul, pacientul etc* se află în relaţia"de rol, fiecare avînd condiţia sa socială specifică. Spre deosebire de primele exemple, care, în virtutea unor relaţii biologice şi-au menţinut roiurile relativ constante, relaţia medic-pacient a suferit schimbări considerabile, impuse de noile relaţii sociale. • în situaţia în care un individ se prezintă la medic pentru suferinţele sale, el îşi asumă „rolul de bolnav“ (l(sick-role“) ; acest rol are multiple forme de exprimare, în funcţie de tipul şi stadiul bolii şi de nivelul cultural al subiectului. P. HEÍM (1980), menţionînd studii britanice şi americane, arată că cel puţirv trei persoane din patru sînt afectate în fiecare lună de suferinţe care le -determină să ia medicamente, să stea în pat, sa se menajeze sau să se adreseze medicului, intrînd astfel în rolul de bolnav. Datele nu se referă la persoanele ce îşi consideră tulburările ca pe o stare de moment şi le neglijează. în concepţia lui SIEGRIST, rolul de bolnav desemnează acea traiectorie urmată de pacient de la apariţia primelor semne de boală pînă la vindecare sau pînă ia starea de bolnav cronic şi la moarte. După opinia sociologului american PARSONS, roiul de bolnav este marcat de patru aspecte : e eliberarea de obligaţiile ce decurg în mod normal dîn rolul social ; ® eliberarea de responsabilitatea personală a bolnavului, în funcţie de starea sa ; • obligaţia de vindecare, fiindcă socialmente nu este de dorit să fii bolnav ; • obligaţia de a apela la un ajutor calificat şi de a coopera cu medicul. Integrînd influenţele sociale şi culturale, bolnavul elaborează modele de reacţii individuale în faţa bolii, în care amestecă, în grade variabile, experienţele personale, reprezen- tările şi fantasmele, ceea ce confirmă, încă o dată, antica aserţiune că „nu există boli, exişti bolnavi Includerea în cadrul serviciilor de asistenţa psihiatrică a asistenţilor sociali are o importanţă legată nu numai de complexitatea acţiunii terapeutice, ci şi de unele aspecte asociate cu diagnosticul, profilaxia sau reinserţia socială din bolile psihice. Este de remarcat faptul că raporturile dintre-medic, asistentul social şi bolnav sînt determinate, pe de o parte, de un context social comun, iar pe de altă parte, medicul şî asistentul social sînt deopotrivă implicaţi în reiaţi cu bolnavul psihic, echipa medico-socială trebuind să răspundă, în acelaşi timp, nevoilor bolnavului şi exigenţelor comunităţii. în* această relaţie trinominală (pacient-medic-asistent social), pacientul este individul all cărui echilibru psihic este distrus pe o durată variabilă de timp, fie din raţiuni personale^ fie datorită condiţiilor externe. Medicul posedă, „instrumentarul“ necesar restabilirii sau ameliorării acestui echilibru (medicaţie, tehnici psihoterapeutice). Asistentul social poate, cu ajutorul pacientului, să-i modifice acestuia din urmă contextul condiţiilor de viaţă. -El poate să ajute pacientul să trăiască sau !să retrăiască situaţii pozitive, să investească sau să reamenajeze o realitate externă mai puţin frus-trarrtăr. Fiecare societate posedă un sistem 4e valori o îegîsTaţîe' condiţii dé vFâţa proprii , pe care le-a creat şi ale căror consecinţe le suportă mdrferent dacă ele sînt pozitivé sau negative. In acest context, elementeîe esenţiale ale activităţii medico-sociale sînt identificarea şl prevenirea acelor anomalii ale structurii sociale ce pot afecta sănătatea psihică. Studiile sociologice au evidenţiat în mod clar importanţa factorilor educativi, instructivi, formativi în spiritul muncii, ai unei activi taţi profesionale utile* ceea ce constituie in acelaşi timp o modalitate unică şi puternica de predicţie a atitudinilor, valorilor şi stilului de viaţă ale adolescentului. Socializarea prin muncă, prin exercitarea unei profesiuni favo* rizează dobîndirea autoîncadrării şl autocontrolului — premise necesare pentru stabilitatea şi soliditatea eşafodajului personalităţii. în sprijinul acestei acreditări, constituie argumente şi observaţiile privind creşterea frecvenţei comportamentelor deviante în populaţiile la care valoarea profesională este depăşită de alte criterii, considerate mai importante. Toate societăţile sancţionează negativ acele comportamente ce contravin tnortmelor gene- Sociologie şi psihiatrie SOC/36? ral acceptate, instituind un control social ce constă, concomitent, din internaiizarea parţială de către individ a nofmelor şi valorilor societăţii şi din instituţionalizarea pedepsirii de-vianţei. După cum arată J. A. CLAUSEN, în societăţile complexe, normele şi valorile sînt supuse variaţiilor dintre straturile sociale / grupurile subculturale şi alte categorii diferenţiale. De asemenea, s-a constatat că, în unele cazuri (emigranţi, grupuri etnice), se întîlneşte mai frecvent fenomenul de marginalizare a grupului sau a persoanei decît în grupurile majoritare ale societăţii, existînd un risc crescut pentru apariţia comportamentului deviant. Studiile lui DURKHEIM, devenite clasice, au constituit punctul de sprijin al cercetărilor de sociologie prin concluziile privind variaţia, în sens invers, a ratei suicidului cu gradul de integrare socială. De asemenea, se citează lucrările datorate lui fM ERTON care relevă riscul înalt al apariţiei comportamentului deviant şi al dizarmoniei în societăţile care pun accentul pe obţinerea succesului pecuniar, ia care, în mod evident, nu toţi membrii societăţii au acces. Astfel, gradul mai mare sau mai mic de excludere de la normele grupurilor dominante în societate generează tensiuni crescute şi conflicte interne la indivizii respectivi. Noţiunea de competenţă socială (capacitatea unui individ de a-şi însuşi şi practica rolurile sociale r atît. cele, care îi sînt atribuite:* ca atare, cît şi cele către care aspiră) cnnferă un nou sens conceptului de adaptare socială. Dezvoltarea competenţei persoanei asigură întărirea Eului prin necesitatea unui anumit nivel de autostimă. Diminuarea acesteia afectează în mod semnificativ dezvoltarea cognitivă a individului, după cum relevă informaţiile obţinute din studiile efectuate asupra bolnavilor psihici, a căror, deficienţă în competenţa şi autoîncredere le conferă un mare grad de vulnerabilitate la boală. S-au iniţiat studii deosebit de interesante privind evidenţierea relaţiilor dintre boala psihică şi condiţiile sociale, în ciuda evidentelor dificultăţi şi a aspectului unilateral al acestei abordări. Astfel, cercetătorii din Statele Unite, în studiile privind incidenţa şi prevalenţa bolilor psihice, au încercat să evidenţieze preponderenţa acestora în anumite categorii sociale, observînd că simptomele psihice erau mai frecvente în rîndul claselor sociale inferioare, comparativ cu cefe medii şi superioare, la persoanele care nu reuşiseră să se integreze într-un sistem solid de relaţii sociale, ia indivizii lipsiţi de un rol social util, la persoanele care suferiseră traume sociale în cele cîteva luni care precedaseră momentul investigării. Nefiind încă în posesia unor răspunsuri ferme la întrebările : dacă experienţele particulare de viaţă sau anumite circumstanţe sociale pot genera tipuri specifice de boală psihică şi, dacă da, în ce grad^ sociologii recunosc necesitatea întreprinderii unor ample cercetări periodice şi longitudinale cu privire la sănătatea mintala. Referi ndu-se la situaţia asistenţei medicale psihiatrice din SUA, cercetătorii au constatat că prezentarea populaţiei ia consultaţie şi tratament era diferită în funcţie de poziţia socială a bolnavilor, astfel : cei aparţinînd clasei inferioare se supuneau mai greu tratamentului (în multe cazuri, acesta fiind impus de autorităţi), iar cei aparţinînd clasei superioare acceptau tratamentul psihiatric fie din proprie iniţiativă, fie la Recomandarea medicului curant, sau a familiei. în acelaşi sens, s-a observat că bolnavii schizofreni proveniţi din clasa inferioară necesitau o perioadă mai lungă de spitalizare,fiind mai expuşi unei evoluţii cronice^ Un alt factor de risc incriminat în apariţia schizofreniei (comunicat pentru prima oară de DURKHEIM şi FÂRIS, 1930) îl reprezintă în mod constant perturbarea relaţiilor sociale normale încă din timpul copilăriei. Studiile lui GOLDHAMER şi MARSHALL (1953), EATON- şi WEl L (1955} -au reliefat şJ .ele.ponderea pe care o au schimbările sociale în modificarea relaţiilor sociale, constituind ;una. dintre cauzele importante ale tulburărilor psihice. Astfel, situaţiile de criză economică^, de război, calamităţile naturale generează sau însoţesc o simptomatologie manifestă derivată din problematica exercitării rolurilor în care sînt ancoraţi indivizii în societatea respectivă. ; HOLLINGSHEAD şi REDLICH (1958) aurele vat, prin cercetările întreprinse la New Havert, ca prevalenţa bolilor psihice era invers proporţională cu statutul social, ca şi durata spitalizării şi prognosticul. în privinţa formei de asistenţă psihiatrică, tratamentul ambulatoriu era mai frecvent întîlnit şi mai bine suportat de clasa superioară, la care şi remisiu-nile psihozelor schizofrenice erau mai bune. SROLE şi colab. (1962), folosind metoda interviului structurat la un sector transversal de populaţie (studiul „Midtown Manhattan* privind prevalenţa tulburărilor psihice), au găsit că simptomele erau mai frecvente la persoanele cu statut social coborît (dintre care aproape jumătate erau celibatare) decît la cele cu statut social ridicat, deşi în căzui schizofreniei semnificaţia statutului social s-a 24 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 370/SOC Sociologie şi pşihitrie ; Sociomatrice -dovedit a fi ambiguă. BROWN şi B.IRLE.X (1968) dovedesc, însă, prin rezultatele studiilor lor. că modificările pe pianul social al existenţei pot precipita debutul schizofreniei. $ Gombătînd imaginea stereotipă creată la un moment dat chiar şi în societatea modernă, despre bolnavul mintal, sociologii au căutat să demonstreze că nu toate tulburările apărute îa urî moment dat şi avînd un caracter tran-zitor (după surmenaj, stres, o boală somatică etc.) sînt neapărat boli psihice, sublinii/id necesitatea urmăririi comparative a evoluţiei simptomatologiei în funcţie de personalitatea premorbidă, tipul de tratament şi răspunsul Ja el, încărcătura ereditară a familiei etc. Concomitent cu evoluţia conceptului de boală psihica şi a roiului de bolnav mintal, au fost întreprinse o serie de studii asupra organizării şi funcţionării spitalului de psihiatrie, dintre care cele ale lui SHANTON si SCHWARZ (-1954) au relevat implicaţiile terapeutice ale organizării formale şi informale ale acestuia. Alţi autori şi-au focalizat atenţia asupra rolului personalului de îngrijire a bolnavilor psihic, aducînd critici situaţiei existente în deceniile 5 şi 6 în SUA, unde exista o accentuată dihotomie între „lumea celor internaţi“ şi personalul de îngrijire ce avea tm pregnant aspect autoritar şi exercita un control represiv asupra bolnavilor, şi chiar asupra accesului acestora la medic. GOFFMAN (1961), WING.şi BROWN (197Ű) au subliniat anacronismul structurilor sociale gigantice ale spitalului de psihîatrjeL.ş&aLoae* canismului de control social exercitat de acesta în SUA, ca şi necesitatea combaterii consecinţelor nefavorabile asupra reintegrării sociale a bolnavilor dintr-un asemenea spital de psihiatrie. Sociologia şi-a adus contribuţii importante în reconsiderarea stigmatului de bolnav psihic prin măsurile de educaţie din domeniul sănătăţii mintale, promovate de serviciile ambulatorii de asistenţa şi de comunitatea, însăşi. De asemenea, cercetările sociologice au adus unele clarificări în privinţa influenţei pe care schimbările şi condiţiile sociale survenite la vîrsta a treia le au în declanşarea unor tulburări psihice. Odată cu creşterea înţelegerii şi toleranţei societăţii faţă de bolnavul psihic s-a modificat semnificativ şi concepţia privitoare la cronicitatea schizofreniei. Investigaţiile complexe, multidiscipiinare (sociologie, antropologie, economie) vor contribui, iară îndoială, la îmbogăţirea cunoştinţelor despre psihicul normal şi patologic şi vor ajuta la alcătuirea unor eficiente programe de sănătate mintală. 703. SOCIOMATRICE (cf. soc/o-; lat . ma-tr/x) • Metodă de prelucrare şi înscriere grafică a datelor obţinute prin aplicarea unui test sociometric. Se reprezintă grafic prinţr-un tabel cu dublă intrare : pe orizontală, şi. pe verticală se înscriu numele subiecţilor grupului care au completat testul sociometric; pe verticală, în dreptul numelui fiecarula se notează alegerea exprimată de subiect, corespunzător numelui pe orizontală ; rezultă, pentru fiecare subiect, pe verticală alegerile primite de la ceilalţi, iar pe orizontală cîte alegeri a exprimat fiecare subiect: Fie un grup de cinci subiecţi : A, B, C, D, E; fiecare dintre membrii grupului trebuie să opteze pentru un lider. Opţiunile se distribuie astfel : ■ ■ A — B 0 1 0 0.0 B —- C ;0 0 10 0 C — B 0 10 0 0 , D —- C 0 0 1 0 0 £ — B 0 1 0 0 0 ' MATRICEA MATEMATICA A ALEGERILOR Fiecare subiect face o singură alegere penr tru lider ; fiecare subiect primeşte după cum urmează : A = 0 alegeri ; B = 3 alegeri ; C =* 2 alegeri ; D = 0 alegeri ; E = 0 alégeri ; cel mai bun statut sociometric îl are B, urmat imediat de C. Statutul sociometric indică numărul de alegeri primite de fiecare subiect, prin însumarea pe verticală a alegerilor pri* Sociometrice îT* ieste ; Sociomoriísm SOC/37V mite sau prin formula : ---------■— în care : ; M — 1 N « numărvll alegerilor primite ; M == numărul subiecţilor ; pentru subiectul B : ^-j- = 0,75, deci B a fost ales 5 — 1 4 75% pentru funcţia de lider. Persoana care întruneşte numărul cel mai mare de alegeri se caracterizează prin: • oportunitate mare în interacţiune ; • răspunsurile cele mai adecvate în raport cu normele şi valorile grupului; • asemănarea cu cei care o aleg ; • perceperea persoanei respective de către alegători ca fiind alături de ei, ca apreciind u-i favorabil. Persoana aleasă favorizează un transfer pozitiv de la alegător spre sine (C. W. BACK-MAN şî pe P. F.SECORD, citaţi de M. ZLATE, 1972). 704. SOCIOMETRICE(T) teste • Tehnici de sondare a sociabilităţii, permiţînd relevarea relaţiilor simpatetice (de atracţie sau de respingere) dintre membrii unui grup. Se disting mai multe variante de explorare sociometrică a structurii grupului. In afara „testelor obiective de relaţii sociale", care utilizează probe de performanţă ce reclamă colaborare pe subgrupuri, se enumera: • chestionarele sociometrice de adaptare şi sociabilitate (care pun în evidenţă structurile sociale ale grupului : ierarhia, coezivitatea, statutul social al diferiţilor membri ai grupului); • testele sociometrice propriu-zise (care măsoară circumferinţa socială a grupului, sub aspectul relaţiilor afective care există între membrii lui) ; • testele de evaluarea reputaţiei locaţionale (care pun în evidenţă „efectul de reputaţie" prin care o persoană este apreciată şi evaluată social, atît în grup cît şi în afara grupului) ; • testele de evaluare a percepţiei sociale, care relevă măsura în care un individ îşi poate percepe poziţia în structura preferenţială a grupului sau poate sesiza de cine din grup a fost ales (preferat) şi de cine a fost respins. Testele sociometrice pot fi de tip chestionar, „creion-hîrtie", „lucrative" (constînd în desfăşurarea unor activităţi oarecare sau strict determinate, dar care implică o colaborare interpersonală) sau mixte. Rezultatele înregistrate sub formă de „alegeri" şi de „respingeri" sînt redate pe un tabel cu dublă intrare, numit „sociomatrice"\ (pe care pot fi calculaţi o serie de indici so- ciometrici simpli), tabel ce revine la reprezentarea grafică a structurii relaţiilor din cadrul grupului studiat. 705. SOCIOMEŢRIE (cf. socio- ; gr. metróm „măsură") • Concepţie teoretică „microso-ciologică", interesată să sondeze realitatea, „microscopică" a societăţii (respectiv, interacţiunile sociale în grupurile mici) ; grup de metode şi tehnici obiective (situate la intersecţia sociologiei cu psihologia : ancheta sociometrică, testele sociometrice, psiho- şi sociograma), elaborate de J. L. MORENO şi expuse în renumita lucrare „Cine va supravieţui ?" (1943). Puternic influenţat de FREUD, MORENO’ îşi propune să exploreze structura intimă şi „latentă" a grupurilor sociale, prin măsurarea, relaţiilor afective preferenţiale, simpatetice-dintre membrii lor. Provocate experimentai, prin anchete şi teste sociometrice, răspunsurile de „alegere" (atracţie) şi de „respingere"" (rejecţie), obţinute de la fiecare individ al grupului dinspre toţi ceilalţi membri, se prelucrează matematic şi se reprezintă grafic sui> forma unei sociograme. Aceasta reflectă „manifest", structura intima a grupului studiat. Dintre conceptele explicative ale sistemului sociometric, pot fi menţionate : atom social' (individ), socioid (molecule sociale), clasoid1 (grup social), tebelement (unitate minimală, de. ordin afectiv ce poate fi comunicată inter-personal). ~ Deşi eficienţa metodelor sociometrice este* limitată de teoria care le fundamentează, ele* şi-au găsit o largă aplicabilitate, atît în industrie, comerţ sau educaţie, cît şi în sport, armată sau medicină. Principiile dinamicii de grup, testele de-evaluare a sociabilităţii, psihodrama şi socio-drama sînt achiziţii de preţ ale psihiatriei din* sistemul sociometric creat de MORENO. Actualmente, există un număr impresionant de reviste de sociometrie, de cercetări, institute şi secţii de cercetare (chiar şi o* Academie Moreno), iar la multe dintre congresele internaţionale se prezintă lucrări de* sociometrie. 706. SOCIOMORFISM (cf. socio- ; gr. morphe „formă") - sin. SOCIOCENTRISM • Tendinţă individuală de raportare la societate, societatea fiind apreciată ca superioară individului. Termenul aparţine lui J. PIAGET. Sociomorfismul ar reprezenta un proces de modelare a persoanei după un tipar social.. Opusul sodocentrismiifui este egocentrismul.. Capacitatea individului de a se raporta la societate este legată de echiHbrul; său psihic- 372/SQC Soc/opoí/eSoclopatólogí& ; Sociopsihiatrie O maladie psihică provoacă fie dificultăţi de reglare a conduitei faţă de social, fie o ruptură-între individual şi social ; primul caz este specific nevroticilor, personalităţilor dizarmonice, situaţiilor de criză ; în al doilea caz, ruptura apare ca efect al pierderii simţului realului (în psihoze) şi nu neapărat ca detaşare şi izolare de social, dar şi ca raportare paralelă, ca refuz al societăţii, aşa cum este ea în mod real" (de fapt, refuz al semni ficaţi i îor soci ál u I u i şi al semnificanţilor acestuia). Defensele nevrotice mistifică sociálül, păstrînd individul în cadrul realului. Defensele psihoticuîui, stimulate prin însăşi ameninţarea de destructurare a psihismului, neagă sociaiu! în cadrul unui proces mai larg de negare a realului. în cazul în care psihoza antrenează regresie, raportarea la social regresează şi ea printr-un regres al trebuinţelor şi o reîntoarcere (eventual rein vesti re) egocentrică. 707. SOCIOPATIE (cf. socio-; gr. pathos „încercare, experienţă") • Denumire datorată lui PARTRIDGE (1930) şi utilizată îndeosebi în literatura anglo-saxonă (ultimul tratat englez de psihiatrie, editat de G. SHEP-HERD în 1983—1984, îl mai menţine încă drept denominativ al aproape tuturor formelor de dizarmonii de personalitate) pentru a desemna acele dizarmonii de personalitate în cadrul cărora dezadaptarea relaţională şi comportamentală se manifestă în special sub forma conflictului permanent al dizarmonicului cu normele sociale. Termenul este astăzi abandonat în literatura psihiatrică din alte ţări, ca şi r în- ^mmia^eie şi sistemele “diagnostice, fiind înlocuit cu acela de personalitate antisocială (DSM IM). Inconvenientul termenului de sociopatie rezidă în eludarea celorlalte aspecte dezadaptative ale tulburării şi în accentuarea exclusivă a celui social. De asemenea, denumirea de sociopatie poate sugera o motivare exclusiv sociogenetică a apariţiei tulburării, ceea ce — conform criteriilor personalităţii antisociale, acceptate în prezent — nu corespunde realităţii. Acest tip de tulburări presupun o importantă componentă nucleară, constituţională, argumentată şi de prezenţa sa, ca şi a alcoolismului, la părinţii de sex masculin (RÓBINS, 1966) sau de ratele ridicate de concordanţă, în studiile genealogice, între sociopatie, delincvenţă şi criminalitate (ceea ce pare firesc, ţinînd seama că mulţi delincvenţi şi mari criminali sînt personalităţi antisociale : GUZE - 1970, MEDNICK, CHRISTIANSEN - 1977, SLATER, COVIE - 1971). SILK (1923) anticipează termenul de sociopatie vorbind de un grup de .^psihopatii constitu- ţionale" sau „sociale", prin care defmea tulburările manifestate prin dezadaptare, în special la nivel social, considerîndu-le de cele mai muîţe ori .dobîndite (KARPMAN, 1924). PARTRIDGE defineşte soci o pat ia ca stare psihopatologică, delimitînd-o de starea morbidă propriu-zisă, ce constă în stabilirea de către subiect de relaţii sociale „deviate sau patologice". El distinge o sociopatie „esenţială", în care dezadaptarea însoţeşte individul pe întreaga perioadă a vieţii, fiind rezistentă la metodele educative obişnuite sau la măsurile punitive, şi alte forme sociopatice mai benigne comportamental şi mai puţin constante, ambele constituind grupul „personalităţilor patologice". Termenul de sociopatie a fost preluat de literatura americană (fiind introdus şi în prima ediţie a DSM — 1952), făcînd tranziţia între noţiunea de „nebunie morală" („moral insanity" — PRICNARD) şi cea modernă de personalitate antisocială, mai restrictivă, dar şi mai exactă (KARPMAN). Autorii americani (DSM l) recunosc ineficienţa taxonomică a categoriei diagnostice de sociopatie, care reuneşte printr-un „termen-umbrelă" atît alcoolismul, toxicomaniile, perversiunile sexuale, cît şl reacţiile psihice antisociale şi dissociale. în prezent, fiecare dintre aceste categorii şi-au cîştigat un statut aparte în clasifi cările psihiatrice, tulburările de dezvoltare a personalităţii putînd interfera cu fiecare dintre ele, iar personalitatea antisocială definindu-se prin tulburări ale personalităţii de tip predóminant antisocial, survenite precoce...... 708. SOCIOPATOLOGIE (cf. soc/o-; gr. pathos „încercare, experienţă" ; logos „cuvînt, discurs*) • Modalitate de influenţare a patologiei individului de către gradul de „psihopatologie" care caracterizează o anumită societate. în geneza manifestărilor psihopatologice ale individului, precum şi în intensitatea sau coloratura acestora, este implicat un mod de acţiune al societăţii în general sau al unor segmente ale acesteia (grupuri, clase, categorii etc.). De asemenea, se poate admite că suma tulburărilor psihopatologice ale indivizilor aparţinînd unei anumite societăţi sau unui segment al acesteia, reprezintă expresia gradului sociopatologic al societăţii din care aceştia fac parte, Relaţia de strînsă interdependenţă dintre psihopatologia individuală şi sociopatologie este evidentă. 709. SOCIOPSIHIATRIE (cf. socio- ; gr. sin. psyche „suflet" ; iatreia „vindecare") —> PSIHIATRIE SOCIALĂ. Sociotaxis ; Socioterapie geriatrică; Socala — spital SOC/313 710. SOGlOTAXfS (cf. socio-; gr. taxis „ordine, dispunere“) • Termen desemnînd, în psihiatria socială, tropismul individului către grupul social, sub influenţa specifică a „stimulilor sociali14 (R. J. CAMPBELL, 1981). 711. SOCIOTERAPIE (cf. socio-; gr. thera- sin. pe/o „îngrijire**) —► SOCIALE — terapii. 712. SOCIOTERAPIE GERIATRICĂ (cf. socio- ; gr. therapeia „îngrijire“ ; geros „bă-trtn‘* ; iatreia „vindecare “) • Ansamblu de măsuri terapeutice cu caracter social, destinate pacienţilor aparţinînd „vîrstei a treia**. Există în practica medicală o anumită dificultate de stabilire a dialogului cu pacienţii vîrstnici, datorită faptului că cererile acestora de îngrijire sînt supradimensionate în raport cu reala lor stare de sănătate. Tendinţa bat rinului de a fi consultat este constantă, deseori fără ca acesta să fie satisfăcut în dorinţa sa de a şti de ce anume suferă. Cauzele suferinţei sale sînt difuze, nespecifice, ca atare şi diagnosticul bătrînului este dificil, tulbure, aleator, ceea ce se adaugă dificultăţii prescripţiilor medicale din cauza afecţiunilor/ asociate, con- ' traindicaţiiior şi chiar stării psihice a vîrstnicului. Se poate imagina, în afcest sens, care este eficacitatea unui produs administrat pentru restaurarea funcţiei mnezice, produs aîe cărui doze, proporţionale şi eşalonate de-a lungul zilei, presupun existenţa unei memorii relativ in demne. în fine, terapia vrrstnrctiltri ~es4e* dificilă şi în sensul că, de cele mai multe ori, ea nu se soldează cu vindecare. Nuse~ poate „vindeca** îmbătrînirea, dar i se poate îmbunătăţi calitatea. Toate aceste motive impun cu deosebită pregnanţă includerea, în cadrul programului terapeutic al vîrstnicilor7 unei echipe pluridisciplinare cu pronunţat caracter socioterapic. Geriatria şi terapia geriatrică presupun, în acest sens, trei nivele de abordare : medical, psihologic şi social. Global itat ea acestor probleme nu poate fi soluţionată prin însărcinarea unui singur medic. Asocierea în cadrul echipei, a unei asistente sociale, a- psihologului, ergo-terapeutului, logopedului etc., permite o abordare diagnostică pluridisciplinară, care va orienta şi terapia după principii integrative, corespunzînd mult mai bine nevoilor pacientului. Socioterapia geriatrică implică în mare măsură intervenţia familiei. Din păcate, copiii pacientului tind de regulă să inverseze acum fosta relaţie parentală, ceea ce accentuează lipsa de autonomie a vîrstnicului. Pe de alta parte, excluderea mai mult sau mai puţin lentă sau brutală a vîrstnicului din contextul profesional, social atît de familiar anterior, stă frecvent la baza patologiei actuale. Situaţiile de izolare afectivă determină într-un tîrziu ignorarea alimentării, ceea ce accentuează deteriorarea somatică. Din toate aceste motive, terapia geriatrică trebuie să ia în considerare relaţia pe care vírstnicül o stabileşte cu lumea. Astfel, prescripţia medicamentoasă .trebuie, pe cît posibil, asociată celeilalte dimensiuni, aceea a componentei relaţionale a vîrstnicului : afectivitate, dorinţe, emoţii, alături de capacitatea de integrare în. societate, cu toate regulile impuse de aceasta, pentru a evita ♦marginalizarea. Evaluarea posibilităţilor intelectuale ale vîrstnicului permite aprecierea capacităţii sale de a participa la propria-i reeducare şi de a înţelege sensul diferitelor tehnici terapeutice. Astfel, aşa-numita depresie „rebelă" a vîrstnicului „asocializat* se datorează unei .eficieriţe extrem de reduse a oricărei forme de terapie. Spitalizarea prelungită nu rezolvă, problema, viziunea sccio-terapeutică în aceste cazuri realizînd convergenţa diverselor forme de terapie, integrîn-du-le şi adaptîndu-le condiţiilor de viaţă ale vîrstnicilor. O restructurare nu numai ocu-paţională, ci mai ales a vieţii sociale va putea ajuta pacientul să-şi reia relaţiile cu anturajul, reactualizînd vechi, sarcini sociale sau creînd altele noi. Socioterapia nu este deci o terapie nouă, suplimentară, ci o formă de conver--gjenţl^JiiaLmuJMrJjpuri de terapii, integrînd diferite atitudini şi niveluri de intervenţie, care ţin cont d£L.exigenţele şi nevoile^fiecărui pacient. Scopul său final este realizarea ia un moment dat a unei autosocioterapîi, pacientul regăsindu-şi autonomia. Socioterapia îşi dovedeşte maxima valoare în cazul unei instituiri precoce, atîta timp cît pacientul nu este degradat, dispunînd încă de supleţe pentru a-şi modela nevoile după posibilităţi. Spitalele (staţionarele) de zi sînt cele mai suple şi adaptabile structuri pentru tratamentul tulburărilor psihice ale vîrstnicilor. Echipa terapeutică va evita, în demersurile sale terapeutice, „agresionarea" pacientului şi reducerea autonomiei acestuia, caut înd să dea sens şi valoare terapiei geriatrice. 713. SOCOLA • Priftul spital modern de psihiatrie din ţară, care a contribuit, prin şcoala psihiatrică creată aici, la trecerea spre un mod calitativ superior de a gîndi şi de a percepe suferinţa psihică. La Socola a luat fiinţă psihiatria ştiinţifică în Moldova şi s-a publicat pentru prima oară în ţară o revistă de profil într-o limbă de circulaţie internaţională. 374/SOC Soco/o f leagăn al p ihiatrie moderne româneşti Ideea: construirii unui astfel de aşezamînt a găsit un teren fertil în sinul intelectualităţii ieşene,; Care, la cumpăna dintre două veacuri, era tot -mai deschisă spre i deile progresiste şi aspiraţiile umaniste ale epocii. Scrierile lui J. LUKASZEWSKI, psihiatru progresist, apărător înflăcărat al „chestiunii alienaţilor**, au sensibilizat opinia publică atît în ceea ce priveşte psihiatria, „care ocupă cel dintîi rang pînă în 1894, cînd a fost transferat în oraş. Construcţia spitalului a început în anul 1897 şi a durat doi ani, dar clădirea a putut fi dată. în folosinţă numai în 1905, Construcţia spitalului a reprézentat o premieră naţională şi un experiment arhitectural pe care S AVU-LESCU şi ARNOLD l-au dus la bun sfîrşit^ Aşa cum afirmă presa contemporană („Eve-^ nimentul**, 1905), încă de la deschidere* Spitalul Socola — vedere generală între ştiinţele medicale", cît şi în privinţa medicului psihiatru, care trebuie să posede un orizont larg de cunoştinţe despre structura şi funcţionalitatea creierului, dar să fie şi „psiholog, filozof, sociolog, filantrop**. Aceste scrieri au contri buit în mare măsură Ia punerea în practică a deciziei din 1892 a forurilor legislative de a construi un „institut pentru alienaţi** la laşi. în 1896, Consiliul de Miniştri reconfirmă hotărîrea de a construi spitalul pe locul fostului seminar Veniâmin. Toponimul ar proveni de la „socoli**, şoimi de vînătoare dresaţi special. Seminarul Veniâmin al mănăstirii So-cola fusese prima şcoală superioară în limba română, ale cărei cursuri au fost absolvite de peste 3 000 de elevi (C. ERBICEANU) spitalul era „un adevărat orăşel (...) cu pavilioanele sale cochete, construite în stilul cet mai modern şi conform tuturor cerinţelor igienice (...). Ospiciul Socola poate rivaliza (dacă nu chiar întrece) cu ospicii similare din marile centre europene**. Construit pe locul vechiului seminar Socola* spitalul cu 16 pavilioane dispunea de o suprafaţă de 175 325 m2 (la care, în 1948, s-au. adăugat printr-o donaţie încă 480 000 m2) şi iniţial se puteau interna 148 de bolnavi. Spitalul amintea, nu numai prin aşezarea sa deosebit de pitorească în mijlocul naturii,, ci şi prin unele detalii constructive, de spitalul „Bel Air** de lînga Geneva (deschis în 1880 sub conducerea lui BOREL), pe cáré doctorul Al. BRĂESCU îl cunoştea din cală- Socola : leagân al psihiatriei moderne româneşti SOC/375 tori i le sale în care văzuse aproape toate os-piciiie europene din Anglia, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania, Austria, Scoţia. Al. BRĂ-ESCU a urmărit îndeaproape desfăşurarea lucrărilor construcţiei şi a contribuit decisiv la dotarea mai rapidă a unităţii spitaliceşti prin articolul publicat în 1903 : „Cum sînt consideraţi şi asistaţi alienaţii în Romănia". A condus activitatea spitalului pînă ia moartea sa („fondator şi şef al spitalului pînă în ultimele sale clîpe“ — Elisa ISANOS), înscriin-du-se cu cinste în „triunghiul celor trei „ALM care au fondat psihiatria română: Al. ŞUŢU, Al. OBREGIA, Al. BRĂESCU*4 (P. BRÂNZEI, 1980); Calităţile sale deosebite de organizator al asistenţei bolnavului psihic şi atitudinea sa civică ferma şi curajoasă şi-au găsit o ilustrare deplină în activitatea pe care a desfăşurat-o la Socola. Primii medici care au lucrat în noul spital au fost A. ILIESCU, P. ZOSIN, şi internul C. RADU POPA. P; ZOSIN a funcţionat la Socola pînă în 1912, fiind în această perioadă şi profesor suplinitor la Facultatea de Medicina din laşi la disciplinele psihiatrie, neurologie şi psihiatrie medico-legală. Corneliu RADU POPA (1882-1934), unul dintre primii colaboratori ai directorului Al. BRĂESCU, a ocupat prin concurs postul ; Solatran^M) ale acestei metode nu sínt esenţiale şi profunde. Sofronizarea este un proces prin care se obţin modificări ale nivelelor de conştiinţă. Acest proces poate fi realizat şi dirijat fie de individul m cauza (deci un iniţiat), fie de un specialist sofrolog (autosofronizare şi hetero-sofronizare). In al doilea caz, tehnica principală folosită este „trepnos logos", care constă ‘m vorbirea „blîndă*,- pe ton -armonios, persuasiv şi monocord. Procesul de sofronizare operează trecerea de la nivelul de Vigilitate Ia nivelul sofroiiminal (analog uhei stări de somnolenţă în care se păstrează o fantă conştientă), Sînt utilizate, în sofrologie, şi alte tehnici : incantaţia, tehnici de relaxare, tehnici respiratorii, ritmuri muzicale diverse (s-au încercat ritmuri de jazz şi de m uzi ca indiană), ritmuri de dans monoton (dans codificat). în desfăşurarea procesului sofrologie se diferenţiază trei stadii ale conştiinţei (conştiinţa patologică, conştiinţa vigilă sau obişnuită şi conştiinţa sofronică) şi trei niveluri (nivelul vigil, nivelul sofroiiminal, nivelul somnului). Consecinţele neurofiziologice ale sofro-nizării sînt : hipotonia musculară, creşterea temperaturii cutanate, diminuarea temperaturii rectale, diminuarea tensiunii arteriale, modificări cardiace şi vasculare, normalizarea respiraţiei la nivel bazai, modificări electro-encefalografice, senzaţia de recuperare energetică şî eliminare a tensiunilor, activare a circulaţiei, dinamizare a funcţiilor néurovege-tative,4n -pîus, în- relaxarea - dinam i că mai apar : activarea funcţiei vigilităţii (a sistemului retieulat)^ cr eşterea- senzaţi Hor extero- şi proprioceptive, îmbogăţirea cîmpului conştiinţei. Sofroîogia se aplică terapeutic şi profilactic. Terapeutic se aplică în medicina psihosomatică, îri tulburări cardiovasculare şi respiratorii, în tulburări sexuale ; în psihiatrie, se aplică în nevroza de angoasă, în fobii, obsesii, tulburări ale psihomotricităţii. 723. SOKOLNICKA Eugenie (1884-1934) • Psihanalistă de origine poloneză, licenţiată în ştiinţe la Sorbona, elevă a lui P. JANET la Collégé de France ; a avut şansa de a fi pregătită de titanii psihanalizei : jUNG (1911, Zürich), FREUD (1913, Viena) şi FERENCZl (1918;-Budapesta). După tentativele nereuşite de fondare a unui grup psihanalitic la Varşovia, a plecat la Paris (unde s-a stabilit definitiv), intrînd iniţiaf în contact cu literaţii grupaţi în jurul Noii Reviste franceze (mai ales cu J. RIVIERE şi A. GJD.E). în iarna dintre anii 1922—1923, cu ocazia unei conferinţe susţinute la Şcoala de înalte Studii Sociale, SOKOLNICKA este recomandată de Paul BOURGET Iui G. HEU-YER, care o invită să profeseze psihanaliza la Spitalul Sainte-Anne. Treptat, ea va constitui în jurul ei un grup psihanalitic incluzînd atît psihiatri, cît si ne-specialişti (SAUSSURE, R. LAFORGUE, R. ALLENDY, E. PICHON), căpătînd prestigiul de unică persoană competentă în formarea de psihanalişti de profesie. Împreună cu LAFORGUE şi LOEWEN-STE1N, SOKOLNICKA înfiinţează la 4 noiembrie 1926 Societatea Psihanalitică din Paris: (a cărei primă vicepreşedintă va deveni) şr Revista franceză de psihanaliză. Se stinge din viaţă în mod inexplicabil (se sinucide cu gaze toxice) la numai 50 de. ani. 724. SOLACIN(M> SUA - DC Tibornál •> Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-(hid roxi meti l)-2-meti I penti I buti l-carbâmate-carbamat, cu acţiune sedativ-raiorelaxantă şi valenţe anxiolitice. Nu are practic efecte secundare . 725. SO LATRAN(M) Elveţia - DCI Keta-zolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 11-clor-8,12b-dihidro-2,8-dimetir-12b- ¥ -fenii-4H-/1,3/-oxazin/3,2-d//1,4’/benzodiazepin--4,7/6H/-dionă, cu acţiune puternic anxiolitică şi miorelaxantă. Nu se administrează femeilor gravide/copiilor şi vîrstnicilor. 726. SO LAZIN E(M) Canada - DCI Trifluo-perazina • Neuroleptic incisiv, derivat feno-tiazinic piperazinat de tip 10-/3-(4-metil-1--piperazinil)propil/-2-(trifluorometil)fenotiazi-nă, cu acţiune antipsihotică marcată şi sedativ! relativ redusă, cu valenţe anxiolitice şi antie-metice ; efectele antihistaminice, antispastice şi adrenolitice sînt foarte reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TRIFLUOPERAZIN(M). 727. SO LGO L(M) Germania - DCI Nadolol » Betablocant de tip 1-(tert-butilamino)-3-/(5,6,7, 8-tetrahi dro-cis - 6,7- di hi droxi -1 - nafti l) - 6XÍ/-2-propanol, indicat în anxietate cu şi fără componentă somatică, distonii neurovegetative. Are Sote ménéi3*; Solilocvie ; Solomonls>; SolacapsW SOL/ 379 o- btma toleranţă putînd fi administrat copiilor şi vîrstnicilor ; se poate administra în doză unică. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO-+BETAB LOCANTE. 728. SOLEMNE(H) halucinaţii (cf. lat. sol-lemnis „solemn") • Termen folosit de SÉ-«GLAS pentru a denumi „halucinaţiile care .anunţă delirul". Termenul este rar folosit. 729. SOLIDITATE (cf. lat. soliditas „soliditate, tărie") — sin. REZISTENŢA —^ CONSISTENŢĂ. 730. SOLIDON(M) Grecia - DCI Clorpro-cnaz/na 9 Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopro-pil)fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago-'şi simpaticoliiică. potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZIN{M). 731. SOLILOCVIE (cf. lat. solus „singur." ; éoqui „a vorbi") • Convorbire cu sine însuşi. Se întîlneşte în diverse situaţii, avînd semnificaţii diferite : • la copil, la vîrsta cînd acesta învaţă să ‘ vorbească şi face adevărate repetiţii de unul singur, verbalizînd evenimentele zilei şi reluînd cuvintele nou achiziţio- 'nate ; ----- * la subiectul normal, singur, aflat într-o stâ#e^de tensiune, din nevoie de defu-lare, fără ca acest fapt să aibă semnificaţie patologică ; « la subiectul în stare de ebrietate, ca urmare a dezi n hi bi ţi ei etanolice, sau în psihoza etilică, unde subiectul se „întreţine" cu personaje din imaginile onirice ; # la subiecţii cu sindroame paranoide de diferite etiologii, care „dialoghează" cu trăirile halucinatorii. 732. SOLILOCVIE SEXUALĂ • Mod de rezolvare a tensiunilor sexuale Ia indivizi timizi sau-incapabili să-şi frîneze impulsurile sexuale, descris de HIRSCHFELD. După acest autor, subiecţii se angajează în lungi solilocvii cu rol substitutiv. 733. SOLIPSISM (cf. lat. solus ; ipse „în--suşi") • Consecinţă inevitabilă a oricărui idealism subiectiv, radical şi consecvent ; atribuirea unui statut pur fenomenal realităţii — ca •totalitate de „reprezentări" ale subiectului — determină cu necesitate implicaţia absurdă că singura existenţă de sine stătătoare şi în mod •cert autentică este conştiinţa individuală. De regulă, teoriile subiectiviste caută să elimine această consecinţă, supărătoare prin caracterul ei vădit aberant, |imitîndu-se la problematica strict gnoseologică, prin invalidarea statutului teoretic al consideraţiilor ontologice (aşa-numitele „proporţii metafizice") ; în măsura în care acceptă discursul ontologic, concepţiile idealist-subiective caută să respingă solipsismul prin recursul la idealismuL obiectiv, pbstulînd o conştiinţă supraindivicluaik, în şi prin care fiinţează conştiinţele individuale, a căror comunicare îşi are condiţia de posibilitate în transcendent. : . 734. SOLISE Anglia - DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cloM ,3-di hi dro-1 -meti l-5-feni I-2H-1,4-benzo-diazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxioii-tică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DlAZEPAM. 735. SOLIUMÎM> Canada - DCI Ctoriadia-zepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cl o r-2- m eti lám i no-5-fé ni I-3H--1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unui dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). 736. SO LOMON (s> sindrom (numele sindromului îşi are originea într-o celebră judecată a lui Solomon, rege iudeu, 973— 933 î.e.n.) • Descris de KOHLER şi PiGEON, sindromul desemnează, în interpretarea psihanalitică, situaţia copilului disputat între mamă şi bunica sa. După j. BIEDER, aceasta s-ar traduce printr-o scădere a rezultatelor şcolare, sentimente de inferioritate, enurezis şi encomprezis, incertitudine privind imaginea de sine. In pofida descrierii psihanalitice, realitatea demonstrează mult mai frecvent că „disputa" mamă-bunică se desfăşoară în favoarea şi spre împlinirea copilului. 737. SOLUCAPS(M) Mexic - DCI Mazin-dol • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat clorfenilisoindolic de tip 5-(p-clorofe-nil)-2,5-dihidro-3H-imidazo/2,1-a/-isoindoî-5-01, oym fără efecte simpaticomimetice. Este indicat în astenii severe, sevraj toxicomanie, tulburări de dinamică sexuală, presenilitate, combaterea 38Ü/SÖ1 Saduţie ; duxflfarâ ; cúrhprehensiva ; majora ; Sömasedan(M) ufTQifi efecte secundare ale neurolepticelor şi ale anticonvuisivantelor, survenite în tratamentele de lungă durată. 738. SOLUŢIE AUXILIARA (cf. lat. sotlulon „ rezolvare “ ; auxi li ar is „aj utăto r. “) • Te rme n cu conotaţii psihanalitice, desemnînd orice soluţie parţială sau temporară a conflictelor Intrapsihice, cum ar fi : controlul automat al sentimentelor, compartimentarea, exteriorizarea, intelectualizarea sau autoalienarea. Termenul aparţine psihologiei dezvoltate de Karen HORNEY. 739. SOLUŢIE COMPREHENSIVĂ (cf. lat. solutio.; comprehendere „a (cu)prinde“) • Escamotare nerealistă a conflictului, ca mecanism de apărare (în viziunea psihanaliste! Karen HORNEY), în credinţa că propriul Eu este Eul idealizat. Acest lucru se realizează prin actualizarea imaginii ideale despre sine. I 740. SOLUŢIE MAJORĂ (cf. lat/ solutio major — comparativul lui magnus „mare** • Tip de rezolvare nevrotică a conflictelor, în opinia psihanalizei, constînd In înlăturarea sau negarea vectorilor care vin în conflict cu Eul idealizat sau în resemnare. Aparţine psihologiei lui Karen HORNEY. 741 SOLVENŢI INDUSTRIALI (cf lat. sol-ve re „ des face r~a f tfpe , a“t opt1‘ ) - 0 Substa n ţe utilizate m industria chimică:modernă, dintre care muite tnt fcteHe-şf-cs4nhafen^i cu efect euforizant de Către indivizi cu comportament toxic< manie Printre numeroasele produse care pot căpăta uneori o asemenea întrebuinţare, pot fi menţionate: benzina, tinerul, lipiciul, guma arabică, sprayu ri acrilice, crema de ghete, degresanţi şi decapanţî. Substanţele cel mai frecvent căutate în aceste produse sînt tolu-enul, heptanii, hexanii, benzenul, tricloretilena, metiletilcetona etc. Folosirea solvenţilor industriali în scopuri toxîcomanice este facilitată de marea lor răs-pîndire, uşurinţa în a le procura, preţul foarte redus, manipularea facilă, durata scurtă a intoxicaţiei, senzaţiile plăcute provocate. Din nefericire aceste „calităţi*' le fac accesibile mai ales . copiilor şi adolescenţilor, rareori fiind folosite de persoane adulte (POROT, 1984). Toxicitatea acestor produse este ridicată. CLINGER şi BETHEL (Anglia), MlZON şi colaboratorii (Franţa) au descris semne de neuropatii periferice la toxicomanii care inhalau vapori de benzină, care le produceau halucinaţii înspăimântătoare şi modificări com- portamentale. Au fost semnalate , de asemenea * atingeri hepatice şi renale, supresia măduvei hematopoetice, boli pulmonare (C. SHARP, L. T. CAROLL, L. HOLLISTER), ca şi cazuri de moarte datorate inhalaţiei de cloruri de carbon (prin aritmii ventriculare sau asfixiere). 742. SOLVOLIP PSIHOSTIMU LENTE . 743. SOMA (cf. gr. soma „corp") • Ansamblul organismului format din celule di-ploide, excluzînd celulele germinative. Soma se opune psihicului (psyche), dar. împreună cu acesta formează unitatea psihosomatică umană. I se atribuie înţelesul de corp, excluzînd membrele. 744. SOMA(M) Grecia, Italia, SUA SOM ADRI L Israel, Suedia SOMALGIT(M) Elveţia, Spania SO M AN I L(M) Co reea, Japonia ch2-qoc-hh-ch:3 h3c-c-ch2-ch2-eh3 — DCI Cariso-prodoţ • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol-carbamat îso- CHo •2 propil-carbamat, cu acţiune anxiolitică, miorelaxantă şi uşor antidepresivă. Se bucură de o bună toleranţă. 745. SOMALCOOLOZĂ (cf. gr.soma „corp* fr. alcool - sin. ENOMANIE ; FURIE DE A BEA; METILEPSIE ; OINOMANIE SOMANIE. DIP- 746. SOMASEDAN(M) Argentina • Tranchi- lizant, derivat benzodiazepinic PAM(M) România. sin. DIAZE- 747. SOMATALGIE (cf. gr. soma ; algos „durere*1) • Durere corporală. Somatic (D) delir; Somatistâ - teorie ; Somatizare SOM/381 748. SOMATIC(D) delir (vezi somo) • Delir hipocondriac nesistematizat din psihozele schizofrenice, „exprimat în acelaşi limbaj incoerent ermetic şi neologic propriu acestor bolnavi4* (H. EY).. Sentimentele de stranietate corporală, halucinaţiile cenestezice, ideile de negare a organelor alcătuiesc numai o parte din masa de fenomene psihopatologice care stau la baza elaborării acestui delir, caracterizat prin haosul de idei şi trăiri impenetrabile, proprii întregului indefinibil al schizofreniei. O parte din aceste deliruri impiică anumite reacţii faţă. de actul medical, legate de ideea delirantă,> cum ar fi solicitarea de operaţii sau de tratamente speciale şi excluderea intervenţiei psihiatrului, care este sistematic evitată. 749. SOMATICE(H) halucinaţii — sin. COR- PORALE(H) halucinaţii ^'VISCERALE(H) halucinaţii. " 750. SOMATIST — teorie (cf. gr. soma „carp“) • Orientare unilaterală apărută in medicină, constînd în convingerea că orice simptom nevrotic şi chiar psihotic are la origine’o tulburare organică sau somatică. Această viziune, „neurologizantă" a bolii psihice a avut destui adepţi de-a lungul vremii, chiar printre psihiatri. Excluderea factorului psi hogen şi sociogen a dus la o sărăcire a conţinutului psihopatologiei şi la o înţelegere redusă a bolii psihice, precum şi la o serie,de „reacţii** şi exagerări în celălalt sens. Antipsihiatria este, din acest punct de vedere, un mod de reacţie faţă de teoria somatistă. 751. SOMATIZARE (cf. gr. soma ,,corp“) • Noţiune creată de FREUD pentru a desemna „complezenţa somatică ce dă expresie proceselor psihice inconştiente în domeniul corpului** sau, pe scurt, conversia anxietăţii în simptome fizice. STEKEL acreditează termenul pentru un tip de tulburare corporală care apare ca urmare a unui conflict nevrotic profund. Noţiunea aduce în discuţie posibilitatea ca organele corpului uman să posede un „traductor** care să „traducă** tulburările psihice ale individului într-un limbaj fizio-patologic. Acest limbaj organic al psihicului ar reprezertfa expresia organică a proceselor mintale şi aptitudinea particulară a corpului de semnificare a refulării (LAPLANCHE şi PONTÂLlS), ca şi a capacităţii de conversie. Aceasta ar reprezenta, în concepţia psihanalitică, un factor constituţional sau dobîndit, predispunînd la somatizare, în general, sau la o localizare mai specifică ia nivelul unui organ determinat („regiune predilectă**), pu-tîndu-se vorbi, în acest sens, de o „meio-pragie psihosomatică** (R. LAFON). Expresiile fizice de acest tip pot fi întîlnite în timpul visului, în unele fenomene onirice şi în cadrul unor nevroze (nu numai cea isterică, ci şi în cele numite i,de organ posttraumatice). Printre teoriile privind somatizarea afectelor poate fi menţionată şi Cea a lui ADLER. „ereticul** elev al lui FREUD şi fondatorul şcolii de psihologie „individuala", în care este invocată „inferioritatea de organ“. în concepţia psihanalistei americane F. DUN-BAR, somatizarea unui afect reprezintă fenomenele neurovegetative circulatorii, respiratorii, hormonale, viscerale etc. care însoţesc orice stare afectivă. Diferenţele îr> modul de a somatiza afectele sînt considerabile de la un individ la altul, atît în privinţa.. intensităţii, cît şi în cea a duratei. Factorii care sînt implicaţi în diferenţierea tipului de somatizare a emoţiilor ar fi următorii : — factori care depind de constituţie (tipul de funcţie fiziologică şi de structură anatomică moştenit, modificarea tipului de funcţie fiziologică în cursul perioadelor de creştere şi de maturaţie, starea fiziologică în care se află un individ şi organismul său în timpuF stării de stres sau anxietate) ; —■ factori care influenţează, probabil, natura şi întinderea somatizării anxietăţii unui individ, „experienţele** trăite în decursul vieţii (semnificaţia unei situaţii stresante traduse ca insecuritate, culpabilitate sau frustraţie pentru un anumit subiect ; dezvoltarea Unui răspuns condiţionat, a unei deprinderi căpătate în copilărie ; orice individ poate dezvolta orice disfuncţie sau leziune, dacă stimuluF incitator este suficient de intens). Studiul obiectiv al proceselor afective poate fi efectuat prin înregistrarea modificărilor fiziologice : paloare, tremor, disfonie la afectul de teamă, care pot fi înregistrate experimental întotdeauna, chiar fa afecte mici. Admiţînd că procesele afective sînt nu* numai fenomene psihice subiective pe care le percepe individul prin introspecţie, prin autoanaliză, ci şi fenomene obiective, înregistrate de către un observator exterior (modificări circulatorii, respiratorii, spastice,, secretorii, endocrine, chimice, electrice etc.), concepţia psihosomatică a medicinii a preluat termenul de somatizare, definind aceste modificări somatice ca pe nişte concomitenţe organice ale stării afective —» PSIHOSOMATICĂ . 382/SOM Somatizare : concept, caracteristici, iocalizâri Realitatea clinică a coincidenţei tulburări lor •nevrotice atipice cu cele depresive endogene, 4ntr-o strînşă legătură eti o patogeni că cu tulburări somatice, ar confirma rolul mecanismului de somatizare şi suportul psiho-fiziopatologic al echivalenţelor depresive (—* ECHIVALENŢE DEPRESIVE). De: asemeneá, décompensarile^ de intensitate nevrotică ale personalităţilor dizarmo-nice nu exclud posibilitatea apariţiei unor t)somatizări“ şi a unor afecţiuni psihosomatice propriu-zise. După cum au observat, ca si alţi autori, V. VĂLEANU şi C. DANIEL (1977), preva-lenţa vieţii afective asupra celei cognitiv-ideative şi volitive la femei realizează o térted in ţă .mult mai intensă la somatizarea afectelor (tahicardie, tahipnee, creşterea maximei tensionale, spasme ale unor organe cavi-tare etc.) şi, drept urmare, afecţiunile psihosomatice vor fi mai frecvente la femei. O afecţiune psihosomatică va fi mai uşor declanşată dacă procesele afective se „somatizează* asupra uruit singur organ sau aparat (colecist, aparatul genital, colonul), decît atunci cînd „sóimat i za rea" proceselor afective este generală. Trasaturi principale • Multiple acuze somatice care nu se datorează vizibil unei boli somatice. Evoluţie cronică fluctuantă, începînd de obicei în a doua decadă a vieţii* "•Se manifestă predominant la femei. '•Acuzele sînt prezentate într-un mod vag, dramatic şi exagerat. <• O lungă istorie a examinărilor medicale •de către mai mulţi medici ; sînt frecvente tinvestigaţii şi intervenţii chirurgicale fără ^utilitate. Pe de altă parte, luîrtd în discuţie pasiunea erotică la tinerele fete, autorii citaţi subliniază că aceasta este însoţită de „intense somatizări “ : anorexie, scădere în gréűtate, opresiune respiratorie şi tahipnee, accentuat eritem al feţei, tremor di stal, pierderi de cunoştinţă. , ; Concepţiile mai noi ale autorilor americani (198Ö) indică o nouă orientare în'abordarea somatizării. Astfel, dupâ studiile extensive ale lui GUZE şi colab. (citate de K A PLAN şi SADOCK), termenul de isterie a fost abandonat în favoarea sindromului dé somatizare, acceptat de DSM III ca „frecvente şi multiple acuze somatice pentru care se solicită atenţie din partea medicului ; éle nu se dâtorează vizibil nici unei boli somatice, debutează înaintea vîrstei adulte (sub 25 de, ani) şi au o' evoluţie cronică, dar fluctuanta41. Alături de tulburarea de conversie (nevroza isterică de tip conversiv, tulburarea durerii psihogene şi hipocondrie —■ nevroza hipo-condriacă); tulburarea de somatizare este încadrată în capitolul tulburărilor somato-forme. * fn virtutea acestei opinii, principalele aspecte ci li ni ce ale tulburării de somatizare ar fi următoarele : TABEL CLXXXV1I Trasaturi asociate • Anxietatea şi depresia sînt foarte frecvente. • O largă paletă de dificultăţi interpersonale, .inclusiv comportament antisocial şi probleme de ordin marital. , • Deseori sînt prezente trăsăturile personalităţii histrionice. Diagnosticul diferenţial este uneori dificil din cauza multitudinii şi caracterului vag al simptomelor, a modului lor dramatic de pre-Tentare. Evoluţia cronică oferă un criteriu de diferenţiere faţă de anxietate şi depresie. 1n acest din urmă câz, principalele semne biologice şi simptome, evoluţia intermitentă şi antecedentele familiale sînt utile pentru diagnostic. Srnt posibile eventuale emergente delirante la bolnavul schizofren care să interfereze somatizarea, dar diagnosticul va fi tranşat de prezenţa tulburărilor de gîndire. Somatocosmic delir ; Somatofrenle SOM/383 Deşi unii pacienţi cu tulburări de somatizare pot include şi simptome de conversie în repertoriul lor de acuze, autorii americani recomanda rezervarea diagnosticului de conversie numai acelor pacienţi la care simptomele de conversie constituie manifestările primare şi predominante ale bolii. Ediţia DSM Hl R (1987) menţine tulburările de somatizare în acelaşi context cu tulburării somatoforme, aducînd precizări în diagnosticul pozitiv şi cel diferenţial. Criteriile de diagnostic sînt grupate în felul următor : A. In antecedente se evidenţiază multiple acuze sau convingerea de a fi bolnav, apărînd înainte de 30 de ani şi persistînd mai mulţi anu B. Prezenţa a cel puţin 13 simptome din lista de mai jos, semnificative numai în măsura în care : — nu se evidenţiază o patologie organică sau mecanisme fiziopatologice (boală somatică, efectele unei răniri, ale unei medicaţii, droguri sau alcool) responsabile de simptom sau existînd în cadrul altei patologii înrudite, suferinţele sau limitarea activităţii pe care le acuză pacientul fiind în mod evident disproporţionate faţă de rezultatele examenului somatic pbiecti v ; :, — nu .au apărut în timpul unui atac de panică ; — au determinat subiectul să consume me- dicamente (altele decît antialgicele), să consulte un medic sau să-şi modifke modul de viaţă. . Lista de simptome : • gastrointestinale : — vomă (nu datorită gravidităţii) — dureri abdominale (nu datorită men-struaţiei) —' greaţa (nu rău de mişcare) — balonări — diaree — intoleranţă la diferite alimente ; • simptome dureroase : — dureri ale extremităţilor — dorsal gii — dureri articulare — dîsurie — alte dureri (cu excepţia cefaleei) ; • simptome cardio-pulmonare : — tahipnee, în absenţa efortului ; — palpitaţii — dureri toracice — ameţeli ; • simptome de conversie sau pseudoneu-rologice : — amnezie — disfagie — afoni e — surditate — diplopie — „pete“ vizuale — cecitate — leşin (pierderea cunoştinţei) — crize convulsive — tulburări de mers — paralizie sau slăbiciune musculară — retenţie urinară sau dificultăţi mic-ţionale ; • simptome sexuale de-a lungul celei mai mari părţi a vieţii, după începerea activităţii sexuale : — indiferenţă sexuală — dispareunie — impotenţă ; • simptome genitale la. femei, considerate de subiect ca avînd o frecvenţă mai mare decît al alte femei : — .cicluri menstruale neregulate — dismenoree — singerare menstruală excési vă — vomă în timpul gravidităţii. _ La capitolul de diagnostic diferenţial^ DSM HÍR adaugă, fâţă de ediţia precedentă : hiperparatiroidismul, porfiria, scleroza multiplă, lupusul efitematos diseminat' (lâ care debutul multiplelor simptome fizice are loc la vîrsta adultă de obicei şi al căror suport organic poate fi dovedit), atacul dé pani că * simulaţia cu acuze fizice. Recunoaşterea fenomenelor de somatizare în cadrul tablourilor cilinice ale nevrozei, depresiei sau bolilor psihosomatice orientează eficient clinicianul în abordarea celor mai adecvate mijloace terapeutice şi evitai excesul (uneori extrem de dăunător) al investigaţiilor somatice. 752. SOMAŢOCOSMIC^ deJir (cf. gr. soma; kosmos „univers") • Termen propus-ce H. EY pentru a desemna un delir megalomanie însoţit de halucinaţii corporale care îi dau subiectului impresia de dilatare a corpului pînă la infinit. Acest delir, detaşînd subiectul total de realitate, se constituie într-o încorporare a „întregului" univers în corp. Face parte din patologia parafrenică. 753. SOMATOFRENIE (cf. gr. soma ; phrei? „spirit") • Termen propus în 1928 de BECH-TEREV în încercarea de delimitare a tinor psihoze hipocondriace de sine stătătoare, a căror patogenezâ ar fi legată de o funcţionalitate defectuoasă a sistemului nervos vegetativ. Clinic, s-ar caracteriza prin idei hipo- 3BA/SOM Somatotorme - tulburări condriace şi halucinaţii somatice. Ga şi alte încercări de delimitare a hipoeondriei pure, a fost sortită eşecului. 754. SOM ATO FORME - tulburări (cf. gr. soma ; lat. forma) • Grup de tulburări, descris de SPITZER şi colaboratorii, avînd ca trăsături definitorii simptome psihice care determină tulburări (somato forme, fără un substrat organic evident sau un mecanism psihologic cunoscut. Pentru aceste simptome trebuie să existe dovezi clare sau prezumţii puternice conform cărora ar fi legate de factori sau conflicte psihologice. Spre deosebire de tulburările simulate sau suprasimulate, producerea simptomelor soma t efor me nu este legată de o intenţionalitate, iar persoana nu are controlul declanşării şi producerii simptomului. Deşi simptomele sînt „fizice", procesele fiziopatologice implicate nu sînt demonstrabile sau nu pot fi înţelese prin explorări de laborator, putînd fi mai clar conceptualizate prin mecanisme psihologice ; din acest motiv sînt clasificate în categoria tulburărilor mintale. în această categorie autorii americani includ; • dismorfofobia corporală; • tulburări de conversie ; • hipocondria : • tulburări de somattz«re ; • tulburări somatoforme de tip algic. Dismorfofobia corporala este caracterizată prin preocuparea pentru un defect fizic imaginar la persoane normale din punct de vedere fizic sau cu anomalii fizice reduse, pe care le exagerează. Intensitatea convingerii nu atinge nivelul delirant (ca în delirul somatic), uneori subiectul putînd să conştientizeze propria exagerare. De asemenea, ea nu apare legată numai de Anorexia nervoasă sau transsexualism. La aceşti subiecţi, în antecedente, este frecvent consultul unor medici dermatologi sau specialişti în chirurgia plastică pentru corectarea presupusului defect. Depresia şi trăsăturile obsesiv-compulsive sînt, de asemenea, frecvente, ca şi fobia, de contacte sociale. Debutul , este mai frecvent în adolescenţă, rareori depăşind a treia decadă de viaţă. Evoluţia este, de regulă, îndelungată. Complicaţiile sînt, în mod paradoxal, legate mai frecvent de intervenţii chirurgicale neavenite. - / Tulburările de conversie sînt expresia unor conflicte sau nevoi psihologice, exprimate însă prin tulburări somatice. Ele se înscriu în categoria tulburărilor de tip isteric. în mod „clasic14, tulburările de conversie îmbracă un aspect neurologic (afonii, paralizii, crize, tulburări de coordonare, diskinezii, tulburări senzitivosenzoriale) ; mai rar, iau o ajqră „endocrină*4 sau „vegetativă" (greţuri etc.). Simptomul conversiv variază în funcţie de modelul cultural şi nu poate fr explicat printr-o tulburare fizică cunoscută. Hipocondria se caracterizează prin teama sau credinţa de a avea o tulburare severă, bazată pe interpretarea personală a unor semne şi senzaţii fizice drept dovezi evidente ale unei boli somatice (autorii americani includ în această clasă nevroza hipocondriaca). - -Tulburările 4e somatizare sînt : caracterizate prin acuze somatice multiple şi recurente, pe o durată de mai mulţi ani, pentru care s-a apelat în mod repetat la ajutor medical, dar care nu sînt datorate nici unei tulburări fizice. Boala apare înainte dé vîrsta de 30 de ani şi persistă mai mulţi ani. Este stabilită o listă de criterii din care să fie prezente cel puţin 13 din următoarele simptome : TABEL CLXXXVI!I Gastro intestinale Afgice Cardio- pulimonare Pseudoneurologie Sexuale Ginecologice • vomă • dureri abdominale ® greaţă • balonări ■# diaree • dureri ale extremităţilor • artralgii • rahialgii • tahipnee în afara efortului • palpitaţii • precordi-algii • amnezie • disprosexie • afonie • surditate • senzaţia de arsură în organele genitale sau jenă (în afara actului sexual) • menstre dureroase • neregularităţi al ciclului menstrual Somatoforme ~ tul burán S0M/3ÜS TABEL CLXXXVII1 (continuare) Gastrointes- tinale Algice Cardio- pulmonare Pseudoneurologi ce Sexuale Ginecologice • diaree • intoleranţă alimentară • micţiuni dureroase • alte dureri în afara ce-faleei • ameţeli • diplopie • inceţoşarea vederii • orbire • slăbiciune sau leziuni ; • convulsii • tulburări de mers • paralizii sau slăbiciune musculară • retenţie urinară sau dificultăţi de urinare • indiferenţă sexuală • impotenţă • hipermenoree • vomă (în afară sarcinii) Nici o patologie organică şi nici un mecanism fizi o patologic nu validează simptomatologia ; cînd există o patologie organica asociată, diminuarea performanţelor pe plan socio-profesional este mult exagerată faţă de constatările şi predicţiile rezultate în urma investigaţiilor medicale ; aceste tulburări nu apar numai în timpul unor atacuri de panică ; tulburările determină persoana să ia un medicament, să consulte un medic sau să-şi modifice modul de viaţă. Tulburarea somatoformă de tip algic este caracterizată de preocuparea pentru durere în absenţa unor dovezi fizice corespunzătoare pentru durere sau pentru intensitatea acesteia. Această preocupare trebuie să persiste ceF puţin şase luni şi să nu fie justificată de o cauză organică sau de un mecanism fiziologic obişnuit ; cînd există o patologie organică legată de durere, intensitatea exprimării a-cesteia este în discrepanţă cu posibilitatea ca durerea să afecteze relaţiile socio-profesionale la amploarea afirmată. Durerile nu sînt în concordanţă cu distribuţia anatomică a structurilor, nervoase şi nici cu rezultatele explorărilor funcţionale (EKG, EMG etc.). Stimulii psihologici şi posibilităţile de rela-ţionar.e ale subiectului influenţează în mare măsură intensitatea şi aspectul durerii (fără însă ca acest lucru să.fie o regulă). Se creează astfel posibilitatea obţinerii beneficiului se- cundar, concretizat îh evitarea unor situaţii neplăcute, dobîndirea suportului celor, din jur şi chiar, restructurarea relaţiilor interpersonale. Durerea poate fi, însoţită de tulburări motorii (de acelaşi tip) şi poate determina repetate consultaţii medicale, jpreferaţi fiind interniştii (aceşti bolnavi sînt aşa-nurniţii „abonaţi la cabinet'1). Dependenţa de analgezice nu este rară, iar asumarea rolului de invalid se face cu uşurinţă. Cererile de intervenţie chirurgicală (pentru a scăpa de „durerea insuportabilă") sînt frecvente, ca şi refuzul de a accepta o posibilă contribuţie a. factorilor psihologici în apariţia şi întreţinerea durerii. Tulburările de conversie figurează deseori în antecedentele acestor bolnavi. Depresia majoră a fost uneori semnalată ca diagnostic asociat acestor tulburări. Debutul acestor tulburări este inai frecvent între 30 şi 40 de ani şi are un caracter brusc, evoluţia este progredientă, pe o perioadă de mai mulţi ani, determinînd invalidarea persoanei. Dintre complicaţiile cele mai însemnate este de notat iatrogenia, în care poate fi inclusă şi dependenţa de analgezice, narcotice sau tranchilizante. Studiile au arătat o prevalenţă crescută a acestei tulburări în grupurile profesionale cu activitate fizică obositoare sau monotonă şi o incidenţă dublă în cazul sexului feminin. 25 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 I 386/SOM Sómatoforme - tulburări: diagnostic diferenţia! 32 fcisfc* oSwk I|5| d* q) VU m w'Kg (V il5^ DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL AL TULBURĂRILOR SOMATOFORME / rt# ir»? ' VS <— u rs t Somatogen ; Somatopsihoză ; Somatoton ; Somelin{M) SOM/387 In grupa tulburărilor somatoforme, autorii americani mai includ şi tulburările nediferenţiate, în cadrul cărora nu se întîlneşte întregul tablou simptomatic, dar care au o durată de peste şase luni şi nu survin în cadrul unei tulburări somatoforme diferenţiate sau în cadru! unui episod psihotic (schizofrenie). în cazul acestor tulburări, anxietatea este constantă. 755. SOMATOGEN (cf. gr. soma „corp" ; german „a naşte") • Relaţie de provenienţă a unui' proces, fenomen, din interiorul corpului (somei), sub influenţa unor factori externi. Un termen opus ar fi cel de „psihogen" ('-*. PSIHOGEN), în care originea fenomenului (morbid) se află în trăirile psihice. fn psihiatrie, sînt descrise tulburări nevrotice de coloraturi diverse, cel mai adesea depresive, care îşi au punctul de plecare într-una sau alta din afecţiunile somatice de care suferă bolnavul, întregind tabloul clinic şi agravînd de cele mai multe ori gradul deficienţei. Este evident că tulburările psihice de natură somatogenă se remit odată cu rezolvarea t>olii somatice care ie-a generat. In cazul bolilor somatice cronice, afectarea psihică somatogenă constituie o problemă terapeutică (şi psihotera-speutică) dificilă. 756. SÖMATOGNOZIE (cf. gr. soma i grios/s „cunoaştere") • Imagine pe care individul şi-o formează despre propriul său corp, ca obiect funcţionînd în spaţiu. Se raportează la noţiunile de schemă corporală şi asomato-gnozie. 757. SOMATONEVROZE (cf. gr. soma ; neuron „nerv") © Termen sub care E. CARP şi V. STOKVIS reunesc, în 1953, următoarele grupe de manifestări nevrotice cu expresie somatică : conversia isterică, organonevrozele, afecţiunile psihosomatice. 758. SOMATOPARAFRENIE (cf. gr. soma ; para „dincolo de" ; phren) • Tulburare a somatognoziei, întîlnită în leziunile de emisfer nedominantJ care se manifestă printr-o elaborare iluzorie, confabulatorie şi delirantă în legătură cu jumătatea de corp afectată. 759. SOMATOPSIHOZĂ (cf. gr. soma ; psyche „suflet") • Termen care, în opinia (ui SOUTHARD, desemna tulburările viscerale care se asociau cu psihozele. Lipsa specificităţii termenului, precum şi a precizărilor asupra asocierilor cauzale sau aleatorii ale acestor elemente au dus la abandonarea lui. 760. SOMATOTON — tip de personalitate (cf. gr. soma ; tonos „tensiune") • Conform tipologiei lui W. SHELDON, personalitate la care domină funcţiile musculare aîe corpului ; are multă siguranţă în mişcări, este curajos, practică cu plăcere activităţile fizice, tinde spre acapararea puterii şi spre dominare, în competiţii este adesea agresiv. Evită singurătatea, este aspru faţă de alţii. îşi exteriorizează părerile fără menajamente ; 11 caracterizează neliniştea şi dorinţa de a fi băgat în seamă. în caz de pericol, se descurcă uşor prin acţiuni eficiente. 761. SOMATOTOPIE (cf. gr. soma ; topos „loc") • Caracteristică a structurii anatomice a căilor senzitive şi motorii ; constă în respectarea unei anumite topografii atît în proiectarea impulsurilor senzitive, tactile, termice şi dureroase Ia nivelul nucleilor talamici şi la nivel cortical (homunculus senzitiv), cît şi în proiectarea impulsurilor motorii de la nivel cortical (homunculus motor) spre sistemul muscular. Topografia corticală respectă criteriul funcţional şi nu pe cel anatomic al organului deservit. Astfel, faţa şi mîna au proiecţie corti-câlă motorie mult mai întinsă decît tot restul corpului, iar buzele şi limba au o proiecţie corticală senzitivă mai mare decît a trunchiului. Leziunile organice ale anumitor segmente specializate ale zonelor celor doi homunculuşi duc la tulburări senzitive sau motorii în segmente bine stabilite ale corpului. 762. SOMAZINA(M) Spania - DCI C/t/co-lina Psihasttmufent cu o stmetură chimică particulară, de tip colină ci ti di na 5*-ester piro-fosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexi-genă ; practic, nu are efecte simpaticomimetice. 763. SOMEL1N(M) Japonia - DCI Haloxa-zolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic H 0 er de tip 10-bromo-11 b-(0-fÎuorofenil)-2, 3, 7 11 b-tetrahidrooxazolo/3,2-d//1,4/-benzodia-zepină-6(5H)-onă, cu acţiune anxiolitic-seda-tivă. 764. SOMESTEZIE (cf. gr. soma ; aisthesis „senzaţie") • Ansamblul proceselor care duc la recepţia, transmiterea şi integrarea corti- 388/SOM Somipra(®}; Sommer K. ; Somn cală (îrT special în lobul parietal, fa nivelul homunculusuJui senzitiv) a informaţiilor primite de la nivelul suprafeţei cutanate, muşchilor şi articulaţiilor. Aceste procese stau la baza elaborării senzaţiilor tactile, termice, dureroase, kineste-zice, fiind o funcţie a sistemului senzitivo-senzorial somatic. 765.'SOMlPRAm) Australia — DCI Imipra-minâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetilami no)pro-pil/-10, 11-dihidro-5H-dibenz/b, f/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg, inclur zînd depresia endogenă ; în psihoze, se pretează şi se recomandă asocierea cu neuroleptice bazale. Efectele terapeutice se instalează lent (1 2—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze- minimum trei luni, în psihoze şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRIN(M). 766. SOMIT(MC) Spania • Produs farmaceutic compus din două medicamente tipizate cu acţiune similară, care se complementează : C LORDIAZE POXID(M) şi DIAZEPAM(M), ambele tranchilizante, derivate benzodiaze-pinice. Are acţiune anxiolitic-sedati vă. 767. S0MITRAN(M) Finlanda - DCI Nitra-zepam é Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1, 3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1, 4-benzodiazepihă, cu acţiune sedaţiv-hrp-notică, realizînd un somn aproape fizi ologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de N1TRÁZE PAM(M). 768. SOMLAN(M) Argentina - DCI Fiuro-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cIor-1-/2-(dietilammo)etil/-5-(0-fIuorofeniÎ)-1,3-dihidro-2H-1,4 - benzodiaze-pină, cu acţiune sedativ-hipnotică, indicat în insomniile mixte ; este contraindicat în timpul sarcinii şi al alăptării, în glaucom şi miastenie. 769. SOMMER KURT (1865-1947) • Psihiatru, neurolog şi psiholog german ; a publicat la începutul secolului o serie de lucrări de psihopatologie generală, deosebit de interesante, printre care „Diagnosticul bolilor psihice*1 (1894), „Tratat de metode de cercetare psihopatologică** (1899), precum şi numeroase articole privind psihiatria clinică. 770. SOMN (lat. somnus „somn") • Fenomen de o importanţă deosebită pentru viaţa omului, marcată prin multiple aspecte : rolul biologic covîrşitor în economia organismului, prin faptul că ocupă aproximativ 1/3 din exis- tenţa omului, prin profundele tulburări* psiho-fizice pe care le produce de privarea de somn (un fenomen care ia amploare în societatea industrializată este insomnia, cu consecinţe imediate legate dé automedicaţii, dependenţa etc.). ; <■:■■■ • . — ■ Sector al biologiei umane a cărui explorare profundă este încă foarte puţin avansată, somnul este definit ca o stare fiziologică periodică, reversibilă, caracterizată prin inactiyttate somatică şi prin abolirea relativă şi temporară a conştiinţei (EXARCU) ; se realizează astfel un mod periodic de refacere (TOURNAY), după uns ritm zilnic impus probabil de un „ceas intern*4, un sistem reglator al somnului, propriu fiecărui creier, sistem care îi determină periodicitatea şi durata. în activitatea acestui ceas intern sînt implicate mecanisme şi particularităţi genetice care au fost stabilite pe baza studiilor neurofiziologice, cum ar fi variaţiile unui parametru uşor dc urmărit — temperatura corpului. Astfel, la cei care se scoală devreme, temperatura corpului atinge valorile maxime dimineaţa, concomitent cu „punctul culminant4* al activităţi lor fizice şi psihici. Acest punct culminant este însă comutat vesperal pentru cei care au performanţe maxime seara. Este de remarcat faptul că odată cu instalarea stării de somn temperatura devine uniform redusă pentru ambele tipuri de subiecţi. Alternanţa somn-veghe, numită şi ritm mctemeraf sau „nictemer" (POPOVîClU), reprezintă unui din aspectele particulare,ale bioritmicităţii proceselor fiziologice. în cadrul bioritmicităţii, ritrnui rifctemefal reprezintă un mecanism homeostatic cu caracter pre-ventiv, somnul fiind plasat de HESS în cadruî stărilor „trofotrope" (acele stări in care sînt activate funcţiile vegetative ce facilitează refacerea rezervelor energetice şi menţinerea constantelor homeostatice). Somn ; concept; somnul lent SOM/38® în funcţie de modalităţile de reacţie a organismului faţă de mediul extern (polisenzoriale sau oiigosenzorjale), s-a constatat că sugarii şi unele animale prezintă un somn polifazic (cu mai multe alternanţe de veghe şi somn în 24 de ore), in timp ce adultul, la care predomină simţul vizual, are un somn monofazic, cu o periodicitate rezumată la o singura succesiune a veghei cu somnul (KLEITMAN). Iniţial, unele teorii au încercat să explice apariţia somnului printr-un mecanism pasiv, în care este implicată mai aleş oboseala sistemului reticulat ascendent. Teoriile actuale susţin însă că, în afara fenomenului de oboseală sinaptică (pasivă), este implicat şi un mecanism activ, reprezentat de o dezaferentare senzorială, căruia i se adaugă mecanisme active neuroumorale complexe, precum şi intervenţia unor structuri nervoase cu rol inhibitor. Dezaferentarea senzorială se realizează prin reducerea impulsurilor kinestezice, optice, acustice, ceea ce determină o dezactivare pasivă a sistemului reticulat activator ascendent, ceea ce determină reducerea tonusului cerebral. Acest fenomen deprimă, la rîndul lui, activitatea sistemului reticulat, .determinînd iradierea generală a inhibiţiei corticale. în cori di ţi i; naturale, trecerea de la veghe la somn se realizează deci atît prin reducerea afluxului senzorial, cît şi prin solicitarea activă determinată de mecanisme ! refîex-co n di/ţi Or nate si necondiţionate ale structurilor in hi bir torii. Din aceste motive, somnul se manifestă ca o nevoie imperioasă, ca p.obişnuinţă menţinută cu preţul şi cu rigorile upel condiţionări şl al unui veritabil ritual, deosebindu-se de stările patologice comatoase prin posibilitatea de a trezi subiectul prin stimulări senzoriale. Fiziologic, se deosebesc două stadii ale somnului : lent şi paradoxal. Evoluţia somnului lent şi a celui paradoxal poate fi urmărită filogenetic şi ontogenetic, somnul fiind controlat de trunchiul cerebral (somn paradoxal sau arhesomn) şi de cortex (somnul lent sau neoscmti)v Gele două aspecte sînt strîns legate, somnul lent acţionînd ca un mecanism primar de inducere a celui paradoxal. Somnul este, de fapt, o structura complexă, reprezentată de cicluri de 90 de minute de somn Unt şi faze paradoxale de 15 minute. în 1937, LOOMIS şi: colaboratorii izolează cinci perioade ale somnului lent, iar somnul paradoxal este descris în 1953 de ASERINSKY ş» KLEITMAN. Somnul pârado.xal este carac- terizat printr-o activitate corticală rapidă („activitated sleep"), care întrerupe periodic somnul lent şi pare a fi .expresia activităţii onirice. ; Electroencefalograma somnului fiziologic este caracterizată prin fenomene de diminuare a activităţii cerebrale, prin apariţia undelor alfa care, pe măsură ce somnul devine mai profund sînt înlocuite progresiv de unde teta. Cele două faze ale somnului sînt evidente şi electroencefalografic : somnul lent este caracterizat prin prezenţa unor fusuri de 10 — 16 c/s, de amplitudine mare şi predominantă în regiunile frontale şi asociative ; somnul paradoxal este caracterizat prin prezenţa unor unde frecvente, mat rapide ca In somnul lent, cu unde alfa numai ocazionale şi cu salve de unde monofazice de amplitudine maré, care preced mişcările rapide oculare. De o mai mare utilitate s-a dovedit cercetarea poligrafică, anume înregistrarea simultană a electroencefalogramei, electrooculo-gramei , electromiogramei, electrocardiogramei, electrodermatogramei. în 1968, RECHT-SCHAFFEN şi KALES au propus o clasificare a stadiilor somnului devenită ulterior standard internaţional : • Somnul lent are următoarele stadii : —■ stadiul 1a — perioada de trecere de la veghe la somn ; se remarcă o rărire şi o creştere în amplitudine a ritmului alfa, care dispare periodic, fiind înlocuit cu un ritm alfa de amplitudine şi frecvenţa mai mici (8 cicli/secundă) ; —.stadiul'1b — reprezentat de un somn lent superficial, traseul electroencefalografic fiind format din unde teta de mică amplitudine cu frecvenţa de 5—6 cî-cli/secundă ; — stadiul 2 — tot un somn lent superficial, traseul fiind cu unde teta de 4 —5 cicli/secundă ; apar însă şi fusuri de unde 390/SOM Somn : somnul paradoxal rapide, „fusuri de somn", cu frecvenţa de 12—15 Ci di/secundă, în salve de scurtă durată, predominante în derivaţiile anterioare ; caracteristice acestui stadiu sînt complexele K formate dintr-o undă rapidă, una sau mai multe unde lente, urmate de un şir de unde rapide de 11—13 ' cicli/secunde ; — stâdîul 3 — un somn fent profund, caracterizat prin unde lente de 1 —3 cicli/se-cundă, cu amplitudine mare, cu persistenţa „fusurilor de somn“ şi a complexelor K ; — stadiul 4 — tot un somn lent profund, caracterizat printr-un traseu cu unde foarte lente şi foarte ample şi prin lipsa complexelor K. • Somnul paradoxal (REM), sau faza a 5-a, reprezintă 20% din durata somnului ; apare în special dimineaţa, cu o durată de 5—20 de minute şi cu o periodicitate de 90 de minute. Traseul EEG se caracterizează prin absenţa „fusurilor de somn“ şi a complexelor K şi prin prezenţa unor unde teta ascuţite, de 4—6 cicli/secundă şi 25—*75 jaV, în bufeuri de 3—5 secunde. Creşterea pragului de trezire comportamentală la stimularea reticulată este un bun criteriu de delimitare a somnului Jent de cel paradoxal. Acest prag este foarte crescut în somnul paradoxal comparativ cu somnul lent. Stimulările auditive şi vizuale au de asemenea un prag ridicai, ele neavînd capacitatea de a antrena trezirea, ci cel mult reapariţia somnului lent. Aceste fapte justifică convingerea că faza paradoxală este de fapt un somn profund. Somnul paradoxal este însoţit şi de dispariţia activităţii musculare,, evidenţiată de eîec-tromiogramă, de mişcări ale globilor oculari, vibraţii ale pleoapelor/ mioză, modificări cardiovasculare şi respiratorii. La subiecţii psihoţiei şi foarte rar la normali apare un tip de somn „intermediar", somn paradoxal fără mişcări oculare. în timpul somnului lent, debitul circulaţiei cerebrale creşte cu 10% comparativ cu starea de veghe, în timp ce în somnul paradoxal creşterea se ridică cu 50% comparativ cu somnul lent, ceea ce confirmă faptul ca somnul este expresia unui proces reparator. Avi rid efect reparator, cura de somn provocată de utilizarea drogurilor timp de 10 — 1 5 zile diminuează angoasa şT permeabilizează bolnavul psihic la psihoterapie. Expresia reducerii tonusului centrilor nervoşi din formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral este o diminuare funcţionala globală a activităţii organismului, a frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale, a temperaturii corporale, a schimburilor gazoase şi a tonusului muscular. în timpul somnului, diversele secreţii endocrine se modifică, numeroase secreţii „vitale" ajungînd la nivelul maxim. Astfel, hormonul somatotrop hipofizar are maximum de secreţie în timpul somnului, cu consecinţe metabolice importante si asupra creşterii organismului ; prolactina este secretată mai ales la începutul somnului, influenţînd dezvoltarea glandelor mamare şi stimularea secreţiei lactate în sarcină. Cota maximă a hormonilor-sexuali este atinsă în timpul somnului para^oxerfr Esenţialăre^ter nftuenţa ^jmnul ui şi asupra sinapselor. Somnii! paradoxai are un rol'Important şi în recuperarea capacităţilor după surmenajul psihic, în procesele de fixare a datelor mnezice, mai ales a ceíor care au precedat adormirea. Stimulii care prpduc activ somnul pun în acţiune structuri inhibitorii care dezactivează structurile activatoare. Astfel, se descrie un sistem centrencefaîic implicat în determinarea fondului de vrgtlenţă, precum şi „zone ale somnului”, localizate în partea anterioară a formaţiunii reticulate a trunchiului cerebral. Legat de existenţa acestor centri, cercetări recente de histoflubrescenţă au demonstrat intervenţia mediatorilor chimici în determinarea stărilor de . vigilenţă corticală. Cele trei stări aîe creierului (veghe, somn „adevărat", lent sau clasic, şi somn paradoxal — REM) presupun o intercondiţionare reciprocă a acţiunii monoaminelor şi acetil-colinei (POPOVICIU) : • veghea este realizată prin : — sistemul dopaminergic nigrostriatal (componentă - comportamentală) care acţionează prin intermediul sistemului ext răpiră mid af ; Somn : mediatori, deprivare 50M/39T — sistemul noradrenergic ascendent, care induce aspectele electrocorticaîe caracteristice stării de veghe — desin-cronîzare corticală (administrarea de L-dopa stimulează starea de veghe) ; — sistemul colinergic şi, indirect, sero-tonina, care întreţin starea de veghe ; • somnul lent este declanşat şi întreţinut de serotoninâ ; reserpina face să dispară somnul lent şi somnul paradoxal prin reducerea rapidă şi semnificativă a Se-rotoninei şi catecolaminelor cerebrale; IMAO stimulează apariţia somnului lent şi suprimă total REM prin - blocarea degradării serotoni nei; • somnul paradoxal este, după jOUVET, realizat de interacţiunea a trei „chei“ : serotoninergică,. coliner.gică .şi xatecola-minică. ... . JOUVET descrie etapele care. conduc la somn şi activitatea onirică, iar POPOVICIU şi colaboratorii apreciază că dereglarea sistemului biologic care controlează aceste etape poate genera tulburări cu rol în producerea unor manifestări patologice episodice. „Furtuna cerebrală",'reprezentată, de activitatea onirică, se caracterizează' printr-o excitaţie a' majorităţii neuronilor cerebrali, analogă unei intense stări - de veghe,, dar descărcările motorii realizate nu se concretizează datorită hipotoniei musculáre marcate din tîrrfptif somnului. Numai neuronii motor» oculari pot declanşa activitate musculară. JOUVET apreciază că .activitatea onirica ar permite reprogramarea comportamentelor înscrise in patrimoniul genetic al unei specii, fiind păstrătorul memoriei individualităţii ereditare, amestec de instincte şi lucruri învăţate. Alţi mediatori chimici care intervin în reglarea ritmului nictemeral sînt : • feniletilamina, cu rol dé modulator central stimulant; • acidul gamaaminobutiric care intervine în stomnul paradoxal, probabil prin rolul inhibitor asupra neuronilor noradrener-gici ; unele date (POPOVICIU) atestă că după deprivarea de somn paradoxal creşte cantitatea de acid gamaaminobutiric în zona cortexului frontal ; • pi peri di na şi unii acizi graşi care par a avea proprietăţi de mediatori chimici implicaţi în somn. In ultimii ani au fost izolate în sînge, în lichidul cefalorahidian şi chiar în creier substanţe numite „factori de somn" (COLIN şi SPASIN - 1976). MONNIER şî SCHOENEN-BERGER au izolat o substanţă numită „factorul delta de somn“ (polipeptid cu şapte amino-acizi), care produce un somn tipic comportamental şi electroencefalografic, cu o activitate cerebrală de tip delta. . Din lichidul cefalorahidian, PAPPENHEl-MER şi colaboratorii izolează o substanţă dializa bilă c-u greutate moleculară mică, producătoare de somn, iar PAVEL şi colaboratorii izolează arginin-vasotocina; secretată de glanda pineală şi eliberată în lichidul cefalorahidian, cu efect puternic inductor aj somnului. Substanţa induce sau afectează somnul prin acţiunea sa selectivă asupra neuronilor serotoninergici. Aceste fapte sugerează posibilitatea implicării epifizei în organizarea circadiană a somnului, ca şi în cuplarea celor: două e£ape de somn. Numeroşi cercetători, printre care şi I. HĂULlCĂ şi colaboratorii, în 1973, izolează o substanţă activă dîn diverse zone ale creierului în timpul celor trei stări ale ciclului veghe-somn. Printre aceste substanţe se remarcă adenozina. Deprivarea de somnul paradoxal determină creşteri semnificative ale acestei substanţe în ţesutul nervos. S-a observat că substanţa se eliberează în cantitate mare la nivel cortical după stimularea electrică, iar administrarea sa intraventriculară produce somn lent şi apoi somn paradoxal, evidenţiate atît electroencefalografic, cît şi comportamental. Deprivarea de somn produce consecinţe a căror gravitate a putut fi apreciată cu ajutorul unor grupe de voluntari. S-a constatat că subiecţii care efectuează activităţi interesante suportă bine deprivarea de somn, fără consecinţe asupra performanţelor lor. După această perioadă însă, randamentul scade, activităţile devenind automatizate. Halucinaţiile descrise de subiecţii supuşi la deprivare de somn apar la un interval cuprins între 60—100 ore şi au o complexitate deosebită, însoţită de coloratură afectivă. După 100 de ore de veghe, subiectul poate prezenta 3Ş2/ŞO/W Somn (fi— boala Somnambulism stări delirante paranoide. în perioada stării de veghe, subiectul „cade" pentru scurt timp în somn, putînd ajunge la realizarea unui „somn în p'doare". Remarcabilă este însă capacitatea de recuperare a „datoriei“ de somn, care se poate realiza în 24 de. ore de somn de tip lent, fără activitate onirică. (Pentru tulburările somnului -*■ H1PER-S BMU\ E , 4+H*OSOMN IE, IfslSO MN IE ). 771. SOMN(B) boală • Afecţiune infectocontagioasa în a cărei transmitere este implicata musca „ţeţe", agent vector pentru tripanosoma gambiense sau rhodiense. De origine africană, boala are o evoluţie îndelungată, desfăşurată clasic în patru etape; • perioada iniţială, de inoculare, la nivelul unei leziuni indurate (cu aspectul unui furuncul) ; • perioada de difuziune limfatico-sanguină, cu febră, adenopatii, hepato-splenome-galie, prurit, tul burări în sfera activităţii şi comportamentului, acestea din urmă atrăgînd mai curînd atenţia ; • perioada ffieningo-encefalitică, în care domină tulburările somnului, cu hiper-somnie diurnă şi insomnie nocturnă (30%) ; simptomele de tip hipomaniacal pot interfera stările dé epuizare ; • perioada encefalitei demielinizante, care aduce pe prim plan un'tablou demenţial în evident contrast cu absenţa afectării intelectuale pînă în acel moment. Evoluţia este fatală, către exitus.în afară de criteriile clinice, investigaţiile paraclinice aduc informaţii suplimentare, fiind utile diagnosticului : imunoglobulinele M crescute semnificativ în sînge şi în lichidul cefalorahidian, electroencefalograma cu bufee de unde delta şi beta, bilateral, mai ales în derivaţiile anterioare. Tratamentul se adresează fazei limfatico-sanguine şi celei cerebrale, cînd se pot obţine unele remisiuni în cazul formelor subacute sau cronice. 772. SOMN - cura ^4* CURĂ (de) SOMN. 773. SOMN — deprivare terapeutică • Metodă terapeutică, introdusă de EINKE şi SCHULTZ, în 1970, constînd în împiedicarea pacientului de a adormi timp de 24 de ore (— DEPRIVARE DE SOMN). 774. SOM N A MB U L IS M (cf. lat. somnus „somn" ; ambulare „a umbla") — sin. HIPNO-BATISM r NÖCTAMBULISM • Automatism am bula tor nocturn, descris îfică din antichitate (GALEN suferea de această afecţiune şi efectua deplasări îndelungate în timpul accesului somnambulic).. Are apariţie episodică, fiind caracterizat clinic prin deplasarea în spaţiu a individului în timpul somnului, fără ca acesta sa fie conştient sau sărşi amintească episodul. Dintre multiplele studii efectuate asupra acestui fenomen se detaşează cele făcute de G ASTA UT, în ultimele doua decenii. precum şi cele ale lui POPOVICIU şi SZABO, BRANGHTON. După aceşti autori, somnambu-lismul este o manifestare nocturnă neepileptică, de origine psihoreactivă, care apare la indivizii instibili, iritabili/aflaţi într-o conjunctură conflictuală generatoare de stări anxioase. Electroclinic, acest fenomen se caracterizează printr-o disociaţie : în timp ce electroencefalograma are un aspect de ,;trezire“ şi pacientul prezintă un automatism ambulator, el continuă în realitate să doarmă. Somnambulismul apare mai des la copii decît la adulţi (şi numai o mică parte dintre aceştia au avut astfel de crize în copilărie), fără predilecţie pentru un anumit sex. Frecvenţa crizelor este invers proporţională cu vîrsta : între 5—10 ani, poate fi de 1—2 pe noapte, între 10—12 ani, de 1—2 pe săptămînă, după 1 2 ani, de 1 -^2 pe luna (BICHER). Atunci cînd somnambulismul este însoţit de alte para-somnii (somnilpcvie, pavor etc. — asociere existentă în mai mult de jumătate dintre cazuri) sau cînd se asociază stări febrile, efort fizic intens şi prelungit,,anumite medicamente* frecvenţa crizelor creşte. POPOVICIU şi colaboratorii (1978, 1979, 1980) au propus, pe baza studiilor electroclinice, următoarea clasificare : ' • somnambulism simplu psihogen, asociat sau nu altor parasomnii, caracterizat prin traseu electroencefalogafk normal, examen neurologic negativ, prezenţa factorilor psihogeni declanşatori, apariţia în faza lentă a somnului paradoxa! , buna organizare a somnului; • automatism ambulatoriu nocturn (nu se poate folosi termenul de somnambulism propri u-zis, pentru că aceste cazurj prezintă anumite particularităţi), apărut la subiecţi cu antecedente patologice le- ■ gate de apariţia acestor automatisme, caracterizat prin examen neurologic pozitiv, modificări ale pneumoencefalo-grarhei, modificări electroencefalogra- Soifíhambufism : eiiologie, manifestare SOM/393 fice,uneori de aspect epileptic, anomalii de organizare a somnului ; • automatisme motorii nocturne la pacienţii care prezentau şi manifestări diurne paroxistice neconvulsîvante (de-ambulări, manifestări de tip temporal), în posibilă relaţie cu epilepsia tempo- • r-ală ; '■ - .■ • automatisme ambulatorii nocturne la bolnavi prezent înd şi manifestări clinice convulsive. HUBER (1962) propune o clasificare mai simplă : • somnambulism fără expresii electroence-falografice şi fără crize epileptice; • somnambulism în cadrul unor crize epileptice tranzitorii • somnambulism în epilepsia temporală cronică. Simptomatologia clinică a cunoscut de-a lungul vremii descrierea unor cazuri care uimeau prin ineditul lor. Manifestarea apare, de obicei, în prima parte a nopţii, cînd subiectul, cu ochii deschişi, palid, părăseşte patul şî efectuează diverse acţiuni, uneori dezordonate, dar de cele mai multe ori extrem de coordonate şi precise (coordonare şi precizie greu de atins chiar şi în timpul stării de veghe). în timpul acestor acţiuni, se înregistrează tahipnee, tahicardie, clipit frecvent» Acţiunile îndeplinite sînt mai mult sau mai puţin complexe, fiind descrise însă deplasări pe distanţe lungi, acte motorii complicate şi periculoase, furturi, acţiuni ciudate şi chiar crime. Trezirea este extrem de dificil de realizat, iar după consumarea episodului, amnezia este completă. GRASSET, studiind subiecţii cu astfel de automatisme nocturne, observă existenţa unei „memorii** a actelor efectuate în timpul crizelor (subiecţi care în timpul episodului somnambulic ascund uns obiect, pe care în stare de veghe nu-l pot regăsi, dar pe cáré îl regăsesc cu uşurinţă în timpul unui nou episod sau la repetarea unor acţiuni similare). Trezirea bruscă poate produce accidente grave sau declanşează o mare agresivitate a subiectului, în timpul crizei, exista o lipsă totală de răspuns la stimuliî senzitivi şi senzoriali. în ceea ce priveşte etiologia somnambudismului, părerile sînt încă divergente. Dacă unii autori (GASTAUT, DEBRAY.HUON, POPOVICIU şi SZABO) ii atribuie o origine psihogenă neepileptică, FRÉRÉ, BABINSKI, JOF-FROY îl explică prin „stări eonfuzionale iste-rice‘\ iar alţii îi consideră drept un echivalent epileptic. în etiologie, se confirmă existenţa unui factor eredo-familial, cu o posibilă baza ne-uro-chimică, legată de un deficit de catecola-mine. în literatura de specialitate însă, domină teoria originii psihogene a somnambu-lismului, care apare la copiii cu o structură psihică particulară (iritabili, instabili, anxioşi). Multiple argumente pot fi aduse în favoarea acestei ipoteze : • apariţia somnambulismului neasociat altor fenomene paroxistice episodice nocturne ; • existenţa unor tulburări de comportament şi a unui tablou nevrotic anxios ; • lipsa unor antecedente semnificative; • posibilitatea de a stabili o relaţie directă cu psihotrauma ; • electroencefalogramă normală în 80% din cazuri ; ....... • lipsa modificării importante a arhitecturii somnului ; • proba terapeutică : eficienţa psihotera-piei şi a sedativelor (L. POPOVICIU). - Apariţia unui stres emoţional la o vîrstă la care există o imaturitate cerebrală determină inadaptabilitatea funcţiilor nervoase la condiţiile ambientale negative, declanşînd nu numai apariţia somnambulismului, ci şi a altor manifestări episodicé nocturne. Relaţia somnambulism-epilepsie este încă extrem de controversată, mai afes ca automa-tismeie motorii diverse depăşes.CiCadrul strict al epilepsiei temporale. Este cert insă că există automatisme ambulatorii nocturne psi ho-reactive, distincte de cele care apar la indivizii cu anumite suferinţe cerebrale (şi sînt neepileptice) şi de cele care sînt automatisme epileptice ambulatorii de somn. BROUGHTON şi GASTAUT (citaţi de POPOVICIU) consideră că somnambulismul este, ca şi alte para-somnii, o tulburare de trezire (ceea ce nu exclude factorul psihogen). HUAPAYA (1979) a descris un somnambulism episodic, apărut la persoane în 394/SQM Sommsed Somnilochla ; Samnaf W ; Somnolenţă vîrstă, care urmau un tratament hipnotic, neuroleptic, antihistaminic, sau antidepresiv. Episoadele somnambulice au fost observate la copii cu stări febrile (KALES şi colaboratorii), precum şi la adulţi după un efort fizic susţinut şi prelungit. Tratamentul vizează, ca în toate psihogenii le, respectarea unor condiţii de psihoigienă, administrarea unor sedative în a doua parte a zilei, a unor antidepresive de tip imipraminic. 775. SOMNASED(M) Anglia - DCI N/tra-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiaze- pinicjf-^- NITRAZEPAM(M) România. | 776. SOMNESIN(M) Anglia - DCI Metil-pentinol • Tranchilizant, derivat alkénic de tip 3-metil-1-pentin-3-0l, cu acţiune sedaţi v- * OH HCzC-C-CHf-CH] C»3 hipnotică şi miorezolutivă, prin inhibarea transmisiei ganglionare. 777. SOMNIÁL (cf. lat. somnus „somn") • Termen cu arie restrînsă de folosire (mai ales în literatura anglo-saxonă), referitor la vise. 778. SOMNIBEL(M>Germania - DCI Nitra- SOMN! L(M) Ecuador zepam«*Tran-SOMNITE(M) Anglia chilizant derivat benzodiazepinic de tip 1 .S-dîhidro^-m’-tro-S-fenil^H-l , 4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRA-ZEPAM(M). Jt 779. SOM Ni FACI ENT (cf. lat. somnus; facere „a face") • Termen format artificial pentru a desemna hipnoticele şi inductoarele de somn, nepreluat în practica medicală. 780. SOMNIFERE (cf. lat. somnus „somn" ţ ferre „a aduce") • Grup de medicamente psihotrope, care au ca efect terapeutic inducerea şi menţinerea somnului. Termenul este astăzi mai puţin utilizat, fiind sinonim cu cel de hipnotice (de circulaţie internaţională). 781. SOMNILOCH'IE (cf. lat. somnus ; loqui „a vorbi") — sin. SOMNILOCVIE • Automatism verbal nocturn, caracterizat printr-o vorbire mai mult sau mai puţin clară şi inteligibilă în timpul somnului. GASTAUT o încadrează în grupa, de fenomene inerente somnului, arătînd că este mai frecventă Ia copii. DJATKÍNE, SALLUV, ARKIN, POPOVICIU, SZABO au adus argumente majore în ceea ce priveşte originea psihogenă a somnilochiei într-un mare număr, de cazuri, argumentul unor înregistrări poligrafice fără anomalii fiind peremptoriu (POPOVICIU, BICHE.R — 1984). Asocierea somnilochiei cu o serie de manifestări motorii (automatisme masticatorii, bru-xisrn, somnambulism) şi psihopatologice (iluzii, halucinaţii, crize’ de anxietate hipnagogică), ca şi unele înregistrări poligráfice modificate pledează însă pentru originea organică. O serie de autori străini şi români (în special şcOala de neurofiziologie de la Tîrgu Mureş) au căutat să stabilească o relaţie între conţinutul discursului şi conţinutul viselor din momentul episodului somnilocvic. Deşi GASTAUT a. respins, orice posibilă relaţie, o seri.e de autori (FOLKES,. FISCHER ş.a.) au arătat că „nu se poate infirma ipoteza unei concordanţe" (POPOVICIU). 782 SOMNII*ATIE (cf. lat. somnus ; gr. pathos „suferinţă, încercare, experienţă") • Termen generic pentru tulburările de somn. în prezent, este înlocuit cu termenul de dis- 783. SOMN1UM(MC) Grecia • Produs terapeutic ce conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se complemen-teaza : ‘ • AMITRIPT1LINÂ(M) — timoleptic, derivat’dibenzocicloheptanic ; :# CLORDIAZEPOXlD(M> - tranchilizant, derivat benzodiazepinic. Are acţiune. sedativ-antidepresivă. 784. SOMNOLCM> Canada - DCI Flura-zepam • Tranchilizant, derjvat benzodiazepinic de tip 7-clor-1-/2-(dimetilamino)etil/-5-(O-fluorofenil)-l ,3-dihidro-2H-1, 4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică. E indicat în insomniile mixte, contraindicat în timpul sarcinii, al alăptării, în glaucom şi miastenie. 785. SOMNOLENTĂ (cf. lat. somnolentia) • Stare intermediară între veghe şi somn. Se caracterizează printr-o tendinţă irezistibilă spre somn, deşi subiectul face uneori eforturi ca să nu adoarmă. Se instalează de obicei lent, şi chiar dacă subiectul a adormit, poate auzi sau înţelege cuvintele spuse cu voce tare, uneori poate răspunde laconic, recăzînd apoi în-starea de somn. Stimulările mai puternice pot trezi complet subiectul. Somnoza ; Spnacon SUA - DCI Clorpro-maztna • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropil) fenotiaziAă, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZ 1N(M). 791. SONDAJ (cf. fr. sondaje „acţiunea de a sonda") • Acţiune de cunoaştere care se efectueaza doar asupra unuia sau a mai multor eşantioane, considerate reprezentative, dintr-o populaţie statistică. Obiectivul principal al cercetării pe bază de sondaj al populaţiilor statistice este acela de a obţine, cu efort minim, un volum maxim de informaţie asupra populaţiei originare, luate în studiu. Adeseori, gradul de exactitate este mai mare decît cel realizat prin studierea întregii populaţii ; în cazul ultimului procedeu, din cauza vollmulut foarte mare de muncă, erorile sînt inevitabile. Deducţiile pe bază de eşantion nu sînt deterministe, ci probabiliste. După modul în care se alege eşantionul, există mai multe tipuri de sondaj : • sondaj pur aleator — cînd elementele eşantionului sînt alese la întîmplare din populaţia de origine, fiecare element component al populaţiei avînd teoretic aceeaşi probabilitate de a fi ales în eşantion ; se obţine astfel o anumită asemănare a structurii eşantionului cu cea a populaţiei de origine ; : : • sondajul dirijat efectuat după un anumit principiu prestabilit ; nu este exclus ca un eşantion aleator să se abată mult faţă de medie, în timp ce un eşantion dirijat poate fi, prin alegerea sa, foarte apropiat de medie; , ©sondajul mixt — combinare între primele două, cel mai reprezentativ exemplu fiind sondajul stratifîcat ; constă In divizarea întregii populaţii în straturi şi apoi în extragerea cîte uriuPeşahtîon aleator din fiecare strat. Sondajul poate fi repetat sau nerepetat. Un sondaj se numeşte repetat dacă elementul ales este reintrodus în populaţia originara înainte de a fi ales următorul ; în cazul sondajului nerepetat, elementele alese nu se reintroduc în populaţia originară. Sondajul este deosebit de util în studiile statistice ale incidenţei unor afecţiuni într-un anumit teritoriu, examinarea medicală amănunţită a tuturor indivizilor unei populaţii fiind aproape imposibilă. Sondajul de opinie a cunoscut o largă aplicabilitate, mai ales în SUA, unde, ca primă formă instituţionalizată de cercetare a opiniei publice, este menţionat în 1919, proliferînd apoi în mai multe ţari. Principiul anchete i prin sondaj a fost popularizat de GALLUP, nume pe care îl poartă în SUA un cunoscut institut specializat. Sondajul se efectuează, de obicei, prin intermediul chestionarului cu răspunsuri prefigurate, din care se alege unul. 396/BÚN Soni a (M) ; Sopax (M) ; Sopor; Sosle 792. SONEBON(M> Brazilia 0 DCI NJtró-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de íip 1,3-dihidro-7-nitro-5-fenil-2H-1,4-benzo-di azé pina, cu acţiune sedativ-hipnotică, reali-zînd un somn aproape fiziologic, industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZEPAM(M). 793. SONlA Italia - DCI Ctordiazep-oxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiazepi n-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unui dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmar ceuticăII produce sub numele de NAPOTON(M). 794. SON IPÁN W Brazi lia - DCI Nitra-zepom • Tranchilizant, derivat benzodiaze- s i n. pinic - NITRAZEPAM(M) România. 795. SOPAX(M) Portugalia - DCI Nordcr zepom • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-5-fenil-2Hr1,4-benzodiazepin^2-onă, cu acţiune sedativ-anxi-olitică. Este indicat în distonii neurovegeta-tive, psihosomatică. Are o bună toleranţă şi o singură contrai ndicaţie : miastenia. 796. SOPHIAMINCM> — japonia DCI Clor-diazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic NAPOTON Romahia. 797. SOPIAw Coreea - -DCI Medozinâ • Tranchilizant, derivat dife nil metán de t ip 1 -(p-cl or-a-fe ni lbenzil)-4-(metil benzi l)-pipe-razină, cu acţiune marcat sedativă, hipnotic^ şi antiemetică. Se utilizează în special în asp-ciere cu neuroleptice incisive.. 7 98. SOPOR (cf. lat, sopor „somn /adîncj") # Stare de somnolenţă accentuată, care se apropie ca aspect clinic de starea de comă. Subiectul reacţionează la stimuli dureroşi, dar riu mai poate da răspunsuri verbale, coerente, chiar dacă este puternic stimulat. Se întîlneşte în toate stările de îngustare a cîmpului conştiinţei care evoluează spre comă (-» COMĂ). 799. SOPRONTIN(H> Germania - DCI Ace" promaz/na » Neuroleptic sedativ, derivat feno~ tiazinic de tip 10-/3-(dimetilamin )propil/feno~ tiazin-3-il metil ketonă, cu acţiune sedativă1 antiemetică şi alfa-ad re noii ti că. Potenţează acţiunea narcoticelor, hipnoticelor, analgezicelor şi curarizantelor. Acţiunea sa poate fi comparată cu a CLORDELAZINULUI, avînd însă un efect de 2—3 ori mai puternic şi o toxicitate redusă la jumltate. Efectele secundare fiind mai moderate, are o paletă mai larga de utilizare. " 800. SORDENAC(M> Austria — DCI C/o- ; . si n pentixoiî • Neuroleptic, derivat tioxantenic SORDINOL(M), 801. SORDINOL(M) Austria, Belgia. Danemarca, Elveţia, Finlanda, Italia. Iugoslavia, Olanda, Suedia -4 DCI Cloperithxol • Nsuîo-leptic, derivat tioxantenic cu o catena laterală ci H CH fenotiazinică, de tip 4-/3-(2-clortioxanten-9-ilidenă)propi.l/-1-piperazinetanol, cu acţiune sedativă rapidă (superioară de 4 — 5 ori CLOR-PROMAZ INE I), cu valenţe anti emétice şi spasmolitice, acţiunea sa antipsihotică fiind inferioară clasei. Efectele sale secundare sînt de tip incisiv, adaugîndu-li’-se şi hipotensiunea. 802. SORBIM OL DEPOT(M> Elveţia SORDfNOL RETARD(M) Austria, Germania; — DCI Cfopen-tixol decanoat *■ •: Forma depozit a produsului standard. 803. SOSIE (de la sos/e — persoană care seamănă perfect cu'alta, după numele unui personaj din comedia lui PLAUT „Amphi-tryon" : sclavul a cărui înfăţişare o ia Mercur) • In psihiatrie, desemnează o tulburare calitativă de percepţie, descrisă de CAPGRAS în 1925 (- CAPGRAS-SÉRlEUX(S) sindrom). . • In psihofarmacologie, reprezintă acel subiect care are caracteristici psihologice şi psihopatologice similare cu ale altuia, ceea ce permite folosirea lui ca martor pentru studierea efectelor comparative ale unor medicamente diferite. In studiile care se fac, se caută loturi în care subiecţii să îndeplinească cit mai fidel rolul de sosie, ceea ce duce la sporirea gradului de exactitate în descrierea unui medicament psihotrop nou, atît în privinţa efectelor .pozitive, cît şi a eventualelor reacţii adverse. SotaîolfDCI) ; Soterie ; Spaima ; Spancap sar/m 804. SOTACOR(M) Anglia, Olanda, Suedia SOTALEX(M) Elveţia, Franţa, Germania 805. SOTALOL(DCI) • Betablocant, derivat isopropilaminic de tip 4’-/1-hidroxi-2-(isopro-pilamino) etil/metan-sulfonanilidă, indicat în anxietate, distonii neurovegetative. Posedă valenţe adrenolitice, Nu duce la dependenţă. Constituie principiul activ al unor produse farmaceutice, dintre care cele mai bine cunoscute sînt : SOTACOL(M) Anglia * Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia. SOTALEX(M) Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Portugalia, Germania. Se mai întîlheşte şi sub numele : BETA-CARDONE(M) Anglia ; BETACARDONEw Argentina ; JUSOTAL(M) Iugoslavia ; LESOŢAL(M) Iugoslavia ; SOTALEX MITE(M) Germania; SOIARE-RW Mexic. - BEŢAB LOCANTE. 806. SOTAPER(M) Mexic # Betablocant, derivat isopropilaminic —SOTALOL(DCI). 807. SOTERIE (ci. laţ. Soter „Salvatorul", epitet al lui Jupiter) m Denumire sub care LAUGHLIN încearcă, în 1955, să delimiteze o nevroza caracterizată prin, căutarea per-mane.htă, de „liniştitoare". Obiectele de sprijin joacă rolul invers obiectelor fobogene, fiind căutate cu insistenţă de subiect, care le investeşte' cu valoare conjuratorie. Subiectul îşi descarcă tensiunea anxioasă în drezenţa unor astfel..de obiecte, care, ca si cele fobogene, se ppt‘ sgbstitui între ele, dupa o perioadă pierzîndu-şi „însuşirile" miraculoase. Acest comportament, avînd la bază un mecanism nevrotic, se afiă ia limita patologicului, fiind, condiţionat îndeosebi socio-cultural. 808. „SOUTH OAKS"<*> test * Metodă recentă de evi-denţiere, după criteriile DSM HI, a jucătorilor de noroc patologici. Constă î|itr-un‘Cheâţionar cu 2© de itemi, care pot fi autoadministraţi sau utilizaţi de un examinator. Principalele direcţii ale chestionarului sînt următoarele : abandonul familiei, abandon profesional, disimularea cîştigurilor şi a pierderilor îa' j^c’, delapidarea şi datoriile, împrumuturi din surise ilegale, comiterea de infracţiuni pentru finânţareâ jocului. ' ; Testul, elaborat de H. LESIEHR şi S BLUME (1987), apare ca avînd o validitate remarcabilă şi eficienta pentru discriminarea rapidă a toxicomaniilor şi a altor afecţiuni de „jucătorii patologici", cu atît mai mult cu cît, la ora actuală, pare a fi singura modalitate Ştiinţifică de a decela această categorie de infractori. 809. SOWELL Elveţia - DCI Meprobamat • Tranchilizant derivat propandiolic de ti p 2-meti l-2-propi l-l ,3-propandiol di car bamat f cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsi-vantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea „un mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT(M). 810. SPAIMĂ • Criză emoţională produsă de perceperea unui pericol potenţial extern sau intern, real , sau imaginar. Noţiunea se defineşte în raport cu experienţa infantilă/ bazîndu-se pe distincţia dintre realitate şi fantasma (-> ANGOASĂ, ANXIETATE, FOBIE). 811. $PALESTON(M) ; SPALPANE(M) Japonia — DCI Fenprobamat • Tranchilizant, derivat car bamat ic de tip 3-fenil-1-propanol car* bamat, cu acţiune miorelaxant-sedativă şi va-lenţe anxiolitic-anticonvulsivante. Are o bună toleranţă, efectele sale secundare fiind practic nule. 812. SPANACTIN(MC) Spania • Pi odus farmaceutic ce conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se comple-mentează : • TRIFLUOPERAZINA{M) — neuroleptic,: derivat fenotiazinic ; • DEXAMFETAMl'NA(M) —^ psihostimulent, derivat feniletilaminic. Are acţiune sedativ-anxiolitică* 813. SPANGAP(M) SUA - DCI Dexartifeta-mina • Psihostimulent, derivat feni leti laminat de tip (-}-)-a-metilfenetilaminâ, amină simpa-ticomirnetică. Este indicat în combaterea efec-^ telor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la. dependenţa. • Betablo-cante,derivaţi isopropilami-nici -► SO-TALOL(DCI). 398/SPA SparineW; Spasm : corpo-pedal, al suspinului 814. SPANOL(M) Coreea I - DCI fen-SPANTOL(M) Japonia. | probamat • sin. Tranchilizante, derivaţi carbamatici —» SPA-LESTON(M) Japonia. 815. SPARINE boală ; HlPSARITMIE ; MASSIVE MYOCLONIC JERKS; NICKKRĂMPFE ; PETIT MAL PROPULSIVE ; SPASME INFANTILE RAPIDE ;DE AFIRMARE ; TICURI DE REVERENŢĂ (MÂR- CHAND) ; TICURI DE TIP SA LA AM ^ WEST(S> sindrcm. - 823. SPASM (de) TORSIUNE • Spasm caracterizat prin contracturi involuntare ale musculaturii unui hemicorp, antrenînd hiper-lordoza şi torsiunea trunchiului, avînd origine extrapiramidală. Cedează în somn şi în timpul Spasmofilie (Tetanie cronică ídiopatica) şpA/m actelor motorii automate. Este caracteristic bolii Zîehen-Oppenheim ; apare şi în boala Wilson, în encefalita epidemica. 824. SPASMOFILIE (cf. gr. spasmos ; philia „afecţiune**) - sin. TETANIE CRONICĂ CONSTITUŢIONALĂ NORMOCALCEMICĂ ; TETANIE CRONICĂ IDIOPATICĂ • Stare de limită între normal (teren constituţional şi ereditar predispozant) şi boală („crize de tetanie", simptome permanente somatice şi psihice), care apare predominant la femei tinere şi în condiţii de conflictualitate/sezoniere, în absenţa unor modificări biologice notabile (normocalcemie sau uşoară hipocal-cemie, funcţie paraţi roi diană normală). Termenul trebuie diferenţiat de hipocal-cemie — scăderea calciului plasmatic total sub 8,5 mg% (fie scăderea calciului legat dé proteine, ca în hipoalbuminemii, fie cea a calciului ionic, reprezentînd în mod normal 40— 50% din calcemia totală) — şi de tetanie {-» TETANIE), sindrom clinic şi electric, consecinţă a hiperexcitabiIităţii neuromuscu-lare,' manifestat prin accese intermitente şi tranzitorii de simptome senzitivo-motorii cu predominanţă distală şi cu expresie progresivă centripetă. . f ■Descrierea tabloului clinic clasic îi aparţine lui TROUSSEAU (1854, 1868), care îl numeşte „boala doicilor". Printre cei care’au adus torvtribuţii însemnate la clinica şi etiopatogenia acestei „afecţiuni" cu caracter mar-deosebit (ERDHEIM, ASKANAZY, SCH LANGEN-HAUTER, M AN DELL; LOEB, N€TTERtMáC CALLUN şi VOEGTLIN) pot fi menţionaţi şi cîţiva specialişti^ români. C» I. PARHON şi C. URECHIA (1907) au inaugurat terapia cu calciu în tetania experimentală ; începînd din 1909, PARHON, DUMITRESCU şi |Nl-SIPEANU au întreprins cercetări lafnivelul diferiţilor centri nervoşi la animalele tireo-parati roi de cto mizate, demonstrînd, în 1932, împreuna cu M. CAHANE, relaţia directa dintre simptomele clinice ale tetaniei şi conţinutul redus în calciu al ţesutului nervos, Spasmofilia constituţională idiopâtică a fost descrisă ce H. P. KLOTZ, în 1948, fiind concepută ca o predispoziţie a bolnavilor spre spasme şi crize spasmodice şi distinsă de tetania hi poparati roi diană apărută după tiroi-dectomie. ALAJOUANINE (1958) a propus o definiţie mai largă^: „stare morbidă, complexă, putînd asocia simptome funcţionale şi umorale şi, destul de frecvent, un sindrom tetanie în forma sa manifestă acută sau, cel mai adesea, latentă". Cercetările celor doi autori menţio- naţi, ca şi cele ale vienezului JESSERER (1958), ale finlandezului MEYER (1959) şi ale latino-americanuIui PIMENTAL-MALAUSSÉNA (1961) sînt totuşi contestate de alţi autori; Din punct de vedere etiopatogenic, unii consideră spasmofilia ca o manifestare a hipo-magneziemiei, idee contestată însă de alţi specialişti (Gr. LUNGU, 1982). Frecvenţa spasmofiîiei este practic necunoscută : KLOTZ indică 7—8% din populaţia Franţei,1 iar ARN AU D-CASTIG LIONI şi SCOTTO — 12% în aceeaşi ţară, dar la o dată diferită (1985). Spasmofilia este practic necunoscută în ţările anglo-saxone. Clinica de endocrinologie a Spitalului Clinic Judeţean Timişoara găseşte la bolnavii internaţi între 1974—1978 o frecvenţă de 33,22%. Sexul feminin este preponderent (81,6% — KLOTZ, 91% în cercetările timişorene). Vîrsta activă (25—55 de ani) reprezintă perioada în care apar cele mai multe manifestări ale spasmofiîiei. Mediul urban, prin, expunerea mai redusă la radiaţiile solare, pare a favoriza, alături de factorii de stres caracteristici , o frecvenţă crescută a crizelor. Criza de spasmofilie, destul de frecvent întîlnită în practica medicinii interne şi în practica psihiatrică; este uşor de recunoscut şi spectaculos reversibilă la banala,' dar eficienta injecţie cu calciu bromat în venă. Medicul este confruntat cu tabloul mai mult sau mai puţin complet al crizei de tetanie Í amorţeli sau crampe ale extremităţilor, spasm cârpo-pe dai („mîna de mamos"), .hipertónia musculară, sau tabloul tetaniei cronice : slăbiciunea musculară, amorţeli ale extremităţilor, crampe musculare) blefarospasm, palpitaţii , spasme viscerale (esofagiene, gastrice, intestinale), vasculare. Aceste tulburări sînt relatate de bolnavi prin expresii din cele mai plastice („nod în gît", „furnicături", „sufocare" etc.), iar anamneza poate releva cu destulă uşurinţă, în trecutul apropiat, existenţa unui incident, a unui eveniment psiho-traumatizant, á unei situaţii de contrarietate în colectivul de muncă sau mediul familial, urmată de creşterea bruscă a tensiunii emoţionale (hiperpnee, alcaloză) şi instalarea bruscă sau la interval de ore a spasmelor respective. Anxietatea este totdeauna prezentă, în diversele ei forme, alături de accentuarea trăsăturilor de hiperemotivitate şi* hi perexcitabi li tate (preexistente). Sindromul neurastenic este prezent : astenie matinală; dissomnie, insomnie, cefalee. Alături de spasmele orbicularului pleoapelor sau al gurii, apar şi spasme localizate la nivel visceral (esofagian, gastric, intestinal, cardiovascular, ute-* 400/SP A Spasmofifte (Tetetnie cronica idiomatica) mái ales fa realizarea diagnosticului diferenţial al hi pocal cern iilor hipoparaţiroidiene. Diagnosticul diferenţial presupune, în mod obligatori u, e xcl u de rea altor manifestări-, paroxistice acute : criza isterică, epileptică, criza CRim DE DIAGNOSTIC DIFERENT/Âl INTRE VARIATELE HiPOCALCEMÎî Ca P Fbsfataza alcalina PTH ExcilMitate neuromuscularö Leziuni osoase Hipopa/otiroidism i t tH / 4 4 * — Pseudohipo PT l f J tH t osteifa fibroebr-sticő Hiper CT Hipovifaminoza D A / ÍN m ~~ QSOQSQ Hipovifaminoza D i / iU • w osfeomalacie remid t / tH t —- — • osteifa fibrochh sticâ Hipomagnezimie t / W IN i . — fht etc.). Spasmofilia constituie un teren favorabil declanşării manifestărilor de tip piti -atic sau nevrotic anxios. KLOTZ (citat de LUNGU) semnalează apariţia unor sindroame paranoide, a psihozelor puérperale, care se asociau sau erau distincte de manifestările paroxistice de tetanie şi care au cedat spectaculos la administrarea de calciu, vitamina D şi betablocante (în timp ce psihotropele nu au avut nici un efect). Semnele clinice evocatoare pentru diagnosticul spasmofiliei ar fi: pozitivarea semnului Chvostek sau al facialului (->• CHVOSTEK.8 semn), semnul Trousseau (r* T ROUSSEAU8 semn), semnul Weiss, semnul Lust (ultimele două avînd valoare redusă) şi tulburările trofice (paradontopatie şi/sau carii dentare, friabilitatea unghiilor şi a părului, cataractă). Dintre examenele paraclinice, EKG şi EEG nu prezintă modificări specifice, electromio-grafia fiind deocamdată singura capabilă să certifice prezenţa spasmofiliei, prin înscrierea potenţialelor repetitive (triplete, multiplete). Cercetările indică totuşi cazuri (20%) de tetanie şi spasmofilie cu electromiogramă normală, deci o electromiogramă negativă nu exclude spasmofilia. Examenele de laborator oferă date suplimentare de diagnostic : calciul seric total şi cel ionic fiind, de obicei, normale, se poate presupune o hipocalcemie la nivel tisular. Este însă posibil ca valoarea calcemiei să scadă relativ brusc, sub incidenţa unor factori cum sînt: alcalozâ prin hiperpnee, vărsături, in-gestii de alcaline, valori crescute ale unor hormoni (estrogeni, corticoizi, glucagon, adrenalină). Hipomagneziemia este şi ea incriminata, fără a se putea încă aduce date certe în susţinerea acestei ipoteze. Probele statice (calcemia totală, ionică, fosfo-remia, calciuria, fosfaţuria, clearance-ul fosforului) şi probele dinamice, care evidenţiază tarea de funcţionare a paratiroidei, contribuie tetanică prin alcaloză (hiperventilaţie), tetania gastrică sau cloroprivă (KÜSSMAUL, 1868), tetania din hiperaldosteronismul primar (CONN, 1955), criza tetanică neurogenă, tetania cu hipomagneziemie şi tetahiile hipocal-cemice (endocrinologice). Psihiatrul se confruntă mai ales cu primele două manifestări, dar nu trebuie să ignore şi alte participări posibile ; un examen clinic şi paraciinîc, de laborator, efectuat , cu multă atenţie este „necesari.- __________- — ----» Evoluţia spasmofiJiei este „lungă şi descurajatoare deş*i pot exista apreciabile perioade intercritice de latenţă. Tratamentul (de urgenţă, de întreţinere şi profilactic) va ţine cont de mecanismul declanşator, dacă este posibil de detectat (de exemplu, hiperpneea după emoţii, efort fizic se poate reduce rapid prin forţarea bolnavului de a inspira bioxid de carbon din aerul expirat într-o pungă de nylon, etanş aplicata pe faţa sa), şi va include totdeauna adhnmis-trarea de calciu (intravenos, oral), alături de sedative, tranchilizante, preparate de vitamina D2, 03. Psihoterapia de susţinere individuală poate da bune rezultate. Alimentaţia echilibrată, din care laptele şi produselâ lactate nu trebuie să lipsească, are un rol important . Cura solară (la munte, la mare) rămîne o indicaţie controversată. 825. SPASMOFEMIE (cf. gr. sposmos „spasm, convulsie" ; pheme „semn, revelaţie prin cuvinte") • Termen generic, desemnînd o serie de tulburări ale vorbirii, cu caracter spastic. 5pas moly n(K} g' Spásticitote ; Spatomac(M); Spaţiu SPA f 40T 826. SPASMOLITIC (cf. gr. spasmos; lytikos „care u*,,reazá“) — sin. ANTIS PÁST IC. 827 SPASMOLYN(M) SUA - DCI Mefe-nes/n • Tranchilizant, derivat de glicerol, de tip 3-(0-metilfenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi; sedativ-arixiolitică. §28. SPASTICĂ IDIOŢIE— si n AM AURO-TiCĂ IDIOŢIE ; AXONÂLĂ IDIOŢIE DEGENERESCENTĂ NEUROAXONALA INFAN-w sin. TILA —*> SE1TELBERGER(B) boală. 829. SPASTIC1TATE (cf. gr. sposmos) • Hipertonie musculară de origine piramidală. 830. SPATOMAC(M) Franţa - DCI Benac-ti zina • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-dietilaminoetil benzi lat, cu acţiune anxioiitic-sedativă medie, dar cu bune efecte /r\ u'ch3 (SJ) C00 -CHp-CHp -A/x J N—< / / £ Lpn j anticolinergice centrale şi periferice. Este necesar a se avea în vedere acţiunea procon-vulsivantă şi interdicţia consumului de alcool în timpul tratamentului. 831. SPAŢIU (cf. lat. spatium) • Categorie filozofică referitoare la o formă obiectivă fundamentală de existenţă şi determinare a materiei, reflectind raporturile de coexistenţa dintre obiecte sau fenomene sau dintre componentele lor în funcţie de dimensiuni, distanţa dintre ele şi poziţia unui obiect (fenomen) în raport cu altele. Categoria spaţialităţii pune gîndirii ştiinţifice şi filozofice probleme dintre cele mat dificile. între acestea, se detaşează chestiunea privind caracterul obiectiv sau subiectiv al însuşirilor spaţiale. Pînă în epoca modernă, imensa majoritate a filozofilor, matematicienilor şi fizicienilor nu s-au îndoit de obiectivitatea determinărilor spaţiale, pe care le-au considerat a fi în mod evident atribute ale existentului, reflectate în conştiinţă. Cea mai timpurie (şi poate cea mai radicală) contestare a conţinutului obiectiv al reprezentărilor spaţiale este formulată de şcoala eleată; ela-borînd o filozofie a Fiinţei ea Unu identic eu sine, absorbit în propria lui perfecţiune, eleaţii desluşesc caracterul anatomic al determinărilor spaţiale în marginea gînduiui atotcuprinzător al Fiinţei pure, care nu se delimitează, căci e unică — şi, din acest motiv, ajung să respingă evidenţa sensibilă ca amăgire şi iluzie. Un punct de vedere similar; este susţinut de către BERKELEY, dar cu argumente diferite. Adoptînd o perspectivă epistemologică, episcopul englez consideră că toate impresiile sensibile — între care şi cele spaţiale — sînt produse ale facultăţii de reprezentare, cărora nu le corespunde nici o realitate materială, independentă şi exterioară faţă de conştiinţă. Cea mai elaborată şi cea mai influentă teorie care contestă obiectivitatea determinaţii lor spaţiale este apriorismul kantian, în „Critica raţiunii pure“ (1781), KANT afirmă că spaţiul şi timpul nu sînt proprietăţi ale lucrurilor, reflectate în conştiinţă, ci forme a priori ale sensibilităţii, care ordonează In scheme imanente subiectului fluxul haotic aî impresiilor sensibile. Apriorismul intuiţiei spaţiale reprezintă, în concepţia kantiană, fundamentul epistemologic al geometriei euclidiene, explicînd posibilitatea demonstraţiilor şi certitudinilor apodictice ale acestei ştiinţe, care nu descrie obiectele reale, ci construiéşte, prin reprezentare pură, raporturi spaţiale abstracte, golite de orice conţinut empiric. Seducătoare prin simplitatea ei, teoria kantiană face însă enigmatică posibilitatea gîndirii de a anticipa, cu ajutorul calculului matematic, evoluţia unor fenomene date în experienţa, fapt pus în evidenţă, mai întîi, de succesele astronomiei (descoperirea prin calcul a ultimelor planete din sistemul nostru solar, ulterior „văzute" datorită perfecţionării instrumentelor optice de observaţie a cerului)» Apariţia geometriilor non-euclidiene a demonstrat posibilitatea conceperii unor structuri -spaţiale pur raţionale, cu alte proprietăţi decît spaţiul euclidian, nesesizabile prin intuiţie. Caracterul aparent „imaginar" al acestor sisteme geometrice (cărora, ia început nu îi s-a putut da o interpretare fizică) l-a făcut pe H. POINCARÉ să susţină un punct de vedere convenţional ist, apreciind că determinările spaţiale pe care le definesc diferitele ştiinţe nu reflectă proprietăţi ale realului, ci sînt doar scheme explicativ-teoretice, cu caracter formal, acceptate în mod temporar drept valabile de către comunitatea ştiinţifică, aşadar, simple convenţii. Mecanica relativistă, elaborată de EINSTEIN, şi interpretarea acesteia de către MINKOWSKI au scos în evidenţa faptul că, departe de a fi „imaginare", construcţiile geometrice non-euclidiene sînt descrieri adecvate ale unor fenomene fizice situate în straturile elementare ale arhitectonicii cosmologice. „Coincidenţa" dintre construcţiile abstracte ale gîndirii teoretice şi faptele experimentale 26 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 402/SPĂ Spălate a creierului - controverse confirmă astfel interpretarea spaţiului ca proprietate universală a existenţei obiective, pe care conştiinţa o reflectă în modalităţi din ce în ce mai subtile, mal rafinate. Această reflectare nu este, însă, pasivă şi nemijlocită, ci constructivă, chiar Ia nivelul simţului comun. Psihologia genetica, elaborată de J. PIAGET şl şcoala sa, demonstrează co nvi n găt.o r fa pt u I că re p reze ntări le ipatiale cele mai obişnuite sînt rezultatul unor procese complicate de abstractizare şi integrare a unor scheme practice de acţiune, do-bîndite în dezvoltarea ontogenetică a subiectului, prin nenumărate operaţii de manipulare a obiectelor din jur şi prin coordonarea tot mai eficientă a propriilor mişcări. Demon-strînd că limita principală a filozofiei kantiene rezidă în eludarea problemei genezei reprezentărilor spaţiale (a căror constituire are. loc ca efect al integrării practic-adapţative a subiectului în mediul său familiar), psihologia genetică nu neagă întrutotul soluţia aprioristă, ci îi confirmă ştiinţific parţiala îndreptăţire; odată constituit, subiectul epistemic posedă în-tr-adevăr . un schematism imanent al reprezentărilor sale spaţiale, în care se ordonează datul empiric; adecvarea acestor reprezentări la realitate încetează a mai fi însă enigmatică, dacă avem în vedere faptul că ele s-au format în interacţiune activă cu realul. Nu mai puţin dificilă este problema proprietăţilor caracteristice ale spaţiului. în reprezentarea comună, pe care se edifică geometria euclidjana şi . mecanica newtoniană, spaţiul este descris ca omogen, izotop, tridimensional şi divizibil, jn interpretarea mecanicii relativiste, însă, proprietăţile spaţiale nu mai sînt aceleaşi ; dimensiunile corpurilor variază în funcţie de viteza deplasării (fiind, aşadar, dependente de factorul timp, ca „dimensiune" a mişcării), iar spaţiile se configurează pe anumite direcţii „privilegiate", în funcţie de intensitatea cîmpului gravitaţional {gradul de concentrare şi de repartiţie a maselor). Progresele ştiinţelor biologice, psihologice şi sociale au determinat o lărgire a varietăţii determinărilor spaţiale, făcînd din ce în ce mai problematică afirmaţia că aşa-numitul „spaţiu real" (cel cu care se poate acomoda simţul comun) păstrează totuşi caracteristicile euclidiene. Cea mai dificilă problemă priveşte caracterul finit sau infinit al spaţiului. Conceperea pur cantiiaxivă a acestuia, ca întindere fără .margini şi divizibilă la nesfîrşit (în reprezentarea a ceea ce HEGEL numea „infinitul rău"), conduce în mod inevitabil la paradoxuri. Unele dintre celebrele aporii ale eleatului ZENON se bazează tocmai pe absurditatea postulării divizibilităţii infinite şi a discontinuităţii absolute a spaţiului , ca pură întindere. KANT de mo n st rează imposibi Irţatea, de pr i n ci p i u a raţiunii speculative de a soluţiona această problemă, sfîrşind cu necesitate în antinomia care opune, cu argumente la fel de plauzibile, teza că lumea: este infinită şi antiteza care enunţă finitudinea spaţiului cosmologic. Teoria relativităţii şi teoriile topologice de dată recentă sugerează ipoteze interesante (dar, deqcamdatăi doar parţial veri fi ca bile experimental), potrivit cărora universul este infinit spăţio-temporai, dar limitat sub aspect spaţial. Progresul cert al cunoaşterii datorat acestor ipoteze constă în sublinierea aspectului calitativ al infinitului-; spaţial, în strînsă corelaţie cu infinitul, temporal şl cu diferitele modalităţi de mişcare din univers. 832. SPĂLARE A CREIERULUI - controverse • Termén lansat în circuiaţie cu diferite accepţiuni, sinonim cu „depr.ogramere", „coerciţie mintala", „controlul gîndirii", „men-ticid" („asasinarea spiritului44 — MEERLOO, 1972), pus în legătură cu sistemele totalitare şi cu apariţia „noilor religiie" sau „cúlturi". în afara interesului psihosociologic, subiectul, suscită discuţii şi pe plan medical (psihiatric) şi juridic, desemnînd controlul exercitat asupra psihicului sau acţionarea coercitivă asupra gîndirii unui subiect. Nu de puţine ori, termenul, a constituit şi pretextul unor articole gazetăreşti şi cărţi de „senzaţie", pe diferitele meridiane ale globului. Fiind o combinaţie între persuasiune, sugestie şi condiţionare a victimei, scopul fi nai fiind ca aceasta să ajungă să creadă în puterea inductorului său ori a sistemului din care face parte acesta, spălarea, creierului presupune totdeauna existenţa unei etalări ideologice puternice în care evenimentele, faptele sînt interpretate parţial, î n I umi na excluşi vă a spiritului ideologic dominant, totalitar. , r- - ; • . r- : ' Semnificaţiile termenului sînt mai nume-» roase decît s-ar putea crede Ia prima vedere, plecînd de Ia prezenţa, într-o oarecare măsură, a persuasiunii în existenţa cotidiană a tuturon (influenţa pe care o au alţii asupra noastră şi noi asupra altora, adevărata „misteriofilie** Spectrman E. ; Specific infracţional SPE/40& care şe manifestă faţă de fenomene cum ar. fi extratereştrji, farfuriile zburătoare etc.)* Apoi, aşa-zisa „manipulare psihică", prin tot ceea ce a oferit .mai bun tehnologia electronică de vîr;f, pe primele locuri aflîndu-se, fară îndoială, televiziorul şi calculatorul personal, al căror, rol de vulnerabilizare Ia persuasiune şi manipulare Ideologică este din ce în ce mai disputat astăzi de publicişti aparţinînd celor mai diverse formaţii. Se exprimă chiar temerea că într-o astfel dexCivilizaţie ca societatea tehnologică manipulată de mijloacele tehnice şi valorile statistice ce au înlocuit pe cele morale, mijloacele tehnice pot deveni uşor, ele însele, un scop. într-o altă dimensiune/metodele „persuasiunii coercitive" sînt cunoscute de pe vremea inchiziţiei papale şi s-au dezvoltat de-a lungul timpului din raţiuni de aplicare a autorităţii asupra individului, în scopul de a-l domina pe plan psihologic. Acest lucru s-a întîmplat în diverse timpuri, mai vechi sau mai noi, pe diverse meridiane, în interiorul unor case de corecţie sau al altor instituţii destinate „modificării valorilor" ca şi în cadrul sectelor religioase, al ordinelor diverşilor „fraţi", al. elitelor, politice sau societăţilor primitive, în vederea convertirii sau iniţierii noilor membri . Analizînd fenomenul de proliferare a diverselor „cúlturi" şi „noi religii", în special în SUA deceniului ai nouălea (Hare Krishna, Biserica Unificării Moon), autorii americani J. Tr UNGERLEIDER şi D. K. -WELLISCB (1980) au întreprins un studiu în care descriu aplicarea acestor tehnici de constrîngere, de „deprogramare", ce vizează intenţia de desfiinţare a programării organului cerebral, efectul avînd o variabi litate ce de pin de de capacitatea de rezistenţă a victimei, de momentul încetării acţiunii de coerciţie etc. Aceşti autori, ca şi alţii dealtfel, evidenţiază rolul favorizant jucat de proceduri ca privarea de somn, supraîncărcarea senzorială („bombardări “ de ţipete), repetarea unor fraze „udate" prin care se denigrează cultul respectiv, înfometarea, izolarea persoanei de vechi i priete ni, de plasarea sa de la u n loc la altul în cursul unei perioade scurte de timp şi acţionarea frecventă a forţei mai ales cînd subiectul încearcă să se sustragă şedinţei de deprogramare. In legătură cu faptul că persuasiunea poate fi utilizată* ca acţiune destinată transmiterii unui sentiment sau a unei gîndir.i premeditate altei persoane, în scopul de a-i insufla o convingere, o credinţă, de a exercita o putere asupra sa, MEERLOO atrage atenţia asupra prezenţei acestui fenomen inclusiv în relaţia terapeutică a psihiatrului cu pacientul său, marcată însă de o conştientizare a mutualităţii acesteia din partea primului. De-a lungul timpului, speculaţiile legate de-„omnipotenţa" psihiatrilor, au cunoscut diferite forme, alimentate de progresele realizate pe planul psihofarmacologiei, dar pe dai înd mai ales pe efectele secundare sau adverse pe-care le pot avea psihotropele, dar. care dispar la suprimarea tratamentului. Pîna astăzi nu* s-a descoperit vreo substanţă chimică, un medicament capabil să „asasineze spiritul". „Spălarea creierului" reprezintă un „amestec, de cinism şi ideologie" la care nici un medic, nu poate accede prin condiţia jurămîntulu» hipocratic pe care l-a depus şi care îi interzice-orice orientare „ideologică" în actul terapeutic. 833- SPEARMAN Edward (1863-1945) • Doctor în filozofie şi psiholog englez de renume internaţional, care a introdus metodele statistico-matematice în psihologie, aplicînd-analiza factorială la studiul inteligenţei. Preocupat iniţial de procesele perceptive,., direcţie în care a întreprins o serie de cercetări (mai ales privind percepţia vizuala), SPEARMAN se va dedica ulterior studiului inteligenţei, prin analiza statistică a rezultatelor înregistrate la diferitele teste mintale,, relevînd existenţa unor corelaţii între variabilele considerate. Astfel, a demonstrat că reuşita subiectului la diferitele probe aplicate depinde pe de o parte de un factor (aptitudinal)general (simbolizat prin litera „G"), care a fost asimilat inteligenţei, iar pe de altă parte de o serie de factori specifici (simbolizaţi prin litera „S"), asimilaţi ulterior aptitudinilor speciale (de tip spaţial, verbal, numeric etc.). Concluziile cercetărilor sale sînt incluse în numeroase studii şi lucrări publicate, printre-care : „Aptitudinile omului", „Natura inte-ligenţei" ş.a. (-ANALIZĂ FACTORIALĂ). 834. SPECIFIC INFRACŢIONAL (cf. lat. specificus „specific") • Predispoziţie pentru» anumite tipuri de infracţiuni întînite uneori în delincvenţa din cadrul unor boli sau stări psihice, constînd în modul caracteristic de' săvîrşire a faptei şi de comportament post-infracţional, în aspectul morbid particular al: actului delincvent. Epilepticii comit fapte impulsive, de extremă violenţă, uneori în cadrul unor raptusuri soldate cu omucideri (însoţite sau nu de acte de cruzime). Deşi noţiunea nu poate fi aplicată bolnavilor psihotici (întrucît aceştia nu acţionează cu discernămînt, deci cu vinovăţie, cîndI comit: acte antisociale) şi nici beţiei patologice, pot fi menţionate, în context, şi unele aspecte tipologice ale antisociaîităţii în unele dintre= 404/ŞPE Specificitate ; Spectacular — complex aceste situaţii clinice. Schizofrenii paranoizi în puseu acut comit uneori omorul patologic (omor absurd, însoţit de ferocitate, cu jeziuni multiple cauzatoare de moarte), fără mobil şi fără măsuri de precauţie sau cu motivaţie delirantă, haîudnatorie, absurdă, victima fiind mtîmplătoare sau din anturajul bolnavului (chiar rudă apropiată). în beţia patologică fapta se»-caracterizează prin impulsivitate distructivă neobişnuită, în absenţa: mobilului şi a măsurilor de prevedere ; alcoolicii comit fapte penale secundar halucinaţiilor, delirurilor de gelozie, degradării etico-morale (furturi, violuri, atentate la pudoare), toxicomanii — secundar nevoii de procurare a drogurilor (furturi), oligofrenii — datorită sugesti bili taţii crescute. Subiecţii cu dizarmonii de personalitate de tip excitâbil şi impulsiv comit, la incitaţii minime, acte de huliganism, vătămări corporale * paranoiacii — acte pasionale, fanatice ; hipertimicii au explozii de mînie cu potenţial conflictual ; astenicii fac denunţuri calomnioase; istericii sînt teatrali, megalomanii — originali în actele lor. 835. SPECIFICITATE (cf. fr. spécificité ; vezi tat. spéci ficus) • Ceeá ce este specific unei categorii de obiecte, înţelegînd prin specific o calitate proprie în exclusivitate acelei categörii ; specificitatea se referă la însuşiri particulare care delimitează obiectul sau categoria obiectuală dekáit otiiecrT sau "alte categorii. Termenul este utilizat în diferite domenii .ştiinţifice cu semnificaţii diferenţiate : • In matematică — proporţia varianţei unei mărimi variabile în funcţie de factorii determinanţi ai acesteia. • în teoria informaţiei — gradul de variantă al informaţiei în ceea ce priveşte mesajul conţinut, o informaţie fiind cu atît mai specific^ cu cît entropia este mai scăzută. d In fiziologie ------ ansamblul caracterelor care ^alcătuiesc modul de funcţionare a unui anumit analizator (sistemúl luminos, acustic, dureros, tactil etc., acţionînd asupra unui receptor determinat şi adecvat — ochi, ureche, cai de transmitere). • In psihofarmacologie — o anumită specificitate a receptorilor pentru psihotrope (antidepresive, benzodiazepine, morfină), care conferă particularităţi individuale pacienţilor aflaţi în tratament şi deci, un răspuns diferenţiat. Aceasta implica necesitatea adaptării permanente şi dinamice a dozelor de psihotrope (în special neuroleptice şi timoleptice) tn cazul fiecărui bolnav în parte. Tehnicile moderne de dozare a medicamentelor, respectiv, a concentraţiei lor plasma-ţice, constituie astăzi un instrument preţios de obiectivare, care completează arta. cím danului psihiatru. • în psihopatologie, specificitatea tnnmte la particularităţile proceselor morbide, care individualizează aceste procese. De exemplu, specificitatea procesului psihotic constă în faptul că el afectează esenţial simţul realului ; specificitatea procesului cerebral organic constă în fenomenele de deteriorare mintală, depier-dere ireversibilă a ■ eficienţei funcţiilor cognitive. în psihosomatică — este utilizat termenul de specificitate de simptom, care nu provine din particularitatea conflictului sau a agresiunii, ci rezidă în posibilităţile reacţionale ale bolnavului , în predispoziţia sa. Astfel, după KLOTZ, afecţiunea psihosomatică poate apărea la unul şi acelaşi individ la şocuri afective diferite sau, din contră, poate fi diferită ia mai mulţi indivizi supuşi unor şocuri afective identice. S-a. încercat şi descrierea unor profiluri psihologice cu specificitate pentru anumite boli (personalitatea ulcerosului, diabeticului, hipertiroidianului etc.), care se caracterizează însă, după cum observă G. IONESCU, printr-o oarecare similitudine ; Ímaturitate psihologică, un anumit grad de dependenţă, nevoie de afecţiune, inaptitudine pentru relaţii armonioase cu lumea etc., avînd în comun starea de angoasă şi agresivitatea reprimată, orientată spre sine. Aceste observaţii pun sub semnul întrebării-teoria specificităţii sologice a profilului psihologic, fapt confirmat şi de numeroasele, cercetări-clinice ale soma-ţicienilor. : O concepţie mai conciliantă admite totuşi că specificitatea profilului psihosomatic poate fi interferată de tipul constituţional şi tempe ramental, însă deocamdată lipsesc argumenta * ştiinţifice »n susţinerea acestor interferenţe 836. SPECTACULAR - complex (cf. fr. şpectaculaire : vezi laţ. spectaculum) • Co ropó rtament definit de Ch. BAUDOUIN prin u r mătoare I e atitu d ini ca racteri st i ce : place rea de a vedea şi de a fi Văzut, cochetărie', manifestări cu coloratură sexuală, tentativă - de sublimare într-un spectacol teatral, în public. Complexul spectacular conţine, îndeosebi> doua categorii de tendinţe : tendinţele de a se arăta şi tendinţele de a se ascunde. Timiditatea, tracul sînt trăsături care pot deriva din complexul spectacular ; pudoarea excesivă, sentimentul exagerat de jenă, susceptibilitatea exagerată sînt, frecvent, urmare a represiunii tendinţei primare de a se arata. Curiozitatea (ca nevoie de a afla, de* a ti) reprezintă o prelungire a tendinţei de a vedea ; interdicţia curiozităţii primare ‘(manifestata de copii pentru sexul propri-u şi/se-xul diferit Speculativă — gtndire ; Spencer H. SPE/4Q5 de cel propriu, pentru misterul naşterii) pro-' duce culpabilitate, blochează sau transferă această curiozitate asupra altor obiecte. Minciuna, dorinţa/plăcerea de a se deghiza derivă de asemenea din acest complex. In perversiuni, cuplul de tendinţe a vedea/a se arăta se accentuează, devenind cuplul voaierism-exhibi-ţionism. 837; SPEGTROFOBIE(F) (cf lat. spectrum „fantomă" ; gr. phobos „frica ) - sin. E1ZO- TROFOBIE(F> CATOPTROFOBIE(p). 838. SPECULATIVĂ - gîndire (cf. fr. spé- culatif ; vezi lat. speculări „a observa") • Modalitate a gîndirii care încearcă cunoaşterea esenţelor numai pe baze teoretice, prin propria ei logică, ignorînd sau chiar sfidînd experienţa. Prin suspendarea ipotezelor empirice, gîndirea speculativă procedează prin excelenţă deductiv, căutînd să explice fenomenele ca reprezentînd consecinţe logice particulare, derivate din principii universale, întemeiate pur raţional. Desprinderea de experienţă expune întotdeauna demersurile speculative riscului de a se rătăci în hăţişurile unor probleme false sau ir.SDÎubile, substituind conexiunile reale prin relaţii fictive, irelevante sau pur şi simplu false din perspectiva cunoaşterii pozitive; în formele ei caricaturale, gîndirea speculativă decade în vorbărie pedantă, în rare abundă sofismele şi postulatele fanteziste. Ingroşînd cu ironica suficienţă excesele gîn-dirri speculative, empirismul neagă valoarea oricărei forme de speculaţie, ignorînd faptul că depăşirea limitelor experienţei constituie o nevoie lăuntrică a spiritului şi o necesitate a cunoaşterii, pe care filozofia se straduie să o împlinească asumîndu-şi riscurile unor aventuri raţionale ; cultura se alege din toate acestea cu admirabile construcţii conceptuale, în care se edifică chintesenţa spirituală a unei societăţi, a unei epoci. Întrucît transgresează limitele experienţei (cu oricîte precauţii şi „frîne** anti metafizice), filozofia nu poate fi altfel decît speculativă, odată ce obiectul său, totalitatea Fiinţei, trebuie construit în gîndire, deoarece nu poate fi realizat prin intuiţie empirică. Nu numai „Unul eleat**, ei şi contradicţia heraclîtică este un produs al „speculaţiei" ; la fei ideile platoniciene, entelehia aristotelică sau piatra filozofală a alchimiştilor, atomii lui DEMOCR1T, substanţa unică „absolut infinită" a lui SPINOZA sau ipoteza cosmogonică a lui KANT şi LAPLACE. Există, aşadar, un sens pozitiv al gîndirii speculative, în care aceasta se înfăţişează ca un registru distinct al spiritului, cu propriile sale rigori şi virtuţi ; sterilă atunci cînd vrea să se substituie experienţei, pronun-ţîndu-se asupra unor probleme pe care aceasta le poate soluţiona mai bine cu mijloacele sale, speculaţia constituie unica modalitate prin care conştiinţa izbuteşte să tatoneze problemele universului infinit. Marile creaţii teoretice ale filozofilor clasici germani — KANT, F1CHTE, HEGEL, SCHELL1NG ş.a. - rămîn semnificative în istoria gîndirii filozofice, întrucît demonstrează atît slăbiciunile exceselor speculative, cît şi valoarea cognitivă proprie á demersului filozofic, de nesubstituit prin alte modalităţi de cunoaştere. Versantul psihopatologic al gîndirii speculative este reprezentat de construcţiile delirante avînd un grad mai mare sau mai mic de sistematizare, cu un conţinut metafizic aberant şi ridicol, parcurgînd domeniul mîcro-şi macrocosmosului sub aspectele cele mai variate şi neaşteptate. Astfel, delirurile pa-ranoiace şi paranoide reprezintă o culme patologică a modului speculativ de a raţiona, î-n ca re , real i tat ea, exper ien ţa p ra ct i că s î nt complet ignorate, lăsînd loc ideilor de grandoare, invenţie, ;mistico-re!igioase, cosmogonice etc., ruminaţiilor filozofice sterile şp fară: valoare. Un acelaşi sens negativ, spre care alunecă gîndirea speculativă, este constituit de fenomenele obsesîvo-fobice faţă de care, spre deosebire de situaţia precedentă, bolnavul are, însa, o atitudine de luptă, de împotrivire, este adevărat fără succes. Speculaţiile safe Îi provoacă o mare suferinţă ; în loc să-l bucure, îl aruncă în viitoarea unei anxietăţi care deseori II rupe de activitatea socială (nevrozele obsesivo-fobice, psihasteniile grave). 839. SPENCER Herfcert (1820-1903) * Filozof, sociolog şi psiholog englez, unul dintre Întemeietorii pozitivismului. In concepţia lui, fiinţa nu poate decît să descrie şi să sistematizeze datele senzoriale, esenţa lucrurilor m/sPE SpesicortM); Spi na biti do ; Spinoza B. fiind incognoscibilă. SPENCER a creat termenul de „evoluţionism", aducînd o contribuţie importanta la afirmarea $1 generalizarea concepţiei evoluţioniste, pe care a aplicat-o Herbert Spencer şi în psihologie - şi sedoio-gie,concepmd însă evoluţia mecanicist. A fost şi unul din întemeietorii organicismului, teorie- sociala re-ducţionistă. Opera sa principala este „Sistem de filozofie sintetică". 840. SPESiCOR. infinitate de atribute (însuşiri esenţiale) şi moduri (manifestări individuale, fenomenale). Din numărul infinit de atribute,, două sînt concepute ca fundamentale : întinderea şi gîndi rea. . Lucrurile . singulare, printre? care şi oamenii, sînt moduri, deci manifestări ale substanţei,. Concepţia sa este metafizică,' deoarece nu a înţeles mişcarea ca atribut al substanţeici numai ca mod al acesteia. Deşi SPINOZA a numit substanţa Dumnezeu, el l-a identificat pe acesta cu natura, golind noţiunea de „Dumnezeu" de orice conţinut mistic. • SPINOZA consideră cunoaşterea raţională ca fiind superioară faţă de cea senzorială şi singura adecvată. Prin puterea raţiunii, ne putem elibera de „sclavia afectelor", putem atinge fericirea supremă, sentimentul comunicării cu natura şi cu eternitatea („iubirea intelectuală a lui Dumnezeu"). In teoria cunoaşterii, SPINOZA va continua raţionamentul iui DESCARTES. El a' criticat finalismul şi a apărat determinismul, a delimitat religia de filozofie şi de ştiinţă, afirmînd că „Biblia" nu conţine nici un fel de adevăruri teoretice, ci numai învăţături morale pentru cei care nu sînt capabili să se conducă după raţiune. SPINOZA defineşte libertatea* ca înţelegere a; necesităţii ; suprema fericire a omului rezultă din ridicarea lui-pe xea mai înaltă treaptă a libertăţii (a înţelegerii). A aderat la teoria „contractului social", dar, spre deosebire de HORBES, s-a pronunţat pentru o formă democratică de guvernare. Filozofia sa despre substanţă i-a influenţat pe iluminiştii francezi din secolul al XVm-lea, pe LESSING şi pe GOETHE. Principalele sale lucrări sînt : „Etica demonstrată în mod geometric" (1675) şi „Tratamentul teologico-politic" (1670). 844. SPIRIT (cf. lat. spiritus „suflu, respiraţie, spirit") • Factor ideal al existenţei, op.us materiei. In limbajul comun, este sinonim cu raţiunea, inteligenţa, gîndirea, conştiinţa — iar în expresia „om de spirit" semnifică vioiciunea gîndirii, spontan exprimată tntr-o conversaţie cuceritoare, în care abundă replicile prompte, originalitatea expresiei şi umorul &les. • în sens religios şi teologic, spiritul denotă o entitate imaterială, absolută şi transcendentă — divinitatea creatoare a lumii naturale şi a omului. In religiile primitive şi în cele poli- teiste se admite o pluralitate de asemenea entităţi spirituale, în vreme ce monoteismul tinde a le contopi în fiinţa perfectă a unui Dumnezeu singular, ca spirit universal, întruchipat în ipostaze deosebite, dar unitare în esenţă. De regulă, în credinţele religioase spiritul este conceput antropomorfic, fiind înzestrat cu atribute superlative ale psihicului omenesc. . • în filozofie, spiritul este o categorie fundamentală, diferit înţeleasă de fiecare dintre marile orientări ale gîndirii filozofice. Idealismul subiectiv identifică, de obicei, spiritul cu ansamblul facultăţilor cognitive ale subiectului individual. Idealismul obiectiv separă spiritul de suflet (în limba germană, dicho-tomia dintre „Geist" şi „Seele"), înălţînd spiritul la rangul ontologic de temei ideal, transcendent şi - impersonal (sau supraindi vidual) al existenţei, alcătuind un „strat" autonom al Fiinţei, incoruptibil în relaţiile sale cu lumea sensibilă şi conştiinţa umană. In filozofia hegeliană, spiritul reprezintă cea de a treia şi ultima treaptă în dezvoltarea dialectică a ideii absolute, ajunsă în şi prin istoria culturii şi civilizaţiei la cunoaşterea de sine. Filozofia materialistă priveşte spiritul ca însuşire definitorie a omului şi, odată cu acesta, ca produs şi proprietate a materiei. Mai rar utilizat, datorită îndelungatei sale asocieri cu semnificaţiile teologice şi idealist-obiective, în limbajul actual al acestei filozofii „spiritul" este substituibil, cel mai adesea, prin "termenul „conştiinţă'* — socială sau individuală. 845. SPIRIT DE ASENTIMENT - sin. APROBATIVITATE MONNEROT-DU- MAIN£VS) sindrom. 846. SPIRITISM (cf. fr. spiritisme : vezi lai. spiritus) • Credinţă în existenţa independentă de corp a spiritelor celor care au murit/spirite care ar avea o: întruchipare materială şi care pot comunică cu cei vii cu ajutorul unui intermediar (médium). Cercetarea ştiinţifică a demonstrat în mod convingător imposibilitatea existenţei separate a spiritului, detaşarea acestuia de baza sa materială. în realitate, ceea ce se petrece în timpul „comunicării" se explică prin apariţia la individul care urmează să intre în „contact" cu spiritul, a unei stări premergătoare de aşteptare, caracterizată printr-un nivel scăzut al pragului de excitabilitate psihofiziologica» 4ÜB/SP/ Spiritualism ; Spital de psihiatrie ‘ntensitatea cu care este trăită această stare de aşteptare, deformarea unor senzaţii şi imagini, pot: să dea impresia halucinantă a existenţei spiritului celui invocat. Un alt ele- O ment care favorizează apariţia stării de aşteptare este convingerea în „darurile excepţionale* c1 care este înzestrat médiumul care „cheamă** spiritul. Perso. ne „înzestrate** cu darul de a „chema" spiritele celor morţi au existat în toate epocile şi civil-zatnle, ele aparţinînd mai mult şarlataniei decît psihopatologiei. Desigur că ele posedă o „înzestrare**, aceasta constînd însă îrrtr-o putere de convingere deosebită şi în capacitatea inteligentă de a-şi alege atît „médiumul" cît şi spectatori». Médiumul poate aparţine aceleiaşi categorii ca şi „maestrul“ său, dar poate fi şi o persoană inocentă cu un grad mare de ; ugestibilitate, cel mai frecvent un dizarmonic c'e tip isteric. Adepţii edinţelor de spiritism “aparţin adesea unor medii subculturale, încorse;vte m misticism şi ignoranţă, 847 SPIRITUALISM (cf. fr. spiritualisme ? vezi lat pirituş) • Concepţie filozofica opusă materialismului, potrivit căreia spiritul este autonom faţa de materie, avînd prioritate ontică în raport cu existenţa sensibilă, pe care o întemeiază şi în care se regăseşte în ipostaze alterate, perisabile şl imperfecte. Din tradiţia idealismului obiectiv ^PLATÓN, LEIBNIZ, HEGEL), se desprind în secolul al XX-lea variante contemporane ale filozofiei spiritualiste per onaiismul neoatomisrnul, „fenomenologia naturii" (TEILHARD de CHAR-DIN), heospiritismul francez (J. LACHELIER, F. RAVAISSON, E. BOU7ROUX, H. BERGSON) etc. 848. SPIROPEfUDOL(*> _ DCI Sp,perenă Belgia # Neurolep- SPIROPITAN(M) tice, derivaţi Japonia buti rofenon ici de tip 8-/3-(p- fluorobenzoil)propil/-1 -fenil-.1,3,8-triazaspÎro/4,5/decan-4-onă, cu acţiune net superioară HALOPERIDOLULUI. 849. SPITAL DE PSIHIATRIE (cf. lat. 'hospi-talis) • Unitate spitalicească în care sînt internate persoane afectate de tulburări psihice. Ideea fatalistă a evoluţiei holii psihice, credinţa în incurabîlitatea ei, caracterul „misterios al boli***, unele acte imprevizibile ale bolnavului au creat o impresie greşită : orice bolnav mintal este o fiinţă periculoasă, uh răufăcător ; deci bolnăvii psihic trebuie izolaţi, ca şi răufăcătorii, în scopul apărării semenilor lor aflaţi în pericol. Multă vreme soarta bolnavilor mintal a fost izolarea, îndepărtarea din mediul social, cu toate consecinţele ce au decurs din acest „mod simplu** de a găsi o soluţie. în ultimele decenii, psihiatria şi instituţiile ei au cunoscut o remarcabilă şi continuă dezvoltare, ocupînd în societate un loc mai adecvat decît cel anterior. Alături de a „trata" a apărut noţiunea de a „preveni*4, alături de „a apăra pe alţii** a apărut „a nu dăuna nimănui**. S-a trecut încet, dar sigur şi ireversibil, de la „boala individului** la „sănătatea colectivităţii^, deja bolnavul intemat,la omul recuperat, de la caracterul clinic la cel social, de la izolare, la reintegrare ceea ce a permis conceperea psihiatriei moderne drept un complex de activităţi exercitate pe baze ştiinţifice şi umane pentru protejarea, menţinerea şi recuperarea stării de sănătate mintală. Aceste transformări au condus la modificări şi sub raport instituţional. Dacă în urmă cu 50 de ani în ţara noastră exista un singur tip de unitate (spitalul), astăzi, prevenirea şi combaterea bolilor psihice se realizează prin numeroase tipuri de unităţi : • Unităţi de spitalizare totală : • spitalul de psihiatrie ; o secţia de psihiatrie din spitalul general ; • spitale sau secţii de posteură. • Unităţi de spitalizare parţială (semiam- bulatorii) : • spitalul de zi ; • alte unităţi. • Unităţi ambulatorii : • laboratorul de sănătate mintală ; • cabinetul psihiatric al dispensarului policlinic ; o dispensarul de medicină generală. • Unităţi complexe multifuncţionale : • centrul de sănătate mintală. Spital de psihiatrie : pro şi contra spt/m Spitalul de. psihiatrie, cea mai veche formă «de asistenţă psihiatrică, a reprezentat mult timp, ca şi în alte specialităţi medicale, singura formă de asistenţă medicală, atît datorită modului de a privi boala şi vindecarea în general, cît şi datorită slabelor resurse terapeutice, care necesitau internări numeroase şi de lungă durată. Dezvoltarea lui aparte — ca unitare specializată — a fost generată de caracterul particular al bolii psihice şi de opinia •colectivităţii asupra bolnavului psihic. în spitalul psihiatric, tratamentul clinic şi responsabilitatea administrativă revine mai ales sau exclusiv psihiatrilor, conform definiţiei pe care „Vocabularul de Sănătate Publică al Biroului European OMS“ o dă pentru acest tip de unitate medicală, care a constituit unul dintre cele mai disputate subiecte ale comunităţii medicilor (şi nu numai a lor) din ultimele trei decenii. Disputele au fost declanşate de situaţia produsa după anii 1952—1953, cînd, datorită (printre altele) apariţiei unor. substanţe chimioterapice cu un efect deosebit de activ, numărul internărilor. în spitale a început să scadă. Fenomenul a fost la început izolat, fiind mai frapant în SUAv unde în 1950 erau internaţi în spitalele de plihiatr.ie 560 000 de bolnavi, în. 1965 — 475 000^ de bolnavi ; în Anglia, numărul bolnavilor spitalizaţi a scăzut de la 152 000 în 1954 la 120 000 în 1968; treptat, el s-a extins în majoritatea ţărilor, inclusiv la noi. Această scădere a numărului internărilor s-a produs, paradoxal, în condiţiile în care atît Incidenţa, cît şi prevalenţa bolilor psihice nu s-au redus. Cauzele acestei situaţii ţin de spital în general, avînd însă aspecte particulare în ceea ce priveşte spitalul de psihiatrie. Tendinţa este generală în ansamblul medicinii, morbiditatea scăzînd paralel cu numărul internărilor în aproape toate specialităţile. Ponderea bolnavilor trataţi în spitale de toate profilele este de 4—5%, restul fiind rezolvaţi de asistenţa ambulatorie pentru toate specialităţile şi în toată lumea. Excepţie fac specialităţile de vîrf, de mare fineţe, care se pot practica numai în condiţii de spital, ceea ce a condus la ideea eronată că actele de înaltă profesionalitate nu se pot efectua decît in spital. Medicina însă, în ansamblul ei, nu este rezultanta unor acte de excepţie, ci, în mai mare măsură, o suită de acte modeste, dar numeroase. .Migrarea solicitărilor către ambulator nu s-a realizat prin măsuri luate de societate datorită costului mai redus al actului medical, ci se datoreşte unor motive „foarte medicale şi mai puţin economice": apariţia . de noi medicamente eficiente în bolile cronice şi în tratamentele de „întreţinere, creşterea eficacităţii procedeelor terapeutice, perfecţionarea mijloacelor de investigaţie, posibilitatea urmăririi şi recuperării mai bune a bolnavilor, schimbarea opticii populaţiei . asupra bolii şi cronicitătiî ei i incapacitaţea spitalului de a rezofva toate proîfemele teritoriului, * dintre care „medicina onriuţui sănătos şi prevenirea bolii reprezintă principalul handieap‘% imposibilitatea spitalizării tuturor cazurilor. Nici un stat, oricît de bogat ar fi, nu-şi poate permite să aibă cîte un pat pregătit pentru fiecare cetăţean al său cáré s-ar putea îmbolnăvi. Toate aceste aspecte nu presupun însă desfiinţarea spitalelor — idee îa fel de greşită ca şi aceea că numai spitalul^ poate asigura toate necesităţile medicale ale populaţiei. Numărul paturilor goale şi cifra redusă de bolnavi din spitale sînt expresia eficienţei medicinii preventive şi a terapiei în ambulator, deci un omagiu adus medicilor din teritoriu. Alături de aceste tendinţe generale, spitalul psihiatric îşi pierde treptat din funcţii şi importanţă, din cauze intrinseci, printre care, pentru spitalul românesc de psihiatrie, pot fi enumerate ; • dimensiunea, motivată cu decenii în urmă, care în prezent este nejustificată; • structura pe afecţiuni a bolnavilor internaţi, care nu mai corespunde actualelor posibilităţi terapeutice (o bună parte din bolnavi putînd beneficia de tratament în alte tipuri de unităţi) ; în acelaşi timp, nu s-a făcut încă suficient pentru necesităţile terapiei intensive ; • lipsa prestaţiilor medicale diferenţiate, conform vîrstei şi grupelor nosologîce ; • prin internare, bolnavul este rupt de mediul soci o-profesio nat pe o durată lungă de timp ; într-o lume închisă, cu aport senzorial şi intelectual redus, el cade în pasivitate, apatie şi corolarul acestora — fuga în imaginar, delirul, comportamentul antisocial — care conferă aspectele caracteristice tabloului cro-nicităţii ; • populaţia acceptă cu greu condiţii inferioare nivelului de trai din viaţa de toate zilele ; • reţeaua ambulatorie se dezvoltă permanent, accesibilitatea şi adresabilitatea s-au îmbunătăţit considerabil ; • este imposibilă rezolvarea tuturor cazurilor prin spitalizare ; • spitalul este un mare consumator de cadre şi fonduri, dar randamentul său este în scădere ; 410/5P/ Spital de psihiatrie : pro şi contra Spitalul Ghe. Marinescu * Bucureşti • persista încă în opinia populaţiei un V.semn în mod gradat îşi recapătă parţial responsabilităţile zilnice, „reînvaţă să trăiască.4*. înapoierea la spital, pentru noapte, oferă pacientului securizare pînă cînd vâ reuşi să-şi redobîndească sentimentul siguranţei de sine. De obicei, această formă de spitalizare nu trebuie să depăşească o săptămînă'; • dacă necesitatea supravegherii se impune în continuare, trebuie utilizate alte forme mai economice şi mai puţin regresive, cum sînt centrele de tranziţie care funcţionează în- unele ţări. Spitalizările de noapte la sfîrşit de săptămînă (de ,,week-end“) au apărut, mai ales, în contextul existenţei unor pacienţi care/din diverse motive, nu pot: participa în timpul Spitalul de psihiatrie Voila — Prahova săptămînii 1a şedinţele terapeutice. Pentru aceştia, spitalizarea de la sfîrşitul săptăfnînîi se asociază cu şedinţe de psihoterapie de grup, individuală şi cluburi sociale. Această forma de spitalizare nu este unanim acceptată, în primul rînd datorită lipsei criteriilor bine definite pentru selecţia pacienţilor susceptibili de a beneficia de ea. Oricum, beneficiile acestui spital, ca ale oricărei forme de spitalizare parţială, ţin de reducerea duratei spitalizării, dar şi de facilitarea reintegrării pacientului/în societate, fiind utilă mai ales pentru nevrotici, dar şi pentru schizofrenii aflaţi în remişie. 851. SPITAL DE ZI • Unităţi de spitalizare parţială (semiambulatorii). Apariţia acestui tip de unităţi şi răspîndirea lor foarte rapida în lume este justificată prin : • Aspecte terapeutice : permit rezolvarea ambulatorie a unor decompensări nevrotice sau psihotiee care nu necesită o supraveghere continuă şi nici spitalizare permanentă. Éle pot rezolva concomitent şi asistenţa de spitalizare a bolnavilor cronici care, datorită ameliorării parţiale a stării lor psihice, p®t trai în mediul familia! şi, eventual, pot desfăşura o activitate profesională. Se evită astfel Spiial de zipro şi contra SP//413 fenomenul de hospitalism, uneori mult mai greu de tratat decît boala în sine. • Aspecte sociale: spitalizarea în secţiile de psihiatrie constituie încă şi în prezent — deşi regretabil — un stigmat pentru bolnav ; spitalizarea parţială permite pacientului conservarea şi dezvoltarea valenţelor, sociale şi profesionale restante. • Aspecte utilitare: efortul economic în spitalul de zi este considerabil mai redus, comparativ cu spitalul clasic, şi permite rezolvarea aceloraşi sarcini specifice, în condiţiile unui randarfrent profesional maxim şi complex, prin abordarea mai directă a bolnavului psihic în contextul său bio-psiho-social. Literatura de , specialitate consemnează date referitoare la problema cost-eficienţă în aceste unităţi spitaliceşti, precizînd posibilitatea dublării numărului de bolnavi ce pot fi îngrijiţi simultan şi o reducere a cheltuielilor de două ori. Experienţele iniţiate la noi în acest sens dovedesc însă faptul că dublarea numărului de bolnavi trataţi se poate realiza cu o echipă terapeutică avînd acelaşi număr, de medici, dar. cu un cost de cel puţin 4—5 ori mai redus. Istoria serviciilor ambulatorii pare a fi mai veche decît se crede. Bolnavilor care veneau pentru tratament la templuH lui Apollo în Grecia Antică nu ii se ofereau decît servicii ambulatorii, şi nu o spitalizare propriu-zisă. în secolul al XVHI-lea, la Gheel, bolnavii psihic erau luaţi de unele familii în vederea realizării a ceea ce azi numim „terapie de mediu4*, metodă care a cunoscut o largă răs-pîndire pînă aproape de al doilea război mondial. în Anglia, la începutul secolului se discuta posibilitatea ca psihogenii le să nu mai fie tratate în aziluri psihiatrice, dar acestei soluţii i s-au opus înşişi psihiatrii. Primele spitale de zi psihiatrice au fost înfiintate la Moscova (DJAGAROV) şi Sibiu (POPESCU-SIBIU) în 1933. în anii celui de-al doilea război mondial, englezii au organizat în zona Canalului de Suez un spital de zi pentru militari, ceea ce demonstra pe atunci că tratamentul poate fi făcut şi în afara spitalului tradiţional. în 1947, la Montreal, şi un an mai tîrziu la Londra, CAMERON şi, respectiv, BIERER pun în practică ideea organizării de spitale de zi; în 1948, la clinica psihiatrică din Yale (SUA) se deschide primul spital de zi. Enumerînd avantajele acestor forme de spitalizare, V. ANGHELUŢĂ, unul din iniţiatorii acestui tip modern de asistenţă psihiatrică în Bucureşti, afirmă : • Avantajele terapeutice — forma de spitalizare parţială oferă bolnavilor tratament dentic .ca durată şi intensitate celui aplicat în regimul de spitalizare totală, ei păstrîn-du-şi situaţia exiraspitalicească. Metoda diminuează tendinţa bolnavului de a deveni dependent de spital, evită complexele determinate de prejudecăţile legate de internarea totală, oferindu-i posibilitatea de a-şi continua activităţile obişnuite într-o parte a zilei ; spre deosebire de asistenţa ambulatorie, spitalizarea parţială constituie un .mediu mai controlat si mat protejat. Faţă de spitalizările clasice totale, forma de spitalizare parţială încurajează independenţa, menţinînd contactele cu familia şi societatea. Spitalizarea de lungă durată într-un spital de psihiatrie este în sine inutilă şi antiterapeutica, însuşi BLEULER sublinia rolul favorabil al eliberării bolnavilor din spital, imediat după ce episodul psihotic s-a remis. Sp’talul de zi mai prezintă multiple avantaje : • Avantaje medico-sociale : menţinerea legăturilor cu mediul familial evită agravarea şi ruptura pe care o provoacă spitalizarea completă. Bolnavul este ajutat într-o măsură mai mare să-şi aranjeze pe noi coordonate viaţa profesională şi familială, personalitatea. • Avantaje psihologice : crearea unităţilor de spitalizare parţială constituie mărturia evoluţiei atitudinii generale a societăţii faţă de boala psihică. Aceste instituţii deschise contribuie la schimbarea mentalităţii şi dispariţa prejudecăţilor faţă de bolnavii mintal ; îngrijirea nu este considerată de bolnaVi, familie şi societate ca o veritabilă spitalizare, şi totuşi bolnavul va fi tratat în mod convenabil şi activ. • Avantajele economice : se consideră că numărul de bolnavi luaţi simultan în îngrijire va fi de două ori mai mare, iar cheltuielile cel puţin de două ori mai mici**. Asistenţa ambulatorie şi semiambulatorie s-au dovedit a nu fi un sistem specific unei anumite zone geo-politice sau vreunui sistem economico-social, legat de una din doctrinele psihiatrice. Ele sînt o etapă determinată de considerente practice, care însoţeşte dezvoltarea fiecărui sistem psihiatric. Aceste forme de asistenţă terapeutică, pla^ sate în afara spitalului psihiatric, au fost generate în primul rînd de deficienţele vechiului sistem a! spitalizării tradiţionale, dar şi de alte cauze : • stabilirea unui dialog aiitentic cu psihiatrul, în care neutralitatea să fie păstrată prin modificarea caracterului „puni tiv** al internării ; • respectarea dreptului legitim al bolnavului de a-şi exprima suferinţa sa ; -414/SPl Spital de zi: pro şi contra Centrul de Sănătate MintalăTitan — Bucureşti «• abordarea terapeutici prin creşterea eficienţei terapiilor biologice, odată cu apariţia neu Folept celor-^f-anţideprgsr-velor, creşterea manevrabilităţii acestora, standardizarea tratimentefor (în semul pozitiv al acestei noţiuni), modificarea însăşi a concepţiei , despre tratamentul psihiatric, care priveşte boala ca pe un accident izolat, fără trecut sau, prelungire în viaţa unui subiect, înţelegerea deplină a rolului pe care îl joacă psi ho- şi socio-terapîa. Toate acestea au constituit fundamente terapeutice care au deplasat bolnavul din spital în ambulator. Psihiatria se orientează, în acest context, spre o abordare socială şi comunitară, asigurînd prevenţie şi igiena mintală, veghind asupra comunităţii, lucru evident imposibil pentru spitalul de psihiatrie, unitate lipsită de flexibilitate şi mobilitate. Pentru psihiatria comunitară, spitalul este prea greoi, prea costisitor şi prea protector pentru bolnavii care au nevoie de îngrijiri mai simple şi mai liberale. Spitalul de zi reduce sevrajul activ pe care bolnavul îl suferă faţă de familie şi mediul social natural. Avantajele economice, deşi minime în comparaţie cu cele terapeutice şi medico-sociale („Acest tip de unitate, prin economicitatea şi eficienţa ei, şi-a dovedit raţiunea de a se fi dezvoltat", afirmă V. PRE-DESCU — 1976), au contribuit şi ele Ta apariţia noiior sisteme spitaliceşti. Se adaugă la acestea carenţele şi deficienţele altor forme de spitalizare şi opţiunea bolnavilor pentru acest tip de asistenţă. Spitalul de zi a reprezentat o necesitate a dezvoltării asistenţei psihiatrice şi a cunoscut o rapidă extindere, fiind prezent în sistemul instituţional psihiatric sub forme foarté varraté, fapt care i-a permis lui VE1L (1965) o amplă clasificare, după următoarele criterii : © tipul de autonomie ; • durata programului terapeutic dintr-o zi ; • durata programului terapeutic dintr-o săptămînă ; • numărul de bolnavi (capacitatea) ; • vîrsta bolnavilor ; © ocupaţia bolnavilor ; © tipul tulburărilor psihice ; • tipul tratamentului psihiatric ; © intensitatea tratamentului ; © intensitatea activităţilor de resocializare ; ©modul de recrutare a bolnavilor; © mijloacele de transport utilizate ; • durata spitalizării. Apreciind care sînt categoriile de bolnavi care pot beneficia sau nu de tratament în acest Spitalizare : parţială, totala SPI/415 tip de unitate, specialiştii cu experienţă în acest domeniu contraindică : psihozele grave în puseu acut, bolnavii agitaţi, tendinţele auto-şi heteroagresive, toxicomaniile, afecţiunile somatice grave (LIENNEMANN, BERGREN, KULLENKAMPF, WINICK, ANGHELUŢĂ, DESPINAY). Spitalele de zi cîştigă teren în toate ţările, indiferent de sistemul de organizare sanitară ; în Anglia, într-o-perioada de zece ani, numărul bolnavilor, trataţi în spitale de zi s-a dublat, în SUA unităţile de zi au cunoscut o amplă dezvoltare, pre iu înd un număr, foarte mare de bolnavi ; ultimii ani au dus la dezvoltarea acestui tip de unitate şi în ţara noastră. 852. SPITALIZARE PARŢIALĂ (după fr. hospitaliser) • Formă de asistenţă medicală în care bolnavul îşi petrece numai o parte din timp (ziua sau noaptea) în unitatea medicală, unde beneficiază de asistenţă, restul timpului petrecîndu-l în mediul său familial (—s- SPITAL DE-ZI, SPITAL DE NOAPTE). 853. SPITALIZARE TOTALĂ • Asistenţă medicală acordată în cadrul spitalului clasic (-»SPITAL DE PSIHIATRIE). 854. SPITZ Rene (1887-1974) e Psiholog american. Studiază medicina la Budapesta, Lausanne, Berlin. Specializat în psihanaliză, face cercetări de psihologie experimentală infantilă în clinica din Viena, condusă de BÜHLER. Se stabileşte în SUA, devenind profesor de psihologie psihanalitică ia;New York (1947), apoi profesor de psihiatrie la Universitatea din Colorado (1956). A studiat în special dezvoltarea psihică a copilului în primii ani de viaţă, demonstrînd importanţa schimburilor emoţionale între copil şi adult ca baza a legăturilor interumane şi a comunicării. A descris reacţia de abandon a copilului, în special forma legată de hospi-talism. 855. SPITZKA Edward Charles (1852-1914) • Studiază medicina la New York, susţinîndu-şi teza în 1873, apoi lucrează în Europa cu MEYNERT şi SCHENK ; se reîntoarce în SUA în 1876, ca specialist în neurologie şi psihiatrie. Cadru didactic al şcolilor de medicină din Columbia şi New York, este adept al orientării organiciste ; lucrările sale : „Etiologia somatică a nebuniei*4 (1882) şi „Nebunia, clasificare, diagnostic şi tratament44 (1883) au pus în evidenţă această poziţie. Are preocupări şi în psihiatria judiciară, stăruind asupra responsabilităţii bolnavului psihic. 856. SPÎNZURARE • Compresiune exercitată la nivelul gîtului printr-un laţ acţionat de greutatea corpului, determinînd moartea prin asfixiere mecanică, fn 99% dintre cazuri, spînzurarea are drept scop sinuciderea, în cadrul sinuciderilor ea ocupînd al treilea loc după intoxicaţiile voluntare şi precipitările de la înălţime. Mai rar este vorba de accidente (spînzurare rituală, joaca, scop de satisfacere sexuală etc.), crime sau un mod de execuţie. Creşterea ratei sinuciderilor pe plan mondial ridică problema motivaţiei care stă la baza alegerii acestui mod de suprimare a existenţei. Abordarea se face pornind de la locul pe care spînzurarea îl ocupă în cadrul sinuciderilor. Dacă frecvenţa mai mare a intoxicaţiilor voluntare medicamentoase oferă explicaţia unei false dorinţe de moarte (şantaj, „autoliza4* istericilor) sau căutarea unei morţi fără suferinţă, dacă intoxicaţia cU droguri face posibilă o moarte „plăcută44 sau este , consecinţa stărilor delirant-halucinatorii, dacă intoxicaţia cu otrăvuri puternice de tipul parathionului semnifică voinţa fermă a subiectului, în momentul respectiv, de a muri sigur, rapid şi pe cît posibil cu o suferinţă minimă, spînzurarea reflectă o hotărîre reală de suprimare a vieţii şi nu o simplă chemare în ajutor, cu şantaj. Ea oferă subiectului şanse minime de a fi salvat (spre deosebire de intoxicaţiile medicamentoase). Este greu de apreciat..de -ce precipitarea de la înălţime pare a fi statistic preferată spînzurării, cu excepţia luării în consideraţie a certitudinii şi roax_mari jrv eficacitatea metodei (deşi presupune o suferi aţă crescută, este-drept — de scurtă durată).. Faptul că spînzurarea este preferată altor modalităţi (arme tăietoare, înţepătoare, arme F. Goya 416/SPI Spînzurare , Spleen (Staza vitala) de foc etc.) poate fi explicat din perspectiva eficacităţii, a mijloacelor aflate la îndemînă, a minimului de suferinţă etc. Ga orice act vizind autoliza, actul spînzu-rării reflectă o suferinţă psihică însoţită de ti oţărî rea evidentă a subiectului de a muri, fapt care constituie un indice de gravitate a afecţiunii psihice. Este vorba de schizofreni, depresivi psîhotîcî, de indivizi care în urma unor traume psihice fac episoade psihotiee acute, tn cazul depresiilor psihotiee, al melancoliilor -.de/ involuţie, ideile de culpabilitate, nevoia de ispăşire a unor culpe imaginare, de autopedepsire ar putea explica alegerea spînzurării ca metodă de sinucidere, ea fiind de-a lungul veacurilor una dintre metodele oficiale de execuţie a indivizilor care s-au făcut vinovaţi faţă de societate. Un alt aspect adus în discuţie este cel de perversiune sexuală. Este cunoscut faptul ca hipoxia rezultată în urma compresiunii exercitate la nivelul gîtuiui excită simpaticul sacrat (rădăcinile II şi lll), producînd erecţie, urmată de orgasm. Hfperexcitabilitatea din faza inci-pientă a spînzurării, erecţia şi orgasmul sînt căutate de subiectul cu perturbări grave ale comportamentului sexual, asociate de obicei altor tulburări psihice şi de comportament (dizarmonii depersonalitaté, schizofrenii, oligo-freniî etc.). In decursul timpului, în unele ţări s-au constituit adevărate „cluburi ale spînzuraţilor*1, membrii acestora spînzurîn-du-se (şi fiind salvaţi de ceilalţi la momentul „oportun") în căutarea satisfacţiilor sexuale. Evident, sînt posibile accidentele mortale, în special prin inhibiţia reflexă cardio-respira-torie determinată de iritarea sinusului car.o-tidian, prin leziuni vertebrale, ca şi eventualele efecte nefavorabile asupra creierului, induse de asfixia repetată, de staza circulatorie etc. La elucidarea mecanismului morţii prin spînzurare a adus o contribuţie^ decisivă, recunoscută pe plan mondial, cel mai mic dintre fraţii Ml NÖVI CI, Nicolae. Acesta şi-a început experienţele în anul 1905 (alţi oameni de ştiinţa care le-au încercat înaintea sa nu au mai avut niciodată ocazia să le comenteze), ^pînzurîndu-se în prezenţa unui lafeorant şi a unui medic care urmau să-i acorde primul ajutor. Experienţele sale au fost interpretate de majoritatea savanţilor ca dovezi ale entuziasmului şi abnegaţiei puse în slujba ştiinţei, cu riscul sacrificiului de sine. Cancerul de laringe care i-a provocat moartea, în 1941, ar fi fost, după unii autori, consecinţa acestui devotament faţă de ştiinţă 857. SPLEEN (cf. engl. spleen „splină*1 ; -prin extensie „proastă dispoziţie") — sin. STAZĂ VIŢALĂ • Stare de afect negativă (diferită de depresie), constînd în plictiseală, mohoreală, blazare, fără a. putea fi legată- de o cauză anume, la persoane care, în mod firesc, nu ar avea motive să fie nefericite, nemulţumite de situatia lor socio-materială, şi care continuă, de altfel, să-şi desfăşoare neperturbat obişnuinţele cotidiene. S-au mai utilizat pentru acest termen si denumirile de ALIOSIS ; TAEDIUM VITAE ; OTIUMOSIS. în tratatul său de psihiatrie, ROGUES de FURSAC (1923) face o sugestivă descriere a spleen-ului, ca subtip ai psihasteniei (deci îl raportează la personalitatea dizarmonică de tip obsesiv), atribu:ndu-l unui subiect care este în general activ, face o bună impresie, reuşeşte Jn acţiunije pe care şi le propune, recunoaşte că viaţa sa nu este nici mai bună, nici mai rea în comparaţie cu a altora, dar, cu toate acestea, se plictiseşte oriunde şi oneînd, îşi doreşte în mod sincer moartea, suicidul survenind destui de frecvent la aceşti subiecţi. Sentimentul fundamental de care este dominat subiectul este dezgustul faţă de viaţă (taedium vitae), dezinteresul pentru tot, fie chiar lucruri plăcute, golul existenţial. Individul nu cunoaşte bucuria vieţii, principalul ferment al existenţei. Spleen-ul, spune autorul citat, este „negaţia dorinţei de a trăi, avînd la bază atrofia instinctului de conservare". Toate acestea pot conduce uneori, prin proiectare asupra celorlalţi membri ai familiei, la o soluţie considerată „logică** şi „necesară** : suicidul colectiv sau asasinatul urmat de suicid. Desigur, aceste situaţii ridică probleme destul de dificile de diagnostic diferenţial cu psihoza depresivă. In acest sens, este de notat că, în starea de spleen, anxietatea şt ideile de Splpiin^ i Sjf^ntaneitate ^ ŞpurzheiaiJ. G. SP//41T autoacuzare, de autodepreciere lipsesc cu desăvârşiresubiectul păstrîndu-şi intactă- luciditatea, iar caracterul acestei atitudini existenţiale manifestîndu-se permanent (MAR-CHAiS, CAI L LARD şi LŐO). ; '858. SPLOTIN(M> Japonia - DCI Sulpi-rida 0 Neuroleptic incisiv, derivat benzamidiq de t»p N-/(1-etil-2-pirolid4nil)rnetil/~5-sulfamoil--O-antsamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile neurolepticelor incisive (endogenii) şi,, în aceiaşi timp, este util în combaterea impulsi-uniîor obsesiv-compulsive şi în medicina psihosomatică. Pentru dozele mari, efectele secundare'sînt comune cu cele ale neurolepticelor incisive. Se poate administra fără pauză de 14 iile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în‘ manie şi epilepsie. 85(9. SPONGIOZĂ LAMINARĂ — sin. SCLEROZĂ LAMINARĂ CORTICALĂ ^ MQRE.LU) boală. 860. SPONTANEITATE (tf. fr . sponianéité: vezi lat. spontaneus) • Manifestare liberă şi autentică de energii psihice ; proiecţie directa, naturală, fără scop prealabil şi efort volitiv a unei activităţi psihice (act, operaţie, proces, conduită). Manifestările spontane se opun manifestărilor orientate conştient, voluntare sau provocate prin condiţionare. i?n sfera psihismului se disting fenomene de tip, spontan atît la nivel senzorio-perceptiv (atervţie, spontană), cît şi la* nivel intelectual şi .afec.tiv. Există şi un tip de învăţare spontană, opusă învăţării dirijate. Actele de creativitate sînt legate prin definiţie de spontaneitatea. spiritului creator (ca o calitate a personalităţii creatoare). Referindu-se la „mişcarea spontană” în viaţa cotidiană, E. MINKOWSK1. apreciază ca : „pleacă din ea însăşi, fărş. să fie‘nici. reflexă nicî automată, veritabilă izbucnire care vine adesea ca un fulger, proiectînd intensa şi excepţionala ei luminozitate asupra vieţii noastre interioare'4. Spontaneitatea este maximă la copii (jocul mijlocind, şi diversificînd formele ei de exprimare) şi descreşte progresiv cu vîrsta, slăbind rapid şi fiind ulterior. înlocuită prin bradi'psi'hie în cadrul sindroamelor psihoor-ganice, demenţe. ’Spontaneitatea poate fi eclipsată temporar, as a-cum se întîmplă în stări confuzionale unde reapariţia. ei este un semn de restabilire a >.s;nrvţuÎui realităţii", sau poate fi inhibată/ tlomtă emoţional, aşa cum se întîmplă în stări reactive, anxioase sau depresive. în genere, patologia obsesională acţionează frenator (în grade variabile) asupra manifestărilor spontane, a iniţiativelor la subiecţii cu tulburări voliţionale. Aspontaneităţii melancolicului stupuros i se opune spontaneitatea debordantă, dar neproductivă, a maniacalului în puseu acut. în stările de disoluţie ireversibilă a personalităţii (schizofrenie), manifestările spontane fie rămîn secrete anturajului , fiind circumscrise ermetic autismului individului disociat, fie se exteriorizează, dar într-o manieră bizară sau incomprehensibilă pentru ceilalţi. 861. SPORALON(k) Grecia - DCI Trifluo-perazina • Neuroleptic incisiv, derivat feno-tiazinîc piperazinat de tip 10-/3-(4-metil-1--piperazini l)propiI/-2- (trifluorometiI) fenotia-zină-, cu acţiune antipsihotică marcată şi seda^ tivă. relativ redusă, cu valenţe anxiolitice şi antiemetiee ; efectele antihistaminice, antispastice şi adrenolitice sînt foarte reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TRlFLUOPERAZ1N(M>.. " .L-S 862. SPRX(M) SUA - DCI Fendimetra-zina • Psihostimulent anorexigen de tip (-f-)-3,4-dimetil-2-femTmorfolină, cu efecte sim-paticomimetice reduse, indicat în : astenie,. % presenilitate, sevraj, toxicomanie, , obezitate fecundară curei neuroleptice., tulburări de dinamica sexuală; este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate. * 863. SPURZHEIM johann Gaspar (1776— 1832) • Studiază medicina la Viena, avîndu-l printre dascăli şi pe Franz GALL, al cărui discipol devine după un lung turneu prin oraşele, germane. La Paris, unde se stabilesc in 1807, publică primele două volume din ampla lucrare (patru volume) „Cercetări asupra sistemului nervos în generai şi asupra creierului în special". în 1812 survine ruptura, SPURZHEIM plecînd în Anglia, unde creează o şcoală de frenologie. ' Principalii săi elevi sînt : fraţii COMBE şi Thomas FORSTER (creatorii termenului de 27 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 418/STA Staabs test; Stadi u ; Stadiu de latenţa „frenologiei, J. C. WARREN (care ín 1821 înfiinţează în SUA centrul de frenologie de la Philadelphia) şi Ch. CALDWELL, care publica în SUA prima lucrare de frenologiei ,'iElemente de frenologie11 (1824). în ciuda disputelor personale, poziţia ştiinţifică a lui SPURZHEIM nu diferă de cea a iui GALL. Principalele sale lucrări sînt : „Observaţii asupra manifestărilor mintale anormale sau despre nebunie" (Londra, 1817), „Eseu filozofic despre natura morala şi in-teJectuală a omului" (Paris. 1820), „Privire asupra principiilor filozofice de frenologie" (Londra. 1825) si „Anatomia creierului" (Londra, 1826). 864. STAABS(T) test • Test proiectiv imaginat de STAABS (1951) pentru a fi folosit în clinica de psihiatrie infantilă. Constă într-un număr de planşe reprezentînd diferite persoane, cărora copilul le atribuie gesturi, stări emoţionale şi atitudini diverse. 865. STABILE^ halucinaţii (cf. lat. sta-sin. bilis) -+ STEREOTIPElH) halucinaţii. 866. STADIU — In psihologie (cf. gr. stadion — măsura de lungime ; lat. stádium) m Perioadă de dezvoltare în ontogeneză. După J. PIAGET, caracteristicile dezvoltării stadiale sînt : • ordinea achiziţiilor_ rămîne neschimbată ; • stadiul este conceput ca structură şi nu ca juxtapunere de proprietăţi ; • structurile unui stadiu devin parte integrantă din stadiul următor ; • fiecare stadiu conţine o fază de pregătire şi una de definitivare, de integrare, adesea concomitentă cu momentul de pregătire al stadiului următor f • se admit anumite limite normale în durata şi situarea stadiilor in vîrstă, în timpul dezvoltării ontogenetice, dar ordinea este neschimbată. Dezvoltarea umană afectivă şi intelectuală este un proces continuu, dar nu linear, ci trecînd prin diverse stadii evolutive. Noţiunea se întîlneşte atît în epistemologia genetică, cît şi în psihologia generală a copilului şi în psihanaliză. în epistemologia genetică, după PIAGET, dezvoltarea intelectuală a copilului se face în cinci etape mari : • senzorio-motorie (0—2 ani) ; • preoperatorie (2—4 ani) ; • intuitivă (4—7ani); • a operaţiilor concrete (8—11 ani); • a operaţiilor formale (12—14 ani).- Etapele sînt subdivizate, la rîndul lor, în stadii. în psihologia generală a copilului„ stadiul este privit ca o stare de echilibru pasager, cu ;rădăcini ín trecut şi potenţialităţi pentru viitor (WALLON). GESELL descrie, de la naştere pînă la vîrsta de 16 ani', 2Í4 de stadii generale. Ín psi hanal iză, F REUD a úti Iizat termenu l în legătură cu pulsiunile libidinale. EL presupune existenţa unui ansamblu alcătuit dinţr-o sursă pulsională specifică, un obiect specific şi un conflict de un anumit tip, care poate realiza echilibrul temporar între satisfacţia pulsională şi contrainvestiţiile de apărare. Stadiul libidina! se caracterizează printr-o organizare a libidoului sub primatul unei zone erogene şi prin intermediulruntii tnod de relaţie obiectuală, avînd asociate noţiunile de fixaţie şi regresie (temporară, formală şi topică). Au fost propuse următoarele stadii : • oral, pe care ABRAHAM îl /livide în pral precoce (0—6 luni — predomină suptul) şi sadic oral (6—12 luni — apare actul muşcarii) ; • anal (2 — 3 an i) su bdi vizat în sadic-anai şl retenţional ; • genital (în care pulsiunile parţiale se organizează sub primatul zonelor genitale^ presupun ind un stadiu falie (3—4 ani — baratul sau fetiţa nu recunosc decit un singur organ genital : falusul) şi un stadiu genital propriu-zis (5—6 ani). j. LACAN a descris stadiul oglinzii, între 6—18 luni, constituind matricea şi schiţa a ceea ce va deveni Eul. 867. STADIU ANAL —► ANAL - stadiu- 868. STADIU FALIC - FALIC - stadiu. 869. STADIU GENITAL -> GENITAL - stadiu. " • ~ 870. STADIU DE LATENŢĂ • în teoria psihanalitică, stadiul care începe cu rezolvarea normală sau patologică a complexului Oedip. Se caracterizează prin : acalmia exteriorizăm sexuale, oprirea sau diminuarea masturbării* modificarea pulsiunilor parţiale, inhibiţia sau deturnarea scopului, posibilitatea de sublimări diverse, facilitate soci o-c uit ural şi prin educaţie, apariţia formaţiunilor reacţioale, structura aparatului psihic şi a caracterului. Rezultatul, refulării este amnezia infantilă, care acoperă: primii ani ai copilăriei. Stadiu : pastambivalent; sadic-anal; sadic-oral STA/4!9 : 871. STADIU LIBIDINALE LIBIDINAL - stadiu. 872. STADIU (al) OGLINZII - OGLINDĂ. 87Í STADIU ORAL ORAL, ORALITATE. 874. STAÖIÜ POSTAMBI VA LENT • Stadi u fi nat al dezvoltării libidinale, descris de psih-a fia l î$t u I Ott o FENIGHEL, în ca re d ragostea reală faţă de un obiect devine posibilă. ■Sexualitatea infantilă trece, în dezvoltarea sa, prin diferite stadii, asociate cu zone erogene diverse. Libidoul se organizează şi el succesiv în jurCrl acestor zone, prnă în momentul în care zona genitală devine locul de eliberare a tuturor excitaţiilor sexuale. Dezvoltarea obiectului iubirii este în strînsă legătură cu dezvoltarea sexualităţii. Odată cu dezvoltarea sexualităţii infantile, se schimbă tipul relaţiei cu obiectele, care se modulează în funcţie de stadiul şi zona erogenă în jurul carafa se organizează libidoul, tn primul sţa&iu de dezvoltare, obiectyl este absent (în perioada de sugar), ulterior stadiile devin ambivalenţe : prpcesul de obţinere a satisfacţiei produce distrugerea óbiectului (ero-gervia anală şi orală). Identitatea obiectului este lipsita de importanţa în stadiile ambivalenţe, satisfacţia putînd fi'urrnatâ de dispariţia, obiectului. Stadiul final ai relaţiei cu obiectul (dragostea reală) este stadiul postam bivalent, în care ura sau sentimentele distructive dispar. „Satisfacţia devine imposibilă în absenţa satisfacerii obiectului** (FENIGHEL). Primatul genital devine caracteristic pentru acest stadiu, iar orgasmul génital devine modalitatea de expresie, a satisfacţiei. 875. STADIU DE REZISTENŢĂ • Prima faza a terapiei analitice clasice (şi, în genere, a oricărei psihoterapii), în care rezistenţa persoanei la procesul terapeutic este crescută datorită activităţii intense a cenzurii. Acest stadiu este depăşit pe măsură ce procesul terapeutic înaintează, în funcţie de stabilirea ■şi consolidarea relaţiei de transfer. Durata fazei de rezistenţă depinde de tipul de nevroză şi de tipul de personalitate (în sensul tipologiei analitice). Este cunoscut faptul că personalităţile narcisice au o mare dificultate în a face transferul, după cum personalităţile obsesionate transformă relaţia transferenţială în relaţie la distanţă (tipul caracteristic de relaţie obiectuală la obsesionali, după BOU-VET). (-REZISTENŢĂ; TRANSFER; PSIHOTERAPIE ANALITICĂ ; RELAŢIE OBIECTUALĂ). 876. STADIU DE REZISTENŢĂ MEDICA* MENTOASĂ -* TERAPEUTICĂ - rezistenţă 877. STADIU SADIC-ANAL • Organizare a libidoului legată de activitatea de;evacuare şi investind zona erogenă anală. în cursul educaţiei sfincterelor, expulzia şi retenţia do-bîndesc semnificaţii multiple. După K. ABRA-HAM, prima faza, opusă încorporării, în care predomina expulzia, are un rol sadic (distrugerea obiectului încorporat) şi corespunde, în patologie, unor categorii nosologice ca paranoia şi nevrozele de conversie. Faza a doua, plăcerea retenţiei, are semnificaţia de control sadic posesiv. Corespunde, în patologie, nevrozei obsesionale. Relaţia cu obiectul este ambivalenţa, conducînd spre conflictul expulzie-retenţie, pasiv-activ, mas-culin-feminin, în funcţie de rezolvarea căruia (cu sau fără fixaţii masive la stadii susţinute sau nu constituţional) depinde homosexualitatea latentă. - In sfera normalului, formaţii reacţionale la pulsiunea parţială anaiă duc Ia trăsături caracteriale mai mult sau mai puţin accentuate (curăţenie, punctualitate, economie, plăcerea de a prelungi preliminariile unor bucurii etc.). 878. STADIU SADIC-ORAL • Din punct de vedere psihanalitic, încorporarea prin muşcătură, care se substituie sugerii. Copilului îi place să muşte şi devine astfel rriai activ în raport cu realitatea. Relaţia cu obiectul este narcisică, încorporează total obiectul, devine ambivalenţă şi ar corespunde, în clinică, psihozei maniaco-depresive şi impulsîunilor morbide. La adultul normal, satisfacţii orale directe, ca fumatul, băutul, nu sînt, în această viziune, numai satisfacţii autoerötice, ci produc şi modificări în conflictele pulsionale, reducind inhibiţiile, îndepărtînd angoasa şi avînd aporturi narcisice care duc la creşterea stimei de sine. 879. STAEH ELIN-FRIG ERO-LEVY8 semn • Constă în mişcări subite de plafonare a ochilor, însoţite de mişcări simultane de retropulsiune a capului (LĂZĂRESCU) ; a fost descris în sindroameîe extrapiramidale ale encefalitei Van Economo, fiind însă observat cu frecvenţă relativ ridicată şi în sindroameîe de impregnare neuroleptică. 880. STAEHELIN8 simptom « Tendinţă a unor alcoolici de a-şi provoca cît mai repede o stare de inconştienţă. Simptomul a fost descris de STAEHELIN în 1943. Se întîlneşte la bolnavii nevrotici, psihotici sau dizarmonici decompensaţi, care vor să-şi 420/STA Statlerilt-) ^Standardizare ; StangyH^ înăbuşe în alcool o simptomatologie psihică acută (anxietate, fobii, impulsiuni; halucinaţii}. 881. STAFF(M) Italia - DCI Etoperidono Q Antidepresiv timoleptic de tip 1-/3-/4-(m-clo-rofenî l)-1 - pi pe razi ni l/ prö pi I/-3,4-d i eti l-A2-1,2,4- \ , „afr : m? CH? ■ : ^ . ........,NA -triazolin-5-onă, cu acţiune antidepresivă şi valenţe anxiolitic-sedative. 882. STAGNARE A GÎNDIRII (cf. lat. stagnare „a forma o apă stătătoare, a bălti") • Termen care defineşte, în concepţia autorilor francezi (P/ GUIRAUD, G; MARCHAIS), incapacitatea bolnavului de a urma direcţia iniţială a sensului gîndirii, reprezentările per-sistînd timp îndelungat în cîmpul conştiinţei, etalîndu-se, dar fără a putea fi folosite în mod eficient. Tulburarea poate fi întîlnită în stările reactive intense, de aspect inhibat,, depresiile endogene, sindromul deteriorativ în faza sa iniţială.. . _ , ..■ .. 883. STALLER1L(M> Finlanda - DC! T/o-ridazin • Ne uro le ptic se dati v, de rivat fe notia-zinic alkilpiperazinat de tip 10-/2-(1-metil-2--piperidil(etii/-2-)metiltio)4enotiazină, cu ac^ ţiune sedativ-anxiolitică. în funcţie de doză, poate fi utilizat aţît în psihogenii, cît şi în endogenii. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TIORlDAZIN(M). 884. STAM-WÍGBOLDUS-CROS VELD(S) sindrom • Demenţă presenilă, descrisă relativ recent (1968), caracterizata prin dispersia sialomucoproteinelor în substanţa cenuşie cerebrală, în ganglionii bazai i şJ cerebel. Tulburările psihice mai frecvente sînt : dezorientare spaţio-temporală, nelinişte vesperală, sărăcirea vorbirii pînă la mutism, negativism, acte agresive sau necontrolate. Neurologic,, se notează următoarele tulburări : hipokinezie progresivă, tremor al extremităţilor, mişcări spasmodice ale muşchilor corpului şi feţei. Examenul electroencefalografic pune în evidenţă unde delta alternînd cu unde ascuţite şi complexe vîrf-undă. Debutul bolii are loc după vîrsta de 50 de ani şi evoluţia este îefrtă, dar progresivă. • ' : 885. STAMONEVROtl^ Grecia - DCI Sulpirida • Neuroleptic incisiv, derivat benza-mîdic de tip N-/(1-etil-2-pir6lidinii)metil/-5--sulfamoil-O-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive , fără componenta sedativ-hi pnoţica. Are indicaţiile neurolepticelor incisive^ (endogenii) şj, în acelaşi ti mp ^ este util în .combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive- şi în afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele rnari, efectele secundare sînt. comune cu; cele ale neurolepticelor incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după Întreruperea; JMA^O. Nu se administrează în. manie şi .epilepsie. 886. STANDARDIZARE (cf. engl., ír, Standard) m Acţiunea de elaborare a normelor, regulilor care trebuie respectate 1a producerea unui bun material sau la culegerea unor informaţii în scoqul uniformizării şi posibilităţii dé comparare. în medicină, de exemplu," standardizarea preparatelor farmaceutice, a" aparaturii medicale este legiferată. în ceea ce priveşte standardizarea diagnosticului 'medical, procedură prin care se caută obţinerea unor colecţii de simptome şi reguli de raţionament fornial, ea are drept scop cómparábilrfcátea studiilor medicale efectuate de diverşi cercetători pe loturi diferite ca structură şi posibilitatea modelării pe calculator a raţionamentului medicaL Cel mai evoluat sistem standardizat de diagnostic în bolile psihice este „Djagnostic and Statlstical Manual of Mentái Disor/ders“ elaborat de Asociaţia Americană de Psifafaţrie. Prima ediţie, DSM 1. a apărut în Í952,';iar ultima ediţie, DSM 111 R in 1987. 887. STAN FORD SCALES OF HYPNOTIC SUSGEPTIBI LITY(T) WE ITZENHOiF.E.R-HILGARD*1» scală. - 888. STANGYL<“> Germania - DChfrimi-pramina • Antidepresiv timoleptic, derivai di-benzazepinic de tip 5-/3-(dimeţllamino)-2-meti 1- ■ ^ - ^ CH3 State : (de)-rău epileptic ; secunda ; (de) veghe STA/421 propil/-10J 1-dihidro-5H-dibenz/b;f/azepiriă, cu acţiune antidepresivă,..sedativă:şi anxiolitică. Are o bună toleranţă.». Nu;. se -asociază . m. IMAO. Influenţează reflexele conducătorilor; auto. 889. STARAZJNE(M) Finlanda - DCI Pro-ma zi nő • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip lO-fB-dirnetifaminopropiOfenotiâ*-zină, cu acţiune sedativă'(inferioară CLOR^* PROMAZINEI) şi antiemetică ; este util’ în tratamentele de întreţinere a psihozelor cronice şi în stările psihopatoide. 890. STARE (lat. stare) • Termen ce defineşte în general situaţia-în cáré^se^âflă cineva la un moment dat. în psihiatrie, termenul nu îşi păstrează decît parţial ú t i I î tat ea ş i se m n I f i că^ totalitatea si m pto-melor întrunite într-un sindrorn : stare discordantă, stare; paranoidă; staré psiHopa^ toi dă étc. ^ : •• : • • ”;'1 891. STARE (de) ABSENTĂ - sin. STARE CONFUZIONALĂ EPILEPTICĂ SIMPLĂ; STATUS PETIT MAL (LENNOX şi GIBBS) ABSENŢĂ. ; 1 892. STARE CREPUSCULARĂ -»CREPUSCULAR. 893. STARE H1PNOIDĂ BiPNOlDĂ - stare. 894. STARE LACUNARĂ - sin. LACU- sin. NAR(S) sindrom ; SINUSOIDALĂ — stare —» MĂRIE PIERRE(S> sindrom. ' ... ■ . n •... 'y sin. ’ • 895. STARE (caz) LIMITĂ -» BORDER- LINE. . .... . 896. STARE (de) RĂU EPILEPTIC - sin. RĂU EPILEPTIC ; STATUS EPILEPTICU.S • Forma particulara de epilepsie, caracterizată prin crize de durată suficient de mare sau care se repeta la intervale foarte scurte, creînd o situaţie staţionară din care : pacientul nu poate ieşi fară intervenţie terapeutică. Prognosticul este grav, evoluţia fiind adeseori mortală; constituie .una dintre principalele urgenţe neurologice. Sj . ;:ţ Teoretic, există tot atîtea fenomene clinice de rău e{îi leptic cîte forme ’ electro-elînice de epilepsie (GASTAÜT — 1973). Cele mai importante şi mai frecvent întîlnite sínt : starea de rău epileptic generalizat, convulsiv (ton kő-donié, tonic, clonlc,- mibclonic), neconvulsiv (status petit mal), stare dé; rău epileptic Uni- lateral şi stare de rău epileptic parţial (jack-sonian— spino-motor). Se apreciază că aproximativ 5% din epileptici pot face stări de rău epileptic. Apariţia unei stări de rău epileptic la un subiect fără antecedente comiţiale ridică probleme de diagnostic diferenţial : hemoragie meningiană, encefalopatie hipertensivă, meningoencefalită acută, tumori cerebrale, abces cerebral, comă diabetică. Factorii care pot declanşa starea de rău epileptic sînt : întreruperea terapiei anticon-vulsivante, tratament cu medicamente epi-leptogene, ingestia de alcool, infecţii etc. în psihiatrie, starea de rău epileptic ridică probléma diagnosticului diferenţial cu sindromul catatonic şi tulburările paroxistice isterice. 897. STARE SECUNDĂ • Tulburare constînd în îngustarea conştiinţei de tip isteric, care permite subiectului integrarea într-o activitate aparent normală, dar în discrepanţă evidentă cu personalitatea lui anterioară şi avînd uri caracter '„critic". Deşi greu de diferenţiat, după cum observă şi SUTTER (1985), de starea crepusculară (-»STARE CREPUSCULARĂ), căreia îi. este caracteristică amprenta de confuzie globală, starea secundă este numai o tulburare parţială a stării: de conştiinţă. Personalităţile alternante, duble, triple, descrise la sfîrşitul secolului trecut (C HARCOT, P. JAN.ET ş.a.), constau din atribuirea unei individualităţi succesfv-dîfefîte, în funcţie’ de fiecare episod care, odată remis, restituie existenţa reală. ; După cum subliniază MlCHAUX, activitatea subiectului în timpul stării secunde rămîne coordonată, dar pitorească şi paradoxală, lipsită de periculozitate sau gravitate antisocială. Este urmată de amnezie lacunară şi poate fi sistată prin sugestie şi hipnoză (element de diagnostic diferenţial cu starea con-fuzională). Majoritatea autorilor o includ îri sfera unor tulburări de intensitate nevrotică. In cadrul aceluiaşi tip de tulburări ar intra somnambulismul şi personalitatea alternantă (multiplă), introduse de clasificarea DSM 111 în rîndul tulburărilor disociative ale nevrozei isterice (amnezia psihogenă, fuga psihogenă şi personalitatea multiplă). 898. STARE (de) VEGHE - sin. STARE DE VIGILITATE • Îşi are originea în cuvintui „vigil" — membru al gărzii instituite la Roma de către împăratul AUGUSTUS pentru siguranţa cetăţii în timpul nopţii şi paza contra incendiilor. : Reprezintă (după ARSE NI, GOLU, DĂ-NAILĂ — 1983) premisa neurofîziotogică prin- 422/STA StatobexW; Status hipoplastíeus ; Statul social ci pală a conştientei menţinute la nivelul creierului prin intermediul substanţei reticulate activatoare ascendente (SRAA), Leziunile la nivelul formaţiunii reticulate activatoare ascendente, situată pe linia mediană în trunchiul cerebral, produc întotdeauna pierderea con-ştienţei. Proiecţiile se fac predominant la nivelul nudei lor bazai i, scoarţa primind mai puţine "informaţii-.“Din această cauză, tulburările care apar în aceste leziuni sînt de tipul pierderii conştiinţei (şi nu „modificări de diferite grade"). 899. STARTONYL(M) Coreea, Grecia, Japonia, Portugalia — DC\ Citi col ina • Psihostimulent cu o structură chimică particulară i f • f -H3 c*%-0-P-0-P- 0 -CH7 H3C 1 I ♦ I> 0 0 f H înlocuire a elementelor, constitutive ale parenchi mufui structurilor limfatice, care se atrofiază. Patologia organică de preinVoluţie ar, fi mai frecventa la acest tip constituţional. 904. STATUS HYSTERICUS (lat.) • Termen folosit de psihiatria-secolului trecut, pentru a .descrie repetarea;friecventă a unor „atacuri" cu simptome de conversie isterică. Au fost descrise perioade de ©re sau zile în care simptomele isterice con versive nu-şi modificau intensitatea. ţn prezent, acest tip de manifestare a isteriei nu se mai; întilneşte, expresiile ei devenind mai „subtile". 905. STATUT. SQtj.AL V# Poziţia individului într-un grup social şi drepturile ce decurg din această poziţie, atribuită de societate conform unor ;s.cări. ierarhice, de statut şi putere. Locul ocupat în grupul social indică şi. obligaţi i le ce lor laiţi faţa de individ, per-miţîndu-i în aceiaşi timp acestuia să exercite un anumit rol social. de tip colină citidină 5*-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi anorexigenă; practic, nu are efecte simpaticomimetîce. ţ 900. ST ATICE(H) halucinaţii (cf. gr. sta- sin. tikos „referitor la echilibru*) —> FOTOGRAFICE15^ halucinaţii. 901. STATOB EX St-IITHX de către Max WEBER ca echivalent ál Ceför cíé prestigiu, este definit, din perspectiva antropologiei culturale, de Ralph LINTON, ca „ioc al individului în societate" („The Study of Man" — 1936) şi de J. STOETZEl ca «ansamblul comportamentelor la care un individ se poate aştepta legitim din partea altora" („La psychologie sociale" — 1936). Se' operează distincţii între statuturile actuăle; pusé în evidenţă la un moment dat, şi statuturile latente ; între statutari atribuite (ie exemplu^ sexul) şi statut uri dobindite (de 'éxémplu, profesiunea, apartenenţa politică etc.). De regulă, nil orjqe individ este caracterizat printr-un setédé .statuturi şi roluri congruente (caz în care. apar'conflicte intra-statut sau inter-statut). Fiind vorba. de;.drepturi şi obligaţii, de comportamente^ - interpersonale manifestate Staţionara - epilepsie ; Stâpmire de sine STA/423 de pe poziţii ierarhicfe diferite/problemele pe linie de rol şi statut sînt deosebit de importante pentru psihologi: şi- psihiatri în explicarea unor fenomene- psihopat©logice (de natură psihogena sau psihosomatică).' £ Talcott PARSONS analizează cuplul statu-turilor de medic şi de bolnav, în lucrarea „The social system“ — 195,1 . Statutul de medic se defineşte prin competenţăvtehnică, universalism (nu-şi alege pacienţii), specificitate profesională (se limitează la ^tratarea medicală a bolii), neutralitate afectivă, altruism. Statutul şi rolul bolnavului vor fi complementare, incluzînd următoarele'elemente : scutire temporară sau definitivă de responsabilitate, dreptul necondiţionat la ajutor; obligaţiile de a-şi dori însănătoşirea şi dé colaborare loială în acest sens. Patogen ia rolurilor şi statutelor a fost studiată de R.. W. FR UMKIN :(1955), R. BAS-TIDE (1965) şi ialţii. S-au evidenţiat astfel comportamente mitomani ce, bo vari ce, infantile şi autoritariste, care se referă ia patologia rolurilor, la conflicte intra- şi inter-statut. Dinamica vieţii sociale, ur-b&niZarea accelerată, progresul tehnico-ştiinţific, transplanturi le culturale etc. antrenează o diversificare crescîndă, dublată de proliferarea rolurilor şi statuturilor acumulate sau atribuite. Acelaşi individ se vede constrîns de o constelaţie de roiuri şi statute pe care trebuie să le armonizeze la propria persoană şi în funcţie de ceilalţi. Nu de puţine ori, pierderea statutului (invaliditate, destituire, ‘pensionare), conflictele generate de Opoziţia dintre statuturile atribuite şi cele achiziţionate sau de lipsa de corelare între ele (de exemplu, apartenenţa politică sau credinţele religioase) sau statutele intermediare (subofiţerul de armată, asistentul în sistemul de învăţămînt sau medical) se soldează cu frustrări, anxietate, sentimente de insecuritate, care pot degenera în entităţi psihopatologice (nevroze, psihoze, boli psihosomatice). Vîrsta a treia este cea mai puţin flexibilă la schimbările pe linie de rol şi statut, ceea ce şi explică ponderea mare de invaliditate psihică prin? noxe sociale grefate pe factorul vîrstă. 906. STAŢIONARĂ — epilepsie (cf. lat. stationarius „fix, nemişcat") • Formă clinică evolutivă a epilepsiei, caracterizată prin lipsa progresiei bolii, constanţa tabloului clinic (frecvenţa* crizelor, • caracteristici le clinice, răspunsul la dozele' dé antíconvuisivante folosite etc.)- Această formă clinica se pretează cél mai bine dispensarizării ia nivelul unităţi lor de asistenţă ambulatorie. 907. STA^Ă PAPILARĂ (cf. gr. stasis „sta- sin. bili tate, fixitate") —> EDEM PAPILAR. 908. STAZĂ PAPILARĂ UNILATERALĂ • Element patognomonic pentru tumorile de lob temporal; descrisă de către De CR1NIS. 909. STAZĂ "VITALĂ - sin. OŢttMOSÎS; TAEDIUM VITAE ^5’ ALIOSIS -» SPLEEN. 910. STAZEPINE. 912. STAZIO.FOBIE(F> (cf. gr. stasis; pho- bos „frică") • Teamă nejustifieată de ase ridica, de a sta în picioare, caracteristică mai ales simptomatologiei isterice si hipocondriace (->BAZISTAZ!FOBIE(F)). 913. STĂPÎNIRE DE SINE • Capacitatea de control asupra propriilor atitudini şi reacţii, în special asupra reacţiilor emoţionale (do-? rinţe, tendinţe şi manifestări spontane), control avînd drept scop adaptarea persoanei într-o situaţie dată, în mod particular într-o situaţie limită. Această capacitate se formează pe parcursul maturizării individului, fiind implicată în procesul adaptării lui la realitate. Stăpînirea de sine nu este efectul unui efort de reprimare permanentă a spontaneităţii şi, în general, nu este sinonimă cu reprimarea forţată. Stapî-nirea de sine se cîştigă în urma unui proces de autocunoaştere, Întrucît nici o trebuinţă nu poate fi stăpînită dacă ea nu este cunoscută. Stăpînirea de sine nu înseamnă suprimarea unei trebuinţe, tendinţe sau acţiuni, ci subordonarea ei unei alte acţiuni ; acest lucru presupune o ierarhizare (alegere) conştientă a motivelor, în funcţie de ctştig şi de pierdere pentru subiect. Un motiv existent, oricare ar fi el, nu poate fi suprimat, el poate însă 424/STA Stâri mixte ; Ştekel W. ; Stembampt(MC) fi cunoscut şi integrat Într-o ordine de priorităţi. De asemenea, stăpînirea de sine nu înseamnă suprimarea emoţiilor, ci dozarea lor în scopul unei acţiuni eficiente, cu beneficii reale. Stăpînirea de sine, ca trăsătură de perso^-naUtate, lipseşte în toate cazurile patologice care-antrenează destructurarea personalităţii (procesul psihotic) şi este labilă în structurările dizarmonice ale persoanei,.precum şi în nevroze. . JH4i STĂRI MIXTE • Sindroame afective în care simptomele maniacala se intrică cu cele depresive psihotice, tabloul clinic al fiecăreia dintre categoriile nosologice respective fiind incomplet conturat. Stările mixte au fost menţionate pentru prima dată în 1861 de TALRET, consacrarea lor în literatura de specialitate dato:'îndu-se însă iui KRAEPELIN, care ie descrie sub şase forme clinice : manie coleroasă, excitaţie cu depresie, manie neproductivă, stupoare maniacală, depresie cu fugă de idei şi. excitaţia maniacală. Teoriile actu?Je privind psihoza- afectivă bipolară asociază stările .mixte conceptului de „sVitch process", referitor la simptomatologiile rapid alternante cu care medicul practician se confruntă destul, de frecvent (for.me de tranziţie între episodul .depre: iv şi cel maniacal în timpul tratamentului cu timoleptice). Studiile citate de L. COLONNA (1985) subliniază interesul actual pe care-T prezintă stări ie mixte, prin observaţii care le caracterizează ca expresii ale unei „problematici profunde, de viaţă sau de moarte, de reprimare sau:de sărbătorire", motivate exogen şi/sau endogen. 915. STEDON(M) Grecia - DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4-benz.o-sdiazep;nă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxio-litică, anticonvuisivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). ■' 916. STEKEL Wîihelm (1868-1940) • Psihiatru austriac. A studiat medicina la Yiena ; în 1902 a. publicat o recenzie elogioasă la ,,Interpretarea viselor“ — care a constituit debutul prieteniei cu FREUD, STEKEL fiind şi iniţiatorul faimoaselor „reuniuni de miercuri seara11, embrionul viitoarei societăţi de psihanaliză. , Principalele sale lucrări sînt : „Stările dé anxietate şi tratamentul lor“ (1908), prefaţată de FREUD, „Vis şi telepatie" (1920). 917. STELADEX(mg) Anglia • Produs; farmaceutic compus din două medicamente ti- p zate cu. acţiune diferită, care se comple-menteaza : ~ • DEXAMFETAMINĂ*M> —- psihostimulent, deri vat feni Jeti laminic ; • TRIFLUOPERAZINA(M) - neuroleptic, derivat fenotiazinic. Are acţiune sedativ-anxiolitică, 918. STELA PAR(3ÍC) Argentína, Brazilia, Columbia • Produs farmaceutic cáré conţine dbuă medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se complementează : • TRANíLCiPf^^ - timoanaleptic, derivat ciclopropilaminie ; • TRIFLg0PERAZJNĂ(M> - neuroleptic, derivat fenotiazinic., Are acţiune anti depresivă, sedaţi vă şi anxiolitică. 919: STELAZINEÎM) Anglia, SUA STELIUMÎM) ' Grecia — DCI Trifjuo-perazînâ • Neuroleptic incisiv, derivat fenotia- zinic pi pe razi nat : de tip 10-/3-(4-metil-1--pi.perazinil)propil / - 2-(trifluorometil)fenotia -zi na, cu acţiune antipsihotică marcată şi sedaţi vă relativ redusă, cu valenţe anxiolitice ş:i antiemetice ; efectele antihistaminice, antispastice şi adrenolitice sînt foarte reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TRlFLUOPERAZIN(M>. 920, ŞTELMI.NAL(M) Grecia - DCI Âmi-irtptiHna • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic de tip 10,11 -dihidro-N,N-d i met i I- 5H- d t be nzo/a, d /-ci clohe pte nă-A5,Y- p r o- N CH « JCib CHs-Ok-lUj' pilamină, CU: acţiune .antihistaminică şi anti-s;erotoninică* Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMTRIPTlLINĂ test • Test utilizat pentru identificarea simulării surdităţii unilaterale. 927. STENICĂ — stare (cf. gr. sthénos „putere") • Stare psihică caracterizată prin senzaţia subiectivă de plenitudine a forţelor psihice şi fizice, de energie şi forţă. Este una din componentele stării de sănătate, dar poate apărea la dimensiuni exacerbate în situaţii patologice! beţia acută (alcool, droguri), euforia din sindroameîe hipomaniacale sau maniacale^ psihozele paranoiace sau , parafrenice cu componentă afectivă euforică, unde este susţinută de creşterea (anormală) a nivelului instinctiv-afectiv. 928. STENIC — tip de personalitate • Personalitate echilibrată, în special sub aspect afectiv, în sensul că influenţele exterioare nu provoacă reacţii, puternic impregnate emoţional. Este personalitatea care, la stres, reacţionează printr-o atitudine echilibrată (manifestă rezistenţă), fără amplificarea intensităţii situaţiei stresante şi a consecinţelor acesteia. Calitatea de stenic se atribuie, în general, unei persoane (personalităţi) normale, care se adaptează la real prin dozarea efortului, cu eficienţă optimă. Sub aspect psihopatologic, opuse personalităţii stenice sî.nt personalităţile nevrotice şi dizarmonice, deci toate acele personalităţi la carie elementele morbide acţionează fie în sens dezadaptativ, fie în sens destructurant. 929. STENOPLASTIC (cf. gr. stheiiós „forţă, vigoare" ; piastikos „care este modelat") é Tip constituţional care contrastează cu euri-plasticul din sistemul de clasificare al. lui BOUNACK şi corespunde, în linii mari, cu astenicul din clasificarea iui KRETSCHMER şi cu microsplanhnicul hipervegetativ din clasificarea lui PENDE (- TIPOLOGIE). 930. STENSOLOiM) italia — DCI Mepro- • i sin. bamot • Tranchilizant, derivat propandiolic—> MEPROBAMAT(M) România. 931. STE RAZ IN(M) Coreea - DCI Trifluo- sin. perazina • Neuroleptic, derivat fenotiazihkP--^ TRIFLUOPERAZ!N(M) România. • 932. STERCORAR (cf. lat. stercus „murdărie") • Perversiune sexuală- în care satisfacţia erotică este obţinută prin contemplarea, manevrarea sau simpla evocare a materiilor' fecale, asociată uneori cu masochismul. Nu trebuie confundată cu manifestările de acelaşi tip ale oligofrenilor gravi, demenţilor sau psi-hoticilor, in cazul cărora nu este urmărită obţinerea satisfacţiei erotice.- ^ 933. STEREOELECTROENCÉFALCGRA-FIE (cf. gr. stereo,s „solid" ; elektron „chihlimbar." ; enkephalos „creier" ; graphein X scrie") • Metcdă de explorare bicelectcică a unor structuri corticale sau profunde, reperate anatomic prin metoda stereotaxică, putîndu-se realiza astfel o imagine tridimensională a activităţii bioelectrice a anumitor structuri cerebrale. Electrozii sînt alcătuiţi din 5—7 fire subţiri (10—30 microni diametru), de diferite lungimi, din oţel, aur sau platină. în explorarea acută, cu durată de cîteva ore, se utilizează 10 — 15 electrozi, obţlnin-du-se un volum mare de informaţii ; în explo- 426/STE StereognosiicQ (S) halucinaţii; Stereotip dinamic rărea cronică,.care poate dura 2—3 săptămîni, se utilizează 3—5 electrozi, putîndu-se evidenţia crizele comiţiale spontane sau manifestărilor bioelectrice din timpul somnului, Metoda se utilizează în mod deosebit pentru : % localizarea spaţială a structurilor cerebrale pe care urmează să se efectueze intervenţia stereotaxică, metodă terapeutică utilizată în tratamentul chirurgical ai diskineziilor, în special parkîn-soniene, al durerilor violente ireductibile, al dizarmonii lor grave sau psihozelor rebele la tratament medicamentos (-* PSIHOCHIRURGIE) ; • localizarea focarelor epileptogene în epilepsiile operabile care nu se pretează la investigaţii electrocorticografice. Dezavantajele metodei constau în producerea de artefacte prin stimularea unor formaţiuni nervoase în timpul introducerii electrozilor, reacţii tisulare locale determinate de electrozi, necunoaşterea încă precisă a aspectului tra-seelor culese la nivelul diferitelor structuri nervoase profunde. 934. STE REO ELECTROENCEFALOGRAMĂ (cfi gr. stereos ; elektron ; enkephatos ; grammo „/în/scriere") • înregistrarea biocurenţilor în urma stereoelectroencefalografiei (.-►) pe un suport material (hîrtie, bandă magnetică). 935. STEREOGNOSTtCE^H> ttătucînaţîi (cf. gr. stereos ; gnostikos „referitor la cunoaştere*4) • Halucinaţii tact i io kt n eti ce, descrise de J. RAVK1N (în 1940), constînd în senzaţia subiectul ui xă ar avea în mînă (de obicei în dreapta) obiecte de care încearcă să se folosească. Apar în reacţiile psihotiee, pe fundalul unor tuîburări de conştiinţă de tip cantitativ sau cönfuzo-onirice, intrieîndu-se cu alte tulburări de schemă corporală şi halucinaţii psihice elementare. 936. STEREOGNOZiE (cf. gr. stereos ; gnosis „cunoaştere") • Funcţia de identificare a calităţilor geometrico-spaţiale prin intermediul analizatorului tactil, fără participare vizuală. Funcţia stereognozică este realizată de lobul parietal astfel încît orice proces care lezează aceste zone emisferice determină diferite forme de astereognozie. 937. STEREOPSYCÍHÉ (cf. gr. stereos; psyche „suflet") • Termen folosit pentru desemnarea unor manifestări motorii din schizofrenie cum sînt posturile catatonice şi manie-rismele (STORCH). în opinia lui STORCH, aceste tipyri „arhaice" de motilitate îşi au originea în straturi mai profunde ale „aparatului motor" după dezintegrarea Eului. Ele indică o percepere indistinctă a obiectelor, limite difuze ale Eului şi o profundă ambivalenţă faţă de obiectele realităţii. Conform acestei teorii, poziţia fetală a catatonicilor ar reprezenta în general o expresie motorie a vieţii intrauterine. . 938. STEREOTIP*1» delir (cf. gr. stereos ; typos „semn") • Deliruri pe care C. PASCAL le socoteşte caracteristice tabloului clinic al demenţei precoce şi care se remarcă prin lipsă de sistemátizáre, fixitate, repetiţie şi monotónié a ideilor patologice. Ideile delirante se ,»subţiază“ (MASSELON), sînt golite de tonalitate afectivă şi sînt susţinute fără convingere sau demonstraţie logică şi fără o armonizare comportamentală corespunzătoare. . , 939. STÉKEOÍIP DINAMIC (cf. gr. stereos ; typos) • Complex de reflexe condiţionate care se desfăşoară într-o anumită ordinenemodificată pe toată durata cît stereotipul se păstrează. Această ordine a desfăşurării reflexelor condiţionate derivă din interconectare, din faptul că un reflex îl condiţionează pe următorul. Ordinea ia cadrul stereotipului dinamic este păstrată atît în ceea ce priveşte aplicarea stimulilor, cît şi în apariţia reacţiilor. Stereotipul dinamic se realizează cu o intensă participare corticală (-* REFLEX CONDIŢIONAT) ; la nivel cortical se formează o „matriţă funcţională" (POPESCU—NEVEANU) în aşa fel încît primul stimul declanşează o r eacţie , aceasta de vi ne în co nti nuare sti m u 1 pentru o nouă reacţia etc. Acest lanţ de reflexe condiţionate este controlat prin feedback, o primă reacţie determînînd aşteptarea unui alt stimul şi pregătind reacţia următoare. Realizarea ster:eotipulul dinamic presupune învăţare (elaborare şi apoi consolidare), el putînd dispărea prin lipsa repetării. Dacă a fost consolidat, inversarea ordinii stimulilor sau înlocuirea lor cu stimuli neutri nu influenţează caracterul şi ordinea reacţiilor. Acest aspect poate fi interpretat^ în sensul că: după consolidare realizarea unui stereotip dinamic nu mai implică participarea corticală. PAVLOV considera stereotipul dinamic drept baza pe care se creează deprinderile, configuraţiile logicii, sentimentele etc. 940. STEREOTIPE^ halucinaţii — sin. STAB1LE(H) halucinaţii • Model halucinator care se repetă la acelaşi subiect. Stereotipie ; Sterium ; Stern W. STE/427 941. STEREOTIPIE • Atitudini motorii, expresii verbale caracterizate prin fixarea într-o anumită formă statică sau repetitivă ce se prelungeşte nedefinit, inutil şi neadăptât circumstanţelor. Ca tulburări ale activităţii, ele sînt clasificate, după POROT, în : • stereotipii de atitudine “ (catatonia) — subiectul păstrează timp îndelungat o anumită poziţie, uneori bizară, imposibil de realizat: în stare normală datorită oboselii care survine ; ca atitudini particulare şe citează, «perna psihică", poztţta în «cocoş de puşcă* etc.; #(Stereotipii fcle ge Uirilor- — frecarea genunchilor, „uflarea.-nasului,: scrîşnitul dinţilor, smulgerea^ firelor de păr -r gesturi repetate fara un scop anume ; • stereotipii ale -actelor mai complexe; balansarea continuă din clino^- 1 n ortosta* tfsm şi invers, parcurgerea unui anumit traseu, practicarea unui anumit ritual pentru masă sau pentru baie, toate cu caracter iterativ şi neadecvat ; • stereotipii verbale —: repetarea frecventă a unui cuvînt sau a unui grup de —cavîhtev- .'b' Y i. ' ' • ' Caracteristicile., cpmune ale tuturor acestor tipuri de stereotipii sînt fixitatea, durata, identitatea, inutilitatea, inadecvareâ lór la situaţia respectivă. Afectarea motilităţii. sub forma stereotipiilor se întîlneşte în multiple afecţiuni psihice : • psihoze cfoni^e\~ în schizofrenia cata-tonică stereotipiile sînt foarte frecvente şi cele mai, bizare (de'la manifestări ges-tuale- pînă la atitudini catatonice, ma-n ier isme ci udate, mimică fi jată) ; in delirurilé ' cronice sistematizate, stereo- tipiile îşi pot avea originea într-un gest N de apărare sau într-o semnificaţie simbolică; • în demenţele organice (boala Pick), encefalită, sindrom pseudobulbar, arte-rioscleroză, sindrom parkinsonian -~ stereotipii de mişcare sau verbale, caracterizate prin. repeţi ti vi tate ; • în oligofrenie (idioţie) — mişcări stereo-tipe sărace, monotone ; • paralizia generală, meningite cronice — deglutiţii, scrîşnitul dinţilor, masticaţii, stereotipii verbale. 942. STEREOTIPIE GESTUALĂ - sin. AUTOECOPRAXIE -+ STEREOTIPIE. 943. STEREOTIPIE VERBALĂ - sin. AU-TOECOLALIE STEREOTIPIE. 944. SJERIUM(M) Canada - DCI C/or-diazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efecte hipnotice, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică il produce sub numele NAPOTON(M). 945. STERN WHIiam (1871-1938) • Filozof, psiholog şi pedagog german, cunoscut ca unul din fondatorii psihologiei aplicate în Germania. Este autorul unor importante lucrări în domeniul psihologie i copilului, (pe linia J ui.Bl NET şi NEUMANN) şi creatorul termenului de „cotient mintal", semniffcînd raportul dintre vîrsta mintală (măsurată pe baza testelor) şi vîrsta reală a unui individ (termenul va fi ulterior înlocuit cu cel de cotient intelectual de către TERMÁN). STERN a desfăşurat o bogată activitate didactică în calitate de profesor la universităţile din Breslau (1908—1916) şi Hamburg (1916—1933), apoi la Duke University şr Harvard, în S\JA, unde va emigra după 1933. Printre lucrările reprezentative pot fi enumerate „Persona und Sache“ (1906—1924); „Psychologie der fruhen Kindheit" (1914) * „Die Intel ligenz der Kinder und Jugefid lichen" (1916) ; „Aljgemeine Psychologie auf personalism tischer Grundlage" (1935). 946. STERN(B) boală • Boală degenerativă care apare in presenium, extrem .de cară, descrisă de STERN în 1939 ; este caracterizată prin atrofia bilaterală a nucleilor talamici, care generează următoarea simptomatologie : dispariţia reacţiei pupilare la lumină, exagerarea reflexelor de apucare, demenţă progresiva. ' 428/STE Stern* ?simptom ; Stăsii (SÍ) Stiffman (S) ; Stigmat 947. STERN8 simptom • Simptom ce apare după traumatismele craniocerebrale, descris de STERN în 1897, constînd în scăderea periodica a capacităţii funcţionale a scoarţei cerebrale, Clinic se manifestă atît prin tulburări psihice (scăderea capacităţii intelectuale, tulburări mnestice, tulburări de vorbire), cît şi prin mlburări neurologice (hipoestezie, pareze, ataxie musculară, reducerea acuităţii vizuale şi a cîmpului vizual, hipoacuzie, anos-mie). Aceste modificări pot fi însoţite de tre-mor al extremităţilor sau de crize jacksoniene. Sînt generate de tulburări de vascularizaţie. 948. STERNB/ERG E^rîch (1903-1980) • Psihiatru rus de origine germană. A făciit studiile la facultatea- de medicină din cadrul Universităţii Humbold, unde a fost elev ,al lui BONHÖFFER, REiSS, KRONFELD. in 1933 a emigrat dîn Germania nazistă în • Uniunea Sovietică. Este fondatorul gerontó- psihiatriei ruse. Acestui domeniu îi va dedica majoritatea lucrărilor sale, printre care : „Clinica demenţei vîrstei înaintate“ (1967), „Schizofrenia la vîrsta înaintată" (1972), „Psihiatrie gerontologică" (1977) etc. A avut preocupări deosebite şi pentru psihopatologie, domeniu în care în 1973 şi 1974 a publicat două volume... ... 949. STERTZ3 simptom • Patologie de tip organic...cu caracter tranzitoriu fi periodic, descrisă de STERTZ în 1911 ; constă în apariţia unor scurte pareze ale extremităţilor şi a unor/episoade afazice. Apare în arterioscle-roza cerebrală. 950. STESf L(M) Italia — DCi Fenaglicoddl • Tranchilizant; derivat propandioíic de tip OH OH CH3CH3 2-(p-clorofenil)-3-metil-2,3-butandiol, cu acţiune anxîoiitic-miorelaxantă ; este considerat un bun tranchilizant de zi. '• 951. STESOLID(M) Elveţia, Suedia - DCI Öiázepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 7-clor-1 ,3-dihidro-1-metil-5-fenîl-2H-1,4-benzodiazepi nă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şî miorelaxantă. Industria noastră farmaceutica îl produce sub numele de DIAZEPAMÎM). 952.; STEWARTvG sindrom r CRA- NIOPATIE NEUROENDOCR1NĂ ; MfPEROS-iFOZĂ FRONTALĂ INTERNĂ ; MORELcs) sindrom; MORGAGNI(B) boală; STEWART- MOREL(S) sindrom MORGAGNl-STE- WART-MOREL(S) sindrom. 953. „STIFFMANU(S> sindrom - sin. MIO- SPASTIC(S) sindrom ; OM ÎNŢEPENIT(S) sindrom ; SPINDLE MYOTONIA • Sindrom în-tîlnit mai ales la bărbatul adult. Debutul constă în rigiditate musculară, predominantă la muşchii axiali şi/sau crampe musculare dureroase. Ulterior, sînt interesaţi, simetric, muşchii centurilor şi ai membrelor, rigiditatea devenind permanentă. Pe fondul hiper-toniei apar crampe violente, favorizate de zgomot, frig, palpa re, stări emotive. Uneori, din cauza contracturilor intense, bolnavul prezintă poziţii vicioase (varus equin, mînă de mamoş etc.). în alte cazuri, prin implicarea muşchilor respiratori, apar dificultăţi de ventilaţie pulmonară. Contractura dispare, în somn;, în anestezia generală şi rahianestezie şi se ameliorează dupa infiltraţia procainică a nervului şi curar-izáré. Diazepamul este főarte eficient. > • . - 1 : ^EMG relevă o activitate bioelectrică continuă, cu potenţiale de unitate motorie normale. -Biopsia musculară ;este de asemenea -normală. €feşi diagnostial^ sindroműlüi este facilitat de aspectul clinic sugestiv, spasmele trebuie diferenţiate de” cele îiitîlfiite îtY rrtfeîo patii, isp&smul/" de torsiune, glîcogenoza Mc. Ardle, tetanie, nevroze motom • Etiologia' sindromului ram ine încă obscură, :deşi în patogen ia sa este incriminată hiperac-ti vitatea sistem iilu i motor gamma (e xâm e n u I inieroscopic al trunchiului cerebral şi măduvei ‘spinării evidenţiază modificări de tip encefalo-mie Jitie). : ' ■ Sindromul a fost descris în 1956 de MO-BRSCH şi' WÖLTMAN. - 954. STlGIOFOBIE(p) (cf. gr. St/x - fiu- ■ • . sin. viu din infern, infern ; phobos „frică") —* HÂD&QŞimFK 955. STIGMAT (cf. gr. stigma „înţepătură, semn cu fierul înroşit") • In accepţiune medicală, semn clinic obiectiv, considerat a re^ leva în mod specific existenţa unei anumite Stări morbide. Termenul a cunoscut o deosebită yogă în secolul al XlX-lea, fiind legat de teoria degenerării elaborată de MOREL (care l-a introdus în limbajul psihiatric). Ideile lui MOREL re luau de fapt concepţii mai vechi, Stigmatizate} Stil r estetic, filozofic $17/429 după?.care corpul traduce calităţile sufletului, apănute sub o formă „sublimată" în teoria frenologică a lui GALL, MAG NAN a precizat conţinutul termenului, distirvgînd stigmate morale (întîrziere intelectuală sau afectivă, inadaptare socială) şi stigmaţe fizice (atrofii, hipertrofii sau distrofii)-El. a arătat în 189.5 că degenerescenţa se tra: duce prin „stigmáié permanente şi esenţial-mente progresive, în afara regenerării intercurente". LOMBROSO va relua argumentul stigmatizării pentru a-şi construi celebra sa teorie (prea puţin ştiinţifică) asupra antropologiei criminale. ín lucrarea sa „Uomo criminale", el identifică pentru aşa-numitul „criminal înnăscut" o serie de stigmate „sigure", printre care asimetria facială, prognatismul, dispunerea şi - frecvenţa pilozităţii faciale, dezvoltarea exagerată a pomeţilor etc. Căzută în desueti-tudine pentru lumea ştiinţifică, aceasta teorie nu fost însă uitată de publicul larg. Teoria stigmatelor a, putut îmbrăca aspecte profund ' negative în plan socio-politic, fiind folosită^ca argument-ştilpţific" de: unele ideo-^ logii; Mai mult, sub o formă „elevată" sociobiologia contemporană încearcă; transpunerea „stigmatelor*1 1^ nivel genetic, pentru a dovedi megaSit^ţea biologică a indivizilor. ; în prezent, accepţiunea termenului este mult restrînsă, recunoscîndu-se că anumite aspecte morfologice sînt corelate cu o anumită simptomatologie fizică în cazul mongoloidis-mului, malformaţiilor craniene, endocrino-patieiv facomâtozei, debilităţii mintale etc. 956- STIGMATIZARE (vezi stigmat) • Fe-nomerv controversat şi încă neelucidat, care constă din apariţia unor leziuni fizice în absenţa ori căror facto r i d e agresi y ne, în cu rsu I stărilor de transă, de meditaţie a asceţilor, „profeţilor", celor cuprinşi de extaz mistic. Caracterul şi localizarea leziunilor ar corespunde rănilor pe care divinitatea, al cărei adept este cel ce-şi provoacă aceste leziuni, fe-a suferit în cursul existenţei ei telurice (pot avea acelaşi aspect ca rănile Iul Cristos în urma torturii, sau ca cele pe care-Mahomed le-a căpătat în lupte). Seria celor astfel stigmatizaţi a fost deschisă de Sfîntul Francisc din Assiese (1224), după care au urmat aproximativ 30 de cazuri în secolul al Xlîl-lea, 23 în secolul al XlV-lea, 60 în secolul al XVI-lea, 120 în secolul al XVI Mea, 30 în şecpfuj aj X'VIII-lea şi nici chiar secolul al XX-lea nu este scutit de apariţia acestor cazuri. Cei astfel stigmatizaţi şi acoliţii lor susţin intervenţia divinităţii. în realitate, dacă, este vorba de o anumită intervenţie îp unele cazuri, ea se înscrie în sfera unor fapte care vizează escrocheria, mai mult sau mai puţin rafinată, automutilarea, pántom ima reuşită la care recurg psihopaţii perverşi pentru a impresiona grupul acoliţilor creduli.. Stigmatizarea atrage şi -atenţia psihiatrilor, unii autori fiind adepţii teoriei „ideoplastice", conform căreia printr-o puternică concentrare mintală pot fi provocate modificări vasculare, astfel încît să se producă sîngerarea, fenomen care ar fi caracteristic isteriei (G. de la TOURETTE). BABINSKI şi BERNHEIM, în urma multiplelóV Experimente efectuate, au demonstrat irftposibititatea producerii acestor leziuni la isterici. , 957. STIL (cf. lat. stílus „condei") • Mod particular de expresie, utilizare originală ă mijloacelor de comunicare. în diferite domenii ale ştiinţelor social-u-maniste, termenul este utilizat în accepţiuni specifice. « • în estetică, stilul se referă la i repeta bila îngemănare între conţinut şi formă prin care se instituie un mesaj artistic propriu unei epoci, unui curent literar, plastic, muzical etc. sau unei personalităţi artistice, a cáréi puternică individualitate se afirmă în opere, originale, trădînd o sensibilitate, o viziune şi un „meşteşug" aparte, de neregăsit aidoma la ceilalţi creatori de frumos. • în filozofia culturii, stilul este o categorie structurantă a spiritualităţii caracteristice diferitelor arii culturale şi epoci istorice ; greu de surprins şi de definit pe deplin riguros; stilul cultural se înfăţişează ca un vector al vieţii spirituale, ce dinamizează, toate sferele de creaţie culturală, oricît de diverse, constitu-indu-se într-un factor de omogenitate, articulat într-un ansamblu unitar de simboluri arhetipale, multiplicate în ipostazele cele mai diverse : categorii ontologice, strategii epistemologice, ierarhizări etico-axiologice, valori-estetice etc. — toate laolaltă fiind expresii ale unei viziuni specifice asupra lumii şi a sufletului omenesc, prin care o anumită comunitate îşi afirmă identitatea spirituală. în filo?- 430/5» Stil cognitiv t Stíl tte conducere j zofta românească, Lucian BLAGA a elaborat o interesantă (deşi, în unele privinţe discutabilă) teorie a stilurilor culturale, diferenţiate în funcţie de reprezentările abisale ale spiritualităţii — reprezentări sădite de o cauza-litate insondabilă, în adîncurile inconştientului colectiv ; specificul spiritualităţii româneşti şi-ar găsi, după cum susţine BLAGA, paradigma sau matricea constituantă în intuiţia spaţiului ondulat (numit de filozoful român „spaţiu mioritic*). • Stilul de viaţă al unor comunităţi sau indivizi constă in trăsăturile particulare ale psihologiei, comportamentului şi habitudinilor ă-cestora, care definesc un mod specific de raportare faţă de lume, relief înd, în fiecare caz în parte, alte invariante accentuate în structurile vifeţîi cotidiene; 958. STriL-2(M) Spania — DCI Dexamfeta-rúihő • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip. (H-)-a-metilfenetilamină, amină simpa- /gvcţ-c/i-iwi? c% ticomimetlcă, indicată, în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea sa în doze repetate poate duce la dependenţă. 959. STIL COGNITIV • Modalitate de percepţie şi activitate intelectuală specifică unei persoane.. Stilul cognitiv a intrat in sfera de preocupări a psihologiei ca urmare a < erce-tărilor asupra diferenţelor individuale. Cu această ocazie s-a observat că indivizii se deosebeau între ei, nu numai prin aptitudinile sau trăsăturile de personalitate, ci şi prin modul în care abordau o sarcină experimentala (de obicei, de natură perceptuală). Această modalitate de abordare, specifica fiecărui subiect, a fost denumită la început, în mod diferit : strategie alternativă, structură mintala sau principii de control cognitIV (TYLER 1973). Ulterior, s-a impus termenul de stil cognitiv, acceptat de majoritatea psihologilor. După identificarea stilului cognitiv ca variabilă a diferenţelor individuale, un pas înainte au făcut psihologii care au considerat că acesta implică, pe lingă aspectele cognitive, şi anumite calităţi de personalitate. Ei au corelat rezultatele obţinute la testele de evaluare a stilului cognitiv cu cele obţinute la testele de personalitate, reuşind să demonstreze că stil iii cognitiv este un concept descriptiv pentru1 întreaga personalitate, cu modurile ei specifice de manifestare. In consecinţă, stifuf cogniitiv desemnează maniera de a gîndi şi a se comporta caracteristică unei persoane. Pînă acum, a fost pus în evidenţă un număr destul de mare de stiluri cognitive, dintre care menţionăm : • Dependenţâ-independenţa de cîmp. Persoanele dependente de cîmp percep o situaţie în mod global,^ ca uri întreg, fără să încerce să o analizeze. Éle se conformează normelor şi standardelor sociale, însuşindu-şi cu uşurinţă părerile şi atitudinile altora. Asemenea persoane sînt sociabile, dar acceptă societatea în mod pasiv, avînd un mod de reacţie intuitiv. Ca mecanisme de apărare împotriva anxietăţii, folosesc refularea şi negarea. Persoanele independente de cîmp au o percepţie analitică, sînt active în plan social, dar conştierite şi de trăirile lor interne. Ca mecanisme de apărare, folosesc intelectualizarea sau izolarea. • Impulsivitate-refleCtivitate. Stil cognitiv care defineşte modul de reacţie a copiilor ia diferite sarcini sau situaţii. Impulsivii sînt mai rapizi în decizii/alegînd prima alternativă care le vine în minte. Reflexivii au reacţii mai lente, îşi amînă răspunsurile, caut înd dintre mai multe alternative pe cea optimă. Stilului cognitiv nu i se poate da Un calificativ de bun sau rău, el descriind o modalitate specifică de recepţiona re şi prelucrare a informaţiei, ca expresie a moduîui de structu-rare a personalităţii. 960. STIL DE CONDUCERE • Strategie de transpunere în plan comportamental a exigenţelor statutului de conducător, modalitate"d<í a îndeplini acest rol social. Stilul de conducere are puternice implicaţii în toate aspectele vieţii de grup, influenţind performanţele, relaţiile, motivaţiile, climatul etc. Prima încercare de abordare experimentă fă a stilului de conducere aparţine lui L. LEWÎN şi colaboratorilor săi (WHITşi LIPIT —193Í). Ei au diferenţiat trei stiluri de conducere'l autoritar,.democratic, liber sau „Îaissez faire". Fiecare stil de conducere generează un anumit climat psihosocial. Astfel, stilul autoritar, induce, datorită presiunii exercitată de lider * tensiune, frustrare, traduse în plictiseală* apatie, nemulţumiri sau chiar ostilitate fi agresivitate. Stilul democratic creează raporturi optime de interacţiune între subiecţi şi sarcină, dezvoltînd un climat socio-afectiv plăcut, stimulator, de încredere ^ stilul liber duce la eficienţă scăzută, într-o atmosferă destinsă, neangajantă. Discordanţele mari între stiîul de conducere* respectiv, climatul psihosocial1 generat de Sf///erís>; SţhndexW; Stimulare luminoasă - EEG SFÍ/431 acesta, şi particularităţile psihice, individuale ale membrilor grupului, constituie factori stresanţi, ce se pot situa uneori la originea unor decompensări psihice. In psihoterapiile de grup se practică, de obicei, stilul de conducere democratic. 961. STiLL ER-'HARTSH O R N E(8 > sindrom-sin. ACŢIUNE - CARDIACĂ TULBURATĂ ; ASTENIE NEUROCIRCULATORIE ; CORD IRITABIL ; INIMA SOLDATULUI ; NEVROZĂ CARDIACĂ ? PSEUDOANGINĂ PECTORALĂ ; SINDROM DE HIPERVENTILAŢIE ; TULBURAREA REGLĂRII HIPOTALAMO- CRGANICE DA COSTA(S) sindrom, 962. STILLER(S) sindrom • Încercare făcută de STILLER (1907) de a descrie „astenia uni-versalts" sau astenia constituţională, grupînd totalitatea simptomelor constituţionale : conformaţie leptosomică, torace îngust, coaste în evantai, hipotrofie musculară, paliditate a pieli*iu, cord „în picătură", splanhnoptoză, turgor redus, şi a celor funcţionale : astenie, labilitate emoţională, fatigabilitate. 963. $TILLON(MC) Grecia » Produs farmaceutic ce conţine două medicamente tipizate, cu aceeaşi acţiune, care se complemen-tează : • MEPROBAMAT(M> - tranchilizant, derivat prapandToiîc; • OXAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat . , benzodiazepinic. Are acţiune anxiolitiq-sedativă şî mi o relaxanta. 964. STIM-35(M) SUA — DCI Fendimetra-2/no • Psihostimulent anorexigen de tip f4-)-3,4-dimetil-2-fenilmorfolină, cu efecte ch3 simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei neuroleptice, tulburări de dinamică sexuală; este contraindicat în stările de excitaţie*psihomotorie, anxietate, în timpul sarcinii, în comiţialitate. -965. STIMDEX(M> SUA - DCI Metamfeta-minăm Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (+)-N,a-dimetil- fenetilamina, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINE! şi acelaşi risc al dependenţei. 966. STIMOLAG FORT!S(M> Elveţia - DCI Pipradrol • Psihostimulent de tip a, a-difenil-2-piperîdenmetanol, indicat în astenie, în pre-involuţie, tulburări de dinamică sexuală, hipoprosexîe, epuizare, scăderea randamentului, lipsa apetitului alimentar. Se poate administra în timpul sarcinii şi la vîrstnici. 967. STIMU-T.S.H.(M> Franţa - DCI Pro-tirelin • Psihotrop cu acţiune uşor antidepre-siv-timoleptică, de tip 5-oxo-L-prolil-L-histi-dil-L-prolinamidă, utilizat şi în diagnosticul diferenţial al disfuncţiei tiroidiene. 968. STIMÜL(M) Belgia, Elveţia, Germania — DCI Pemolinâ • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 2-amino-5-fenil-2-oxazo-lin-4-onă, fără efecte simpaticomimetice, cu indicaţiile generale ale psihostimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă - PSIHOSTIMU LENTE. 969. STIMUL (cf. lat. stiwulus) EXCITANT. - 970. STI.MUtAN(M) Japonia - DCI Pipradrol sin. • Psihostimulent, derivat feniletilaminat STIMOLAG FORT 1S(M) Elveţia. 971. STIMULARE LUMINOASĂ INTERMITENTĂ (SLI) - EEG • Metodă de stimulare constînd în emiterea de semnale luminoase cu durată şi intensitate variabile, de obicei cu frecvenţe cuprinse între 1—50 c/s (-► ACTIVARE). 972. STIMULARE SONORĂ INTERMITENŢĂ (SSI) — EEG • Metodă de stimulare constînd în emiterea de sunete sau zgomote cu durată şi intensitate variabile, de obicei, cu frecvenţe cuprinse între 1—50 c/s (-* ACTIVARE). 973. STIMULATOR CARDIAC - tulburări psihice • O parte dintre bolnavii nevoiţi să poarte stimulatoare cardiace intracorpo-rale (pacemakers) pot prezenta tulburări psihice, a căror intensitate şi coloratură diferă în funcţie de personalitatea premorbidă a subiectului şi de timpul scurs de la implantul aparatului. în prima fază se manifestă o oarecare teamă legată de faptul că „aparatul” nu ar funcţiona corespunzător sau că ar putea să se defecteze. De asemenea, s-au semnalat idei de autodeVa- 432/577 Stinerval {M); Stîngctci; Stîngacie ; Si®béttn lorizare la persoanele care ;e consideră dependente sihotic. Bolnavii care au avut anterior suferinţe funcţionale maeiungate. acceptă cu mai multă uşurinţă implantul. De asemenea, sentimentul de dependenţă se estompează mai rapid la acest grup. O psihoterapie de susţinere este uneori indicată. 974. STIMULOL(M> Olanda - DCI Pernolina sin. • Psihostimulent, derivat feni Jeti laminat —» SŢÎMUL(m) Germania. 975. ST í NE RVAL(M) SUA - DCI Fenelzina • Antidepresiv timoanaleptic, derivat hidra-zinic de tip fenetilhidrazină, indicat în depresii inhibate. Este lipsit de efecte sedative (nece- <5yCHrCHrFM-Wj sită asocierea) ; nu se administrează concomitent cu beta blocante, psihostimufente şi anti-depresive timoleptice, necesitînd o pauză de 14 zile. Conţraindicaţiile sînt, în general, cele aţe timolepticelor IMAO. 976. STINGERE — inhibiţie de • Terhienul de inhibiţie presupune, în fiziologie, încetarea reversibilă a activităţii unor structuri biologice, fară alterarea morfologiei lor. La nivelul sistemului nervos central, inhibiţia este un fenomen fiziologic fundamental care, alături de excitaţie, caracterizează starea funcţională a diverselor structuri nervoase. Noţiunea a fost introdusă de PAVLOV în legătură cu stingerea reflexelor condiţionate. Acestea se sting dacă stimulul condiţionat nu este întărit în timp prin aplicarea stimulului absolut, reflexul condiţionat menţinîndu-se atît timp cît stimulul semnalizează cortexului o anumită modificare la care organismul trebuie să se adapteze. Inhibiţia de stingere face parte din inhibiţia internă, condiţionată sau activă, caracteristică scoarţei cerebrale. Orice legătură temporară stabilită la nivel cortical se stinge dacă nu este întărită. Condiţionarea pavlovistă fiind unul dintre mecanismele învăţării, în plan psihologic, inhibiţia de stingere ar sta al baza procesul ui de uitare. 977. STIVANE(M} Franţa, Spania - s DC* Pirisudanol • Psihostimulent, derivát dimetiî-aminoetanolic de tip 2-(dimetiiamino)etii/5-hidroxi-4-(hidroximetiî)^6-metiÎ-3- piridil / metil succinat, cu acţiune psihostimulentă, prin creşterea concentraţiei -de acetilcolină,, ;şi valenţe antidepresive. Se poate utiliza în corectarea efectelor secundare ale neurolepticelor ‘sedative j are acţiune proconvulsivă. 978. STÎiNCaAGl • Desemnează subiecţi ,cu late rali tat e sau dominanţă stîngă, cu tendinţa •spontană de a folosi rriîna sau pkiory! stîng în act i v i tăţ i în ca re ind i vizii cu dom i nanţa dreaptă utilizează preponderent sau exclusiv mina sau piciorul drept. ; Noţiunea de asimetrie funcţională a emisferelor cerebrale explică fenomenul de Iaterali tat e . ' Măsurile instructiv-educative aplicate. â-_ cestei categorii minoritare de subiecţi trebuie să utilizeze educarea ambidextriei şi nu contrarierea absolută a tendinţei naturale, ereditare a subiectului. La stîngaci, performán-ţele realizate fa scris cu mîna dreaptă nu-vor egala niciodată performanţele potenţiale ale mîinii stîngi, iar contrarierea late ral itaţii stîngi poate avea ca efect o serie de tulburări ca : dislexia, disgrafia, dislalia, baibisnuit, lentoarea, ticuri, crampe, tulburări mnezico-prosexice. Trebuie să se ţină cont, de asemenea, că subiecţii aparţinînd âcestei categorii sînt subiecţi normali şi nu deficienţi. Tratarea dominanţei stîngi ca deficienţă induce; trăiri de inferioritate, urmate de eventuale tulburări psihice. ; 979. STÎNGĂCIE • Lipsă de îndemînare, de abilitate în comportare, în acţiune, într-o anumită situaţie ; poate caracteriza comportamentul motor (dificultăţi de coordonare motorie) sau conduita, în general (mai ales cînd se leagă de raportul dintre atitudine şi adresabilitate). Această atitudine este specifică persoanelor timide, care nu se simt în largul lor în diferite situaţii, putînd fi şi efect al unui sentiment de inferioritate. 980. ST. LOUIS — isterie • Denumire sub care mai este cunoscut sindromul Briquet (descris de BRIQUET, în 1859, şi de SAVILL, în 1909), datorată şcolii de la St. Louis, care 1-a preluat şi studiat (-» BRIQUET*S) sindrom)*. 981. SŢOBETIN(M) Polonia - DCI Propro-nofol • Psihotrop betablocant, derivat propa-nolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naftiÎoxi> 2-propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe Stocare ; Stochastic ; Stoicism ; SiorînW 57*0/43 3 psihosîifnulente şi adrenolitice. Nu duce ia dependenţă, nu se asociază cu ! MAO -* BETA-B LOCANTE. 982. íSTOCÁRE ;(cf. engl. stock) •; Funcţie a memoriei. Capacitate psihofiziologică de fixare prin memoria de lungă durată a unei cantităţi anumite de informaţie (recepţionată şi« prelucrată într-un interval de timp dat) si de conservare pentru o bună evocare (Pv POPESCU-NEVEANU). . . . Stocarea presupune o prealabilă schimbare de cod ( — MEMORIE). 983. SŢOCHASTIC (cf. gr. stokhastes „.ghicitor") • Proces-, fenomen în a cărui desfăşurare intervine şi se manifestă întîmplarea. Fazele, stările unui proces, în determinarea căruia intervin foarte multe cauze, conferin-du-i o structură complexă, nu pot fi prevăzute cu certitudine, apariţia unei anumite stări fiind determinată de combinaţia mai mult sau mai puţin întîmplătoare a mai multor cauze. Calculul probabilităţilor oferă modele matematice de predicţie (cu un anumit coeficient de eroare) a apariţiei unei anumite stări a procesului. Fenomenele biologice şi, într-un grad şi mai înalt, fenomenele psihice sînt considerate, din acest punct de vedere, stochas-tice. 984. STOCK-SPIELMEYER-VOGT(B) boală - sin. BATTEN-MAYOU(b) boală ; OAT-MAN(B) boală ; SPIELMEYER-STOCK(B) boală ; sin. . . ^ VOGT^SPIELM E YE R(B) boală BATTEN-SPÎELMEYER-VOGT(B) boală. 985. STODEX(M) SUA — DCI Fendimetra-zinQ m Psihostimulent anorexigen de tip (_^)-3t4_dimetil-2-fenMmorfolină, cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei neuroleptice, tulburări de dinamică sexus la ; este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate. 986. STOICISM (cf. gr. s toi kos, de la stoc „portic") • Doctrină filozofică în gîndirea antică ; vechiul stoicism, întemeiat de ZENON 28 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 din Citium în sec. al IV^lea î.e.n., la Atena, şi continuat de CLEANTES şi CHRYSIPPOS, a dăinuit în lumea elenistică şi romana pini în secolul al V|;-lea, ultimii săi reprezentanţi proeminenţi fiind SENECA. EPICTET, MARC AURELIU, Posteritatea a fost, pînă de curînd, nedreaptă cu aprecierea gîndirii primilor stoici.; ontologia lor panteistă, cu nuanţe materialiste, şi gnoseologia lor senzualistă au fost eclipsate de eticismul fatalist al stoicismului tîrziu, a cărui tentă idealişt-religioasă stă în vădită consonanţă cu morala creştină ; pe de altă parte, autoritatea silogisticii aristotelice a pus în umbră contribuţiile logice deosebit de valoroase ale primilor stoici, precursori ai calculului prepoziţional. Secolele creştine au conservat doctrina stoică tîrzie, din timpul Imperiului roman, concentrată pe o problematică precumpănitor etică, graVitînd în jurul condiţiei ideale a înţelepciunii pe fondul unei viziuni fataliste, care preamăreşte rolul destinului implacabil, instituit şi controlat de divinitate ; stoicismul roman exaltă datoria morală, formulînd un concept negativ a! libertăţii ; 1 n ţele ptu l se, ş ü p u n e destinu j ui, îm pac în d u-se In meditaţie cu tót ceea cé i-a 'fost:destinai; stăpinindu-şi afectele, pulsiunile şi ambiţiile deşarte, găsind în seninătatea contemplativă supremă satisfacţie şi resortul tăriei sálé interioare. Intrat şi în limbajul relativ comun., cu o semnificaţie mai generală, termenul defineşte conduita morală caracterizată prin tărie de caracter, fermitatea şi rigoarea principiilor etice, susţinute de un echilibru sufletesc,(neţul burat de vicisitudinile vieţii. 987. STORIN ; Stres — în psihiatrie emisfere nu sînţ clar diferenţiate, ;iar engra-meie .orientate simetric în direcţii opuse^ sînt confuze (b <-*d ; p«-*q). ORTON, creatorul termenului, consideră că la baza unor disÎexii ar sta strefosimbolia. 995.. STRES AM(M) Franţa — ~ DC\ Eti fox ina • Tranchilizant cu o structură chimică particulara, de . tip 6-clorb-,2-(etiiamino)-4-'metiI- 4-feniî-4:H-3',1-benzoxăzină, cu acţiune arixîr olitica, sedativă, uşor miorelaxantă şi cu' q Bună' toleranţă. . ' 996. STRES — în‘psihiatrie (engl,) • Termenul de-stres-a fost consacrat de biologul canadian Hans SELYÉ în lucrările referitoare la fenomenul adaptării pe plan biologic, psihdiogic, medical, semnificînd atît factorii agresogeni (stresanţi), cît şi modalitatea ne-specifică prin care organismul răspunde fa agresiune (condiţii sau agenţi care î» 'periclitează mecanismele homeostatice). Se spune despre un -individ că este „stresat“: cînd se simte ameninţat; frustrat, incapabil de a.face7 faţă unor solicitări crescute. H. SELYE a demonstrat că nu numai bolile grave, traumele fizice sau psihice provoacă stresul, ci şi numeroşi alţi agenţi care obligă individul, în viaţa de toate zilele, la o adaptare continuă', la noi condiţii de existenţă (frica, izolarea, nesiguranţa,’deficitul de somn etc.). Ar fi iluzoriu, spune el, sa ne închipuim că am putea evita stresul- de-a lungul întregii noastre vieţi ; tot ceea ce ne rămîne de făcut este să cunoaştem modul în xare; putem reduce ia minimum efectele lui. vătămătoare, deoarece numeroase boli sînt în mare măsură datorate erorilor răspunsurilor adaptative la stres, mai curînd decît microbilor sau altor agenţi externi. In ceea ce priveşte stresul psihic, unii autori pun accentul mai ales pe motivaţie, arătînd că el apare cînd este ameninţată atingerea unui scop ; alţi autori atribuie apariţia stresului unor stimulări excesive sau neobişnuite. Sindromul general de adaptare constă, în viziunea lui SELYE, în răspunsul pe care organismul îl oferă agresiunii prin intermediul mecanismelor neuroendocrine (diencefalo-hipo-fizare). In această accepţiune, stresul este, în mod echivalent, un sindrom, o constelaţie de răspunsuri nespecifice, cu un caracter general adaptativ, provocat de acţiunea agenţilor stresanţi asupra organismului. Referindu-se la fazele sindromului general de adaptare, SELYE considera că în stadiul de alarmă are loc mobilizarea mecanismelor auxiliare pentru menţinerea vieţii. Agentul agresor acţionează asupra sistemului nervos vegetativ care trimite informaţii hipotalamusului şi anterobipo fizei ; aceasta induce o stimulare a glandelor suprarenale, care descarcă hormoni steroizi. In stadiul de rezistenţă are Ioc dezvoltarea optimă a celor mai adecvate canale de apărare: concentrarea reacţiilor. Fazei de alarmă (şoc-contraşoc) îi urmează, deci, o fază de rezis^ tenţă, dar în cazul repetării frecvente a şocului, secreţia suprarenală se poate epuiza şi rezistenţa organismului scade, ceea ce constituie faza de epuizare,, cînd se instalează suferinţa. Procesul adaptării poate deveni în această situaţie el însuşi o cauză generatoare de boală, aşa cum se întîmplă în cazul hipertensiunii. arteriale, al bolilor degenerative ale yîrsţei înaintate, în afecţiunile psihosomatice (infarctul miocardic, migrena, astmul bronşic, tuberculoza pulmonară, gastriteíe şi ulcerul gastroduodenal, colitele, colecistopatiile etc.), care constituie astăzi un domeniu aparte al medicinii. Starea de stres priveşte întregul organism încă de la începutul agresiunii, ordinea angajării putînd fi somato-psihică (în stresul;sistemic) sau psihosomatică (în stresul psihic primar), dar în realitate, ambele variante sînt interesate simultan ; chiar dacă, prin calitatea sa, stimulul a acţionat ca agent stresant psihic, substratul nervos declanşează răspunsuri ale întregului organism, care se pot. or ga n iza în timp, îmbrăcînd aspecte patologice. ' . "\;i. . Pentru a construi o definiţie acceptabilă a stresului psihic, Mc GARTH consideră că trebuie plecat de la natura relaţiilor dintre organism, şi ambianţă :• „Stresul apare cînd se produce un dezechilibru marcat între solicitările mediului şi capacităţile de răspuns ale organismuluiDELAY îi defineşte ca „stare de tensiune acuta a organismului obligat să-şi mobilizeze capacităţile de apărare pentru a face faţă unei situaţii ameninţătoare“. Stres -în psihiatrie ; Stresso^ ; StressonÎM)i La.defi niţia* generala pe ca re, o dă, Mc G ART H adaugă următoarele .precizări;: • solicitările pot produce stresul psihic numai dacă individul anticipează faptul că nu va fi capabil să le facă faţă sau că nu va putea satisface cererile fară a pune în pericol alte scopuri pe care ie urmăreşte ; • dezechilibrul dintre cereri şi capacitatea de a le răspunde adecvat provoacă stresul psihic numai dacă urmările eşecului prezintă importanţă pentru subiect în cazul în care subiectul nu-şi dă seama de consecinţele inadaptării sau acestea nu-1 afectează, el nu trăieşte sentimentul amenin- - ţării şi nu este stresat psihic ; anticipînd consecinţele, individul îşi poate .modifica starea de stres fie prin evitarea lor, prin îndeplinirea cerinţelor la un preţ „tolerabil1*, fie schimbîndu-şi optica asupra solicitărilor (minimalizîndu-le), asupra posibilităţilot proprii (reevaluîndu-le) ' sau asupra consecinţelor ; V • • rn ceea ce priveşte natura solicitărilor sau a „sarcinilor**, dezechilibrul survine nu numai cînd are loc o suprasolicitare (calitativă sau cantitativă), ci şi în cazul unei subsolicitări (monotonie, lipsă de variaţie, lipsă de informaţie) care împiedică individul să-şi manifeste întreaga gamă a 'posibilităţilor' sale : reducerea solicitărilor sau limitarea posib ht iţi lor de expresie devin pentru unele per ioane la fel de stresante ca supraîncărcarea cu sarcini pentru altele. Ambiguitatea stimulilor poate da şi ea naştere stresului datorită lipsei de informaţii, a unei informaţii neclare sau contradictorii (provenite din surse la fel de Verosimile) ; subiectul e capabil să răspundă, dar nu-Şi dă seama ce anume i se cere. Alteori, conflictul rezultă :din obligaţi vi-tatea persoanei de a da în aceiaşi-timp două răspunsuri . incompatibile sau de a proceda într-un mod care vine în opoziţie cu propria sa convingere. Incertitudinea, restrîngerea artificială a posibilităţilor de a răspunde, imposibilitatea de a amîna constituie şi ele surse ale stresului psihic? " . Ca şi alte fenomene care au dominat evoluţia medicinii, stresul a sugerat mai multor specialişti un posibil mecanism etiopatogenic al bolilor psihice, fără a şe ajunge- însă la o explicaţie cauzală şi generică acceptabilă. Uti- 1 iz înd schema sindromului general de adaptare, J. DELAY a propus clasificarea tulburărilor psihice în trei tipuri de sindroame : • sindrom de alarmă (tulburări emoţionale, sindromul confuzignal, deljrul acut) ; • sindromul de rezistenţă (reacţii hiperer-. gice) ; • sindromul de epuizare, (neurastenie). Argumentele acestei delimitări sindromologice pot fi fundamentate pe similitudinea unor modificări biologice şi pe răspunsul favorabil la tratamentul cu hormon adenocorticotrop în unele deliruri acute, sindroame confuzionale (LACAS şi MONDSZA1N). HOFFER a ajuns pînă la a afirma (exagerat) că schizofrenia s-ar datora unei intoxicaţii cu un derivat patogen de adrenalină, stresul putînd fi invocat, în lumina acestei teorih ca factor etiologic al acestei afecţiuni psihice. Existenţa, în cadrul spectrului de mijloace terapeutice active în psihiatrie, a metodelor de şoc (electroşoc, pneumoşoc — encefalogra-grafia gazoasă —, şocurile farmacodinamice) demonstrează însă implicarea unor fenomene biologice analoge stresului, dar nu se poate încă stabili cu precizie dacă este vorba de faza de alarmă sau de epuizare a acestuia. 997. STRESSO(M) Franţa - DCI Mşpro-bamat • Tranchilizant derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propi 1-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică, indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, deiirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii , tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă*. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPROBAMAT**1*'. 998 STRESSONW Germania. — DCI Bim/- troîolm Betablocant de ti p 0-/3-(tert-buti lami no)--2-hîdroxipropox/benZonitril, indicat în 438/STR StriatantM) ; Stricnina ; Strilaxih W anxietate, tulburări funcţionale cardiovasculare, alcoolism, afecţiuni psihosomatice. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO-» BETAB LOCANTE, 999. STRESS-PAM(M) Canada - DCI Diazepam m Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cior-1,3-dihidro-1-metii-5-fenii-2H-1,4--benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonVulsîvantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 1000. STRÎATAN(M) SUA - DCI Emilca-mat • Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 3-meti l-3-pentanol car bamat, cu acţiune sedativ-hipnotică şi Valenţe anxiolitice şi miore-laxante, indicat în nevroze anxioase, insomnii, afecţiuni psihosomatice. 1001. STRICNINA (cf. gr. strychnos „nuca vomică") • Alcaloid principal, alături de brucînă, extras din seminţele plantei Strychnos nux vomica. Acţionează ca antagonist post-sinaptrc specific al glicinei în sistemul nervos central, determinînd un blocaj al inhibiţiei pe care glicina o induce în mod asemănător acidului gamaamînobutiric. Stricnina creşte excitabilitatea nucleilor subcorticali, a centrilor bulbari, a neuronilor intercalări şi centrilor medulari, acţiunea de stimulare exerci-tindu e şi asupra analizatorilor autidiv, vizual si olfactiv. Toxicitatea stricninei este mare, suprado-zajul provocînd trismus maseterin, convulsii, opistotonus. Moartea5urjvine-în urma paraliziei centrilor bulbari. In doze terapeutice stimulează centrii cardiaci şi - vasomotori şi mai puţin centrii respiratori. Stimularea centrului erecţiei prin măduva sacrată explica acţiunea de tip afrodisiac. în prezent, utilizarea stricninei în scop psihostimulent este mult restrînsă datorită pragului convulsivant scăzut ; în schimb, se obţin rezultate bune în combaterea deteriorării neuronale dintr-o afecţiune metabolică rară a copilului — hiperglicinemia. Printre indicaţiile păstrate din epoca anterioară psîhostiYnu lentelor moderne de sinteză, unii autori menţin : convalescenţele, neurasteniile, tulburările de dinamică sexuală, paraliziile şi parezele, enurezisul, alcoolismul, diminuări ale ; capacităţii senzóriale. 1002. STRIDOR DENTUM (lat.) BRU-XISM. 1003. STRIGĂT DE PISICĂ^ síndröm -sin. „CAT CRY-; „CRI DU CHAT" ; DB-LEŢIE PARŢIALĂ A BRAŢULUI SCURT AL CROMOZOMULUI V ; LEJEUNE(S) sindrom ; SINDROM AL MIEUNATULUI DE PISICĂ • Anomalie structurală autoZomală, mai 'frecventă la sexul feminin, caracterizată clinic prin dismorfie craniofacială particulară (facies „lunar**, hipertelorism, fante palpebrale înclinate în jos, epicantus, microcefaîie, micro- şi retro-gnaţie), hipotrofie staturo-ponderală, întîrziere psihica accentuată, ţipăt carâeteriştic* asemănător mieunatului pisicii (prin hipoplazie supraglotică cu laringomalacie), canale auditive anormale, strabism divergent/mal formaţii scheletice şi viscerale ; citogenetic se caracterizează prin deleţia parţială a braţului scurt a unuia dintre cromozomii perechii a V-a. La 10% dintre bolnavi, deleţia este ereditară. Deşt frecvenţa cazurilor letale este redusă* datorită întîrzierii psihice profunde bolnavii rămîn mari handicapaţi, dependenţi de îngrijirile acordate în unităţile de asistenţă specială. 1004. STR!LAXIN(M> SUA - DCI Orfe-nadrina • Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip N,N~dimeiil-2-(0-rnetil-a-fenilbenziloxi) ,CH3 Cff-Q-CHr-CHy-H' , 2 ;2- 'ch3 etilamină, cu evidentă acţiune miorelaxantă. şi unele valenţe antidepresive (de mică intensitate), utilizat în special în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără. restricţii. 1005. STROZKY(T) chestionar • Chestionar elaborat în 1972 de SŢROZKY în scopul evidenţierii sindromului presuicidar şi evaluării riscului de suicid. Chestionarul conţine 52 de itemi şi a fost etalonat pe o populaţie cu idei suicidare exprimate. Valoarea lui de predicţie rămîne însă relativă. 1006. STRIGĂT PRIM AL • Titlul unei cărţi semnate de A. JANOV (1970), inventatorul terapiei primale. Terapia primală intră în categoria terapiilor corporale (plasarea corpului în centrul preocupărilor terapeutice)* Elementul comun în aceste terapii îl constituie abreacţiile şi descărcările empţionale legate de anumite reprezentări corporale. Terapiile corporale reprezintă o reîntoarcere la perioada prepsihiatrică, dar au o importanţă so- Structura ; Structuralism STR/4S9 cială.r puternică, apariţia lor fiind rezultatul, industrializării eresein de, care determină fenomene de dezumanizare, pierderea relaţiilor interpersonale directe, izolare. Aceste terapii au avut succes în Statele Unite, dar în prezent popularitatea lor a diminuat mult. A. JANOV a înfiinţat Ia Los Angeles Institutul primai ; în concepţia lui, nevroza (ca şi alte maladii cum. ar fi alcoolismul, toxicomania) au la origine separarea trebuinţelor ; copilul mic îşi exprimă direct trebuinţele pe care le are ; adultul nevrotic simte că nu poate avea ceea ce-şi doreşte, fapt pentru care începe să dorească ceva ce nu îi trebuie în mod real (mistificare a trebuinţei printr-o dorinţă falsă ; în liltimă analiză, acest lucru trimite Ja explicaţii psihanalitice asupra nevrozei ; faptul că trebuinţe reale, dar necunoscute de persoană, creează o stare de tensiune de care persoana încearcă să scape prin recurs la obiecte-substitut nu reprezintă o idee originală, fiind preluată din teoria freudiană). Strigătul primai, ca strigăt declanşat de sentimentele profunde, are o valoare curativă ; el este adînc involuntar, şi se produce ca urmare a distrugerii apărărilor, individul fiind expus întregii sale suferinţe (adevărului suferinţei sale). 1007. STRUCTURĂ (cf. lat. structura „aranjament, dispunere" de la struere „a clădi, a construiu) • Configuraţie, mod de dispunere a părţilor unei totalităţi în anumite raporturi spaţiale de ordine, opoziţie, si metrie r cores-pondenţă etc. în secolul al XX-lea, termenul a căpătat o largă circulaţie în ştiinţă şi în filozofie, datorită rezultatelor fertile obţinute prin aplicarea metodologiei analizei structurale mai întîi în lingvistică şi etnologie, apoi în alte ştiinţe despre om, societate şi cultură : psihanaliză, filozofia culturii, antropologie culturală, sociologie, teoria artei şi literaturii etc. Noua metodă de investigaţie se întemeiază pe conceperea structurii nu ca dispunere perceptibilă a părţilor unei totalităti în spaţiu, ci ca model inteligibil al relaţiilor esenţiale şi invariante dintre elementele unui sistem. In această accepţiune, structura reprezintă schema abstractă, modelul de organizare prin care se explică funcţionalitatea, coerenţa, stabilitatea şi raţionalitatea unei clase de sisteme izomorfe, considerate sub aspect sincronic. Structuralismul genetic dă o interpretare dinamică noţiunii de structură, pe care o defineşte ca ansamblu de transformări esenţiale, ca schemă a unor procese prin care devine inteligibilă evoluţia sistemelor. Probîndu-şi valoarea euristică prin autentice descoperiri ştiinţifice în diferite domenii, pe care le-a făcut posibile, conceptul de structură constituie fundamentul unei paradigme teoretice deosebit de fertile mai ales în studierea diferitelor faţete ale vieţii sociale şi spirituale, permiţînd introducerea unor procedee formale şi a limbajelor matematice, care sporesc rigoarea şi exactitatea discursului teoretic. Filozofia structuralistă aspiră să confere regulilor metodologice şi postulatelor implicite ale analizei structurale valoarea unor principii epistemologice universale şi a unor categorii ontologice, răpind astfel noţiunii de structură solida ei aderenţă la anumite domenii aîe realităţii şi expunînd-o astfel riscurilor oricărei exploatări metafizice. 1008. STRUCTURALISM (cf. fr. structura-iisme; vezi structura) • Denumire generică sub care se grupează diverse orientări în filozofie şi metodologia contemporană a ştiinţei, avind drept element comun abordarea formelor de existenţă studiate ca sisteme, a căror esenţă, cauzalitate şi raţionalitate interioară se dezvăluie prin descrierea structurii lor. De incontestabilă valoare explicaţiv-teoretică şi avînd remarcabile virtuţi euristice, metodologia analizei structurale (evidenţierea cu mijloacele formale a conexiunilor invariante prin care este posibilă organizarea şi funcţionalitatea diferitelor tipuri de sisteme) este relativ independentă de postulatele metafizice şi extrapolările discutabile ale filozofiei structuraliste, care converteşte convenţiile metodologice ale analizei structurale în principii ontologice, fix înd î nt re li mitele operaţionali lăţii formale inteligibilitatea realului. Metoda structurală s-a dovedit eficientă în investigarea imor sisteme complexe (materiale sau ideale), a căror diversitate fenomenală, aparent confuză, polimorfă şi incoerentă, multiplică şi diversifică anumite configuraţii stabile de conexiuni elementare, cu valoare arhetipală, adevărate matrice ale faptelor concrete, direct sesizabile. Abordarea structurală şi-a conturat principiile metodologice mai întîi în lingvistică (F. de SÁÜSSURE), apoi în psihologie (orientarea gestaltistă — KÖHLER, KAFFKA, WERT-HEIMER, LEWIN), matematică (grupul BOUR-BAKI), etnologie (LÉV1-STRAUSS) ; ulterior, interpretările structurale au oferit concluzii interesante (cu condiţia de a nu se pierde din vedere caracterul lor parţial) si în psihanaliză (LACAN), filozofia culturii (FOUCAULT), antropologie culturală (RADCLIFFE-BROWN, EVANS-PRITCHARD), în sociologie, economie, teoria artei şi literaturii. Rapid consolidata autoritate a metodelor structuraliste se datorează faptului că acestea au introdus (mai ales în ştiinţele despre om, cultură şi societate) un autentic spirit pozitiv, de rigoare şi exactitate, menit să elimine diletantismul inspirat, 440/STR Strümpeíí* semn ; Studiu de caz; Stupefiante comprehensi unea i ntuiti va 51 improvizaţii ie speculative. Bizuindu-se pe utiUzareâ procedeelor formale logico-matematice,. în descrierea structurilor ca modele ideale de alcătuire şi funcţionalitate a sistemelor, ca scheme de relaţii, cvasî-independente faţă de natura substanţială a componentelor relaţionate, abordările structuraliste presupun însă condiţia circumscrierii perspectivei teoretice-la sincronie şi postulatul deplinei raţionalităţi a realităţilor investigate. De aici s-a ivit tentaţia unei filozofii „anti-metafizice", prin programul său epistemologic (îndreptat împotriva empirismului, antropomorfizant şi a speculaţiilor îmbibate de considerenteletico-axioîogice, aşa-numitele v.umanisme teoretice “), dar -metafizică în fa.pt, în măsura în care simplifică realul, atribui ndu-i caracteristicile modelelor structurale : simplitate formalizabilă, reducti-biîitate la raporturi invariante de opoziţii, diferenţe, corelaţii complementare etc., Echilibru dinamic, în care factorul timp aduce nu o dezvoltare, prin emergenţa unor forme esenţial noi de existenţă, ci proliferarea în ipostaze diverse a mereu aceloraşi structuri arhetipale, oarecum înrudite cu ideile platoniciene. Incercînd să depăşească aceste limite, aşa numitul structuralism genetic (PIAGET şi şcoala sa în psihologie, GOLDMANN în estetică şi teoria literaturii, GONSETH în filozofia ştiinţei) extinde metoda 'structurală şr asupra unor procese de transformare evolutivă a sistemelor studiateintegrînd- discursului ştiinţific perspectiva diacronică. Conferind interpretării structurale, o dimensiune dialectică, aceşti teoreticieni definesc şi descriu categoriile economice într-o înlănţuire deductivă, în care, relaţiile structurale apar în constituirea lor logică şi istorică, înfăpţuindu-se ca momente, logic determinate ale dezvoltării praxisului. 1009. STRUCTURARE A PERSONALITĂŢI!-* PERSONALITATE. 1010. STRÜMPELL® semn • Flexia dorsală a mîinîi, atunci cînd bolnavul încearcă să strîngă pumnul, care apare numai în circumstanţe organice. Este util în diagnosticul diferenţial al hemiplegiei isterice. 1011. STUDIU DE CAZ (cf. lat. studium) • Metodă care constă în observarea şi analizarea unei persoane, folosind informaţii şi date variate, obţinute prih interviuri, din documente care aparţin persoanei respective (scrisori, însemnări) etc. Asemănător studiului de caz este studiul grupurilor limită, in cadrul cărora se analizează şi se stabilesc corelaţii între manifestările membrilor grupului, în funcţie de factori sociali, culturali etc. Se consideră că, prin analiza cît mai detaliată a indivizilor sau grupurilor, se obţin informaţii pe baza cărora se pot face inferenţe asupra unor categorii de fenomene. Studii clinice de caz interesante în acest' sens sînt studiile longitudinale asupra unui bolnav (durează ctţiva ani), pe parcursuî lor urmărindu-se evenimentele vieţii sociale şi psihologice a subiectului, episoadele psihopatologice implicate. ; Deşi interesantă în sine, metoda nu permite totuşi generalizarea unor legi. A fost folosită iniţial în sociologie. 1012. STU sindrom ; NEUROANGIOMATOZĂ ENCEFAIO-FACI-ALĂ ; PARKER-WEBER-OSLER-DîMITRI(s) sindrom ; SCHlRMER(s> sindrom ; STURGE sindrom ; STURGE-WEBER-DIMITRl<3> sindrom ; STURGE-WEBER-KRABBErBRUSCH-FIELD-WYOTT(S) sindrom ; WEBER(S> sindrom; WEBER-DIMITR1(S) sindrom • Dis- 442/5CM iSumiUl^i Smbácutl1*) éebr, Subcepţie plazie congenitală a mezodermuîuî, caracterizată clinic prin angiomatoză cutanată şi cerebrală, la care se asociază, în mod constant, o serie de manifestări oculare severe. Boala a fost descrisă succesiv de SCHIRMER (1860), STURGE (1879), HEBOLD (1913), WEBER (1922) şi KRABBE (1934). Angiomatoza cutanată, rezultat al ectaziilor capilare, se prezintă sub forma de „naevus flammeus vasculosus" (pete roşii-închis, neproeminente, localizate de obicei pe teritoriul de distribuţie a nervului trigemen, cu-prinzînd hemifâţa, gîtul, toracele şi chiar abdomenul). Angiomatoza cerebrală unilaterală se manifestă clinic prin : epilepsie, hemipareză, accese de migrenă, afazie şi întîrziere psihică. Simptomele oculare cuprind angiomul coroidian şi glaucomul congenital hömolateral leziunilor angiorhatoase cutanate. Au fost descrise o serie de forme atipice ale bolii Sturge-Weber-Krabbe : sindromul Jahnke (în care lipseşte glaucomul congenital); sindromul Schirmer (în care glaucomul apare precoce); sindromul LaWford (în care glaucomul apare tardiv şi evoluează cronic) ; sindromul Milles (înecare existenţa artgiomului coroidei nü esté însoţită de creşterea volumului globului ocular). Examenele paraclinice sînt revelatoare pentru diagnostic : • radiografia craniană simplă evidenţiază „strîaţiile cérébriforme*4 (calcificari intra-crântene, mai ales occipitale, ce urmă- > resc circumvoluţiile cerebrale) ; • anglografia craniană localizează angiomul ; • pneumoencefalografla arată semne indirecte de atrofie corticală. Evoluţia şi prognosticul sînt nefavorabile, datorită mai ales complicaţiilor neurologice. Tratamentul este simptomatic (cuparea crizelor epileptice, radioterapia angioamelor cutanate, Io botom ie sau hemisferectomie). 1019 SUAV IŢI LfM} Danemarca — DCI Be-nactlzlna m Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2^dietilaminöetil benzilat, cu acţiune m-cn2-z»2'K c anxiolitic-sedativă medie, dar cu bune efecte anticolinergice, centrale şi periferice. Are acţiune proconvulsivantă. în timpul tratamentului este interzis consumul de alcool 1020. SUB- (cf. lat. sub) • Element de compunere care introduce sensui de poziţie inferioară (spaţial, cantitativ, ca intensitate). 1021. SUBACUT(D) delir (cf. sub- ; lat. acutus „ascuţit**) — sin. DELIR ALCOOLIC SIMPLU (MAGNAN, 187^4).; ENCEFALOZĂ ALCOOLICĂ SUBACUTĂ • Entitate clinică delimitată de LÁSÉGUE în 1869. Delirul debutează noaptea, iniţial episodul confuzo-oniric durînd pînă dimineaţa, ulterior delirul devenind continuu. Pacientul are aspectul specific pentru etilisrmil cronic, facies vultuos sau palid, transpiră abundent, este neliniştit, uneori chiar agitat, avînd comportamentul influenţat puternic de trăirile onirice (se luptă, se apără contra unor duşmani invizibili etc.). Tabloul clinic este dominat de delirul oniric trăit pe fondul unor stări confuzionale, subiectul fi înd obnubilat, uneori perplex, preocupat de trăirile sale. Este aprosexic şi dezorientat temporo-spaţial. Ulterior, prezintă amnezia lacunară a episodului, iar Uneori persistă îde> fixe post-onirice. Starea somatică nu este gravă, spré deosebire de delirul alcoolic acut. Se pot întîlni : febră. 389C, fără o cauză inflamator ie ; deshidratare uşoară datorată transpiraţiilor, lipsei de rehidratareragitaţiei şi polipneei ; sindrom de impregnare etilică. Evoluţia este favorabilă: chiar fără tratament, delirul se remite în cîteva zile. Rar evoluează spre delir acut alcoolic sau persistă sechele : idei fixe^postohirice, psihoze alcoolice cronice. r . ~ 4 incidenţa delirului subacut este mult mai mare decît cea a delirului acut. Dezechilibrul hidroelecţroîitic ar constitui mecanismul patogenic al delirului. 1022. SUBCEPŢIE (cf. sub- laţ. capere „a apuca**) • Proces perceptiv infraconştient, constînd în reacţia organismului la un stimul de intensitate subperceptuală, relevat experimental prin reacţia psihogalvanică a pielii la un stimul de intensitatea subliminală; de către LAZARUS şi Mc CLE'ARY (1951), în studiile lor asupra mijloacelor de comunicare. Ipoteza unei comunicări intersubiective de factură inconştientă a fost verificată de MERLEAU-PONTY, cu referire la fenomenul „identificării cu altul**, dé BEVAN şi, rn mod particular, de R. SPITZ, care s-a ocupat de relaţiile privilegiate (intercorporale şi es- : SmbfonşMeni -• concept SUB/443 teziologîce) dintre mamă şi noul născut, în cursul alaptării, ERiKSON reia termenul, pentru a descrie corelaţia parţială între răspunsul verbal şiş cel motor. H. EY, definind termenul în sensul său originar : „un proces prin care subiectul operează un fel de discriminare, atunci cînd este incapabil să o realizeze conştient", îl propune pentru a desemna ceea ce FREUD descrisese ca „preconştientul percepţiei"» Şubcepţia constituie obiectul unor intense cercetări experimentale, date fiind aplicările practice care se prefigurează în domeniile psihologiei publicităţii, medicinei, propagandei. 1023. SUBCONŞTIENT (cf. sub- ; lat. con-scr/ere „a şti bine") — sin. CONŞTIINŢĂ OBSCURĂ; CONŞTIINŢĂ STINSĂ ; INCONŞTIENT NORMAL ; INFRACONSTIENT ; PRECONŞTIENT • Modalitate a Eului inter-pusa între conştiinţa clară şi inconştient ; strat subiacent, inferior al conştiinţei. Subconştientul înmagazinează ceea ce a fost conştient anterior, dar nu-i mai este util conştiinţei „hic et nunc“, fiind susceptibil de a furniza acesteia, circumstanţial şi selecţiv, informaţii, deprinderi şi operaţii. Subconştfentul exercită o influenţă asupra întregii vieţi psihice, fiind concomitent o „post-conştiinţă" şi o „pre-conştiinţă" (proximitatea faţă de conştiinţă şi relaţiile de compatibilitate cu aceasta nu exclud relativa autonomie a subconştientului faţă de celelalte două instanţe, conştient şi inconştient,' între care se situează). în funcţie de autori, subconştientul a fost denumit ca o ^conştiinţă stinsă" sau „obscură" (RIBQT), o „subconştiinţă" sau „o zonă marginală a conştiinţei", un „infraconştient" (BURLAÜD) sau un „inconştient normal" NEVROZĂ, PSIHANALIZĂ’, PSIHOTERAPIE). Inconştientul se manifestă nu numai în sfera psihopatologiei ci şi în cea a normalului. Őrice experienţă umană este impregnată şi de conţinuturile inconştientului, de dinamica mecanismelor inconştiente. H. EY („Conştiinţa** '1893) afirmă că „orice psihologie a funcţiilor psihice ~ memorie, atenţie, percepţie, ginéire discursivă, afecte etc. — este obligată să admită că toate aceste „fenomene", în apariţia,, articularea şi semnificaţia lor sau în combinarea. lor operatorie, presupun un curent inconştient,(en grame, Vorgestalten, tendinţe, activitate formatoare, scheme) încărcat de semnificaţii şi „fantasme virtuale" care constituie şi semnul de proiecţie al inconştientului pînă în focarul cîmpului de conştiinţă**. Dacă aşa stau lucrurile în cadrul, normalului, cu atît mai mult este de admis implicarea inconştientului în plan psihopatologic, în anumite categorii de simptome ; în acest Sens, de exemplu, tot H. EY vorbeşte despre structura de vis a trăirilor halucinozice, structură în care interferează aspecte ale simbolicii inconştientului. 1024. SUBIECT (cf. lat. subjectus „supus") =•Termen fundamental în gtridtrea-filozofică şi în ştiinţele despre om şi societate, desem-<*vmd^omul în «^fentele ipostaze- ale relaţiilor sale esenţiale cu lumea. • Delimitîndu-se de obiect în dialectica -procesului de cunoaştere, subiectul epistemic se defineşte ca ansamblu al capacităţilor cognitive ale omului, considerate generic, adică facînd abstracţie de particularităţile fiecărui individ (subiectul psihologii) şi avîncl în vedere disponibilităţile cognitive generale, existente în fiecare conştiinţă individuală normal constituită, ca o structură invariantă, obiectivă, cu carácter constructiv-operaţional, pe care se edifică experienţa şî cunoştinţele concrete, particulare, ale fiecărei persoane empirice. Considerat „în sine** de reflecţia epistemologică (orientată metodologic şi tematic spre esenţialitatea „pură", abstract-formală a procesului de cunoaştere), subiectul epistemic nu fiinţează autonom, ci este imanent fiecărei conştiinţe individuale (într-o relaţie „esenţă-fenomen"), constituindu-se din punct de vederé genetic o dată cu Eul empiric, în cadrul raporturilor active ale acestuia cu proprietăţile variate ale obiectului cunoaşterii şi ca rezultat al procesului de socializare, a indivi? dului prin educaţie. Combătînd tendinţa concepţiilor empirist-psihologiste de a trata subiectul epistemic drept o ficţiune speculativă (atomizînd astfel Universul cunoaşterii obiective în cunoştinţe particulare, accidentale, relative faţă de statutul circumstanţial al conştiinţelor individuale), teoriile aprioriste şi fenomenologice contestă relativitatea disponibilităţilor cognitive generice, postul înd realitatea subiectului transcendental, concepută ca ansamblu de facultăţi atemporale, invariabile, cu un conţinut epistemic propriu, total independent faţă de cunoştinţele subiectului concret, psihologic, pe care le fac posibile a priori. Pentru a fi justă, presupoziţia subiectului transcendental trebuie să îndeplinească cel puţin două condiţii : • • reflecţia epistemologică sau descrierea fenomenologică să descopere aceleaşi structuri‘formale sau evidenţe a priori ; • faptele de conştiinţă atribuite subiectului transcendental să nu poată primi nici un fel de explicaţie empirică: Or, evoluţia gîndirii teoretice demonstrează, pe de o parte, deosebiri considerabile între diferitele concepţii care postulează realitatea subiectului transcendental şi, pe de altă parte, posibilitatea explicării tot mai exacte a genezei şi evoluţiei structurilor cognitive generice, atît în plan ontogenetic, cît şi în planul filogenetic, al devenirii omului ca subiect cunoscător. ~ • în relaţie de complementaritate cu universul valorilor stă omul ca subiect axiologic, conştiinţă ierarhizantă, al cărei discernămînt aşează lucrurile, ideile, creaţiile spirituale, persoanele, bunurile etc. în ordinea, importanţei lor, preţuind atît cît se cuvine ceea ce răspunde nevoilor şi aspiraţiilor umane, dispreţuind şi condamnînd în măsura potrivită ceea ce înjoseşte şi micşorează fiinţa omului. Date prin actele individuale de preferinţă/aversiune, aprecierile valorice sînt supra-individuale, in-tegrîndu-se conştiinţei sociale, întrucît se dovedesc reprezentative nu numai pentru fiecare individ în parte, ci pentru o colectivitate constituită istoric, operînd cu anumite criterii de ierarhizare axiologică, în care se condensează trecerea ei prin timp, încărcată de experienţe valorice. • Bizuindu-se pe cunoaşterea de sine şi a lumii şi orientat axiologic, subiectul practic este omul ca agent teleologic, activ în raporturile sale cu ceilalţi. în filozofia tradiţională, subiectul, practic (animat de spontaneitatea voinţei) se afirmă cu precădere în spaţiul moralităţii . Definind praxis-ul ca activitate socială, determinată istoric, prin care oamenii trans- Subiecte „tabu" ; Subiectiv ; Súbiéctivisrn SÜB/447 formă efectiv realitatea naturală şi structurile sociale — îmbogăţind, totodată, propriul lor statut ontologic cu nor atribute —, filozofia materialistă consideră subiectul practic într-o perspectivă mai cuprinzătoare, ca subiect istoric; acesta poate fi individual (personalitatea istorică) sau colectiv (grupuri sociale, clase, comunităţi, mase). • In logică, prin subiect se înţelege acel termen al judecăţii predicative care denumeşte noţiunea despre care se afirmă ori’se neagă însuşirea exprimată de predicatul logic, în judecata „mercurul este un metal*\ subiectul logic este noţiunea de „mercur". 1025. SUBIECTE „TABU* • Subiecte (teme, conţinuturi, reiaţii, fantasme etc.) pe care grupul evită să le abordeze. Practic,, este vorba de o reacţie de fugă fie a grupului, fie a unui subgrup, reacţie inconştient motivată faţă de semnificaţia pe care o au anumite subiecte sau teme ; poate fi semn de rezistenţă la travaliul analitic şi urmare a intervenţiei cenzurilor. Semnificaţia subiectelor „tabu" este, cel mai adesea, simbolica, reacţia faţă de aceste subiecte echivalînd cu o apărare. Subiectele „tabu" trimit la forţele inconştientului, persoana temîndu-se că aceste forţe vor invada cîmpul conştiinţei. La nivel de grup sau de subgrup, subiectul „tabu" se leagă de o fantasmă comună grupului. Pot exista subiecte „tabu" şi în cazul psihoterapie!* individuale (cura individuală). Depăşirea lor este un semn că grupul (sau individul) acceptă situaţia terapeutică în *nod real, dar mai ales denotă implicarea în travaliul terapeutic. Monitorul sau analistul nu vor forţa intrarea în subiectele „tabu", în sensul că nu vor emite interpretări directe şi profunde ale acestora, eventual vor sugera asociaţii libere pe marginea lor. 1026. SUBIECTIV (cf. lat. subiectivus) • Determinant opus celui de „obiectiv", desem-nînd tot ceea ce depinde de subiect sau este inerent acestuia. Categorial, calificativul exprimă specificul sau conţinutul psihismului. Procesele şi funcţiile psihice, în general viaţa psihică, aparţin unui subiect şi sînt reprezentative pentru ei. Deşi conţinuturile psihologice se exprimă într-o formă subiectivă sau sînt de factură subiectivă, aceasta nu înseamnă că ele sînt exclusiv subiective, întrucît, sub raport ontologic, subiectul reprezintă produsul obiectiv şi superior al dezvoltării obiectului, respectiv a materiei. Tipic fi descriptiv, subiectivul se referă la. ceea ce este inerent subiectului, ţine de inte-rioritatea sau intimitatea lui, ca trăire sau desfăşurare de trăiri. Stările emoţional-afective sînt subiective întrucît aparţin unui subiect şi nu pot fi trăite decît de acesta, fără a fi însă determinate exclusiv de factori endogeni. Ele reflectă o relaţie cu un obiect sau^ persoană, manifestă „ceva" faţă de „cineva". în acest sens, trăirile afective, procesele mintale etc. sînt nu numai mijloace, ci şi rezultate ale interacţiunii subiectului cu obiectul. Mai mult, subiectivitatea deformatoare şi accidental limitativă a subiectului epistemico-p rag mat ic se va reduce asimptotic pe măsura creşterii gradului de activism. Afirmaţia poate fi susţinută dacă se compară gîndirea reflexivă, discursiva, şi ’xomplexă prin operaţiile şi conţinuturile pe care le vehiculează, cu procesele perceptive, care implică demersuri mai simple şi superficiale. O accepţiune mai restrînsă a termenului de subiectiv, se referă la evaluarea dimensiunilor sau calităţilor unui obiect, realizată direct de un individ şi neinstrumentată metrologic ; în acest caz se vorbeşte de „aprecieri subiective". f 1027. SUBIECTIVISM • Atitudine care nu admite altă realitate decît aceea a individului. în filozofie, subiectivismul reprezintă o orientare idealistă care neagă existenţa lumii obiective, privind obiectul cunoaşterii drept un produs al conştiinţei, orientare care, în plan ontologic, conduce Ia solipsism. Sub aspect sociologic, subiectivismul neagă existenţa legităţilor istorice obiective, abso-Jutizînd rolul personalităţilor excepţionale r conducători charismatici ai mulţimilor, capa-r bili de iniţiative epocale, care duc la utopism vizionar, la voluntarism şi anarhism. în limbajul comun, subiectivismul semnifică lipsa de judecata obiectivă, imparţială, repre- 448/SUB Sublim ; Spblimare zentînd o atitudine egocentrică în- care se subliniază agresiv şi nedisimulat Eul, descon-siderînd faptele, argumentele raţionale, opiniile celorlalţi, dacă acestea contrazic certi- 1 udmile si aspiraţiile individului. 1028 SUBLIM (cf. lat. subli mis „înalt, •măreţ“) • Categorie fundamentală a esteticii, semmficind tot ceea ce în natură sau în firea şr destmuf orrralut este:~covrrşitor de măreţ; •depăşind mas ura firescului şî revelînd conştiinţei o întrezărire a infinităţii. Tulburînd sufletul prin teamă şi uimire în: faţa grandorii * sublimul se împlineşte prin admiraţia perfecţiunii, a cărei contemplare înalţă spiritul la altitudinea celor mai nobile sentimente morale. 1029. SUBLIMARE (cf. lat, sublimare „a înălţa"),© Proces şi mecanism, psihic constînd în devierea energiei puişionale sexuale - spre obiecte şi activităţi puternic valorizate social, îndeosebi activităţi artistice (de creaţie) şi investigare intelectuală. Aparent, aceste activităţi nu au nimic comun cu sexualitatea, dar ele îşi găsesc suport şi forţă în pulsiunea sexuală. Sînt subliniate, în acest context, în special pulsiunile parţiale, neintegrate în forma definitivă . a genitalităţii. Cîmpul activităţilor care au la bază mecanismul (procesul) sublimării este slab delimitat de FREÜD, care nu specifică în ce măsură implică activitatea mintală superioară în genere sau strict activitatea •de creaţie şi nu precizează dacă în sublimare se include orice obiect cu valoare socială pu-ternicăsau numai o anumită categorie de obiecte (cele artistice) Ulterior, FREUD a precizat că în sublimare se produce o modificare esenţială, atît în ceea ce priveşte scopul, cît* şi obiectul pulsiunii (energia pulsională sexuală); O primă explicaţie a: mecanismului sublimării se referă la relaţia dintre pulsiunile sexuale şi pulsiunile de autoconservare ; după cum funcţiile non-sexuale se pot; contamina sexual (de exemplu, tulburările psihogene de alimentaţie), tot astfel pulsiunile sexuale pot devia spre scopuri şi obiecte non-sexuale. O altă explicaţie se leagă de noţiunea de narcisism : capacitatea de a transforma o activitate sexiiala într-una sublimată presupune retragerea libidoului asupra Eului, Eul fiind în stare să opereze desexualizarea şi să deplaseze energia în activităţi non-sexuale. Melanie KLEIN consideră sublimarea ca avînd la bază o tendinţă de restaurare a „obiectului bunM, obiect care a suportat acţiunea pulsiunilor destructoare. FREUD leagă subli mareâ în special de pulsiunile sexuale; dar vorbeşte şi despre o posibilitate de sublimare a pulsiuni lor agresive. Anna FREUD consideră ,că sublimarea,; ca. proces de deplasare a. scopului pulsional spre un nivel social superior, presu* pune o acceptare sau o cunoaştere a valorilor morale, trecînd prin existenţa unui Supraeu. ..Ca mecanism de defensă, după Anna FREUD, sublimarea sau „deplasarea scopülui instinctual" aparţine mai mult domeniului normalităţii decît domeniului nevrozei. Sublimarea revine la „un destin original*4 pe care-l urmează pulsiunea, părăsind destinul ei specific. în „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii", FREUD consideră trăsăturile artistice ca fiind un amestec de „creaţie, perversiune şi nevroză" ; sublimarea ar fi o descărcare şi o utiii-záré' a Unei mari cantităţi de excitaţii sexuale într-o sferă de activităţi nonsexuale. m activităţi esenţial „psihice". în aceeaşi lucrare, vorbind ' despre rapo rtu I di ntre subit mare ş i refulare, FREUD consideră refularea ca o subspecie a sublimării, mecanismele acestor două procese firnd şi in prezent necunoscute. Ulterior, FREUD distinge mecanismul sublimării de alte mecanisme (în special de acela ai refulării)-fără a explica însă foarte clar acest mecanism ; sublimarea implică esenţial o deplasare a energiei, dar nu a unei energii refulate ; această deplasare ar ţine de o aptitudine de dotare artistică. în perioada în care elaborează „Eul şi Şinele", FREUD adaugă la procesul sublimării operaţia de desexuali-zare ; tot în această perioadă (elaborarea meta-psihologiei Supraeului), autorul leagă sublimarea de identificare (identificarea cu imaginea model a tatălui, desexualizarea,. ca etape în procesul de creaţie). R1COEUR (în eseurife despre opera lui FREUD) consideră că procesul sublimării trebuie considerat sub două aspecte : constituirea unui nivel superior al ştiinţei umane, nivelul sublimului (acesta ar fi şi aspectul ope-raţionai-procesual) şi instrumentul simbolic prin care se constituie sublimul (aspectul instrumental). Primul aspect trimite la pro- Sublimare; Substituţie SUB/449 b'kfjiele etice legate de sublimare, ai doilea : laproblemele estetice. FREUD pune latura etică; în relaţie cu instanţele .superioare, în special cu Supraeul ; în acest sens, sublimarea ar reveni Ia un compromis între interiorizarea imaginii ideale a figurii paterne (autoritatea exterioară de prim rang) şi diferenţierea înăuntrul energiilor profunde (libidou, narcisism, Sine). în per spect i va: - re iaţiet d int re s ubii mare şi obiectul cultural, R1COEUR vorbeşte despre dialectica sublimării pe două registre : a avea şi a putea. Sentimentele şi semnificaţiile lor (corespondentele lor în semnificaţie) se întemeiază pe afecte aparţinînd diferitelor stadii Jibfdinale : opera de artă este o unitate a deghizării şi dézváluirii (a distorsiunii) şi a revelaţiei1, constituite în simbol ca obiect cultural. Visul şi creaţia artistică ar constitui cele doüa extreme ale scalei simbolice, după cum prédominá deghizarea şi distorsiunea (visul) sau dezvăluirea, revelaţia (opera de artă). Deghizarea şi dezvăluirea (revelaţia) operează în cuplu, dar în proporţii diferite, în funcţie de producţia onirică sau de creaţia artistică (FREUD, „Creaţia literară şi visul treaz"). Intre oniric şi poetic există mai multe trepte : vis nocturn, reverie, joc, legendă, operă * de artă. Orice creaţie se. ancoreafeă în aceeaşi funcţiune economică, procedează prin aceeaşi substituire a satisfacţiei, ca şi manifestările visului şi ale nevrozei. Vorbind despre „seducţia estetică", FREUD o leagă de economia dorinţei (seducţiar estetică carplăcere preliminară). Există trepte ale oniricului şi trepte ale poeticului ; suprarealismu! ar reprezenta o relansare a poeticului în oniric (vezi legătura dihtré fantasmele obsesiei, temele repetiţiei, scriitura automatică). Sublimarea se sprijină pe limbaj şi pe funcţiunea simbolică a limbajului. Obiectul artei ar fi un produs al fră-mmtărilor şî modificărilor fiinţei creatoare pe drumul de la identificaréla sublimare ; instrumentul principal, aici, este funcţia simbolică. Simbolul trimite Ja dorinţă, este semnul figurat al dorinţei. In arta psihopatologică apar, direct şi nemediat, prin elaborare de sens, proiecţii ale conflictelor profunde (poate nu atît ale dorinţelor cît ale conflictelor şi traumelor implicate de dorinţe), ale unor conţinuturi inconştiente care sparg o suprafaţă aparent .rigidă prin expresii redevenite arhaice ; aceste expresii sînt produse ale unui drum străbătut înapoi, la un timp subiectiv anterior, un timp strict individual în care funcţionează modalităţi primitive de comuni-câre/şi fiinţare. 1030. SUBNA.RCOZĂ (cf. sub- ; gr. nar-kosis „amorţire") •— sin; NARCOZĂ LIMl-NARĂ ^ NARCOANALIZĂ. 1031. SUBSTITUŢIE (cf. lat. substimjo „înlocuire") • Proces (sau operaţie) prin care o persoană, aflată în anumite raporturi cu un subiect şi avînd o anumită semnificaţie pentru acest subiect, este înlocuită cu altă persoană, din diferite motive. Există substitute paren-tale, în măsura în care este vorba de o absenţă temporară sau definitivă a părinţilor. Per-soanele-substitut pot fi bunicii, educatorii sau orice alte persoane care capătă pentru subiect rol parental (care, prin însuşirile lor, corespund imaginilor parentale aşa cum funcţionează aceste imagini la subiectul în cauză). Legat de noţiunea de transfer, substitutul poate fi imaginar ; în cadrul relaţiei transfe-renţiale, subiectul proiectează asupra analistului emoţii şi sentimente care vizează o anumită persoană reală implicată în existenţa lui sau într-o experienţă esenţială a sa. Operaţia de substituire este frecventă în vis (E. JONES vorbeşte despre substituirea reciprocă a două persoane în cadrul unui singur vis) : o persoană apropiată subiectului şi înrudită cu el, cel mai frecvent un părinte, apare în vis ca atare, dar asociaţiile libere din cadrul curei trimit Ia o altă persoană, tot familiară subiectului. în acest caz, procesul de substituire are trei surse : persoana iniţială de care se leagă anumite amintiri, idei sau - experienţe din copilărie; o persoană secundară la care se raportează aceleaşi elemente din copilărie, dar reprimate ; personajul aparent, din vis, care trimite la persoana iniţială (la original) şi care seamănă cu persoana secundară (E. JONES, 1925). FREUD vorbeşte despre „formaţiune substi-tutivă", înţelegînd prin aceasta simptomele sau echivalenţele simptomatice (actele ratate, anumite trăsături ale persoanei) care înlocuiesc conţinuturi inconştiente. în accepţiunea lui FREUD, substituţia are un sens economic (simptomul înlocuieşte satisfacţia dorinţei inconştiente, deci simptomul ca satisfacţie de înlocuire) şi un sens simbolic (conţinutul inconştient este înlocuit de un altul). Cînd un proces pulsional este supus acţiunii unui mecanism de defensă, efectul poate fi un simptom cu valoare de formaţiune substitu-tivă (simptomele nevrotice se substituie satisfacţiei pulsionale specifice). în perspectiva economiei Iibidoului, substituţia revine la înlocuirea unei satisfacţii printr-o altă satis^ facţie, această înlocuire avînd drept efect reducerea tensiunilor. Există o legătură între simptom (ca substitut) şi ceea ce simptomul înlocuieşte (obiectul substituit) ; astfel, substi- 29 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 450/SUB SubétMupe pamríéála; Subtilitate ; Succes tuţia capătă şi un sens simbolic, impîîcînd mecanisme de condensare şi deplasare. Simptomul are valoare de formaţiune substitutivă în special în cazul în care ceea ce predomină este satisfacţia dorinţei (spre deosebire de formaţiunea reacţională, în care predomină procesul defensiv) (■-*• FETIŞISM, fetişul ca substitut al penisului matern). 1032. SUBSTITUŢIE NEURONALĂ (cf. lat. substituere „a înlocui") • Proces de înlocuire la nivelul reţelelor neuronale, care se poate realiza în următoarele situaţii : • un neuron se poate substitui unuia sau mai multor neuroni în cazul în care efe-renţele tuturor converg spre acelaşi strat neuronal ; • mai mulţi neuroni se pot substitui unuia în cazul în care eferenţele lor se proiectează pe substrate neuronale diferite, substrate care în aceste situaţii vor suferi un proces de activare. 1033. SUBSTITUŢIE PARENTALĂ • Obiect-persoană pe care o altă persoană îl investeşte cu semnificaţie parentală, maternă sau paternă. Substitutele parentale apar în diferite alegeri ale individului, în special la nevrotic, dat fiind faptul că aici relaţia primară de dependenţă la unul dintre partenerii parentali nu este rezolvată. In cura analitică, persoana analistului devine, în cadrul relaţiei de transfer, un substitut parental (-> OEOIP COMPLEX ; TRANSFER). 1034. SUBTEST (cf. sub- ; engl. test „probă*4) • Secţiune a unui test, compusă dintr-un ansamblu coerent de itemi astfel selecţionaţi şi organizaţi încît să cuprindă unele particularităţi ale aspectelor psihologice pe care le vizează testul din care face parte (de exemplu, subtestul referitor la inteligenţa abstractă din testul de inteligenţă, subtestul referitor la flexibilitatea gîndirii din testul de creativitate etc.). 1035. SUBTILITATE (cf. lat. subtili tas) • Capacitate de esenţă cognitivă (cu trimitere la inteligenţă), manifestată ca raţionament sau gînd, care surprinde nuanţele unui fenomen, lucru, acţiuni sau relaţii. Semnifică perspicacitatea, ingeniozitatea şi fineţea gîndirii. Subtilitatea este favorizată de intuiţie ca raţionament impregnat afectiv şi al cărui demers logic nu este conştientizat. Subtilitatea presupune nu numai o perfecţionare a mecanismelor gîndirii logice, ci şi o acuitate a capacităţii de a sesiza fenomenul dincolo de expresia sa exterioară, dincolo de aparenţă. Subtilitatea revine la a surprinde subtextul în text. Ea nu derivă din informaţional, dar foloseşte informaţionalul (combinările rapide de informaţii). Este afectată în măsura în care sînt afectate capacităţile cognitive. Poate fi modificată (îngustată) sau amplificată în condiţiile creşterii tensiunii emoţionale şi motiva-ţionale, în funcţie de interesul individului pentru o anumită situaţie, de mobilizarea sa în situaţi i, de beneficiul obţinut. 1036. SUCCES (cf. lat. successus) • Performanţă, reuşită sau recunoaştere socială de tip re compensator a unei acţiuni individuale sau colective. M. RALEA şi T. HERSENI au analizat pe larg, în „Sociologia succesului" (1962), semnificaţiile succesului de tip premia! în plán social. Orice reuşită (succes) antrenează o descărcare energetică sau creatoare din partea individului, fiind în acelaşi timp stimulatoare în realizarea de noi performanţe. Valenţele psihoeducative ale succesului se relevă cu pregnanţă în reeducarea copiilor cu tulburări de vorbire, caracteriale sau comportamentale; dozarea dificultăţilor sarcinilor în funcţie de particularităţile lor de vjrştă şi psihopatologice (dozaj realizat de specialişti ca psihopedagogi, logopezi, pediatri) creşte probabilitatea de succes în rezolvarea probelor, ceea ce-i încurajează pe copii, indicîndu-le renunţarea la conduitele defectuoase sau negative. Rezolvarea fericită a unui caz (succesul terapeutic) în psihiatrie este evaluată după o serie de parametri obiectivi : • ameliorarea sau dispariţia în timp scurt a simptomatologiei cazului (expresie a corectitudinii diagnosticului şi a medicaţiei administrate) ; • durata în timp a remisiunilor ; • reinserţîa pacientului în mediul familial şi socio-profesional ; • economicitatea actului medical ş.a. 1037. SUCCESIV — interval (cf. lat. succe-dere „a urma“) • Succesiunea unor durate Succubus ; Sufocare ; „Sugar etern* ; Sugestie SUC/451 limitate de timp în care se manifestă o anumită boală, repet în du-se fără întrerupere sau la intervale scurte şi regulate. In psihiatrie, pentru psihoza maniaco-depresivă se utilizează în mod curent termenul de acces sau fază (-» ACÎCES, FAZĂ). & 1038. SUCCINILCOLIiNA<“> • Substanţă cu~ efect miorelaxant, care se administrează uzual Lv., folosita în psihiatrie în tratamentul -efectroconvulsivant. Administrarea succinil-colinei înlătură, în electroşocul protejat, pericolul producerii de fracturi osoase sau smulgeri musculare şi/sau de tendoane. 1039. SUCCUBUS • Personaj fantastic, demon sau vrăjitoare care, conform credinţelor din evul mediu, avea relaţii sexuale cu bărbaţii în timpul somnului acestora, fiind personajul în jurul căruia se constituiau unele deliruri demoniace sau de posesiune. 1040. SUFLET • In gîndirea arhaică, dublu imaterial al persoanei, ascuns vederii obişnuite, purtător al dinamismului psihic, care părăseşte corpul în clipa morţii biologice, odată cu „ultima suflare*. Rafinînd reprezentarea arhaică, încărcată de conotaţii magice, antichitatea a conceput sufletul ca principiu vital, sediu al gîndurilor (sufletul raţional ; lat. animus) şi al pasiunilor (sufletul corporal ; lat. anima). O lungă tradiţie a purtat peste secole opoziţia Intre concepţiile vitaliste, care au încercat să reducă sufletul raţional la cel corporal, şi concepţii le spiritual iste care au încercat reducţia inversă. Gîndirea idealistă şi teologia s-au irosit în vane încercări de a soluţiona speculativ labirintica problematică a sufletului, ipostaziat ca esenţă autonomă faţă dé fenomenalitatea corporală. Nemurirea sufletului (a cărei abordare filozofică începe cu dialogul „Phaidon" al lui PLATÓN) şi unitatea dintre suflet şi corp (ininteligibilă odată ce se postulează o radicală diferenţă ontică între cele două dimensiuni ale condiţiei omeneşti) au constituit multă vreme false probleme; Evitat astăzi în limbajul ştiinţific, datorită conotaţiilor sale mistico-religioase, termenul se păstrează în limbajul comun ca echivalent al noţiunilor de psihic sau conştiinţă individuală, denumind unitatea proceselor cognitive, emoţionale şi volitive ale persoanei. 1041. SUFOCARE (cf. lat. suffocare „a înăbuşi,; a sufoca") • Asfixia progresivă (limitarea aportului de oxigen necesar respiraţiei), datorită unor fenomene patologice la nivelul aparatului cardio-respirator sau obstruării mecanice (voluntare sau involuntare) a gurii, nasului sau căilor aeriene superioare. Varianta majoră, descrisă mai sus, reprezintă frecvent rezultatul unei crime sau este practicată la nou-născut {-+ PRUNCUCIDERE) şi, mult mai rar, consecinţa unui act suicidar (- SUICID). Moartea se produce prin asfixie datorată aplatizării traheii, tulburărilor circulatorii sanguine cerebrale sau reflexului declanşat de la nivelul receptorilor nervoşi carotidieni. Varianta „minoră" o constituie senzaţia de asfixie — descrisă deseori la plural „sufocări" — pe care o acuză bolnavele (bolnavii) cu neurastenie ce nestopată, nevroză isterică sau care apar în decompensările personalităţilor dizarmonice. Aceste cenestezii penibile, departe de a se obiectiva prin semnele caracteristice asfixiei, se află la originea unor suferinţe subiective importante, care împiedică subiectul să-şi desfăşoare în mod fluent şi optim activitatea profesională şi în sînul familiei. Anxietatea şi manifestările de tip fobie sînt frecvent asociate cu senzaţia de sufocare, formînd un complex clinic uneori greu de tratat, la care., pe lîngă chimioterapia anxiolitică, sînt necesare variate metode psihoterapeutice. 1042. SUFOCARE ISTERICA (cf. lat. suf focare „a înăbuşi, a sufoca") • Simptom făcînd parte din tulburările spastice ce alcătuiesc tabloul „glóbus ui ui" isteric. Explicaţia găsită de psihanaliza se referă la rejecţia inconştientă a încorporării fantasmelor; referitoare la sexualitate sau agresivitate. 1043. „SUGAR ETERN" • Termen utilizat de FREUD pentru a desemna tipuri de personalitate care simt de-a lungul întregii vieţi o puternică trebuinţă de a fi protejaţi, susţinuţi şi îngrijiţi de altcineva. 1044. SUGESTIE (cf. lat. suggestio) m Proces psihic constînd în influenţa exercitată de o persoană asupra publicului, uneia sau mai multor persoane, transmiterea unor sentimente, idei, tendinţe, atitudini comportamentale ; metodă de psihoterapie constînd în a imprima bolnavului psihic convingeri optimiste în posibilitatea reversibilităţii fenomenelor: patologice, mobilizarea lui pentru a putea lupta împotriva apariţiei unor fenomene psihopatologice, bolnavul putînd fi în stare de veghe, somn narcotic sau hipnotic (PREDESCU, 1970). In sens strict psihologic, sugestia reprezintă activitatea unei tendinţe izolate de ansamblul personalităţii, indusă prin anumite percepţii (G. IONESCU). 452/SUG Súge§tfé : concept^ ţi puri, ipoteze Proprietăţife curative' aie ■ sugestiei erau cunoscute încă din antichitate (incantaţii mistice, ,sacrifrcii expiatorii, formule magice, credinţa în vindecare prin intervenţii divine) ; Hippoiyte Bernheim practici shniíáre hipnozei şi persuasiunii erau folosite de către greci în tem piele iui ESCULAP, de către egipteni, babilonieni şi preoţii budişti. MEAD, contemporan cu NEWTON, MES-MER (1766) şi PUYSEGUR (1784), explică sugestia prin teorii Jluidiste, sub influenţa practicilor magiei si magnetismului din secolele al XVI-lea si al XVIl-lea (PARACELSUS, Van HELMONT, KiRSCHER), iar Jósé FARIA (1819), practicînd acelaşi „magnetism animal“, face primele tentative de explicare raţională a fenomenului, vorbind ~de „impresionabilitatea psihică" — o primă aproximare a sugestibili-tăţii — necesară apariţiei „somnambulismu-lui“ îa subiectul supus acestei practici. L1É-BAULT (1830) şi Şcoala de la Nancy inaugurează faza medicală a hipnotismului, arătînd efectele sugestiei hipnotice asupra difer iţelor tulburări psihice şî somatice. în secolul al XX-lea, James BRAID, CH ARCOT , BERNHEIM orientează studiul sugestiei şi hipnozei, cu care aceasta încă se confundă, spré explicaţii neurologice şî neuropsihologice, acredîtînd un fenomen confirmat de practica medicală, dar privit de profani ca o metodă ocultă. Ei vorbesc chiar şi de o sugestie exis- tentă în stare de veghe. în aceeaşi perioada, G. TARDE şî E. DURKHEIM descriu în studiile lor clasice dé sociologie formele sugestiei în viaţa socială, iar P; JANET o atribuie provocării unui impuls în locui unei percepţii reflectate. C. HULL (1933) i ntro d u ce cerceta rea é xpe-rimentală a sugestiei,, , -In prezent se acceptă două sensuri generale ale producerii fenomenului de sugestie ; < • sensul „mecanic** sau „cognitiv" • (E FROMM), care presupune transmiterea şi imprimarea ideilor, influenţelor,'tendinţelor etc. de la hipnotizator la hipnotizat, acesta avînd un rol pasiv de receptor prin diminuarea simţului critic, a raţiunii proceselor psihice înalt’ diferenţiate ; • sugestia indirectă, realizată prin pî.asti-cîzarea imagistică a mesajului sugerat în scopul realizării unui impact emoţional (YOUNG) ; este sensul sugestiei...în-tilnit în comunicarea de tip. artistic (unde imaginea, simbolul, modul rriéta-foric de exprimare îmbogăţesc şi încarcă afectiv mesajul, plasticizîndu-1), dar. éste utilizat şi în hipnoză pentru distragerea atenţiei şi cenzurii subiectului şi realizarea unei. comunicări, intime, . min'fale cu acesta. Diminuarea cenzurii subiectului nu conduce la i raţi o nai itate, ci la, a u^gme n ta, rea„_ capacităţilor sale intuitive, regresia obţinută aşf.iind patologică, ci egosintonă (BRENMÁN, GI.LL 1959). * : ^ ' Deşi constituieruna din modalităţiJe: principale ale interacţiunii umane, natura sugestiei-rămîne neclară; *S-au emis mai multe ipicteze în acest sens : ipoteza intelectual istă concepe sugestia ca o acţiune de modificare a proceselor intelectuale, de acceptare a unor judecăţi induse prin transmiterea de idei similare celor: dominante fixe, ce gestează în inconştient, organizîndu-se~ sub forma unor soluţii său idei noi. Această ipoteză, insuficientă în sme, a constituit punctul de plecare al studiilor-mo-derne asupra relaţiei sugestiei cu învăţarea experimentală. ipoteza integralistă concepe sugestia - ca o expresie a unor structuri de personalitate ce permit acumularea unor experienţe trăite-în viaţa sociala/ . Ipoteza acţională presupune substituirea unei acţiuni elaborate, proprii, cu Un act'Similar unui impuls/prin diminuarea voinţei. Persoanele susceptibile Ia sugestie ar avea o personalitate imatură în ceea ce pliveşte instanţele voliţionale, fapt ne confirmat; ' Sugestie i terapie ; Sugestibititaté SMG/45Ş Ipoteza fiziologică echivalează starea de sugestie cu cea de somn, prin instalarea unei; stări de inhibiţie., Pentru PAVLOV,,, sugestia este efectul dominanţei excitaţiei într-un punct al emisferelor cerebrale, comanda hipnotică funcţionînd preferenţial în raport pu cei lalţi excitanţi, excluzînd însă participarea critică a conştiinţei. ' Ipoteza abisală stabileşte i substratul declanşării şi întreţinerii • sugestibiiităţii în subconştient, sugestia instalîndu-se prin blocarea mecanismelor de deliberare ale conştiinţei şi suspendarea cenzurii care ar determina şi creşterea performanţelor şi a capacităţii de efort. Au fost descrise grade diferite de sugestie (BAUDOUIN) : sugestia spontană — care evidenţiază sugestibilitatea unui subiect (constituie principala preocupare a studiilor experimentale) ; sugestia reflexivă. saú reflactata (autosugestia) ; sugestia provocată (hetero-sugestia). Tipuri de sugestie .şint 5 sugestia, în stare de veghe, sugestia hipnotică, sugestia post hipnotică (s ubi éct ul Execută actul sugerat după ieşirea din starea hipnotică), sugestia afectivă (DURÂND,: E. JONES) sau hipnotaxia (raportul âmoţional dintre subiect şi hipno-ti zat o r î n ti m p u I şed i n ţe i h ipnot i ce), suge st ia individuală, sugestia de grup şi sugestia de masă. .. - ■ - = Valoarea practică a sugestiei este de érdin educativ (sugestia reflectată)' şi psihoterapie atît pentru copil, cTt şi pentru adult (în tulburările minore de atenţie, sugestia fiind ao-tivată de concentrarea atenţiei, de memorie, în combaterea hiperemotivităţii, timidităţii* neliniştii, anxietăţi!, fobiilor, deprinderilor neadecvate, prejudecăţilor, tulburărilor funcţionale). CHARCOT şi BIRNKE lM au fost primii care au folosit sugestia in mod ştiinţific, pentru efectele ei pşihoterapeutice, primii! sub stare hipnotică, al doilea în Stare de veghe . JANET a sesizat dé asemenea Valoarea aplica^ ti vă a sugestiei directe (hete roşu gest ia) în terapeutică, prin;5?intşrmediyi, raportului...autoritar al medicului' asupra . pacientului,. fapt dovedit prin utilizarea convingerii (sau psiho-' terapiei funcţionale) sau a hipnozei, care facilitează obţinerea detentei emoţionale (cat-harsis) sau a „prizei de conştiinţă1* (hipne-analiza). Toate rr^etodele pşihoterapeutice datorează efectul lor mai mult sau mai puţin sugestiei. Efecte optime se obţin prin tehnicile auto-sugestive (antrenamentul autogén), care evită pericolul dependenţei, poşibil în metodele ce utilizează heterosugestîa. . 1045. SUGEST1BILITATE (cf. fr. suggesti-bjj/té'i vezi lat. suggestio) o Caracteristică, psihofiziologică normală şi trăsătură de perso-, na li tate care influenţează virtual relaţiile interpersonale şi care constă (după A. BINET) în capacitatea de a răspunde la sugestie. ; Sugest[bilitatea normala. se manifestă prin: imitarea, uneori inconştientă, a unor gesturi şi; atitudini anodine ; la copii, la care sugesti-bilitatea este crescută, constituie premisa însuşirii (prin imitaţii şi învăţări) deprinderilor pozitive în procesul educaţional, dar şi a unor deprinderi negative, care pot determina chjar acte de delincvenţă juvenilă. Sugestibilitatea crescută se întîlneşte în stări, de -oboseală, ebrietate, alte intoxicaţii uşoare, la persoane naive, iar sugestibilitatea patologică ia imaturi cognitiv şi afectiv-volitiv,* cu insuficienţa simţului critic (debili mintal, unii dizarmonici) sau deteriorări ; şi demenţe (unde ia forma aprobaţivităţii), precum, şi în delirul indus. O formă paradoxala de sugesti-bilitate se întîlneşte la schizofrenii catatonici (m;cadrul sindromului catatonic sau hebefreno-catatonic). Sugestibilitatea este trăsătura dominantă a personalităţii isterice (histrionismul sau psihoplasticitatea). Valorificată în tehnicile hipnotice, sugestibilitatea constituie fundalul oricărei terapeutici, disponibilitatea pacientului de a fi, sugestionat trebuind dirijată de terapeut spre cîştigârea Încrede riLJa. viade-care. Sugestibilitatea excesivă poate fi însă şi npcivă (djminuînd capacitatea- de reflectare, critică), sugestibilitatea unei persoane putînd fi augmentată din exterior, dar niciodată diminuată. Terapeutul trebuie să o valorifice la modul optim între „credinţa care salvează şi iluzia care serveşte" (WOLLMAN). Terapia hipnotică, în tradiţia şcolii de la Nancy, urmăreşte inducerea verbală a unei sugesti bi l ităţi optime, o bţi ne rea unei stări de confort psihic care să facă subiectul receptiv la sugestiile ce permit dispariţia simptomelor morbide. Sugestibilitatea astfel crescută este însoţită de concentrarea şi menţinerea involuntară a atenţiei asupra „cuvîntuiui-semnal“. Nu'există însă o perfectă corelaţie între sugesti bili tate şi efectele de inducţie hipnotică (Erich FROMM). S-a constatat, totuşi, utili--zîndurse scale standardizate de sugesti bilitate la hipnoze, o corelaţie ridicată între amnezia hipnotică şi sugesti bilitate {iMM, 1965; BAR-BER şi CALVERLÉY, 1966 ; ORNE, 1966). Apariţia amneziei hipnotice pare însă a fi dependentă mai mult de profunzimea hipnozei din momentul sugestionării pentru amnezie decît de scopul de sugesti bilitate, chiar dacă acesta este acceptat ca indicator al nivelului de hipnoză (FIELD, EVANS, ORNE — 1965). 454/SÜG Sughiţ; Suhanov S. ; Suliorídazine*DCl> Aceasta dovedeşte că răspunsul ia sugestia hipnotică nu este o trăsătură exclusivă a subiectului hipnotizat, un grad oarecare de susceptibilitate la sugestie existînd la oricare subiect. Studii experimentale au constatai o sugesti-bilitate crescută în deprivarea senzorială (SANDERS, REYFTER, 1969), uneori după antrenamentul alfa-bio-feedback (ENGSTROM, 1976), după ingestie de psihotomimetice (SJOBERG, HOLLISTER, 1965) şi în special în tehnicile de „brain-washing", care sînt foarte asemănătoare în acest sens cu starea hipnotică sau deprivarea senzorială (GILL, BRENMAN - 1959). Sugestibilitatea negativă constă în executarea unor acte opuse celor sugerate (negativismul). 1046. SUGHIŢ • Contracţie spasmodică reflexă a diafragmului, care produce un inspir brusc cu vibrarea corzilor vocale, generînd zgomotul şi senzaţia caracteristice. După cum afirmă TEODORESCU-EXARCU, semnificaţia fiziologică a acestui reflex nu este încă lămurită. Esté determinat de stimularea, de obicei mecanică, a terminaţiilor senzitive din dia-fragm şi a centrilor respiratori prin intermediul umoral (de exemplu, sughiţul epidemic din encefalita van Economo) sau.apare ca simptom isteric — caz în care diagnosticul dife-reaţial nu ridică probleme (contextul psihogen prezent, însoţirea cu alte simpiome isierice, cedarea la metode sugestive). 1047. SUHANOV Serghei (1867-1915) • Psihiatru rus. Elev al lui KORSAKOV, a susţinut în 1889 disertaţia de doctorat, fiind încadrat ca docent al catedrei de neuropsihiatrie din Moscova. Din 1908 este medic şef al spitalului din Petersburg, iar din 1909 predă cursul de psihologie patologică la universitatea din acest oraş. Din 1913 a predat cursul de psihopatologie judiciară. A fost un animator al activităţii publicistice din vremea sa : din 1901 redactor al revistei de neuropatologie şi psihiatrie şi fondator a încă trei reviste de psihiatrie. Dintre cele mai importante lucrări ale sale pot fi citate : „Semiologia şi diagnosticul bolilor psihice** (1904—1905), Caractere patologice" (1912), „Bolile psihice**’ (1914). 1048. SUHAREVA Grunîa (1891-1981) • Psihiatru rus. A debutat în psihiatrie în 1917 la Kiev, unde a lucrat pînă în 1921. Din 1921 a activat la Moscova, unde a organizat instituţii sanatoriale şi secţii de neuropsihiatrie infantilă şi pentru adolescenţi. între 1933 şi 1938 a condus catedra de psihiatrie din Harkov şi, ulterior; clinica de psihoze infantile din Institutul de psihiatrie din Moscova, lucrînd în paralel ca şef al catedrei de neuropsihiatrie infantilă. Este una din fondatoarele neuro-psihiatriei infantile şi psihiatriei juvenile din Rusîa. în lucrările sale a abordat în special clinica schizofreniei şi psihopatiilor. A pus în activitatea sa un accérit deosebit pe problemele organizatorice ale asistenţei psihiatrice pentru copii şi adolescenţi. Printre lucrările mai importante sînt de menţionat: „Clinica schizofreniei la copil şi adolescent** (1937), „Lecţii clinice de psihiatrie infantilă" (patru ediţii, între 1940—1965), „Curs de psihiatrie infantilă** (1974). 1049. SUICID (cf. lat .sui „de sine** ; caedere „a omorî**) - sin. AUTOAGRESIUNE ; AUTOKIRIE ; AUTOLIZĂ ; AUTOTONAZIE —► SINUCIDERE. 1050. SULFATIDOZĂ JUVENILĂ(B> boală — sin. AUSTIN(B> boală * Afecţiune ereditară cu transmitere recesiv-autosomală, determinată de un deficit enzimatic genetic, care produce stocarea anormală a sulfát-acid-mucopoli-zaharidelor. Clinic se caracterizează prin întîrziere profundă în dezvoltarea psihomotorie, care se observă încă din primele luni de la naştere, tulburări neurologice (spasticitate, tremor, mioclonii, nistagmus), facies gargolic (grotesc, frunte bombată, nari ne lăţite, buze groase, limbă voluminoasă, dinţi mici). Examenele paraclinice evidenţiază excreţie urinară excesivă de mucopolizaharide acide, albuminorahie, degenerescenţă mielinică meta-cromatică şi celule mieloide anormal granulate . Evoluţia şi prognosticul sînt nefavorabile, decesele survenind, de obicei, înaintea vîrstei de 10—15 ani. 1051. SULFORIDÂZINE(DCl) • Derivat fe-notiazinic de tip 10-/2-(1-metil-2-piperidil)etil/- HjC Sulfura de carbon - intoxicaţie; Sullivan H Elveţia; INOFAL(M) Germania ; INOSULON(*> Polonia-» FENOTIA-ZINE şi NEUROLEPTICE. 1052. SULFURĂ D,E CARBON - intoxi-caţîe © Solvent folosit în industria mătăsii artificiale, a cauciucului, în laboratoarele de anatomie patologică etc., pentru proprietăţile lui deosebite faţă de grăsimi. Intoxicaţia acută cu sulfura de carbon provoacă convulsii şi cefalee,. urmate de o stare de narcoză ; paralizia respiratorie esţe cauza cea mai frecventă a morţii. în aceste circumstanţe. Intoxicaţia cronică este caracterizată prin polimorfismul tulburărilor psihice : manifestări de tip isteric, tulburări mnezice şi sexuale, depresie cu idei de sinucidere, mai rar manie. Tulburările psihice sînt însoţite de tulburări neurologice : polineVrtte, tremor, spasme, tulburări oftalmologice. ‘ Simptomatologia intoxicaţiei cu sulfură de carbon este asemănătoare celei provocate de administrarea disulfiramului, a! cărui meta-bolit este. Efectul sulfurii de carbon pare legat de faptul că acţionează ca ún chelator al enzi-melor care conţin cupru şi împiedică sinteza norepinefrinei. 1053. SULLIVAN Harry Stack (1892-1949) • Psihiatru american, care, prin activitatea sa teoretică,; a pus bazele psihiatriei interpersonale, fondată pe principiile şcolii culturale de psihanaliza şi ale psihiatriei psihanalitice. Formaţia medicală şi-a dbbîndit-o lâ Colegiul de medicină şi chirurgie din Ch ?cago, öbţinÍnd doctoratul în medicină’în 1917. Bogata experienţă clinică însuşită -în timpul primului război mondial, la care a participat ca locotenent în Corpul medical al armatei, apoi la Spitalul veteranilor Sf. Elişabeta din Washington şi, în fine, după 1923, la Spitalul Sheppard şi Enock Pratt din Balti more, i-a oferit posibilitatea acumulării unor cunoştinţe aprofundate în domeniul psihozelor, în special al celor schizofrenice. între 1925—1930 fiind director de investigaţie clinică al Spitalului dia Balti-more, SULLIVAN devine recunoscut ca un mare expert în domeniul tulburărilor mintale. Acestea, 1n lumina teoriei lui A. MEYER, erau considerate la acea vreme reacţii la situaţiile vitale prin care treceau pacienţii, interpretare ce justifică afirmaţia lui MULLÂHY (1982) că „psihiatria era o disciplină relativ primitivă în Statele Unite*. . ^ Învăţînd la şcoala Iui A. MEYER şi W. A. WHITE, dar fiind profund influenţat de S. FREUD şi doctrina sa, SULLIVAN a recunoscut necesitatea unei abordări interdisciplinare a bolilor psihice, cu profundă înţelegere şl globală integrare a relaţiilor interpersonale, la aceste idei aderînd ulterior şi Karen HORNEY, Eu FROMM, ERIKSON. Teoria sa asupra practicării unei psihiatrii interpersonale se va materializa în lucrări ca : „Psihopatologia personală** (1932) (ale cărei idei aveau să fie perfecţionate şi reelaborate după moartea autorului) ; „Concepţii despre psihiatria modernă** (1953) ; „Teoria interpersonală a psihiatriei“ (1953) ; „Interviul psihiatric** (1954). Concepînd psihiatria ca studiu al relaţiilor interpersonale reale, simbolice sau al ambelor, SULLIVAN formulează părerea că obiectul acestei cercetări nu este individul, ci o situaţie interpersonală a sa la un moment dat, ţinînd cont de faptul ca personalitatea trăieşte o serie complexă şi dinamică de situaţii interpersonale. De la etapa de copil pînă la cea de adult, individul îşi dezvoltă un număr limitat de capacităţi care îi vor conferi un grad mai mic sau mai mare de maturizare în cadrul unui context cultural determinat care, în concepţia autorului, nu este altceva decît reţeaua de relaţii interpersonale pe care le generează societatea sub multiplele şi subtilele ei forme. Abordînd teoria lui FREl|JD cu privire fa dezvoltarea psihosexuală, SULLIVAN elaborează o nouă teorie a dezvoltării personalităţii, în care istoria trecută a persoanei se încorporează în comportamentul său prezent, abordînd „Eul personificat** ca un subsistem al Eului sau al dinamismului Eului. Nepunînd semnul de egalitate între Eu şi personalitate, SULLIVAN îl concepe pe primul ca pe o orga- Harry Stack Sullivan c45 6/SkJL £>uílivgn H.Ş. - concept. asuprapersonatitâţii nizare dinamică a perso ne n schemé^reíativ durabile fi semnificative care 11 caracterizează existenţa* Ín viziunea autorului american, dezvoltarea personalităţii parcurge mai múlté faze (etape), contur în du-se ca un ansamblu de procese care emerg din experimentele interpersonale, considerate ca avînd o pondere mult mai mare decît forţele profunde intrapsihice. Aceste etape, : vn număr de cinci, ar fi următoarele : • Prima copilărie (de la naştere pînă la aproximativ dor ani, cînd are loc dezvoltarea limbajului) : copilul stabileşte relaţii de dependenţă şi "solicită ajutorul şi bunăvoinţa celorlalte fiinţe umane, în primul rînd al mamei, prin interme- / diul satisfacerii trebuinţelor. împlinirea acestora îi conferă sentimentul de securitate, iar eşecul lor constituie prima sursă de anxietate. Astfel, atitudinile mamei şi tatălui faţă de copil/ împreună cu experienţele care se acumulează pe parcurs, contribuie la constituirea sistemului personalităţii (al „self“-ului, cum îl denumeşte SULLIVAN). • A doua copilărie (între 2—5 ani de viaţă) constituie perioada aculturaţiei. Cerinţele contradictorii ale culturii pot crea dificultăţi în dezvoltarea personalităţii, caracterizată în această etapă prin afirmarea activităţii voluntare. '• Etăpajuve ni la (între 5—8ani) marchează deplasarea nivelelor interpersonale în ' " afara" familiei" şi adoptarea" altor ~~figuri parentale" în persoana educatorilor, profesorilor etc., cu care copilul intră în relaţii de autoritate, cooperare sau competiţie. Convieţuirea cu partenerii de joacă, de grădiniţă, de şcoală va fi planul în care copilul îşi va dezvolta şi exprima trăsăturile de personalitate, stabilind contacte cu ceilalţi, în modul său personal, caracteristic. • Preadolescenţa (cuprinsă între 8—12 ani) este etapa în care se dezvoltă capacitatea de iubire şi colaborare cu copii/persoane de acelaşi sex, dar cu deschidere şi către sexul opus, dificultăţile începînd a se manifesta la sfîrşitul perioadei, odată cu maturizarea sexuală gonadală. • Adolescenţa reprezintă aproape totdeauna o etapă de tranziţie marcată de dificultăţi, mai ales cînd personalitatea respectivă este înzestrată cu un nivel scăzut al autostimei şi cu o tendinţă crescută la anxietate. Prefigurarea necesităţii, separării de familie şi obţinerea t eptata a independenţei, a * dob înd ir i i unor aptitudini' şcolare sau téhnice, a alegem unei profesii, a acceptării unor compromisuri în legătură cu valorile lumii adulte, constituie cadrul de delimitare a uftei perioade tumultuoase, în 7 care adolescentul îşi caută identitatea ca fiinţă umană,. r însuşirea modelului heterosexual şi asumarea rolului social reprezintă condiţiile obligatorii pentru intrarea individului în viaţa adultă'şi cîştigarea atributelor caracteristice, fără ca aceasta să însemne că, implicit, el este în acelaşi timp matur. SULLIVAN pune accent pe noţiunea de „self-respect“ (respectul de sine), ca atribut important at maturităţii,* în sensul dobîndirii (de cele fnai multe ori dificilă) a capacităţii' de intimizare şi colaborare cu ceilalţi . Această teorie a fost concepută: de SUL-L1VAN ca o succesiune de „inter^tiuri" psihiatrice, în care psihiatrului îi revine atît rolul de participant la procesul explorării personalităţii pacientului, cît şi de observator al trăsăturilor şî modelelor iui de apărare. FocaJizínd discuţiile pe anxietate şi contextul interpersonal în care aceasta apare, SUL-LIVAN conferă acestui tip de comunicare medic-bolnav o valoare explorator ie, pentru materialul reprimat sau disociat pe care-1 poate prezenta pacientul, şi una de învăţare Tn-'"~Véferéa''"T'éstrí^tiríriÍor noilor modele. Procesul terapeutic este considerat încheiat, atunci cînd pacientul se si ni te'eliberat de mecanismele substitutive , validîndu-şi capacităţile de a interrelaţiona adecvat cu semenii săi. 1054. SULPAN(MC> Brazilia • Produs terapeutic compus din două medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se complementează : • BROMAZEPAM(m) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic ; • SULPIRID(M) — neuroleptic, derivat ben-zamidic. Are acţiune sedativ-anxiolitică şi uşor anti-depresivă. 1055. SULP1RÎD. 1056. SULP1R!DE(DCI) • Neuroleptic, derivat benzamidic de tip N-/(1-etil-2-piroJidi-niOmetilZ-S-sulfamoil-O-ánisamidá, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile neurolepticelor incisive (endogenii), dar este în acelaşi timp util şi în combaterea impulsiunilor- obsesiv- Süipirideí.DClv ; Sumakoví8 > ; Sumafíe SÜL/45? compulsive şi în afecţiunile psihosomatice (ulcer gastric şi duodenal, gaistrite, vertij, în special de tip Méniére). Pentru, dozele mari, AyCtir-HN-OC H2N-S02* Grecia CHAMPIONYLW Italia COOLSPAN(M) Japonia CO-SULPIR(M) Spania DANATIRYl<“> Coreea DARLETON(M) Grecia DARMATIL Coreea > DESMENAT(m> Grecia DIGTON Elveţia DOGMALID(m> Brazilia DOGMATIL(M) Franţa DOGMATIL F(M> Germania ' DOGMATYL(M) Grecia DRESENT(M) Grecia QROMINETASW», Spania ,, EfcLORIOH(M) Grecia ÉGLONYL(M) lugostayia EKILIDfM) Mexic EMPIDILL* Coreea . ENlMOM(M) Grecia EUSULPID(M) Italia FARDALAN<"> Grecia GELPID(M! Coreea GUASTIL(M> Spania -ISNAMIDE(M> Italia KAPIRIDE(M> Spania ' KYLISTRO(M> Grecia LAVODINA*») Spania LEBOPRIDE(M) Spania LISOPIRIDE Portugalia LUSEDAN(M> Spania MACTYL(M> Coreea MARIASTÉL») Grecia MERESA(M) Elveţia METEXAL(m) Venezuela MlRADOL Spania MISULVAN Israel MODULAN<“> Brazilia NEORIDE<*> Spania NEUROMYFAR<“> Spania NIVELAN(H> Argentina NONESTON Grecia OMPERAN(M) Japonia OZODEPRIN<“> Grecia PARATIL<“> Finlanda PONTI RIDE(“! Mexic PSICOCÉN Italia SICOFRENOi(M) Spania Sll.AVIDON(M) Grecia SPLOTIN .Grecia SULPIRID(M) Iugoslavia SULPIRIL(M) Finlanda SUI_PISEDAN(M> Spania SULPISlL(M) Spania SUPRIUM Spania TRILAN(M> Italia ULCERIDOL(M) Japonia UIPIR-B(M) Japonia - „v VALI REi^l(M> Grecia ViPRAL(M) Argentina - / 2EMORCON(M> Grecia. 1057. SUMAKQV(8) sindrom • Apariţia unei patogenii somatovegetative in timpul intoxicaţiei alcoolice cronice. Sindromul a fost descris de SUMAKOV în 1.926. 1058DSUMAŢIE (cf. láti.Sűriiifiő „sumă, t-ö-talitate”) • Proprietate a centrilor nervoşi; constînd în faptul că un stimul de valoare redusă: aplicat concomitent pe doi nervi învecinaţi, determină obţinerea urnit efect mai mare decît cel realizat prin stimularea succesivă a celor doi nervi. Explicaţia procesului constă în antrenarea concomitentă a unui număr de neuroni aflaţi în afara zonei de stimulare. Intensitatea excitaţiei este subliminală şi generează în soma neuronală un potenţial postsinaptic excitator. Astfel, două excitaţii învecinate ce produc asupra aceluiaşi neuron doi stimuli subliminali determină su-marea efectelor şi depolarizarea atinge nivelul critic pentru producerea potenţialului de acţiune. 458/SUM Sumialim ; Super^ego : precoce, primitív Consecinţa fenomenului este activarea unui număr mare de motoneuroni şî de unităţi motorii, cu creşterea forţei de contracţie. Aplicarea stimulilor subliminali simultan pe mai mulţi nervi aferenţi ce converg spre acelaşi grup de neuroni motori se numeşte su-maţie spaţială. Aplicarea stimulilor subliminali succesivi la intervale scurte, pe calea aceluiaşi nerv aferent se numeşte sumaţie temporală. 1059. SUMIAL(M) Spania— D'CI Propra-no/oi • Psihotrop betablocant, derivat' propă-nolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naftiloxi)-2--propanol, cu acţiune anxiolitică, cu valertţe psihostimulente şi adrenolitice. Nu duce la V HlC-r-CH?-CH?-0-P-0. ¥' Ü dependenţă, nu se asociază cu IMAO-* BETABLOCANTE. 1060. SUMIKANG(M) Coreea - DCI Qoxe-pin • Antldepresiv timoleptic, derivat di-benzoxepinic de tip N,N-dimetiIdibenz/b,e/ oxepin-Au(8H)V-propîlamina, cu acţiune anxiolitică şi antidepresivă medie, fapt 'care permite unor autori să-I aprecieze drept un bun anxiolitic cu valenţe antidepresive. Nu se asociază cu produşi IMAO. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DOXEPIN(M). 1061. SUNCHOLINÎM> Japonia - DCI Citi-colină m Psihostimulent cu o structură chimică particulară de tip colină citidină 5*-ester pirofosfat, cu acţiune psihostimulentă şi ano-rexigenă ; practic nu are efecte simpaticomimetice. 1062. SUO-YEONG{B) boală (VARIABIL SUK YEONG) • Patologie psihică cu puternice trăsături transculturale, care apare la populaţii asiatice, în special de origine etnică chineză (o epidemie de suo-yeong, izbucnită laSingapore în 1967, a cuprins alături de populaţia chineză şi alte naţionalităţi conlocuitoare — P.G. NGU I, R. HASSAN,T. K. LIAN). Semnele clinice sînt asemănătoare cu cele ale sindromului Koro (-*)• 1063. SUPER-EGO t!J' SUPRAEU. 1064. SUPER-EGO PRECOCE - sin. SUPRAEU ARHAIC • Termen folosit în psihanaliză, desemnînd formarea unui Supraeu anterior Eului, care transformă agresivitatea în masochism. Eul este în permanenţă pedepsit de acest Supraeu, fapt pentru care Eul îşi impune un şir aproape nelimitat de expiaţiuni, folosind diferite mecanisme de apărare (-» EU, SUPRAEU, MECANISME DE APĂRARE, MASOCHISM, NEVROZĂ OBSESIONALĂ). 1065. SUPER-tGO PRIMITIV • Termen psihanalitic desemnînd un Super-Ego aparte de Super-Ego-ul parental, care ar avea o origine mai veche decît cel format prin contact parental şi şcolar. Este considerat a fi ereditar sau susceptibil de a fi Influenţat de factori ereditari, în contrast cu Super-Ego-ul parental care reflectă tradiţia(-* SUPER-EGO). 1066. SUPER EMAGRIN(MC> Argentina • Produs terapeutic compus din dopă medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se complementează : • MEFENOREX(M> — psihostimulent, derivat feniletilaminic ; • DIAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic. Are acţiune anxiolitic-psiho-stimulatoare. 1067.SUPERIORITATE - complex (cf. fr. supériorité: vezi lat. superior) • Ansamblu de atitudini, conduite, manifestări bazate pe convingerea persoanei (maî mult sau mai puţin fundamentată) că ar dispune de însuşiri care depăşesc, prin latura lor pozitivă, însuşirile celorlalţi oameni. Termenul este utilizat în psihologia individuală a lui ÁDLER, fără a fi foarte clar definit. Manifestările considerate de autor ca fiind caracteristice acestui complex ar fi : vanitate, cochetărie pînă la excentricitate, manieră comportamentală exagerat masculină la femei şi exagerat feminină la bărbaţi. Superioritate - complex ; Superstiţie ; Supotran^ SUP/459 aroganţă, conduită tiranică, tendinţă la depreciere, cult exagerat al eroilor, tendinţa la stabilirea unor relaţii strînse cu persoane importante şi la a dirija pe cei slabi ; la acestea se adaugă manifestări afective : mînia, dorinţa de răzbunare sau, dimpotrivă, rîsul care bru-iază, entuziasmul exagerat ; toate acestea au Ia bază un sentiment de inferioritate care poate duce la un complet de superioritate. ADLER afirmă că nevroza este un „act creator*4 avînd drept scop obţinerea superiorităţii ; de aceea nevroticul se opune vindecării, simptomatologia Iui fiind în dezacord cu ceilalţi. In cazurile de toxicomanie, sentimentul inferiorităţii este înlăturat prin toxic, acest subterfugiu devenind o activitate întărită care compensează deficitül, mai mult sau mai puţin real, pe care individul îl resimte în raporturile sale sociale, în profesie, în relaţiile de familie. Efectul toxicului poate astfel deveni un sentiment de depăşire a dificultăţii şi de autódé păşi re, un sentiment de rezolvare ce poate trece într-un complex de superioritate. După ADLER, esenţa nevrozei constă în utilizarea permanentă şi exagerată a disponibilităţilor psihice ale persoanei ; mijloacele psihice folosite exagerat, amplificate, permit subiectului o exaltare a valorii proprii ; modalitatea în care persoana îşi foloseşte resursele nu corespunde exigenţelor sociale. ADLER consideră că nevroticul se manifestă fie printr-o „activitate exaltată14, fie printr-o „pasivitate afectata", ambele categorii de manifestări avînd drept scop fictiv dorinţa de pütere, de afirmare a superiorităţii. 1068. SUPERSTIŢIE (cf. lat. superstitio) m Credinţe de origine arhaică, în care se păstrează pînă astăzi (într-o paradoxală coexis- tenţă cu cele mai avansate cunoştinţe teoretice, în spiritualitatea unor persoane) străvechi reprezentări animiste — ce însufleţesc realul, populînd lucrurile cu spirite malefice sau benefice — şi magice (semne prevestitoare, ta-lismane, vrăji, farmece, descîntece, zile, numere, ocazii fatidice sau norocoase etc.). Considerate erezii de către autorităţile ecleziastice , superstiţii le au persistat peste veacuri alături de dogmele religioase, avînd în comun cu acestea credinţa în supranatural. în general, apanaj al mediilor subculturale. închistate în ocultism şi ignoranţă, superstiţia poate fi însă şi un atribut al unor structurări dizarmonice de personalitate (psihastenul anan-cast, istericul) sau al corolarului simptomatologie al delirurilor magico-mistice. 1069. SUPORT MORAL (cf. fr. support moral) • Expresie aparţinînd limbajului comun, care se referă la susţinerea afectivă şi motivaţională a unei persoane prin altă persoană sau lucru (acţiune, activitate, profesie etc.). Suportul trimite la o situaţie existenţială dificilă, care a provocat la un individ anume, o reacţie şi, ulterior, o conduită de retragere sau renunţare faţă de angajările sale anterioare. Nevoia de suport moral revine la nevoia de sprijin, posibil echivalentă cu o exacerbare a trebuinţei de dependenţă. Persoanele care cer suport moral sînt în special nevroticii ; el reprezintă, de fapt, relaţia cu unul dintre partenerii parentali sau substituţi ai acestora (în cazul în care suportul este oferit de o persoană) ; fuga în activitate poate fi şi ea o formă de suport moral. Nevroticii au o toleranţă scăzută la frustrare, de aceea nevoia lor de suport moral se acutizează chiai in situaţii minore ; în majoritatea cazurilor insa este vorba de o conflictualitaţe mai profundă care, aparent, se rezolvă prin aşa-numitu! suport moral, care echivalează frecvent cu un mecanism de defensă. 1070. SUPOTR'AN(M) Franţa - DCI C/or-mezanonâ #.M io relaxant cu valenţe anxiolitice, de tip :2-(p-clorofenii)tetrahidro-3-metiI-4H-1,3--tiazin-4*onă 1,1-dioxid, considerat.drept primul miorelaxant adevărat ; este indicat în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii. 1071. SUPPONIZINE(M*c> Franţa • Produs farmaceutic compus din două medicamente tipizate cu acţiune diferită, care se comple-mentează : • ACEPROjMAZINA(M) - neuroleptic, derivat fenotiazinic ,* • ME PROBAM AT(M) ^-tranchilizant, derivat propandiolic. Are acţiune sedativ-anxiolitică. ' (*4éÖ'fSÜP c SupracQmpensar&; Súpnadeiermíiiare^ Suptáétí^ 1072. SÚPRA- (cfv iát. ■ supra „deasupra, mai műit, ín plus“) • Element de compunere care introduce semnificaţia de depăşire a unei íimite sau referinţa ia poziţia spaţială. 1073. SUPRACOMPENSARE (cf. supra- ; lat. . compensatio „echilibru, compensaţie*) • Atitudine sau ansamblu de atitudini prin care persoana urmăreşte nu numai depăşirea unei inferiorităţi, ci şi realizarea unor performanţe (exemplul clasic este acela al lui Demostene care, a.vînd o deficienţă de- vorbire, ajunge orator). Dacă a compensa o inferioritate înseamnă revenirea la o atitudine normala, supracorhpensarea presupune exagerarea acestei atitudini,, persoana nşfiind conştientă de faptul că exagerează şi neavînd, in multe cazuri, nici conştiinţa inferiorităţii în cauză. Supracompensarea se caracterizează prin aceea că efortul de a compensa inferioritatea depăşeşte scopul iniţial. Inferioritatea pe care persoana încearcă să o anuleze poate fi organică sau psihică, avînd de obicei o dublă natură; .organică şi psihică. Psihanalitic, inferioritatea trimite la nerei-zolvarea complexului de castrare ; în acest sens, atitudinea supracompensatorie esté © atitudine simptomatică, nevrotică. Complexul de inferioritate reprezintă, de fapt, complexul de castrare nerezolvat. în cazuri frecvente, un complex de inferioritate generează atitudini supracompensatorii, însoţite de sentimente de superioritate, dé dorinţa de putere şi dominare ; în perspectiva procesului adaptatîv, acestea sînt atitudini patologice, inacdevate realităţii, şi pot avea intensitate nevrotică sau psihotică. Frecvent", manifestările de brutalitate, de tiranie sau dé % rivalitate extremă sînt manifestări supracompensatorii pentru un sentiment inconştient âp: .insuficienţă, de neputinţă, în ultimă ?in-stanţă pentru un complex de inferiori ţaţe., 1074. SUPRADETERMINÂRE (cf. vsupra lat. determinare) — sin. DETERMINARE MULTIPLĂ • Factori determinanţi pentrú un vis, simptom sau orice alta formaţiune â Inconştientului. Există două accepţiuni aí'é supradetermi narii : sensul restrrns, reféritof la pluralitatea cauzelor care generează formaţiunea inconştientă, . şi sensul mai general,, referitor la faptul ca elemente inconştiente se organizează în secvenţe diferite ca semnificaţii;, secvenţe avînd o coerenţă proprie şi plasîn-“dü-se la un anumé nivel de interpretare. Analiza formaţiunii inconştiente implică deci în mod necesar mai multe niveluri de interpretare, corespunzătoare mai multor niveluri dé profunzime. Astfel : • în isterfe, • supradeterrnihaPea- simpto-•;i ; T mului ' reprezintă' faptul' că simptomul ' rezuItă atît dintr-o pr'edispoztţie con- • ' ' strtuţionâlă, Cît şi dintr-o serie de evenimente traumatice ; • în vis, elementele cbrfţinutului manifest sînt expresia condensării linei pluralităţi de „idei latente"; visul, în Întregime, implică o supradetefmiriare, ceea ce nu trimite la un şir nesfîr'şit de interpretări, ci la o etajare a interpretărilor la diferite /. niveluri de profunzime ; • în , supradetermin^re, A lanţurile semnifi-cative nu .sînt paralele, ele se articulează într-un „punct nodal" ; simptomul re- . ? f prezintă un compromis al acestor lanţuri semnificative (în, isterie, simptomul apare ca rezultantă a două dorinţe opuse , realizate, într-o expresie unică) ; ’ • formaţiunile inconştiente au drept ca- racteristică generală supradeterminarea (J. LACAN, simptomul „structurat ca limbaj", inconştientul structurat ca lim-■< '' baj, alunecările şi su per poziţiile de sensuri.; din formaţiunile ; inconştientului şianalogiar lor cum aceleaşi alunecări , superpoziţii, condensări la nivelul lim- • - baj ului). , Í075. S U PR A EST I MÁR E(D} delir (cf. supra-; |aţ. aestimare „a evalua") • Delir care se dezvoltă din ideile de supraapreciere pe care subiectul le are despre posibilităţile sale. A fost descris de BlRNBAUM, în 1915. După unii autori (SMULEVICl), acest delir se poate sistematiza^? luind alura, unui delir parânpic. 1076. SUPRAEU • Una dintre instanţele personalităţii, în cadrul celei de a doua teorii a lui FREUD asupra aparatului psihic (a doua topică), instanţă CU:rol de cenzor faţă de Eu, Funcţiunile Supraetitui sînt ; conştiinţa morală, formarea idealurilor, autoobservaţia. Formarea Supraeului se realizează prin interiorizarea interdicţiilor: parentale şi este în strînsă legătură cu complexul Oedip. Supraeu concept Sí/F/461 Există autori după care originea acestei instanţe s-ar afla în stadiile: preoedipiene (Me-îanie KLEIN) sau în comportamente şi mecanisme psihologice foarte precoce (LOVER, SP1ŢZ). FRÉÜD introduce noţiunea de Supraeu în „Eul şi Şinele* (1923) ; ca instanţă diferită de Eu şi a cărei funcţie este dominatoare, Supraeu!. se raportează la Eu ca la un obiect pe care îl judeca (în doliul patologic, în melancolie, subiectul se critică, se depreciază, se simte vinovat). înainte "de a defini SupraeuI ea instanţă, FREUD vorbeşte despre cenzúrái ca funcţie care interzice îndeplinirea anumitor dorinţe (în; felul acesta, ea este definită ca şi conştiinţă morală în accepţiune clasică). O asemenea, manifestare apare în nevroza obsesio-nalâ, In care autoreproşurile se leagă de o culpabilitate inconştientă. Supraeul, ca instanţa, se desprinde de Eu (FREUD, 1914— 191^), funcţionează ca supraveghetor în raport cu Eul şi Conţine, la rîndul său, alte instanţe parţiale (de exemplu,, idealul Eului). în sens larg,,Supraeul îndeplineşte rol de interdicţie şi. de ideal ; în sens restrîns, corespunzător idealului de Eu, Supraeul reprezintă legea şi interdicţia de a o încălca. Formarea Supraeului este legată de rezolvarea complexului Oedip : dorinţele oedipiene interzise provoacă la copil o renunţare, investiţia asupra părinţilor se transformă în identificare cu părinţii şi, în acest fel, copilul interiorizează interdicţia. După unii autori, interiorizareainterdicţiilor se* plasează în momente anterioare declinului complexului Oedip (FERENCZI : educarea sfincteriană ; .Melanie KLEIN : faza orală, in-troiecţarea obiectului „.rău* şi, a obiectului ♦,bur)“ ; R. SP1TZ : identificarea cu agresorul, acţiunile impuse, . identificarea cu gesturile celuilalt ar fi elemente primordiale în constituirea Supraeului). Ch. BAU DOU IN vorbeşte despre două forme de identificare: prin educaţie (încercarea subiectului de a-şi egala rivalul prin ase mŞ narea cu el) şi prin iubire (introiecţia obiectului iubit şi modelarea propriei persoane după acest obiect). Instanţa parentală, ca model de identificare esenţial în formarea Supraeului; nu se reduce la persoana reală a părintelui ; instanţa este ‘reprezentată de Supraeul pari/iţi lor (cdpilul construieşte în el un tată fidéáí, care se poate sprijini pe imaginea tatălui , dar, într-o măsură, î se poate opune).’ Alegerea tatălui ideal poate avea diverse cauze; Astfel,, ea*poate fi determinata de ostilitatea oedipiană, de interdicţia (tabu) de a intra Jni rolul tatălui (de a se. substitui tatălui). Incaşul în care între membrii cuplului parental, există iJn. conflict, puternic şi fiul treCe de partea mamei împotriva tatălui,' atunci contradicţia (opoziţia): între tataireal şi tatai ideal devine mai puternică. Refuzul tatălui real. m plan fantasmatic conştient sau i nconsti e nt. refuz exprimabil prin formula „eu nu sînt copilul părinţilor mei“, are ca punct de plecare tot alegerea (construirea) tatălui ideal ; aceasta manifestare fantasmati că trimite la mitul celei de-a doua naşteri (sau miturerouîui). Supraéül nu este identic cu conştiinţa morală ;conştiinţa morală reprezintă forma sub care se exercită una din funcţiunile Supraeului; Ch. BAUDO^ UIN consideră . Supraeul un „complex care se impune altor complexe pe care le reglează** > forţa Supraeului este împrumutată ,din aceste complexe şi este întoarsă împotriva lor. După FREUD, forţa Supraeului se af la în ra pórt, de proporţionalitate cu forţa complexului Oedip şi cu energia cheltuită pentru rezolvarea acestui compÍex. 1 nterdicţiile venite de la părinţj sau de la persoane care substituie părinţii sau sînt asimilabile părinţilor sînt. resimţiţe, iniţial, ca o constrîngere exterioară ; ulterior, ele se interiorizează, devin constrîngeri interioare, acest moment mareînd formarea Supraeului. Respectarea consemnului implică respectarea persoanei de la care' vine corn-semnul (P, BOUVET). s Faptul că o greşeală a unei persoane esté aruncată asupra destinului sau asupra Iul Dumnezeu are următoarea semnificaţie : In* mod inconştient, destinul, cu atît mai mult Dumnezeu, este reprezentant (simbolic) al tatălui, faţă de care subiectul (mai ales copilul) se simte totdeauna inferior,, ceea ce vine de la tată fiind resimţit ca o fatalitate. Conflictele între părinţi» divorţul, perturbează ^procesul identificărilor şi, în .special, procesul acelei identificări implicate în geneza SupraeuluU Mai multe identificări contradictorii împiedică formarea acestei instanţe, ca instanţă uniy tară ; de aici pot rezulta deficienţe caracteriale sau morale (furt, minciună) ; aceste 'deficienţe pot fi interpretate şi ca regresiuni la stadiul şadlc-anal. Ele pot avea la bază şi o identifîcâre normală, dacă persoana cu carö ^a'facutw den-ti fi ca rea suferă de un dezechilibru psihic. írt raport cu Eul, Supraeul este' resimţit < cal o instanţă care pedepseşte*; sentimentele dé culpabilitate se explică prin faptul că, odată cu i nte r i orizarea interdicţi i for * * a ‘ regii 1 ii or : (â legii), se; interiorizează! şi pedeapsa ce urmează nerespectării acestora. Formarea Supraeului presupune acceptarea pedepsei j (dteci, a-: mutilării) şi această acceptare devine ^Sentiment de culpabilitate. , • ( ! i n Autopuniţiunea este: tot Un" éfett^aí acţiu'nit inconştiente a SufSraeufuI; anumite simptöm^ 462/SUP Suprainterpretare ; Suprainvestire ; Supranatural psihologice sau fizice se produc prin mecanismul auto pii ni ţi unii astfel : simptomele nevrotice ascund nu doar realizarea unor dorinţe inconştiente sau manifestarea unui complex, ci şi autopuniţiunea legată de respectivele dorinţe sau complexe (de exemplu, tendinţele spectacular-exhibiţioniste sînt sancţionate printr-un simptom cum ar fi crampa scriitorului sau prin accentuarea timidităţi in anumite împrejurări sociale; actul scrierii este inconştient resimţit ca o exhibare inde-centă - Ch. BAUDOUIN). Sentimentul de culpabilitate poate fi legat de greşeli nesemnificative, chiar imaginare, resimţite ca grave datorită faptului că antrenează (sau provoacă) acţiunea complexelor şi stimulează o trebuinţă inconştienta de pedeapsă pînă acolo, încît persoana comite greşeli reale pentru a-'şi satisface trebuinţa de pedeapsă prin sancţiuni reale. Reglarea vieţii psihice este numai una dintre funcţiunile Supraeului. Identificările cu personajele parentale constituie latura personală evoluată a Supraeului ; dar această instanţă are şi rădăcini prirriitive, care se manifestă extremist, prin acţiuni tiranice. Este vorba aici de o regresie a Su'praeului Ia ceea ce el conţine ca primitiv, ca interdicţie sau rigoare impregnată de cruzime. Uneori, Eul are o „atitudine masochistă" faţă de Supraeu; în realitate, această atitudine reprezintă un eşec al puni-ţiunii, întrucît puniţiunea fiind aproape per-* fectă, este interior resimţită ca o bucurie (în mod firesc, pedeapsa provoacă suferinţe). Supraeul care se manifestă prin impérative categorice este strîns legat de elementele primitive. Forţa lui este cu atît mai intensă în caracterul ei absolutist, cu cît aceste elemente instinctuale sínt mai puternice (de exemplu, cruzimea se poate subjima în Severitate faţă de propria persoană sau în ascetism). Un astfel de Supraeu este supus unui risc crescut de „regresie" la componentele sale primitive. 1077. SUPRAINTERPRETARE (cf. supra- ; lat. Interpretări „a explica") • Interpretare secundară a conţinutului viselor, apărută după o primă interpretare coerentă şi în aparenţă completă. Suprainterpretarea se leagă de şupradeterminare. Aşadar, este vorba de o etaja re a interpretărilor, de faptul că o interpretare nu este, de la început, completă, chiar dacă ea apare astfel. La suprainterpretare se ajunge prin extinderea asociaţiilor pe marginea conţinutului din vis. tn sens restrîns, suprainterpretarea repre^ zintă o interpretare mai profundă, ce atinge fantasmele inconştiente. Suprainterpretarea provine din faptul că, în vis, operează mecanismul condensării ; o singură imagine concentrează (sau condensează) o serie de elemente inconştiente, cu diferite semnificaţii (este, de fapt, o condensare^ a dorinţelor, a realizărilor acestor dorinţe). în acest sens, FREUD vorbeşte despre „ombilicul visului“, ca punct nodal, rămâs în umbra oricărei interpretări, punct din care se ramifică derivatele dorinţei. 1078. SUPRAINVESTIRE (cf. supra- ; lat. Investire) o Investiţii suplimentare pe care Ie suportă o reprezentare, sau percepţie deja investite. Este vorba de o nouă cantitate de energie pulsională, care se plasează într-o reprezentare inconştientă (FREUD dă exemplul schizofreniei, în cazul căreia se produce o retragere narcisică a Iibidoului asupra Eului). în perspectiva economică, FREUD leagă noţiunea de suprainvestire de aceea de atenţie, ca „funcţiune psihică particulară** (;,Proiect de psihologie ştiinţifică1*, 1895) ; odată apărut un element al realităţii, Eul operează o suprainvestire a unei percepţii existente şi simultane cu acest element al realităţii. Suprain-vesti rea poate funcţiona şi ca modalitate de evitare sau limitare a unui pericol, a unui traumatism. 1079, SUPRANATURAL • Postulat de toate credinţele religioase (pentru care reprezintă un element definitoriu), cuprinde tot ceea ce se sustrage legilor şi Urnitelor firescului accesibil experienţei omeneşti, răsturnind ordinea naturală printr-o putere de esenţă divină. Dezvăluit în fenomene şi evenimente miraculoase, supranaturalul sfidează raţiunea, făcîndu-se cunoscut prin revelaţie, ca taină sau mister transinteligibil, îmbrăţişat prin fervoarea credinţei ; tentativele de raţionalizare a esenţei supranaturalului conduc cu necesitate la paradox, probînd astfel fie pretinsa mărginire a gîndirii în faţa transcendenţei (poziţia idealist-teologică),fie, dimpotrivă, absurditatea şi lipsa de temei a pretinselor revelaţii ale credinţei religioase (poziţia materialismului ateu). Psihopatologia cunoaşte multiple „interferenţe** cu supranaturalul, mai ales în cadrul delirurilor cu tematică mistică, în care subiectul are convingerea că posedă puteri» investituri supranaturale sau poate „intra în contact1* cu divinitatea prin transă, revelaţie etc, 1080. SUPRARENALE - glande (cf. supra-: lat. ren „rinichi") • Glande situate la polul superior şi spre marginea internă a fiecSrut rinichi, implicate activ în funcţia de adaptare a organismului, cele două zone constitutive Suprarenale - glande ; Suprasimulatté SUP/462 avînd fiecare, prin morfofiziologia lor distincta, un statut autonom,. Medulosuprarenaia (zona centrală) produce catecölamine (80% adrenalină sau epinefrină şi 20% noradrenalină sau norepinefrină). Dopamina este, în acest lanţ de biosinteză, un intermediar pentru noradrenalină, acţionînd ta* nivelul unui- sistem propriu (dopafTUfiergic). Noradrenalina reprezintă, pentru sistemul nervos simpatic, neurotransmiţătorul specific. Schematic, biosinţeza catecolaminelor ar putea fi reprezentată astfel: T1RÖZ1NA-* DOPA (dîhidroxifenilalanina)-» DOPAMINA (dihidro-xifehileti lamina) -* NORADRENALINA —» -* ADRENALINA. Corticosuprarenala (zona periferică) secretă hormoni mineralöcorticoizi (zona glomerulară), hormoni glucocorticoizi (zona fasciculată), hormoni • sexoizi ‘ (zona : reticu lată). Bi osi nteza acestor hormoni porneşte de ia colesterol, asupra căruia acţionează unele enzime de tip hidroxilaze şi dehidrogenaze, parcugînd diverse etape intermediare. BÍÁ6RÁMÁ . SlAHDEl CORTICOSUPRARENÂIE. SE REMÁRCÍ Dh FíBEHTELE miűlűOiCE INTRE DIFERITELE ZONE ALE ' 6LAH0EI ' ♦ Patologia acestor glande, cuprinzînd în tabloul clinic şi tulburări psihice, este cunoscută de multă vreme şi semnalată de auţori care şi-au legat definitiv numele de tablourile clinice de hipo- sau hiperfuncţie : ADD1SON — 1855, FRAENKELL - 1886, CUSHING -1932, dar evidenţierea catecolaminelor ca substanţe chimice în circulaţia de ia nivelul medulosuprarenalei a fost realizată de abia în 1942. Implicarea sistemului catecolaminergic sim-patoadrenal (CANNON, 191,5) şi a axei hi-pofizo-suprarenaliene (SELYE, 1950) în explicarea mecanismului stresului acut a determinat o serie de cercetări ce folosesc ca instrument metodologic reacţia corticosupra-renală (nivelul cortizolului plasmatie). Situaţii ca : spitalizarea, antrenamentele sportive, interogarea şi examinarea, schimbarea locuinţei, schimbarea locului de muncă, urmărirea unui .film, privarea de somn, zborul cosmic etc. sînt generatoare de stres pentru individ/ fapt care se obiectivează prin hiper- secreţia cortizolică şi catecoiaminică (măsurarea 17-hidroxicetosteroiziior urinari). S-a observat chiar de la început (SELYE) că şi emoţiile plăcute (unele filme, jocuri de noroc, excitaţia sexuala) generează o reacţie catecoiaminică puternică, uneori disociată de reacţia corticosuprarenalei. în timpul stresului, sistemul endocrin eliberează la nivelul suprarenalelor catecölamine şi glucocortjcoizi, dar inhibă an drogén ii (testosteronul).*" Norepinefrină, epinefrina şi dopamina sînt puse în circulaţie avînd raportul dintre ele modificat faţă de secreţia în condiţii bazale. Se pare că epinefrina urinară este specific crescută în cazul prezenţei ca factor psihologic a noutăţii şi imprevizibilului situaţiei . iar noreprinefrina la concentrarea atenţiei, vigilenţei şi în efort crescut. ín condiţiile unui stres cronic, reacţia corticosuprarenală se stinge mai rapid şi. mai frecvent decît cea catecolaminergică (aceasta din urmă putîndu-se chiar amplifica, fapt care reprezintă o sursă potenţială de boli cardiovasculare - M. COCULESCU, 1986). Departe de a fi pe deplin elucidate, cunoaşterea mecanismelor fiziopatologice şi psihopatologice ale afecţiunilor glandelor suprarenale necesită utilizarea unor metode radioenzi-matice, radioimunologice complexe. 1081. SUPRARENINĂ - sin, EPINEFRINĂ ADRENALINĂ. _ 1082. SUPRARENOMETABOLIC Olanda - DCÍ Mecîo- zi nő • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip t-(p-cior-a-fenilbenzii) -4-(m-metilbenzil)-pi- ^ ch3 ch-Q-ch^ . ■■ CL f perazină, cu acţiune marcat sedaţi vă, hipnotică şi aritiemetică. Se utilizează, in special, în asociere cu neuroleptice incisive. . 1087. SUPRIUM(M) Spania - DCI Sutpirida • Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de tip NI-/(1 -eti l-2-pi rol'rdi ni l)meti I/-5-S ulfamói 1-0- anisamidă,- cu certe valenţe antideprdsivéi fără componentă sedativ-hipnotică. Are. indicaţiile neurolepticelor incisive* (endogenii)* fiind, în acelaşi timp, util în com baterea-im-puîsiunilor öbsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari, efectele secundare sint comune cu cele ale neurolep** tioefcor i ncisive. Se poate admi ni st ra fără pauză-de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. • • - 1088. SURDITATE (cf. lat. surditas) Diminuarea pînă la abolire a percepţiei sunetelor, datorată unor leziuni survenite ta diferite etaje ale analizatorului acustic : (p. • surditate de transmisie (modificări/Jn anatomia sau funcţionalitatea; urechii; ; interne sau medii) ; . . .. • surditate de percepţie (leziuni ale cohleei, căilor nervoase de transmitere, centrilor subcorticali ai integrării auzului);..;'"^:?, • surditate mixtă (din combinarea céloH două tipuri de afecţiuni descrise mai sus)" Ţinînd seama de alte criterii, se poate "distinge între : - • surditate congenitală şi dobîndită ; • surditate completă sau parţială ; V • surditate unilaterală, şi bilaterală. . .Surditatea profesională este termenul1; rezervat acelor forme de hipoacuzie care apar dat o r îta e xî st e nţe i în mediul de muncă a unor condiţii de zgomot continuu, chiar dacă zgomotele au o întensîfate *rrié.dle^~(teleföríi^téle sînt un exemplu tipic pentru declanşarea acestui tip de surditate). Surditatea joacă un rol favorizant sau determinant în generarea unor afecţiuni psiHltév Avînd în vedere importanţa limbajului1 irt dezvoltarea gîndirii, este lesne de înţeleg c& absenţa integrităţii funcţiei auditive încă 'cte la naştere afectează grav capacitatea întelec* tuală a subiectului (care va fi şi mut), pri* vîndu-l de cîştigul informaţional imens pe care îl aduce vorbirea. în acest sens, BARDÉNAT afirmă că orbii din naştere sînt mai puţin limitaţi în dezvoltarea intelectuală decît surdomuţii, care (în condiţiile unui climat farm fial sau social rigid şi necomplezent) reprezintă urt grup de handicapaţi senzorial cu potenţial psihopatologic important. Ei se structurează, în mare parte, ca personalităţi dizarmonice de tip imatur afectiv, instabil sau exploziv, la care deprivarea senzorială joacă uneori rolul de „broască" • pentru „cheia" unor dezvoltări delirante, caracterizate prin idei de persecuţie şi de relaţie. Nu rare. sînt şi psihozele paranoiace cu mecanism delirant-interpretativ Surditate : de percepţie, dé transmisie, verbala ; Surgex(u> SUR/A6S de mare forţă. Se pare că surditatea nu joacă un roi determinant în apariţia schizofreniei, după cum o dovedesc studiile pe gemeni schizofreni nor mo- şi hipoacuziei. — Apăruta în, cadrul senescenţei ca fenomen consecutiv otoscierozei, surditatea are aici Un caracter progresiv care, atunci cînd nu este acceptat ca atare sau nu este compensat prin proteza auditiva, reprezintă unul dintre factorii agravării patologiei vîrstei înaintate. 1089. SURDITATE (de) PERCEPŢIE • Tip de surditate în care audiţia sunetelor şoptite este abolită, avînd un caracter electiv pentru sunete înalte. Proba Rinne este pozitivă, proba Weber lateralizată ia urechea mai puţin afectată, iar proba. Schwabach diminuată. Apare în leziuni cohleare şi ale căilor nervoase» Ca orice surditate, poate sta la baza unor atitudini ostile, suspicioase, a unor dezvoltări patologice reactive ale personalităţii. / 1090. SURDITATE PSIHICĂ -* AGNOZIE. 1091. SURDITATE (de) TRANSMISIE © Tip de surditate datorat afectării aparatului de transmitere a sunetelor (timpano-osicular), caracterizat prin afectarea mai accentuată a audiţiei sunetelor şoptite şi triada Bezold (ridicarea pragului inferior al percepţiei au- ditive, proba Rinne negativă, proba Weber lateralizată la urechea cea mai afectată). Reprezintă fondul pe care se grefează atitudini suspicioase, ostile, faţă de anturaj, unele producţii delirante - DELIR AL HlPOACUZl-Ci LOR. f 1092. SURDITATE VERBALĂ - sin. LOGO-COFOZĂ-* AFAZIE. 1093. SURDITATE VERBALĂ PURĂ • Tulburare de ínteg'rare a percepţiei auditive, constînd în păstrarea auzului fiziologic, cu pierderea capacităţii înţelegerii limbajului vorbit, imposibilitatea repetării cuvintelor şi scrierii după dictare. Capacitatea de a vorbi şi de a scrie spontan şi independent este menţinută. Surditatea verbală este consecinţa unor leziuni localizate în prima circumvoluţiune temporală, în apropierea circumvoluţiunilor Heschl, uni- sau bilateral. 1094. SURDO LOG IE (cf. lat. surdus „surd*4 ; gr. logos „cuvînt, discurs") • Ştiinţă inter-dîsciplinară care îşi propune, cu mijloacele psihopedagogiei, să găsească posibilităţi de suplinire a auzului şi de folosire maximă a potenţialului restant (C. PUFAN). 1095. SURDOMUTITATE (cf. lat. surdus ; mutus „mut") -+ MUTITATE. 1096. SUREAIAnglia - DCI Nitraze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1,3-dÍhidró-7-hitro-5-fenil-2H-1,4-ben-zodiazepînă, cu acţiune sedativ-hipnotică, rea-lizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îf produce sub numele de N ifRÁZEPÂM"{iM). 1097. SLfRGEX(M) Italia - DCI Nialamida # Antidepreslv timoleptic, derivat hidrazinic de tip 2-acid isonicotinic-/(2-Benzilcarbamoil)e-: til/hidrazidă, indicat în depresiile inhibate. .JL ^ ■ C- HH-CH? ■ | J z 1 i * 0 0 Este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea) ; nu se administrează concomitent cu betablocante, psihostimulente şi anti depresive tlfnoleptice, necesitînd o pauză de 14 zife Contraindicaţii ie sînt, în general, cele ale timolepticelbr IMAO.: 1098. SUR ÎS (după fr. sourire) • Expresie facială: semnlfîcînd,“ TriTgeneral, ő emoţfce^plăcută, o stare de bine psihosomatic, reducţia saü dispariţia unel fehsîuni. Are implicaţii sociale atît în ontogeneză, cît şi ca exteriorizare în relaţiile umane. în primele luni de viaţă a copilului, este asociat cu stimulii senzoriali plăcuţi, apoi este condiţionat de auzi rea vocii celor apropiaţi,, devenind ulterior anticipativ şi dezvoltîn-du-se treptat prin imitaţie şi nuanţîndu-se în funcţie de particularităţile individuale. Surîsul este o formă de cómunicare non-verbală convenţională, care exprimă situa-ţional ceea ce ar dori subiectul şi nu ceea ce simte de fapt. In unele afecţiuni psihice, surîsul este vizibil discordant cu starea psihică din momentul respectiv (schizofrenie) sau tîmp (oligofrenie). 1099. „SURÎS INSISTENT”8 semn • Simp- tom descris în 1898 de BECHTEREV la persoane timide sau psihastenice, care caută astfel să-fi disimuleze teama de a nu zîmbi inoportun. Acest surîs poate lua uneori aspect, para-mimic. 1100. SURMENAJ (cf. fr. surmenoge) » Ansamblu al tulburărilor provenite dintr-un — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 466/SUR Surmenai t Şarmanţii(M); Sursum (M> ; Suspans exces de oboseală a organismului ; reprezintă o stare de epuizare a resurselor fizice şi psihice, în urma unor eforturi prelungite sau repetate. Se manifestă prin faţigabilitate intensă, cu cefalee, ameţeala, tulburări neurovegetative, scăderea pragurilor senzoriale (hiperestezie senzorială, în special auditivă, cu intoleranţă la zgomote şî chiar la sunete de intensitate normală), precordialgii, anorexie. Se accentuează prin folosirea unor stimulente (cafea, tutun, si mpatico mimetice). Surmenajul poate fi un element important în etiologia neurasteniei şi, în genere, în alte tipuri de decompensări nevrotice, în depresia de epuizare (K1EL-HOLZ), surmenajul se manifestă prin simptomele neurastenice care însoţesc depresia. Ca variantă psihopatologică extremă, surmenajul poate apărea în sindroamele anxioase sau în delirul de epuizare descris de CHASLIN. Fenomenele simptomatice antrenate de surmena} — în special oboseala — sînt reversibile prin repaos prelungit, reglarea ritmului nicte-meral, întreruperea activităţii de bază (tratarea adecvată a astenîei şi insomniei). 1101. SURMONTIL(M> Anglia, Belgia, Canada, Elveţia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Portugalia, Spania, SUA, Suedia — DC! Trimipraminâ • Antide-presiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(drmetMamiho)-2-metilpropil/-10,11-di-hidro-SH-dibenz/b, f/azepină, w acţruTre~a~ntf-depresivă şi anxiolitică. Are o bună toleranţă. Nu se asociază cu IMAÓ. Influenţează”reflexele conducătorilor auto. 1102. SURPUX(M) Italia - DCI Imipraminâ # Antidepresiv timoleptic, . derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetilamino)propil/-10, 11-dihidro-5H-dibenz/b,f/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg, incluzînd depresia endogenă. în psihoze, este posibilă şi se recomandă asocierea cu neuroleptice bazale. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar, ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze, trei. luni ; în psihoze, şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDÉPR1NW. 1103. SURSUM(M) Belgia, Elveţia - DCI Iprodozid • Antidepresiv timoanaleptic, derivat hidrazimc de tip (p-clorfenoxi)acid acetic 2-isopropilhidrazidă, Indicat în depresiile inhibate ; este lipsit de efecte sedative, necesi-tînd asocierea. Nu se administrează concomitent cu betablocante, psihosţimulente şi antidepresive timoleptice, necesitînd o pauză de 14 zile. Contraindicaţiile sînt, în generai, cele ale timolepticelor -+ IMAO. 1104. SURSUMID(M> Italia - DCI Sulp/ridâ • Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/ (1 -eti l-2-pi roii di ni l)meti I/-5 - sulfamoi U 0 - a -nisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile neurolepticelor incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util şi în combaterea impulsiu-nilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Pentru dozele mari; efectele secundare sînt comune cu cele ale neurolepticelor incisive. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 1105. SURVECTORw Franţa, Spania -DCI Am inepţi na • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzodcloheptanic de tip 7-/(1 Ö, 11-dihidro-5H - dibenzo/a, d/cicloheptan-5- il)a- ch2-ch2 -ch2 -ch2 -ch2 -cooh mmo/actdheptanoT c cu acţiune anti depresivă medie, fără efecte sedative, cu valenţe arixio- l itice. Nu se asociaza cu l MAO. 1106. SUSCEPTIBIBITATE (cf. fr. susceptibil ité : vezi lat. susceptus „primit") • Atribut al unor indivizi/ sisteme, situaţii, fenomene, procese de a fi capabile de schimbare sub acţiunea unor factori externi semnificativi. Trăsătură caracterială, constînd din reacţii afective disproporţionate faţă de stimuli, specifică indivizilor egocentrici şi/sau predispuşi la interpretare negativă şi frustrantă a stimulilor în relaţie interpersonală. Este rezultat al mecanismului de proiecţie. în accepţiunea comună, desemnează indivizii sensibili, cu reacţii preponderent depresive şi anxioase în relaţiile interpersonale. 1107. SUSPANS (cf. lat. suspensus „întrerupere, oprire") « Termen cu o sferă largă de semnificaţii, ce pot merge de la amînarea unui răspuns, a unei decizii, a unui a<~t, pînă la îndoială, incertitudine sau, mai ales, stare de aşteptare anxioasă justificată sau nu. Motivaţii contradictorii sau lipsa acestora, insuficienţa datelor semnificative ce pot permite elaborarea unui răspuns pot determina amî- Susţinător - relaţie ; Susţinere — terapie SUS/467 narea nelimitată a acestuia, acompaniată de indecizie, dubitaţie, anxietate. In psihiatrie, aceste stări şi situaţii sînt caracteristice personalităţilor astenica şi senzitivă, dar pot apărea şi în perioada de debut al schizofreniei, precum şi în perioada de instalare a delirului cronic sistematizat, etapă în care patologicul invadează psihismul, dar nu s?au i nstalat î nea def i ni ti v qo nvi nger i le delirante. Generalizată sau apărînd în pusee acute, paroxistice, ca ameninţare difuza sau ca sentiment al unui pericol iminent, aşteptarea anxioasă poate apărea în condiţii normale, în care are chiar efect benefic, pozitiv, prin rolurile sale adaptat ive. 1108, SUSPICIOS (cf. lat. suspicio „bănuială") • Caracteristică emoţională şi comportamentală constînd în teamă, neîncredere, bănuială într-o situaţie anume, faţă de un partener cu care subiectul stabileşte o relaţie impregnată afectiv. Este o caracteristică a personalităţilor, senzitive şi paranoiace. în majoritatea cazurilor, are ia bază mecanismul proiecţiei, LEONHARD o notează ca trăsătură a personalităţii hiperperseverente, care evoluează frecvent spre dezvoltări paranoice (subiectul interpretează acţiunile celuilalt ca fiind acţiuni menite să-i aducă un prejudiciu, acest demers interpretativ putînd ajunge pînă la delir). Un exemplu de manifestare a suspiciunii este gelozia (-* DELIR, DELIR SENZITIV DE RELAŢIE, GELOZIE). Suspiciunea nu trebuie confundată cu prudenţa (prudenţa presupune un control real asupra pericolului, asupra factorilor de risc dintr-o situaţie şi, în acest sens, ea se înscrie în limitele normalului). 1109. SUSŢINĂTOR - relaţie de (cf. lat. susţinere „a sprijini, a susţine**) — sin. RELAŢIE DE SUSŢINERE • în.sens larg, act inter-personal, care implică o persoană (persoane) susţinătoare, cu rol de suport material sau moral, şi o alta susţinută (persoana ajutată sau sprijinită). Relaţiile care funcţionează între părinţi şi copii, între instituţii sociale sau medicale şi persoane deprofesîonalizate (pensionate de vîrstă, invalide prin boală psihică sau somatică), relaţiile de vecinătate (prin proximitate topografică) sau de prietenie (fondate pe relaţii simpatetice, interese sau preocupări comune) se fundamentează pe sprijin predominant material (economic), spiritual (moral) sau mixt. în sens* restrîns, relaţia de susţinător se referă la o variantă specifică şi originală de ajutor specializat, acordat pacientului în condiţii de „criză** (dezechilibru psihic, adaptativ etc.),, cu funcţie profilactică sau curativ-tera- peutică. După B. P. SCHNEIDER (1976), care distinge două tipuri de relaţii de susţinere (terapeutică şi psihoterapeutică), medicul psiho-terapeut trebuie să ţină cont atît de „situaţia, conflictuală i nterpersonală şi i ntrapsihică* cît şi de „aspectele inconştiente** ale relaţiei lui cu pacientul. Conduita de susţinere poate consta în imaginea securizantă furnizată de poziţia privilegiată a medicului, de „primus, inter pares** în cadrul relaţiei cu pacientul, sau într-un sprijin medical concret, de ordin? medicamentos, biologic, teh ni co-proce durai etc. Rolul de susţinător al medicului reclamă din partea acestuia calităţi umane şi psihologice deosebite, solicitudine, răbdare, înţelegere şi compasiune faţă de pacient şi suferinţa lui, interes mereu treaz pentru orice modificare apărută în tabloul bolii sau eveniment nou intervenit în viaţa pacientului, disponibilităţi empatice, promptitudine şi adecvare în sugestiile, sfaturile şi soluţiile avansate etc. Aşadar, ajutorul medical poate fi strict psihologic şi individualizat (de tip psihoterapie de susţinere) sau integrat actului medical global,, ca tehnică psihologică adăugată altor terapii administrate. Relaţia de susţinere (susţină-tor.-susţinut) se instituie ca o structură inter-psihică stabilă şi stratificată de : percepţii interpersonale, comunicare, trăiri şi stări afective de atracţie sau respingere, acţiunii şi răspunsuri. în oricare dintre formele ei, relaţia de susţinere acţionează atîta timp cît durează actul medical, fiind cel mai frecvent o acţiune directivă şi direcţionată, specifică şi adaptată cazului, independenţa pacientului faţă de medic reflectînd ameliorarea simptomatologiei, compensarea deficitului sau readaptarea, resocia-Jizarea lui (-* SUSŢINERE — terapie), 1110. SUSŢINERE — terapie • In sens. larg, termenul desemnează ansamblul tehnicilor şi metodelor psihologice utilizate îi> situaţii de criză (impas psihologic, dezechU libru emoţional sau adaptativ), ce reclamă o intervenţie promptă de sprijinire a individului (sănătos sau bolnav) pentru a depăşi un mo^ ment dificil din existenţa lui. Astfel înţeleasă* terapia de susţinere poate fi practicată, îrv afara medicului psihiatru şi a psihologului, şi de membrii familiei, de prieteni, profesori sau* de medici de alte specialităţi (sens acordat dé BÁLINT psihoterapie! efectuată de medicul practician). Intr-un sens mai restrîns, termenul se referă la o psihoterapie analitică de scurtă durată şi mai directă decît cea clasică, utilizată, de sine stătător sau ca adjuvant (într-un context terapeutic mai larg : chimic, biologic)* 468/SUS Susţinere lte Stefiié } Südón f'Stófíöp în ordine secundă, de intervenţie comper tent-curativă, prin mijloace specifice. 1111: SUTTER-LUCCIONI sihdrom ^2' CARENŢĂ DE AUTORITATE*8) sindrom. 1112. SUTTON : CH-S-CHrCH2-N^ 0 s . 'CH2-CH2-M2-M3 comparabile cu ale produsului românesc HIDROXIZIN ; are o bună toleranţă, fapt care-i conferă o largă utilitate. 1114. SUXILEP(M) Germania — DCI Eto-suximid • Antiepileptic, cu toxicitatea cea mai redusă din seria succinimidelor, eficient în' Svávítifi**-'; Syáéhkám Th. ; Sytieritió'rirt^ bböla SVA/4$9 «epilepsia de tip petit mal. Nu este eficient ín formele psihamotorii şi grand mái. 1115. ŞVAVITIL(M> Austria, Danemarca -T DCl Benactízino • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-dietilamino-etil benzi lat, cu acţiune anxiolitic-sedativă medie, dar cu bune efecte anticolinergice/ centrate şi periferice. Are acţiune pro.cQnvuLsjyantă. în timpul tratamentului, se interzice consumul de alcool. 1116. SYCOTROL(M) SUA - DCI Pipetanat % Tranchilizant, derivat diferiiSmetan de tip 1-pÎperidin-etanol benzi lat, cu acţiune sedaţi v-anxiolitică mai modestă, comparativ cu acţiunea ari ti coli nergi ca. Este indicat în nevroze cu fenomene vegetative, cenestopatii, afecţiuni psihosomatice. Are acţiune proconvul-sivantă. Este contraindicat consumul de alcool în timpul tratamentului. 1117. SYDENHAM Thomas (1624-1689) • Considerat drept „HIPOCRATE englez**, pentru contribuţia sa la dezvoltarea medicinii engleze. Studiază la Oxford şi Montpellier, îşi obţine diploma Ia Cambridge de-abia în 1656 (fiind implicat în evenimentele politice ale Angliei secolului al XVI l-tea). A făcut studii deosebit de interesante asupra stărilor febrile (varicelă, malarie). A fost pionierul folosirii chininei în tratamentul malariei, a folosit „laudanumul** (soluţie de opiu) în tratamehtuî durerii şî a fost primul care a recomandat folosirea fierului în bolite sîngelui (ci o roza).' ‘ " A contribuit la dezvoltarea psihiatriei, semnalînd stările maniacale consecutive . fe-breîor intercurente (delirul febril era cunoscut din antichitate), frecvenţa ridicată a isteriei — după opinia sa, unul din şase cazuri —, prezenţa isteriei şi la bărbaţi (şi deci negarea rolului uterului în declanşarea bolii). Isteria masculină a fost confirmată numai după două secole (BRJQUET şi CHARCOT). Tot lui îi datorăm şi descrierea coreei acute. 1118. SYDENHAM(B) boală - sin. COREE ACUTĂ; COREE REUMATISMALĂ ; DANSUL SF. GUY ; SAINT GUY(B> boală • Afecţiune care se manifestă în copilărie, fiind caracteristică mai ales vîrstei şcolare. Majoritatea autorilor consideră că boala Sydenham are aceeaşi etiologic cu reumatismul articular acut (30—§0% din cazuri), bazîndu-se pe faptul că o mare parte dintre bolnavii de coree prezintă simptome (articulare sau cardiace) de reumatism articular acut, care pot să preceadă sau să urmeze episodul acut de coree. CHAP- TAL şi STOLLERMAN consideră coréea o manifestare imunoalergică particulară a bolii streptococice, ce survine în stadiul tardiv al acesteia. FACONI şi WESSLER, deşi clasifică coreea printre echivalenţele reumatismului, o socotesc totuşi o encefalită neuroalergică. SYDENHAM o consideră boală autonomă, produsă de un virus specific, încă necunoscut. ’ Afecţiunea este maî gravă la fete decît la băieţi şi apare cii precădere în lunile martie-aprilie şi noiembrie-decembrie. în prezent, se descriu două tipuri de coree : coreea pură (care se pare că nu are nici o legătură cu reumatismul articular acut şi care ar putea fi de natură encefalitică) şi coreea reumatică (ce apare la bolnavii care prezintă şi alte fenomene reumatice). Caracteristicile clinice ale afecţiunii permit ca diagnosticul de coree acută să fie în generai uşor de stabilit : • mişcări coreice (involuntare, aritmice, ilogice, dezordonate, bruşte, explozive, rapide, de amplitudine mare, difuze, interesînd grupele musculare distale), care diminuează la repaus-, în somn şi sub acţiunea hipnoticelor şi sînt ámplifiscate de emoţii, efort, frig, oboseală psihică; • tulburări de coordonare şi tulburări psihice variabile (labilitate afectivă, indispoziţie, tulburări prosexice, fugă de i de i, stare conf uzi vă şî hăt u ci naţi i, în formele grave). Sub numele.de „postură coreica** s-a descris o poziţie a mîinii, în care degetele şi articulaţia metacarpofalangiană sînt în hiperexten-sie, Jn timp ce pumnul este flectat. în cazurile în care pe prim plan se află hipo-tonia, se vorbeşte de „coree moale**. La unii bolnavi, se pot evidenţia şi semne piramidale sau cerebeloase. i Alături de formele uşoare, medii şi grave (care-pot îmbrăca aspectul de „stare dé rău 'coreic“, denumire dată de CHARCOT), aii fost descrise forme persistente (crqnicizate) şî parţiale (în care mişcările involuntare interesează anumite grupe musculare). Durata bolii variază între patru saptămîni şi opt luni. Prognosticul este, în general, benign. Cazurile grave se întîlnesc mai ales la copiii mari. Tratamentul constă în administrarea de salicilat de sodiu, penicilină, cortizon, sedaţi ve, vitamine. Amigdalectomia este uneori indicată. 470/3YD Sydnocarb i*>; SyladorW ; „Sympsychium" ; Syndian(M) 1119. SYDNOCARB Danemarca - DCI Metofenazat • Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinic piperazinat de tip 2-/4-/3-(2-ciorofenotiazi n-10-i l)propi I/-1 - pi pe razi ni l/eti I 3, 4,5-trimmetöxi benzoat, cu acţiune antipsihotică rapidă şi valenţe anxiolitice. 1121. SYMEfRAW SUA - DCI Fendime-trazină • Psihostimulent anorexigen de tip (-|-)-3, 4-dimeti l-2-feniImorofoIină, cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat în astenie, KNXCH3 CH? prese ni litate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei neuroleptice, tulburări ale dinamicii sexuale. Este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate. 1122. „SYMPSYCHIUM" (cf. gr. syn „împreună" ; psyche „suflet") • Concept elaborat de filozoful olandez ORTT, desemnînd studt ul psihologiei grupurilor şi structurilor sociale, ca~ structuri supraindfviduale. Apariţia conceptului a derivat din dificultatea de a supune procesele psihice unui examen minuţios, verificabil cantitativ, din necesitatea utilizării lui în studierea fiziologiei inteligenţei. Conform acestui concept, în orice structură vie există forţe reglatoare proprii. Cibernetica modernă susţine ideea utilizării unei părţi din energia corpului pentru alimentarea sistemelor automate de autoreglare. Pentru o activitate eficientă şi precisă, aceste sisteme consumă o cantitate crescîndă de energie, fenomenul energetic al structurii vii fiind cu totul diferit deal structurii inanimate, ceea ce conduce I£ premisa că viaţa are propriile sale principii de reglare şî structurare. Ideea aptitudinii de structurare este foarte utilizată, deoarece ea include capacitatea de autoorga-nizare atît în plan fizic, cît şi în planul psihismului. După PIAGET, omul este supus ierarhiei şi acţiunii sinergice a mai multor sisteme şî structuri. Structura este un sistem dotat cu autoreglare, în sensul stabilirii unui echilibru între organism şi mediu. Conceptul lui ORTT pleacă de la definiţia „sufletului" ca fiind o entitate individuală* dotată cu capacitatea de autoreglare şi auto-propagare, entitate care este caracteristică atît structurilor simple, cît şi celor complexe. La acestea din urmă însă, această entitate tinde să devină conştientă de existenţa ei, dar şi de posibilităţile pe care Ie are. In acest context, se poate spune că psihicul — sufletul, în concepţia autorului — controlează nu număr substanţa şi energia, dar şi impresiile, iluziile, amintirile, emoţiile, gîndirea raţională. Omul — microcosmosul — se află în continuă interferenţă cu macrocosmosul cu care trebuie să comunice. La cel mai înalt nivel al propriei conştiinţe, psihicul se recunoaşte pe sine ca entitate dotată cu autoreglare — „ego". El este o parte a procesului de structurare, dar, în aceeaşi măsură, reflectă acest proces, dualitatea fiind perpetuu întreţinută. In concepţia Iui ORTT, oamenii, organizaţi în structuri sociale, îşi regăsesc posibilitatea de a acţiona corespunzător. O astfel de structură socială este numită de ORTT „sympsychium", sufletul nefiind considerat ca entitate unică şi absolută în acest caz, ci ca o ierarhie de facultăţi cu reglaj intern, ele însele componente ale unei structuri mai diferenţiate. 1123. SYNALGOS(M) SUA - DCI Prometa-zina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil)fenotia-zină, cu acţiune -Sedaliv-hipnotică. antihista-minică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de RO MERGÂND 11-24. SYNATAN(M) Spania — DCI Dexam-fetamina • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (+)-a-metilfenetilâmină; amină simpaticomimetică indicată în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea ei în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă. 1125. SYNDIAN(M) Elveţia - DCI Calina • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-f)-norpseudo-fedrină, indicat în astenie, preinvoluţie, sevraj, obezitate secundară curei neuroleptice. Nu se asociază cu IMAO. 1126. SYNDROX SUA - DCI Metam-fetamina • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip (-ţ-)-N, fâ>CH2-CH-NHrCH3 CH3 Szondi L ; SzondifT> test SZÓ/47 \ «-dimetilfenetilamină, cu acţiune şi indicaţii similare cu ale AMFETAMINE! şi acelaşi risc al dependenţei, 1127. SZONDI Leopold (1893-1986) • Psihiatru elveţian de origine maghiara. Studiază la Budapesta, unde, în 1919, îşi ia doctoratul în medicină. A lucrat ca neurolog şi psihiatru în poiicli ni ca budapesta na, conti-nuînd să facă o serie de studii în laboratoarele lui RÁUSCHBURG. Din 1927, a preluat conducerea Laboratorului de cercetări psihologice al şcolii de ortopedagogie, fiind numit profesor universitar. A făcut parte din activul grup de psihanalişti de la Budapesta: BÁLINT, Melanie KLEIN, Imre HERMÁN, PFEIFER, RADO, ROHEIM, grup care s-a scindat odată cu ascensiunea dictaturii fasciste în Ungaria, membrii grupului părăsind ţara. în 1941, SZONDI a emigrat în Elveţia, la Zürich, unde a rămas pînă la sfîrşitul vieţii. A pus la punct o metodă proprie de explorare a personalităţii, testul de alegere a fotografiilor, pe care l-a folosit şi ca metodă de diagnostic psihiatric. A elaborat, de asemenea, o teorie personală asupra destinului individual, ca raport între anumite trăsături şi necesităţi pulsionále şi realităţile mediului, precum şi un model al dezvoltării personalităţii individuale. A publicat o serie de lucrări dintre care pot fi menţionate ; «Analiza destinului" — 1944, „Diagnosticul experimental al pulsiunilor" — 1947, „Patologia destinului" — 1952, „Analiza Eului" — 1956, „Psihoterapia destinului" — 1963, „Cain —prototipul relelor personaje" — 1969, „Diferenţierea pulsiunilor" — 1980. Deşi contestat vehement încă de la început, SZONDI şi-a creat o serie de adepţi şi o mare popularitate europeană. în Elveţia, funcţionează un Institut Szondi şi apare o revistă, „Szondiana", care se ocupă de problemele diagnosticului pulsional. 1128. SZONDI(T) test • Test proiectiv de personalitate, bazat pe principiile psihologiei profunde şi constînd în alegerea afectivă (simpatie şi antipatie) a unor fotografii repre-zentînd figuri umane ; a fost creat d,e Leopold SZONDI, în 1947. SZONDI consideră alegerea ca manifestare esenţial semnificativă pentru destinul persoanei. După concepţia sa, există cinci alegeri mari în destin : alegerea în iubire (libidotropism), alegerea în profesie (operotropism), alegerea în prietenie (idealo-tropism), alegerea în boală (morbotropism), alegerea în moarte (thanatotropism). Aceste alegeri îşi au originea în trebuinţele fundamentale profunde (trebuinţe pulsionále). SZONDI îşi expune teoria în lucrarea „Analiza désti-nului". Lucrarea „Diagnostic experimental al pulsiunilor" (1947) este o introducere generală în metoda analizei destinului, metodă care investighează: • aspiraţiile pulsionále inconştiente ale individului ; • poziţia Eului faţă de pericolul pulsional ; • dialectica Euluiîşi a celorlalte pulsiuni (destinul pulsiunilor şi destinul Eului). în perspectiva „Analizei destinului", inconştientul conţine trei niveluri de manifestare : • nivelul individual (conţinuturile supuse refulării, în copilărie ; este domeniul psihanalizei freudiene) ; • inconştientul familial (aspiraţiile pulsio- nale familiale, latente, care continuă să acţioneze în descendenţi ; analiza şi terapia destinului sînt domeniul szon-dian); ^ • inconştientul colectiv (arhetipurile ; sînt domeniul teoriei şi practicii jungiene). După SZONDI, psihanaliza este ontologia psihismului profund, analiza destinului este genealogia psihismului, iar teoria arhetipurilor este arheologia psihismului. De menţionat că: nu se face o confruntare a subiectului cu profilul său pulsional ; conţinuturile şi procesele inconştiente nu se dezvăluie după una sau mai multe aplicări ale testului, ci numai în cadrul situaţiei analitice, pe parcursul unui travaliu analitic,, respectînd regulile unei terapii analitice. Analiza destinului distinge • aspiraţii sau tendinţe pulsionaJe (cele mai adînci unităţi pulsionále) ; • trebuinţe sau factori pulsionali » • pulsiuni sau vectori pulsionali (combi- narea a două trebuinţe pulsionále cu acelaşi scop pulsional). -■ în patologia psihică, procesul pulsional atinge o anumită intensitate prin faptul că dozajul geneloi pulsionále este mai máre decît în cazul normalului. Maladiile psihice ar fi maladii pulsionále. Dezintegrarea Eului şi a personalităţii s-ar datora unor forme particulare ale mecanismelor de defensă împotriva trebuinţelor pulsionále periculoase. După SZONDI, există patru grupe ereditare autonome ale maladiilor mintale: • grupul ereditar: schizofren (Sch-), din care fac parte maladiile de tip catatonic şi paranoid-paranoiac ; • grupul ereditar circular (C-) sau maniaco-depresiv, din care fac parte mania şi depresia, cu diverse echivalenţe ; • grupul ereditar paroxismai (P-) sau epileptiform, din care fac parte bolile paroxismale (epilepsia, isteria, echivalenţe ale epilepsiei); 472/SZÓ $zondi(T) — elemente dé tehnica • grupul ereditar al bolilor de natură' sexuală (S-), din care fac parte perversiunile sexuale. Celor patru grupe le corespund patru vectori pulsionali (sau pulsiuni): • vectorul S (pulsiunea sexualităţii), avînd două trebuinţe pulsionále specifice : h (homosexualitatea) şi s (sadismul); • vectorUf P (puîsîunea paroxismalităţii), avînd două trebuinţe pulsionále speci-cifice : hy (exhibiţionismul, isteria) şi e (vîscozitatea, aderenţa, epilepsia); • vectorul Sch (pulsiunea E;ului), avînd două trebuinţe pulsionále specifice : k (egoificarea,, introiecţia, narcisismul, ne- ; gareai, catatonia) şi ^ (investiţia în o-biect, idealul,, inflaţia, proiecţia, dilata-. rea, paranoidia); • vectorul C (pulsiunea contactului), cu două trebuinţe pulsionále specifice : d şi m, avînd următoarele semnificaţii ; — factorul d: achiziţia, conservarea, depresia ; facto r u lm : co ns u m u I ^ fixaţi a, mani a. Aceşti factori pulsionali generează, în manifestarea lör, patru tendinţe : • tendinţa d-j~ este tendinţa spre căutarea de noi obiecte, de achiziţie sau de schimbare. Clasa pulsională Cd-f- este clasa competitivilor/ a subiecţilor care au în-permanenţă impresia:c;ă sînt depăşiţi ^iie rc^rîâîţT; depresîvilor" "manifeşti f -sînt rivalii permanenţi, mereu1 în schimbare" de “obîecf, cfatönta" unei dorinţe prifnare dé -identificare cu idealul*(cu personajul4 care a reuşit) sau datorită trebuinţei de a ciiceri obiectul -primar pierdut ; coportamental se caracterizează prin l infidelitate, căutare permanentă de obiect-surogat; în patologie apare la depresivi, melancolici, jucători g • tendinţa d- este tendinţa aderenţei la obiect, refuzul de obiecte noi, conservatorismul, perseverarea. Clasa pulsională Cd- este clasa celor care nu renunţă ; sînt subiecţi conservatori, colanţi, care aderă la obiect, chiar dacă obiectul este pierdut pentru ei ; parteneri fideii în relaţia cu obiectul (fie acest obiect persoană, lucru sau idee) ; persoanele acestei clase nu renunţă, de obicei, la valorile materiale ; ' «tendinţa m + este tendinţa de acroşaj faţă de obiectul vechi, reprezintă trebuinţa de asigurare a posesiunii obiectului, tendinţa de securizare. Clasa pulsională Cm4~ este clasa eternilor acroşaţi, specifică persoanelor sănătoase (mature) din punct de vedere afectiv ; predispoziţii patologice pentru stări anxioase (anxietatea de pierdere a obiectului); • tendinţa m~ este tendinţa spre separare,. spre detaşare de obiect. Clasa pulsională Cm~ reprezintă clasa abandonaţilor, a subiecţilor lipsiţi „de susţinere şi reţine re “, marcaţi de suferinţa profundă a pierderii obiectului plăcerii ; comportamental (şi compensatoriu), aceşti subiecţi devin hedonişti permanenţi, căutători de plăcere (fără măsură); există la aceste persoane o trebuinţă latentă de acroşaj şi, simultan, o incapacitate de realizare a acroşaj ului, o incapacitate de identificare cu obiectul ; clasa apare la copiii de 3—4 ani, copiii de 7—8 ani, prepubertari, pubertari ; în psihopatologie : hipomania, psihoza maniacală. Semnificaţiile' psihologice ale celor opt factori (trebuinţe) pulsionali sînt următoarele :: • h : pasivitate, tandreţe, sentimentul matern, feminitate, spirit umanist, elenist, clasic ; homosexualitate ; • s : activism, Iniţiativă, agresivitate, masculinitate , virilitate, spirit patern, severitate ; sadism ; • e : acumulare de afecte, furii, mînie, ură, dorinţă de răzbunare, conştiinţă etică, morală, spirit mistic ; epilepsia ; • hy : auţovalorizare, exhibiţionism, plăcerea de a se deghiza, de a se masca, de a se da în spectacol, de a se ascunde ; isteria ; • k : coartarea Eului,^egoşistolâ^ • ntroiecţia, refularea, negarea, narcisismul, rigoarea, constrîngerea, posesiunea obiectelor prin egoificarea lor ; catatocua* • p : dilatarea tuTuíT”egodiastola^ investiţia, inflaţia, proiecţia, idealul de Eu, ambivalenţa inflativă, paranoia; Szondi(T); elemente de tehnico SZÓ/A73 • d : achiziţia obiectuală, refuzul obiectelor noi, aviditatea, colecţionarismul, achiziţia ; depresia ; • m: ataşament-acroşaj faţă de obiecte vechi, consumul, fixaţia, oralitatea; mania. Aşadar, există : patru vectori pulsiarráli (sau pulsiuni) ; opt factori pulsionaii (sau: trebuinţe pulsionale); 16 tendinţe pulsionale (după cum un factor este prezent în alegere pozitivă sau negativă : de exemplu, h-f sau b—, s-{- sau s—, e-f* sau e— etc,). Testul Szondi constă în şase serii de dte opt fotografii, reprezentînd indivizi suferind de maladii pulsionale foarte pronunţate şi manifeste. Cele opt fotografii corespund celor opt factori pulsionali (h, s, e, hy, k, p, d, m). Există aşadar, în tot setul de fotografii, pentru fiecare factor pulsional : şase pentru homosexualitate, şase pentru sadism, şase pentru epilepsie, şase pentru isterie, şase pentru catatonie etc. Consemnul complet al probei, pentru cele două profilé principale, profilul de prim plan şi profilul culisei experimentale, este : „Am să vă arăt opt fotografii reprezentînd figuri umane. Vă rog. priviţi-je şi alegeţi pe cea care vi se pare mai simpatică dintre toate, apoi pe aceea care vi se pare mai simpatică în ai doilea rînd (fotografiile alese se notează). Alegeţi acum acea figură care vi se pare cea mai antipatică dintre toate, apoi pe cea considerată antipatică în al doilea rînd (se notează fotografiile antipatice). Din cele patru tipuri rămase vă rog să alegeţi încă două antipatice". Fotografiile au o mare putere evocatoare, specifică trebuinţelor pulsionale mai sus menţionate. Fotografiile au fost verificate prin asociaţii verbale; s-a constatat că aceste asociaţii se orientează spre semnificaţiile psihologice şi psihopatologice ale trebuinţelor pulsionale corespunzătoare. De obicei, se aleg acele fotografii corespunzătoare tendinţelor pulsionale celor mai apropiate de pragul conştiinţei. Alegerea pozitivă a unei fotografii arată că trebuinţa pulsională este angajată într-o tendinţă pozitivă, ea se acumulează şi este gata să se manifeste într-o situaţie favorabilă. Alegerea negativă exprima o tendinţă negativă a trebuinţei pulsionale, această trebuinţă fiind supusă refulării. Reacţia zero (absenţa alegerilor în funcţie de un anume factor pulsional) arată că trebuinţa pulsională respectivă este descărcată, că nu există nici tensiune, nici disponibilitate de manifestare (în-acea etapă). Reacţia ambivalenţă sau bitendentă (alegeri pozitive sau negative intr-unui şi acelaşi factor pulsional) arată o luptă internă în angajarea xreouinţei, ceea ce exprimă o descărcare iminentă, urmată apoi de o golire de tensiune, déd de o reacţie zero. Reacţiile pozitive şi negative sînt reacţii „radicale". Reacţiile ambivalenţe sînt reacţii „premanifeste". Alegerile efectuate se înscriu într-o grilă specială, cele pozitive deasupra liniei orizontale a profilului, cele negative sub linia orizontală a profilului. Pentru o interpretare semnificativă sînt necesare zece profiie (zece aplicări, la distanţe de o zi sau cîteva zile) sau minimum cinci profile. Repere ale interpretării sînt: • analiza profilelor pulsionale, separat şi comparativ; • analiza reacţiilor radicale, a reacţiilor premanifeste şi a reacţiilor zero ; • analiza profilului de culisă experimentală ; • analiza comparativă a profilului de prim plan şi a profilului culisei experimentale ; • analiza intrafactorială (tendinţele negative şi tendinţele pozitive în interiorul fiecărui factor pulsional) ; • analiza intravectorială (trebuinţele pulsionale în interiorul unei pulsiuni); • calculul şi interpretarea coeficientului tensiunii tendinţelor (Q.T.d.t. = raportul dintre numărul total de reacţii zero şî număr ü 1 total de reacţii Ambivalenţe ; dacă Q.T.d.t. oferă date asupra comportament uI ui, su b aspect üI înhîBTţiilor “com-portamentale sau al manifestărilor de-cenzurate) ; • stabilirea clasei pulsionale şi a formulei pulsionale (analiza profilelor. subiectului în funcţie de clasa şi formula pulsională). In general, se combină procedeul interpretării libere (intuiţia specialistului, formarea Iui ca specialist în psihologia profundă) cu procedeul interpretării metodice (analiza profilelor, analiza defenselor în profilele Eului, analiza clasei pulsionale etc.). Testul are validitate ca instrument de investigare a dinamicii profunde a psihismului, cu implicare în etio-patogenia simptomelor. Este importantă, în acest sens, analiza clasei puisionale şi a formulei pulsionale, în contextul clasei respective. De asemenea, este semnificativă, în aceeaşi perspectivă etiopatogenetică profundă, analiza comparativă între profilele pulsionale Szondi (proiecţia dinamică), conţinuturile discursului Rorschach (proiecţia structurală). sss SSSS SS SS SS SSSS SS SSSS SS SS SS SSSS sss 1. ŞA TURCEASCĂ (lat. sella turcico) • Formaţiune osteotendinoasă, care se prezintă ca o depresiune situată pe faţa superioară a osului sfenoid, avînd trei pereţi: • peretele anterior începe la nivelul tuberculului şelar, în vecinătatea şanţului opto-chiasmatic, unghiul format de peretele anterior cu tuberculul şelar fiind de regulă un unghi drept; © peretele , posterior este reprezentat de dorsumui şelar, care se continuă superior cu apofizele cîinoide superioare; ©peretele inferior este reprezentat de peretele superior al sinusului sfenoidal. în aceasta depresiune, se află situată glanda hipofiză. Aspectul radiologie al şeii turceşti prezintă importanţă în diagnosticarea unor afecţiuni netrropsrhrce~(ma1 “ales hipertensiunea intracraniană) şi endocrine. Radiologie, aspectul normal al şeii turceşti are următoarele caracteristici : conturul şelar interior, reprezentat anterior de o linie unică, fundul şeii poate să prezinte 2—3 linii, în funcţie de adîncimea lojei ; diafragmul şelar (deschiderea şeii) are dimensiuni variabile, in funcţie de înclinarea dorsumului şi de dimensiunile şi orientarea apofizelor cîinoide anterioare. Ligamentele interclinoidiene se pot osifica, evidenţii ndu-se radiologie. în cazul afectării bazei craniului prin hipertensiune intracraniană, şaua turcească suferă modificări care reprezintă uneori singurele semne. Aceste modificări apar ca urmare a perturbărilor circulatorii din regiunea selară, determinate de compresiunea prelungită a recessus-uiui infundibuJar. Se produc modificări indirecte (spre deosebire de cele directe, produse de formaţiunile neoplazice intraselare sau de vecinătate) constînd din .‘ mărirea tuturor diametrelor, unghiul dintre planul sfenoidal şi peretele anterior al şeii se şterge sau se rotunjeşte, dorsumui şelar se demineralizează şi scade în înălţime, diafragmul şelar se măreşte ; rar, şaua apare balonizată. In tumorile intraselare, se observă radiologie următoarele modificări : creşterea diametrului vertical (şaua se adînceşte), liniile arciforme ale planşeului şelar se întretaie neregulat, unghiul dintre planul sfenoidal şi peretele anterior al şeii devine ascuţit, clinoi-dele anterioare iau aspectul de cioc de pasăre, „balonizarea" şeii este o regulă. în adenomul intraselar, se produce o sub-ţiere a dorsumului şelar şi a clinoidelor posterioare, dorsumui şelar rămînînd la acelaşi nivel cu tuberculul şelar ; în timp, apare şi o erodare asimetrică a clinoidelor anterioare. 2. ŞAMANISM (cf. tungus Şaman „om în stare de extaz") 9 Tehnică arhaică extatică (Mircea ELIADE) folosită de liderii religioşi arirnor comunităţi dinéiberTa şi Asia Centrală. Şamanul este pentru tribul său preot/magician, ■téötög, vraci şî consilier al şefului militar. în stare de extaz, el poate „zbura" în lumi îndepărtate şi îi pot fi accesibile paradisul sau infernul, poate lupta cu spiritele satanice şi cu puterile supranaturale sau poate călăuzi sufletele morţilor. Majoritatea autorilor sînt de acord în a recunoaşte că „performanţele" şamanice sînt legate pe de o parte de fejul în care este provocată transa extatică, iar pe de altă parte, de trăsăturile particulare de personalitate pe care cei selecţionaţi pentru a deveni şamani trebuie să le aibă. Printre tehnicile speciale de provocare a stării de transă sînt utilizate excitarea aparatului vestibular prin rotirea şamanului pe o platformă a cărei viteză este în continuă creştere şi scăderea nivelului percepţiei cutanate prin folosirea de alcool, tutun, extracte de ciuperci sau plante cu efect narcotic. Starea de supraexcitare senzorială poate fi provocată, de exemplu, prin folosirea tobei, cu sunetul ei monoton şi ritmic, aceasta creînd şi cadrul sonor pentru dansul ritual. Modificarea esteziei, considerată de OHLMARKS ca o rezultantă a condiţiilor de mediu („fenome- Şcoala româneasca de psihiatrie ŞCO/475 nul artic") — carenţă a principiilor alimentare, In special vitaminice, monotonia peisajului, -distribuţia luminii şi întunericului — a fost reconsiderată în urma criteriilor stabilite de M. ELIADE (1951) şi FINDERSEN (1957). Structura personalităţii viitorului şamani modalităţile prin care anumite persoane vor fi iniţiate în tehnicile şamanice constituie obiectul unor interesante observaţii : viitorul şaman este în general marcat de modificări de personalitate şi comportament; încă din tinereţe sînt preferaţi indivizii detaşaţi de realitatea imediată, visători, cu crize de vertij şi lipoti-mii frecvente. FINDERSEN a pus problema unei „boli a şamanilor." („Schamanenkrankheit") care s-ar manifesta printr-un comportament deosebit („persoana devine violentă şi-şi pierde uşor conştiinţa, se refugiază în păduri, se hrăneşte cu coajă de copac, se aruncă în apă sau foc, se răneşte cu cuţite" — Mircea ELIADE), precum şi prin modificări progresive ale timiei. HESTON afirmă predominanţa tipuiui schizoid de personalitate la şamani, insistînd asupra faptului că unele „experienţe" şamanice se pot constitui cu mai multă uşurinţă la indivizii cu trăsături schizoide. „Dedublarea", desomatizarea, asimbolia durerii („tăiatul în bucăţi") sînt în opinia unor autori mai frecvente la indivizi cu trăsături particulare de personalitate. Pentru această aserţiune pledează şi faptul că investirea cu funcţia de şaman se face în tre i. ci rcumstanţe sem nificati ve (M. ELIADE, 1967) : vocaţia spontană (individul are „chemare") ; moştenirea „ereditară" de către un descendent „dotat" al şamanului ; alegerea de către clan (mult mai rar). Toate cele trei ipostaze şi mai ales primele două arată importanţa factorilor constituţionali la investirea cu funcţia şamanică şi, implicit, în predispoziţiâ spre un anumit tip de psihopatie specifică. Antrenamentul are un rol deosebit de important, în special în creşterea extraordinară a rezistenţei la durere, scop în care torturile şi intoxicaţiile fac parte din arsenalul metodelor obişnuite. Această anestezie controlată are un rol deosebit în realizarea unor practici rituale, centrale în „arta şamanică", legate de stăpînirea focului : înghiţirea de cărbuni aprinşi, rpersul pe jăratec, atingerea unui metal incandescent etc, Opiniile asupra şamanismului sînt polarizate, şamanii fiind consideraţi fie persoane amăgite de propria lor închipuire, uimite de creaţiile unui psihism supus unor experienţe neobişnuite, fie, după V. G. BOGORAZ, „oameni nervoşi,, uşor iritabili (...) aproape isterici, iar unii literalmente pe jumătate nebuni". Fenomenul şamanismului este o bună ilustrare a relaţiei dintre psihopatologie şu credinţele primitive, precum şi un argument în favoarea unor ipoteze psihopatologice. 3. ŞARLATAN (fr. charlatan) • Persoană necinstită, impostor, farsor, care profită de naivitatea sau de buna-credinţă a cuiva (-► ESCROC, ESCROCHERIE). 4. ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE PSIHIATRIE 9 Invăţămîntul psihiatric românesc a parcurs, ca şi întregul învăţămînt medical din ţara noastră, trei etape distincte : etapa în-văţămîntului iatro-psihiatric, etapa învăţa-mîntului elementar şi etapa învăţamîntului medical superior (B. DUŢESCU şi N. MAR-CU). Prima şi a doua etapă sînt mai puţin conturate pentru psihiatrie, deoarece lipsesc datele concrete. Ultima etapă a început în 1857, cu înfiinţarea la Bucureşti, din iniţiativa şi sub conducerea lui C. DAVILLA, a Şcolii naţionale de medicină şi farmacie, devenită, în 1869, Facultatea de Medicină. Perioada dintre 1887—1900 este perioada constituirii primelor şcoli medicale de specialitate, a spiritului ştiinţific şi a primelor creaţii originale. Spitalul Socola, 1910 începuturile modernizării psihiatriei româneşti se plasează în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, cînd noile forme spitaliceşti iau locul azi le lor de alienaţi înfiinţate pe lîngă mănăstirileSf. Vineri şi Sărindari dîn Bucureşti, Adam şi Neamţ din Moldova şi pe lîngă biserica Madona Dudu din Craiova. Situaţia bolnavilor psihici, mutaţi pînă atunci dintr-un lăcaş mănăstiresc în altul (mănăstirea Nego-ieşti, Balamuci, între 1825 şi 1830), este regie- 476/$eU Şcoala românooscâ dé psihiatrie mentată pentru prima oară prin hotărî rea domnitorului Alexandru GHICA (11 decembrie 1838) de a încredinţa Eforiei spitalelor /esponşa bilitatea tratamentului acestora. Prin urmare, bolnavii-mintal au fost transferaţi într-o clădire din apropierea mănăstirii Mărcuţa, lăcaş care va deveni astfel primul aşezămînt modern de psihiatrie de pe teritoriul românesc, ia îmbunătăţirea funcţionării căruia şi-a adus o contribuţie importantă,; cit timp s-a aflat la conducere, medicul Nicolâe GĂNESCU (1840-^1848). Cam în aceeaşi perioadă (1Ő46), funcţiona la mănăstirea Neamţ primul ospiciu din Moldova, în care îşi desfăşură activitatea un medic ce se îngrijea de „smintiţii* din acele părţi ale ţării. în timp ce la Mărcuţa medici inimqşi, ca Petre PROTICI, se străduiau să obţină condiţii cît mai bune pentru bolnavii psihici, dăruindu-se cu entuziasm activităţii de organizare şi conducere (1854—1867), la laşi , Epitropia spitalelor Sf. Spiridon a preluat asistenţa alienaţilor de la Gol ia,, mutîndu-i într-un local anume destinat (1858). Cu un an înainte, la Cluj se puseseră bazele primului aşezămînt psihiatric în Casa Bogdanfy, ca anexă a spitalului public, pînă la darea în folosinţă a spitalului din Sibiu. tn cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti a funcţionat o catedră de boli mintale, al cărei prim titular a fost Alexandru ŞUŢU, personalitate care va da un nou-impuls deZVol-1 tării psihiatriei româneşti. Astfel, în anul universitar 1867—1868 el a predat benevol primele cursuri de „Clinică a maladiilor mintale** la ospiqiul Mărcuţa, cursuri continuate timp de 30 de ani. Sub redacţia aceluiaşi înaintaş aF şcolii de psihiatrie, va apărea şi „Gazeta spitalelor** , Al. ŞUŢU fiind şi primul cercetător psihiatru de la nói din ţară. .Rodul muncii sale se concretizează prin apariţia primei lucrări ştiinţifice de psihiatrie' legală, cu caracter de monografie, intitulată „Alienatul în faţa societăţii şi ştiinţei", publicată la Bucureşti, în 1877. Autorul face o primă încercare de no-sologie psihiatrică, o descriere individualizată a bolilor psihice şi tentativa de a introduce şî generaliza o terminologie ştiinţifică adecvată. Deşi nu creează propriu-zis o şcoală, psihiatrii din Craiova aduc contribuţii la asigurarea îngrijirii bolnavilor psihici în spiritul modern în care o făceau colegii lor din celelalte centre româneşti. înfiinţarea primului aşezămînt de asistenţă a bolnavilor psihici, „Azilul de smintiţi şi imbecili** din curtea bisericii Maica Precista Dudu (1860), la a cărui conducere a fost numit medicul Nicolae HANSELMAN dirr Salzburg, a constituit un început de drum care a fost continuat, prin munca plină de dăruire a doctorilor George DEMETRIADIS şi losif FABRfCIUS (între 1872-1888 şi, respectiv, 1888-1917). Spitalul Gh. Marinescu, 1923 Şcoafo românească de psihiatrie ŞCO/477 Un salt calitativ îl realizează psihiatria din jeană după 1872 (anul înfiinţării Universităţii şi a Facultăţii de Medicină), primul profesor şi titular ai catedrei fiind Karoly LECHNER care, în 1901, reuşeşte, prin eforturile sale, să mute bolnavii psihici în actualele clădiri ale spitalului de psihiatrie şi neurologie. La laşi, modernizarea asistenţei psihiatrice este marcată şi prin numirea la conducerea secţiei de psihiatrie, ce funcţiona în cadrul Epitrapiei spitalelor Sf. Spiridon, a primului medic psihiatru, Iulian LUKASZEWSKi (1883^T 1894)t deţinător al unui doctorat susţinut la Berlin şi autor al monografiei „Soarta nebunilor*4, membru ai Societăţii de medici şi naturalişti din laşi (prima societate ştiinţifică din ţară, ale cărei începuturi datează din 1830). In aceeaşi perioadă, pe teritoriul Bucovinei, la Cernăuţi, important centru administrativ, economic, cultural şi de învăţămînt mediu şi universitar al epodi respective, este demnă de semnalat înfiinţarea, de către doctorul C. ŢURCANU, în 1886, îa Spitalul Central, a primului serviciu de psihiatrie de pe aceste meleaguri. Învăţămîntui universitar medical din laşi (înfiinţat în 1879) includea printre cursurije sale şi pe cele ale profesorului Alexandru BRĂESCU la ospiciul Golia, în 1899, intitulate „Patologia bolilor mintale", continuate apoi la Socola de către Panaite ZOSIN (1906—1912) şi, ulterior, în mod strălucit, de către C. I. PARHON. Anul 1889 este data înfiinţării la Cluj a catedrei de neuropsihiatrie. Sfîrşitul veacului trecüt şi începutul celui actual sînt marcate de apariţii editoriale psihiatrice („Tratamentul alienaţilor”, 1895, şi „Studii psihiatrice", 1899 - de Gh. MILETICIU, la Craîova), de, înfiinţarea Societăţii române de neurologie şi psihiatrie (Bucureşti, 1905), şi de darea în funcţiune la laşi, pe locul fostului seminar de la Socola, a spitalului de p ihiatrie condus de Alexandru BRĂESCU. în sud-vestul ţării, primele încercări de modernizare a asistenţei psihiatrice sînt cunoscute din 1907, odată cu înfiinţarea secţiei de boli psihice în cadrul Spitalului unificat din Lugoj" După ce iniţiase, în perioada 1899—1906, construirea Spitalului Socola din laşi, Alexandru OBREGIA s-a preocupat şi de construirea, SpitaJuiui Central din Bucureşti (legiferată încă din 1892),* devenind şeful catedrei de clinica bolilor mintale a Universităţii bucureştene (între 1910-1934). Psihiatru cu o pregătire complexă, OBREGIA a adus, o contribuţie de seamă atît la organi- zarea învăţămînt ului psihiatric, cît şi la organizarea modernă a asistenţei bolnavilor psihici, conducînd „toată, psihiatria românească într-un spirit de înaltă ştiinţă şi de mari realizări Printre altele, a fost primul în România care avfolosit cinematograful în scop didactic. Perioada în care titularul catedrei de endo-crinopsihiatrie de la lasi a fost doctorul C. L PARHON (1912-1933) a fost marcata de numeroase evenimente ştiinţifice, printre care; înfiinţarea Societăţii de neuroiogie,. psihiatrie, psihologie şi endocrinologie (1918); publicarea Buletinului societăţii (1919), a cărur apariţie lunară, în franceză, a continuat: cu regularitate,;pînă în 1947 : afirmarea şcolii de la Socola (savantul ocupa şi postul de director al spitalului Socola) prin valoroasele cercetări ştiinţifice şi prin direcţionarea progresului în problematica cercetării şi asistenţei în patologia mintală, prin cele 18 congrese naţionale, organizate. . 1K După 1933, funcţiile lui C. I. PARHON sînt preluate de colaboratorul său, Leon BAL1FF-. La Sibiu, începuturile unei „şcoli medico-, psihologice44 sînt iniţiate de grupul de psihiatri 478/ŞCÖ Şcoala româneasca de psihiatrie şi psihologi conduşi de medicul Gh. PREDA (1918). La Cluj, după constituirea statului unitar român, primul profesor de psihiatrie a fost numit Constantin URECHIA (1919), care a condus Clinica de psihiatrie pînă în 1945. Elev al profesorului OBREGIA, sub îndrumarea căruia a lucrat mulţi ani în Clinica de psihiatrie din Bucureşti, el a reuşit să ridice şi să menţină clinica la nivelul celor din ţările avansate. De orientare anatomo-clinică, C. URECHIA se distinge prin studiile sale histo patologice, fizio-patologice şi biochimice în domeniul patologiei mintale. A fost îndrumătorul primelor serii de profesori cu profil medicp-psihologîc din Ardeal. La Bucureşti, eforturile pentru redactarea unui tratat de boii mintale se concretizează prin tentativa doctorului Aurel DOBRESCU de a realiza o monografie mixtă de neurologie, neuro-fiziologie şi pshiatrie, intitulată „Boalele nervoase şi mintale. Prevenirea şi tratamentul lor“ (1921), iar la Cluj, prin tipărirea, la intervale de 1 — 2 ani, a şase fascicule alcătuind un manual unitar sub titlul „Tratat de patologie neuromintală" (URECHIA şi MIHĂILESCU, 1924—1931). Această din urmă lucrare prezenta atît experienţa psihiatrilor români prin figurile ilustre ale lui C. I. PARHON şi OBREGIA, cît şi principalele boli psihice cunoscute în perioada respectivă. în 1925, C. I. PARHON pubiică „Baţrîne_ţea, senilitatea, psihozele vîrstei de involuţie, demenţa senilă, demenţa ateroşclerotică". în 1927, Ion ’ PÖPESCÜ-SÍBIU îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de medicină din laşi, cu titlul „Doctrina lui Freud", prima lucrare românescă de referinţă în domeniul psihanalizei, iar în 1932, doctorul Constantin VLAD *se prezintă la examenul de doctorat cu teza „Contribuţiuni la studiul tratamentului psihanalitic", atestînd aderarea psihiatrilor români ia curentele psihiatrice ale epocii. Bazele învăţămîntului românesc de psihologie se pun în 1934, la Bucureşti, cînd se constituie „Societatea română de cercetări psihologice", In fruntea căreia a fost ales profesorul C. RADU LESCU-MOTRU. In anul următor, la Sibiu, medicul Gh. PREDA, director superior a! Spitalului de psihiatrie, înfiinţează Societatea de psihologie medicală, care editează Buletinul Societăţii de psihologie medicală, avînd o contribuţie de seamă ia delimitarea cadrului psihologiei medicale. în opinia sa, această disciplină nu trebuie să se rezume la activitatea psihoterapeutică, ci „să se ocupe de devierile şi deficitul psihismului, să studieze partea sănătoasă a acestuia prin metodele psihologiei experimentale şi să facă igienă şi profilaxie psihică pe teritoriul familial şi social“. Anul 1938 reprezintă încununarea eforturilor psihiatrilor . de a crea aşezăminte spitaliceşti corespunzătoare necesităţilor vremii ; iau fiinţă spitalele de la Plevna, Bălăceanca, Şipote, spitalele pentru oligofreni de la Cluj şi Ineu. La Cernăuţi se editează, sub îngrijirea medicului Gh. CONSTANTINESCU, Buletinul spitalului de boli nervoase şi mintale din Cernăuţi. In 1939 are loc, în acelaşi oraş, Congresul anual al Societăţii de neurologie, psihiatrie, psihologie şi endocrinologie. uniune xxheíáííuh DE filcDiCALc. iOCicUuâ de PiiKAC^iS mjcsîaîbA dî iiîOTsi meDicinst râ^IHACici 130 DS ám DS TOfiUnEilXĂ 11 DECcIÎB^E JGSG 11 I90C BUCtRS^n în 1941, la Cluj, catedra de neurologie se uneşte cu cea de psihiatrie, sub conducerea profesorului Constantin URECHIA (pînă în 1946). La Bucureşti, va prelua catedra de psihiatrie, între 1944-1946, profesorul C. I. PARHON; succesorul său este profesorul Constantin URECHIA, pînă în 1948, urmat de profesorul Constanţa PARHON-ŞTEFĂ NESCU (1919). în-văţămîntul de psihiatrie din România cunoaşte noi dimensiuni prin înfiinţarea (1945) de noi institute de medicină, la Timişoara şi la Tîrgu Mureş, în care îşi găsesc locul catedre de psihiatrie, ai căror ctitori sînt profesorii dr. Ed. PAMFIL şi, respectiv, dr. K. CSIKY. în 1945, sub conducerea Constanţei PARHON-ŞTEFÂNESCU, colectivul disciplinei de psihiatrie din Bucureşti litografiază o serie de cursuri care, între 1963—1964, sînt reunite în două volume de „Lecţii de psihiatrie*. în 1956 este editată revista „Neurologie, psihiatrie, neurochirurgie*4, iar: în 1961 are loc separarea Societăţii de psihiatrie de cea de neurologie. în cadrul Societăţii de psihiatrie şi-au găsit locul de prezentare şi discuţie, Şcoala românească de psihiatrie ŞCO/479 de-a lungul anilor, problemele unor boli psihice cu pondere crescută în structura morbidităţii sau cu potenţial invalidant ridicat (psihogeniile, psihopatiile şi stările ptihopa-toide, patologia afectivă, anxioasă, schizofrenia la adult etc.) sau teme interdisciplinare (psihiatrie antropologică, epidemiologie psihiatrică, biochimiaşi genetica unor boli psihice, psihiatria medico-legală etc.). Din 1964 au fost organizate periodic conferinţe naţionale de psihiatrie, unele cu participare internaţională, ca şi mai multe manifestări ştiinţifice psihiatrice anuale, iar o serie de lucrări psihiatrice româneşti au fost prezentate la diferite manifestări de peste hotare, organizate sub egida Asociaţiei psihiatrice mondiale (a cărei membră este şi ţara noastră), a OMS sau a altor foruri naţionale sau internaţionale de specialitate. Laboratorul de psihiatrie din cadrul Institutului de neurologie şi psihiatrie din Bucureşti s-a ocupat de numeroase teme de cercetare. Lucrarea „Terapia psihotropă*4, a prof. dr. V. PREDESCU, apărută în 1968, aliniază psihiatria românească tendinţelor europene din acea perioadă. Ea a fost urmată de elaborarea (1976) primului tratat românesc de psihiatrie — ^Psihiatria** —, rod al eforturilor unui mare număr de psihiatri conduşi de acelaşi prof. dr. V; PREDESCU. în perioada 1970—1979, au fost înscrise în planul de învăţămînt ai secţiei de psihologie a Universităţii bucureştene cursul de psihologie medicală şi de psihopatologie psihiatrică. în 1970, învăţămîntuî psihiatric românesc se îmbogăţeşte prin înfiinţarea unei catedre de psihiatrie, condusă de prof. dr. Alexandru ÖLARU, în cadrul Facultăţii de Medicină de la Craiova. Anii 1970—1980 sînt deosebit de fructuoşi în ceea ce priveşte producţiile editoriale cu conţinut psihiatric la nivelul tuturor centrelor universitare ale ţării. Apar o serie de monografii, dintre care menţionăm : „Nevrozele** A 150-aaniversare a psihiatriei româneşti. (1974), „Persoană si devenire" (1976), „Psihozele** (1976) de Ed.PAMFIL şi D. OGODESCU, „Patologia obsesivă** (1973) de M. LĂZĂ-RESCU, sub a cărui redacţie a mai apărut un curs litografiat de psihiatrie în 1982 Reprezentant de seamă al şcolii ieşene. Petre BRÂNZEI a publicat, în 1979, „Itinerarul psihiatric**, iar în 1981 „Psihiatria" (împreună cu Aurelia SÎRBU). Lucrarea „Psihiatrie clinică — ghid alfabetic" (1979) de Aurelia SÎRBU şi colab. realizează o trecere în revistă a termenilor de specialitate ; pot fi menţionate, de asemenea: „Urgenţe psihiatrice" (1983) de V. PREDESCU, L* NICA-UDANGIU, Şt. NICA-UDANGIU ; „Introducere în psihologia medicală" (1974) şi .„Psihosomatica" (1975) de G. IONESCU ; „Nevrozele la vîrsta înaintată" de L. NICA-UDANGIU, Şt. NICA-UDANGIU ; „Psihiatria epidemio-logica" (1983) şi „Psihiatria preventivă** (1986) de V. ANGHELUJĂ, L. NICA-UDANGIU şi Şt. NICA-UDANGIU ; „Medicina psihosomatică" (1981) şi „Psihologia medicală" (1981), „Psihiatrie socială" (1983-1984) de I. C. CUCU. Colectivul de Ia Policlinica Titan a editat, sub conducerea lui C. GORGOS, „Vademecum în psihiatrie" (1985) şi prezentul „Dicţionar enciclopedic de psihiatrie", lucrări ce continuă tradiţia şcolii româneşti de psihiatrie, îmbogăţind-o cu experienţa acumulată pe pian internaţional. Afirmîndu-se în...planul medicmii -româneşti, şcoala de psihiatrie din ţara noastră constituie un factor activ pe frontul promovării sănătăţii mintale, aducîndu-şi contribuţia, alături de celelalte specialităţi medicale, Ia asigurarea vigorii şi sănătăţii populaţiei. 5. ŞOC (cf. fr. choc) © Ciocnire brusca şi puternică a două corpuri (în limbaj comun), în medicină, şocul denumeşte o tulburare bruscă, intensă a funcţionalităţii psihice şi/sau fizice a organismului, apărută ca urmare a unei agresiuni externe. Şocul, ca tulburare fizio-patologică, se caracterizează printr-o „stare de alarmă" (SELYE) concretizată printr-o succesiune de reacţii neurovegetative declanşate de o acţiune bruscă a factorului perturbator. Prin extrapolare, atributul de „şoc" s-a adăugat unor procedee de terapie, pentru a Ie semnala incisivitatea (şoc transfuzional, şoc postoperator). în fiziologie, se foloseşte termenul de şoc apexian pentru a denumi perceperea prin pal-pare pe suprafaţa toracelui a mişcărilor contrac-ti le ale vîrfului inimii. Fiziopatologic, şocul are trei faze : şocul compensat, care începe imediat după agresiune şi corespunde une( faze simpatoadrenergice în care apar reacţii hipercompensatorii ; -.4S0ZŞ0C Soc • în patologia generala, în psihiatrie şocul decompensat, în care mecanismele compensatorii s-au epuizat şi apar semnele clinice de şoc: abolirea senzoriumului şi a motilităţii {bolnavul este intert), hipotensiune, hiperter-mie, scăderea intensităţii bătăilor pulsatile, cianoza ; şocul ireversibil — terminai. Clinic, în şocul decompensat apar : tahicardie, hipotensiune, răcirea extremităţilor, transpiraţie rece, frisoane, cu sau fara agitaţie, o ti -.goanurie, semne a căror intensitate este variabilă în funcţie de faza de şoc. în patologia generală au fost descrise : — şocul aerian (şoc prin suflu), apărut ca urmare a efectelor produse, asupra organismelor, de unda de presiune a unei explozii; ia soldaţii supuşi unor astfel de traume (chiar dacă sînt mici, dar repetate), se descrie o nevroză cu hipertensiune arterială ; —— şocul alergic — determinat de confücúl antigen-anticorp ; — şocul termic (caloric) — ansamblu! reacţiilor organismului declanşate de temperaturile ridicate ; — şocul circulator — în care se produce insuficienţa circulatorie periferică acută, de etiologii diverse (hematogen, vaso-gen, cardiogen) r — şocul hemoclazic — determinat de perturbarea echilibrului coloidal plasrnatic prin absorbţia unor substanţe cuaternare şi mai ales proteicei — *ocul „dé garou" — apărut după înlăturarea bruscă a unui garou care a fost menţinut 60—90 minute ; — şocul prin hematom retroperitoneal — consecinţă a compresiunii plexurilor nervoase paraadrtice de la baza mezenterului ; • — şocul hemoragie — determinat de o hemoragie în care pierderea de masă sanghrnă este de aproximativ 20%; — şocul histaminic — produs de acţiunea vasculotropă a histaminei ; — şocul laringian — a cărui cauză este traumatizarea laringiana- sau obstacolul lari ngian ; — şocul medular — a cărui cauză este cel mai frecvent traumatică ; — şocul obstetrical — apărut în urma manevrelor obstetricale impuse de o naştere patologica ; — şocul operator — determinat de sumaţia agresiunilor pe care o impune desfăşurarea actului operator ; — şocul posttransfuzional — datorat incompatibilităţii de grupă sanguină ; — şocul termodiferenţial — apărut în -urma schimbării bruşte a temperaturii cutanate prin factori externi (soare — apă rece) ; — şocul septic — determinat de bacterié-rhie, mai ales cu germeni gram negativi ; — şocul traumatic — în care cauzele producerii sînt diverse şi* efectele acestor cauze sînt grave şi variate. In semiologia generală sînt descrise ; — şocul astragalian — ?emn clinic de evidenţiere a fracturii bimaleolare ; — şocul diastolic al bazei — semn clinic în pericardita constrictivă (revenirea toracelui în poziţia iniţială în sistolă) ; — şocul „in dom" — semn clinic de evidenţierea hipertrofie! ventriculare, stingi (aspect „globular" al şocului apexian) ; — şocul olecranian — semn clinic de evidenţiere a fracturii de olecran cu deplasare şi hemartroză ; — şocul rotulian — semn clinic apărut în hidrartrozele sau hemartrozele genunchiului. în psihiatrie, termenul şoc este folosit în legătură cu două aspecte : unul psihopatologic şi unui terapeutic. patologia psihiatrică pot apărea diverse reacţii a căror intensitate o depăşeşte pe cea a normalului, ca urmare a impactului cu un factor psjhotraumatizant intervenit brutal şi declanşînd o stare de „incapacitate de răspuns adaptativ" (POROT) sau anumite reacţii „primitive" (KRETSCMMER). Aceste stări sînt tulburări de afectivitate de-terminînd un comportament specific, individul acţionînd „ca un automat" (PREDESCU), fară a putea ulterior să-şi explice şi să explice acest comportament sau avînd amnezia lacunară a momentului. Coroborate fiind cu o stare de modificare a conştiinţei, reacţiile comportamentale apărute în acest context sînt considerate din punct de vedere medico-legal, ca fiind produse în stare de iresponsabilitate. V. PREDESCU sistematizează : reacţiile acute de şoc, cu psihomotr ici tate inhibată (stupoare reactivă) şi cu psihomotr ici tate exacerbată (fuga patologică şi afectul patologic); reacţii acute de subşoc (depresia reactivă inhibată sau depresia anxioasă, reacţiile delirante, reacţiile psihotiee isterice, reacţia pseudocatatonică), unele putînd fi iatrogeniene (-»■ REACŢII). Cel de-al doilea context In care termenul *,$oc“ este folosit în psihiatrie este pentru a caracteriza anumite metode terapeutice, unele dintre ele depăşite astăzi, a căror incisivitate determină trăiri negative de o mare intensitate ; tocmai acest atribut de „şocogen" era Şoc afectiv ; Ştefânescu-Parhon C. ; Ştiinţă şco/m considerat benefic terapeutic. Din această categorie fac parte : şoc cardiazolic (von MEDUNA) — terapie convulsivantă constînd în injectarea intravenoasă a cardiazolului ; — soc chimic — administrarea în doze mari a neurolepticelor din grupa feno-tiazmelor ; — şoc electric (electroşoc) — terapiecon-vulsivantă cu ajutorul curentului electric (singura dintre terapiile de şoc care-, datorită metodelor de „protejare", îşi '' păstrează actualitatea) ; — şoc pireoterapeutic — administrarea unor substanţe piretogene pentru provocarea hipertemiei în scop terapeutic. 6. ŞOC AFECTIV • Termen folosit de PORÓT (1985)* prin analogie cu şocul biologic, pentru a defini starea de dezechilibra acut al unor funcţii psihice, determinată de o traumă psihologică, a cărei intensitate crescută sau bruscheţe în instalare solicită, în mod variabil, disponibilitatea de adaptare a psihismului. Rezultă manifestări psihocomportamentale care se pot încadra sau nu între limitele normale, psihopatologia reacţiilor constituind un capitol distinct al psihiatriei clinice (-* REACŢII PSIHICE, REACŢII PSIHICE PATOLOGICE). 7. ŞOC CARDIAZOLIC -5‘ CARDIAZOL — şoc. 8. ŞTEFĂNESCU-GOÂNGĂtT> test • Va- riantă adaptată pentru România a scalei de inteligenţă Binet-Simon (-*BÎRET(T) test). 9/şTEFĂNESCU-PARHON Constanţa (1903—1987) @ Absolveşte Facultatea de Medicină din laşi în 1927, cu teza de licenţă „Ovarul ca glandă endocrină**. între 1926—1928 este preparator la catedra de farmacie, iar între 1930—1935 medic secundar şi asistent la catedra de psihiatrie din Bucureşti. După obţinerea gradului de medic principal, funcţionează la spitalul Gh. Marinescu. între 1945— 1949 este conferenţiar, iar ulterior, profesor la catedra de psihiatrie. A publicat o serie de lucrări în periodicele de specialitate din ţară şi de peste hotare, atît în domeniul psihiatriei, cît şi în cel al endocrinologiei şi neurologiei. A publicat, de asemenea, o evocare a vieţii şi operei tatălui său, C/ L PARHON. 10. ŞTIINŢĂ • Extensional, termen generic sub care sînt reunite toate teoriile şi domeniile ştiinţifice. Intensional, conceptul de ştiinţă desemnează o anumită formă de cu- noaştere a realităţii, care, spre deosebire de cunoaşterea comună (ancorată în fenomenalitatea sesizată e mpi ric şi e xp fi cată nesistemíc, cu elemente antropomorfice), aspiră să dezvăluie — în modalităţi riguros verificabile şi f într-o expunere discursivă, precis formulată — * legile obiective ce guvernează desfăşurarea proceselor şi- succesiunea evenimentelor. Un ansamblu de cunoştinţe despre un anumit domeniu de fenomene se constituie într-o ştiinţă numai atunci cînd se articulează, pe baza unităţii principiale şi metodologice, într-o teorie coerentă. între componentele structurale ale cunoaşterii ştiinţifice se numără; conţinutul factual (rezultatele observaţie^ şi ale experimentelor) ; ipotezele explicative (care trebuie să fie, în princip u, verificabile) ;i concluziile generalizării conţinutului factual, expuse argumentativ ; ansamblul metodelor de cercetare a fenomenelor ; postulate terpretări filozofice ale investigaţiei. Ştiinţa i nteracţionează activ cu practica sociai-isto-rică : apăruta ca formă distinctă a conştiinţei sociale în antichitate, ştiinţa a preluat, în stadiile ei timpurii, anumite observaţii şi generalizări empirice, desprinse nemijlocit din sfera practicii. în evoluţia sa ulterioară, cunoaşterea ştiinţifică s-a autonomizat din ce în ce mai categoric faţă de evidenţele naive şi prejudecăţile necritice ale simţului comun, desfaşu-rînd o dialectică sui gener.is a propriei sale dez- 31 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 482/ŞTI y Şti int a — Impact ; ŞuţuAl* vol tari, după o logică imanentă, în care se delimitează cîteva etape marcante* Dezvoltarea ştiinţelor experimentale a traversat, de regulă, mai întîi o etapă descriptivă (de culegere obser-vaţîonaiă şi de ordonare analitică a conţinutului factual), urmată de o etapă experimentală (de interpretare sintetică a datului empiric, prelucrat prin cuantificare, ca o condiţie a modelării matematice, şi integrat în construcţii explicative, avTrîcT ca principii anumite ipoteze verificate experimental), ajungînd, în cele din urmă, la etapa axiomatic-deductivă. Sub aspectul perspectivei metodologice de ordin universal-filozofic, ştiinţa din epoca modernă (secolele al XVI-lea — al XVI 1 l-l ea) s-a înscris în limitele metodei metafizice, adoptînd apoi, din ce în ce mai consecvent, principiile gîndirii dialectice. Avînd, o lungă perioadă istorică, doar contacte sporadice cu dezvoltarea tehnicii, odată cu ascensiunea orînduirii burgheze, ştiinţa interferează din ce în ce mai activ cu sfera forţelor de producţie, într-o relaţie de stimulare reciprocă. în urma revoluţiei tehnico-ştiinţifice din ultimele decenii, ştiinţa se transformă efectiv într-o forţă nemijlocită de producţie, făcînd corp comun cu tehnologia şî avînd o contribuţie covîrşi-toare la progresul economico-social al lumii contemporane. în stadiul actual, ştiinţa se caracterizează printr-o dezvoltare accelerată, care se înscrie pe două direcţii conplementare : pe de o parte, diferenţierea tot mai pronunţată a domeniilor de investigaţie ; pe de altă parte, tendtnţa de integrare a rezultatelor cercetărilor strict specializate în anurnite. ştiinţe de sinteză (cibernetica, teoria generală a sistemelor) sau aşa-numitele „ştiinţe de graniţă* (biochimia, biofizica, astrobiologia etc.). Un alt element caracteristic ştiinţei contemporane îl constituie importanţa considerabilă a limbajelor şi metodelor logico-matematice de expunere şi prelucrare formală a datelor, a căror spectaculoasă proliferare face posibilă informatizarea şi utilizarea pe scară tot mai largă a calculatorului electronic în activitatea de cercetare ştiinţifică. 11. ŞUŢU Alexandru (1837—1919) • Medic român, considerat creator al psihiatriei moderne româneşti. Şi-a efectuat studiile în Grecia şi Franţa. Beneficiind de o educaţie umanistă desăvîrşită, se dedică plin de pasiune psihiatriei în contextul în care în România se pîineau bazele modernizării asistenţei bolnavilor mintal ; preocupările şi interesul său pentru psihiatrie şînt evidente din morr>entu? susţinerii tezei de doctorat cu tema „Consideraţii asupra depresiei esenţiale" (Paris, 1865). Iniţiază activitatea didactică în acest domeniu, prin prelegeri benevole susţinute pentru studenţii anului cinci de la Ospiciul Mărcuţa, îr> cadrul cursului de „Clinică a maladiilor mintale" (1867—1868). Medic primar al spitalului Mărcuţa din Bucureşti, timp de 30 de.ani, şr titular al primei Catedre de psihiatrie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti* prof. Ai. ŞUŢU desfăşoară o bogată activitate ştiinţifică şi didactică, dovedind, în acelaşi timp, o remarcabilă capacitate organizatorică. Fondator şi redactor a două dinţre cele mai vechi reviste medicale româneşti — „Gazeta spitalelor" şi „Gazeta medico-chirurgicală" (1867 ; 1870) -, prof. Al. SUŢU este.de asemenea, organizator ai primei' societăţi medicale din ţara noastră. Alexandru Şuţu Tematica lucrărilor sale publicistice se menţine cu precădere în sfera psihiatriei, dar prezintă implicaţii economi co-sociale, medico-legale, ideea determinismului biologic al fenomenelor psihice şi a influenţei factorilor sociali asupra phisismului confirmînd orientarea sa progresistă. în cadrul literaturii medicale româneşti din a dona jumătate a secolului al XlX-lea, lucrarea sa „Alienatul în Şuţu Al. - creatorul psihiatriei moderne ŞUŢ/483 faţa societăţii şi a ştiinţei" (1877) ocupă un Ioc deosebit de important, reprezentînd, de fapt, primul tratat de psihiatrie, de un înalt nivel ştiinţific. Sînt abordate în această lucrare probleme variate ale psihiatriei (semiologie, etio-patogenie, nosologie şi terapie) cu implicaţiile lor judiciare, toate aspectele prezentate fiind ilustrate prin cazuri de Ia Ospiciul Mărcuţa. Cercetarea ştiinţifică' ă prof. Al. ŞUŢU, este marcată de o orientare filozofică progresistă, prin care se pun bazele în esenţă materialiste ale şcolii psihiatrice româneşti. Această tendinţă nouă manifestată prin gîndirea medico-psihiatrică a prof. Ai. ŞUŢU este confirmată şi de alte lucrări ca: „Viaţa şi materia**, „Consideraţii asupra epilepsiei şî maniei epileptice**, „Relaţiuni clinice şi medico-tggale din Ospiciul Mărcuţa**, „Pauperismul, libertinajul şi alcoolismul**, „Studiu me di colega! asupra asfixiilor", „Despre mersul alienaţi unii mintale în România**, „Clasificaţiunea psihozelor** etc. Preocuparea pentru îmbunătăţirea continuă a asistenţei bolnavilor mintal, expresie a umanismului lui Al. ŞUŢU, se concretizeează printr-o bogată şî fructuoasă activitate în acest domeniu. E^te adeptul izolării alienaţilor în spital, în scopul protecţiei bolnavului faţa de mediul cáré a provocat boala, dar şi în scopul instituirii terapiei ge-nérale şi specifice corespunzătoare, aplicată *ntr-un cadru favorabil. Lui Al. ŞUŢU i se datorează introducerea — pentru prima oară la noi în ţară — sistemului „non restraint", profesorul nefiind adeptul metodelor terapeutice brutale. în cadrul Ospiciul ui Mărcuţa, el utilizează ca metode terapeutice ergoterapia, considerată a avea efect reglator asupra „excitaţiei cerebrale", efect „calmant sedativ", îndepărtînd bolnavul de preocupările sale morbide. Hidroterapia, clinoterapia reprezintă alte tehnici terapeutice de largă utilizare. în ceea ce priveşte meloterapia, evidenţierea efectelor favorabile ale acesteia este tot meritul profesorului Al. ŞUŢU, deşi metoda nu a putut fi introdusă în arsenalul terapeutic al Ospiciul ui Mărcuţa din acea vreme. Necesitatea umanizării terapiei psihiatrjce şi a amenajării corespunzătoare a instituţiilor spitaliceşti este ideiea dominantă a preocupărilor, organizatorice ale prof. Al. ŞUŢU. Ca profesor şi efor al „spitalelor civile", prof. Al. ŞUŢU susţine introducerea psihiatriei în sistemul de învăţămînt medical şi ideea construirii unor spitale noi, sistematic şi adecvat amenajate, în vederea tratamentului eficient al bolnavilor mintal. Considerat întemeietor a! învăţămîntului de psihiatrie din Bucureşti şi creator al şcolii româneşti de psihiatrie, prof. Al. ŞUŢU realizează, prin opera sa, terenul fertil pe care va germina psihiatria modernă românească. TTTTTTTTTT TTTT TTTT TTTT TTTT TTTT TTTT TTTT TTTT TTTT TTTT TTTT TTTT TTTT TTTT 1.T • Procedeu de etalonare a testelor psihologice, adică de transformare a notelor brute în note standard. Atunci cînd etalonarea se face în note T, se aplica formula : 10 — Ţ = 50 -J-----(X-X) T în care : T == notă standard ; 50 = constantă ; 10 = constanta ; y = abatere standard; X = media notelor brute ; X = notă brută. Unul din testele psihologice cele mai cunoscute elaborat în nota Ţ este MMPl, 2. T — grup (engl. trai ning) * Metodă educaţi onal-psihoterapeutică în care un grup se întîlheşte în mod periodic, sub conducerea unui conducător specializat, pentru ca membrii săi să înveţe lucruri despre ei înşişi sau despre relaţiile interpersonale, despre dinamica grupului sau despre alte probleme de un interes mai larg privind relaţiile interumane. Scopul acestei metode este creşterea capacităţii de intercomunicare între indivizii care participă la grup şi propriile lor microgrupuri sociale. Grupul T este conceput ca o metodă de studiu al reacţiilor individuale în raport cu concepţiile psihologice universal acceptate. Unii autori le mai numesc grupuri de relaţii umane. In clinică, grupul T poate fi folosit în creşterea eficienţei profesionale a celor care îngrijesc bolnavii psihici, pentru îmbunătăţirea abordării de către medici a relaţiei pacient-medic, pentru lămurirea unor probleme profesionale deosebite în care opiniile nu sînt încă definitiv exprimate. 3. T- tip TETANIC - tip. nocive ale fumatului sînt astăzi recunoscute în întreaga lume medicală. Tutunul (Nicotină Tabacum),' plantă. . 10. TABLOU COMPORTAMENTAL {cf. fr. tabieau) • Expresie cu caracter operaţional referitoare la ansamblul integrat şi dinamic al manifestărilor comportamentale ale unui individ, caracterizate prin relativa lor stabilitate şi persistenţă în timp şi prin valoarea lor: adaptati vă, manifestări sesizate în condiţii concrete de mediu şi într-un interval de timp bine delimitat. Configuraţia tabloului comportamental este funcţie de interacţiunea dintre condiţiile intern-subiectiva (trebuinţe, motive ^scopuri, cunoştinţe, aptitudini, sistem atitudinal etc.) şi condiţiile extern-obiective ale mediului» Tablou : comportamental, perceptiv ; Tabu TAB/A87 Se face distincţie Intre tablourile comportamentale caracteristice diferitelor perioade de dezvoltare psihică, cu semnificaţie relativ ge-generală şi comună? pentru toţi indivizi» care parcurg o anumită etapă de dezvoltare (de exemplu, pübertate, adolescenţă), şi tablourile comportamentale caracteristice diferitelor niveluri de dezvoltare psiho-indi vi duală, care conduc la configuraţii psihologice diferenţiate sau la profiluri de personalitate bine circumscrise (cum sînt cele ale copilului deficient, supradotat, prezentînd tulburări de comportament sau de ordin afect iv etc.). Prin extensie, termenul este utilizat în psihiatrie pentru a caracteriza şi diagnostica în mod unitar şi nuanţat manifestările comportamentale ale bolnavilor psihici. 11r TABLOU PERCEPTIV • Expresie introdusă de PIAGET în lucrările sale privind dezvoltarea stadială a intelectului la copil, pentru a defini ansamblul impresiijgr sau sti-mulaţiilor senzoriale, structurate într-o configuraţie relativ stabilă, care stă la baza urvui act perceptiv, alimenţînd permanent conştiinţa copilului. 12. TABOPARALIZIE (cflat. tobes ; gr. parolysis „relaxare“) • Tulburări neurologice care înglobează atît tulburări de tip tabetic, cît şi de tipul paraliziei generale progresive. Simptomele psihice şi somatice ale paraliziei generale sînt însoţite de tulburări- provocate de leziunile măduvei spinării, determinînd imobilizarea articulară a membrelor, semnul Romberg pozitiv si tulburări de micţiune. 13. TABU (cf. fr tobou : împrumutat dintr-o limbă polineziană) • Interdicţie cu caracter magic sau religios, legată de obiecte sau fiinţe considerate sacre sau’/şi periculoase, originară, ca fenomen cultural, în unele societăţi primitive, dar cu prelungiri, inclusiv sub forme desacralizate, pînă la contemporaneitate. în „Enciclopedia britanică" tabu-ul este definit prin : însuşirea sacră a unor persoane sau lucruri (acestea conţin înd un element supranatural şi fiind primejdioase) ; limitările (interdicţiile) rezultate din acest caracter sacru ; consecinţele sacre (contagiune periculoasă provocată de violarea acestor interdicţii). După WUNDT, „tabu-ul este cel mai vechi cod nescris al umanităţii". Scopul tabu-ului consta în a proteja persoane cu poziţie specială (şefi, preoţi) sau obiecte cărora li se atribuia o valoare deosebită, protecţie îndreptată împotriva tuturor prejudiciilor posibile ; de asemenea, tabu-ul era considerat ca asigurând : protecţie faţă de forţa magică (mana) a şefilor, a preoţilor ; protecţie împotriva pericolelor provocate de contactul cu cadavrele ; prevenire a perturbărilor ce pot apărea în actele vitale importante (naştere, mariaj) ; protecţie a avutului material, pe care II posedă o comunitate sau o persoană. Violarea tabu-u;lui declanşează automat răzbunarea acestuia ; astfel, cel ce a violat tabu-uldevine el însuşi ta hu. Obiectele-tabu sînt investite cu o forţă magică particulară ; prin atingerea lor această forţă se descarcă şi poate provoca chiar moartea subiectului în cauză. De aceea, contactul cu preoţii şi regii (persoane-tabu) trebuie făcut prin intermediari. Tabu-uri permanente sînt preoţii, şefii, regii, morţii ; tabu-uri pasagere sînt legate de anumite stări (nienstruaţia, graviditatea, vînătoarea, pescuitul, poziţia de războinic). Prohibiţiile-tabu se referă la anumite obiecte de alimentaţie, activităţi, mişcări, relaţii ; tabu-ul este în acelaşi timp sacru, periculos, impus ; contra-tabu-uri sînt lucrurile comune, ordinare. Tabu-ul este rădăcina interdicţiilor morale şi a legilor. El ascunde şi teama de demoni, de forţe magice provocatoare de rău (tabu-ul trimite la o teamă obiectivată). Psihanaliza aplicată în nevroze arată faptul că există persoane civilizate care şi-au creat prohibiţii-tabu ; nevroza obsesională este, din această perspectivă, „o maladie a tabu-ului". O primă analogie ar consta în faptul că prohibiţiile obsesionalilor şi cele ale tabu-urilor sînt, aparent, slab motivate (în sensul că nu au o motivaţie reală, obiectivă). La primitivi, prohibiţiile tabu, foarte vechi, se păstrează prin tradiţie şi se transmit prin autoritatea paternă ; ele devin părţi integrate „organic" în viaţa descendenţilor. în totemism, de exemplu, existau două prohibiţii fundamentale : interdicţia de a ucide animalul-totem ; interdicţia raporturilor sexuale cu indivizi aparţinînd aceluiaşi totem. Tabu-ul reprimă tentaţiile cele mai vechi ale omului ; individul devenit el însuşi tabu pentru că a violat un tabu este periculos pentru ceilalţi, exemplul său putînd incita pe alţii la un gest identic ; 488/MB Tabu ; Tabufa rasa în plus, el provoacă, prin actul sau, în vi dia şi gelozia celorlalţi. Forţa magica a tabu-ului consta în puterea acestuia de a induce omul în tentaţie. Experienţa psihanalitică vede în excesul prohibiţiei-tabu faptul că există o ambivalenţă afectivă, identică celei din nevroza obsesională : alături de o tandreţe puternică, un sentiment inconştient de ostilitate ; ostilitatea este reprimată printr-un exces nemăsurat de tandreţe, care poate îmbrăca forma unei angoase (fară această angoasă sentimentul de tandreţe nu ar putea menţine sentimentul opus). Ostilitatea inconştientă este disimulată adesea printr-un ceremonial. Analogii pot fi derivate şi dintr-o altă trăsătură a tâ-bu-uri lor î n mental itatea pri miti vâ, aceea de a exagera importanţa (valoarea) unei anumite persoane, de a-i atribui o putere nelimitată, putere pe măsura căreia îi atribuie şi o responsabilitate mare. Delirul de persecuţie al paranoicului repetă modelul relaţiei tată-fiu : fiul 11 investeşte pe tată cu o mare putere; neîncrederea faţă de tată se degajă din această putere pe care fi ui o investeşte ; persecutorul este inconştient ridicat la rangul de tată, devenind astfel responsabil de necazurile persecutatului, deci ale victimei. Actul obsesionai este aparent un act de defensă contra interdicţiei, dar, în realitate, în mod inconştient ritualul obsesionai reproduce interdicţia. Ceremonialul tabu traduce, în aparenţă, respectul (aşa cum este perceput si realizat în mod conştient) : inconştient el semnifică o pedeapsă, reprezintă o razbunare faţă de lege (sau de persoana investita cu puterea seducătoare). Atitudinea ae osiuitaie se leagă de complexul patern din copilărie. Există tabu-uri privind morţii şi tabu-uri privind numele ; există un tabu care interzice pronunţarea numelui persoanei decedate. Primitivii consideră numele ca parte esenţială a realităţii. Şi în lumea civilizată omul. face legătură între nume ş; persoana care îl poartă, numele devenind un fel de proprietate concretă a persoanei, pentru că inconştientul îi atribuie o mare importanţă. Primitivii credeau că pronunţînd numele mortului, acesta se ridică împotriva celor vii (întrucît sufletul decedaţului devine demon, a pronunţa numele lui înseamnă a stimula acest demon). La omul modern apar „reproşurile obsesio-■nate" în legătură cu moartea unei persoane iubite (individul îşi reproşează faptul că a contribuit la această moarte) ; în mod inconştient există la baza unor astfel de reproşuri o dorinţă a cărei împlinire ar fi provocat moartea persoanei respective — reproşul vine împotriva dorinţei inconştiente. O iubire puternică ascunde o ostilitate disimulată, în cazurile în care există o fixaţie intensă a sentimentului la o persoană anume; Practic, ambivalenţa este prototipul activităţii umane, dar în mod normal această ambivalenţă nu provoacă reproşuri obsesionale* Primitivii, ca şi obsesionalii, aveau o viaţă afectivă intens ambivalenţă. La primitivi intervine în plus mecanismul de defensă numit proiecţie. Astfel, tabu-ul are la origine ambivalenţă afectivă, el se naşte din opoziţia dintre o durere conştientă şi o satisfacţie inconştientă (simulare şi raportare la moarte). Intre aceste două trăiri afective se produce un conflict a cărui rezolvare se face pin proiecţie : ostilitatea inconştientă este detaşată de persoana care o resimte şi este proiectată în- exterior (decedatul este plîns, dar el devine un demon, un duşman, un rău-făcător). in manifestările nevroticilor există resturi atavice a căror represiune (refulare) necesita un mare efort psihic. Cu-vîntul „tabu" este el însuşi ambivalént : înseamnă sacru şi impur. FREUD vorbeşte despre remuşcări le-tabu ca fi ind cea mai veche formă a remuşcări i în genere, a conştiinţei morale. Ori de cîte ori există o interdicţie, în spatele ei există şi o dorinţă inconştientă (de exemplu, porunca „să nu ucizi" vine ca interdicţie la dorinţa omului de a ucide). „Tabu-ul ca şi legea morală, reprezintă o atitudine ambivalenţă a omului faţă de impu Isi unea la crimă" (FREUD). Î4. TAWLA RASA (lat.) • Concept central al filozofiei şi psihologiei empirice, conform căruia toate ele mente le cunoaşterii provin din experienţă, opus poziţiei raţionaliste care susţine provenienţa înnăscută a unor idei sau cel puţin prezenţa unuj potenţial înnăscut de idei. . „Tabula rasa" (sintagmă latină) este folosită de empirişti ca metaforă pentru a descrie mintea umană la naştere, o tăbliţă curată, netedă, fără nici un şemn (idee). ARISTOTEL face primul această comparaţie în „De anima" (cartea a treia), comparaţie reluată ulterior şi de alţi filozofi. De regulă, conceptul i se atribuie lui John LOCKE, care în lucrarea sa polemică „Eseu .asupra înţelegerii umane" neagă existenţa oricăror principii şi idei înnăscute, comparînd mintea cu o feerie albă fifără nici un caracter, fără nici o literă" şi fundamentînd.în acest fel premisa cunoaşterii doar prin experienţă, G. W; LEIBNIZ a respins categoric acest punct de vedere> susţinînd că fără o anumită disponibilitate moştenită de a prelucra informaţia, fară o capacitate operaţională prefor-mată, ideile ar rămîne permanent exterioare minţii, incapabile de a primi altceva decît Tctcepam W ; Tachystin . 16* TACHYSTIN(M} Germania • Soluţie uleioasă de hidrotahisterol cristalizat. Realizează o creştere a calcemiei prin fixarea mai bună. a calciului, în cazurile cînd valorile sînt i nferioare nivel ului normal. I ndicaţia majoră o constituie hipoparatiroidia. Produse similare sînt : TACHYDONÎM) Ungaria; AT-10(M> Germania. 17. TACITINiM) Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Greciar Iugoslavia, Olanda, Germania — DCÍ Benzoctamina e Tranchilizant cu structură chimică aparte, de tip N-met i 1-9,10-etanoa ntr ace n-9 (10 H)- m e t i la m i nă, cu acţiune anxiolitică şi uşor miorelaxantă. Efectul, secundar care trebuie semnalat. este hipotensiunea, cu excepţia căreia are in ge nerai, o bună toleranţă. Produse similare j t TAClTAL(M) Brazilia TACIT! L halucinaţii HAPTICE halucinaţii. 20. TACTILEU) iluzii (cf. lat. tactus „simţul pipăitului") • Tulburări de percepţie în sfera sensibilităţii tactile, cu caracter normal-fiziologic (de exemplu, iluzia tactilă a lui ARISTOTEL, fenomenul kinetohaptic sau de mişcar.e aparentă Benussi) sau patologic (incluse de unii autori în halucinaţiile tactile), în domeniul psihopatologic iluziile tactile se întîInesc în : intoxi câţi i (cu cocaină, haşi ş, LSD), tulburări funcţionale, Iezi uni ale analizatorului tactilo-kinestezic, psihoze alcoolice (acute şi subacute) şi de involuţie, sindroame febrile etc. 21. TACTOGNOZIE cf. (lat. tactusl gr,. gnosis „cunoaştere") • Capacitatea de a recunoaşte obiectele şi fiinţele prin simţul tactil. 22. „TAEDIUM VITAE" (lat. „dezgust de viaţă") - sin. OTIUMOSIS ALIOSIS - ' SPLEEN. 23. TAFIL(M) Germania — DCI AIprazolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tîp 8-clor-1-metii-6-fenil-4H-s-triazolo/4,3-a/ /1,4/benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică. Este contraindicată administrarea în timpul sarcinii. 24. TAFOFILIE (cf. gr. taphos „mormînt, înmormîntare" ; philia „dragoste") • Atracţie morbidă pentru morminte şi cimitire; ar fi unul din semnele imaturităţii prin fixaţie în stadiul anal, fiind deseori însoţită (după MICHAUX) de coprofilie. Întîlnită în nevrozele de dezvoltare, nu trebuie confundată cu bravada adolescentului. 25. TAFOFOBIE(P) (cf. gr. taphos phobos „frică") • Frică patologica nejustificată de a nu fi îngropat de viu. Poate fi însoţită de o serie de precizări testamentare, uneori deosebit de sinistre, care să evite producerea evenimentului. A fost descrisă de E. MORSELLI, în 1886. În timpul bombardamentelor: sau după cutremure de mare amplitudine, această fobie poate lua, reactiv, un caracter epidemic în zonele afectate. 26. TAHI- (cf. gr. tachys „rapid") • Element de compunere care introduce semnificaţia de „rapid", „accelerat". 27. TAHI ARITMIE (cf. tahi- ; o- „fără- ; rhythmos „ritm") •Tulburări de ritm cardiac caracterizate prin neregularitate absolută a contracţiilor cardiace, dar păstrînd un ritm rapid. Ele sînt percepute de bolnav sub forma unor palpitaţii neregulate, mai mult sau mai puţin frecvente. în ciuda benignităţii lor pro-priu-zise, creează subiectului o permanentă stare de anxietate, acesta realizînd „intercritic“ o adevărată anxietate de aşteptare. 28. TAHIATETOZĂ (cf. tahi- ; gr. athetos „care nu se supune^ unei reguli stabilite") • Hiperkinezie extrapiramîdală care se manifestă asemănător sindromului picioarelor neliniştite (restless legs), dar de care trebuie insa diferenţiat. 297 TAHTCÂRDÎE — circumstanţe psihiatrice (cf. toh/- ; gr. kardia „inimă") • Creşterea frecvenţei cardiace peste valorile fiziologice corespunzătoare vîrstei, sexului şi stării de antrenament (în medie de 70—80/minut). Poate evolua asimptomatic sau poate fi resimţită de bolnav ca palpitaţii ; prin acest din urmă simptom» tahicardia poate apărea în cadrul tulburărilor nevrotice (aşa-zisa „nevroză cardiacă"). Tahicardia ortostatică (creşterea frecvenţei pulsului la modificarea poziţiei din cHnostatism în ortostatism) apare în convalescenţă, la persoanele astenice, în labilitatea neuro vegetati vă, precum şi ca efect secundar în tratamentul cu neuroleptice şi sedative. în aceste circumstanţe „psihiatrice", tahicardia este de obicei sinusală (accelerarea ritmului peste 100/minut, putînd atinge valori de 140—150/minut). Trebuie excluse prin anamneză în primul rînd condiţiile de efort fizic, ingestia de alcool şi cafea, fumatul, administrarea unor substanţe ca efedrina, izoprotere-nolul, nitr.itul de amil, atropină, stările febrile, hipertiroidismul. lahiîagie ; îahifemie ; Tahikînezie; Tahipsihie 7AH/491 Astenia neurocir.culatorie, sindromul Da Costa (cordul iritabil, „cordul de soldat"), nevroza cardiacă şi nevroza tahicardică sînt sinonime (ieşite din uzul curent) care circumscriu un cadru nosologic bine definit de medicina psihosomatică. Inclusă în tulburările cardiovasculare funcţionale, alături de extrasistole, pseudo-angor, tahicardia este de fapt o modificare somatică a unor eţnoţii fundamentale : anxietate, depresie, -minié (CUCU, 1981). Personalităţile la care se relevi aceste tulburări au frecvent trăsături de hiperexcitabilitate, obsesive şi de tip isteric şi dezvoltă simptome nevrotice de tipul anxietăţii, cu localizare cardiacă a diverselor fobii, la naştere astfel un adevărat cerc. vicios, în care tahicardia (paroxistică) însoţeşte stările de angoasă şi, invers, poate fi declanşată de stări le de tensiune. Anxietatea este un simptom constant-care capătă valori crescînde, paroxistice, în contextul apariţiei tahicardiei şi extrasistolelor. Se pot asocia tulburări funcţionale şi cene-stopate la nivelul altor aparate. G. IONESCU (1975) subliniază implicaţiile imediate pe care le au anxietatea, angoasa, fobia, în general stările de afect, asupra ritmului şi forţei con-tractile a inimii, tahicardia nefiind singura manifestare, Ia ea adăugîndu-se algii precordiale sau aritmii. Tulburările funcţionale cardiace (declanşate deseori de o situaţie ps i hot r a u mat izantă de tipul despărţirii, a fricii de a fi rejectat, abandonat, de a rămîne singur, o pierdere, o decepţie) au fost semnalate de FREUD încă din 1895, cu ocazia descrierii celebrelor sale cazuri . Ele continuă să fie prezente în patologia nevrotică de stres, tahicardia fiind un simptom frecvent «■! bolnavilor; care solicită consultaţii în ambulator. 30. TAHI FAG IE (cf. tahi- ; grphagein „a mînca") • Accelerarea ritmului de alimentare, ingerarea alimentelor realizîndu-se parţial măş- ti cate ; este întfinita în manie, schizofrenie, oligofrenie, dementa 31. TAHIFAZIE (cf. tahi-; gr. ph as is „cuvînt") - sin. AGITOFAZIE, TAHIFAZIE TAHIFEMIE. 32. TAHIFEMIE (cf. tahi- ; gr. phem& .„mesaj") - sin. AGITOFAZIE ; TAHIFAZIE ; TAHIFRAZIE; TAHILALIE ; TAHILOGIE • Tulburare a limbajului constînd în accelerarea ritmului verbal, apărută în cadrul stărilor dé agitaţie* (în special în accesul maniacal, intoxicaţia cu substanţe nooanaleptice. — cofeină, amfetamine etc.), în sindroame confuzionale, parkinsoniene. în palilalie, întîlnită în dé-menţele seni le şi prese ni le ? sindroameîe pseudo-bulbare şi parkinsoniene, tahifemia este asociată cu iteraţia. 33. TAHIFILAXIE (cf. tahi- ; gr. phylaxis „protecţie") • Scăderea progresivă a răspunsului organismului la acţiunea unei substanţe active farmacodinamic administrată repetat. 34. TAHIFRAZIE (cf. tahi-; gr. phrasis „vorbire") — sin. AGITOFAZIE ; TAHIFAZIE î TAHILALIE TAHIPSIHIE. 35. TAHIFRENIE (cf. tahi- ; ■ gr. phren „spirit") TAHIPSIHIE. 36. TAHIKÎNEZIE (cf. tahi-; gr. kineşis „mişcare") • Formă de hiperkinezie caracterizată prin imposibilitatea bolnavului *de a sta pe loc, tendinţa lui de a se afla într-o continuă mişcare. Apare în stările de manie ; împreună cu akatisia formează un sindrom caracteristic manifestărilor extrapiramidale induse de terapia neuroleptică. 37. TAHILALIE (cf. tahi- ; gr. lalein „a vorbi") — sin. AGITOFAZIE ; TAHIFAZIE ;; TAHIFRAZIE TAHIFEMIE. 38. TAHIPSIHIE (cf. tahi- ; gr. psyche „suflet") — sin. TAHIFRENIE e Tulburare a gîndirii, constînd în accelerarea ritmului idea-tiv, la care se adaugă o dispoziţie expansivă, creşterea ritmului şi debitului verbal, realizîndu-se o accelerare globală a proceselor!. ' psihice. Se întîlneşte în manie, \.i intoxicaţii (cofeină, amfetamine, alcool), în debutul paraliziei generale. în cadrul accesului maniacal, deşi discursul bolnavului impresionează adesea auditoriul prin rapiditatea asociaţiilor, voíumui amintirilor evocate, bogăţia imaginativă etc., 4S2/1 AH Tmzer fM);; Taijin Kyofu Ţgfamus un examen atent relevă o gîndire dezordonată, haotică, îmbrăcînd aspectul fugii de idei. Tahipsihia, departe de a ameliora randamentul activităţii intelectuale; diminueaza de fapt eficienţa acestuia. 39. TAH1RITMIE (cf. tahi-; gr. rhythmos) TAHICARDIE. sin. 40. TAHiSTEROL • ;Steroid qti acţiune farmacodinamică asemănătoare cu cea a hormonului paratiroidian. 41. TA!ZER(M) Japonia — DCI Mec lozinci • Tranchilizant, derivat difehîlmetan de ţip 1 -(p-clor-a-fe ni I. benzi l)-4-(m-meti I benzi l)-pi pe râzi nă, cu acţiune marcat sedaţi vă, hipnotica şi antiemetică. Se utilizează în special în asociere cu neuroleptice incisive. 42. TAIJIN KYOFU(F) (antropofobie japoneză) • Aspect transcuîtura! al fobiilor de relaţii sociale, care apare la populaţia japoneză. Intre simptomele acestei fobii particulare intră teama de a privi pe cineva în faţă şi de a emana un miros dezagreabil (care afecta aproape 1/5 dintr-un Iot de studenţi nevrotici - KASAHARA, 1974). Există tentative de comparare a acestor fobii (specific japoneză) cu agorafobia, unii autori consjderînd-o drept un veritabil exemplu de patologie transculturală, sens în care sînt prezentate comparativ principalele elemente ale simptomatologiei celor două fobii : TABEL nr. CLXXXIX TaijinKyofu Agorafobia sexul Vîrsta apariţiei variaţii ale prevalenţei rangul naşterii asocieri psihopatologice cronicizare probleme sexuale repartizată egal la pubertate, rară după 40 de ani mult mai crescută după cel de al doilea război afectează preponderent primul născut timiditate, teamă de a nti-i răni moral sau fizic pe ceilalţi foarte importantă neimportante mai frecvent Ia femei mai ales în a treia decadă a , vieţii şi după mai crescută Ia începutul secolului neimportant teama de leşin, tulburări voîî-ţionale, atacuri de panică relativă prezente, insatisfacţie sexuală, alte probleme Au fost incriminaţi factori educaţionali specifici ; astfel în primele luni de viaţă apar deosebiri nete între cultura orientală şi cea occidentală în ceea ce priveşte efectul vocalizării (W. CA UD ILL, 1972). La vocal izarea negaţi vă a copilului, mamele japoneze răspund mai prompt decît cele din cultura occidentală. In occident, copilul este lăsat şi încurajat să se joace şi să descopere roluri de adult ; în civilizaţia niponă, copilul este orientat spre un comportament mai dependent faţă de părinţi* încurajat să solicite protecţia părinţilor, să se alinte singur (comportament aparte, denumit „amae“ — T. DOI, 1973) şi nu este niciodată agresat verbal. Discreţia comportamentului sexual al familiei japoneze are, se pare, un rol. important în comparaţie cu „exuberanţa" occidentală, datorită căreia copilul, percepe unele comportamente (îmbrăţişări, sărutări etc.), ca nişte agresiuni faţă de mamă. Psihanaliştii japonezi susţin că în apariţia fobiilor, au o importanţă particulară conflictele de dependenţă, fară să delimiteze clar etiologia sindromului Taijin K/ofu. 43. TA LA MUS (cf. gr. thalamos „cameră") • Structură nervoasă, aparţinînd diencefalului, care face legătura între acesta şi telencefal. Anatomic, pe baza criteriilor topografice, cito-arhitectonîce şi de conexiuni, talamusul este format din numeroşi nuclei de substanţă cenuşie, delimitaţi prin lame de substanţă albă, delimitarea fiind însă Imprecisă. Criteriile fiziologice, bazate de regulă pe cercetări experimentale la maimuţe şi pe studii stereotactîce, sînt şi ele relative, determinînd clasificări anatomo-fizi ologi ce variate. Considerat pînă Talamus conexiuni, funcţii TAL/m acum .ca, fiind esenţialmente staţie de releu senzitiv, talamusuluî 1 se atribuie astăzi funcţii vegetative, importante, funcţii de releu pentru mîndu-se în senzaţie primară, în fenomen conştient dureros, cu individualitate. Aspectele afective ale durerii (caracterul ei emoţional) 'ÚQEHX ■CEREBRAL TALAMUS îNEURONl TALAMO -CORTiCALl) TRUNCHI CEREBRAL SI MĂDUVĂ (NEURONI SPINO SI TRUNCHIUL 0 TA LA MICI) GANGLIONI SENZITIVI-• >SENZORIALI ÚBQMEM. mi formaţiunea reticulată (fiind deci Implicat în starea de veghe) şi, de asemenea, rol în motricitatea organismului. Funbţia de releu a talamusuluî este asigurată de faptul că, la acest nivel, se află al treilea neuron pe traseul căilor sensibilităţilor specifice cu punct de plecare medular. Talamusul este conectat bilateral cu trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul, corpii striaţi, cortexul cerebral aVînd (prin aceste conexiuni) un rol esenţial în integrarea senzaţiilor primare la nivel, cortical (durere sau plăcere). Talamusul este un pentru important de integrare a senzaţiei dureroase, fiind implicat în medierea ei intranevraxială. tn acest „avanpost “ cor-tîcaj (EXARCU), recepţia dureroasă este modificată cantitativ şi calitativ, căpătînd — la nivel talamic — o nuanţare afectivă, transfor- sînt conferite de relaţiile talamusuluî cu sistemul limbic, conexiunile cu scoarţa cerebrală oferă elementul de individualitate, iar conexiunile cu sistemul nervos vegetativ conferă particularităţile modificărilor vegetative ce însoţesc percepţia dureroasă. Funcţia vegetativa este probabil rezultatul conexiunilor bilaterale pe care talamusul le realizează cu hipotalamusul, tot de acestea fiind probabil legaţi intervenţia organului în viaţa emoţională. La nivel ţalamic, substanţa reticulată activatoare prezintă conexiuni reprezentate de formaţiunea int raia mi nară, împreună cu nucleii paraventriculari, stimularea acestor structuri determinînd un „răspuns r e c u r e nt “. Nuci eu la n t e r i o r ta la m i c face pa rte din circuitul Papez, format din structuri implicate în procesele de memorizare. Semiologia 494/TÁL falamus : sindroame ; Talamicâ - demenţa Cifrele indicd cîmpurile corticaîe: MD-nucleul tatamié medial dorsal; P+DL -nucleii tatamid lateral dorsal si pulvinar; po -aria preoptica; CS-corp striat U~ urechea. talamîcă antrenează atît elemente neurologice, cît şi psihiatrice. Se individualizează astfel cîteva „sindroame talamice44, în cadrul cărora domină simptomatologia neurologică : • sindromul talamic „clasic*4, postero-la-teral, descris de DÉJÉRINE şi ROUSSY, este esenţialmente de origine vasculară. Este dominat.de tulburări de sensibilitate polimorfe şL variabile, caracteristică fiind hiperpatia, accentuată în timp şi manifestată prin integrarea în durere a oricărui tip de sensibilitate, orice stimul de-ve nind dureros şî pembi ILocalizarea stimulilor în spaţiu şi timp este deficitară. Sînt, de asemenea, caracter+stire durerile spontane, meteorosensibilitatea şi accentuarea senzaţiilor dureroase sub influenţa zgomotelor, a stărilor emoţionale. Aceste dureri spontane durează ani de zile, determinînd un răsunet psihoafectiv deosebit. O altă caracteristică a acestui gen de durere o reprezintă faptul că nu cedează la nici un tip de medicaţie (analgeţi că, tranchilizantă, anxiolitică, antidepresivă etc.). Se asociază frecvent cu tulburări de motricitate , un aspect specific fiind „mîna ta-lamică44. Se mai descriu tulburări de schemă corporală, ce pot merge pînă la anosognozie, în cazul asocierii unor leziuni parietale. Se pot presupune leziuni corticaîe şi cînd sînt asociate sindromului talamic manifestări epileptice, tulburări psihice, apraxie, afazie ; • sindromul senzitiv cheiro-oral (GARCIN > şi LAPRESLE), care asociază tulburărilor descrise mai sus şi senzaţia de frig sau - cald apărută în regiunea periorală şi la membrul superior homolateral, precum şi tulburări de motricitate în zonele respecţi ve ; • Sindromul arterei talamo-perforate (sindrom antero late ral) se caracterizează mai ales prin tulburări de motricitate ; • sindromul, talamic median asociază tulburărilor senzitive modificări vegetative şi tulburări psihice variabile (alterări moderate ale funcţiei mnezice sau manifestări halucinatorii, demenţiale, confuzionale etc.). Schemă wcle/ior talâhici si a commm pruipale. Á-orupul n uc leilor an tenori; MD ^nucleul medial dorsal ,P-pulvinar; LO*nucleuL lateral dorsal; LP -nucleul lateral posterior; VAL'hucteui ventral anterolateral; Vil -nucleul ventral■ lateral ventral (ventral lateral intermediar) jilPL -nucleul- Ventral posterőlateroi; VPM-nucleul ventral po-steromedial; COL -corpul geniculat lateral; CGM-corpul •• geniculat medial. Tulburările psihice sînt greu de legat de leziuni circumscrise anatomic, aceste leziuni afectînd, de regulă, mai mult sau mai puţin teritoriile din jur. Apar frecvent tulburări de memorie (sindromul Korsakov). Se mai descriu hipersorrmie, Rarcolepsie, care-apar însă în cazul asocierii la leziunea talamîcă a unor leziuni ale fasciculului reticulat mezencefalic. „Demenţa talamîcă44 este o noţiune ce cuprinde aspecte etiologice şi clinice diverse, de regulă leziuni vasculare bilaterale talamice. Simptomatologia psihică apare constant în tumorile .talamice şi se caracterizează mai.al.es prin, independenţa manifestată în raport ,qu simptomatologia specifică hipertensiunii intra-craniene. Ea., include tulburări de memorie, apatie ce.poate merge pînă la mutism akirietic. Leziunile vasculare sau de altă natură, bilaterale şi întinse se soldează cu tulburări de comportament şi afectivitate, agitaţie, rîs nemotivat, alternanţa apatiei cu stările euforice, halucinaţii auditive sau vizuale, stări oniriceeţc. 44. TALAMÎCĂ — demenţă (cf. gr, tha-lamos „cameră4*) • Forma particulară de demenţă, caracterizată prin abolirea sau diminuarea iniţiativei motorii şi a spontaneităţii', însoţită de prezenţa unor mişcări anormale. Leziunile sînt decelabile la examenul anatomor patologic sub forma encefalomalaciei sau a altui tip de leziuni degenerative. Talamoperîorat *s> sindrom ; Talent; Taiisman TAU495 45. TALAMO-HIPOTALAMO-RUBRIC(S) sindrom • însumează următoarele principale elemente : • sindromul răspîntiei hipotalamice, caracterizat prin : hemiplegie moderată, mişcări coreo-atetozice, tulburări ale sensibilităţii profunde, astereoagnozie ; • tulburări cerebeloase : adiadotoldnezie, tremurături intenţionale, hemiasinergie ; • hemianopsie homonimă; • agitaţie cu anxietate, alternînd cu de-pr esi e-insom ni i. Etiologic este, cel mai frecvenx incriminată, arterioscleroza. 46. TALAMOPERFORAT(s> sindrom • Descris de SAGER, determinat de obstrucţia pediculuiui *taIamoperforat. Clinic, se remarcă tulburări de sensibilitate, localizate la membrul superior şi la faţă, hemisindrom cerebelos şi mişcări coreoatetozi ce, anxietate, depresie, insomnii, 47. TALASOFOBIE(F) (cf. gr. thalassa „mare" ;phobos „fri.că**) • Frica de mare, valuri, furtuni, de călătoria pe mare în genere, formă de fobie excepţional de rară. Nu trebuie confundată cu „teama cochetă" de mijlocul de transport: specific unei epoci, în prezent manifestată de călătoria cu avionul. 48. TALASOTERAPIE (cf gr. thalassa; the-rapem „îngrijire44) « Cura prin băi de mare ca^e ar: avea după -ANGHELUŢ-A şi NIGA-UDANGIU, un rol important în prevenirea bolilor psihice prin mecanism indirect — căli rea fizica» 49. TALENT (cf. fr. talent ; vezi lat. tăierii um „monedă de valoare mare") • Sistem de aptitudini superior dezvoltate sau combinare originală de aptitudini, care asigură şi facilitează realizarea de performanţe într-o anumită sferă de activitate (ştiinţă, tehnicăg artă, medici fia etc:) şi -producerea de creaţii sau de valori originale. In limbajul curent, termenul este utilizat mai ales în legătură cu -diferitele domenii ale artei (talent literar, talent muzical, talent actoricesc etc.), dar fera de manifestare a talentului este mult mai larga, cuprinzînd practic toate formele de act i «tate umană (talent pedagogic, talent oratoric, talent în munca de cercetare ştiinţifică sau de organizare). înţr-o definiţie sintetică, talentul ar fi expresia interacţiunii dintre aptitudinile individuale, motivaţia pentru creaţie, înclinaţia spre munci şi condiţiile social-educaţionale şi de activitate în care sînt stimulate şi valorificate dispoziţiile native ale indiviudluî. Condiţiile talentului sînt determinate deci de motivaţia şi atitudinile creatoare, de factorii educaţionali şi soci o-cul.tu rali, de • exersarea într-o sferă de activitate (care asigură dezvoltarea superioară a aptitudinilor şi inte rco-relarea lor), dar şi de înzestrarea nativă, respectiv de particularităţile anato mo-f izi ol ogice înnăscute, inclusiv ale sistemului nervos central (mai ales în domeniile artistice), care reprezintă premisele naturale ale aptitudinilor. O treaptă superioară de dezvoltare a aptitudinilor individuale, soldată cu producţii ori* ginale de importanţă istorică, o constituie geniul. în mod abuziv, talentul (mai ales artistic) a fost privit ca apanaj âl personalităţilor pâtofogice sau suferinde" de o afecţiune psltrîcă majora (de exemplu, EMlNESCU, Van GOGH, GAUGUIN etc.). concepţie care continuă astăzi să existe în forme disimulate sau manifest-polemice (-^APTITUDINE, GENIU). 50. TALISMAN (cf. gr. telesma „rit") • Obiect marcat prin semne simbolice (obiect-simbol), investit cu putere magică (purtător de şansă, de noroc, protector împotriva neşansei, a nenoroci ri lor, a duşmani lor); specific religiilor primitive. Se alegea ca taiisman o piatră preţioasă sau semipreţioasă, un obiect din metal nobil, cel mai ades de aur, purtînd diferite incrustaţii, formule, sémríe astrale. Orice obiect, de obicei un obiect parţial şi miniatural, poate deveni obiect-talisman în măsura în care subiectul. îi acordă o putere magică. Din punct de vedere psihologic şi psihopatologic, purtătorii şi păstrătorii de ta-lismane sînt personalităţile obsesive, nevroticii obsesionali — în genere toate persoanele la care funcţionează o gîndire magică, primitivă. 51. TALIU — intoxicaţie • Sărurile de taliu (în special sulfatul şi acetâtul.) sînt toxice generale. în cazul intoxicaţiei cronice, posibilă în industria chimică, sticlărie, cosmetică, 496f TAL Joíoíen Jgtnbufmi A. ; Tamilon (M) ; Tanafol(U) construcţii (suduri metalice), se dezvolta în tablouf clinic o simptomatologie care poate orienta subiectul către psihiatrieîn ambulator : cefalee, insomnie, agitaţie, polinevrită, însoţite de tulburări funcţionale în sfera digestivă. Diagnosticul poate fi realizat prin punerea în evidenţă a toxicului . în urină. 52. TALOFEN(M) Italia — DCI Promazina m Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip .10-(3-dimetilaminQpropil)fenotizină cu acţiune sedativa (inferioară cîorpromazinei) şi antiemetică; este util în tratamentele de întreţinere ale psihozelor cronice şi în stările psi ho pat ol de. 53.TA1PRAM1N(M) Mexic ^ DCI Imipra-mina © Anti depresiv timoleptic derivat di-benzazepinic de tip 5-/3-(di meti la mi no) pro pil -10,11-dihidro-5H-dibenzi/b,f/azepină, cu acţiune antidepresivă cu spectru larg, incluzînd depresia endogenă ; se pretează şi se recomandă asocierea cu neuroleptice bazale în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent (12— 14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd riscul recăderilor (în nevroze minimum trei luni, în psihoze şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDÉPRIN^M), . 54. TAMATE(M) SUA - DCI Meprobamat # Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2rmeţiJ-2-propj 1-1 J3-propandioi. dicarbamai^ -cu acţi une sedativ-anxiolitică, anticonvulsi vantă ŞijJŞGr. hipnotica^ EsteJjidicat In. nevxozercu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tre'me.nş, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putîndu-se realiza un „mic sindrom de abstinenţă“. Industria noastră farmaceutică II produce sub numele de MEPROBAMATw. 55. TAMBURINI Augusto (1848—1919) • Psihiatru italian. A studiat medicina la Bologna, orientîndu-se către psihiatrie ; a lucrat trei ani cu C AR L OLIV I. Di n 1876 a fu neţi o nat la Universitatea din Pavia, unde a lucrat cu LOMBROSO. în 1877 a devenit directorul Institutului de Psihiatrie; în sfera preocupărilor sale au intrat alcoolismul, tulburările psihice consecutive pelagrei, idioţia şi încercarea de localizare cerebrală a tulburărilor psihice, fiind în general. un adept convins al curentului neurologic-mecanicist în psihiatrie. în amurgul vieţii, TAMBURINI a publicat o lucrare de amploare şi de o înaltă ţinută ştiinţifică despre „.Asistenţa alienaţilor în Italia şi alte ţări“ (1918), considerată cea mai. bună sinteză a Augusto Tamburini organi zarii asistenţei psihiatrice în Eurépa Ia sfîrşitul secolului al XlX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-fea. 56. TAMlLANiM> Argentina ---------DCI Pe- molina • Psihostimulent, derivat feni letila-minat de. tip 2-aGMi^54enU^2<>xaz^ fără • efecte sîmpati corni met i ce, cu i ndîcaţi i Ie generale ale psihostimulentelor. Nu s'e administrează în afecţiuni cu componentă depresivă — PSIHOSTI MU LENTE. 57. TAMFTIMÖL • Activator al meta- bolismului cerebral, derivat de piritmoi, de tip 4-(eti lami nometi l)-2-meti I-5-(meti l ti o me- ti I) piridin-3-ol, indicat în tratamentul sindroamelor psihoorganice, avînd şi acţiune anti-Îepresivă PSIHOSTIMULENTE. 58. TANAFOL Italia - DCI dormeza-nona • Miorelaxant cu valenţe anxiolitice de tip 2-(p-dorfenil)tetrahidro-3-meti!-4H-1,3-tia-zin-4-onă 1,1-dioxid, considerat drept primul miorelaxant eficient, indicat în nevroze motorii, contractură musculară, torticolis, spasme musculare, acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii. 59. TANATO- (cf. gr.thanatos „moarte") • Element de compunere care introduce referirea la moarte. TanatofobreW; Janqrex^); T0nzi E,; Ja pia (s> sindrom- TAN/497 60. TANATOFOBÎE(3?) (cf. tanato- ; . gr. phobos ..frica) •Teama patologică de moarte, întîlnită m nevroza obsesivo-fobică, isterie, nevroza anxioasă, hipocondrie etc. Se poate asocia cu nosofobia, molismofobia şi alte fobii. 61. TANATOGENEZĂ (cf. tanatolat.ge-nesus „naştere**) • Ansamblul cauzelor şi mecanismelor prin care s-a produs moartea. 62; TANGENŢIALITATE (cf. fr. tahgen- tiel ; vezi lat. tangens „care atinge") • Tulburare asociativă constînd în incapacitatea realizării unor asociaţii precise de, gîndire, sub'ectul nemaiputînd ajunge cu urmărirea raţionamentului; la punctul dorit. Vorbirea şi gîndirea devin divergente într-un anumit moment al discursului sau par irelevante, nereîaţionate. Repetarea frecventă a tangen-ţialităţii sau incapacitatea subiectului de a se întoarce spontan !a firul discuţiei dau prognostic de gravitate acestei tulburări, iar rezultatul asupra discursului este pierderea in-teliéi b i 1 i taţi i acest uia şi di sto rsi o narea maxi mă a comunicării. Se întîlneşte în sindroame organice, manie, bufee delirante. 63. TANOREX(M) SUA 4 DCI Fendime-trbzina • Psihostimulent anorexigen de tip (-f)-3,4-dîmeti l-2-feni Imorfoli n|, cu efecte sim-patico mimetice reduse, indicat în astenie, presenilitate, sevraj, toxicomanie, obezitate secundară curei neuroleptice,, tulburări de dinamică sexuală ; este contraindicat în stările de excitaţie psihomotorie, anxietate, sarcină, comiţialitate. 64. TANZI Eugenio (1856—1934) • Psihiatru italian. A studiat medicina la Padova şi Graz. A lucrat în Italia în prima perioadă sub conducerea lui TAMBURINI, din 1893 devenind şeful catedrei de psihiatrie din Cagliari şi, din 1896, la Florenţa. Este fondatorul „Revistei de patologie nervoasă şr mintală** (1896); în 1904 a publicat împreună cu Ernesto LU-GARO primul tratat italian de patologie mintală, lucrare de inspiraţie kraepeliană care se va bucura de succes, cunoscînd încă două ediţii (în 1914 şi 1923) ; este prima lucrare italiană cunoscută^ şi în afara Italiei. 65. TAPIA sindrom ; Td$chen< T> ; Tasedan iM> exorcist, prin dan# (tarantela) şi muzică. în cursul acestui ritual coregrafic, pacientului i se inducea o transă isterică în úr ma căreia starea Iui se ameliora. 69 TARASAN(M) Canada îi£\ TARAC-TAN sindrom - sin. SINDROMUL DEPORTAŢILOR • Sindrom caracterizat prin : astenie, hipoprosexie, tulburări mneiice, insomnie, apatie sau iraseibili-tate, asociate cu scădere ponderală, hipoten-siune, edeme hipoproteice. Descris de TAR-GOWLA, în 1945, se întîlneşte la subiecţii supusi regimului sever de detenţie. Problema a fost studiată si de ARI ETI, VELLAK, EWALT, FARNSWORTH şi PELICIER. 74. TAROCTYL Israel— DCI Clorpro-mazina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotia-zinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropil) fenotiazină, cu acţiune sedaţi vă, antiemetică, vago- şi simpaticoliticâ. Potenţează acţiunea, anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZINw. 75. TASCHENCT) test • Probă de evidenţiere a apariţiei nistagmusului. provocat prin rotirea subiectului m jurul propriului ax, cu o frecvenţă de 0,5 rotaţii pe secundă, timp de zece secunde. Ulterior i se cere subiectului sa fixeze privirea pe degetul arătător ridicat al examinatorului. O durată a nistagmusului mai mică de nouă secunde este considerată anormală. 76. TASEDAN(M) Mexic DC! Estazolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 8-c l o r-6-fe ni l-4 H-s-t r i azo l o/4,3 - a //1,4/ben-zodiazepină, cu acţiune uşor anxiolitică şi marcat sedativ-hipnotică. 77. TASI KIN EZIE (cf. gr. tos/s „tensiune, încărcare" • kinesis „mişcare") • Tulburare a activităţii motorii, constînd în tendinţa imperioasă de deplasare, în imposibilitatea de a sta locului. Este o hiperkinezie de origine e xtrapîrâmi dală, observată mai rar ca sechelă postencefalitică şi mult mai frecvent ca âcci-dent diskinetic acut, consecutiv terapiei cu neuroleptice : sindromul hiperkinetic-hiperton, care se instalează cronologic după.sindromul parki nsonîan. Ca şi în cazul acestuia din urmă, au fost incriminate disfuricţii^ale nu- TasonaI cîte ze ce, în şe dinţe re pe tate. Se ce re construirea unor povestiri cu început, cuprins şi dezriodămînt, pornind de la imaginea dată. Interpretarea porneşte de la două postulate. Primul este acela că atitudinile eroilor (necesităţi, stări emoţionale, sentimente) reprezintă tendinţe proiectate ale subiectului. Al doilea porneşte de la premisa că presiunile exterioare reprezintă forţe trecute, prezente sau viitoare ale mediului înconjurător, aşa cum îl percepe subiectul. Se pot distinge trei niveluri : tendinţe inconştiente ; tendinţe preconştiente sau conştient cenzurate ; tendinţe conştiente necenzurate. Analiza formală (structură, stil, ton, grad de realism, exprimare verbală) dă media de inteligenţă, gradul de cultură, maturitatea emoţională. Testul a fost folosit în scopul depistării agresivităţii (MUSSEN şi NEYLOR, 1954), a frustraţiei (BELLÁK, 1954), a gradului de conformism (MUSSEN şi KAGAN, 1958), a gradului de influenţă a mediului (MUSSEN, 1953). 80. TATACLONUS (cf. gr.tatos „încordat"■-klonos „ag'taţie") —» CATACLONIE. 81. TATARANW Japonia — DCI Fenpro-bamat • Tranchilizant derivat carbamatic de tip 3-fenil-1-propanol carbamat, cu acţiune- (ŞfCH2-CH2-CH? -00C-HH2 ] miorelaxantă, sedativă şi valenţe anxiolitic-anticonyulsivanţe. Efectele secundare sînt practic nule, avînd o bună toleranţă. 82. TATONARE (cf. fr. tato.nner) • In sens. restrîns, conduită inteligentă, tip de curiozitate epistemică sau instrument pentru învăţare, rezolvare de probleme sau situaţii,, reprezentînd un analog al legii încercării şi erorii (E. THORNDIKE). în sens larg, conduită, (interioară sau exterioară) preorienţată (de scop) şi prudentă, de sondare a posibilităţilor de succes într-o anumită direcţie, fie prin analiza mintală a valenţelor scopului şi a adecvării mijloacelor de acţiune înainte de începerea ei, fie prin încercări concrete, sistematice sau aleatorii, într-o direcţie determinată.. Sub titlul de „experimentare activă", tatonarea inteligentă a fost amplu analizată de şcoala lui PIAGET, punîndu-se în evidenţă_ două tipuri de tatonare r sistematică şkjmşis-tematică. Caracterizarea lor se face în funcţie de : eficienţa anterioară (cane susţine activ' încercările explicînd descoperirile fortuite, sau acţionează latent, i nfraliminar) ; particularităţi le-scopului şi mijloacelor de acţiune î independenţa sau condiţionarea reciprocă dintre încercări etc. în psihiatrie, comunicarea medic-pacient poate fi asemănată cu un Joc de tatonări din» partea ambilor parteneri. în timp ce psihiatrul tatonează sistematic, potrivit scopurilor urmărite (orientarea diagnosticului şi stabilirea celor mai adecvate terapii), utilizînd scheme preexistente (dobîndite prin instrucţia de specialitate şi experienţa personală) cu caracter, ştiinţific (sistemul nosologic, parametrii psi Ho— farmacologici, experienţa clinică etc.), pacientul acţionează dé cele mai multe ori (exceptînd situaţiile de imitaţie, simulaţie,, urmăriréa intenţionată a unui beneficiu satK a unei compensaţii) prin tatonări nesistema-ţi ce.,- aparent întîmplătoare, neorientate, în, ambele cazuri, tatonarea capătă particularităţile celor două personalităţi care se confruntă : medicul şi pacientul. Totodată tato— 5QQ/TAJ Tatonare — dteu mştânţe ; Tatuai — semnfficaţiş nările implică evaluări în funcţie de nivelul intelectual şi de instrucţie al interlocutorilor, de scopurile urmărite de fiecare dintre ei. Diferenţele care pot apărea în interpretarea cazului de către doi sau mai mulţi psihiatri ţin dei aceiaşi -parametri : inteligenţă» cunoştinţe în domeniul psihopatologiei, imitaţie, transfer de simptome, simulare etc., iar în cazul pacientului, de scopul urmărit (beneficiu, compensaţie materială, scutire de executarea pedépséi sau a stagiului militar etc.) şi de structura personalităţii premorbide. Este neîndoios faptul că intensitatea (nevrotică sau psihotică) tulburării psihice, calitatea dizarmoniei în structurarea personalităţii sau gradul ei de destructurare îşi pun în mod diferenţiat amprenta asupra modalităţii individuale de tatonare a mediului serei al. Dintre personalităţile dizarmonice, istericul poate tatona indecent (prin indiscreţie, lipsă de pudoare etc.), reclam înd sau revendicînd recompense morale, confirmări de atitudini personale, riscînd (exagerînd sau deformînd o situaţie reală), infantii, speculativ etc., toate acestéa subsumîndu-se poikilotimiei (adecvarea la interlocutor), disponibilităţilor teatrale „native trebuinţei acute de afecţiune din partea anturajului. Personalitatea paranoiacă, dimpotrivă, tatonează unidjrecţionat, sistematic şi combativ ; cercetează raţional trecutul şi fo-tografiază (urmărind ca printr-o 1 upă) situaţia şl partenerul, subordonîndu-Ie scopului personal urmărit cu prudenţă şi tenacitate. Tatonările sînt.secvenţ'ale, demersurile iau în considerare potenţiale pericole sau daune, revizuirea mijloacelor este permanentă, iar „provocări le “ sînt ţintite şi num i aparent gradate, ele reflectînd, în fapt, psi hori giditatea şi sus-piciozitatea de fond. Exacerbarea acestor atitudini sau tactici de tatonare se produce în delirurile cronice sistematizate (paranoia). Psih-astenicul şi senzitivul, tatonează exhaustiv, redundant şi steril (ineficient), demersurile fiind nesigure, iar încercări ie nefi naUzate de cele. mai multe ori (prin indecizie). Astenicul tatonează şi el nesigur, manifestînd -o rezistenţă scăzută la solicitări intense sau repetate. Cedează uşor la primele obstacole sau contra-argumente fiecare eroare di mi nu îndu-i din elanul vital. Instabilul tatonează încon tant încercările sale reprezentînd soluţii extreme 1 u ptă-fu gă, atac-retragere, angajare^dezanga-jare. Distimicul tatonează cu decenţă, prudenţa lui purtînd amprenta timiei de bază. El în-ceârca prin tatonare sâ nu-şi jeneze interlocutorul şi manifestă p sensibilitate crescută faţă de orice potenţială atingere a intimităţii personale (asemănîndu-se din acest punct de vedere cu psihastenicul). Tatonarea este mai puţin evidentă şi specifică în stări psihopa-toi.de sau boli organice. în practica clinică, ti puri le de tatonare permit decelarea profilului de personalitate şi determinarea psihometrică a nivelului intelectual (şi a coeficientului de deteriorare, atunci, cînd este cazul), parametrii fiind semnificativi pentru abordârea psihiatrică a cazului. 83. TATUAJ (cf. fr. tatouage, împrumut de origine polineziană) • Scrierea sau desenarea pielii diri diferite zone ale corpului, prin sca-rificare, inciziune, punctare, ardere. Iniţial, tatua rea avea scopuri magico-mitologice, fiind întîlnită la toate popoarele antice şi primitive. Exista un tatuaj ritual, legat de perioadele de iniţiere din viaţa tinerilor sau de anumite consacrări în domeniul social, şi un tatuaj medical, cu scop în prevenirea sau terapia unor suferinţe. Dintre popoarele Europei antice , se pare că ce Iţii aveau cea mai mare predilecţie pentru tatuaj. in evul mediu, nobilii nordici şi cei anglo-saxoni îşi făceau tatuaje artistice şi complexe pe pielea spatelui, în epoca moderna, tatuajul în civilizaţia europeană a apărut numai sporadic şî doar la anumite categorii sociale şi, mai ales, de vîrstă. Majoritatea tatuajelor sînt făcute la vîrsţe tinere (15—20 de ani), numeroşi subiecţi re-gretînd ulterior gestul „necugetat*. Ţaiuqj ; Tausk V. ; Ţauîofan(T>; Tautologie ÍAT/501 Dupâ conţinut,, tatuajele sînt : de identificare (iniţiale, nume, data naşterii), antisociale (r épreze ntări ale u nor sigle, simbol uri, i n-se rh ne ale unor or gani zaţi i se crete), eroti ce şi = sentimentale (în această categorie pot fi incluse şi tatuajele obscene), conj urătorii {semne religioase, rugăciuni). Regiunile corpului cele mai frecvent acoperite cu tatuaje sînt : mîinile, braţele,pieptul, spatele şi coapsele. Există şi tatuaje care aco-pe ră î nt re aga sup rafaţă a co rp ului. I n t re' regiunea preferată pentru tatuaj şi conţinutul tematic s-au putut stabili următoarele core-aţii : : i ' • • pe părţile descoperite ale corpului, se reăl izează doar; i magi ni sau nse mne e r-metice, inaccesibile neiniţiaţilor. ; :.• pe braţe, se tatuează imagini a căror , încărcătură sentimentală primează (dra- \ ' goste, ură, răzbunare) ; • pe părţile intime (sîni, coapse, penis), sînt cel mai adesea tatuate numele parteneri lor sexuali (LOMBROSO citează cazul unor prostituate care şi-au tatuat pe pielea din zona pubiană peste 20 de nume diferite, după ce, în prealabil, suferiseră dureroase operaţii de ştergere . a numelui anterior cu ajutorul unui acid). Tatuajul se prezintă ca un mesaj neadecvat, sărac în conţinut, vorbind mai ales despre sugesţi bilitatea subiectului şi spiritul lu: de imitaţie. Există şi subiecţi care îşi tatueaza un veritabil „curriculum vitae", fie pri notarea datelor semnificative ale existenţei lor, fie prin realizarea unor „benzi aesenate" ur măr ind povestea vieţii proprii. Spre deosebire de opinia lui LOMBROSO (1897), care afirmase că tatuajul ar fi fost unul din stigmatele criminalului (determinînd proliferarea europeană a studiilor de acest tip: TARDIEU, PEXIOTTO, DE MOTHIEL, SALILLAS etc.), autorii contemporani consideră că, deşi deseori tatuajul este o personalitate dizarmonică, tatuaşi nu poate fi considerat semn de boală. Mai trebuie amintit faptu că tatu rea a fost folosită ca metodă de iIdentificare medico-legală prin marcarea cu fierul roşu a infractorilor (în Franţa, cu „V" de la voleur „hoţ*). Filozoful BENTHAM a propus chiar folosirea diverselor tatuaje pentru diversele tipuri de infracţiuni, soluţie „rejec-tată" de opinia publici (GH. SCR1PGARU M. TERBANCEA, 1983). Un aspect deosebit de dramatic al folosirii tatuajului a fost cel al înregistrării numărului de evidenţă pe braţul victimelor internate în lagărele de concentrare. Cu excepţia acestei circumstanţe, tatuarea forţat a este rar in tîlnită, în general fiind vorba de consimţămîntul celui tatuat. în moda tineretului occidental din ultimele decenii, tatuajul a reapărut de cîteva ori, dar. nu sub forma clasică, ci doar sub cea de surogate, care se pot curăţa după un anumit interval (ore, zile). 84. TAUMATOLOGIE (cf. gr. thauma „minune, miracol" ; logos „cuvînt, discurs") • Formă a magiei constînd în acte cu pretins efect miraculos (minuni), precum învierea morţilor, vindecarea bolilor prin atingerea cu mîinile — formă medicală a taumatologiei. Această putere era atribuită preoţilor, magicienilor, iar mai tîrziu lui Isus Hristos. 85. TAUSK Victor (1879-1919) • Psihiatru slovac. Iniţial a studiat dreptul, susţinîndu-şi teza la Viena, în 1902. A lucrat la Sarajévo şi Berlin. în 1907 l-a cunoscut pe FREUD, eveniment care i-a modificat traiectoria existenţei ; a început studiul medicinii în 1908, iar în 1914 şi-a susţinut teza. A fost studentul lui HQCHWART şi al lui Wagner von JAU-REGG. Deşi iniţial a fost adeptul lui FREUD, a intrat apoi în dezacord cu maestrul său. A publicat o serie de lucrări, dintre care pot fi menţionate : „Psihologia delirului alcoolic" (1915), „Simptomatologia psihozei de război" (1916), „Psihologia dezertorului" (1917). 86. TAUTO FON1 T) test (cf. gr . touto „acelaşi"; phoie „sunet") • Test original, imaginat de SKINNER pentru diagnosticul subiecţilor cu halucinaţii auditive şi sindroame delirante. Proba constă în ascultarea unor. discuri sau benzi de magnetofon pe care sînt înregistrate silabe şi fragmente de cuvinte lipsite de sens, a căror rostire este foarte puţin inteligibilă. Subiectului i se cere apoi să povestească ce spunea persoana înregistrată. Poate fi folosit şi ca test proiectiv verbal. 87. TAUTOLOGIE (cf. gr. tautologia) • Propoziţie în care predicatul repeta conţi- nutul subiectului, fără a-i adăuga nimic nou. Prezenţa tautologiilor într-un discurs logic duce la apariţia unor sofisme cum sînt „cercul vicios" sau „petitio principi11. în logica simbolica, termenul are o altă semnificaţie, legată îndeosebi de teoria funcţiilor de adevăr, care consideră drept tautologii acele propoziţii ce sînt adevărate în virtutea unor criterii pur formale, indiferent de valoarea de adevăr a argumentelor lor. în acest sens, termenul este sinonim cu lege logică sau expresie identic-adevărată. 502/7AV JávoriM); Taxiologie ; Taxonim; Taxonomie 88. TAVOR Columbia - DCI Norda-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cior-1, 3-dihidro-5-fenil-2H-1» 4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-anxiolitică ; indicat în distonii neurovegetáti ve, afecţiuni psihosomatice; are ö bună toleranţă şi o singură contraindicaţie : miaste-nia. Y 92. TAXONOMIE (cf. gr. taxis „ordine" ; nomos „lege") • Operaţie de sistematizare â unui ansamblu de noţiuni, grupînd în clase sau mulţimi obiectele la care se referă acestea, Tay-Sacfîs ; Tayb/(S> sindrom ; Taylór F.W. TAY/503 in virtutea unor proprietăţi comune ; la rîn-•du} lor, clasele de obiecte sînt dispui într-o ordine ierarhică, după criteriul generalităţii, astfel încît, la finele operaţiei de clasificare, frecare .clasă astfel definită, să deţină un loc precis si inconfundabil. Succesul operaţiei dfepinde, în primul rînd, de relevanţa criteriilor de clasificare adoptate ; acestea pot fi .naturale, atunci cînd iau în consideraţie proprietăţile intrinseci ale obiectelor ce ţin de •esenţa lor, sau artificiale, atunci cînd gruparea obiectelor, se face după anumite însuşiri distinctive, . stabilite în mod convenţional (de «exemplu, tn fişierul unei biblioteci, dispunerea tematică a autorilor este o clasificare naturală, îrl vreme ce gruparea lor alfabetică este o clasificare artificială). Şuccesul operaţiei de clasificare depinde şi de respectarea anumitor reguli fundamentale, între care cele mai importante sînt: • fiecare eleme din mulţimea totală a obiectelor de clasificat trebuie sa fie ; distribuit într-o clasă.; • clasele definite trebuie să se excludă U reciproc, cu alte cuvinte nici un element nu poate să aparţină la două sau mai multe clase diferite ; • pe fiecare treaptă a clasificării, criteriul după care se grupează elementele trebuie să fie unic. Studiul diferitelor grupuri de obiecte, cu ■scopul clasificării lor în "specii, clase, genuri, fade obiectul taxonomiei ; în sens strict conceptual, reprezintă ştiinţa legilor de clasificare. 93. TAY-SACHS(B) boală • Afecţiune genetică, metabolică, transmisă recesiv-autoso-mal, caracterizată biochimic prin tezaurizare * circumstanţe „Maxima prosperitate " , pe care TAYjLOR a ridicat-o la rangul de principal obiectiv al conducerii, a fost privită numai unilateral. Pentru proprietar, ea se concretiza prin dezvoltarea tuturor laturilor activităţii întreprinderii ia „cel mai înalt grad de ef'cienţă", iar pentru salariaţi, prin „dezvoltarea fiecărei persoane la o stare de maximă productivitate". Conceptul „maximei prosperităţi" nu înseamnă altceva decît profit maxim prin intensificarea muncii pînă la limite inadmisibile. Taylorismul s-a constituit aşadar într-6 concepţie örgani-zaţional-tehicizantă, în care elementul uman era neglijat, o concepţie antiumană. Critici Ie şi reacţiile adverse faţă de omiterea punctului de vederé psiho-fiziologic au condus treptat la, abandonarea taylorismul ui şi la înlocuirea iui cu sistemul introdus prin psihologia dinamică de K. LEWIN, denumit „Personnel Mane geme nt". Dintre lucrările de referinţă pentru sistemul de gîndire taylorist pot fi menţionate : „Studiu asupra organizării muncii în uzine" (1903) şi „Principii de organizare ştiinţifică a uzinelor" (1911). 96. TEACĂ DE MIELINĂ - sin. NEURO-LEMĂ; SCHWANN — teacă — NEURON. 97. TEAMĂ • Face parte din categoria emoţiilor bazaie, caracterizîndu-se printr-o stare afectivă percepută în mod neplăcut de către subiect, sub formă de nelinişte, insecuritate ; determina, de...cele mai multe ori, tendinţa de evitare a unui posibil , pericol, iminent sau îndepărtat. încercările de definire a acestei trăiri emoţionale se lovesc de larga paletă de expresie pe care o dobîndeşte la nivel individual. Tipul de personalitate îşi pune amprenta în mod decisiv asupra modului în care subiectul „presimte" şi mai ales trăieşte sentimentul de teamă. Nivelul de instruire şi „experienţa sau antrenamentul" acumulate de subiect reprezintă un alt element în relaţia individ-teamă. După intensitatea trăirii afective, teama are mai multe forme care, în funcţie de particularităţile şi disponibilităţile fondului timic al subiectului, pot fi descrise ca : timiditate, frică, panică, teroare. După R. PLUŢCHIK, teama se situează, alături de anticipaţie, furie, bucurie, acceptare, surpriză, durere şi dezgust, în ansamblul emoţiilor bazaie, care caracterizează viaţa afectivă a fiinţei umane, reflectînd obiectivitatea lumii înconjurătoare prin filtrul subiectivismului individual. în faţa oricărei situaţii P. Brueghel noi sau avînd un grad de dificultate sporit, individul poate încerca un sentiment de teamă taţii sale (concentrare, mobilizare a forţelor). Exagerarea patologică, -ca şt absenţa ret, îi conferă semnificaţia unui simptom, anxietatea, angoasa, fobia trăirilor terifiante fiind formele cele mai frecvente. 98. TEATRALISM (cf. lat. theatrum „locul de prezentare al operelor dramatice, unde se dau Spectacole") • Atitudine caracterizată prin spectacular, artificial, în care subiectul pare că joacă un anumit rol: „comportament excesiv, melodramatic sau burlesc" (MARCHA-IS). Este implicat foarte frecvent în isterie, unde completează diagnosticul, alături de apariţia crizelor paroxistice în legătură cu un presupus beneficiu secundar şi de lipsa semnelor de organicitate. Se regăseşte în mod constant în trăsăturile personalităţii isterice (egocentrism, labilitate emoţională, sărăcia şi artificialitatea afectelor, erotizarea raporturilor sociale, frigiditate, dependenţă afectivă). După cum se exprimă T. LEM PERRÍÉR£, personalitatea isterică simte o necesitate imperioasă de a afişa un personaj, de a juca un rol, ca modalitate de evitare a unui contact autentic cu celălalt. în spatele deghizărilor, care o maschează, de-a lungul multitudinii Teatroterapie ; Tega-F\ex^y ; íeg/sec(M) ; Tegretof (M) TEA/505 rolurilor pe care le joacă şi a personajelor pe care le împrumută, personalitatea isterică nu se lasă cunoscută. Aceasta pentru că ea nu este capabilă de a-şi edi.ica o istorie care să-i fie proprie, autentică, nici o identitate, trebuind sa-şi construiască şi una şi alta prin substituire cu existenţele altora, ceea ce generează inconsistenţa propriei persoane, iluzia unei realităţi. în acest fel, personalitatea isterică se izolează într-o singur|tate insuportabilă, din care încearcă să iasă cu aceeaşi frenezie cu care intrase într~o relaţie precedentă. Aceasta conferă aparenţa trăsăturilor de versatilitate şi nesinceritate, deşi în realitate, la bază se află extraordinara plasticitate a subiectului, care Ti permite abordarea unei infinităţi de roluri în funcţie de auditoriul prezent, favorizată de o receptivitate specifică schimbării rolurilor. „Simţind publicul", întocmai ca şi actorul, personalitatea isterică selectează atît oamenii, cît şi situaţiile pe care nu le poate „înţelege" într-un mod empatic infantil, ceea ce l-a făcut pe RECAMIER să afirme că „istericul nu face teatru, el este teatrul ; el nu este un actor, el este actor.; el nu are emoţii, el însuşi este o emoţie" şi pe J. JASPERS să susţină că : „el trăieşte în întregime în interiorul teatrului pe care şi l-a creat". Teatralismul reprezintă, ia acest tip de personalitate, fundalul reactivităţii emoţionale excesive, ce determină numeroase de-compensări (- ISTERICĂ PERSONALITATE). 99. TEATROTERAPIE (cf. gr. theatron; lat. theatrum; gr. therapeia „îngrijire") e Terapie folosită de unii psihoterapeuţi, constînd în interpretarea pieselor de teatru de către bolftavii psihici. MORENO nu considera psihodramă această metodă terapeutică (ea nu se confundă nici cu psihodrama spontană, nici cu psihodrama planificată -» PSIHODRAMA). Unii psihoterapeuţi consideră că a face teatru cu bolnavii şi pentru bolnavi constituie o modalitate de a-i pregăti pentru psihodramă (Anrie ANCE LîN-SCH U LTZEN-BERGER, SIVADON, TOSQUELLES). 100. TEBAISM (cf. Tebaina ~ alcaloid extras din opiu) « Intoxicaţie acută cu opiu. 101. TEFASERPINA(M) Italia - DCI Reserpinâ • Neuroleptic sedativ, derivat alcaţoid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxi-benzoic esterificat metil reşerpat, cu acţiune sedativă centrala, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani. 102. TEGA-FLEX(M) SUA - DCI Orfena-drina • Tranchilizant, derivat difenîlmetanic de tip N, N-d i meti l-2-(0-meţil-a-fe nil benzi l-oxi)etilamină, cu evidentă acţiune miorelaxantă şi unele valenţe anti depresive (intensitate mica), utilizat în special în combaterea unor efecte secundare ale neurolepticelor. Buna sa toleranţă îi conferă o utilizare fără restricţii. 103. TEGISEC(M) Spania - DCI Fenpropo-rex • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (-f)-3-/(a-metilfenetil) amino/propioni-tril, cu marcate valenţe anorexigene, utilizat în combaterea,obezităţii consecutive utilizării îndelungate a NL. Are efecte simpaticomimetice. Există riscul dependenţei -» PSIHO-STIMULENTE. 104. TEGRETAL(M) Germania - DCI Carba-mazepin • Psi hotrop, - derivat îminosti Ibenic de tip 5H-dibenz/b,f/azepînă-5-carboxamidă, I CO-HH? cu acţiune anticonvulsivantă, antidepresivă, antalgică. în cazul tratamentelor îndelungate, necesită control hematologic (agra-nuiocitoză). Nu se asociază cu IMAO şi nu se administrează în sarcină. 105. TEGRETOL(M) Anglia, Australia, Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa. Grecia, Japonia, Italia, Iugoslavia, Olanda, Portugalia, SUA, Turcia, Ungaria îi£- TEGRETAL Germania. 106. TEHNICĂ (cf. gr. techne „artă, abilitate**) • Ansamblu de procedee şi metode care se ap'ică într-un anume domeniu. Legat de psihiatrie, psihopatologie şi psihologie, tehnica se referă la ó metodă sau procedeu te- 506/TEH Tehnica : activa ; psihanalitica ; Tehnici proiective rapeutic, fie acesta mecanic, chimie sau psihologic H PSIHOTERAPIE; PSIHOTERAPIE COMPORTAMENTALĂ ; TEHNICI PROIECTIVE). 107. TEHNfCĂ ÂCTIVĂ (cf. fr. technique l vezi gr. techne) • Tehnică folosită de FERE NCZi în terapia analitică. Se bazează pe o ; titudine;,activă a analistului* opusă atitudinii pasive din cura clasică. Această atitudine este : pecifica tuturor psihoterapiilor scurte. Tehnica activă presupune respectarea următoarelor condiţii : • rolul activ al terapeutului în relaţia cu pacientul, cu scopul de a provoca mai repede şi ma i intens a par iţia reacţii I o r. nevrotice transferenţiale ; • fixarea finalului terapiei (se va comunica pacientului durata terapiei) ; • „fanteziile forţate" (i se va cere pacientului să fantasmeze pé anumite teme date); • terapeutul va frustra pacientul în mod deliberat, indicîndu-i să facă sau să nu facă anumite lucruri (de exemplu, obsesionai ului i se va cere să nu-şi mai prac- ; ti ce ritualurile). Deşi iniţial această tehnică părea să aibă succes, ulterior ea a fost abandonată chiar de FERENCZ1 (1925). A mai fost folosită de ALEXANDER şi FRENCH. 108. TEHNICA ANALIZEI VISELOR • Modalitate de pătrundere în inconştient, Ia conflj ctele care ge nereaza si mpto me psi hi ce, conflicte a căror semnificaţie poate fi desco- perită prin analiza viselor, folosind tehnica asociaţiei libere. Această tehnică conduce Ia conţinutul latent al visului, conţinut prin care se realizează o dorinţa, de obicei o dorinţă inconştientă ce nu apare în starea de veghe. Analiza viselor presupune un travaliu prin care se trece de la conţinutul manifest al visului la conţinutul latent, folosind asociaţiile libere pe marginea conţinutului manifest (acest din urmă conţinut se construieşte din informaţiile diurne, din fragmentele de evenimente rămase din starea de veghe). în cadrul curei psihanalitice, analiza (interpretarea) viselor reprezintă o modalitate importantă de relevare a semnificaţiei simptomelor şi, în general, a semnificaţiei conţinu-turilor inconştiente, modalitate de investigare a inconştientului, deci de psihoterapie prin autocunoaştere (~* VIS). 109. TEHNICĂ PSIHANALITICĂ (psihoterapie psihanalitică) -» CURĂ PSIHANALITICA ; PSIHANALIZĂ. 110, TEHNICI PROIECTIVE • Ansamblul de probe (metode) care vizează investigarea dinamică şi globală a personalităţii într-un moment anume, dar şi în perspectiva formării şi evoluţiei sale. Termenul a fost introdus de FRANK în 1939 (Metodele proiective în studiul personalităţii, în „Journal of Psychology"). FRANK porneşte de la trei probe psihologice pe care Ie consideră înrudite între ele : testul asociaţiilor de cuvinte al lui JUNG (1904), testul petelor de cerneală al lui RORSCHACH (1920) şi testul Iui MURRAY (1935) constînd în crearea unor povestiri după tablouri date (TAT adică Thematic Apperception Test). Metodele ^pror^tîve, "că Trisrrume nte de ; i n-vestrgaţie, urmăresc determinismul dialectic, reţeaua cauzata ţ.i in peciăî, motivele profilnde şr mecanismele care stau Ia baza formării unior trăsături, atitudini, simptome. Ele sînt instrumente clinice in psihologie şi reprezintă aplicaţii practice ale concepţiei psihologiei dinamice* în acest sens, noţiunea de „test" este mai' greu aplicabilă unor astfel de probe, întrucît standardizarea şi etalonarea lor sînt dificil de realizat ; de asemenea, fidelitatea şi validitatea lor se apreciază greu. Tehnicile proiective diferă esenţial de tehnicile psiho-metrice din punct de vedere al nivelelor pe care Ie investighează şi deci al naturii informaţiilor pe care le oferă despre persoana investigată. Metodele proiective au doua caracteristici proprii: ambiguitatea materialului prezentat subiectului (material nonstructurat, stimulul nu este organizat după un algoritm de lucru care să se repete) şi libertatea consemnului care oferă subiectului o libertate maximă ,de alegere a răspunsurilor (consemnul nu se referă la ceva anume, nu există răspunsuri corecte sau incorecte din punct de vedere formal, răspunsurile nu sînt semnificative Tehnici proiective : surse principale TEH/507 ca performanţe ale subiectului, ci ele trimit la o problematică a sa; la un complex sau la un conflict de care persoana nu este conştientă). Ca figurare a stimulului, metodele proiective urmează evoluţia Gestalt-teoriei ; astfel, JUNG 31 succede lui Von EHRENFELS ; RORSCHACH iui : WERTHEIMER, iar MURRAY, lui Kurt 4.EW1N ; totuşi, aceste metode nu au suportat o influenţă directă din partea gestal-tismului ; ele au fost mai degrabă influenţate de ptihanaliză, unde ambiguitatea stimulului nu urmăreşte calităţile percepţiei ca proces senzorial, ci vizează condiţiile interne ale persoanei, motivele profunde pe care.se clădeşte experienţa trăită a omului. Pentru psihanaliză, asociaţia liberă a ideilor are la baza istoria pacientului şi a conflictelor sale. în acest sens, în testul Rorschach, percepţia petelor şi în general parametrii răspunsului elaborat sînt determinate nu de acuităţi le proceselor senzoriale, ci: de organizarea individuală a personalităţii, de modul în care se formează persoana tre-dnd prin diversele stadii de dezvoltare. Există trei surse principale în metodele proiective : asociaţiile verbale, pornind de la uîvstimul verbal (cuvînt) dat (testul lui JUNG) ; interpretarea liberă a petelor de cerneală (testul lui RORSCHACH); experienţa desenului (între 1920.-^1930 tratamentul psihanalitic se extinde la copii, desenul liber, devenind substitut al asociaţiilor verbale, întrucît la copii expresia verbală este mai puţin semnificativă). Desenul şi povestirile libere au o semnificaţie simbolică, analogă viselor şi simptome-iöt'1 nevrotice. în 1935, MURRAY creează pri-rhui test care se inspiră din tehnica povestirii libere : testul de apsrcepţie tematică (TAT)-î^âi tîrziu apar teste proiective în . care se foloseşte desenul (în 1949, KOCH publică, în Elveţia, testul arborelui, iar MACHOVER, în SUA, testul desenului unei persoane). Situaţia de test proiectiv are anumite caracteristici. Exista analogii între situaţia proiectivă (investigaţia printr-o metodă pro- iectivă) şi situaţia psihanalitică (investigaţia psihanalitică). în ambele cazuri punctul de plecare nu este o temă anume, regula find aceea a asociaţiilor. libere ; subiectului nu i se trasează o direcţie de urmat; nu se stabileşte un timp anume (în psihanaliză, de pilda, durata unei şedinţe este de o oră sau 45 ae minute, însă numărul şedinţelor nu se fixează dinainte) ; în cazul unei probe proiective, consemnul implică un grad maxim de libertate î n ale gerea răspunsului, iar ţi ropu l este ne definit. Spre deosebire de situaţia analitică, ’aicî se introduce un material (cît mai puţin structurat, deci cît mai ambiguu) şi o ancTîetă ulterioară în funcţie de caz. Ceea ce contează în primul rînd, şi în cura analitică şi în aplicarea unui test proiectiv, este răspunsul cel mai spontan al subiectului, formularea cea mai puţin elaborată. Practic, materialul unei probe proiective este nestructuraţ din punct de vedere formal, dar el conţine structuri de natură afectivă şi fantasmatică ce stimulează şi orientează anumite răspunsuri ale subiectului. Diferit de psihanaliză este şi faptul că investigarea proiectivă dispune de un număr fix de şedinţe (două pentru TAT, una pentru Rorschach), în schimb este nelimitată durata de elaborare a răspunsului. în ansamblu, cura psihanalitică şi aplicarea probelor proiective au două principii co mu ne : I i be rtatea de expresie şi libertatea de timp. Consemnul unei probe proiective (ca şi consemnul în situaţia analitică) se adresează în primul rînd dorinţelor subiectului, lăsîndu-i maxima libertate de alegere şi, în acelaşi timp, reprezentînd pentru el o constrîngere — această libertate de a spune tot, de a nu omite nimic mobilizează cenzura, defensele ; pe de altă parte, subiectul este constrîns de regulile SQé/tm Téhriici proiective : tipurile proiecţie pe care trebuie să le respecte (a spune orice, dar a nu face orice, a-şi exprima dorinţele dar a nu şi le analiza aici şi acum). In cazul aplicării linul test proiectiv,' examinatorul trebuie să aibă neutralitatea binevoitoare a psihanalistului ; între subiect şi examinator se creează o relaţie transfere nţială pozitivă, negativă sau ambivalenţă. Spre deosebire de cura psihanalitică, în situaţia proiectivă subiectul se dezvăluie indirect, prin intermediul materialului de test. Situaţia proiectivă este o situaţie relativ „vidă" (D’ANZIEU), ea se adresează problemelor, profunde ale subiectului, conflictelor sale ; ea provoacă regresie şi declanşează angoase. Reprezentările fantasma-tice inconştiente apar mai ales în conţinutul răspunsurilor, iar mecanismele de defensă ale Eului se manifestă în parametrii formali ai acestor răspunsuri (de exemplu, la Rorschach, „angoasa iniţială din momentul intrării în probă pare să fie angoasa primară în faţa pierderii obiectului; independent de alte forme de angoasă care apar ulterior, provocate de sim-bolismuî matern, patern sau sexual din unele planşe"). Există astfel două mari categorii de răspunsuri : răspunsurile integrate, în care predomină forma (afectul, senzaţia, dispoziţia sînt controlabile de Eu) şi răspunsurile dezintegrate, în care predomină ceilalţi . determinanţi (culoarea, kinestezia, estompajul) şi în care apar; emoţiiJe, reprezentările fanţasmatice, împulşiu-nile,.tendinţele profunde. Din punct de vedere psihanalitic, există trei aspecte ale regresiunii : aspectul formal (de la gîndirea conceptuală, raţională spre gîndirea imagistică, spre reprezentarea figurativă) ; aspectul cronologic (de la starea adultă ia stadiul micii copilării) ; aspectul topic (de la Eu la Sine). Situaţia proiectivă provoacă o regresie a proceselor secundare spre procesele primare dominate de principiul plăcerii; regresia este mai mult sau mai puţin accentuată, după tipul de test proiectiv. Testele de tip TAT şi cele, de .improvizaţie dramatică cer din partea subiectului apelul la limbajul verbal* la sintaxă ; aici regresia se poate produce pînă la a doua copilărie ; personajele din scenele şt istoriile pe care le inventează subiectul trimit la diversele sale identificări. Testele de .tip-Rorschach şi cele de tip desen provoacă o regresie la stadiul preverbal, deci regresia este mai profundă (primele reprezentări despre propriul corp, fantasmele de ruptură şî de întregire corporală, stadiul oglinzii, achiziţia imaginii de sine şi achiziţia primelor cuvinte, diferenţierea interiorului de exterior; astfel este important, în testul Rorschach, ca subiectul să recunoască personaje umane în planşa a treia, este important de asemenea faptul că el se centrează în interpretare pe axul interior, lucru specific obsesionalilor, sau că apar f. ecvent conţinuturi ca „gura", „dinţi", „roci" — care trimit la stadiul oral). Au fost formulate opinii variate în ceea ce priveşte tipurile de tehnici de proiecţie. BELLÁK şi SYMONDT (citaţi de D’ANZIEU, 1973) propun trei tipuri de tehnici psihologice : • tehnici de expresie (subiectul este liber atît în consemn, cît şi prin materialul propus) ; • tehnici proiective (materialul standardizat,. dar răspunsuri libere); • tehnici psihometrice (material precis, riguros organizat şi un singur răspuns corect). OMBREDANE a descris tipuri de proiecţie în funcţie de testele proiective : • proiecţia speculară : subiectul găseşte în imaginea celuilalt însuşirile lui proprii ; la baza acestei proiecţii se află o nediferenţiere primitivă între sine şi altul ; subiectul se exprimă fie la modul indicativ (de exemplu, un handicapat fizic desenează un corp uman atrofiat, într-o probă de desen liber), fie la modul optativ (de exemplu, o persoană frustrată afectiv descrie, într-o probă proiectivă, o scenă de tandreţe) ; ; : • proiecţia cathartică : subiectul atribuie celuilalt nu numai însuşirile sale proprii sau pe cele pe care le-ar dori, dar ş* acele caracteristici ale sale pe care el ie refuză, de care ei doreşte să se debaraseze şi să se descarce plasîndu-le într-un altul; este mecanismul delirului para-** noiac (de exemplu, o persoană cu un Supraeu rigid poate vedea, la un test proiectiv, scene de violenţă) ; • proiecţia complementară : subiectul a-tribuie altuia sentimente sau atitudini care să le justifice pe ale sale (de exem- Tehnici proiective : tipuri de teste TEHY509 piu, un revoltat descrie personaje nedrepte şi severe ; el are nevoie de aceste personaje pentru a-şi susţine revolta), în practica psihologică, exîstă două mari categorii de tehnici proiective: • testele proiective tematice (prototip TAT) ; aici apar conţinuturije reprezentative ale unei persoane (conflicte, dorinţe esenţiale, mecanisme de defensă, momente importante din experienţa trăită) şi motivaţiile dominante ale subiectului* După OMBREDANE, subiectul, proiectează aici ceea ce el crede că este, ceea ce ar dori să fie, ceea ce refuză să fie, ceea ce simte că sînt alţii în raport cu el. Nu se poate încă stabil» esxact în ce măsură aceste motivaţii determină conduite rare sau frecvente# manifestări reale sau reverii interioare; • testele proiective structurale (prototip Rorschach) sînt relevante mai ales pentru organizarea profundă a personalităţii, pentru relaţiile dintre cele trei instanţe (Eu, Sine, Supraeu), pentru modalităţile de desfăşurare a conduitelor. Există o serie de studii sistematice ale testelor proiective, din perspectivă psiholingvistică. Limbajul se manifestă pe două coordonate .* paradi gmatică (cod u 1) şi sintagmati că (mesaj ul). Codul presupune selecţie şi substituţie prin analogie, pe rm iţind, de exemplu, alegerea unui termen din lexic dintre alţi termeni cu sensuri învecinate sau opuse. Mesajul presupune organizare şi combinare a termenilor, dezvoltarea temporală a înlănţuirii termenilor după reguli gramaticale şi semantice. La testul Rorschach, subiectul are o sarcină esenţial paradigmatică (de exemplu : „văd doi urşi** *- aici nu este vorba de un mesaj propriu-zis, ci este alegerea unui termen din lexic, în cazul de faţă substantiv). Dar e-xistă răspunsuri globale şi ki nestezi ce secundare, care sînt răspunsuri sintagmatice, termenii organizîndu-se într-un mesaj (de exem- plu : „doi vraci primitivi într-un dans ritual* îndeplinind o ceremonie, în jurul focului") aceste răspunsuri secundare reflectă o capacitate a subiectului de a folosi la un nivel superior energia mintală şi afectivă ; dincolo de utilizarea elementelor unui cod (oameni, foc), persoana creează o scenă, producînd un mesaj. în testul Rorschach, kinestezia majoră (K) operează o transformare a paradigmei în sintagmă (funcţia poetică a limbajului, după JAKOBSON). In TAT, imaginile sînt structurate, ele conţin personaje, testul solicitînd funcţia sintagmatică a limbajului (subiectul trebuie să compună o istorie, deci i se cere să formuleze un mesaj). TAT apelează în mod special la verb. La testul asociaţiilor de cuvinte al lui JUNG, relaţia dintre cuvîntul indus şi cuvîntu! in-ducto r poate fi de natu ră paradi gmati că (te r-menii sînt în poziţie de contiguitate semantică, de exemplu : „verde-iarbă") sau de natură sintagmatică (cuvîntul indus este un echivalent al inductorului, termenii fiind în poziţie de similaritate sau disimi lari tate semantică» de exemplu : „verde-bucurie“); primul tip de asociere are la bază metonimia, al doilea tip are la bază metafora. Tehnicile proiective au o aplicaţie largă, în primul rînd în clinica psihiatrică, deci în psihopatologie, aproape în toate categoriile de maladii (schizofrenie, epilepsie, maladii mintale organice, nevroze, maiad ii psi ho so- maţi ce, dejincvenţă, perversiuni, tulburări de comportament). în mód deosebit sînţ folosite Rorschach-ul şi probele de desen (în clinică, înainte şî după diverse terapii, în expertizele medico-legalé). în Franţa, Cécile BEIZMANN studiază psihologia copilului folosind Rorschach-ul (primele răspunsuri obţi- 51Q/TEH Tehnici psihoterapeutice ; Teism — doctrina Tiute de la copii între trei şi patru ani). Prin această metodă ea stabileşte etapele dezvoltării şi structurării perceptive, precum şi semnificaţiile patologice ale . diferitelor, fixaţii în dezvoltare. Tot ea descrie diverse tipuri caracteriale, după aspectul predominant al unui determinant sau altul : copilul imaginativ sau repliat (K), emotivul (CF), impulsivul (C), adaptati vul (FC), anxiosul (Ciob), fabuiatorul (k), fricosul sau suspiciosul (E). Rorschach-ul a fost aplicat de asemenea în cercetările de antropologie culturală la populaţiile primitive (Cora du BOIS) ; rezultatele au fost folosite, şi de KARDI NER în teoria sa asupra personalităţii de bază. Folosirea Rorschach-ului în studiul primitivilor datează din : 1938 (H^UOWELL). , •în rFranţa, tehnicile proiective ay fost, aplicate- şi în orientarea profesională (motivaţii „profunde, trăsături structurale care ^stau la baza. intereselor şi aptitudinilor). în SUA, Anna ROÉ a,analizat prin Rorschach diverse profesiuni (fizicieni, biologi, psihologi, antropologi). In selecţia profesională, pentru anumite: meserii s-au folosit mai ales testele ps i ho d ramaţi ce, testele de completare a frazelor, testul Rosenzweig ; în selecţia cadrelor superioare s-au folosit Rorschach şi TAT (pe lîngă un interviu aprofundat şi testele de aptitudini ; în géneral o astfel de examinare durează aproximativ o zi). Preoţi-psihologi au utilizat metodele proiective în abordarea unor probleme de psihologie religioasă. Psihologia grupurilor restrînse a folosit tehnicile proiective “ca obiect de activitate comună în gruP (grupul întreg participă la test, fiecare membru colaborează la rezolvarea probei). in 1943, în SUA a fost publicat un test proiectiv de grup (HORWITZ şi CART-WRIGHT). S-au folosit tehnicile proiective şi în psihologia comercială ca metode de investigare a motivaţiilor, a intereselor, a preferinţelor. 111. TEHNICI PSIHOTERAPEUTICE • Ansamblu de metode specifice terapiei psihologice, terapie bazată esenţial pe relaţia terapeut-pacient, indiferent dacă această relaţie constituie sau nu elementul principal în terapie (ea rămîne esenţială chiar dacă nu i se acordă o atenţie specială în mod manifest în cadrul terapiei). Orice tehnică psihoterapeutică presupune o concepţie (teorie) precizată asupra psihoterapiei şi o terapie asupra personalităţii. Există tehnici de psihoterapie care se aplică în limitele unor reguli stricte (tehnica psihana-litică, tehnicile co m po rtame ntale, anumite tehnici din psihoterapia scurtă, tehnicile psiho-dramatice) şi tehnici care nu sînt clar definite (psi hotérapia raţional-emotivă, Gestalt-psihote rapia). O tehnică psihoterapeutică reprezintă o modalitate de intervenţie psihologică specifică, avînd în vedere un scop delimitat (modificarea profundă a personalităţii, rezolvarea simptomului, modificarea stiÍului cognitiv etc.). Indiferent de tehnica adoptată, ea nu poate fi aplicată rigid, întrucît maladia psihică, oricare ar fi, implică elemente ale întregii personalităţi a bolnavului. O tehnică se poate combina cu altele sau se poate schimba în măsura în care ea se dovedeşte ineficientă (-» PSIHOTERAPIE ; PSIHOTERAPIE SCURTĂ ; PSIHOTERAPIE ADLERIANĂ ; PSIHOTERAPIE COMPORTAMENTALĂ ; TEHNICĂ PSIHANALITICĂ ; PSIHOTERAPIE DE FAMILIE ; PS1HO-DRAMĂ). 112. TEISM (teină-a)caloid) (cf. fr. théisme I de Ia thé „ceai") • Intoxicaţie acută cu ceai, (are se manifestă prin insomnie, agitaţie, tulburarea funcţiilor cardiace (-* CEAI, CEISM). 113. TEISM (cf. gr. theos „zeu, divinitate") • Doctrină filozofică idealistă care concepe existenţa Iui Dumnezeu ca persoană infinită, creator absolut şi conducător aJ lumii. In opoziţie cu ateismul (care neagă existenţa divinităţii), teismul este opus î doctrinelor panteismului şi deismului, deoarece îl consideră pe Dumnezeu transcendent faţă de lume prin fiinţa şi esenţa lui, dar imanent lumii prin intervenţia sa continuă în desfăşurarea evenimentelor (în timp ce panteismul postulează prezenţa imanentă a divinităţii în cadrul naturii create, prin răspîndirea substanţei sale în infinit de multe ipostaze, iar deismul a-firmă deplina transcendenţă a lui Dumnezeu, absenţa lui din mersul firesc al lumii). Teismul Constituie fundamentul filozofiei, creştine din toate timpurile. 114. TELAZINW Turcia — DCI Triftuo-perazinâ • Neuroleptic incisiv, derivat feno-tiazinic pi pe razi nat de tip 10-/3-(4-metil-1- Tele-element; Telefonofofáie (P); 7elegnozie ; Teleklnezle TEL/51T piperazíniI)propi l/-2-(trifluorometi I) fenotiazină, cu acţiune antipsihotică marcată şi sedativă relativ redusă,, cu valenţe anxiolitice şi antie-meticeefectele anti hi stami ni ce, antispa- stice şi adrenolitice fiind mai mult decît reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de T RIF L U O PE RAZ I N(M). 115. TELE- (cf. gr. te/e „departe**) • Element de compunere cu sensul, de „la distanţă'*. 116. TELALGIE (cf. te/e- ; gr.algbs „diirere**) • Durere apărută la distanţă de locul leziunii. 117. TE LE-ELEMENT (cf. te/e- ; lat. ele- meritum) • Noţiune introdusă de J. MORENO, desemnînd „cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un individ la altul*4. Reprezintă fenomenul de ordin empatetic, al atracţiilor şi respingerilor interpersonale, şi efectul corespunzător fixat într-o opţiune afectivă. Tele-elementul este un fenomen afectiv, care cuprinde diverse manifestări spontane : a- tracţie-respingere-indiferenţă; fiecare dintre aceste componente se manifestă ca un act de recepţie sau emisie. Prin considerarea tele-ele-mentului ca reprezentînd fundamentul relaţiilor interpersonale, MORENO limitează sfera acestora la relaţii psihologice dominant afec-tiv-sîmpatetice. Eliberarea energiei psihice şi circulaţia ei inter-individuală sub formă de tele-element este concepută de MORENO într-o viziune dinamică, activă, care încearcă să surprindă saltul de la individual la interper-sonal. 118. TELEFONOFOB!E(3?) (cf. tele-; gr. phone „voce** ; phobos „frică“) • Teamă patologică, nejustificată faţă de apelurile telefonice, existentă uneori la personalităţi anxioase, psihastenice, distimice, în nevroza obsesivo-fobică. Poate apărea şi în delirurile cronice, unde nu este o fobie propriu-zisă, avînd o motivaţie delirantă. 119. MTElEFONONEVROZĂ“ (cf. te/e- ; gr. phone) • Tulburări de tip neurasteniform, cu tendinţa de a deveni permanente (astenie fizică şi psihică, tristeţe, senzaţie de apăsare şi lipsă de perspectivă, tulburări de tdeaţie, iritabilitate, . e^lozivitate, hi pe re moli vi tate, crize de anxietate, tulburări în sfera p ihoso-matică şî tulburări de somn), înregistrate la operatoarele din centralele telefonice o data cu simplificarea operaţiilor fizice pe care acestea le aveau de executat şi eu creşterea gradului de implicare „psihică**. Studiată de L. . le GU1LLANT şi j. BEGUIN în 1956; „nevroza telefoniste Io r“ a ridicat o serie de probleme teoreticé privind implicarea unor factori noşo-logici în determinismul nevrozelor. AstfeIr modificarea raportului efort fizic/efort intelectual din anumite profesiuni solicită menţinerea unui grad crescut de atenţie şi o ritmicitate monoto nă timp î nde I un gat. . I mp res ia individului că esté o rotiţă într-un angrenaj, care exclude iniţiativa, ímplicín'd supunerea necondiţionată la anumite reguli dictate de o „forţă invizibilă** sau de „circumstanţe mecanice**, contribuie, alături de modul de viaţă extraprofesional şi de particularităţile de personalitate, la constituirea unei veritabile psihopatologii. 120. TELEGNOZIE (cf. te/e-; gr. gnosis „cunoaştere**} • Cunoaşterea Indirectă^, fara intermediul percepţiei sau funcţiilor intelectuale, a unor evenimente situate la distanţă din punct de vedere spaţial sau temporal. Acest fenomen, care include, printre altele, premoniţia şi clarviziunea, constituie Obiect de dispută pentru oamenii de ştiinţă, părerile osci lind între negarea totală a realităţii : lui şi Ipoteze privind manifestarea lui efectivă*; ipoteze pe care le va putea confirma sau infirma numai evoluţia ulterioară a cunoaşterii. 121. TELEKINEZIE (cf. te/e- ; gr. kinesis „ mişcare “) • Fenomen parafizic constînd în mişcarea unor obiecte situate ta di stanţă r fără folosirea unor mijloace fizice. Uneori este vorba de mişcarea în spaţiu a obiectului în întregime, alteori au loc deplasări între componentele structurale ale acestuia, obiectul suferind distorsiuni ale formei. Fenomenul a cărui realitate este controversată, !ipsindu-1 deocamdată fundamentarea ştiinţifică, se află în atenţia oamenilor de ştiinţă după experimentul lui CHAUVIN, din 1966, cînd băieţi de 12 ani au influenţat, prin concentrare mintală, ritmul eliberării de stronţiu radioactiv din recipiente cu care nu aveau contact fizic direct. A fost propusă ca explicaţie posibilă inducerea de către subiect a unui cîmp electromagnetic foarte puternic care se interferează cu cel al obiectului supus acţiunii. Ca fenomen paranormal, telekinezia presupune calităţi extrasenzoriale ; s-a presupus 512/FEL Teiemnemonie ; Teleofrenie ; Teleologie că aceste calităţi ar. avea la bază fenomene parafiziologice. In psihopatologie, fenomenele din categoria paranormalului pot apărea ca simptome psihotice, sub forma ideilor delirante, intuiţiilor delirante sau în anume deliruri sistematizate (->PARAPSIHOLOGIE ; EXTRASENZORIALĂ PERCEPŢIE). 122. TELEMNEMONIE (cf. tele- ; £r. mne-s/s „memorie") • Capacitate de pătrundere în memoria altei persoane pe care ar poseda-o unii subiecţi. Ca şi alte fenomene parapsihologice, nici teiemnemonia nu este fundamentată ştiinţific şi demonstrată cu certitudine. 123. TELEMOTAX(M) Argentina - DCI Metocorbamol • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-metoxifenoxi)-1,2-propan- q'CH2-CH-CH2-QOC -HHi én diol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi, în secundar, anxiolitic-se-dativă. 124. TELEOFRENIE (cf. tele- ; gr. phreh „minte") • Termen creat de M. NIPPE, pentru a de se m na o stare psih i că mo r b idă, i nt e r-mediară simulării şi nevrozei traumatice, asemănătoare nevrozei de rentă (sau nevrozei de compensaţie). 125. TELEO!S(M) Peru - DC! Meprobamat • sin. Tranchilizant, derivat propandiolic —> ME-PROBAMAT(M) România, 126. TELEOLOGIE (cf. gr. te/eos „scop“ ; Jogos „cuvînt, discurs") @ Orientare filozofică idealistă, potrivit căreia totul în lume (natură, societate, om, conştiinţă) ar fi organizat şi s-ar produce în conformitate cu un scop predeterminat, cu o anumită finalitate ; orientare în ştiinţa contemporană care porneşte de la studiul scopurilor, considerîndu-le componente obiective ale activităţii umane. Ca orientare filozofică idealistă, teleologia este un derivat al încercării de raţionalizare a religiei. „Dumnezeu**, creator ai lurnii, a imprimat, prin însuşi actul creaţiei, un scop anume tuturor entităţilor existente, care se realizează pe sine în ceea ce ne apare ca istorie naturală sau socială. Finalisrnul, rezultat din îngemănarea idealismului cu religia, afirmă tocmai acest fapt. ARISTOTEL a folosit cuvíntúí„aitie" pentru a desemna necesitatea pentru care un obiectiv va exista sau cauza conform căreia se produce un eveniment. El a descris patru posibilităţi fundamentale de explicare a acestei necesităţi : — cauza materială sau substanţa din care sînt făcute lucrurile ; — cauza eficienţei sau impulsul care asamblează obiectele sau determină indirect evenimentele ; — cauza formală sau modelul prin care formele devin recognoscibiie ; ; — cauza finală, faptul în virtutea căruia evenimentele se petrec şi lucrurile există. Cauza finală va fi introdusă de filozoful grec în descrierea naturii ; în feiui acesta, el va rivaliza cu filozofii mistici creştini. Prima teleologie umană îşi află descrierea în dialogul platonician „Gorgias". ARISTOTEL, în „Fizică**, dezvoltă ideea te-leologiei naturale, ajungînd la concluzia că natura are anumite scopuri în acţiunea ei. Ulterior, teleologi ca Sfîntul AUGUSTIN sau Thomas D'AQUINO au dezvoltat o teleologie a divinităţii, care argumenta faptul că ordinea naturală se desfăşoară conform Unui plan divin (ceea ce va duce la declinul concepţiei telice ca metaconcepţie ştiinţifică). BACON şi, ulterior,Th.HOBBES, J. COCKE D. HUME au accentuat tot mai mult pe interpretarea cauzei, folosind metpda empirică. Aceşti filozofi naturalişti căutau să reducă identităţile sau acţiunile observate la sublinierea proceselor mecanice sau, altfel spus, să reformuleze cauzalitatea formală şi finală în cauzalitate materială şi eficientă. Explicarea rolului pe care conştiinţa umană îl joacă în crearea experienţei va duce Ia dezvoltarea, în filozofia europeană, a unor descrieri teleologice (PASCAL, SPINOZA, KANT, FICHTE, HEGEL, SCHOPENHAUER, KIERKEGAARD, NIETZSCHE etc.). Filozofia hegeliană, prototip modern al idealismului obiectiv, uitima mare încercare de raţionalizare a creştinismului, reprezintă o concepţie teleologică, deoarece,, Ideea absolută** este temeiul (esenţa, scopul) care se realizează pe siné în şi ca natură, în şi ca om şi istorie a societăţii, devenind conştiinţă de sine şi deci realitate absolută. Considerată ca studiu teoretico-ştiinţific al sqopului (finalităţii), teleologia devine o preocupare constantă a ştiinţelor contemporane legate de cibernetică şi de „noua tehnologie**. Reprezentanţii occidentali ai ciberneticii extind uneori noţiunea Tehoiogie ; * Jehpútíc^ delii *7£L/5t3 de scop (specific numai omului şi acţiunii urpa-ne) asupra maşinii „de gîndit" (a compu-teNlúi), confundînd autoreglarea şi lf gîndirea" maşinii cu auto dirijarea conştientă de către om a tuturor relaţiilor sale cu lumea ca lume şi cu lumea sa. Teleologia dobîndeşte statut ştiinţific numai în cadrul filozofiei’ praxisa lui şi nu,mai cu aplicare la lumea omului, înţelească ca “é^mtate -pfac4+că“4n~-raport cu natura, cu societatea, cu istoria. Practica (activitatea materială, conştientă, transformatoare) e.ste singura formă de activitate care implică scopul. Altfel spusi munca este o kctiviţate tfcteologîcă debarecé..'institut^!'lâr ţu r i cauzate care conţin şi obiectivează scopuri. Determinarea socială este deci teleologică priîi^ natura sa. Orice extrapolare a teleologieT, astfel definite, conduce fie ia finalismulj idealist sau religios, fie la teleologia tehnologică. Psihologia teleologică invocă, în ,explicarea comportamentelor 'organismelor vil, scopuri sau intenţii, spre deosebire de psihologia mecanică, pentru care aceste posibilităţi sînt excluse. G. T. FECHNER a fost primul care a încercat să demonstreze că fiinţele sînt organisme: teleologice, în care conştiinţa (telică) dă. unitatea interioară a sistemului corporal (nontelic). Maijmult.ei va adăuga, acestei teleo-logii umane şi una divină, ceea, ce i-a adus dezaprobarea colaboratorilor şi .studenţilor săi. Printre aceştia, H. HELMHÖLTZ va influenţa net orientarea psihologiei de la sfîr-situI secolului trecut către reducţiojnism, direcţie continuată de W. WUNDT, care a lucrat un timp ca; laborant la Heidelberg sub directa sa îndrumare. W. JAMES şi W. Mc DOUGALL vor adăuga concepţiei lui HELMHOLTZ o explicaţie cauzală, iar ulterior G. W. ALLPORT (1937) şi G. MURPHY (1974), prin conceptele lor! de autonomie funcţională şi, respectiv, „canali* zareM, vor căuta latura „telică" a comportamentului uman. Deceniul al şaselea a fost, dealtfel, arena unor vii dezbateri între C. ROGERS şi ŞKIN-NER pe tema opoziţiei teUc-nórrtelic în problema libertăţii si a controlului. / Anumite hmite ale ; psihologiei conporta-mentale cla ice au condus o serie de psihologi la redescoperirea roiului ^acordului intenţional. In cadrul psihologiei contemporane, s-a dezvoltat o tendinţă care nu este nici psihanalitică, nici comportamental istă („the third force44) ; pornind de la lucrările lui A. MAS-LOW, ROLLO MAYO, J. BUGENTAL, aceasta pune accentul, în explicaţia telică,.pé probleme • généről uwiane {dragoste, spontaneitate, autonomie, transcendenţă et6.)j declarîhdu-se o psihologie „umanistică" ţ'\ fixîndu-şi dî'tspt. scop studiul aspectelor celor mai favorabile ale experienţei umane. r Se poate considera totuşi că, făcînd o re-strîngere pozitivă (evi.tînd laturile Lqepfţâ-, cüte" ale comportamentului), psihologia teleologică caută noi modalităţi de explicare a cauzelor finale ale comportamentului uman. 127. TELEONOMIC (cf. gr.. teleos ; nomos „lege") • Atribut introdus ce G. ALLPORT (1937), pentru a defini sistemul său ipotetic privind structura personalităţii, imaginata ca un pattern care integrează specific tendinţele individului/ orientate spre atingerea anumitor scöpuri. Forma substantivală — teleonomie — utilizată de C. S; PITTENDRIGH (1958), se referă Ia o finalitate vizînd scopuri imediate, admise în adaptarea biologică, care reprezintă, în opoziţie cu finalismul teleologic, o modalitate de explicare ştiinţifică a determinismului obiectiv şi complex al si steme for organice. In această accepţiune, teleonomia substituie în biologie termenii de finalitate şi teleologie, care au co notaţii idealiste. 128. TELEOPSIE (cf. te/e-; gr. opsis „vedere") sin. - -» POROPSIE. 129. TELEPATIC^ delir (cf. te/e-; gr. pathos „încercare, experienţă“) • Convingere delirantă â subiectului că ideile şi sentimentele / proprii pot fi descifrate prin telepatie, împotriva dorinţei lui. Autorii clasici au subliniat apartenenţa acestui delir la grupul schizofreniilor. 33 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 M4/TEL • T&hpatíe ; TefWeiefffîîff f vmăâit, auâifffî, ólfactivi (KRAE PELIN, BLEULER, SCHNEIDER). Idei de şcest ţip, apş,r însă şi la persoane sănătoase, cu un nivel de instrucţie redus sau cu un mod particular Teierecepiori ; Telesof (M) ; Televiziune>'<* efácte TEL/515 AstfeI, hálticinaţii le olfactive* sínt însoţite, de regulă, de halucinaţii gustative şi cfeneste-zkee.; se caracterizează prin perceperea de mirosuri bizare, urîte şi apar în ktări confu-z io na te sau crepusculare (mai ales- îri crizele uncmate), mai rar în deliruri de persecuţie, stări onirice, nevroze obsesivo-fobice sau isterice. - Halucinaţiile vizuale — percepţii false în cîmpul analizatorului vizual — nu aii semnificaţie patologică la vîrsta copilăriei, «avînd de regulă caracter terifiant. Sînt variabile din pimct -dev vedere al intensităţii, complexităţii, continuităţii sau răsunetului afectiv. Ele pot apărea at^t in condiţii fiziologice, favorizate fiind de stările. hi pnagogice sa u hipnapom pi ce, de luminozitatea rediisă, de stări de Surmenaj ÎD>aceste situaţii fiind de scurtă durata şi recunoscute de subiecţi canlipsite de corespon* de nt real. Pot fi produse de afecţiuni neurologice care interesează analizatorul vizual, avînd în acest caz caracter halucînozîcr sau de stări infeeţioase, confuzionale, toxice. în psihiatrie 9- r CALEA OPTICA 1-Cîmp vizual binocular; 2-tîmp vizual monocular-, -.3-Macula -, 4^Nerv optic; 5-Chiasma opt/ta-, 6-Trnct . °pti?, 7-Corp geniculat lateral: 8-Radiaţii pptice) 9 -Ctytex vizual; p- Ganglion cili ar; 11-Nucleul nervului * totufomotorj 12-Nucleu autonom; 13-Colicul superior M-Nucfeu prétectaí sînt caracteristice1 schizofreniei, delirului alcoolic acut, parafreniei. Halucinaţiile áííditivé “ âu frecvenţa cea mai ridicată la adult şi sînt variabile- ca .intensitate/localizare, conţinut şi rezonanţă.*afectiVă. Pot-fi-întîlnite atît în patológia otică sau în afecţiuni neurologice, dt şi în stări confuzionale (aura-epileptică), psihoze schizofrenice, sindroame paranoide, stări depresive, para-irenie, psihoze alcoolice cronice. Iluziile, percepţii false, cu obiect, apar de asemenea în sfera celor trei analizatori,'dar apariţia lor este legată mai mult de modificarea unor condiţii fiziologice perceptive, obiective sau subiective (tulburările de atenţie, stări afective, iluzii, hipnagogice şi hipnapomr pice, stări de suprasolicitare)^ Iluziile patologice caracterizează tulburările funcţionale sau leziunile structurale ale celor trei analizatori, sindroameîe febrile, stările confuzionale de etiologic variabilă, stări lé onirice, nevrozele obsesivo-fobice -saci iste* rice, stările afective. 132. TELESOL mascaţey fiind * util şi în combaterea efectelor secundare L-dopa. Are certe valânţe sedaţi v-hipnoti ce (în special, insomnia de readormire) ; nu se" administrează concomitent cu IMAO. 133. TELEVIZIUNE — efecte (fr. télévision : vezi te/e- ; lat. vis io „vedere, imagine") • Mijloc modern de comunicare culturală de masă care a provocat o veritabila revoluţie în distribuţia bunurilor culturale. în sensul lărgirii sferei consumului, accelerării şi simplificării circulaţiei de valori ciiţţurale, precum şi al reducerii semnificative a ^énsumului prin lectură. Eficienţa culturală a jâcestei componente a mass-mediei depinde în xea mai mare măsură de cunoaşterea şi evaluarea corectă a pericolelor inerente şi latente, pentru formarea şi dezvoltarea culturală a^omúlüi cöhterhjx>ran şi k multiplelor avantaje ale culturi lor audiovizuale , atît de către realizatori i emisiuni lor TV, cît şi dé către beneficiarii lor. Apologiile şi rechizitoriile Ia adresa culturii prin televiziune au impulsiohat activitatea de tercetíáre á fenomenului în majoritatea ţarilor Fumii, Cercetare soldată cu studii intérésanté, la care âu colaborat sociologi,* pedagogi, economişti, esteticieni, psihiatri, publicate ; pe linie U N ESCO sau. îrt î mari lé- editiiri:< din 'capiitalele lumii. 516/TEL Tştmviziuneefecte ; TWmmtinxM) ; Te/p/a (M) Printre autofM de lucrări originale pot fi menţionaţi sociologii americani : P. LA- ZARSFELD şi R. K. MERTON, T. W. ADOR-NO, A. MOIES, C. A. SIEPMAN. v Efecte le-pozitive şi negative ale televiziunii asupra receptorkor sînt greu de inventariat, dată fiind complexitatea fenomenului, eterogenitatea punctelor de vedere şi influenţele cumulative exercitate prin alte mijloace de informare (presă, radio, cinematograf) asupra aceloraşi beneficiari, stratificarea culturală a publicului, diversitatea de culturi şi de modele culturale, accesibilitatea tuturor vîrstelor ia această formă de comunicare de masă, politicile culturale în continuă schimbare, variabilitatea gusturilor şi preferinţelor, timpul de emisiune şi de recepţie. Un studiu mai complet privind efectele TV asupra vieţii contemporane a fost publicat în urmă cu aproape un fert de secol de .către UNESCO. Acest studiu upune analizei o serie de aspecte legate de atracţia exercitată de TV asupra copiilor şi adolescenţilor, precum şi de timpul alocat de către aceştia micului ecran. Studiul subliniază rolul educativ, formativ-informativ al anumitor e-misîuni TV, dar şi pericolul răspîndirii unor modele de reacţie sau de stiluri de viaţă neadecvate, agresive, amorale, cu atît mai mult cu cît există opinia că filmele de violenţă permit identificări cathartîce sau de descărcare â agresivităţii acumulate în situaţi ile frust rante. deosebită în formarea şi dezvoltarea psihică a acestora. Importanţa în continuă creştere a televiziunii, amplificata de progresele tehnice în domeniuh înregistrărilor video, se va repercuta cert asupra dezvoltării tinerei generaţii, ceea ce im pune e xti n de rea st u d i i lo r socîo-psiho-medicale nu numai în sensul înlăturării influenţelor negaţive; ale programelor televizate, cît mai ales în sensul intensificării influenţelor pozitive asupra tinerilor. Dar în acelaşi timp, emisiunile; TV pot modela gustul artistic, pot oferi o mare varietate de „centre de interesM prin eterogenitatea programelor culturale şi pot crea un nou mod de a percepe cultura. Complementar • însa aceste avantaje pot fi substituite cu vicierea gustului artistic şi reducerea atitudinii critice cu stimularea automatismelor si semirdoctismului Accesibilitatea lărgită pentru toate mediile sociale creează pericolul înlocuirii culturii intensive cu o cultură extensiva care coboară standardele. Sub aparenţa întăririi! legăturii omului cu lumea, slăbeşte de fapt coeziunea de grup dintre membrii aceleiaşi familii sau dintre aceştia şi prieteni. Aportului în ridicarea standardelor artistice de masă i se contrapune riscul co-borîrii standardelor de creaţie sau cel de favorizare a răspîndirii stereotipurilor. Pericolul cet mai maré este legat de monopolizarea timpului liber, (sau a timpului destinat instruirii, exercitării unei meserii) şi, implicit, de eludarea receptării culturale sub forme mai puţin comodé şi eventual mai costisitoare, dar jrjai ales cîe răspîndirea afecţiunilor nevrotice şi a modelelor psihopatice în rîndul tinerilor, prin consum excesiv ai unor producţii ce promovează stiluri de viaţă artificiale sau alienate, exhibarea violenţei, agresivităţii şi sexualităţii pervertite. 134. TELMATIN Coreea TEMARIDIN(M> Coreea TEMARIl>M) SUA Astfel, un studiu efectuat în SUA încă din 1972 oferea indicii certe asupra unei relaţii de tip cauză-efect între spectacolul violenţei televizate şi agresivitatea copiilor, jmplicînd astfel, încă o dată, problemele de politică socială în domeniul sănătăţii mintale. Alte studii şi' cercetări efectuate demonstrează faptul c& televiziunea are un rol deosebit de important în dezvoltarea unui comportament prosocîal, nonrviolent, tendinţa de ameliorare şi îmbunătăţire a programelor destinate în special copiilor avînd o influenţă — DCI Alimemazina • Néuroleptíc sedativ, derivat feno-tiazinic (amino-alkilic) de tip 10-(3-dimetilami noprop i 1- 2 - meti I) fenotiazin ă cu acţiune anxiolitică, sedativ-hipnotică şi cu valenţe antihistaminice, antidepresive şi mio-relaxante. Are o bună toleranţă, dar influenţează reflexele conducătorilor auto. Este indicat în exogenii, in reacţii şî în tratamentul de întreţinere al endogenii lor, fiind util şi în medicina psihosomatică : astm, tuse alergică, prurit de diverse etiologii. 135. TELPIAÎM), TEMARON Coreea • Tranchilizante, derivate benzodiaze-pinice -» TEMAZE-PAMf001». Tema^pqm ; Tembelism ; Temeritate ; Temesta • Derivat benzodia-zepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-3>-hidroxM--metil-5-fenil-2H-1,4-benzp diazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică şi mio- relaxantă. Este indicat în nevroze anxioase şi «nestopate, tulburări de dinamică sexuală, psihosomatică.. Are efecte secundare moderate ; este contraindicat in intoxicaţiile acute (alcool, barbiturice), în sarcină,, alăptare, la cöpii şi vîrstnici. Constituie principiul activ al următoarelor produse farmaceutice : CEREPAX(M> Argentina EUHYPNOS Anglia ' EUHYPNOS M|TIA(M) Belgia LENAL(M> Argentina LEVANXENE Coreea MAEVA'“> Italia NORMISON(M> Anglia . m/WAZEPAM'» Coreea PLANUM(M) Germania PLANUM MITEtM> Elveţia REMESTAN(M) Germania REMESTÁN MITÉíto> Germania ! REPOSIUMiM) Grecia RESTORIL SUA SIGNOPAM Coreea TASONAL(h> Mexic TELPIA Coreea TEfiARIUM(M) Coreea TEMARON(M> Coreea TEMAZEPAX'M) Brazilia • TERIVANlM) Coreea TONIREM(M) Grecia 137. TEMAZEPAX(M> ferazilia • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —► TEMÂZE-PAM(DCI>. 138. TEMBELISM (cf.tc. temfce/+suf. ism) • Conduită caracterizată prin indolenţă, nepăsare, delăsare, indiferenţă. Porniridü-se , de la aceste atribute, termenul a fost şi mai este utilizat în mod abuziv pentru a defini . iresponsabilitatea, absurditatea sau lîpsa de motivaţie a, acte lor săvîrşite de persoane slab înzestrate intelectual, li mi nare, subculturale sau de către bolnavii psihic. 139. TÍMENTIL*10 Franţa - DCI Proclor-pe razi na • Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinic pi pe razi nat, de tip 2-clor-t0-/3-(4--metif-1-piperazinil)propil/-fenotiazină, cu acţiune antipsihotică, sedativă, antremetict, cu valenţe anti vertiginoase şi antispasmodice. Industria noastră farmaceutică îl produce şub numele de EMEÎIRAL(M\ 140. TEMERE * Atitudine determinată de sentimentul (senzaţia) de frică, teamă. Justiţia, familia, societatea, prin mecanismele lor de intimidare, învaţă indivizii să respecte anumite legi, norme, pentru a evita sancţiunile pe care ne respectarea: lor le-ar atrage. Indivizii adoptă o atitudine temătoare în faţa acestor mecanisme de intimidare. Pe această intimidare a maselor se bazează acţiunile de reprimare’ în diverse societăţi. 141. TEMERITATE (cf. lat, temeritas „ne-chibzuinţă**) ^ Exces de îndrăzneală sau de cutezanţă manifestat de individ într-o anumită direcţie, fără o evaluare riguroasă a riscurilor sau a consecinţelor posibile; reprezintă un gen de cutezanţă „nesocotită** sau de curaj „nesăbuit**. Există împrejurări de viaţă sau acţiuni în care éste posibilă considerarea tuturor pericolelor. Din acest punct de vedere, actele temerare ale alpinistului sau ale navigatorului solitar se deosebesc de cele ale adolescenţilor, ale dizarmonicilor de tip instabil, impulsiv sau ale psi hoţiei lor în puseu acut, atît prin motivaţie, grad de responsabilitate şi decizie, cît şi prin'modul de raţionalizare a riscurilor asumate. Pentru adolescent, lansarea în acte primejdioase reprezintă o modalitate de testare a curajului şi de afirmare a Sinelui, temeritatea actelor lui fiind rezultatul imaturităţii afective, al vîrstei, al elanului tineresc; în cazul personalităţilor dizarmonice, psihopatoide şi a psihoticilor (discordanţi, afectivi), îndrăzneala prea mare denotă o tulburare de comportament cu valoare semiologică, circumscrisă respectivelor afecţiuni. 142. TEMEŞTAVM> Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Olanda — DCI Loro-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7rclor-5*(0-clorfenil)-1, 3-dihidro-3-hidroxi-2H-1,4-benzodiazepin-2-Onă, cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă ; nu se administrează în sarcină. 5Í8/TÉM Tempéraméni • Terii plane R(my Tempó ; Temporal — /oö 143. TEMPERAMENT; (cf. lat. temperámén-tűm „justă* proporţie") m Componentă diftá-mico-energetică a personalităţii, constînd* într-un ansamblu de însuşiri, constituţionale, fiziologice şi ereditare; expresie; a unei reactivităţi particulare a sistemului nervos (siis*> temui nervos central.şi, în special, complexul diencefalo-hipofizar) jşi a factorilor neuroendo-triniv Temperamentul”'este ‘bazai; ‘'nespedfic. neutru faţă de valorile sociale şi morale ; temperamentul în sine (desprins din structura personalităţii) se valori|jcă numai în situaţii car^ cer, în mod nemijlocit, manifestări de forţa fizică, de rezistenţa nervoasa. Acelaşi temperament poate exista la. tipuri, de persor-nal^tate diferite ş;,i în condiţii diferite dş evo^ luţie a acesteia. (de. exemplu, .sanguinic po^te fi şî un om obişnuit, dar şi un răufăcător ,sau un bolnav psihic). - V Temperamentul nu determină capacităţile productive, creative sau reproductive ale ; individului uman, dar le colorează (nuanţează) specific. în ontologie, temperamentul nu se schimbă fundamental şi nu implică"^ modificări în sens de optimizări ale trăsăturilor native, prin investirea lor pe direcţii sociale valdri-zante, în activităţi în cadrul, cărora individul se formează, îşi’ dezvoltă şî - îşi îmbogăţeşte fondul; nativ. • n. în funcţie de concepţiile din perspectiva cărora a fost abordată şi definită această entitate, au fost elaborate diferite;tipologii fundamentale ale temperamentului -4 TIPOLOGIE. ■ : . ' - ■ «■:; 144 TEMPLANE R<*> ' Argentina - DCI Medazepam • Tranchilizant, derivat' benzodiazepinic de tip; 7-cl.orJ2>3-dihidro-1Lmétií-5-fe- c. Temperamentul, rămîne un ânsamblu de * proprietăţi funcţionale generale pentru o categorie de indivizi umani şi, rn aceasta măsură’ caracteristicile lui sînt nespecifice : ele nu determină esenţial, o performanţa satf alta, ci reprezintă, în expresia comportamentală, particularităţi' nervoase constitutive-, nivel. : energetic şi modalitate dinamică a energiei native ; ele favorizéaza (susţin) formarea unor trăsături caracteriale şi dezvoltarea particulară a unor aptitudini (melancolicul, fiind, înclinat spre depresie, favorizează o atitudine pesimist! faţa de viaţă, dar nu este neapărat necesar ca persoana respecţi vă să se caracterizeze în primul rînd prin această atitudine ; dintr-un coleric nu va ieşi niciodată un flegmatic, :dar primaritatea colericului şi inerţia flegmaticului : pot îi ameliorate, optimizate ‘într-o activitate). Temperamentul constituie o categorie psihologica şî nu una fiziologică, pentru că el conţine tendinţe predispozante (deci trebuinţe orientate spre), reprezintă: un rwvel de manifestări psihice, comportamentale care au la bază un registru de trebuinţe nu húrnál primare, ci şi secundare, psihogene. ni 1-1 H-1,4-benzodiaze pi nă, cu acţiune sedaţi v-hipnotică şi, uşor anxiolitică şi o singură, contraindicasemiastenia. , 145. TEMPÖ (cf. jt., fr. tempo, din lat. tem-plus) • Varietăţi ale ritmului în care se desfăşoară p anumită activitate ; ritmul, poate fi, ca şi în muzică, lento sau latgo şi acceîerando (GUIRAUD). V în scăderea tempoului, mişcările se desfăşoară lent, cu intervale tot mai crescute între diferitele elemente care alcatuiesc o activitate complexă. Articularea verbală est2 . trenantă, iar filmul desfăşurării oricărei mişcări- pare „încetinit". Invers, în accelerarea tempoului, totul se desfăşoară mai repede. Vorbirea este un elementdefinitoriu at acestui ~teTrnp'o'T'tâflîfemîa, creşterea intensităţii articulării cuvintelor. Circumstanţelor de tefn'po încetinit le corespund epilepsia, parkirtsonul, catatonia, oligo-frenia, iar celui accelerat — stările maniacale, anumite intoxicaţii. 146. TEMPO INDIVIDUAL (cf. it., fr. tempo) • Ritmul sau alura spontană' a actelor motorii, intelectuale ale unui individ : mers, vorbit, scris, curba de lucru, timpul de reacţie. Utilizat uneori ca sinonim cu nuí temporal este încă un vast cîmp de cercetare, care mai poate oferi surprize determinate de complexitatea funcţiilor sale. 148. TEMPORAL*s) sindrom • Tulburări determinate de leziuni la nivelul lobului temporal. Lobul temporal, separat de, lobul parietal. prin scizura Sylvius şi continuîndu-se posterior eu lobul occipital, prezintă o mare eterogenitate, atît în ceea ce priveşte evoluţia sa onto- şi filogenetică, cît şi citoarhi-téqtonici. Schematic, pot fi descrise următoarele zone : • zona auditivo-senzorială, care se întinde de-a lungul primei circumvoluţiuni temporale, cîmpurile 41, 42 — giruâul transvers Heschl ; " • • zona auditivo-psihică care înconjoară aria anterior, descrisă, corespunzînd cîmpului 22 ; • zona olfactivă şi gustativă, cîmpurile 23 şi respectiv 34, de la nivelul uncusului hipocampic ; • zona temporală comună, cîmpul 21, la care vin fibrele labirintice. Regiunea subiacentă scizurii sylviene, corespunzînd circumvoluţiunilor Tv T2, T3, T** realizează în principal perceperea şi integrarea mesajelor auditive, fiind o achiziţie specifică evoluţiei filogenetice a omului. T5, lobul lin-guah reprezintă cea mai mare parte a rmen^ cefalului, cuprinzînd aria, olfactivă primară, complexul amigdalian, ale cărui aferenţe spre hipotalamus contribuie la integrarea funcţiilor vegetative şi comportamentale. Cortexul iim-bic trimite de asemenea aferenţe către hipocamp, cu rol în reglarea şi* condiţionarea actelor comportamentale. Cortexul limbic este o parte integrantă a circuitului lui Papez, cu roi esenţial în funcţionalitatea mnezică. Rinen-cefalul limbic are un rol esenţial în integrarea aferenţelor emoţionale şi în reglarea comportamentelor determinate de emoţii, precum şi in reglarea alternanţei somn/veghe. Aceste multiple funcţii îndeplinite la nivelul lobului temporal fac ca leziunile survenite la acest nivel, fie ele uni- sau bilaterale, să determine o bogata simptomatologie clinică. Etiologia acestor leziuni este diversă, inclu-zînd : factori traumatici, care pot interveni, prin situarea extrem de expusă a zonei, atît în perioada neonatală, cît şi în timpul intervenţiilor neurochirurgicale (epilepsia temporală este frecvent cauzată de traumatism) ; factori vasculari care, prin afectarea arterei sylviene, a cerebralei posterioare şi a coroidienei ante- rioare, pót determina simptomatologie con-fuzo-onirică, dismnezii, mentism ; factorr turn orali ; factori degenerativi, esenţiali în determinarea simptomatologiei de tip alzheime-rian şi Pick ; factori infecţioşi — cel mai frecvent encefalita hepatică ce afectează regiunile mediane şi limbice, determinînd apariţia sindromului’fclüver şi Bucy ; cînd la acest sindrom se adaugíí tulburări mrnezice, se' feali-zéázá tabloul clinic ál encefalitei amnezice a lui Barbizet. Síndróamele clinice şi simptomatologiile specifice afecţiunilor lobului temporal, sînt foarte variate : Epilepsia temporală, caracterizată de JACK-SON prin,ştarea de „dreamy state44 (pierderea oricărui contact cu lumea exterioară şi apariţia unor trăiri, agreabile sau dezagreabile într-o stare „ca de vis") cuprinde, după JASPŞRS. trei tipuri fundamentale : • tipul uncinat, în care apariţia crizei este precedată de o aura somatică sau viscerală, în timpul crizei apăr înd o intensă trăire afectivă, de obicei dezagreabilă, pe un fond de confuzie mintală cu importante efecte motorii tonice şi amnezie totală posteritică ; • tipul neocortical, în care sînt caracteristice halucinaţiile auditive, vizuale, echivalenţe vestibulare sau afazice ; ; ; • tipul psihomotor, cu crize masticatorii, tutburârT de deglutiţie şi salivaţie, mai rar impulsiuni sexuale. Această descriere este mai puţin acceptată astazi de către psihiatri (neurologii o păstrează încă), realitatea clinică demonstrînd o intri-care complexă şi diversă a acestei simptomatologii. Criza temporală este frecvent acompaniată de un puternftf paroxism anxios şi, nu rareori, de un comportament agresiv. Tulburările de sexualitate, conducînd la acte cu implicaţie medico-legală, apar şi ele în mod paroxistic, absolvind subiectul de pedeapsă, dar necesitind o supraveghere medicală strictă şi permanentă. — Sindromul deficitar, avînd ca expresie clasică sindromul Klüver şi Bucy, constă în tulburări cantitative şi calitative ale comportamentului sexual, la care se pot asocia şi tulburări ale comportamentului alimentar (hiper-fagie). Alte tulburări psihice, greu de sistematizat din cauza diversităţii, includ : bufee delirante, delir cronic, episoade depresive (în atingerile lobului . temporal . al emisferei minore) sau nr\ani?cale, stări demenţiale, care nu prezintă însă particularităţi deosebite. Temposerpine^ ; Temserin ; Tenacitate TEM/521 :) rrr Simptomatologia, senzorială halucinaţiile gţjsţative şi olfactive sínt frecvent descrise ţn sindromul lobului temporal. Pe lîngă ele smt descrise hipo-, para- şi anosmii (cele din ţirmă foarte rar). După MARBURG şi HEN-S'CHEN, această .patologie s^ar datora leziunii "hipocampului ; KNAPP consideră că leziunile ar fi încrucişate, iar KUPFER — bilaterale, cu predominanţă unilaterală. Halucinaţiile auditive, din timpul crizei epileptice temporale, siînt cel mai frecvent simple, mai rar elaborate* în leziunile temporale s-au descris- şi amuzie, agnozia sunetelor no n-verbale şi ag-nozia verbală apărută în atingerile unilaterale stingi (chestiune încă discutată). Leziunile bilaterale ale zonelor temporale transverse pot produce surditate bilaterală. — Simptomatologia vestibulară : nistagmusul ‘spontan (rar — KNOLL afirmă că atunci cînd apare un nistagmus optokinetic acesta ar fi abolit către partea tumorii) ; vertijul descris de BARRÉ, declanşat de anumite poziţii ale capului; modificarea echilibrului în ortosta-tism, cu o înclinare laterală a corpului, dar fără o înclinare a capului ; proba braţelor. întinse arată o deviere către partea sănătoasă. — Simptomatologia vegetativă : modificarea frecvenţei ritmului cardiac şi respirator, tulburări de salivaţie, senzaţie de foame şi sete, bufee vasomotorii. , — Simptomatologia mnezică : crizele tempo- rale se pot manifesta printre-invazie a tmor a-mintiri, creînd sentimentul de déjá-vü, déjá-con-tra, tar lezitrnile zonei temporale pot determina afectaréa funcţiei de evocare. P. MĂRIE şi FOIX notează apariţia acestui element amneştic în cadrul afaziei Wernicke (uitarea noţiunilor didactice, acalculie, agramatism, am uzi e, asimbolie cu apraxie ideatorie, tulburări de orientare). — Sim?ptomatologia afazică : afazia propri u-zisă apare prin afectarea zonelor Tj şi T2, plică curbă şi girusul marginal (-» AFAZIE). Este afectat limbajul scris şi vorbit, cu conservarea unui limbaj spontan automat. , t — Simptomatologia legată de tulburarea |sţării de conştienţă : în cursul crizelor epileptice se descriu pseudoabsenţele temporale ; în unele leziuni ale lobului temporal poate apărea mentismul akinetic, în care contactul cu lumea exterioară este complet întrerupt, subiectul néreáctionínd la nici un stimul exterior. * 149. TEMPÓSERPINE(M) Franţa - DCI Reserpinâ • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid tri-metoxibenzoic esterificat metilreserpat, cu acţiune sedativă centrala, uşor anxiolitică şi neţ hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub OCHj HnC- QOC^^OOC -(Cn-OCH? ■ 'oCH3.' M/Wj 150. TEMSERIN ; Íéndmt&T'plfén\föbíé(**>' cronic* (şi chiar rn debuturi psihotice), Iá éare procesul morbid afectează grav structura personalităţii. 152. TENALIN(M> Anglia. SUA DCI Pargilină • Antidepresiv timoanaleptic, derivat propargilic de tip N-metil-N 2-propinil benzi I-amlnar indicat în depresiile inhibate ; este lipsit de efecte sedative (necâsiţa asocierea). Nu se administrează concomitent cu beta bloca nte, psi hosti muie nte şi antidepresive timoleptice. Necesită o pauză de 14 zile. Contraindicaţiile sînt în general cele ale timolepticelor IMAO. 153. TENAMIN(M> SUA - DCI Re clnnamina • ; Neuroleptic sedativ, derivat a l cal oi d de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid tr.i me toxici nnamic este r.ifi cat, r.eserpină cu acţiune sedatîvă. Nu se ad m i n istrează în cazul existertţei unei componente depresive ; este un marcat hipo-tensor. 154. TENCILAN(M) Argentina --DCI D/po-tassium clorazepate • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-2, 2-dihidroxi-5-fenil-1 H-1 ^-benzodiazepîn^-S a-cid carboxilic, cu acţiune anxiölitic -1- miorelaxantă şi sedaţi vă . Buna sa toleranţă' şi efecte le sedativ-hrpnöticé modeste îî conferă o largă utilizare. : 155; TENDINT (cf. fr. tendance ; vezi şi engl; tendency germ. Strebung) • Termen care în psihologie cunoaşte mai multe accepţiuni. T. RIBOT definea tendinta ca „mişcare** sau stopare a unei mişcar. ,,.n: nascendi**, pentru care termeni ca trebuinţă, gust, înclinaţie, instinet, dorinţă nu reprezintâ altceva decît echivalenţe sau variante ale tendinţei. După P. JANET, tendinţa psihică reprezintă „dispoziţia organismului" de a răspunde! la excitaţii prin anumite reacţii. Pentru alţi autori, tendinţa este un „impuls orientat**, o pulsiune (impulsiune) care vertorializează, în formă apetitivă sau aversivă, comportamentul afectiv sau o forţă naturală şi latentă de acţiune, care se actualizează circumstanţial şî direcţionat. în orice ipostază, de tendinţă reflex-necondiţionată sau de tendinţă cognitivă, socială etc. ea reuneşte, într-o structură dinamică şi relativ stabilă, aspecte de ordin psihologic şi fiziologic din dimensiunea vectorială şi cea instrumentală. în mod particular, se vorbeşte de „tendinţă centrală** sau de valoare tipică (-► TENSIUNE). 156. TENDINŢĂ CATAGOGICĂ (cf. fr. tendence ; gr. kata „în jos “ ; agoge „conducere**) • Impuls psihic cu caracter restrictiv care ar împiedica un individ să-şi realizeze scopurile pe care şi le propune (CAMPBELL, 1981). Termenul este în opoziţie cu tendinţa ana-gogica (STEKEL) care ar fi constructivă. Predominanta uneia .sau alteia din cele două tendinţe ar asigura individului pOsibilitâtea de a veni in acord cu propriile idealuri şi trebuinţe. 157 TENEX(M> SUA v- DCI Clordiazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7 dor-2-metilaminor5-fehil-3H-1 /4-benzo-d.iazepi n-4-oxid, cu acţiune anxioli ti că; anti- convulSî^ârită şi miorelaxantă ; nu are efect hipriotic, fiind unul din cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică] îl producé sub numele de NĂPOTONCM). 158. TENIFOB!E(f> (cf. lat. taenia ; gr. phobia; „frică**) • Frică patologică şi nejustificată de parazitoza cu tente {taenia fascieolatar), care poate apărea Ia subiecţi-cu trăsături psihaste-nice^dâr^şi Ih, cadrul unor deliruritcu caracter hipöcöndriae. Face- parte din gr*upa parazito-fobiilor. , 159 TENOBJLOCKiM) Finlanda - DCI Ate-nolol • Betablocant de tip 2-/p-/2-hidroxi-3-(isopropi Iami no)propoxi/feni l/ace tarnida, , Indicat în anxietate cu şi fără componenta somatică, tulburări funcţionale ale sistemului cardio-circulator, adjuvant în tratamentul sevrajelor, combaterea tré mor ului senil. Nu duce la dependenţă, nu se asociază cu IMAO -■* BÉTA-BLOCANTE. r 160. TENOMAL(M) Grecia, - DCI Propranolol • Psihotrop betablocant, derivat propanolic de tip 1-(isopropiIamino)-3-(1-naftiloxi)-2-:pro-panol, cu acţiune anxiolitică, cu valenţe psiho-stimulente şi adrenolitice. Nu duce la dependenţă» nu se asociază cu IMAO —► BETABLOCANTE. . 161. TENORMIN(M) Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, lugpslavia, Olanda, Portugália, Germania, Spania, SUA, Suedia — DCI Atenofol • Betablocant TENO-BLOCK^M> Finlanda. TensanyU^; 7ens/7qn(M) ; Tensiune arteriala TEN/523 162, TENSANYLW Anglia; T£N$ERP(M> A-ustralia ; TENŞERP1NEW jşraet r*- DCI Re-; serpina • Neuroleptice sedative, derivaţi alca-i loizi de Rauwolfia de tip 3,4, 5-acld; trimetoxi-benzoic eşţefificat xiietir reserpaţ, cu acţiune te dai i va centrala, uşor anxiolitică şi .net hipo-sensoare. Nu se administrează în depresii, epi lepşie, păr ki nsonism, copiilor sub trei ani. 163. TENSIFLEX<*> Argentina • psihotrop betablocant ^ PROPRANOLOL SUA NAPOTONfM\ Români^ 165. TENSILAN Anglia. 167. TENSIUNE ARTERIALĂ (cf. lat. tensio „întindere") • Constantă fiziologică ce măsoară presiunea şanguina din _ artere, cunpscînd o valoare maximă — corespunzătoare sistolei eardjam—. ....si■.yjm,^mixii.rriă.Tr.cpjespiiozâtoare diastofei. Reflectă starea de tensiune, sub care se găseşte sistemul arterial^ rezultantă a forţei cu care este propulsat sîrigele de către inimă, elasticitatea pereţilor arteriali şi ai vaselor, în funcţie de calibrul vaselor mici şi de vîsco-zitatea sîngelui. Valorile normale sînt cuprinse la omul. adult între 120—130 mm Hg la bărbat, 105—1 tO mm Mg la fernei (prési unea sisto^ Ii că, maximă) şi 70 —80 mm Hg (presiune dia-stolică, minimă)* î . * • . ;,Măşufarea tensiunii arteriale1, foarte solicitată în asistenţa ambulatorie, deşi se .încadrează în examenul de rutină al bolnavilor, poate lua forma unui „abuz" din partea subiecţilor cu tendinţe anxioase, hipocondriace. Aceştia interpretează adeseori în mod eronat oscilaţiile fiziologice ale maximei şi minimei, drept hiper- s^au hipote.nşiune, pretext pentru declanşarea ,unor crize de. anxietate, ce se asociază, de obicei, altor. manifestări cu mecanism co n versi v. • Nu trebuie omis ca emoţia, neliniştea ce însoţesc examinarea medicală contribuie, în cazul unor personalităţi labile emoţional, instabile, la creşterea uşoară a TA, fără ca în acest caz să se poată vorbi despre hipertensiune . Din acest motiv, subiectul va fi întîi securizat, se - va aştepta o perioadă de timp, după care şe va repeta măsurarea. Tot în condiţii. fiziologice, TA diferă în funcţie de sex, vîrstă, greutate şi. suprafaţă corporală şi intensitatea efortului depus. Somnul, ca ş\ digestia,, coboară maxima cu 20 mrp, Hg. în schimb, durerea, frigul, unii stimuli viscerali (de exemplu, distensia vezicii urinare) cresc TA. Există constituţii predispuse la hipotensiune (longilinii, astenicii), dar hipotensiunea ortostatică poate, reprezenta şi una dintre frecventele reacţii adverse-apărute în timpul terapiei cu neuroleptice (în special sedative) şi timoieptice. Hodificărrîe patologice ale TA smt reprezentate îndeosebi de boala hipertomca (-+ HIPERTENSIUNE ARTERIALĂ), în care tulburările psihice îmbracă forme variate, de la „simple* tulburări nevrotice (instabilitate, labilitate afectivă, anxietate, stări depresive), pîna la aşa-numita encefalopatie hipertensivă, cuprinzînd stări confuzionale, cu sau fără crize convulsive generalizate. Specialiştii în medicină psi hoso maţi că r implicînd r o l u 1 facto r i Io r de stres în geneza hipertensiunii arteriale, au descris’ thiar 6 „perso>i 168. TENSIUNE PSIHICĂ • Termen adoptat din fizică şî care în psihologie descrie trăirea unei stări de încordare fizica sau psihică, ca stare de pregătire a acţiunii sau ca efect al unui conflict inconştient/ Tensiunea psihică se caracterizează prin : • semne pozitive : tensiune musculara, atenţie concentrata, stare de alerta, * orientarea sau con ce nfrarea preocu pari lor şi interesului, grad de activare ; • semne negative: inhibiţie, absenţa sau refuzul comunicării, reducerea activităţii mintale. După P. JANET, tensiunea psihică reprezintă „o forţă psihică prezentînd o dinamică ascendentă, descendentă sau de echilibrare şi dezvoltîndu-se superior în cazul acţiunilor sintetice comparativ cu cele automatizate. Tensiunile psihice superioare îşi împrumută forţe de la cele inferioare printr-un mecanism de drenaj sau de derivare**. Din punct de vedere etiologic, tensiunile psihice pot fi clasificate (FREUD) în : • tensiuni provocate de nevoile fiziologice î • tensiuni provocate de pericole exterioare ; • tensiuni provocate de frustrare ; • tensiuni provocate de conflicte intra-psihice care pun în joc mecanisme de apărare. Din punct de vedere al domeniului de analiză, noţiunea este utilizată: • in psihologia generală tensiuriea psihica reprezintă starea de pregătire a irnet acţiuni îndreptate spré un scop (spre îndeplinirea unei nevoi), care, odată atins, determină diminuarea tensiunii. Starea de după îndeplinirea acţiunii spe^ cifice (de după atingerea scopului) este' o stare opusa tensiunii — relaxarea; • în psihologia socială tensiunea exprimă un conflict latent şi este starea premergătoare unui conflict în microgrup, grup, colectivităţi sau naţiuni ; • în psihiatrie, tensiunea nervoasă sau emoţionala este caraste rişti că, cu diverse coloraturi (depresive, anxioase etc.), tuturor afecţiunilor psihice, reprezentînd cel mai adesea expresia unui conflict inconştient. în acest domeniu îşi găseşte aplicare teoria cîmpului aparţinînd lui K. LEW1N-: „tensiunea emoţională este starea afectivă a unui subiect supus influenţei a două forţe opuse. Intensitatea tensiunii emoţionale va fi determinată de puterea forţelor puse în conflict, în consecinţă, eliberarea de tensiune este o cerinţă a echilibrului psihic”. Luind in considerare efectul patologic al tensiunii acumulate, Ö.rfCATZ şi D. LEWIS recomanda • deprinderea acceptării a ceea ce nu poate fi schimbat, deci creşterea toleranţei Ia frustrare ; • găsi rea,. căi lor de el i be rare a tensi uni i emoţionale ; • tehnici de relaxare ; 1 • catharsis. 169. TENSIUNEA ARTEREI CENTRALE RETINIENE • Constanta fiziologică, reprezentînd rezistenţa peretelui arterial de la nivelul Vaselor centrale retiniene şi reflect înd, în mod indirect, starea circulaţiei carotidiene. Artera centrală a retifiei, care asigură irigarea re t j ne i,' este ö ram u ră din arte ra Oftai mi că. Presiuneasanguină m atest vas se poate măsura prin; oftafmosccjpie, utilîzînd un apa'rat nuijiît ofţâlmoâihamometru. bâzat pe principiul determinării ‘ sfigmomanometrice. Cifrele indicate de oftalmodinamometru sînt exprimate în grame ; în mod normal, minima este de 25.-30, iar maxima de 70 g, transformate cu ajutorul unor tabele speciale în mm * Hg. Cifra care arată presiunea minimă (PAR) nu trebuie să depăşească 1/2 din valoarea presiunii arteriale humerale (PAH). \Raportul PAR/ PAH arată rezistenţa la scurgere in teritoriul şi-.cerebral, avînd o. mare valoare semiologică în sindroamele obliterative ale cărotideî şi ale ramurilor sale terminale sau înr diferite sindroame vasculare cerebrale. .170. TENSOFIN(M) Mexic - DCI Flufena-zina.m Neuroleptic incisiv, derivat piperazinîi-alkilfenotiazinic de, tip 4-/3-/2-(trifluorometil)-fenoti^i.n-:10-il/-propil/-1-pjperazinetanol. Este indicat In psihoze paranoid-halucinatorii, ca-tatoniCe, depresii agitate. Are efecte secundare de tip neuroleptic incisivi Diminuează efectul L-dopa. • ,. . •; 171. TENSOLISIN(M) Brazi ia — DCI Oxo-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3 dihidro-3-hidroxi-5-fenil--2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune identică cu a diazepamului, fiind un metabolit al său, ceea ce îi permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (patru ore). Acţiunea sa este sedativă, anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl/produce sub numele de OXAZÉPÁM(M>. 172. TENSOPAM(M) Finlanda - DCI Dia- zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1 l3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H-1,4--benzodiezepină, cu acţiune : sedativ-hipno- Tentaţie.; Tentone SUA DCI .Amfepra-mono m Psihostimulent, derivat feniletila-mi nic de tip 2-(dietilamino)propiofenonă ; este o amtnă simpatieomimetica anorexigenă, cu performanţe psihostimulatoare inferioare amfe- CO-CH-N'fl5 CH3 taminelor şi anorexigene apropiate fenmetra-zinei. Nu se a ociaza cu IMAO. în timp, poate realiza far maco de pe n de nta. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Şe poate utiliza' în combaterea unor efecte secundare ale.^ neurolepticelor. 174. TENTAŢIE (cf. lat . temptat/b1 „încer- care") • înclinaţie interioară spre un obiect din ambianţă, resimţită de subiect ca*o atracţie, mai mult sau mat puţin irezistibilă, faţă de obiectul respectiv. Tentaţia pcfate corespunde unei dorinţe conştiente sau inconştiente ; ea se poate opune unui act conştient, unei decizii voluntare pînă acolo încît să împiedice realizarea actului respectiv (-♦DORINŢĂ, FANTASMĂ); ? ' 175. TENTONE^ SUA - DCi Mempm-mazina • Neuroleptic sedativ, derivat amino-•alkilfenotiazinic de tip TÖ^3-dirnétiíáfftinopro-pi l)-2-metoxife notiazi nă, cu acţi une sedativă, antiemetică şi valenţe hipnotice. Inferior ca performanţe clordelăzinului, are o bună toleranţă. Este indicat, în special, în psihogenii şi afecţiuni psihosomatice. 176. TEOBROMINĂ • Alcaloid din cacao (care conţine şi cafeina), inclus în clasa xanti-nelor, cu acţiune stimulantă asupra sistemului nervos central (mai slabă decît cafeina şi teo-filina) prin inhibarea fosfodiesţerazei (-►PSIHO-STIMULENTE). 177. TEOFILINĂ • Alcaloid din frunzele de ceai (care conţine şi cafeina), inclus în clasa xantinelor, cu acţiune stimulantă asupra sistemului nervos central (mai redusă decît a cafeinei şi*mai importantă decît a teobrominei), prin inhibarea fosfodi este raze i, enzimă care intervine în degradarea adenozinmonofosfa-tului ciclic. Utilizarea ceaiului în cadrul majorităţii culturilor este justificată în principal de efectele psihostimulante ale teofi linei. în scop terapeutic este folosita ca bronhodîlata- tor, vasodilatator coronarian şi se poate administra în oprirea neonatală (compusul său aminofilina), ca diuretic (mai eficient decît cafeina sau teobromina) şi în combaterea durerii din colica biliară (-* PSIHOSTIMUIE NTE). - .178. ŢiNUATE(M> Anglia,, Canada*,,. Elver ţia — DC l Amfepramonă m Psi hosti m u le nt, sin. derivat feniletilaminic —* TENTAB(M) SUA» 179. TEOFRAST8 simptom m Semn al mo* difi cari lor patologice produse de involuţie asupra personalităţii, descris relativ recent (1982) de psihiatrii ruşi V. BLEIHER şi L. ZAVI-LENSKAIA. Apare în jurul vîrstei de 55—60 de ani şi se manifesta printr-ün comportament în netă discrepanţă cu vîWta : activitate tot mai crescută, sporirea interesului faţă de vestimentaţia la modă, tendinţa de a stabili relaţii cu persoane mult mai tinere şi eroti-zarea unora dintre aceste relaţii, creşterea preocupărilor sexuale, participarea mai activă la programele distractive şi la activităţile de petrecere a timpului liber» După cei doi autori, este tipică modificarea nivelului aspiraţiilor şi exigenţelor, ca şi autoaprecierea exagerată, dublată de minimalizarea celorlalţi. Nu este legată de prezenţa unor leziuni organice, ci reprezintă o exagerare a unor particularităţi caracteriale. Are o frecvenţă mai crescută la sexul .masculin. 180. TEOMANJE (cf. fr, theos „zeu “ ; mania „nebunie") • După MARCHÁIS, delir mistic în care subiecţul., în final, se identifica ou Dumnezeu. Este deosebit de rar întîlnit în prezent (-> DELIR RELIGIOS ; MISTIC(I)> delir). ' f ' . ^ 181. TEOREMĂ (cf. gr. theoremd „regulă, principiu") • Propoziţie demonstrabilă înr ţr-un sistem axiomatic; legi logice în sistemul respectiv, ca şi axiorrţefe, teoremele nu sînt enunţuri prime, admise drept adevărate fără demonstraţie, ci sînt derivate din ^xiome pe baza regulilor de inferenţă ale sistemului. 182. TEORETIC — tip de personalitate (cf. germ. theoretisch : vezi gr. theoria) • In clasificarea lui E. SPRANGER. trăsătura dominantă a acestui tip de personalitate este orientarea spre cunoaşterea obiectivă a realităţii, care are forţa unei pasiuni,' ştiinţa constituind valoarea supremă. Tot ceea ce este sentiment personal, dorinţă este trecut pe un plan secundar, prioritare fiind problé* mele legate de explicare şi teoretizare Lumea este considerată drept sistem de raporturi generale de dependenţă, care se cer clarificate, interpretate. Prin aceasta tipul teoretic Ö26/TEO Wmrm rTeona generálé msMerrfelor, Teorig informaţiei trăieşte într-a lume mai muit atemporală. Tipul teoretic simte puţină atracţie . pentru piTeocupările practice-, pentrg afaceri şi. aspecte economice. ■ * , 183. TEORIE (cf. gr. theorio) • în sens strict, ansamblu de noţiuni, enunţuri şi raţionamente, îfiKanţuite discursiv Intr-un sistem jogic coe-rentV care descrie şi explică (pe baza unor i potşze. verificabile)-un anumit .domeniu ai realităţii, dezvăluind legile şî' proprietăţile lui es'enţiaie., în acest, sens, expunerea teoretică reprezintă un stadiu superior în dezvol- tarea cunoaşterii ştiinţifice, care continuă şi desăvîrşeşte investigaţia experimentală, 50n-fîfmînd ipotezele rce'*au*“stât ia" 6aza acesteia, pentru a le conferi/ întemeierea şi generalitatea unor principi/"explicative; a căror dezvoltare 'deductivă :face posibile predicţii e* xacte asupra evoluţiei domeniului de procese şi, fenomene studiate. ,, - Ir# In* sens larg', teoria desemnează cunoaşterea de órdin generat, realizată prin desfăşurarea ar^u mentali vă6 á abstracţiunilor spre deosebire de" prácfjca (termenii complementar) .iycare presupune. iriorpentul acţionai^ nemijlocit, situat" la , nivelul, concretului. între teórié şi practica există raporturi de corelaţie dialectică 't oferjnd .teoriei una dintre; sursele sale tematice şi, un criteriu decisiv de verificare,, practica reprezintă şţ scopul demersului teoretic, sporind.u-şi >eficienţa odată cu dezvoltarea, acestuia. Interacţiunea dintre teorie şi pracţreă ,nu anujează nici una din ele, ci presupune relativa lor. independenţă reciprocă. Autonomia parţială faţă. de. limitele empirice ale pfactiqiiîngăduie icerceţării teoretice /ec^esul Ia idealitate,. ;în,;?care se * dezvăluie ;c^uzele ;şi' legi lej esenţiale ale fenomenelor, ceea1 ^e deschide invesţjgaţLei orizontul posibilului. ’ j Ne înţeiegerea eomplendentacităţir dialectice a: teoriei .şi practicii, duce fie* iaiempirisna^şi practicism îngust (care subestimează roltil şi importanţa gîndirii teoretice), fie la dogmatism speculativ (care minimalizează rolul şi importanţa practicii, exagerînd autbnomra discursului teoretic). : 1 184. Teoria generală a sistemelor • Disciplină de sinteză fondată de Ludwig von BERTALANFFY, ca program de cercetări integratoare, av/nd ca obiect, modelarea conceptuală a legilor, principiilor şi proprietăţilor esenţiale ale sistemelor, în generat (materiale sau ideale, naturale, sociale sau artificiale), Avînd caracter interdisciplinar, teoria generală a sistemelor se bazează pe o serie de discipline ' matematice : ^teória ' jocurijor, teoria deciziilor, teoria probabilităţilor etc., dezvoltîndu-se ca disciplină fogico-matematică, formală, dar aplicabilă în diferite domenii experimentale (mai ales în ştiinţele tehnice), importanţa deosebită a teoriei ,generale a sistemelor, decurge din faptul că * noţiunile şî ^conceptele fundamentale cu care operează această noua disciplină (sistşm, integralitate, interacţiune, finalitate, informaţie, entropie, organizare etc.) se articulează în modele explicative de mare generalitate,, ce favorizează transferul analogic riguros de metode şi concepte între, domenii diferite de cercetare, stabilind cii precizie matematică relaţii-df izomorfism între forme, aparent eterogene, de ^organizare a lumii, materiale. 185. TEORIA INFORMAŢIEI • Domeniu ştiinţific relativ nou, de mare valoare explicativă şi euristică, fundamentat de CL SHAN-NON şi N. WIENER ca model matematic al comunicării prin semnale.. Ridîcînd jconceptu! de informaţie la rangul unei categorii onto- logice (definind, alături de substanţă, şi energie, o at treia modalitate fundamentală a existe n ţe i), te o r ia in fp r maţi ei e la bo r ează‘ p röce de e Teoria relativităţii psihice; Teoria rezonantei TEQ/5Z7 dg cuantificare a informaţiilor şi o serie de concepte cu oJargă sferă? de aplicaţii (codificare, entropie etc.)» care s-au> doyedjt ^fşpţile j,în cibernetică, biologie, neurofiziologie, psihologie, lingvistică, estetică etc. 186. TEORIA RELATIVITĂTII PSIHICE - sin. TEORIA SISTEMELOR ' PSIHOFIZICE, EXPUSE ÎN IPOTEZA CÂMPURILOR SOMATICE NEOMOGENE • teorie de o excepţională importanţă şi actualitate, în ciuda celor 50 de ani care au trecut de la enunţarea ei de către Gheorghe Z'APAN. Plecînd de Ia teoria relativităţii spaţiului şi timpului fizic a lui EINSTEIN (cunoscut! de la cursurile audiate Ia Berlin, între 1928-^4930), ZAPAN elaborează şi Verifică experimental teoria relativităţii spaţiului şi tiThpUlui psihic, problemă care l-a preocupat,- dealtfel, şi pe KANT. Potrivit opiniei lui.Pavel MUREŞAN -autorul, unei monografia Remarcabile privind opera şi creaţia Iui ZAPAN —, teoria relativistă a sistemelor psihofizice, elaborată pe baza ipotezei cîmpurilor somatice neomogene, explică deformările psihice care apar atît în cazul iluziilor (optico-geometrice., lauditive, tactile, de greutate, constanţă perceptivă de mărime), cît şi în actul învăţării şi.aLintuiţiei ; acestea tind să dispară în cazul influenţării organismului uman şi a si-stemului psihic prin procese de omogenizare, fapt ce duce la concluzia că asemenea fenomene nu se datorează unor cauze exterioare (unghiuri de percepţie, mişcarea ochilor etc.) şi nici unor, cauze subiective (lipsă de dÍstérííarní.rrt*/anxietate în timpul aprecierii), cum se credea în psihologie, ci unor diferenţieri şi deformări ale proceselor psi ho-fizi ce. caile ia u^loc In. cîmpu I somatic. Deformările spaţiale în caztil iluziilor optico-geometrice sau deformările timpului, ca şi structurările şi restructurările psihice în percepţie, învăţare, gîndire etc. au la bază apariţia, în cadrul sistemelor psiho-fjzice respective, a unor, cîmpuri neqrnogene, rezultat analog deformărilor din teoria relativităţii a lui EINSTEIN. Astfel, în condiţiile uneî iluzii optico-geome t rice, constînd în contracţia unui segment de dreaptă, se produce totodată şi o încetinire a timpului subiectiv. în opinia lui! -ZAPAN, . deformările psihice pot fi înlăturate prin învaţâre (şi invers, o configuraţie poate fi deformată prin învăţare), omogenizarea condiţiilor exterioare şi a celor interioare ducînd Ia dispariţia deformărilor. Creierul uman reflectă, ca un microcosmos, nu numai producţiile senzoriale, ci şi# în mod amplificat, însăşi legi ale cosmosului, cum sînt cele ale relativităţii einsteiniené. în anumite condiţii, evenimente care- se .desfăşoară în creierul urjian ca microcosmos-) pot cond.u§e Ia previziuni ştiinţifice „s&u intuitiv^.2 îa> activităţile de muncă bine organizate, timpul, subîettiv şi cél fiziologic sînt înâĂîrîite, "deci oamenii care desfăşoară activităţi bíné organizate rămîn „mai tinerî^idîn punct de- vedele psihologic şi fiziötogic dfecît cei , ale ■ căror activităţi sînt dezorganizate,' nege ritrb pTce*; în acest ultim caz, timpul subiectiv de muncă devine mai mare. decît cel, obiectiv. 187. TEORIA REZONANŢEI • Aparţine teoriilor auzului şi.a f^st elaborată de HELM-HOLTZ, în 1877. Conform acestei teorii, membrarna bazi'Jar|rş nefiind omogenă ca lăţime şi prezentî nd o striaţi une transversală, are o rezonanţă diferită pentru fiecare frecvenţă sonoră. Vibraţiile sonore în mediul lichid din urechea internă produc vibraţii corespunzătoare ale diferitelor ,porţiuni din-membrana bazilară. Astfel, rezonanţa mecanică a segmentelor componente din membrana bazilară determină „localizarea" cohîearl a vibraţiilor. 1Ş8. TEORIE UMORALĂ • Aparţine doctrinei hipocratice, în care creierul era considerat drept glandă care secretă „pituita rece“, antagonistă a „umorilor, calde", iar. structura organismului implica patru umori : sînge, flegmă, bilă galbenă, bilă neagră (sîn-gele venos), derivate din cele patru* efemdnte ale filozofiei ionice (EMPEDOCLE): ^ aer, pămînt, apă şî foc. Hipocraticii introduc în medicină noţiunea de constituţie, plecînd de la ideéa că temperamentele sînt determinate de proporţionalitatea diferită a celor patru *umori. (-+ TIPOLOGIE). Co,nti;nuînd această teorie care a, .dăinuit peste \ 5 secole?, biolo-giştii susţin că activitatea nervoasă superioară, deci viaţi psihică şi comportamentul uman, au un determinism umoral,, secreţiile glandelor endocrine, fiind elementul . lor declan-şatQr. De fapt, după cum arată ?POPl:SCU-NEVEANU* activitatea sistemuluf * endocrin se află sub controlul sistemului nervos central, iar activitatea acestuia iveşte potenţată şi prelungită de secreţiile endocrine, reali-zînd integrarea adecvată a organismului în mediul, bio-socio-cultural. 189. TEPANIL(M> SUA - DCI Amfepra-monă • Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip 2-(dietilamino)prapiofenonă ; este o amină simpaticomimetică anorexigenă, cu performanţe, psÎhoStimulatoare inferioare amfetamine lor şi anorexigene apropiate fenrrietra-zinei. Nu şe asociază cu IMAO. în ţimp, poate S2É/TEP TépövH**-) ; Terapeutică ~ fereastră; Terapeutică rezistenţă realiza fârmacodependenţă. Acţiunea unei doze dutoază. 5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale NL. 190. TEPAVIL(M) Spania - DCI Suipirid e Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1 -eti l-2-pirolidi ni l)meti I/-5-sulfamoi I-0-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fară componentă sedativ-hipnotică. Are indi- CJ*3 ’yCHj-W-OC ér0^ câţiile neurolepticelor incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util în combaterea impulsi-tfnilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Efectele secundare sînt cele comune neurolepticelor incisive, pentru dozele mari. Se poate administra fară pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. î$u se 1 administrează în manie şi epilepsie. 191. TEPERIN SUA - DCI* C/orfenter1 mina • Psihostimulent anorexigen, derivat feniletilaminat de tip p-clor-a,a-d’rmetilfenetiJ amină, indicat în anxietate severă, diminuarea acti vitatii intelectuale, îh preseniHtate, sevraj de diverse etiologii, tulburări de dinamică sexuala, combaterea obezităţii secundare curei neuroleptice -> PSIHOSTIMULENTE. 194. TERAPEUTICĂ - fereastră (cf. gr. therapeia îngrijire"4}: • Noţiune de psiho farmacologie, care se referă la relaţia intre concentraţia plasmatică a drogului — variabila de la individ la individ — şi efectul clinic al acestuia; Astfel, în majoritatea cazurilor, administrarea în doze corecte şi pe o perioadă suficientă de timp a Uhui psihotrop conduce la stabilizarea unui nivel plasmatic, eficace clinic. Există însă şi; variaţii individuale de metabolizare a chirmoterapicelar : fie o meta-bpiizare foarte rapidă a drogului, astfel încît, deşi doza şi perioada sînt teoretic corecte, nivelul plasmatic eficace terápeütit nu se poate atinge, fie uri deficit de metabolizare a medicamentelor, astfel încît dozele terapeutice devin toxice pentru pacientul respectiv. în cazulunui pacient la care dozele mari determină accentuarea si mptomatologiei şi é-fecte secUndare puternice, dozele mici pot avea efecte terapeutice spectaculoase, efect de „fereastră terapeutică*. Acest efect poate avea nu numai o cauză metabolică, ci poate apărea şi ca urmare a asocierii mai multor medicamente:, ca^e-^mte^ . 195* TERAPEUTICĂ — reacţie^ negativă —» REACŢIE TERAPEUTICA NEGATIVĂ. 196. TERAPEUTICĂ REZISTENŢĂ (cf. gr-therapeia „îngrijire4*; lat. resistere „ a rezista» a se împotrivi44) • Nonresponsivitatea imui bolriav psihotic la terapia medicamentoasă administrată Ar putea fi împărţită schematic în două grupe : • PSEUDOREZISTENŢA : lipsa efectului terapeutic este datorată : ; • diagnosticul greşit (antidepresivele iriciclice nu au efect asupra unei depresii de intensitate mică, apărată contextual, şi, ni ci la indivizi i normali ; etichetarea ca „psihotic44 a unui bolnav care, în realitate, nu este şi administrarea tratamentului neifCp-ieptic vor conduce nu numai la apariţia efectelor extrapiramidale secundare, greu de suportat, ci şi la lipsa oricărui beneficiu terapeutic) ; é incorectitudinea prescripţiei médi- • cale : --- doze mici, insuficiente ; Terapie : biologică ; com porta mentala; efectroconvulsivanta JER/529 — durată scurta (folosirea unei doze corecte de anti depresive sau neuroleptice pe o perioadă prea scurtă - este sinonimă cu un tratament decapitat“) (-> ÁNTIDEPRESJVE ; NEUROLEPTICE), • Rezistenţa terapeutică propriu-zisă apare în mod ateator, îndi vi dual1, administrarea corectă a medicaţiei soldîndu-se cu lipsa oricărui efect terapeutic ; aceşti nonres-pondenţi nu pot fî depistaţi anterior instituirii tratamentului ; creşterea dozelor la astfel de paciénţt este inutilă ; nonrespondenţa este destul de rar intMnită în cazuri-de psihoză discordantă. 197. TERAPIE BIOLOGICA TERAPIE ELECTRQGONVULSIVANTĂ ;• INSULINOTE-RAPIE (SAKEL - cură) ; CHIRURGIE ÎN PSIHIATRIE ; TERAPIE PSIHIATRICĂ. 198. TERAPIE COMPORTAMENTALĂ -W PSIHOTERAPIE COMPORTAMENTALĂ, 199. TERAPIE ELECTROC0NVULSIVAN-TĂ - sin. ELECTROŞOC ; CÉFELETTI — metodă • Metodă terapeutică constînd în producerea unor crize convulsive, cu ajutorul curentului electric. Efectul terapeutic al producerii crizelor ccnvulsivante era menţionat încă din antichitate, cînd ele erau declanşate cu anumite extracte vegetale, în vederea ameliorării stării grave a unor bolnavi psihici. Ulterior, efectul benefic al crizelor convulsi-vante a fost observat si după şocul cu car di a-zol, metodă părăsită din cauza toxicităţii substanţei folosite. Promotorii terapiei electro-convulsivante sínt CERLETTI şi BINI, care s-ati inspirat din experienţele lui Le ROY din 1755, B. FRANKLIN în 1775, ALDINI (1804, BABINSKI (1903); aceştia folosiseră provocarea crizelor convulsive în vindecarea acceselor de melancolie şi a conversiilor pitiá-tice. Leduc de MANTES a testat şi el o electro-somnoterapie, pe care însă a considerata prea periculoasă. Pornind de Ja aceste experienţe şi de la studierea modului în care erau omorîte animalele în abatoare (prin aplicarea unor electrozi ce provocau o criză convulsivă şi apoi comă), Cf-RLETŢI şi BINI au reuşit, în 1936, să provoace o astfel de criză electroconvCilsivantă la animal, iar în 1937— 1938, la om. De atunci, în pofida aparentei sale brutalităţi, această metodă terapeutică a suferit multiple îmbunătăţiri şi continuă şă-şi păstreze un loc important în arsenalul terapeutic, datorită rezultatelor bune şi riscurilor relativ mici (mai ales în condiţii de protecţie) pe care le comportă. Metoda este practicată cu aparate folosind curentul alternativ (sistem Lapipe şi Rondepier-re) sau curent continuu (DELMAS-MARSALET şi BRAMERIE), la care există posibilitatea controlării automate a timpului de scurgere a curentului . Tensiunea este de 80-430 de volţi, iar timpul de 0,1 —1 secunde. Procedura este următoarea ; pacientuluL„â j.eunt şi cu, vezica urinară golită, aflat în clirtostatism şi cu o bucată de cauciu cîntre arcadele dentare (pentru a preveni muşcarea limbii), cu mandibula imobilizată, pentru a evita luxaţia ei, i se aplică în ambele regiuni fronto-temporale cîte un electrod umed şi se declanşează criza convulsivă, cu fazele ei tipice. Tratamentul se repetă la 1—2 zile (în medie, de două ori pe săptămînă), numărul total fiind între 6—8—12: sau chiar 40 de şedinţe (GOLDFARB). Fără premedicaţie, efectele imediate ale electroşocu-lui cunosc următoarele faze : • faza spasmului electric, care coincide cu durata trecerii curentului. Dacă intensitatea curentului este suficientă, subiectul îşi pierde cunoştinţa imediat şi apare un spasm generalizat ; trunchiul este în opistotonus ; • faza de latenţă, care începe de ia întreruperea curentului, cînd spasmul în opistotonus se termină ; trunchiul bolnavului cade inert pe pat şi rămîne aşa cîteva secunde, pînă la un minut ; • faza tonica, al cărei debut este marcat de un strigăt ; ..... ^ • faza clonică, clasică; • faza comatoasă, cu durată diferită, care se continuă cu o fază de somn. Trezirea se face dopa cîteva mi nute pînă la o jumă-tate de Jetale sînt extrem de rare şi se datorează unor leziuni cerebrale preexistente şi nedecela-te (tumori, malformaţii vasculare). Mai sínt ^tate 'şi r iteattív&reár unui proces tuberculos,. complicaţii endocrine, precum şi apariţia ulterioară a unor crize epilepticé, mái ales după un număr mare de electroşocun. Aceste incidente şi accidente au putut fi evitate prin multiple îmbunătăţiri aduse tehnicii de aplicare a terapiei electroconvulsi-vante : efectuarea etectroşocufui sub ânestezie generală suprimă senzaţia penibila de angoasă ; curarizarea, administrarea de miorelaxante au redus considerabil accidentele mecanice ; aplicarea unilaterală a electroşocului reduce mult tulburările mnestice. Premedicaţia pro-filacticăc se realizează îndeosebi prin patru metode : • narcoza şi subnarcoza, constînd în administrarea unui barbituric de tip Mesdo-nal, Eunoctal i.v., precedată cu 20 minute de administrarea subcufan a 1 mg de atropină sau 1/2 mg atropină combinată cu barbituric solubil. Este astfel înlăturată angoasa, dar apnee'a de şoc este mult mai severa, ceea ce necesită obligatoriu existenta unei instalaţii de oxigenoterapie ; • curarizarea, folosită pentru evitarea accidentelor mecanice, prin administrarea intravenoasă de teptocurare (Celocurine, Brevatonal), care determină în aproximativ 30 de secunde o rezoluţie musculară completă. Apneea” esté Insă dramatică şi necesita existenţa unei instalaţii de respiraţie asistată. Se va evita folosirea neostigminei. Sub curarizante, criza clo- nki se manifestă numai prin contracturi minime, la nivelul feţei şi al extremi” tăţilor ; • asocierea narcoză-curarizare : barbituri- cul şi leptocurara pot fi injectate simultan, dar mai corectă pare a fi injectarea iniţială a barbituricului şi, în funcţie de efect, calcularea dozei necesare de curara. Efectele respiratorii dramatice care pot apărea necesită prezenţa unei aparaturi şi a unui specialist în anestezie-reanimare ; , • alte premedicaţii sînt administrate în contextul existenţei unei insuficienţe de orgao care se cere a fi compensată :j cardiotonice, chinidină etc. Există şi opinia că," după administrarea elec-troşbcului, pentru a realiza o euforîzare a trezirii, să se injecteze un opiaceu. LANCESTER, STEINERT şi FROST, în 1957, au elaborat tehnica electroşpeului unilateral, aplicat■ la híveiül emisferei minore, pentru a evita tulburările de memorie. Electrozii se plasează pe hemicraniu, unu,J sub altul, primul fiind situat dedesubtul únei linii imaginare care ar uni orificiul extern al conductului áudítiv extern cu unghiul extern al orbitei, iar cel de-al doilea deasupra acestuia. Datele comunicate relevă însă o eficienţă mult mai redusă, comparativ cu cea a electroşocului bilateral. POROT recomandă următoarea tehnică de apjj£âce a» electroşocului bilateral. : amestecarea a 1/2 mg atropină cu 0,50 g pentobarbi-tal din care se administrează 0,20—0,30 g, pentru a determina instalarea unei uşoare narcoze, duoă care, rapidi:pe acelaşi ac, se admi-ni trează ce locurină 1 mg/kg corp. După aproximativ V*> secunde, apar fibnlaţiî musculare, care se termină rapid, instalîndu-se paralizia respiratorie (aproximativ în a 20-a secundă), cînd se instituie respiraţia controlată. La aproximativ 60 de secunde după injectare, se aplică electroşocul. Criza convulsivă are manifestări minime. După terminarea crizei, la 3 — 4 minute, respiraţia se reia spontan {întreruperea respiraţiei controlate se va face treptat}. Este contraindicată administrarea prostigminei. Aplicarea electroşocului se face după un amănunţit examen clinic şi pâra-clinic al. subiectului,'numai în unităţi dotate cu instalaţie pentru respiraţie controlată şi în prezenţa unui specialist anestezistţreanima-tor. Electroşocul se poate aplica nu numai Terapie cte lunga dmatâ TER/53Î în condiţii de spitalizare, ci şi în ^ambulator, cu. condiţia ca. bolnavul să fie întotdeauna însoţit. Indicaţiile terapiei ele.ctroconvuIsîvante sînt reprezentate de stările melancol.iforme. din psihozele afective ^ uni- sau bipolare, involu-tive, reacţionale. tn aceste cazuri * se pare că şanse leJ de reuşita a terapiei ' éTecf roconvulşi-vante sînt cu atît mai mari, cu cît tulburările somnului sînt mai- importante. Administrarea electroşocului uneori înaintea chimioterapie) este determinată âp riscul suicidar care grevează aceste stări, ameliorarea depresiei fiind mai rapida prin elecţrQşoc decit prin chimioterapie (care prezintă şi. dezavantajul abolirii inhibiţiei înaintea ameliorării depresiei). Succesele acestei terapii în stările melancoliforme sînt certe (după unii autori 80—100%). în manie, rezultatele bune obţinute prin electroşoc sînt mai puţin numeroase, mai tardive şi incomplete.. Alte indicaţii pentru aplicarea terapiei electroconvulsivante sînt : stări confu- zi o nai ei psihoze puerperale, stări schizofrenice în care se recomanda asocierea electroşocului cu cura Sakel. Rezultatele sînt bune dacă terapia electroconvulsivantă se aplică cît mai precoce. Discutabile sînt rezultatele obţinute prin electroşoc în delirurile cronice, stările hipocondriace, psihastenice. Recent sînt comunicate rezultate.....terapeutice_ bune obţinute prin electroşoc în boala* Basedow, a^dinie^.diabetul,,recent . (insuli;aQ-jndependent), anorexie mintală, algii rebele, diskine-zia neuroleptică tardivă, boia la Parkinson. Contraindicaţiile metodei electroconvulsivante protejate sînt numai relative, practic ele putîndu-se aplica tuturor grupelor de vîrstă peste 10—12 ani, femeilor* însărcinate, poli-traumaţizaţilor, cardiopaţilor cu tulburări de ritm, hipertensivilor, cu condiţia asigurării metodelor de reanimare. în pofida rezultatelor excepţionale obţinute prin electroşocul protejat în cazul bolnavilor care prezentau reşute frecvente, această metodă este însă criticată şi în prezent, din motive de ordin nemedical, fiind chiar interzisă în unele state ale lumii-Multe dintre aceste critici au ca obiect chiar etapele considerate absolut necesare pentru reuşita terapiei electroconvulsivante : criza convulsivă, amnezia etc. în condiţiile e-lectroşocului protejat, criza convulsiva nu mai apare* însă, tulburările mnestice nu Sînt nici obligatorii, nici necesare vindecării, ele putînd chiar să lipsească. în ceea Ce priveşte deteriorarea care ar apărea după această metodă terapeutică, ea nu este nici pe departe clar evidenţiată (apariţia ei Und legată mai mult de afecţiunea de fond decît de terapia aplicată). Cu toate acestea, opmit» antipşihiatrice consideră terapia electrocon-vulsivantă ca fiind o metodă de coerciţie, „atentînd la libertatea individului". Alte opinii criticele refera ja faptul că aplicarea acestei metode nu este susţinuta, teoretic: de cunoaşterea precisă a mecanismului devacţiune. într-adevăr, deşi sînt emise mai mülte ipoteze, mecanismul de acţiune al electroşocului nu este încă pe deplin cunoscut. BINI şi CERLETTI au emis ipoteza eliminării în perioada de disoluţie a conştienţei a unei substanţe : acroagonîna. Alţi autori, bazlndu-se pe modificările EEG (prezenţa ritmurilor lente) care apar în timpul tratamentului şl dispar după. încetarea lui, precum şi pe rapida; ameliorare a tulburării de somn, consideră ca efectul terapeutic al electroşocului se datorează acţiunii acestuia asupra hipotalamusúlui. încercările de a stabili o legătură între metabolismul neuromediatorilor cerebrali şi electroşoc au eşuat. în 1979, J. S. HONG şi colaboratorii relevă o creştere a met-encefalinei în hipota-lamus (în timp ce beta-endorfinele rămîn ne mo di fi cate), proporţională cu ameliorarea stării subiectului supus unor şedinţe repetate de electroterapie. S-ar putea ca acest fapt să. constituie suportul acţiunii antidepresive a. terapiei electroconvulsivante. Psihanaliştii apelează, în explicarea acţiunii electroşocului, la rolul mecanismului _de regresie sau al experienţei „morţii trăite “. J. DELAY vorbeşte despre „ de zi n te g ra re-re inte-grare“. DE LMAT-M ARS ALET consideră ca toate terapiile de şoc ar avea analog mecanismul de „disoluţie-reconstrucţie*. în ciuda acestei lipse de cunoaştere a meca- * nismului cert de acţiune, terapia electro-convulsivantă este acreditată de practica psihiatrică drept o metodă valoroasă de tratament al simptomatologiei psihice majore, determi-nînd ameliorarea rapidă a stării psihice. 200. TERAPIE DE LUNGĂ DURATĂ' -probleme generale • Durata unei terapii este o problemă strict corelată cu o mulţii tudine de factori, dintre care cei mai importanţi sînt: tipul afecţiunii, tipul terapiei disponibile la un moment dat, factori care ţin* de pacient (statusul psiho-biologic), de mediul socio-familial al acestuia, de relaţia medic pacient. Instituirea terapiei de durată se impune îi% afecţiunile cronice, domeniul psihiatric beneficiind considerabil de acest tip de terapie, în sensul unei re inserţii socio-familiale cît mai bune, al prevenirii complicaţiilor etc. « în ceea ce priveşte disponibilităţile farmacologice , ele s-au amplificat în ultimele decenii,. 532/T£R Tetapterte íungö éwata perro'iţînd.-'ex isién ţa unui larg spectru terapeutic, modulat ca posib lităţi de administrare, dozaj etc. Statusul psiho-biologic, unul dintre factorii cei mai importanţi, influenţează atît durata propriu-zisă a terapiei, cît şi componentele acesteia (psiho- sau/şi bioterapie, doze, mod de administrare, efectele secundare şj consecinţele lor etc.). Mediul sqcio-familial este elementul care contribuie considerabil la realizarea complianţei bolnavului la acest tip de terapie, cu toate posibilele ei efecte neplăcute, îr timp ce relaţia medic-pacient este aceea care „controlează** de fapt tot acest ansamblu. De regulă, specialiştii acceptă ca definiţie a terapiei de_ durată, un tratament care tinde să se prelungească toată viaţa şj care nu se l imitează Ia domeniul farmacologic, cf se completează armonios cu aspecte psihologice şi sociale. Un tratament de durată necesită o planificare riguroasă şi trebuie realizat conform principiilor medianei luată în ansamblul ei, un concept fundamental fiipd aplicarea terapiei pentru bolnav, cu toate particularităţile sale,şi nu terapia afecţiunii. PrezdÉtul şi viitorul pacientului trebuie considerate atît sub aspectul sănătăţii sale fizice, cît şi sub aspectele moral, economic, social. Responsabilitatea medicului, în acest context, este la, fel de mare ca şi complianţa pe care bolnavul trebuie să o aibă. Ultimele decenii de studii medico-farmaceu-tice au demonstrat că terapia de durată, în mod deosebit aspectul ei psihosocial, interferă considerabil, cu factorii de risc implicaţi în patogenia a numeroase afecţiuni, putînd contribui astfel lâ ameliorarea în foarte mare măsură a calităţii vieţii bolnavului. Dar acest beneficiu este realizabil numai în condiţiile în care este asigurată adeziunea- pacientului, iar planul terapeutic este precis organizat. Riscurile acestei terapii constau în poliprag-mazie" sáu în dispersia tratament uliii cu pierderea eficacităţii sale. Principalul obiectiv al terapiei de durată, în contextul progreselor medicinei moderne, constă în creşterea speranţei ce viaţă şi, mai ales, în profilaxia t complicaţiilor, medico-sociale ale acestor afecţiuni. Deoarece numărul bolnavilor cu afecţiuni croilice a crescut considerabil în ultimele decenii, solicitările pentru terapia de durată lunga, sub toate aspectele 'ei, au crescut semnificativ nu numai în sensul prescripţiei medicamentoasă, cl şi moraliceşte. Acest sprijin moral este cu atît mai util cu cît aceşti pacienţi beneficiază, de foarte multe ori, numai de o ameliorare parţială a suferinţei lor ; ei sînt obligaţi să ducă o viaţă limitată ca posibilităţi fizice şi psihice, ceea ce le creează o stare depresivă reacţionată, In corectarea căreia aportul medicului este factorul hotărîtor,. A avea la îndemînă suportul farmaceutic- util, a supraveghea cu grijă bolnavul cronic, mai ales în serisui reintegrării sale sociofamilîale, reprezintă sarcinile esenţiale ale medicului cînd instituie 0 terapie de durată; globală, care nu numai că adaugă un număr de ani în plus duratei de viaţă, ci încearcă să asigure şi demnitatea acestei vieţi. Un alt risc al te răpi ei de durata e ste pre-zerrţaefectelor secundare, acestea devenind în contextul afecţiunii cronice, un factor cáré alterează fa rirtduî său calitatea vieţii pacientului. Este de datoria medicului de a discuta cu pacientul aceste efecte secundare supărătoare , cu atît mai mult cu cît cunoaşterea lor este facilitată azi de complexitatea factorilor informaţionali. Cunoscînd faptul ca o medicaţie eficace este practic întotdeauna însoţită de efecte secundare, acestea trebuie să fie recunoscute din timp, eventual diminuate cu o medicaţie adjuvantă, astfel încît ele să fie bine tolerate. în acest context, medicul este cel care, hotărăşte iniţierea şi continuarea terapiei, în ciuda acestor aspecte negative. Asentimentul şi colaborarea pacientului şi a familiei pentru obţinerea celor mai bune rezultate posibile devin, din acest moment,indispensabile. Este evident faptul că relaţia medic-pacient are rolul hotărîtor în obţinerea unui beneficiu maxim al terapiei de durată, alături de o accesibilitate maximă a bolnavului la medicul său curant, cu atît mai mult cu cît bolnavii cronici prezintă frecvent decbmpensări determinate fie de însăşi afecţiunea cronică, Terapie de lunga duratia TÉJÍ/533f:' fie de incidentele terapiei medicamentoase. Relaţia medic-pacient este consolidaţi, şi de raporturile pe care terapeutul le are cu anturajul pacientului. Acesta trebuie să cunoască planul terapeutic, el reprezentînd un ajutor foarte preţios pentru medic prin influenţa pe care o exercită asupra modului de viaţă al bolnav ului, respectării, me dicaţiei,„a măsur ilor dietetice, reintegrării lui socio-familiale. Se facilitează astfel instituirea terapiei complexe care, prin măsurile restrictive, poate1 fi supărătoare pentru bolnav, respectarea lor fiind însă obligatorie pentru beneficiul terapiei de du rată. în ceea ce priveşte indicaţiile terapiei de durată, ele sînt influenţate de marea'problemă a terapeuticii moderne : mulţi morbiditatea, favorizată îa rîndul ei, paradoxal, de creşterea duratei vieţii. Bolile coronariene, hipertensiunea arterială, bolile pulmonare cronice, artrozele poliarticulare, afecţiunile metabolice, digestive, psihice coexistă frecvent la acelaşi subiect, creînd dificultăţi în instituirea teraptei, atît din punctul de. vedere al indicaţiilor şi contraindicaţii lor, cit 51 al efectelor secundare. Una dintre primele dificultăţi cu care terapeutul are de luptat este prioritatea pe, care trebuie să, o acorde uneia say alteia dintre afecţiunile unui pacient, fiind cert faptul că, oricît de mari ar fi progresele terapeutice, nu pot fi tratate optimal, şi eficient toate aceste afecţiuni concomitent. Pe de altă parte, specializarea medicală ridică problema consultului la mai mulţi medici, instituirea unor terapii multiple, necesitînd coordonare interdisciplinară. în acest context, pacientul rămîne singur, în hăţişul diagnosticelor şi tratamentelor sale. Această problemă impune o corectă şi eficientă organizare a serviciilor medicale, o colaborare armonioasă între toţi factorii, implicaţi terapeutic. , Problema vîrstei la care se instituie un tratament de durată este deosebit de importantă, pe de o parte datorita multimorbidităţii semnalate, pe de altă parte vîrsta înaintată favorizează creşterea frecvenţei interacţiunilor medicamentoase periculoasei; creşterea pericolului de ^toxicitate prin lungirea timpului de îniumătăţire a medicamentelor, frecvenţa mare a - reacţiilor alergice, intoleranţe digestive. Psihologic, pacientul vîrstnic este mai izolat mai puţin dornic să trăiască/ mai ales în prezenţa suferinţei fiiice, devenind astfel foarte dificil de manevrat pentru un răspuns eficace al terapiei de'durată. Aceste: aspecte trebuie considerate cînd se stabileşte frecvenţa contactelor, administrarea unui anumit t ţip de medicaţie care să crească adeziunea pacientului la tratament şi să-l optimizeze. Apar, de asemenea, probleme in instituirea terapiei de durată în funcţi» de sex. Aceste probleme ţin în primul rînd ţie tipul de afecţiune, de morbiditatea specifica femeilor, şi bărbaţilor, deşi în ultimele decenii schimbările în plan social au atenuat mult diferenţele, atît din punctul-de vedere al manifestărilor bolii, cît şi, mai ales, al reactivităţii particulare la boală, la modalitatea de cooperare cu medicul. Toate aceste fapte conduc la cîteva reguli generale pe care trebuie să le respecte instituirea unei terapii de durată. Este obligatorie efectuarea unui examen medical complet şi stabilirea unui diagnostic precis. Planul terapeutic trebuie să fie detaliat, şi să beneficieze de un control riguros al modului de administrare, al posologíei optimale, al efectelor secundare care pot afecta succesul terapiei. Dozele medicaţiei trebuie sa fie adaptate, în măsura posibilităţilor, situaţiei particulare a bolnavilor, astfel încît să se obţină un rezultat maximal cu cele mai mici doze ppsibjle şi cu riscul.ce L mai nuc at efectelor.secundara . Controlul terapiei de durată trebuie să fie riguros. El consta în observaTeaT'lTiînuţioasa a evoluţiei afecţiunii şi.a efectelor terapeutice, ceea ce permite adaptarea cu nneţe a dozelor. -Supravegherea parametrilor biologici şi psihici ai bolnavului permite de asemenea prevenirea efectelor secundare şi eventual instituirea terapiei adjuvante. Aceste efecte secundare depind de structura chimică a medicamentului, de metabolizarea Iul, de gravitatea şi evoluţia afecţiunii şi, în aceeaşi măsură, de alte afecţiuni asociate şi de posibilele interacţiuni medicamentoase. în acest context, serviciile de bolnavi cronici, diferitele forme de spitalizare şi dispensar izare, institutele de recuperare au un rol deosebit de important, avînd toate posibilităţile de a asigura exigenţele unei terapii de durată- ^ 201. TERAPIE (DE) GRUP S-^' PSIHOTERAPIE DE GRUP — GESTALTISM. 534/TEB T&ţqpie intensivă iff psihiatrie 202. TERAPIE INDIVIDUALĂ (psihoterapie) PSJHOTERAPJ.E i PSIHANALIZĂ'; PSIHOTERAPIE SCURTĂ. ,203. TERAPIE INTENSIVĂ IN PSIHIATRIE • Bazele terapiei intensive în psihiatrie.au fost puse în 1958, cînd s-a introdus electrosocul protejat ; în următorii 30 de ani, gama tehnicilor acestei terapii s-a lărgit foarte mult datorită dezvoltării impetuoase a psihofarma-cologiei, care irtîpfică, pe* lîngă imensele ei a-vantaje, şi dezavantaje : supradozări iatrogene (în marile urgenţe psihiatrice, cînd se impune administrarea rapidă a unor doze mai mari care pot conduce la accidénte grave) sau voluntare, în scop suicidar. în ultimele doua decenii, OHS-ui a elaborat un program privind îmbunătăţirea tehnicilor de, îngrijire a bofnavUor neurepstfrict; program care Jmpjyne o reorientare a, tratamentelor aplicate în urgenţe. Categoriile de tulburări căre impun instituirea terapiei intensive Sînt : complicaţiile pulmonare şi cardiace, stările de denutriţie (anorexie nervoasă, depresie negativism alimentar), dezechilibrul hidro-electrolitic şi aci do bazic, stările de sevraj de étiológii diferite, sindromul neuroleptic malign, intoxicaţiile sau. supratiozajele medica^ ţpentoase, terapi i Ie de şoc (e lectroşocu I, cura Sakel etc.), sţatusul epileptic. Terapia intensivă are drept scop abordarea in primul rînd a sistemului afectat {cardiovascular, respirator etc.) cu mijloacele specifice, precum şi aplicarea unor măsuri generale. Reechilibrarea respiratorie şi cardiacă. , Reechilibrarea respiratorie se impune în iazurile de insuficienţă respiratorie acută, care are drept consecinţe : hipoxemie, hiper-capnie, aci doză respi rator ie,; aceste, consed nţe pot conduce la instalarea stopului respi rator, care poate determina moartea" într-o-perioada de numai 1—4 minute (în funcţie de starea anterioara a plámfröilúí). H^sü^iíe care se impun sînţ, în ordinea instituipii «lor (după FILJPESCU, M.USTĂŢEA in Terapie intensivă în ^rgenţelş. •• medico-chirurgicale “) : — permeabilizarea căilor respiratorii ; ; : administrarea oxigenului ; — ventilaţie artificială — combaterea aci dozei respiratorii ; . alte măsuri. • Pérrrieabijizorea cailor respiratorii constă îh - curăţirea căilor respiratorii superioare* cőnstituvnd un punct important rn combaterea hiperventilaţiei datorata obstrucţiei de diferite etîologii. în neuropsihiatrie, obstrucţia apare foarte frecvent datorită hipersecreţiei sau imposi-bTităţii eliminării secreţiilor bronşice. Se impune în primul rînd evacuarea secreţiilor prin lichefierea secreţiilor bronşice, dilatarea căilor aeriene, eliminarea sputei şi secreţiilor. Ordinea de aplicare a acestor măsuri este discutabilă, ele putînd fi folosite concomitent sau alternînd, în funcţie de situaţie (COHEN recomanda întîi folosirea mijloacelor dé dilatare bronşica şi apoi aplicarea măsurilor de lichefiere a secreţiei). Dat fiind contextul aplicării acestor măsuri în psihiatrie, este de preferat ordinea menţionată mai sus — Lichefierea sputei şi a secreţiilor se obţine prin creşterea aportului de lichide p.o. (după BLÂRSEARD, triplarea aportului de apă p.o. scade vîscozitatea sputei cu 2/3) şi prin administrarea unei medicalii mucolitice. Umi-difrcarea aerului inspirat determină o prevenire a uscării mucoaselor căii respiratorii şi adaugă ~apâ s^creţî îIo r trafteoBronş i ce, Tlîild i -ficîndu-le. Această tehnică de nébulizare trebuie însoţită întotdeauna de o tehnică de as prrare ef i ci entă a secreţi Mo r fiu i difi cate.. Aplicarea aerosolizării creşte eficacitatea drenajului bronşic. Există multiple tehnici şi aparaturi diverse pentru aerosolizare, pentru toate fiind însă valabil principiul cunoaşterii precise, a diame-trelor particulelor care ies din aparatul de ne-bulizat sau al particulelor care intră în căile respiratorii superioare. Substanţa cea mai folosită pentru aerosolizare este apa. JACKSON (citat în „Terapia intensivă în urgenţele medico-chirurgicale" de FILIPESCU, BRICU, MUŞTĂŢEA) afirmă că la.pacienţii ce prezintă secreţii vîscoase „aerul ambiant trebuie umidificât pînă la saturaţie*. Pot fi folosite şi soluţii detergente (Alevaire şi Tergemist), precum şi agenţi mucolitici (Dornavac, Mucomyst, Ascumist), dar numai î n asociere cu o eficientă dre nare bronşică prin tuse, drenaj post ural sau aspiraţie nazo-traheală, pentru că altfel, bolnavul va muri „înnecat" în propri ile-i secreţii f lui difi cate. Terapie ft&ertsivăînpsihiatrie im/ms —' Dilatarea şi decohgestionarea cailor respiratorii redtic bronhospasmele si edemul mucoasei: principatele substante folosite ub fofmă de aerosoli in acest scop sînt izoptfo* terenolul (cu proprietăţi vâsodilatatoare). împreţună cu e pi pe fr ina „(cu proprietăţi şi vaso-coosţrictive şi vasod ilatatoare) ; doza folosită este în medie între 0,5—1 ml soluţie,.dar. nu se poate recomanda o doza standard. — Drenajul postural segmentar este o-metoda prin care se încearcă îmbunătăţirea , mecanisme lor normale de curăţire a arborelui bronşic, constînd în aşezarea bolnavului în , acele poziţii în care drenarea secreţiilor apare ca~ urmare a afectului de gravitaţie. — Aspiraţia traheala este tehnica ce trebuie adoptată dacă măsurile enumerate mal sus au* fost ineficiente. Aspiraţia' se face pe cale nazală, • în Condiţii de asigurare â unei riguroase asepsii 1 O "rrtétodă reactualizată de aspi-rare o constituie cateterizarea percutantă cu puncţionarea traheei între primele două inele şi introducerea unei sonde subţiri de plastic. Bronhoscopia, folosită ca metodă de aspiraţie, impune tehnici de strictă specialitate avînd indicaţie în aspiraţiile secreţiilor de la nivelul structurii lobâre pulmonare. Atunci cînd excesul de secreţie bronşită nu poaté fi îndepărtat prin tehnicile amintite, se apelează la folosirea respiraţiei asistate cu presiune intermitent pozitivă cu administrarea concomitenta de aerosofit. Ea poate fi făcută prin mijloace■ mecanica* (asistare) sa«• manual. Tuşea artificială, mărind (la fel ca şi respiraţia cu presiune intermitent pozitivă) mobilitatea diafragmului, ameliorează drenajul şi ventilaţia bronşica. 1 Intubaţia traheala se practică. în secţiile de specialitate, necesitînd aparatură de specialitate şi personal calificat. • Administrarea oxigenului are ca indicaţie majoră hipoxia şi se. efectuează prin patru tehnici : — oxigenoterapia controlată, indicată în stările de hipoxemie cu hipercapnie, bazată pe îmbogăţirea fluxului aerian cu oxigen, astfel încît concentraţia de oxigen să nu crească cu mai mult de 5%; — oxigenoterapia obişnuită, indicată în stările de hipoxemie fără hipercapnie, în care se folosesc concentraţii, de 40— 50% oxigen şi care se realizează practic prin toate măştile şi catete re le folosite în prezent ; — oxigenoterapia cu concentraţii mari de oxigen la presiunea atmosferică, cu in- dicaţie în stările,de hipoxemie avansaţi, în stopul ventilator acut, realizată prin ; măşti şV catetere în cafe fluxul are o valokre' crescută (de exemplir 15 1/minut pe cateter), precum şi prin ;mască j oronazala bine etanşeizată, cu balon rezervor şi o valvă de nereînhalare ; — oxigenoterapia, hi perbară 11. cu irxjţî-caţii reduse în insuficienţa respiratorie. Eficienţa tuturor aceştor metode c ,c(e administrare a oxigenului depinde şi. de corecta lui umidificare prin dispozitive de -tip nebuji-zator sau de tip umidifiere. • Ventilaţia artificiala se instituie, atunci ctnd meto dé le clasi ce nu au i dat ’ rezti Itat. SArAR consideră că ea trebuie instituită în cazuri de apnee Şi dispnee severe, înainte de apariţia cianozei şi somnolenţei. • Cömbgterea iipdozei respiratorii este realizată prih '.tóáte tehnicile enumerate care asigură ameliorarea ventilaţiei pulmonare cu evitarea creşterii acute a presiunii CO*. După majoritatea autorifpf, administrârea substanţelor alcillnizante este inutilă (dacă se asigQră ö ventilaţie corecta) sau chiar contraindicată — cu excepţia cazurilor în câre insuficienta respiratorie este asociată unei insuficienţe rejişle, neexiştînd deci, posibilitatea, tampo-năril renale. sé Alte măsuri se referă la tratamentul infecţiilor Care pot agrava o insuficienţă respiratorie acută, la compensarea unei insuficienţe ; cardiace preexistente sau declanşate de "o suferinţă pulmonară şi la folosirea unor afta-leptice respiratorii. Acestea din urrrtă sînt indicate în caz de hipercapnie cu somnolenţă. Nicetamidul este eficace pr.in efectul său de trezire şi astfel bolnavul devine cooperant şi i se provoacă o tuse eficienta Din acelaşi grup al anale pticelör respiratorii fac parte şi : Aminofilina, Prethamida, Amino-fenazona, Ethamivamilşi, dş daţă mai recentă, Doxapramul. ; i Suferinţa pu l mo nară netratată poate determina apariţia unor grave accidente cardiovasculare , conducînd în final Ia insuficienţă circulatorie/după care moartea clinică se instalează în următoarele 20^40 secunde de la încetarea ci rcu laţi e i, leziunea cere braiă ireversibilă apărînd la aproximativ 4—6 minute. Funcţia cardiacă încetează prin fi brilaţie - ventriculară, asistolie cardiacă, colaps cardiovascular. în aceste cazuri, după măsurile de aşigurare a pérmeabiiităţii căilor respiratorii, a unei vehtilaţii şi oxigenări adecvate, se trece la restabilirea circulaţiei prin .masaj cardiac extern, administrarea soluţiilor perfuzabile m/MR Terapie inimsiva m psihiottie í.v. şi defibrilare. De* rapiditatea instituirii acestor măsuri depinde salvarea vieţii pacientului ; timpul pe care personalul medical îl are ,,la dispoziţie este de ordinul a cîtorva minute, de aceea intervenţia trebuie să fie rapidă,^ corectări eficientă. în aceste cîteva minute trebuie pus diag-ftősticul de certitudine şi făcut tratament. IDrîce ezitare înseamnă teren cîştigat pentru leziunea ireversibilă. Reluarea respiraţiei prin masaj cardiac extern este certa dacă apare un puls caroti-dian sincron cu compresiunile ritmice pe torace, dâcă m i dr iaza î nce pe să se re du că şi tegumentele încep să se recoloreze. Reluarea circulaţieispontane se realizează prin creşterea presiunii de perfuzie şi corectarea aci dozei metabolice. Pentru creşterea presiunii de perfuzie se folosesc: Adrenalina 0,5—1 mg i.v., Fenilefrina 10 mg, Metoxamina 20 rpg (ultimele două folosite în caz de ine-ficienţă a primei). Pentru a determina vaso-constricţia necesară menţinerii perfuziei se folosesc: Metaraminol 10 mg, Levarterenol 0,5 mg, Mefentermina 4,5 mg. Alături de vasoconstrictoare se administrează cardio-; tonice de tipul Isoproterenol 0,1 ,^0,2 mg la 2—3 minute, săruri de calciu (clorură, glu-conat) 0,5—1 g i.v. la 10 minute, ; Epinefrjnă Acidoza poate fi combătută prin bicarbonat de sodiu, THAM, dar se ţine cont.de faptul că ace te. substa&ţe -scad efectul inotrop pozitiv al catecolaminelor şi favorizează intrarea în a^iştolie şi fi&riJaţie ventriculară; Bicarbonatul de soda* se administrează 40—45 ml i.v* la fiecare cinci minute pînă la reluarea bătăilor cardiace. Drogurile antiaritmice indicate în fibrilaţia ventriculară care nu răspunde la defibrilări electrice sînt Xilina, Procaînamida, Chinidina (1 mg/kg/i .v.). Diagnosticul EKG ai tulburărilor de ritm şi conducere trebuie pus cît mai precoce. Cea mai eficientă metodă în cazul fibrilaţiei ventriculare este contraşocul. electric (de-fibrilarea) aplicat însă numai după o oxigenare a miocardului (deci după ventilaţie artificială, masaj cardiac, vasoconstrictoare), altfel el este ineficient, Defibrilarea electrică se poate continua pînă la obţinerea succesului. Dacă după 2—3 aplicări defibrilatorii cordul nu-şi reia activitatea normală, se poate recurge la terapia medicamentoasă. După reanimarea respiratorie şi cardio-pulmonară este necesară prevenirea apariţiei edemului cerebral, prin asigurarea unei diu-reze crescute (Furosemid), menţinerea timp de 72 de ore-a unei hipotermîi, administrarea corticoizilor (ale căror rezultate practice sînt certe, dar nu există încă explicaţia ştiinţifică), controlul convulsiilor care pot fi semn al instalării edemului cerebral, dar care pot şi determina apariţia lui. Reechilibrarea hemodînamică şi electrolitică — în psihiatrie devine necesară atunci cînd este vorba de suprimarea aportuluf alimentar, prin negativism, în depresiile accentuate, în cursul spmnoterapiei prelungite şi incorect conduse. în aceste cazuri se produce 0 deshidratare globală, intra- şi extracelulară, care, netratată, poate provoca moartea în 10—15 zile. Clinic apar: tegumente uscate, astenie, hipotensiune* arterială, sete intensă, uscăciunea mucoaselor, hipertermie, iar para-clinic: hemoconcentraţie, creşterea ureei, oligoanurie; hiperkalurie. Tratamentul constă în administrarea de lichide p.o, (apă, ca atare) sau i .v. (gl ucoză 5%)> concentraţia necesară calculîndu-se după formula: Natremie normală apă existentă I; bolnav Natremia cazului apă totală normala în cazurile în care există oinsuficientă cir- " cu lator ie acută se va administra plasmă 500— 1 000 ml. • Reechilibrarea voie mica — necesită asigurarea unei căi venoase de acces ; abordarea venei se face prin : ace sau in| Ija trei săpţamfni,.* în funcţie de suporta bilitatea pacientului ; "-Fenobarbfââhil este indicat de unele studii clintee ca substttuent Eficace îrv toxîcofiliile cu medicamente depresoare a SNC-ului. Se recomandă o’doză de 30 mg de • fenobarbital pentru fiecare doză de hipnotic luat anterior de bolnav, divizată în patru zile.. Reducerea se face cu 30 mg/^î. Măsuri -generale vde terapie intensivă în sindrómüíf de sevraj Ia benzodiszepine Starea de sevraj se- instituie mai rapid şi mai brutal, la cei-care-folosesc berizodiazepine cu durată’scurtă dé acţiune. Evitarea instalării.vstării:!de' sevraj se face prin diminuarea treptată a dozelor de-a lungul a cîtorva sap-tăminî.; Atunci cînd dependenţa se manifestă faţa de benzodiazepine cu durată scurtă, la întreruperea, bruscă, acestea-pot-fi înlocuite cu benzodiazepine cu xiurată luhga de acţiâne, acestea fiind eliminate progresiv de-a lungul a cîtorva* sâptămflni. * > ‘ ' Masuri generale de terapie intensivă* în sindromul de sevraj |a opiacee-- Sevrajul apare după aproximativ 12 őré "de la încetarea consumului:^ în perioada de sevraj, se instituie diminoarea treptată a dozelor drogului folosit anterior prin substituţie cu-metadonă, a: cjirei doză • depinde de ", gradul de . dependenţă ;••• la. primele semne de instalare a sevrajului, se. administrează metadonă „15—20 mg (rar este necesară o doză mai mare de 80 mg/24 ore). )n general se consideră că; 1 /mg metadonă echivâlează 4 g de morfină, 2 mg de heroină, 20 mg de meperidină; r Dupa’ce ;s-a ! determinat prin testare doza stabi I izatoare ; (cea în care nu apar sem ne de sevraj), se instituie tehnica de reducere treptată cu 20% pe zi. Astfel, în majoritatea cazurilor, reducerea totală se poate obţine în 20 d^ zi te'; ^ f ; Sevrajul în poiitoxicomanii, •Opiacee, depre-soare.ate SNC-ului : , Atitudinea terapeutică. * este următoarea : -tr se „stabileşte doza- de substanţa depre-santă care să dea o stare de- .„intoxicaţie medie** şi se administrează» * metadonă după tehnica arătată. După ce. a fostţjficut .sevrajuI cu metadonă, începe scăderea /progresivă- ,a substanţei depresoare a SNC-ului,; — sevrajul concomitent al ambelor scnb-stanţe nu este absolut contraindicat, dar adoptarea lui se faeé numai în contextul existenţei unei suficierite experienţe. o* ■ MăstiHle generáíe1 de terajale^inten^iv^ în^ căzuI intoxicaţiei áctítte cu Hipnoticei bârfiţii rice şi nebárbíturice. • Monitorizarea funcţiei respiratorii şi circulatorii : — permeabilizarea căilor respiratorii ; — pxigenoterapie ; ^ — intubaţie sau traheostomie în caz de necesitate. - ' ' • Combaterea deshidratarii şi reechilîbraféá hidrc>electrolîtrc§ şi susţinerea cordului* • Evacuarea gastrica : — prpvocarqa vomei. cu sirop de. Ipeca (25 mg) dacă starea bolnavului o permite : .spălat ura gastrică — dacă bolnavul este comatos ' . .. q:— după evacuarea gastrică, se administrează cărbune. • Forţarea diurezei cu metanol (Manical, Osmitral). . + Masuri de~ terapie intensiva în supradozajut barbituric " •r ■ . • ; ; Dözá 'îetafS cfe barBíturice variază de la ur> produs Ia altul r fenobarbrtaf* 6-^-10 g, amobar-bital, secobârbital^ pentobarbital — 2—3 g. Barbituricele cu timp de înjumătăţire" sciart şi cu liposolubilitate mare au o toxicitate mai mare şi duc la o instalare mai brutală a simptomatologiei decît cele cu durată lungă de ,a<;-ţiune. Clinic : stare comatoa a semn Babinşki pozitiv, EEGcu perioade de Henitium electpic, pupile miotice cu reflex pup»lir prezent,, .dar se poate ajunge la midriază stabilă dacă nu se intervine,. respi raţie Cheyne-Stpkeş, hipo-tensi une (pînă la starea de şoc), • hi potermie ţ oligoanurie. . Pe lîngă măsurile generale se. mai recomandă : f ; . ..... — stricnina în doze mari (nu toţi autorii acceptă aCesţ punct dé ve de re j ;. — hemodializă eficienţa -.îi?..; inţpxjicaţi.a^u- barbiturice cu timp lung de acţiune, hidrosolubi-le ; : ‘ V , —t dializă , folosind filtre, liposolubile sau , hemoperfu^ie cu carbon acrilic , hidro-r genat sau perfuzie cu rezine absorbante Terapie intensiva în psihiatrie TER/539 de lipide în caz de intoxicaţi# cu barbituPicé cU tiWip de acţiune scurt şi liposolubile ; -—creşterea diurezei — pentru intoxicaţia cu ciclobârbital, fenobarbitâi, allobar-^ bital. - ; f ‘ • Masuri de terapie intensiva în supradozajul cu cloraíhidrat ' ~ Doza tdxică 5este de aproximativ 10 ”gt dar -extremele de variaţie individuală se situează între 4 şi 30 g ; clinic • stare coniatoasă cu semne asemănătoare celor ' din intoxicaţia bar bit uri că, la care se poate adăuga şi'icterul. Tratamentul este sinonim celui din intoxicaţia barbiturică. flemodialîza şi hemoperfuzia ■sînt extrem de eficienté. • Masuri de terapie intensiva în supradozajul cu talidomida Doza toxica este de aproxi mativ Ş g (10—20 g). Funcţia respiratorie este mai puţin lezată decît cea cardiacă. Apar : stare coma-toasă cu xerostomié, ileus, atonie vezicală, midriază, hi pe r pi ré xie, i spasme musculare, convulsii. - > Terapie : — susţinere cardiovasculară ; — he mo dializă ; — administrarea uleiurilor cu silicon saU hi drogéi. . • Măsuri de .terapie jntensjva în supradozajul cujnet/jnno/ .......... # __.. ;r. Doza letală nu este bine stabilită-;; singurul reme d iu terape utic : Mmo#al i ză, dial iiă pe r i -taneală. ;y:; : ■, • Măsuri de terapie intensivă în supradozajul cu- meprobamat; ; .. Supradozajul apare atît prin administrarea medicamentului ‘ singur, cît şi ptâttasocierea lui cu alcool şi antidepresive triciclice. Doza letală (cînd este inge rat singur) este de 12 g (doză unică),; dar tssv poate ajunge pînă la 40; g. Remediu! ,terapeutic — pe lîngă cele descrise la măsuri generale — hemoperfqzia cu f rezină AM.BERLlTEXAD-4 şi forţarea •diurezei prin administrarea soluţiilor saline ş.i/şau furosemid. ... :# Măsuri de t terapie intensivă în suprado-zajul cu methaqualonă Coma se instalează după 2,4 g, iar moartea după 7 g. Semne clinice : hipertonie, hiper-reffexivitate, mîoclonii* convulsii, delir. Remediu: măsufi -suportive cardiovasculare şi respiratorii, hemoperfuzia cu re.zine schimbătoare de ioni, cărbune activ. • Măsuri, de terapie intenşivă în supradozajul cu pafaldehidă - - 1 ' r f ^ Doza letală variază între 25—150 g. Clinic : dispnee, gastrită hemoragică, semne dé aci-doză, oliguríe, azotemie, hi perle ucocitoză. Remediu : măsuri suportive cardloVes^iratorii şi hemodializă. • Măsuri generale , de teţapie intensiva în supradozajul cu benzodiazepine Toxicitatea benzodiazepinelor. este destul de scăzută,-comparativ cu a altor droguri ; supradozajul eşte deştul de frecvent -dar sechelele sînt aproape nesemnificative ; şe consideră doză toxică/ doza depăşind 700 mg de..,diazepam %u clordiazepoxid. Marja de siguranţă este extrem de largă. Măsurile terapeutice sînt cele de susţinere respiratorie şi cardiacă. Recent, terapia supradozajul ui benzocliaze-pinic s-a îmbunătăţit considerabil prin descoperirea unor .jmidazobenzodi ize pi ne care a,u efect selectiv-, antagonist benzodiazepinelor. t • Măsuri generale de terapie intensivă în sindrornul neuroleptic malign v *- Deşi rar întîlnit, este de o extremă gravitate j apare ca formă severă de parkinsonism cu* eatatonie, tulburări de ritm, hjpertermie, hipotensiune, stuporr, mioglo bine mie. Prodtro-mui îl poate constitui agravarea simptomatologiei psihotice. Gravitatea cpnstă şi în faptul, că e( poate apifea chiar la o săptămînă după încetarea tratamentului neuroleptic. Martaiitatea este dé 10%. Terapie : ,. — întreruperea imediată a administrării neurolepticului'; — monitorizare şi măsuri de susţinere cardiovasculară ; • ' : administrarea dentrolenului sau, bro- mocriptinei. • Măsuri generaje_ de terapie intensivă în supradozajul cu antidepresive.. triciclice.. . <.. Supradozajul cu triciclice, cestul de frecvent, apărut datorită ingeştiei în scop suicidar sau prin administrarea la pacienţi cu disfuncţie hepatică sau renală (ceea ce permite acumularea) este' extern de grav; de rapiditatea instituirii tratamentului depinzînd salvarea vieţii pacientului. Doza toxică — deşi nu este bine stabilită — a fost raportată de diverşi autori ca fiind între 1 000—2 000 mg. Clinic se caracterizează prin : nelinişte, mlo-clo,n.iir convulsii, distonii musculare, instalarea rapidă a comei cu deprimare respiratorie, hi por ef le xie, hjpotermie Y hi potens i une, grave tulburări de- ritm'tăndi âc, rh idriază, oligöinurie. Şm/TŞR Tergpie inţenşţvg în puhiaUie Tratament : — J&vaj gastric, dacă pacientul, este adus timp util ; — dializă ; — diureză forţată ; - : — susţinerea respiraţiei ; — susţinerea hemodinamică şi combaterea aci dozei — administrarea fizostigminei ; — fenitoin şi propranolol pentru tratarea tulburărilor dé ritm (toni cardiace le şi chinidina sînt contraindicate) ; — diazépam pentru controlarea convulsiilor şi diskineziilor ; — administrarea unuî agonist a-adrenergic. Faza comatoasă dispare treptat în 1—3 zile, persistînd apoi o perioadă de delir şi de semne anti coli nergi ce. Chiar după trecerea acestei faze este necesară s upraVeghe rea fu neţi ei cardiace şi admintetferea medicaţiei anti-aritmlee* ■; Măsuri de terapie intensivă în supradozaj cu IMAO Supradozaju! cu IMAO se manifestă clinic prin : agitaţie, halucinaţii, hi per reflexivitate, hiperpirexie, convulsii, hipo- sau hipertensiune. * . r Terapie : — susţinerea respiratorie şi cardiacă ; — administrarea cu prudenţă a aminelor simpatomimetice şi a bar&itu-ricelor ; , — hipotermke ■; — menţinerea sub observaţie încă o săptămînă după dispariţia semnelor clinice. Măsuri de terapie intensivă in supradozajuI cu săruri de litiu Clinic: vărsături, diaree gravă, irémor, ataxie, instalarea comei, convulsii ? Terapie : — susţinerea funcţiilor vitale ; — diureză osmotică, administrarea i.v. de soluţie de bicarbonat de sodiu; . s— dializă— singura eficace în cazurile severe. Măsuri de terapie intensivă în intoxicaţia acută cu narcotice Se instituie măsuri de combatere a stării de şoc • administrarea de plasmă, izoproterenol, steroizi ; • menţinerea unei vetíti laţii eficiente, eventual respiraţie artificială ; • folosirea unui antidot, numai daca la consumul de narcotice nu s-a suproadaugat şi cel de barbiturice : — Nalorfina : 0,1 —0,2 mg/kg corp (pjnă la 5—10 mg) ; — Levalorphane 0,01—0,02 mg/kg corp (pînă la 0,3—1,2 mg) ; — Lor fan. Măsuri în cazul intoxicaţiilor acute cu am-fetarhine — Monitorizarea funcţiilor vitale ; — Combaterea tulburărilor psihice şi neuro-vegetative cu clordiazepoxid şi diazepam. — Unii autori indică folosirea tricicli-celor pentru combaterea stării de astenie, fát iga bíli tate. Electroşocul protejat Terapia intensivă în psihiatrie mai are şi o altă aplicabilitate extrem de importanta: electroşocul protejat, tehnica constînd, succint, în: — administrarea atropinéi ; — abordata unei căi intravenoase şi menţinerea ei prin perfuzarea unei soluţii izotone, în ritm lent;, — administrarea metohexi tal ului, ca anestezic ; — administrarea succinilcolinei, ca miorelaxant ; — instituirea ventilaţiei artificiale cu presiune^Jpzjtivă, folosind 100% oxigen ; — monitorizarea EEG, T.A., EKG ; — aplicarea electroşocului prin tehnicile descrise (-.TERAPIE ELECTROCON-VULSIVANTĂ). Terapeutica intoxicaţiei alcoolice acute. Ca ín orice altă intoxicaţie acută, în coma alcoolică. există trei obiective terapeutice : eliminarea alcoolului, administrarea antidotului şi menţinerea funcţiilor vitale. Eliminarea alcoolului se poate face prin provocarea vărsăturilor sau spălătură gastrică, prin mărirea aportului de COa pentru a favoriza eliminarea pulmonară a alcoolului şi forţarea di ureze i. V. BELIŞ („Aspecte toxicologice, clinice şi medico-legale ale alcoolismului") menţionează metoda de creştere a ratei de oxidare a alcoolului prin administrarea a 20 — 30 unităţi de insulină (în două prize), asociate cu administrarea orală sau parenterală de 2 000— 3 000 ml de glucoză 5, 10, 20%. Accelerarea metabolizării alcoolului, după unii autori, se poate face şi cu triiodotironină, 200 mg/zi. Medicaţia antidot — a devenit clasică administrarea Stricninei (5 mg/kg) ; amfetamine (evitate de unii autori datorită potenţialului Terapie medicomentogsâ dé întreţinere TER/541 lor anxiogen şi al agitaţiei psihomotorii), Picrotoxîn, Pentan-etilentrazol, Cardiazol (mai puţin folosit astăzi) şi, mai ales, vitaminOte-rapie cu vitaminele grupului B şi mai ales cu Bx. Menţinerea funcţiilor vitale implică : — menţinerea echilibrului hidroelectrolitic şi termic, dat fiind tendinţa spre deshidratare şi hipertermie, care există în coma alcoolică, prin pe rfuzarea soluţiilor izotonice (ser, glucoză) şi a electroliţilor (clorură de potasiu, bicarbonat şi clorură de sodiu în funcţie de ionogramă) ; — menţinerea stării de nutriţie prin administrarea de glucoză (5—20%) 2 000— 3 000 ml/zi (accelerează şi oxidarea alcoolului) ; — vitaminoterápia cu vitaminele grupului B (200 — 500. mg/zi), vitamina C (1 000^- 2 000 mg) şi anureină (100—300 mg/zi) ; — administrarea analepticeior cardiovasculare prin prevenirea sau combaterea colapsului şi eventual asigurarea respiraţiei asistate ; — resuscitarea chimica a respiraţiei cu micoren, amifenazol ; — oxigenoterapie ; — profilaxia şi combaterea infecţiilor pulmonare cu antibioterapie. In comele grave se recomandă folosirea analepticeior centrale de tip : metilfenidat, megimid. In cazuri ie extreme este recomandată he mo dializa. 204. TERAPIE MEDICAMENTOASĂ DE ÎN-ŢREŢINERE (cf. gr. therapeia „îngrijire")• în chimioterapie noţiunea reprezintă acea faza a tratamentului în care are loc reducerea sistematică a dozajului medicamentului (medicamentelor) pînă la nivelul minim care asigură protejarea bolnavului faţă de o nouă agravare a afecţiunii. în psihiatrie, termenul de tratament de întreţinere are o valoare specială în caZul afecţiunilor psihotice, vizînd prevenirea sau temporizarea recidivelor, îndeosebi în psihozele schizofrenice (-CURA NEUROLEPTICĂ). După opinia majorităţii autorilor, chimio-terapia de întreţinere este indispensabilă în cea mai mare parte a cazurilor de schizofrenie, cu corectările necesare sub stricta supraveghere a psihiatrului (care este şi singurul în măsură să decidă sistarea, după caz, a tratamentului). * în psihozele afective, monopolare sau bipolare, terapia medicamentoasă de întreţinere se caracterizează, în general, prin reducerea dozelor, zilnice de ortotimizant (ca şi de neuro- leptic, anxiotiţic) la circa jumătate din cele necesare fazei menţinerii în platou. Se va avea grijă, ca administrarea se dativul ui să; se facă în a doua parte a zilei, către seară, atît, pentru a evita ca efectele secundare să impieteze asupra reluării activităţii cotidiene a pacientului, cît şi pentru asigurarea somnului. Faza de întreţinere a tratamentului în cazul acestor psihoze reprezintă şi momentul favorabil introducerii iitium-profiiaxiei (-* LITIU), cu tot ceea ce implică aceasta (alegerea tipului de săruri de litiu, dozarea ritmică a litemiei, ajustarea dozelor etc.). în nevroze, deşi de cele mai multe ori necesară, terapia medicamentoasă de întreţinere este supusă în mare măsură caracterului specific al bolnavului şi este subordonată relaţiei psihoterapeutice pe care acesta o realizează cu medicul psihiatru. în privinţa duratei terapiei medicamentoase de întreţinere, opiniile diferiţilor autori sînt variabile, dar converg asupra următoarelor direcţii : orice episod psihotic apărut pentru prima dată trebuie să beneficieze de terapie neuroleptică de întreţinere minimum timp de un an ; intervenţia celui de al doilea episod psihotic impune continuarea terapiei minimum timp de doi ani, iar celui de al treilea — pe o durată nelimitată. în cazul psihozei maniaco-depresive, cu re-misiuni integrale la nivelul personalităţii anterioare a bolnavului, chimioterapia de întreţinere cu antidepresive se apreciază a fi utilă şase luni, timp în care se instituie litium-profilaxia care, in cazurile cu răspuns favorabil, va fi continuată nedefinit. în nevroze (exceptînd cazurile cronicizate), terapia medicamentoasă de întreţinere durează circa trei luni, putînd fi completată de cura de sanatorizare. Accentuînd asupra riscului apariţiei recăderilor în cazul întreruperii intempestive a tratamentului (uneori la iniţiativa bolnavului), o importanţa deosebită o are menţinerea unui control atent şi sistematic al medicului psihiatru asupra pacientului său, ca şi, în multe situaţii, colaborarea eficientă din partea familiei acestuia. Asocierea, la terapia medicamentoasă, a măsurilor psi hote rapice şi socioterapice facilitează reintegrarea sociofamiliată a bolnavului. 205. TERAPIE - prin joc LUDOTE-RAPIE. 206. TERAPIE OCUPAŢIONALĂ SOCIALE - terapii. 207. TERAPIE PSIHIATRICĂ • Constituirea, şi consolidarea arsenalului terapeutic psihi- Terapie psifiiatricé trie, a cunoscut o istorie paralelă cu cea a conceptului de boală psihică, evoluînd de la practicile exorciste (pe care le-am putea asimila astăzi unei’pséudopsihoterapii preştiin-ţifice), pînă la era neurolepticelor şi a psi hote rapiei ştiinţifice. Terapia psihiatrică modernă s-a dezvoltat mai ales în ultimul secol şi a cunoscut o amploare deosebită în ultimele decenii- (la'data apariţiei acestei lucrări, tlumai nurhăr:u1 su^srtaiiţelor' benzodiazepinice a depăşit cu mult îtrfra de -2©00^;" medicaţiia psihotropă repKézentiríd în ultimul; timp nú numai un mijloc de iatrie,' ci şi un posibil mijloc de- iatrogenie, printr-o administrare abuzivă şi neco^spunzătoare, precum şi prin autoadministrăr# (fantezistă şi incorettă), omul •contamporan fii n d - s u p us ; ritmuliii t r e pidant al vieţii, generator de stres: : Istoria terapiei psihotrope începe încă din epocile' primitive' in care erau ' utilizaté ; cu scop se dativ-hipnotic diferite extracte Vege ta lé şi comSiriaţii ale acestora. Asirienii foloseau ‘haşişul, incaşii — coca, romanii — opiul, grecii — bé lado na ; cercetări recente relevă faptű l că, pe terÎtorjul ţării noşstre, în acéjá perioadă, erau utilizate pesté 400 dé planté şi CQ.mblrtaţ'Îi',. de plante; constituindu-se O adevărată farmacologie naturală. Pentru aproape toate civilizaţiile, unul dintre primele anxtb-litice şi anti depresive a fost alcoolul , care îşi •păstrează şt astăzi în concepţia- laică aceste atribute. Plantele, alături de- practicile religioase au constituit arsenalul terapeutic pînă în secolul al :XVlll-leâ, cînd lîncepe o nouă eră ;prin■ descoperirea de către ‘ Albert vö$ HALLER a acţiunii psihice a opiului.j La începutul secolului.- al, XlX-lea «(1804)> Ch. DFROSENE a reuşit să extragă morfina ,di.n opiu, iar un an mai .tîrziu, SEGUIN a obţinut substan ţacnUtalină. Din 185Q, BETTE a for-losit brom uri le, ;care au fost ulterior denumite, de VOISIN şi *; Legr^nd; du SAU LLiE, ;,, boţniţa •epilepticul ui M.j .• ... ■ \ v începutul: unei- noi ere este marcat de descoperirea de către AdOlfoBAYERv în 1863^, a acidului barbiturice déscopérire care va fi urmată de o avalanşă de sinteze ale barbituri-ce lor, al căror • n umăr v \ depăş i î ntr-un ; seco I cifra de 3 5Q0. Bromurile şi barbituricele vor domina sce na chîmiote răpiei pînă: aproape de jumătatea secolului al XX-lea, cînd BERGER -şi 8RADLY descoperă (în 1946} mefenesina şi, ulterior, derivaţii propandiolici — meprobamat ul —r, care sînt lansate ajături de barbiturice. încă din 1930 încep studii care se vor. solda cu lansarea, de către firma Roche, în psíhöfarmacotögié; Iri' â7 doua jumătate a secolu lui ■’1 ât • XX-lea, r a bertzodiazepi ne lor, substanţe care devin rapid tranchilizantele cu cea mai mare utilizare clinică. ? O adevărată revoluţie a psihofarmacologiei s-a produs prin descoperirea, in 1950, de către CHARPÁNTJER, a clorpromazinei, prjrpul ne u r.o le pt i c şi ntet i zat. I ntro duce rea ne u ro le p-ticelor a deschis o nouă eră în terapia psihiatrică,, ele fiind principalele arme curative ale afecţijunilor psihotiee . G^ma jqr Şrjt lărgit şi se dezvoltă în continuare înţr-un ritm rapid. Desigur că nici hipnoticul, nici sedativul şi nici. neurolepticu! ideal, cu acţiune precis ţintită şi lipsită de efecte adverse, nu au fost descoperite încă, dar apropierea de acest deziderat devine o speranţă întemeiată în actualul stadiu al cercetărilor psi.hofarmaco-logice. : Un alt moment crucial în dezvoltarea terapiei psihiatrice este marcat de Congresul :Hondial de Psihiatrie din 1957 de la Zürich, cind două comunicări anunţau simultan obţinerea unor rezultate. importante în tratamentul simptomatologiei depresive cu imi-pramină (KUHN) şi, respectiv, iproniazidă (KL1NE), mareîndu-se astfel începutul introducerii antidepresivelor în psihofârmacologie. Antidepresivel.e cuceresc rapid, adeziunea cli-nicienilor, în scurt timp apărînd o múltitudine de produşi sintetizaţi cu acţiune antidepresivă ţintită şi efect modülatőr asupra anxietăţii şi a simptomatologiei vegetative. S-a ajuns astfe 1 la un potenţial terapeutic deosebit decvariat ^jde-bogat,.c^r^-^ posibili- tatea de a aborda cu mult mai mult curaj (dar şi competenţă) tratarea afecţiunilor psihiatrice, care timp de Secole au fost considerate incurabile. Vastul domeniu al psihofarmacologiei ridică însă numeroa?se probleme, unele soluţionate i altele însă aflate încă în stadiul discuţiilor. Se pune astfel problema interacţiunilor şi asociaţiilor medicamentoase, a cărei rezolvare presupune cunoaşterea perfectă a efectelor medicamentelor asociate. Asociaţia medicamentoasă este o armă excepţională, dar este o armă „cu două tăişuri.**, pentru ea, greşit aplicată, nu numai că nu-şi atinge scopul, dar poate crea o nouă patologie. O altă problemă este cea a modificării tabloului psihopatologic, în sensul că prin folosirea neuro-iepticelor se remite puseul psihotic, dar în urma lui rămîn efectele impregnării care trebuie cunoscute şi tratate. Folosirea antide-presîveior conduce (şi acesta este un semn al eficienţei) la virajul spre manie ; antidepre-sivele stimulatoare ridică inhibiţia înaintea ameliorării depresiei în sine, ceea :ce facilitează trecerea la actul suicidar. Terapie psihiatrică TER/543 Clinicianul este astfel supus unui examen extrem de dificil. Lui i se cer nu numai competenţă, profesionalitaţe: reală, tehnicitate în stabilirea tratamentului, ci şi o mare disponibilitate afectivi, flexibilitate, optimism şi ténácitaté, aceste Ultime trăsături fiind imperios necesare psihiatrului, pentru că boala, mintală îl plasează pe terapeut într-o relaţie medic-pacient «deosebita dé á' fűtúrör" celorlalte specialităţi medicale. Oricît de vast ar fi potenţialul psihofarmacologrc pe care psihiatrul îl are Ia îndemînă, succesul terapeutic nu se poate obţine decît printr-o apropiere „pas cu pas", progresivă şi dificilă, de suferindul psihic. Dé multe ori, acesta nici nu-şi recunoaşte statutul de bolnav, riu-şi exprimă deci dorinţa de a ff vindecat, nu dé puţine ori refuză colaborarea. Din aceste motive, m psihiatrie nu este importantă numai prescrierea unui tratament corect ; la fel de important este şi modul cum este aplicat acest tratament. Nicăieri tratamentul nU este atît de individualizat şi de nuanţat pentru fiecare bolnav în parte ca în psihiatrie şi nicăieri nu este mai condamnabil "dogmatismul terapeutic. Atitudinea clinicianului psihiatru trebuie să fie maleabilă în funcţie de caz, Utilî^înd o gamă largă de procedee, de la psihoterapie, la chimioterapie şi uneori chiar la terapii de şoc. în faţa marilor: urgenţe psihiatrice, atunci cînd trebuie intervenit rapid şi eficace, cînd chimioterapia — care cere un timp pentru a-şî dovedi eficienţi -- este momentan ineficientă, există posibilitatea aplicării terapiilor de şoc. Dintre multiplele tehnici apărute Ia începutul secolului (şocuri piretoterapeutice : vaccinuri, malarioterapie) /şocuri convulsivante se ‘mái utilizéaza două metode : electroterapia, introdusă de CERLETTI şi BINI în 1937, şi terápia insulitilcă — cura Sakel. * în-ultimă instanţă, atuncL cînd tot acest potenţial terapeutic a fost epuizat fără a se obţine nici o ameliorare, s-a recurs —. numai in Qazuri judicios selecţionate — la psihochirurgi.e,(leu-cotomie, introdusă de MONIZ şî Almeida LIMA, în 1936, şf perfecţionată ulterior). Potenţialului chimioterapeutic şi electrocon-vulsivant i se adaugă, în ultimul secol, poten_ ţialul psihoterapeutic, bazat pe stabilirea unej relaţii speciale de £ontunicare interumană. Prima formă de psihoterapie individuală — psi hanafiza — ă fost i ritrodusă de FREUD, în 189-5,' fniid urnhată de alte metode ahaîr-tité;f Analiza introdusă de -JÚNG, în 1916' analiza existenţială, introdusă, în 1941, dé BlNSW ANG ER, p$ ihoterap i a nondirectivă, introdusă de ROGERS în 1951', psihoterapia introdusă de BÁLINT, în 1972, sint âlte psiho-terapii dialectice individuale. Terapia sugestivă şi hipnotică, cea mai veche metpdă pşihotera-pică, descrisă încă din vremea civilizaţiei su-meriene îşi păst reâză înea actualitatea mai ales în cazurile cu simptomatologie funcţională. In ultimele decenii, au fost introduse de către SCHU LTZ şi JACOBSON, psi hote răpii le de relaxare, îmbogăţite şi diversificate de AJU-RIAGUERRA, ALEXANDER, CLOTZ etc., precum şi bio-feedback-ul, introdus1 în anii 1970, în SUA, de M. MILLER. Derivată din hipnoză eşţe subnarcoza bărbi turică, a cărei introducere în psihoterapie este legată dé numele lui HORSLEY (Anglia) şi BLECKWENN (SUA). Un aport deosebit în dezvoltarea psihoterâ-piîIor l-a avut intröducerea terapiilor coriipor-tamentale, cu sorginte în teoria behavioristă şi în cea pavlovistă. La începutul secolului, existau metode de psihoterapie practicate în afara psihiatriei r metodă „claselor4^ introdusă de PRATT, în 1905, în tratarea bolnavilor tUberculoşi şi asimilată ulterior psihoterapie! , generînd psiho-térapii de grup. In 1930J: L% MpREîslO lansează o nouă metodă psi hote rápéutica, sub influenţa curentului psihanâlist,'dar şi alma-rilor mişcări avangardiste : psihbdfâma, care în prezent se bucură de un intérés nedus, müIt'mai folosite fiind tehnitilé-:derivate- din ea : jocul în oglindă, răsturnarea rolurilor, psi ho drama hal ucinatorie , h i pno d rama, _psj ho-dramafamiliei, jocuI psihodramatic, psihocjrama analitică. Dúpa cél dé-áí doilea război* méndiái,* sub influenţa lucrărilor lui ACKERMANI, dar şi în urma .dezvoltării.. deosebite i;a studiilor privind relaţiile ’-sociofamilialev se dezvoltă terapia5 familiei, ai cărei interes' este foarte actual. " ' ^ ; Angajarea,; în demersul terapeutic psihiatric reprezintă 0 problemă dificilă, în care primul obstacol dé învins este cel al stabilirii ^ unui diagnostic corect şi al evaluării prognosticului ; de .aceasta depinde atitudinea ... terapeutică. Principalele terapii folosite în prafctica ctirentă pot fi grupate în trei clase : • Terapii biologice de profil chimioterapie; — psihodisleptice ; — psihoanaleptife ; — psihoizoleptice. • Terapii biologice speciale .; ff--jelectroterapiă ; . v ’ ,' ’ / — însulinoterapia ; , — psi hochir urgia. ■ ' 5m/TER Temt®Jobiei¥); Teratogene — efecte ale alcoolului ■m Psihoterapii : • individuale : — dialectice ; —i sugestive şi hipnotice ; — comportamentale ; — ale creativităţii. • colective : — de grup ; — psihodrama; — familială; — socioterapia. 208. TERAPIE DE RELAXARE ÎN GRUP IA CONVALESCENŢII DE INFARCT MIOCARDIC • Metodă preluată din tehnicile de relaxare concepute de AjURIAGUERRA ; acesta îşi propune abordarea psihoterapeutică (complementară programului de readaptare fizică) a pacienţilor care au suferit un infarct miocardic. 4 Bazată pe „dialogul tonic”, metoda de relaxare în grup urmăreşte identificarea trăirilor corporale cu conflictele intra- şi interpersonale, caracterizate printr-o coloratură distinctă în cazul acelor personalităţi denumite de psiho-somaticieni „coronariene**. V Sînt indicaţi pentru această terapie toţi bolnavii care au suferit un infarct miocardic şi care manifestă interes pentru metoda propusă. Concepută într-o serie de 12 şedinţe (o şedinţă pe săptămînă), la care asistă ebltga-toriu şi un cardiolog, in timpul perioadei de convalenscenţă (de la trei sdptămîni la doi ani), la bolnavi în jurul virstei dé 50 de ani, metoda urmăreşte destinderea psihologică a acestora. Astfel, verbalizarea angoasei în faţa morţii, evitată pînă atunci, va începe să aducă „uşurare**, făcîndu-i pe subiecţi să accepte, într-o oareca'e măsură, boala coronariană ca* pe un nou mod de viaţă şi nu ca pe o dovadă insuportabilă a propriei vulnerabilităţi (H. BRANDI şî colab., 1979). în prezenţa cardiologului şi a terapeutului, bolnavul coronarian va avea posibilitatea să-şi exteriorizeze trăirile corporale şi să accepte intervenţiile psi ho terapeutul ui, fără a se simţi lezat. 209. TERAPIE - strategii - STRATEGIE TERAPEUTICĂ. 210. TERATO- (cf. gr. te ras „monstru**) • Element de compunere care introduce semnificaţia de „monstru, monstruozitate". 211. TERATOF0BIE(p) (cf. terato* ; gr.pho-bos „frică") • Teamă de a da naştere unor copii cu malformaţii sau unor adevăraţi monştri, manifestată în schizofrenie, nevroză obsesivo- fobică, isterie, depresii, reacţii* Prins extrapolare, termenului j se acordă si înţelesul general de frică de monştri. 212. TERATOGENE -- efecte ale alcoolului (cf. gr. teras „monstru** ; gennan ..a naşte") • Abuzul de alcool în timpul sarcinii are multiple efecte nocive asupra produsului de concepţie, at î.t pri n, acţi unea di recfcă, cît şi prin pe rtur-bările multiple pe care le implică (de nutriţie, îngrijire prenatală deficientă, eventual consumul altor droguri). Acest efect nociv .al alcoolului asupra produsului de concepţie este semnalat de medici din cele mai vechi timpuri, în Roma şi Grecia Antică se consideră că abuzul de alcool al părinţilor (indiferent care dintre ei) este responsabil de debilitatea fizică şi/sau mintală a copilului. Dat fund contextul factorilor socioeconomici pe care consumul de alcool îl implică, rolul său teratogen este încă dificil de apreciat, multe dintre concluziile studiilor actuale ba-zîndu-se pe extrapolarea datelor experimentale. In ceea ce priveşte configuraţia epidemiolo-gică a acestui efect teratogen, datele comunicate sînt diferite de la un autor la altul. V. BELIŞ („Aspecte toxico-clinice şi medico-legale în etUism**) citează datele autorilor francezi (Le MOINE) care, în urma unui studiu efectuat pe 127 de copii născuţi de părinţi alcoolici, au constatat că 25 au prezentat diferite malformaţii (dintre care cele mai frecvente erau retardările psihomotorii), şi a unor autori americani care, studiind 23 de copii născuţi din mame alcoolice, au constatat că patru dintre ei au murit în prima săptămînă, iar 13 prezentau retardare minţaiă la vîrsta de şapte ani. Nu toate efectele teratogene ale alcoolului devin manifeste imediat după naştere ; anumite Teratologic ; Tertian ; Terifiante &>; TeriitM> TER/545 tulburări biochimice'pot persista un timp în fa$ă de latenţă, evidenţiindu-se clinic mai tîrzîyi î * * , : De$i încă m poate fi afirmat cu certitudine, se pare că alcoolul acţionează la. ni vel cromo-zoatáar Talterîiidj calitatea ovulului şi spermatozoidului fecundant şi deci a produsului dé cencepţie. Asocierea acestui fapt cu o lipsă de îngrijire prenatală conduce la creşterea irwcidenţei avorturilor şi a naşterilor de feţi morţi. Studiile experimentale pe animale au cpnfirmat creşterea incidenţei avorturilor în cazul consumului cronic de alcool dé către femelă în timpul sarcinii. Autorii moderni consideră că la baza efectului teratogen al alcoolului; ar putea sta şi modificări placentare. Embriotoxicitatea apare datorită faptului că alcoolul, avînd o moleculă mică, iar distribuţia Iul nefiind legată de lipo-solubilitate, străbate cu uşurinţă bariera pla-centară, trecînd la făt într-o concentraţie egala cu cea din sînge le matern, avînd predilecţie pentru ficat* miocard şi măduva osoasa. Sarcina nu modifică rata metafrolizării alcoolului. Echilibrul dintre alcoolemia fătului şi cea a mamei se produce la 60. minute de la ingestia alcoolului. La 30 de minute după naştere, alcoolemia mamei şi a copilului sînt egale ; la patru ore post-partum, la mamă rata eliminam alcoolului este de două ori mai mare decît a nou-născutului (capacitatea acestuia de a metaboliza alcoolul esté mult mai scăzută decît a adultului). Peşi rezultatele cercetărilor privind efectele expunerii fătului la alcool în timpul sarcinii nu sînt concludente. se afirmă totuşi că aceasta are o serie de consecinţe negative asupra dezvoltării fizice şi mentale a produsului de concepţie . „Sindromul de alcoolism fetai* este datorat atît efectului embriotoxic al alcoolului, cit şi condiţiilor precare de j^utriţie (deficit proteic, avitaminoze) şi îngrijire prenatala pe care alcoolismul ile determina. 213, TERATOLOGIC (cf. terato- ; gr. Io-şos: „cuvînt, discurs• Disciplină care studiază anomaliile de structură, malformaţiile, viciile de conformaţie ale vieţuitoarelor. 214. TERC!AN Elveţia, Franţa, Suedia — DCI Trifluoperazinâ • Neuroleptic incisiv, derivat fenotiaizinic piperazinat, de tip 10-/3- (4-meti 1-1 -pipe razi nil) propH/-2-trifluoro-metil)fenotiazină. cu acţiune antipsihotică marcată şi sedaţi vă reiati v redusă, cu valenţe anxiolitice şi antiemetice, efectele antihista-minice, antispastice şi adrenolitice fiind mai mult decît reduse. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de TRIFLUOPERA-ZlN(M). 217. TERIFIANŢ (cf. fr. terrifier : vezi lat. terrere „a înspăimînta") © Calificativ atribuit unor lucrurî; fîln-ţe sau fenöméné:câre 'produc groază. In clinica psihiatrică pot îmbrăca aspect téfifíaTiT vTselé’Xcoş marür î), hâlucina’ţiile5. 2Î8. TERIFIANTE(H) halucinaţii • Halucinaţii producînd groază subiecţifor care prezintă acest tip de tulburări de percepţie. Este vorba, în special, de halucinaţii vizuale complexe sau halucinaţii auditive. Efectul înspăi-mîntător se citeşte uneori în mimica bolnavului, în gesturile de apărare, în reacţiile comportamentale : fugi, acte agresive, sui-cidare. Se intîlnesc în afecţiuni neurologice schizofrenie, în onirismul infecţios, toxic (alcoolism, droguri), halucinoză pedunculară, în cursul bufeelor delirante, al stărilor crepusculare, epileptice etc. 219. TERIL israel — DCI Carbamaze-pina • Psihotrop, derivat iminostilbenic de tip 5H-dibenz/b,f/azepină-5-carboxamidă, cu acţiune antîconvulsivarită, antidepresivă, an-talgică, avînd indicaţii în consecinţă. In cazul tratamentelor îndelungate, necesita control hematologic (agranulocitoză). Nu se asociază cu IMAO şi nu sé administrează în sarcină. 220. TERI VAN(M) Coreea - DCI Temazepam 0 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic 35 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 546/TÉR Termala — cura ; Termán LM. ; Termiran W de tip 7-clor-1,3-dihidro-3-hidroxi-1-metil-5--fenil-2H-1,4-benzodiazep'ftrjrC^^ cq acţiune sedativ-hipnotică. Nu se*administreăiă în sar-. cină, alăptare, Ia copikşl-vârstnici. 221. TERMALĂ — cură (cf. fr. thermale : vezi gr. thermos t „căldură" ; ht. thermae „băi calde") « Metodă terapeutică constînd în asocierea hidroterapiei cu psihoterapia, mai ales cu tehnici de relaxare. Metoda hidroterapică este cunoscută şi folosită încă din antichitate, bazele ei Moderne fiind puse. de L. VIDARD. Sînt folosite imersiile în băi cu apă la diferite temperaturi, duşurile cu apă. reqer caldă sau de temperatură progresiv scăzută, cu presiune şi de durată variabile, t în funcţie de efectul scoTTtat. Astfel, duşurile la ’otemperatură a apei într^ 7—30°C au efect predominant tonifiant, dar reclamă o stare generală bună a pacientului ; duşurile cu apălîntre 30~35°C au efect tonico-sedativ, dacă sînt aplicate timp de doua minute, iar cele cu temperatură peste 35°C int tonicei excitante. Presiunea mare a jetului de apă are efect tonic, iar cea scăzută are efect sedativ. Duşurile sînt asociate cu băi calde, tehnici de relaxare, masaje simple sau subacvatice. Acester tehnici sînt indicate în stările nevrotice, indítóiv cele aparţinînd unei simptomatologii psihosomatice, în stările -anxioase; psihastenice şi hipocon-driace, în stările de epuizare, cefaleea rebelă la tratament, i nsomni i, afecţiuni l;e • psi hosoma-tice (în afara puseelor acute), pacienţilor, aflaţi în perioada de dézintoxicare după abuz de psihotrope. - 222. tERMAN Lewis Madison (1877-1956)# Psiholog american» născut în statul Indiana, a studiat ia Universitatea Clark, unde, în 1905, a obţinut doctoratul Jnn psihologie şi al cărui nume rămîne legat de testarea inteligenţei. Debutul profesional l-a făcut la Los Angeles, iar din 1910 a funcţionat la Universitatea din Stanford, unde a condus departamentul de psihologie timp de.două deceniir(plnă m 1943). ÂJntrp^uş în, SUA şi a. etalo.nat pe populâţta americană scara metrică de inteligenţă Binet-Simon.(prima reviziefvdin 1?1,4 este conioscută sub numele de scalei Stanford-Binet, wr a doua, din 1?37, sub nomele de scara Termán-Merrill). . .. în 1921 a început un experiment de §"deosebită amploare într-o serie de şcoli califof*-niene asupra copiilor supradotaţi (Q1;>140), copii ale căror performanţe intelectuale s-au dovedit ulterior inferioare exp^etanţelor prin testările efectuate după cîteva decenii. Rezultatele experimentului amintit au constituit materialul celor cinci volume note şi observaţii (ultimul apărut postum, în'1959)' „Studiul genetic al geniului^. în opinia lui TERMAN inteligenţa nu mai are o curbă de creştere, după vîrsta de 14 ani, Ql (maxim în jurul vîrstei de 14 ani) rămînînd relativ constant de-a lungul anilor. ' Concluziile lui TERMAN privind adaptabilitatea geniului sînt în totală contradicţie cu mai vechile păreri de origine lombrosiana, care considerau geniul ca neadaptajbil, excentric şi predispus spre îmbolriăvifrpsihice : persoanele cu o dotare intelectuală superioară sînt mult mai adaptabile social, au aptitudini de conducere şi un grad de sănătate mai ridicat. TERMAN este cunoscut totodată ca- fiind autortrlunor teste educaţionale,' de explorare a personalităţii şi, este colaborator la realizarea bateriilor „Alfa" şi „Beţâ-Ârmy'test", utilizate de SUA în selectarea recruţilor din timpul primului război mondial. Printre lucrările de referinţă ale psihologului american se înscriu : „Măsurarea inteligenţei" (1919), şi „Factorii psihologici ai fericirii cqidt jugale" (1939). 223. TERMAN-MERRILL test • Variantă adaptată pentru SUA în 1937, a scalei dé inteligenţă Binet-Simon (-*• BINET*^ test). 224. TERMICĂ — lége a delincvenţeî (cf. gr. thermos „cald") •^Relaţie existentă între climat, forma şi periodicitatea criminalităţii ; s-au observat crime mai isîngeroase şi o criminalitate mai violentă în regiunile mai calde şi mai frecventă în perioada,verii ; dejincvenţa împotriva proprietăţii esté mai frecventă în ţările temperate şi reci, în special în perioada anotimpului rece. 225. TERMIRÂN(M> Brazilia ~ DCI Amfe-prarnona • Psihostimulent, deriyat,fenilfţila-minic de tip 2-(dietilamrno)propnofehonă ; este o amină simpaticomimetica anorexigenă, cu TermofobieW ; Termotropism ; Terpium ; Test — concept TÉR/547 * £"n* ' ' ' “ ~ * performanţe * psi hosti mulatoare, inferioare am- fe^şjfi(unelor1şi .efeet anorexigen , apropiat, ferv-me jxazíne i * .* kj u se asociază cu I MAO ; -îa ti mp pp^te/determina &fmacpdependenţă. Acţiunea unei doze durează 5—6 ore. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare aJe neufolepticelor. *- . ;*>" ' 7lL TERMOFOBIE(F) (cf. . gr. tbermoş ; phobos „frică*4) • Teamă patologică de căldură, ca,re poate apănea alături de alteTfobU în nevroza foblcă, decompensările psihasteniei, hipocon-drie. .227. TERMOTROPISM (cf. gr^ thermos ; trope, „răsucirev întoarcere44) • Caracteristică a regnului, vegetal i animal, reprezentînd o formă de adaptare la mediu prin reacţii orientative -sau de * deplasare legate 'de modificările de temperatură S* poate observa tendinţa spontană a copiilor de a se aşeza în clasă mai aprpape de 6şyrsele de căldură, în j u r u I că ro ra tem pe rat ura este mái r i di cată. %28. TEROARE NOCTURNĂ INFANTILĂ • r ? sin. " (cf. lat. terror „spaimă") —> PA VOR NOCTURN. , , ■ i.v 229: TERONAC(M> Anglia, Austria, Canada, Germania — DCI Mazindol • Psifiostimulent , sin. "1("’ derivat ciortentlisoindolic —* TERENAC(M) Olanda, Spania. 230. TERPIUM(M) SUA - DCI Clorproma-zină • Neuroleptic sedativ, derivat fenotia-zinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropil)fe-no tiaiină, cu acţili ne sedaţi va, ahtiemetică, vago-’şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor] şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORŐElÁZlN(MV 231. TERRY-MacLACHLAN-LOWE< > sindrom — sin, B1CKEL-LOWE > indrom ; OCULO-CEREBRO-RENAL FANCONl SUA - DCI Iprindo! • Antidepresiv timoleptic, derivat indolic de tip t 5-/3-fdimetiJamino)propi 1-6,7,8,9,10,11 -he-xahidro-5H-cidöoct/b/indoí, cu acţiune anti-depresîvă medie, dar cu o rapidă eficienţă, fără efecte secundare ; nu se asociază cu IMAO. 233. TESOPREL(M) Germania - DCI Bterrp-per/doi • Neuroleptic, derivat buiirofenonic de tip 4-’/4-(p- bromféni l)-4-hi d ro xi pi pe ri di fto/-4'-fluorobutirofenonă, cu performanţeasemănătoare halöperidolului, efectele sedative fiind mai marcate, iar cele secundare mar’ dţrhî-riuate 1 -> BUTIROFENONÉ. 234. TEST (engl. test „probă") • Prqbă psiholOgită standardizată, care măsoară şi descrie jun aspect al comportamentului. Apariţia. şi dezvoltarea testului trebuie privită în contextul manifestării unui interes crescut pentru diferenţele individuale, în. contextul evoluţiei psihologiei experimentale $i al necesităţilor practicii medicale şi educaţionale de la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. • Termenul de test mintal s-a impus, după uţilizarea experimentală a metodei pe care^ o semnifica, printr-un articol publicat de^J. Mc. K. CAŢTELL în 1'890, în.revista „Mint", în" care a prezentat două serii de cîte zece teste aplicate unor studenţi ai Universităţii Pennsylvania, în scopul determinării nivelului lor intelectual. în majoritatea lor aceste teste, ca şi altele din aceeaşi perioada, ^măsurau funcţii senzoriale simple : discriminarea greutăţilor, viteza mişcărilor etc. A. Bl NEŢ şi T. SIMON au publicat; în 1905, „Scara metrică de inteligenţă**, elaborata în scopul depistării copiilor cu deficienţe intelectuale necesitînd o educaţie specială. Apariţia carn Binet-Simon a trezit un mare intere in rîndtil specialiştilor, fiind tradusă şi adaptata in numeroase ţări, constituind in acelaşi timp un moment crucial în,r dezvoltarea ulterioară a testelor. Acestea încep să devină tot mai numeroase şi să abordeze funcţii psihice tot mai complexe. în prezent, numărul testelor este de ordinul miilor şi sînt aplicate în domenii de activitate foarte variate :t clinică, şcoală, industrie etc* în, psihiatrie, testele sînt utilizate în scopui obţinerii unor informaţii privind trăsăturile de personalitate şi comportamentul bolnavilor examinaţi, depistării unor tuibuiări psihice,,evaluării severităţii acestora, precum şi pentru evaluarea rezultatelor obţi- 548/r£S Teste utilizate în psihiatrie ; Absurditate(T> nute în urma aplicsrtî diferitelor metode terapeutice. Pentru ca un test să-şi îndeplinească în mod adecvat funcţia sa de măsurare trebuie să aibă anumite calităţi ; fidelitate, validitate, sensibilitate. Fidelitatea^ indică, în sens larg, gradul în care diferenţele individuale care apar în scorurile testului şe‘ datorează unor diferenţe reale privind caracteristica psihică măsurată sau sînt întîmplătoare (ANASTASI, 1976). Ea poate să apară sub forma stabilităţii,, în care rezultatele obţinute prin aplicarea def,două ori a aceluiaşi test trebuie sa aibă o corelaţie ridicată (fidelitate test-retest), sub forma omogenităţi», în care scorurile testului aplicat aceloraşi subiecţi sînt împărţite în două jumătăţi egale, iar corelaţia dintre ele trebuie să fie ridicată (fidelitatea prin îhjumătăţîre) şi sub forma consistenţei inter-itemuri, calculată cu ajutorul. formulei Kud^r-Richardson, care ia jn consideraţie proporţia subiecţilor care rezolvă ~şi proporţia subiecţilor ce nu rezolvă fiecare item. Se consideră că fidelitatea este Bună atunci ;cînd coeficienţii care o măsoară sînt în jurul valorii de 0,80. Validitatea arată dacă un test măsoară în-tr-adevăr ceea ce şi-a propus să măsoare. In generai, toate procedeele pentru determinarea validităţii au în vedere.existenţa unei relaţii între,rezultatele la ţeşte şi alte fapte, o bservabile índe pen de nt, despre, comportamentul măsurat (criteriu). Un criteriu îl poate constitui : wscorul ,altui ^ţest, . nateie şcotare, alte măsuri obiective ale comportai-ment ului. Validitatea poate fi , predictivă, cînd arată în ce măsură subiecţii care obţin rezultate bune test obţin rezultate bune şi In activitatea practică ín care, trăsătura măsurată de test este importantă (ROŞGÎÂ, 1972), sau de conţinut, cînd arată gradul în care comportamentul măsurat este reprezentat ,adecvat prin itemii testului» Sensibilitatea se referă la fineţea diferenţierii subiecţilor prin scorurile testului. Ea este cu atît mai bună cu cît numărul treptelor în care pot fi clasificaţi subiecţii este mai mare*. Pentru ca rezultatele obţinute la teste să fie comparabile, administrarea şi notarea lor trebuiesc făcute în mod uniform pentru toţi subiecţii. De asemenea, esté necesar ca testele să fie etalonate, adică rezultatele obţinute să fie raportate la un lot de referinţă, testat anterior, tar scorurile să fie prelucrate statistic pentru a stabili rata de distribuţie normală. Testele pot fî clasificate : după modul de administrare (teste indivîduâle şi tesle colective}; după modul de răspuns (teste hirtie- creion, teste verbale, teste de performanţă) ; după vîrsta subiecţilor (teste pentru adulţi, teste pentru copii) ; după comportamentul măsurat (teste de inteligenţă, testé dé personalitate, teste d^ aptitudini, teste de cunoştinţe). ABRUTKOV-ENICHEET(T> test - încercare de etalonare a gradului remisiei schi^ofre-ne - Vol. I ; A. 38 ; p. 19. : . Oif"- ' ; ■t ' ABSURDITATE(T) test ^ rezistenţa,'gîn-dirii logice şi modificările calitative — VoL l ; A. 54; p. 25. ACHENBACH test — evaluarea capacităţii prosexice — Voi. I ; B. 5Í; p. 373. , t BARR(T) test — evidenţierea sexului genetic cu ajutorul cromatinei (BARR, BERTRÁM, 1948) — Vol. I ; B. 75; p. 380. Teşite jftili&jte în psihiatrie : Berro(*>; Cedec*?* JBARUKlT) test, — „capacitatea d^-Jjj dedată morală1* (1950) - Voi. J; ft/79*; p. '381'. BECK(T> scală — evaluarea depresiei (1961) -rr Vol. I ; B. 111 ; p. 388. . - . . - , BEHN-ESCHENBERG(T) test - variantă RORSCHACH(T) test (1952) - Vo). J; ,B. 117 ; B£HN-RORSCHACH(T) t test — „structurarea vizuală** la copil — Vol. I ; B. 138 ; p. 392. ÍEf^tÖNíír) test — evidenţierea .deteriorării mnestice — Vol. I ; B. 158 ; p. 395. BERNREUTER(i) test — inventar de personalitate (1931) - Vol. I ; B. 180 ; p. 400. BERNSTEIN^ teét explorarea nivelului intelectual (1911) - Vol. I ■; Ş. TÖ2 , p 400. BÉftRO(*> test ^VreM-ESCHENBERG*^ test - Vol. I; B. 117; p. 389. BESTIAR(T) test — identificări zoomorfice aîe copîlului — Vol. I ; B. 190; p. 401.;’ BIDfMÁ^T) test, - sin. BIDEWA-WAR Í£Ő&T) test (1969) - Vol. I ; B. 222 ;> 412 BJNET(t) ţtest — sin. ŞlNET~Ş|MON<*> fest ; scala de metrică inteligentă — Vol. I; B. 243 ; p. 415. BINOIS-PICHOT test - inteligenţă fver-bală (factórul „G") - Vol. I ; B. 246 ; p. 417. BLUH^TV test — tésft proiectiv pentru copii (1949) — Vol. I ; B. 32t ; p. 433. BOCKER test ^ test de memorie/utilizare restrînsă — Vol. I ; B. 439 ; p. 463. BR0DY(T) test■— test calitativ pentru gîndirea conceptuală — Vol. I ; B. 463 ; p.- 466. BUCK(T) test - sin. CASĂ-ARBORE-OM(T) test (1948) - Vol l ; B. 4Ş8 ; p. 471 • BUYSE-DECROLY(T) test - evidenţiază gradul de adaptare/copii Vol. I ; B. 5?1 ; p. 477. :r/. 1 „ / CASĂ-ARBORE-OM(T) test ^2' BUCK^ test — Vol. 1 ; B. 488rp. 471, - CATTELL l ; D. 286 ; p. 761. DIXON(T) test — investigarea sferei emoţionale - Vol. í ; D. 5ÖO : p. 81Ó: DORKELY-AMEN ;f EDWARDS<^ test - sin. TESTUL PREFERINŢELOR PERSONALE — Vol. II ; E. .72; p. 18. 'Sáo/fÉS Teste ütilrzate in psilvaihe : firasétc^ EXŢOW:Ş>rtfHfT) scaff; T,./scá)af ;péntru evidenţierea tulburărilor psihice la vîfstnicf— yoUAU:Eb53^ p. 148. , c, FABULĂ(T) test — test de* tip completarea .povesti rilor (Luisa DQSS,/ *. 1$50) Vök li ; F. 4 ; p. 153. FAŢĂ-MÎNĂ(T) test — evidenţiereaX tulburări Jo(r percepfcuale (/l?52v. *BtE^lD£R} — Voi. II ; .F, 73 p. 174, ' ' ' . ; “ FERRARI(T) test — variantă pentru ftalfa a. .ţeşţujui Binet ■— Vo(♦ II;,ftJi 126; p,. 1.87. FOLlN-WUVT) test — test de laborator -+ GLţQOJVAftlE , — Voi. II; F.: 229; p. 216. FRUSTRARE^* "test —■ tfelYnică proiectivă interpretativă — ^ol. II ; f .* 3;15 ;:p< 234 r%UCHS-RORSCHACH^T) test — proba complementară a testului „Rtt — Voi. II : F. 319 ; p. 235. FUN KELST EIN *T) test - testare la terapia electroconvulsivantă — Voi. II ; F. 337 ; p. 238! - • rr^; GESELL(T) test — inventac de dezvoltare psihomotorie — Voi. II ; G. 105 ; ,p. 263., . GILLE(T) test — proba nonverbaiă jpentru nivelul intelectual — VoL II ; p* 266. GLICORAHÎE(!r) test — nivelul gîucozei la. LCR - Voi. II ; G. 1-5*»; p.‘ 272? i . .O GOLDSTEIN-SCHERRER test — GLICO-RAHIE - Voi. II ; H. 11 ; p. 296. HALSTEAD-REiTAN(T) test - ma urarea indicelui inteligenţei génerale — Voi- II ; H. 28 ; p. 300. , - HAMILTONVt) scală - sin. SCALA DEPRESIEI - VoL II ; H. 50 ; p. 307, HARROWER(T> test -1-'alternativă a testului Rorschach — Voi. II ; H. 73 ; p. 312. ^HiSKEY-NEBRASKA^1 test' — evaluarea aptitudinii de învăţare —' Vóllv II ; H~. 352; P- 379. v ^ HOLTZMAN(T) test' — test proiectiv tip Rorschach — Vofl. II ; Hv 373 ; p* 38ţi INDIVIDUALE*1* teste — diferenţiere şi subiectivism crescut — Voi. II ; I. 159 ; p. 454. INfUZI E(T) test- — te şt Biologic XCR^ — Voi. II ; l. 201 ; p. 468. , INTELJGEÎŞ|JĂ(T) test — istoric, tip de teste - Voi. il ; l. 277 ; p. 493. INTERES(T) test — evidenţierea ^aptitudinilor şi intereselor — Voi.' 11'; 1. 292 ; p. 501. JACKSONu) test — tesţ proiectiv de per-sonalitâţe — VolMi ; J. 5 ; p. 974, JIRASEK(t) test — variantă^a testului K^rn (1968),^7 Voi,. II ; J. 38 ; p/981. KAHN(T) test ~ model de* autoevaluare a personalităţii — Voi. II ; K. 5 ; p.988. KAUFMAN(T) scală — evaluarea mobilităţi ihtelectuale fa cöpi I — Vól. N "f ^' 34 ; p. 993. ■ - ' KENT-ROSANOFF(t) teft — test de asociaţii libere — ’Vol. 11 ; K. 44; p. 995. test — varianta a testului Bőré i li-Olerón — Voi. II ; K. 99 ; p. 1 002.' . KOCHÎT) test r— test proiectiv (1958).“ — Voi. II ; K.100; p. f002. KOHŞlT> test - in TESTUL CUBURILOR (1920) - y01. II ; K. 103 ; p. 1 003. KOROSKAROV ţeţt - evidenţierea simptomatologiei nevrotice — Voi. II ; K. 111 ; p. 1 004. LABÎRINTÎT) test — istoric, concept — Voi. II ; L. 9 ; p. 1 011. LEARY(T> test — studi u4 ^ 3 relaţii lor-' intra-familiale —. Voi. II ; L. 82 r p. 1 024. 1 LEBEDINSKIeve-denţierea trăsăturilor accentuate VoÍ7rll ; L. {389; p. 1 062* LORR(T) scală — evaluarea stării clinice In psihoze funcţionale — Vol. II ; L. 336 ; p. 1 075. LÖWENFELD(T) test - testarea şl evaluarea inteligenţei la copil. — Vol. II; L. 345; pV1 076. fî' LÖWÉNFELD-BUHLER(T) test - evidenţierea conflictelor la.copili— Vol. \\; L, 346 ; p. 1 076. LUME(T) ţest -r- valoare diagnosticări terapeutică Ia copil — Voi.* II ; L. 372 ; p. 1 084. LURIA-NEBRASKA test - localizarea leziunilor cerebrale — Vol. II ; L. 381 ; p. 1 087. LUSCHER test — test analitic de inteligenţă (1928) - Voi. lll ; M. 238 ; p. 68. MEMORÎE(T) test evaluarea calităţii memoriei — Voi. III ; M. 267 ; p. 75. MERRlLL-PAtMER(T) test — aprecierea aptitudinilor preşcolarilor — Voi. Ml ; M! 329 ; p. 90. . . MICHIGAN(T) test — aprecierea capacităţii adaptative la copil — Vol. III ; M. 432 ; p. 108. MILLER test - INVENTARUL MULTI-FAZICDE PERSONALfFATE'M É£ÖTÁ VÖÍ; III ; M. 567 ; p.~ 13®. " ‘ MONROE(T) test — evaluarea aptitudinilor preşcolarului — Voi. ílf f fi. föl ; p7T50;: ^ NEWCASTLE(T) test (I) - scală pentru eváíúáreá depresiei (1965) —'Vol. III ;‘N. 2&5 ; p. 257. NEWGASTLE(T) test (II) Escală pentru evaluarea depresiei (1971) — Vol. III ;N. 265 ; p. 257. NOGUCMI-MOORE™ te t - evidenţierea albuminelor în LCR — Vol. lll ; N 33î ; p. 268. NONNE-APELT(T) test — evidenţierea gîobulinelor în LCR — Vol. lll ; N. 346 ; p. 270. NULLER test — evaluarea dezvoltării psihomotorii Ia copil (1926) — Vol. 111 ; O. 274 ; p. 351. . - PERFORMANŢĂ(T) test — aprecierea funcţiilor intelectuale (variante) Vol III ; P. 376 ; p. 418. PERSEVERARE1 } test probe psi ho metrice (variante) — Vol. III ; P. 404 ; p. 425. PFISTER“HEISS(T) teşt - metodă de investigare a personalităţii — Vol. III ; P.456; p. 561. PHILLIPIT) scală — scală de evaluare în schizofrenie — Vol. III ; P. 480 ; p. 562 PHILLIPSON(T) test — metodă proiectivă (asociere de teste) — Voi. III ; P. 481 p 562. 552JES Teste utilizate in psihiatrie ; Staabs(T); Zazzo-Gi7/y PJC10FÖRD(T) test — investigarea relaţiilor copilului cu familia (1963) — Voi. IU ; Pv 499 ; p. 565. PINŢNER-PATER$ON(x) scală — iest ntxn^ verbal de inteligenţă £t925) — VoL IU , P 523; p. 569. PIRAMJDE COLQRATE(*> test - m PHSr TER-HEISS(T> test - Voi. III ; P. 456 ; p. 561. PORTEUS(T> şcalâ —* limite, posibilităţii variante (1914) - Voi. III; P. 667; p. 588, RACK!NlT^ test -?*, evaluarea * tjepresiei (RACKlN, 1968),; - Voi. IIU; R* 8 : p, 803, RAPPAPORT(T) test — evidenţierea consumului de alcoş|eT- Voi; llj ; R. 35 , p 806. RAVEN(T) test — evaluarea „abilităţii eduT cative înnăscute" (1938) — Voi. UI ; R. 57 ; p. 811, "rj;i ■ ' * RAYXT) test — „testul figurilor complexe*1 (1942) - VoL li! ; R. 60 ; p. 812. REYct) test — probă verbalş. de memorie (auditivă sau vizuală) — Voi. Ili ; R. 310 ; p. 898. RORSCHACH(T) test — test .proiectiv de personalitate — VoL III ; R. 409 ; p. 916. ROSS-JOMÉS sin. sin, BINET-SIMQN(I) BINET*T) iest1 -Voi. I ; B. 243 ; pi 415. ... -;-v SCALĂ.r+‘ ZAZZO-GILLY-RAY(T> test - Voi. IV ; Z. 9 ; p. . ' SHNEIDMAN(T> test APS® test - Voi. III ; M. 86 ; p. 34. ’ SCHMIESCHEK(I> chestionar - tip de investigare á personalităţii — Vbî. IV ; S. 137 ; p. Í69. - 1 - SCÖR(T* test — cuantificarea testelor — Voi. IV ; S. 171 ; p. 174. SQCIOMElRICE(T) teste — metode de explorare söciometrica a grupului — Voi. IV ; S. 704 ; p. 371 „SOUTH OAKS“(TI test - H. LESIEHR, S. BLÜME (1987) - Voi. IV ; S. 808 ; p. 397. STAABS(T) tea — test proiectil în NPI — Voi. IV; S. 864 ; p. 418. Stan Ford scales of hypnötícsus- CÉPTIBÍLITYW test - HILGA&-D. WEIT-ZENHOFFER (1967). - Voi'.'- ÍV ; S. '887 ; p. 420., .. , : .b_, , ,. ... STRÓZKY(T> chestionar — evaluarea riscului.suicidar — Voi. IV ; S, 1004 ;p; 438. ,, SZONDI(T) test — test proiectiv de personalitate (1947) — Voi. IV ; S. 1 128 ; p. 741. ŞTEFANESCU-GOANGÂ<*> test - Variantă a testului BINET — Voi. IV ; Ş. 8 ; pi 431. TÉRMÁN^MERRILL^ test -i Variantă SUA a tesiulúi BÍNET — Voi. IV ;!T. 223 ; p. 546. TESTUL CELOR TREI CUViNÎTE(I>'test -sin MASSELON(T> test — Voi. III ; M. 139 ; P- î4?', - •: fi-.., , J ■' TESTUL MlINII111 - test proiectiv (BRIC-KEM, PIOTROWSKI, WAGNER, 1962) -Voi. IV; T. 240 ; p.. 553. TESTUL. DE SEMNIFICAŢIE'1» - (test statistic) - Voi. IV; T. 241 ; p. 554. TJ.T. *?» — test de imobtlizare trepöné mei (PGP) Voi. IV ;,T. 344 ;.p. 593 . VIGNOS-ARCHIBALD,T) test - eviden-ţiaziscăd^reaforţei musculare (1960)— Voi. IV; V. 133; p. 728 VINE LAND 143 ; p. 729 WECHSLER(T| scală — baterie de teste nonverbale (1939) — Voi. IV,; W. 24 ; 'p. 754 WElTZENHOFFER-HILGARD scală -sin. STANFORD scală £1962) — Voi. IV ; W. 33 ; p. 756 WING-COOPER-SARTORIUS(T) scală - chestionar de-autoevaluare (1974) — Voi. IV; W. 68; p. 762 ZAZZO(T) test — evidenţiază trăsăturile de personalitate lai copii — Voi. IV; Z. 8 ; p. 771 ZAZZÖ-GILLY-RAY^' test - sin. SCALĂ N.E.M. — variantă a scalei Binet-Simon — Voi. IV ; Z. 9 ; p. 771 Testament; Testare — anxietate ; o realităţii TţS/Ş53 ZEIGARNIKi Bi/fyiWţii y ~ J.. * 4 AS-JJ RITMURI MTA (TIPICE. A SCUTITi? Şl PLATE) ■i. * , , 1 r * j; Morfologia; sinusoidal la —Á După Opinia acestui autor/ tipul tetanie se distinge printr-un slab control al imaginilor eidetetice, hipersensibilitate, reacţii inadecvate şi, din punct de vedere biologic, printr-un nivel scăzut al calcemiei. O serie de autori au reproşat acestei clasificări ; dicotomice atît sărăcia descrierii, cît şi validitatjea* ştiinţifică redusa. . t 244. TETANIE (cf. gr. tetanos „încordare, rigiditate > — in* LUClENtB> boală a Termen introdus de CORVISART pentru a desemna urmatoarea simptomatologie clinică : Tetanie ; Tetrocromgţicg — teorie; Tetralogie IEţ/555 furnicături cu .evoluţie centripetă, care apar l la extremităţile membrelor , urmate dé o Senzaţfe” de â'morţeaia"; aţtulburăfi motorii cu aceeaşi topografie, ’ r.fesciculaţii» crampe, .spasme („mina $e mamoş“, „picior varus equin", spasme laringişne, faciale, diafragmatice)*. . Forma tipică de criză tetanică se întîlneşte îrn hîpoparatiroidte; Alteori, ser descriu -manifestări atipice : vasculare (angor, migrene, fenomene de. tip Raynaud), iar la copn viscerale (spasme larmgiene, vezicale, intestinale). Formele oligosimptomatice se pot reduce la simple parestezii, stări depresive. Formele latente se evidenţiază- prin obiecti-varea sem-, neior de hiperexcitabilitate musculară (Chvos-tek, Lust, Trousseau) sau prin înscrierea traseu I ui | MG ŞPASM OF l LIE) V, r V Tetania reprezintă efectui scăderii concentraţiei calciului iontc circulant, în situaţii etiologice » diverse, putînd decurge din dezechilibre hîdroelectroJitvce (raport; Ca/C, Ca/ P) şi acidobazice. (alcaldzej, tulburări hormonale/ intoxicaţii, deficit de aport,, elűminaré" crescută. Astfel, îri etiologia hipocalcemiei au fost incriminate (insuficienţa« paraţiroidiană, intoxicaţia cu vitamina D, - intoxicaţia cu plumb, boala, diareică (pierderi intestinale), hipercalciuria idiopatică, acidoza renală (pierderi urinare), hiperventilaţia (determină alca-k>za) din afecţiuni respiratorii sau ca manifestare a anxietăţii — „nevroza4 respiratorie" dés-crisa de HEGGLIN, hiperactivitatea 'gastrică (alcaloză „tetanie gaâtrică“), hiperkaliemie de diverse eiiologii (alcaloiă) — A-RNAULD-CAŞTIGLIONJ şi SCOTTOi Se mai utilizează termenul de teţanie „latentă", cu semnificaţia p reze n ţe i•, s i ndro m u I ui de hi pe re xci ta b i I i tate r musculară (pozitivarea semnelor Chvostek, Trousseau Lust ri a probei de ventilaţie provocata) Noţiunea de tetanie „idiopatlcă* implică recunoaştereai imposibilităţii de a determina etiologia manifestară lor clinice de- tetanie, calcemia fiind normală sau uşor scăzută (-» SPASMOFILIE). Criza de tetanie, ta elemeVvfc tipic a) hrpo-paratiroidiei, debutează cu parestezii la nivelul regiunii periorale şi ai degetelor, care se pot Íntindé Iá faţă, membrele superioare şi inferioare. Sînt urmate de creşterea tonusului muscular pînă la o intensitate algică, apoi dé instalarea contracturii tetanice, ireductibile, în legătyră cu această contractură au fost descrise cîteva aspecte clasice : „mina de ffia-moş" (TROUSSEAU), caracterizată prin spasme carpo-pedale ; „botul He crap", caracterizat prin contractura musculaturii pferiorale. Contractura se poate general izş. şi. poate fi însoţită de convulsii epileptiforme (in Special la copiii mici). LărVngbspasmul este şi el mai frecvent*la copii,. Terapia cb^erizăjbazeâză. pe administrarea intravenoasă de calriu şi pe medicaţie cu specific eţiopatogenetic.? rţî , r 245. TETRACRCWATICA'l V . tetra „de, cü patrii" ; chrofaa „cu foite") # Teorie elaborată, f>ffntre alţii; de HERfNG, conform căreia vederea crqmâtica ar rezulta! în urma recepţiei combinaţiilor\ várjabiljb .al' patru culori fundamentale : roşu, 'galbeni;! verde,ralbastru. .Cunoştinţele actuale în f dome niu, acordă mai mult credit teoriei tricromatice. 246. TETRAFOBIEÎP) (cf. gr. tetra ; phodos „frică") • Frică iraţională, nejustificată,' de numărul patru ; mai crară decît. triskaideka-fobia, poate apărea la personalităţile psihastenice,, în nevroza obsestvo-fobică, .schizofrenie. 247. TETRAZINIS semn • Retroflexia capu- lui, întîlnită în paralizia generală progresivă. ' O- 248. TEZAURISMOZĂ CU SFINGOMIELI- NĂ - sin. HISTIOCITOZĂ LIPÖ1DA ; SFIN- GOMIELINOZĂ S-^' NIEMANN-Pitk boală. 249. TEZĂ (cf. gr. thesis „afirmaţie**) ~ • Idee fundamentată concis, asertată ca principiu pe cm re se Íntemetaza un sistem teoretic, a cărui desfăşurare discursivă / este menită să probeze valabilitatea enunţului prim. • In filozofia hegeliană, prima etapă a procesului triadic de dezvoltare dialectică ; afirmaţie a unei determinaţii* categoriale abstracte, întrucît este „în sine**, teza dă naştere propriei sale negaţii — antiteza, în care deter mi naţia iniţială se dedublează în contrariul ei, unitatea lor înfăptui ndu-se în momentul sintezei dialectice cînd, îmbogăţită de pier de rea-re găsirea sa" în alteritate, determinaţia iniţială se animă de tensiunea devenirii fiinţei „pentru sine". • In logică, expresie asertată într-un sistam axiomatic, adevărată indiferent de vafoarea <3e‘ adevăr a argumentelor sale. 250. THALAMONAL(MC) Anglia,1 Austria, Belgia, Elveţia, Germania ; THAMONAL'MC) Israeî • Produse terapeutice care conţin două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, care se complementează : • DROPERIDOL(M) neuroleptic sedativ, derivat butirofenonic ; 556/THA Thanatos - puísiumíe morţii • fENTANYl(M) - hff>noţic. : . Au acţiune sedativ-hipnotică rapida. 251; THANATOS fer. „moarte41) • Nume grécesc folosit de FREUD'pentru a desemnai pulsiuni le morţii, în opoziţie cu pulsiunile vieţii, desemnate prin termenul Elros ; subliniata caracterul radjc^l al dualismului pulsional,, dîndu-i 6 semnificaţie cvasî-mitică. FREUD riu a folosit terrhet)ul ín scrieriíé sale, ci numai în conversaţii. FfcEUD face referiri Ia Empe-doclé, ţâre distinge.’,Intre iubire şi discordie : fiţja şi neikps, considerînd, că opoziţia lui Empedocle îşf , află echivalent în opoziţia sa, caTe priveşte pulsiuni lé fundamentale originare. Prii* termenul -tha.r>atos seCâc^ntueaza^ caracterul universal, ai celor două principii corespunzătoare etelor două categorii de pulsi-uni (PONTALIS şi LAPLANCHE, 1973): In eseul sau asupra vieţii şi morţii, li BIBERI consideră ca moartea ca proces, ca desfăşurare, nu este în opoziţie cu procesele vitale, ci*,-interferează cu acestea, instalîndu-se lent în organism (%cadavrul’are părţi vii, care se integrează morţii în mod treptat" ; la animalele cu sînge rece, procesuI morţiii durează săptămîni şi chiar luni). Éxistá cercetări care susţin că îrribătrînirea (ca diminuare a funcţionalităţii generale a organismului, deci ca încetinire a activităţii vitale) începe din momentul naşterii. Curba vreţi] sfe îndrgaptăi- Lnvar iahll spr& --moarte, iar în activitatea vitală^se inserează elemente ale morţii ; după oprirea.centrilor, respiratori şi circulatori, în cadavre există :încă ţesuturi cu reminiscenţe vitale, care împiedică instalarea bruscă a morţii. în acst,sens s-au publigat unele opinii, trezind binemeritate rezerve-.:-cercetări pe cadavre arată,că sîngele prelevat îşi păstrează.constantele fizice, chimice şi biologice timp de 10—15 zile de la prelevare (JEANNENEY şi RLNGENBACH, 1939); s-au făcut transfuzii cu sînge de la cadavru, l^ omul bolnav, cu număr mic de accidente (S. JţJDINE) ; s-a observat că, la unele cadavre, inima pulsează pînă la 24 de ore după decapitare (L. ASCHOFF) • cu 300 de ani î.e.n., CLÉANTHES a observat că inima desprinsă de corp continuă să mai bata. S-au introdus astfel conceptele de „moarte aparentă", „moarte clinică**, „moart^.. biologică**, ultima expresie însemnind mpartea definitiva, care se instalează prin încetarea totală a; funcţionalii sistemului nervos central (alterări celulare nervoase ireversibile);, pastrarea activităţii vitale în unele ţesuturi,. cu întreţinerea artificială a acestei activităţi, revine, dé ~ fapt la o variantă a culturii de ţesuturi (P. CHAU- CHARD)>, fară să reprezinte jnşă o prelungire a Vieţii persoanei (ca, ejntitate apatpmo-fizio-iogică^ integrată într-un sistem social'şi axiologic). S^a pus problema persistenţei,~<îupă rrföarte, a principiului vital individualizat (cercetări In ceea ce priveşte radiaţiile materiei vii ; vibraţiile biologice continuă să se manifeste şi după moarte) ; unii consideră că moartea distruge energia vitaiam d03.1vsuprimă o*.anumită formă individuală a acestei energii; nu este vorba de un principiu'vitil individualizat, pentru .că tocmai aceaştă individualitate nu se poate demonstra după moarte ; dimpotrivă, moartea distruge organizarea individualizată dár energia vitală ră-mîne, treci nd. înalte cicluri/sisteme de evoluţie. Viaţa legată de moarte este viâ^a manifestată într-o formală proprie a unei entităţi biologice. După I BIBERI, „ciclul vital, odată depăşit, ritmul cosmic,se continuă.cu aceleaşi cadenţe. Fenomenele’vitalejse află în prelungirea fenomenelor naturii anorganice, de care se diferenţiază printr-un alt sistem: de integrare a elementelor şi printr-o altă ; Thersií (s> THE/557 să seânrdrepte decit sppe moarte.-Confruntarea Intre Erős şî Thanatos, în calitatea lor de pulsiuni» se petrece Ia nivelul instanţei binelUL Dar prin-Mecanismul sublimării, manifestarea pulsiunîldr trece în planul, cultural. Comunităţile umane se datorează. legăturilor libidinale reciproce; deci se formează sub imperativele Iui Efos ; pe.de o parte, „eroticul* leagă indivizii în grup şi, pe de altă parte, împinge individul să fugă de suferinţă şi să caute plăcerea. Dar între indivizi şi societate (colectivitate) există ^tensiuni, situaţii conflictuale, civilizaţia şi cultura cerîn^ individului sacrificii (interzicerea incestului, cenzurarea sexualităţii infantile,instituţionalizarea sexualităţii în legături legitime şi monogame). Deci cultura nu îl satisface pe om ba chiar îi provoacă nefericire ; i ]se cere îr>dividului 3ă-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi, sa-şi iubească duşmanul etc. ; aceste imperative sînt resimţite ca ;pericjuIoase penţru că omul nu. este în mod exclusiv şi necondiţionat o fiinţă iubitoare ; omul este o fiinţă agresivă, tentată să-şi asuprească semenul, să-l folosească sexual, şă-şi însuşească bunurile acestuia, să-l umilească, să-i provoace suferinţe, să-l ucidă (FREUD). In spatéle acestor manifestări stă pulsiunea morţii, semnificaţia ei în perspectivă socială fiind ostilitatea originară a omului faţă de om. Astfél/Wi se poate vorbi numai de Eros în ceea ce priveşte legătura socială (a indivizilor în grup) ; Eros şi Thanatos îşi împart dominanţa asupra lumii şi a valorilor ei. Ca să ilustreze Erosul, FREUD se referă la „Banchetul" lui PLATÓN. Ca reprezentativ pentru Thanatos este considerat Mephisto. P. RICOEUR consideră cultura ca plasîndu-se la interferenţa diwtre Eros şi Thanatos. Actul cultural este un act în care se subliniază deopotrivă pulsiunile vieţii şi pulsiunile morţii. ‘ 25,2. THEOFOBlE(F> (cC gr. theos „Pumne- & zeţu“ ; phobos .„frjcă**) • Teamă patologică de divinitate. Apare mai rar în simptomatologia obsesivo-fobică de intensitate nevrotică, fiind, de fapt, o simptomatologie de dé bűt pentru psihoza discordantă sau în delirul’ cronic sistematizat. 253. THEPTINE(an Canada, SUA - DCI Amfeiamma ® Psihostimulent, derivat fenil-etilaminic de tip (±)-a-metilfenetî|amină, icu acţiune adrenomimetică indirectă (prin intermediul elaborării de cate col amine nora- drenalină şi dopamină), realizînd ; un efeţt preponderent stimulator, asupra sistemului nervos central şi; avînd valenţe anorexigene (mecanism hipotalamic). indicaţia majoră o constituie narcolepsia ; poate fi utilizat şi îb psihoze toxice, parkinsonism postencefal.it ic. Există un risc marcat pentru farmacoflep&n-denţă.^ Utilizarea şa fără o strictă suprave^ ghere medicală este deosebit de periculoasa. r 154. THERALEN(Ep> Suedia, Franţa, Ger-rnania ■ — DCI AlimemazÎnâ •Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic (aminoalkil) de trp ‘ íö-(3-dirnetiláminqpr.opil-2-metil)fenotia-zină, cu acţiune anxiolitică, sedativ-hipnotica şi valenţe antihistaminice, antidepresive şi miorelaxante. Are o bună toleranţă, infiuen-ţînd însă reflexele conducătorilor auto; Este indicat în exogenii, reacţii, în tratamentul de întreţinere al endogeniilor, ca în afec ţiuni psihosomatice (astm, tuse alergică prurit de diverse etiologii). 255. TAERFLUZINE(M) Belgia - DCI Tn fluoperazina • Néuroleptic incisiv,' derivat fe noti azi n ic pi pe razi hát de tip 1(K/3-(4- meti 1-1 -pi pe razi hi l) propi l/-2-(trifl uorometi l)fe notiazi na, cu âcţturie antipsihotică marcată şi acţiune sedativă relativ redusă. Are valenţe anxio- I i ti ce şi a nt i e meti ce, efe cte le anti h i staminice, antispastice şi adrenolitice fiind mai mult decît reduse. Industria noastră farmaceutică îh* produce sub numele ~ de T RIF LUO PERA-Z|N. 256. THERSIL(S> sindrom - sin. ACROCE-FALIE ; HIPSICEFALIE ; OXICEFALIE ; PIR-GOCEFALIE ; TURICEFALIE ; „CRÂNE DE THÉRSIL" • Malformaţie din grupul cranio-stenozelor, relativ frecventă în patologia co* pi Iui ui, datorită osificării precoce a suturii coronare şi sagitale, care împiedică dezvoltarea craniului în sens lateral şi antero-posterior, permiţînd ca expansiunea să se facă numai în înălţime. Asocierea unor anomalii osoase Ia nivelul etajuluT anterior, al bazei craniului şi al masivului facial este frecventă : hipertrofia aripilor mici ale sfenoidului, turtirea cranio-caudală a orbitelor şi oblicitatea lor (unghiurile interne mai înalte decît cele externe), exoftalmie pronunţată, hipertelorism, deformarea oaselor malare şi boltă palatină ogivală. Hipertensiunea intracraniană este precoce şi pronunţată. Cefaleea şi vertijul, dificil de sesizat la vîrste mici, completează tabloul hipertensiunii* Se constată uneori (în formele em* briopatiqe} sinclactyie şi alte malformaţii ale membrelor. Dezvoltarea psihică nu este, în general, alterată. 55 S/THE r -2 Theruhistin (]vr); Thiapax Examenul neurologic evidenţiază tulburări de tonus müsctilar,* Intírztefea dezvoltării motóili, -hiperreflexîe osteotendinoasă ş4 o limitare a deplasării oculare, consecutivă malformaţiilor . orbitare/ tulburări olfactive hipoacuzie. Examenul fdndului de ochi ptiirie în évidénţă edemul papilar cu evoluţie spre stază şi atrofie optica. Examenul radiologie evidenţiază semne de hipertensiune intra-cranrarră. ' ... . . - - - Diagnosticul diferenţial.ya avea de^eliminat falsul sindrom ^Thersil, în care sinostoza este datorată unor afecţiuni inflamatorii ale oaselor craniului, şi craniul -mai .înalţ conformat constituţional, cu volum 'normal sau aproape normal, fără^ tulburări neurologice şi nici malformaţii^ - Tratamentulteste chirurgical, urmărind crea? reă posibilităţii de expansiune a cutiei craniene şi prin aceasta prevenirea constituirii sindromului de hipertensiune intracraniană (compresie cerebrală). > 257. THERUHISTIN^MSUA - DCI Isot/-perrdil • Neuroleptic, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil)-10H-pirido/3, 2//1,4/-benzotiazină, cu acţiune dublă: seda-trvă, şi antihistaminică, ambele moderate, dar cu efecte secundare minime, ceea ce le conferă o largă utilizare. 258. THIADIPONElM) Spania - DCI Benta-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiaze-ptnic de tip 6, 7, 8, 9Miexahídfö-5Ténil-2H-/1/benzotieno/2,3-e/-1,4-diazepin-2-onă, cu acţrune sedativă şi . lişoetre”* vatén^eT anfîde-presive. - î5 259. THlANTANlm; ; THIANTETTENW Germania — DCI rDietazină * Neuroleptice sedative, derivaţi fenotiazinici (aminoalkilfeno** tiazină) de tip 10- (2- d i e ti l a m i no e t i I )fe no ti azi nă, cu acţiune anxiolitică şi uşor hipnotică. Sjnt eficiente numai în , tratamentul psihogeniilor şi în afecţiuni psihosomatice. 260. THIAPAX(M) israef - DCI Chpent/xol • Neuroleptic, derivat tioxantenic tfu o catenă laterală fenotiazinică, de tip 4-/3-(2-dortioxan-ten-3-i lide n)propil/-1 -pipe razi netano), cu acţiune sedativă rapidă, superioară de 4—5 ori clorpromazinei, cu valenţe antiemetice şl spasmolitice, acţiunea sa antipsihotică fiind însă Inferioară clasei. Efectelor secundare de tip incisiv li se adaugă hipotensiunea. 261. TH1ERGAN(M> Suedia^ DCI Prometo-zina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetflaminopropff)fenotia-zină, cu acţiune sedaiiv-hipnotică, antihista- minică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub rtumelV efe RQMER-GANlM). ' ” t" ^ ^ 262. THIETHILPERAZIN!E^cî> Derivat fenotiazinic (pi perazi ni lallciifenéfezi mc) de tip 2^(etiltio)-10-/3-(4^metil-1>ipipé^iniJ)pro-pilZ-fenotiazîină, .cu acţiune, antiemetică, anti-vertiginoasă cşi -sedativă. Constituie pritusipiul aettv al' urtnătorrlor produşi farmaceutici : TORECANÎM)Iugoslavia, România. TORESTEN^> Japonia / 263.* THILATAZIN(M) Ungaria - DCI Per- fenazina • Neuroleptic incisiv, derivat pipera zinilalkilfenptiazinic t de ^ip 2-clorr10-/3-/4-(2-hidroxietil)piperazin-1-il/-propi.l/fjşnotia$iQia, indicat în endogenii acute şi cronice-*, ayînd valenţe an)fiolitic-sedative. Formele depót sq utilizează în terapia de duraţă, în cpndiţM de ambulator* J" 264. ŢH(PPR0P.AZA7;E(3DCI) • berivat feno- tiazihlc pi pe razinai, dé tip 10-/3-/4-(2-acetoxi-etil)-1 -pTpe razi ni l/pro pi l-2-cîorfenotiazi nă, cu acţiune marcat antipsihotică,' însă şi cu efette secundare severe de tip incisiv. Indicaţia "de bază o constituie ' psihozéle cronice care nu reacţionează la alte neuroleptice ; în doze mici poate fi utilizat în nevroze (efect di na-mogen). Constituie principiül activ al următorilor produşi farmaceutici : DERTAL(M> Elveţia DERTALAN(M) Grecia x ■ 265. THIOPROPERAZINE(DCI) • Derivat fenotiazinic-piperazinát, de tip N N-dimetil- 1 C^y3-(4-meti't-1-prperazihi l)pro pi l/-2-fe notiazin-sulfonamidă, cu acţiune neuroleptică dezin-hibitorie accentuată. Introdus în clinică în 1960, a reprezentat un moment de referinţă în terapia antipsihotică, producînd un efecţ anti-autistic ce nu poate fi obţinut cu nici un alt neuroleptic. Este indicat in schizofrenii, psihoze halucinatorii cronice, stări apato- abulice, nevroze cu componentă anxioasă şi obsesivă. Thloridazin (M); fhómás iS) semn ; T hóm sen( Br); Thomson G. THI/559 r~\ Deşi ^secundarş sîft^accerituatş- şi uneoi4 îmjiresibnânnecesitîrid atît combaterea k^cît şi o urmărire atentă a selectului, efectul ai)t|p%ötic. ffiarciţ răsplăteşte efortul. Consţftu^^nncîpiul á«|th/ al următorilor pro-duşi farflaceuticr*r / CE?ÍHÍÍ#11N(M> jiponia ~ ^ MAJEPIlC^ mftţâ MAYE£ÎIL ' tip 10-/2-(1-Mexic metiI-2-piperi-dil)-etil/-2-metiHiö)-fénotiaziná,- cu acţiune se-dativ-anxiolitică. în funcţie de doză, poate fi uti lizat atît în psihogenii, cît şi în endogenii, industria noastră' farmaceutică îl produce sub numele de ŢIORlDAZIN. 267. THIOXIDiUM> SUA — DCI Mefenes/n • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-metilfenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică. 268. THOMASV, semn • Simptom constînd în exercitarea unei presiuni puternice în re? giunea epigastrică (zonă ce corespunde plexului solar), detşrminînd creşterea tensiunii diastolice şi tahicardie . Reacţia este evidentă fe persoanele cu aşa-zisă „distonie neuro.vege-tativă". Semnul a fost descris de THOMAS şi ROUX, în 1914. , . - 269. THQMŞEN(B\J?i>ală ~ sín. HlOTONl^ CÖNGEN1TÁLA • Boală musculară genetică, nedîstrofică, rară, care se manifestă în două variante : dominantă şi recesivă (de patru ori mai; frecve ntă decît cea domi nantă). De but u I bolii i;eşte^ congenital {în varianta dominantă^ sau post natal, între 10—20 de ani (îns varianta recesivă). ( j 5, Clinic, se caracterizeaza prin miotonie (localizată, în varianta dominanta,' şi generalizată, în cea recesivă), scaderea forţei muscu- lare (în varianta rş£esi-vâ),. handicap fizic (permanent, în varianta recesf*yăj fşi intermitent, în cea domtnarîfeă), hipertrofie musculară generalizată (mai accentuată în varianta recesivă), dînd bolnavilor aspectul de „sportivi culturişti", rşdoare musculară (la rece). Tabloul anatomopatologic (bioptic) al bolii lui Thomsen cyprindfe leziuni distrofice musculare, hiperplazie a nucleilor sarcolemei, corpi intracitoplasmatici. leziuni de joncţiuni mio-rieurâle, leziuni abiotrofice în sistemul nervös central, precum si conglomerări mitocondriafe; (..agregatele mitocondriale**, descrise, în anul 1915, de ENGEL) Evoliiţia bolii este intermitentă (în varianta dominantă) sau progresivă (în varianta recesivă); Tratamentul se limitează la diminuarea miotoniei (chinină, procainamidă). 270. THÖMSON Godfrey (1881 --1955)' • Matematician, fizician şi pedagog britanic; şi-a făcut studiile la Universitatea din Durham şi Newcastle. în 190,6, şira susţinut doctoratul în fizică la Strasbourg, ulterior interesul, său deplasîndu-se asupra aplicaţiilor matematicii în studiul senzaţiei. Descoperind studiile lui SPEARMAN asupra analizei factori ale a performanţelor umane, le-aA supus unor severe analize critice (1914). între 1923—1924 a lucrat la Universitatea Columbia, unde,, a foşt influenţat de teoriile lui E. THORNDIKE. AJmlocuii-factorul-G_.al lai SPEARMAN...(ca singura energie mintală) cu o serie de „relaţii“ im pli cate - în orice, act- mi atal ca, ,uru ansamblu diferit doar. parţial de la o activitate la, alta. în acest fel, între toa,ţe performanţele cognitive se poate demonstra existenţa unor relaţii pozitive. THOMSQÎN), a elaborat şi a aplicat copiilor teste de inteligenţă, demonstrîrid, pe-lotyri semnificative (copiii .scoţieni în vîrstă de 11 ani, în perioada 1933—1949), că aşa-zisşle corelaţii Jntre nivelul de inteligenţă şi .provenienţa* de clasă (şi implicit nivelul socio-economic) sînt doar deformări ale realităţii. Din. 1925 a fost. profesor de pedagogie Ja Universitatea din Edinburg. A publicat Intre 1925 şi 1929 o şerie de monografii privitoare la psihopedagogie, iar în 1937, „Analiza facto-rială a performanţelor umane". 271. tHOPAM Coreea - DCI Tioridázip • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic TIOR1DAZIN!m> România. 272. THORADEX(M) SUA ; THORAZINE(M) SUA — DCI Clörpromazina © Neuroleptice sedative, derivaţifenotiazinici de tip 2-clor-10- Ş6Q/THO Thorndike E.L ; Thoxîdi\ (yi}; Thurstone LL (3-dimetilaminopropÜ)fenotiazÍna, cu acţiune sedativă, antiemeţică, vago- şi simpaticoiitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor, industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de CLORDELAZlN(M). 273. THORNDfKE Edward Lee (1874-1949) • P iholog american de orientare funcţiona-lista pia at de WOLPE alături de PAVLOV şi WATSON, ca inspirator, al terapjjsi behavio-rîste ; esté iniţiatorul, cercetări lor ’experimentale privind învăţarea si inteligenţa animalelor. Şi-a început studiile la Harvard sub Îndrumarea lui WY JAMES. La propune real ui J. M. CAT-TELL, THORN DlKE si-a continuat experimentele pe animale la Universitatea Columbia (urmărind învăţarea prin „încercare şi eroare** şi efectele succesului asupra consolidării relaţiei stimul reacţie), cercetări care s-au concretizat în celebra sa teză de doctorat : „Inteligenţa animalelor — un studiu experimental al proceselor asociative l.a animale" (1898), unde se precizează legile învăţării la animale : legea efectului prin întărire poztttvă, legea"repetiţiei sau exerciţiului şi se descriu o serie dé tehnici experimentale ofiginaie/'ca tefihîcâ „püzzíe-boxes", tehnica „labirintélor**. Ulterior (tot la propunerea lui CATTELL, în 1889), s-a consacrat studiului învăţaţii * la copii şi adulţi (aplicînd metodele experimentale create), desfăşurind în paralel o intensă activitate didactică ca profesor, la Colegiu! profesoral din Columbia. Dintre cohtribuţiMe mai importanţe ale acestui talentat cercetător pot fi menţionate elaborarea teoriei conec-ţroniste (prefigurate din 1903, în lucrarea „Psihologie educaţională") şi a primei lucrări de psihologie judiciară, crearea pri iiieior scale de evaluare a desenului şi grafiei şcolarilor, precum şi a unui număr de opt teste educaţionale. De asemenea, THORNDIKE este iniţiatorul studiilor pe gemeni şi al aplicării metodelor stati sti co-mate mat i ce în psihologia educaţionala şi în cea militară (a colaborat la elaborarea bateriilor de teste „alfa" şi „beta" pentru armată). S-a preocupat de tipurile de abilităţi (aptitudini) intelectuale şi de formele de inteligenţă, distingînd ca ipoteză de lucru trei E. L. Thorndike aspecte : inteligenţa concretă (caracterizată prin posibilitatea de a acţiona pe plan concret, practic, cu obiectele), inteligenţa abstractă fcaracte rizată prin posibilUatea- de adaptare rapidă şi diferenţiată la noi condiţii şi de a opera cu simboluri) şi inteJijgenţa socială (caracterizată prin adaptarea rapidă $î ne tensionată la modificările mediului social, prin înţelegerea rap da a intenţiilor celorlalţi în relaţiile cu aceştia). Dintre lucrările cele mai importante care reflectă evoluţia preocupărilor lűi THORNDIKE, mai pót fi semnalate : „Fundamentele învăţării" (1932), „Manualul profesorilor" şi „Mic dicţionar al centrului;Thorndike" (primele lucrări de lexicogrâfie), „Natura umană şi ordihea sociala" (1940, ultima lucrare de psihologie). A fost conducătorul Institutului de cercetări educaţionale şi preşedinte, din 1912, al Asociaţiei psihologilor americani r iar djn 1934 a condus Asociaţia americană de propăşire a ştiinţei. 274. THOXIDIL(M) SUA - DCI Mefenesin • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-metiHenoxi)-4, 2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitica. f 275. THURSTONE Lewis Leon (1887-1955) ® Psiholog american, Deşi iniţial a făcut studii Thymal(M); Thymergix(M) ; Thyrefact{M); Tiamino (Vit B%) THY/56% politehnice (ab%olvent, ín 1912, aj Facultăţii de electrotehnică din Corne îl), a fost atras dé studfül problemelor de acustidă, de psifio-Jogije senzorială şi de masur^aré a percepţiilor; A părăsit laboratoarele celebrului T. A. ED1-SÖN, caruiá i-a fost asistent, pentru ca, în 1917, să obţină la Chicago doctoratul în psi-holmié. Următorii opt ani a lucrat la Insti-tuttfîae tehnologie Carnegie, unde â devehit profesor şi, ulterior, conducător al Departamentului de psihologie. A condus apoi timp de 28 de ani catedra de. psihologie, din Chicago. Din 1932, a fost'primul preşedinte,al Asociaţiei americane de psihologie, iar în 193j6a înfiinţat Societatea de psihometrie. Lucrările sale sînt legate índeósebj de teoria /năsurătorilor tn psihofizică. El 3 fost primul care a arătat ine-ficienţa conceptului dé vîrsiâ mintală (BINEÎ), ca scală ide evaluare a performanţelor, deoarece acesta se referă fie la media performanţelor copiilor de âceeaşi vîrstă, fie la' vîrsta medie a dopiilór care, obţin o anumită performanţă, fără a se putea găsi un criteriu raţional de opţiune pentru^ una dintre posibilităţi. In 1928 a introdus conceptul de „inteligenţă zero**, definit ca nivel maxim dé performanţă, la dare diferenţele individuale dispar complet. A îmbunătăţit mult analiza fâctorială a iui SPEARMAN, realizîftd progrese în ceea ce priveşte aparátül matematic în condiţii lé unui număr crescut de factori. Odată fcu dezvoltarea tehnicii de calcul/metoda ceriiroidă a extra-geriide factori a fost înlocuită cu metode mai precise (pe care însă numai ordinatorul le poate utiliza)* Din peste 50 de teste de performanţă mintală, autorul a extra un număr de factori consideraţi „abilităţi primare mintale*, „factori primi*4, înlocuind conceptul prea vag de «abilitate generală (factor G) al şcolii britanice, cu care a avutb îndelungate dispute. Contribuţia cea mai importanta & lui THURSTONE. la analiza factorială pare să fie legată de principiul „simplei structuri de criteriul rotaţiei axelor factoriale (sau a principalelor dimensiuni -ale matricei), care uşurează interpretarea psihologică a factorilor. Dezvoltarea tehnicilor xomputerizáterale analizei factoriale regăseşte principiul simplei structuri ca un valoros instrument. L. THURSTONE este considerat cel mai de se^mă reprezentant american al psihometriei. 276. THYMAL(M> Grecia — DCI Lorazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorfenil)-1,3-dihidr.o-3-Kidroxi-2H-1,4-benzodiaze pi n-2-onă, cu acţi une anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcina. 277. THYMEOL Franţa - DCI P/ro-valeronă • Psihostimulent cu valenţe anorexigene, derivat feniletilaminat de tip 4*-metil-2-(1-pirolidinil)valerofenonă, indicat în mod deosebit în combaterea efectelor secundare ale neurolepticelor si anticonvulsivantelor PSIHOSTIMU LENTE. 279. THYMOPRAMIN(M) Grecia - DCI Imipraminâ • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3-(dimetilamino)pro-pi l/-10,11-dihidro-5H-dibenz/b,f/azepină, cu spectru larg de acţiune, incluzînd depresia endogenă; este posibila şi se recomandă asocierea sa cu NL bazale m psihoze. Efectele terapeutice se instaleaza lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, existînd; riscul recăderilor (în nevroze, minimum trei luni, în psihoze, şase luni), Industria, noastra farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRIN^. 280. THYREFACT(M) Austria - DCI Proti re! in • Psihotrop cu acţiune uşor antîdepre-siv-timoleptică, de tip 5-oxo-L-prolil-L-histi-dil-L-poli namidă, utilizat şi în diagnosticul diferenţial al disfuncţiei tiroidiene* produsul reprezentînd sintetizarea hormonului tireo-trop. "581. 1*1 AMINĂ (vitamina Bj) — sin. ANEU-RINÁ • Vitamină cu roHn metabolismul glucidelor, intervenind în procesul de fosfor ilare oxidaţi vă. Este indicat în alcoolism, delirium: tremens, toxicomanie, sindroame de sevraj, aste nie, polinevrite7 Are o si ngurâ cont rai ndi-caţie : alergia la tiamina, existînd riscul unui şoc tiâminic, cu evoluţie malignă. Nece ita atenţie în administrarea intravenoasă. 282 ~ TI APR I DALJM) Belgia ; TIAPRIDEX(M) Germania; TIAPRIZAL(M) Spania — DCI* Tiapridâ • Psihotrop, derivat benzamidic de tip N-/2-(dimetilamino)etil/-5-(metil§ulfo- 36 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 '--r. 562/TÍC Tic ; Tic dureros al feţei ; Tic( al gîndirii nil)-0-anisamtdă. indicat în diskinezii, diskinezii iatrogene (dopaminice, neuroleptice), coree şi stări coreice. Efectele secundare sînt rare : somnolenţă, - hi potens! u ne, amenoree. 283. TIC (cf. fr. t/c ; în limbajul veterinar „contractură a muşchilor gîtutui calului") • Mişcare involuntară, bruscă, scurtă, rapidă, re-petîndu-se cu o anumită frecvenţă, interesînd un grup muscular sau uri complex de . zone musculare. Se manifestă* mairfrecvent> la séxué masculin, îndeosebi de la vîrsta- de cinci' anii pînă la pubertate, iar unii 'autori semnalează existenţa unei predispoziţii '•constituţionale. Ticurile au cunoscut o atenţie particulară în literatura psihiatrică franceză (CHARCOT, BRISSAUD, CRUCHET, MEIGE, FE1NDEL), care a lăsat descrieri clasicteh ■ ; In marea lor majoritate, ticurile se datorează unei cauz« psihogene, existenţă- un ut conflid: nevrotic âpărînd evidentă, elementul central fiind reprezentatde insatisfacţia Afectiva. După ĂBRAHAM/arfi vorba de simptome conversive, subiectul suferind în prezenţa*-uhui conflict o regresie bruscă la stadiul anat; Persona litatşa s-ar încadra tipologiei,. narcisice. Ca simptom, ticul ar traduce, după unii psihanalişti, o agresivitate reţinută, nevoia de manifestare a r'évóltei, sentimentul de culpabilitate si necesitatea satisfacerii autóé roti ce (KAMMERER ş’r CÓUDERT, 1985). Astfel, evenimentele trăite cu mate încărcătură afectivă, legate de tendinţe instinctuale, sau pedeapsa pentru aceste .tendinţe sínt convertite în acte motorii ; afectele determinate de aceste, evenimente îşi stabilsc echivalentul în mişcările involuntare care caracterizează ticurile. Ticul ar reprezenta fie afectul rămas inconştient, fie o apărare împotriva acestui afect, fie alte. impuisiuni motorii care au fost refulate cîndva^-cu: ocazia reprimării unei excitaţii emoţionale. După alţi autori, la baza formării ticurilor ar sta o tulburare mezencefalica. Diverse ticuri se întîlnesc şi în encefalita cronică, unde sînt asociate cu tulburări respiratorii (ticuri respiratorii). ii' t * - " ■ r t . , , 4 ^ ^ » ' Şp 4e^rie o ţqar^ivi.cşita^^lţc.uri; elé putînd fi localizate la ţaţai*, membre. Există ctóᣠşi ticuri de-^mjbaj |i tKiMj^natorii, iar autorii francezi numşşc tic^ten-dinţa involuntară,'^ a exprima yejr^tţ în mod ideatic, idei.cliferite.. Pot fi sirnpfe '{clipirea p le bap^fo r, suci re a cap ujl u i), dár fi ţi. ge s-tur^c0^l^xi, cbe ^racter-coppulsty;|si^rpi-naxea pielii capului , onicofagie,' aranjarea vestime nţâf Lei) şi chiar ritmii nevrotic^ (legănatul de acibrmîre).^ , ^ ^ , Subiectul. îşi rVcüníoáffcé^cu jenă afecţiunea, î ncearca' şă; lu ptş t şi 'chjar re lişeşte săi Te d ucă în modyWluntar frecvenţa mişcărilor, chiar să le oprească, dar aceâsta-pentriTscurt timp şi .cu^ preţul ' creşterii anxietăţii,' consecinţa fiind, de obicei, oVccentüare a ticului'/,Uneori, ca în cazijL,bolii Gilles de ja Tourette {boala ticuriIpOr s<2 ,observă' Influenţa stărilor emoţionale, a ojbáselii şi â situaţiilor stresante, care ti rid să ,ag^ve?e frecve nţa .şj i nt^şs itatea mişcăriIqrcC^>^l*^ l'ln|§tea,au ^j%ctúl contrar). Tot în cazul acestei boli şe\copstata.asocierea frecventă cu coprolalia, cópropráxíá, ecolalia, ecopraxia. * . \ Ticul dureros al feţei denumeşte nevralgia cronică de trigemen, în care se produc descărcări algide paroxistice- de scurtă durată, déternriinínd o mimica specifică,, dureroasă. Ticul somnului (jşctatio qapitiş .nocturna) se manifestă la copii ; aceştia îşj .mişcă ritmic cap ü îrpeT pe r na; ie gahTndu-î Tn dno rpe rit u l adó r-mirii, 71 ^ Tlcâl Salaam, de asemenea:>întîlnit la cdpii, donstînd în Mişcări ale capului", tâmple şi cu frecvenţă crescută, evocînd sâlutuî arâb, poate fi O manifestare epileptică. Multeücuri au tendinţa de a se remite spontan;-altele persistă si cunosc perioade de agravalre ; unele ticuri se transformă prin- interesarea altor grupe musculare, altele sînt rebele la tratament si recidivează. Psihoterapia, terapiile de inducţie corporală bazate pe relaxare pot da’ rezultate cînd orrginea organică a fost exclusă cu certitudine, în formele severe, uneori invaltdánte şi de cete mai multe ori cu răsunet pe plan socio-profesional şi familial, este necesar tratamentul cu neuroleptice sedative. 284. TIC DUREROS AL FEŢEI - sin. ‘ , „ ■ - %fR. - •>•••» ■ ->• FOTHERGILLTifoipanie ; Tifos exantematic TiC/563- 286. TIC PSIHIC (cf. fr. t/c; gr. psyche „suflet")?;* Acţiune nedeliberată pe care Un stifeteet o întreprindă sub influenţa unui im-pjuJs morl?id irezistibil, imposibil de -controlat. ;2S7. TIC AL .SOMNULUI jACTATIO CAPIŢl'S NOCTURNA. 288., TICURI (de) REVERENŢĂ f '/MAR-CHAttD; TÎCţikr,DE TIP~SALAÂM ‘r- sin. BP^KRAMPF; .BLITZNICK; BLITZNICK UND' SALAAM-KkA'HPF ; BOALA SPASMELOR ÎN FLŞXIE ;'CR!2E ÉCLAIRE ; CRIZE SÜRSAUT; 'ENCEFALOPATIE .HIPSARITMI-CĂ; ENCÉFAL.QPÁTIE JlIOCLONICĂ INFANTILĂ CU HIS.PARitMIE ; G|B'BSlB> boală; HISPARITI^ţE; MASSIVE'MYOCLONICJERK-S; tflCKKRÂMPF£; PETIT MAL PROPULSIVE.; SPĂS'M INFANTIL ; SPASME INFÁNTI1E RAPIDE DE AFIRMARE^' WEST(S> sindrom. 589. TIDEX Franţa — DCI Metapra- mina • Timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 10,11 -di hi d ro-5-metil-‘K)-(meti lami rro)-5H- di be nz/b,f/azepină, cu acţiune anxiolitic-seda-tivă ; acţiunea . anti depresivă - estev moderată. Nu se asociază cu IMAO. 297. TIMERETICE (cf. gr. thymus „spirit".; erethismos „excitant") T ANTIDEPRESIVE. 298. TIMERGASIE (cf. gr. thymos ; ergasia „muneă") • Termen propus de MEYER pentru a înlocui pe cel de psihoză afectfvăy în sistemul său ergasiologic (-^ERGASIE ; ÉR-GAS!OLOGIE ; MEYER Adolf). ' ^ 299. TIMIDITATE (cf. lat. timiditas „temere, sfială") • însuşire psihoindividuală opusă dezinvolturii, exprimată comportame n tal-atitudinai prin nesiguranţă de sine, sfială, lipsă de îndrăzneală în plan acţionai şi relaţional (non? combativitate, defensă şi anxietate socială), emotivitate crescută, cu tendinţă de conversiune, dificultăţi de comunicare şi de integrare socială. Reprezi ntă un félîome n no r mal In copilărie şl la pubertate, găsifldu-si adesea explicaţia rn carenţele educaţionale din familie (abandon educativ, familie dezorganir zată,' atitudini parentale hiperexigénte sau, dimpotrivă, hi per protectoare) şî îri insuficienta cristalizare a, imaginii de sine a preadolescentului. Tot la aceste vţrsţe, dezinvoltura poate reprezenta o formulă de „faţadă* pentru mascarea timidităţii. Combaterea timidităţii la copii ’ $i puberi implică un tact pedagogic- deosebit iar pentru pedopsihiatri — adoptarea de maiuri psiho-terapîce adecvate (ludoterapie de grup omo- gen, psihoterapii ale cuplului' marital etc*)-Persistenţa ei la maturitate creează probleme individului în asumarea de roluri *şî ^statute şi, mai ales, în extinderea sferei de relaţii sociale, ceea ce greveaza îrrfplicrt asupra randamentului util-productiv facilitat de-forrhele de colaborare şi cooperare în. myncă. Persoana timidă este, de regula, presiona^îlă, cu o reactivitate emoţională crescută (chiar la stimuB rninori), care.tpje-feră singurătatea în locul petrecerii timpului cu ceilalţi oameni; în coleqtivitaţe şi, mal,ales, în prezenţa unor persoane necunoscute, comite stîngăcii „sau gafe, manifestă "tăceri nejustificate sau dificultăţi în'eXprimare (balbisrn), prezentînd adesea tulburări neurovegetative (eritern pudic, palpitaţii, tremoc. al extremităţilor etc.) care-o deconspiră în faţa celorlalţi, accentuîndu-i timiditatea. Inhibiţia şi retragerea în sine, izolarea şi inactivitatea, care se soldează cu accentuarea sentimentelor de inferioritate, reprezintă aşadar simptbmé'secundare, ale > timidităţii*. Un rol decisiv înDdesfă-şurarea sau în rediie^rea arríplftúdinií eî revine grupului^ sistialr de aparterfehţă* (căruia îi. aparţine timidul), précum şî cultivării încrederii în sine prin formele de „întărire" pozitive sau prin atribuirea .progresivă de responsabilităţi pe linie *de toI şi’Statut. Tipologii (R. Le SEN NE) au încadrat timizii în categoria sentimentalilor', caracterizaţi a prin emotivitate, inactivitate, secundarKate. într-o Tncertare de. iriventariere a variantelor' de timiditate, Orsula ŞCHIOPU şi cojab. e^umeră : ■""• timiditatea norínálí, echrvaîenta cu mode st i a ş i r ezer va pe rsoanei î>i ne ed u cate, opusă insolenţei şi aroganţei ; • timiditatea .obişnuită, a persoanei normale, dar stipuáe unor circumstanţe noi sau neobişnuite ; • timiditatea profesională, sinonimă cu tracul emoţionalra^etţiv al ^levului scos la tablă sâu al féctörului ; - ; • timiditatea constituţională, care prezintă, îh forme accentuate, simptomele de recunoaştere ale timidităţi! enumerate anterior ; ^ - • timiditatea dobîndită ca urmare a unor carenţe afective şi educative ale familiei de origine ; • timiditatea prin imaturitate afectivă, echivalenţă cu puerilismul.; • timiditatea patologică a nevroticului obsesionai, fobic-anxios. Dealtfel, din perspectivă psihiatrică, timiditatea < on tituţionaiă reprezintă terenul cel mai favorabil instalării unor nevroze, după cum accentuarea timidităţii la adolescenţa sau excesiva repliere în sine şi izoiare ridică pro- Timié ; Timoanolepttce (ÍMAO) - TlM/565 bleme serioase legate de posibilitatea instalării insidioase a unui proces patologic. 3QŰ. IIMIE (cf. gr....thymos „spirit") • Termen folosit, îq general, ca sinonim pentru afectivitate ; la autorii de limbă franceză desemnează însă, de obicei,? o dispoziţie afectivă (-»AFECTIVITATE ; DISPOZIŢIE). 301. TIMO- (ci gr tftymos) • Element^e compunere care mtroduce referirea la afectivitate. dispoz tie afectiva. 302. TÎMOANALEPTÎGE (cf. t/mo - ; gr. analeptikos „care reface, restaurează") — sin. TIMERETICE • Grup de substanţe antidepre-sive, care ameliorează timia fără a avea efectele sédative aîe ti mole ptîce Tor; Acţiunea lor se exercită prin inhibarea moinoaminooxidazelor,fiind denumite şi IMAO. în ultimul timp s-au evidenţiat două tipuri de MAO (se pare însă că în organism sînt mai multe) : MAO A cu acţiune predominantă pe î5-hidroxitriptamină şi noradrenalină, Sensibilă la clorgi lină, şi MAO B, care acţionează pe substrat de fenlletilamină şi benzilamină şi esip inhibată de deprenil^(-»• IMAO). Produşii IMAO descoperiţi recent produc fie o inhibiţie selectivă a MAO-A (clorgih'na), fie o inhibiţie neselectivă reversibilă (toloxantona sau selegilma). Inhibiţia produsă de clorgilină are unianume grad de reversibilitate, fapt care prezintă o importanţăxterapeutica deosebită, pentru ca această reversibilitate permite începerea imedită a unui tratament cu tricîclice, nerjhaifiind necesară perioada de pauză de trei săptămîni, aşa cum se punea problema pentru suBstanţete IMAO clasice, (molecula de IMAO fixâtă ireversibil pe enzimă, acţionează inhi* bitor permanent asupra acesteia, astfel încît administrarea unui antidepresiv triciclic conducea la creşterea monoaminelor în organism, fpra po bilitatea neutralizării, lor de xătre. MAO;. Această selectivitate a IMAO nou desco-periţi-are şi o altă importanţă : tiramîna este-neutralizată mai aies de către MAO de trp B, astfel încît administrarea unui IMAO"sefe"cfiv de tip* A produce efecte antidepresive, dar nu dă iaccidente la aportul exogen de tiramină, aceasta putînd fi metabolizată de MAO de tip B, a cărei activitate; nu ar fost inhibată. Datorită acestor noi I descoperiri, IMAO cunosc o nouă perioadă cje interes terapeutic, atîţ datorită.. reevaluări? efectelor lor secundare (-î^IMAQ), cit şi datorită dezvoltării de noi~prepurate selective. Efectat lOT’ana-leptic se datorează acţiunii de suprimare a fazei REM a somnului (acţiune al cărei jneca-nism nu este pe deplin elucidat) ; în depresii, IMAO corectează tulburarea ritmului somn/ veghe, prin scăderea perioadei de somn (reducerea somnolenţei), avînd şi un efect psiho-stimulator. * * - — Studiile comparative între IMAO şi alte psihotrope, privind efectul antidepresiv, psihostimulent şi sedativ, efectuate de cercetătorii laboratoarelor ;CIBA-GEIGY, relevă Şur-mltorul aspect, destul de sugestiv pervtru acţiunea analeptică a claşei de substanţe discutate : , ‘ / Thio- ridqzîne Desipra- mine Imiprg- mine teSsl; • - - - Mapro-, . titine - ^ Amb triptyljne [fiBWiwWB --//j ; | 1 MAO E,FECTEf cKt?vator jAr^tîdepfesiy Utilizarea clinică actuală a IMAQ este recomandată în narcolepsie, in depresiile rezistente la alte terapii, în depresiile atipice, depresiile cu hipersompie, depresiile cu bulifnie şi în cele cu „stigrfiate isterice" (SIMPSÖN şi WHITE, 1982) ; Mc GRATH (1984) le recomandă şi în depfeşia majora, „Folosirea lor. rămîne însă prejudiciată de efectele secundare de hipotensiune ortostatică şi de crizele de hipertensiune apărute în cazul interacţiunii cu amine biogene. 566/TIM Jimoanaleptice (IMAO) : principalii derivaţi „ .*\K - ' OCI FENEIZINE DCI MEBANAZ1NE OCÍ FEMPRAMINE , DCI SAFRAZINE 1 fâS-CH-m-m?'' ch3 CTj -ÍW -W CHj ® KAim.- RJI&. :MÍ0ÉQL Anglia ® CAIROt! S.Ü.A. ® Japonia OClMETFmORAZME- . OCI FENOXIPROPAZINE OCI IffOCLOZJNE OCI IPRQNIAZID ' &£ ÂI- @-CHrCH -« -HH2 ' b>3 l»i i. • , . ' j. • -ch-hh-hh2 CHj CO -NH -NH ~C vu « ® //.Aí-// 5po/7/o ® ORAZJNE Anglia SURSUM Franta /P/B4Z/^7 URS.S. f Of/ IS0CAR80XAZID1 •. BEI BENMOXIN OCI /VALAMIDÉ DC! PfVHYORAZME ( DERIVAŢI HIDRAZINICI ) CHrNH $ téh-CO CHj $' : 0 S: " -/ r 7 -c-c -r.Vj = .. ® %CHi MARPIAN Italia ® AEW5/Z Spania ’ M ® miAMIOE ungaria lERSAVID Elveţia oci mmcmoMiNE OCI PARGYLINE OCI SElEGIlfNE DCI ETRYPJAMINE f DERIV. CYCLOr > ^PROPYLAMINIC j (DERIVAŢI PROPARGYIAMINICI ) [der. INDOLIC ] : , ; • • ■ fö-c*-»?3 /p^\j-ú ; „,CH?-CmCH rk Cty-CH-NH? TRANSAMIN UJl&S. P4/?Öft//V ®m. /« ?'Ungaria MONASE ®S.iLA. ^ Timoanaleptice (IMAÖ) : mod de administrare ."de 77M/567 Asocierea IMAO cu alte antidepresive triciclice era, pînă nu de mult, contraindicată, deoarece creşterea nivelului neurotransmiţătb-rilor în fanta sinaptică, prin inhibarea HAO, se solda cu apariţia unor crize hipertensive de o gravitate extremă, mai ales în primele 36 de ore de a asociere. Recent însă, studii concludente au relevat faptul că, la bolnavii rezistenţi la terapia antidepresiva obişnuită, asocierea între IMAO şi triciClice este posibilă, mai mult chiar, PARÉ şi colab., în 1982, au demonstrat că amitriptilina previne chiar „reacţia de brînzâ“, la bolnavii trataţi cu IMAO, care' consumă átmente bogate în tiramină. încă din 1979, KÁBES a demonstrat eficienţa asocierii IMAO cu viloxazina la bolnavii rezistenţi la terapia; antidepresivă clasică. Studiile clinice efectuate de FEIGHNER, HERBSTEIN şi DAMLOUJI, în 1985, au demonstrat eficacitatea asocierii IMAO cu psiho-stimulente de tip metil.fenidat; şi dextroamfe-tamină (asociere teoretic contraindicată) în depresiile rezistente la alte tratamente, cu o toleranţă relativ bună, cu excepţia hipotenr si unii şi a unei stări de- hiperexcitabiiitate, constînd din iritabilitate, insomnii, anxietate. în aceste asocieri se folosesc medicamente •care, în antecedentele bolnavului, au avut. asupra simptomatologiei un oarecare efect benefic. Ordinea în care.se introduc ar putea fi : triciclicul seara, apoi IMAO în cursul zilei şi apoi (eventual) psihostimulentul tot în cursul zilei. Dacă se foloseşte numai asocierea IMAO cu psihostimulentele, mai întîi se introduce IMAO. Deşi rezultatele acestor studii sînt, încurajatoare, aplicabilitatea acestor asocieri rămîne valabilă numai în cazuri strict delimitate de nonrfespondenţă la terapiile uzuale. Deşi, în trecut, riscurile acestor asocieri au fost exagerate, ele rămîn şi astăzi o posibilitate reala, indiferent*dacă riscul letal este destul de mic. Existenţa... riscurilor impune o atitudine rezervată în admnistrarea acestor asocieri, care Se face numai în condiţii de spitalizare sv sub supraveghere medicală strictă. Bolnavilor că- rora Ji se aplica această terapie comblnată trebuie, în prealabil, să li se efectueze un riguros bilanţ somatic, iar BLACKWELL recomandă ca, înaintea acestei terapii, să fie făcută o pauză dé 10—14 zile, timp în care nu "se administrează nici un drog Dozele iniţiale trebuie să fie mici, crescînd treptat, zilnic, timp de 2—3 săptămîni, iâr taiea de administrare este cea orală. Asocierea IMAO cu neoroleptice nu numai că în ultimul timp este recomandată în cazuri strict delimitate, dar este chiar standardizată în medicamente în care tranilcipromina este asociată trifluoperazmului : Parmodalin, Par-stelin, Stelapar l şi Stelapar II. Situaţiile de risc ale administrării IMAO le reprezintă : schizofrenia in stadiul defec-tual, în care IMAO sînt contraindicate datorită posibilităţii reactivării psihotiee, precum şi din cauza imposibilităţii menţinerii restricţiei alimentare, şi bolnavii vîrstnici, care sînt mai sensibili la efectele secundare ale IMAO (deşi, teoretic, contraindicaţia ar fi relativă pentru că, odată cu vîrsta, activitatea MAO creşte). Intoxicaţia acută cu IMAO — în scop suicidar sau accidental — se produce la doze de cel puţin 5—10 ori mai mari decit dozele zilnice uzuale. Deşi, iniţial, semnele clinice ' sírit' riéálar mante;' rn 'cîecurV de 24 dé ore simptomatologia poate deveni extrem de gravă : agitaţie, tremor, oscilaţii tensionale mâri, spasme musculare, hiperpirexie şi convulsii. Pe lîngă instituirea măsurilor de asistare a respiraţiei si susţinere cardiovasculară, terapia specifica ace tui tip de intoxicaţie o constituie practoloîul (10 mg i.v., care se pot repeta după două-ore) şi miorelaxantele. Hemodializa este ineficientă. O particularitate a administrării IMAO o reprezintă apariţia sindromului de tunel carpal, datorită deficitului de piridoxină, remediabil prin administrarea acesteia. în ceea ce priveşte dependenţa de IMAO, au fost publicate cazuri de adicţie la tranil-cipromină, fenomen explicat prin proprietăţile euforizante ale acesteia (are structură asemănătoare amfetamine!);' Principalele timoanaleptice utilizate în practică sî nt: 568/TIM Timoanaleptice (IMAO) ; clasificare TABEL CXC Derivaţi D CJ. i Produsul Farmaceutic 1 Ţara producătoare 1 2 3 4 j, FENELZINĂ FENELZINlM> KÂLGANlM) MONOFEN(M) NARDELZ1NEW NARDIL Danemarca German a Norvegia Franţa Anglia SUA ME BÁN AZ INA ACTAMOL SUA Anglia FENIPRAZlNA CATRON CAVODIL*-”1 Japonia SUA Anglia SAFRAZIN SAFRA IPRONID PROPILNlAZIDA(M) RIVIVÓL MARPLAN(M> Japonia Anglia, Franţa BENMOXIN NERUSIL Spania Franţa r- NIALAMlDA ESPRIL NIAMID(M> NIAMIDE<“> V NUREDAL<“> SURGEX‘h> lta.Ua Elveţia Franţa Ungaria Italia PIVHIDRAZINA NEOMARSILIDl“> TERSAVID(M) SUA Elveţia Timodyne (M); Timogeníc/Timögerietic ; Timoleptice 7IM/569 TABEL CXC (continuare) ou Gú -jr a. ±: OZ -*< u Zj Uü. TRAfvlSAPlN(M> TYLCIPRINElM) EURONYL(M> PARGYL!N(M) TENALÍNvM) DEPRENYLfM) JUMEXvM) LESOTAL(M) MONASE(M> Anglia, Cajjada, Dane-§ marca, Spania, SUA I C.S.I. • ■ -f C.S.I. . I Franţa Anglia Germania Canada Ungaria Ungaria Iugoslavia Suedia 303. TIMODYNE(M) Elveţia, Franţa - DCI Mefexamida * Psihotrop de tip N-/2-(dietil-amifto)eti l/-2-(p^mpf0xi'fenoxt)-aceţam^^ , cu acţiune psihostimulentă şi anorexigenă, fară efecte simpaticornimetice marcate. 304. TIMOGENIC/TiMOGENEŢiC (cf. gr. thvmos „spirit" ; german „a naşte") O Termenul se r e fe ră * la fe no me ne le, acţ+tmi le, si* tuatnle care au o origine sau motivaţie afectiva tie ea pözHtivă saii negativi, înfluenţînd comportamentul subiectului. 305. TIMOLATE(M) Franţa - DCI Timolol • Psihotrop cu acţiune betablocantă-*TIMO-LODdci>. 306. TIMOLEPTICE (ci. gr. thymos ; lep-sis „fixare“) ® Clasă de psihotrope cu efect antidepresiv, de scădere a tensiunii intrapsihice şi sedare. Din aceasta categorie fac parte antidepresivele ciclice şi cefe atipice (-^ANTIDEPRESIVE). Deşi heterogene din puqct de vedere al. structurii chimice, acţiunea lor anti-depresivă unitară este datorată acţiunii la nivelul aminelor cerebrale. Timolepticele potenţează acţiunea acestor amine prin blocarea inactivarii (scăderea receptării l.or la nivelul termi naţiilor nervoase). Acţiunea lor anti depresivă variază de la un medicament la altul în funcţie de selectivitatea acestuia faţă de o anumită amină (norepinefrină, hidroxitriptamină sau dopamină), al cărei transport neuronal îl blochează ; astfel, desipramina este un puternic inhibitor al transportului norepinefrinei şi un foarte slab inhibitor ai transportului de 5-hidroxitriptaminei, în timp ce amitrip-tilina este un puternic inhibitor al. transportului 5-hidroxitriptaminei, fiind mai puţin eficientă în cazul norepinefrinei. Această selectivitate a inhibiţiei le deosebeşte de â4ţi inhibitori ai norepinefrinei şi dopam ínéi, care, deşi au un efect euforizant de moment, nu pot fi consideraţi agenţi antidepresivi (cocaina, am-fetamineie). Blocarea dopaminergică are un efect mai mult stimulativ decît antidepresiv, iar blocarea 5|hidroxitriptaminei are efect atît antidepresiv qît şi sedativ. Blocarea norepinefrinei are efect antidepresiv. ? Această inhibare a transportului monoami-nelor cerebrate ntr poate “ constitui singura explicaţie a efectului antidepresiv al timolep-ticelor. în sprijinuj acestei idei, se aduc deocamdată doua argumente : — deşi această blocare a transportului aminelor cerebrale apare imediat după administrare, efectul antidepresiv apare mult mai tîrziu ; se pare că blocarea nu ar fi altceva decit un prim eveniment dintr-un lanţ de evenimente care să determine acest efect ; — antidepresivelé^atipice care, în principaî, au un mod aireriţ de acţiune, în cadrul căruia captarea aminelor cerebrale are un rol minor* Administrarea unui timoleptic are ca efect imediat o scădere a turnoverului aminelor cerebrale, ceea ce înseamnă o creştere a acţiunii lor la nivelul autoreceptorilor presi- 570/77M ’ . x.*i N \/ • | Timoíeptice : partea generala DCf ÍMÍPRAMÍNA j DCÍ ÍMÍWMÍDQXÍD | DCI CLOMIPRAMM- K (derívatí díbenzazepínící) - <§Ö§> ; (a? CHj ANTÍOEPRÍNRomanta ÍMÍPREK® Elveţia h2 1 J*3 ANAFRANÍL ® Unqarta (6) (O) 'vJ* Kj Kf* ■ ' *? © 1 é ^ \ A t % i i st © PETYLYl HEKPHOHAL ® MO- SAMOHIL m DC! OPIPRAMOL DCÍ METAPRAMÎNA .ocf míanseríha r3c-m : - --■-%* - (gOs) CH, @Q§) PRAMOLAN ® Polonto - TÍMAXEL ® Franţa LERÍV0N® Belgia náptici. astfelîncît se accelerează-transmiterea influxului de la neuronii monoami nergi ci. Dacă în a e continuă administrarea timolepticului, în mod aproape paradoxal, turnoverul monoa-minelor revine la1 valorile avute înaintea începerii tratamentului; Acest fapt este explicat printr-o desensibilizare {schimbare adaptat! vă) a receptorilor presinaptici alfa-2-adre nergi ci. Administrarea îndelungată a timolepticelor conduce în cqle din urmă la o creştere a responsivităţii' neuronale la agoniştii receptorilor alfa-2-adrenergicr, cu creşterea posibilităţii ca aceşti agoni ti sa împiedice legarea unor antagonişti (prazozin) Administrarea cronică a triciclicelor conduce la sensibilitatea neuronală crescută pentru 5 hidroxitriptamină, asociată unei scăderi a număi/îui de 5-H,T2 receptori (studiile' radioactive cu spiperonă). Se produce, de asemenea, o scădere a situ-Surilor de legare beta-adrenergice şi o scădere a responsivităţii cerebrale la agoniştr beta-adrenergici . Aceste rezultate ale studiilor experimentale demonstrează că rolul pe care timolepticele îl au în funcţionalitatea sistemului monoaminérgic este deosebit de complex, mecanismele farmacologice responsabile de efectul antidepresiv fiind multiple. O altă cale de acţiune a timolepticelor este cea de antagonizare a unor neurohormoni la nivelul receptorilor (studii în vitro şi in vivo) : receptorii m uscări nici, colinergici, alfa-1-adre-nergici, receptorii Hi şi Ha (amitriptilina este Timoleptice : diferiţi derivaţi/particularităţi 7/M/571 . DCi DiBEHZEP'm .. | DCÍ PROPÍZEPm DCÍ DOSULEPÍN (derívatí díbenzodíazepínící r . DERtW. \ \ OIBENZOTIEPm ) 0 CH2-C»rKcl €p§> n CH-CH-H(CH3 2 CH CH cu2-au-A'^ . . N0VERÍI Anglia ■ „ 0EPRESIN Frénta PROTHmH®RFG "DCÍ AM!TRÍPTmA " dcí AMirRprim/b ; DCÍ WRíRÍPTÍLÍm ( DERÍVATÍ DÍBENZOdCLOHEPTADÍENÍti ) CH 1 ,CH, CH2~CH2-N\h3 ... (8! AMh.UPTIUNA Romama __CH2.db.HU 3 AMBiVALQfi' Elveţia HH C»2 CHfCHfCU} -CHj- CHf COOH SURVECM® Erahta , DCI PROTRÍPTÍÚNA | DCÍ DEMEXÍPJÍŰNA dcí mEPÍH ( DERÍVATÍ DÍ8ENZOCÍCLÖHEPTATRÍENÍCÍ ) f -.owm.. N L omwxemc > <§C® ch2 CONCöRDÍN ® Anglia éQs) H-Q-CHr CHj-HH-Qţ DEPAROH ® Franto CH .—«,— SMQUM® Franta 3 DCt AMOXAPIHA DCi StMAMU DCi DlMETACRtN C DERÍVATÍ DÍBENZOXÁZBPÍNÍCÍ Y ^DERÍV. ACRÍDANÍC ) a gO®* MOKAOiL ® Franto H 3 >-CH2-OfrCH2 éisr StMAMÍL ® índia CH2-CHrCH?~ S' 3 ■ (fh L3 ISTONIL REG. DCÍ MEÜTRACEN DCÍ ÍPRiNDOí DCI MAPORWNA fPERÍV- ANTRACENÍC ) { DERiVAT ÍNDOLIC j ) f . Mimi . . > t DIBEH20uLl(XK TADIENIC J 1RAUSABUM® RFC a>-ar DEPRAMINEtM) DYNAPRINlM> EUPRAMIN(M) IMIPRAMIN IMIZINUM«> IPROGEN^M) MEUPRAMINÎH> PRIMONIUa> i PRYLEUGAN(M) PSYCHOFOR1N(M) SURPLIXlM> T0FRAN1LW România suA " ■; Grecia Italia iugoslavia Danemarca . s C.S.I. Anglia Ungaria Israel Germania Bulgaria Italia Elvefra, Germania" - " ; ÎMIPRAMINOXID DITISAN(M) ELEP$INlM> IMIPREX(M> Brazilia Argentina j Olanda Ö .. . Z CL- UJ CLOMIPRAMINĂ ANAFRANIL(M) HYDIPHEN(M> MÁRONIL'»' Elveţia, Germania Ungaria Germania Israel . N... < Í N Z Ui ca Q DESIPRAMINĂ IRENE NORPOLAKEw PERTOFRAN(M) pertofrana(M) PÉTYLYLW SERTOFREN Italia SUA Ar. glia \ Spania Germania Norvegia TRIMIPRAMINĂ HERPHONAL(H> SAPILENTtM) STANGYl>M> SURMONTIL(M) Germania Ungaria Germania Anglia, SUA LOFEPRAMINĂ GAMONIL(M) TYMELYT Elveţia, Germania Suedia . - QOTNUPRAMINĂ ADEPRIM(M> KINUPRIL INSIDON(M) NISIDANA OPRIMOL<“> PRAMOLAN(M> . Suedia Elveţia Spania Israel Polonia Timoleptice : clasificare/produşi farmaceutici TIM/573 TABEL CXCi (continuare) 1 : • 2 • - 3 , u z MftTAPRAMINĂ RODOSTENE(M> TIMAXEL(M> Canada Franţa :: Q- LÜ N <' N Z UJ co Q MIANSERINĂ CATh>YMIL(M) BOLVIDON(Ml . LANTANON Franţa Anglia Spân ia Belgia Iugoslavia Germania fîlveţîa < OU O z N £ z°- UjUJ Sn DIBENZEPINĂ ECATRIL(M) NEODALIT(H) NÖVERI L(M) NOVERILi R(M) NIOVERIL 240 TR<“> SEDAŢI PLEX VICTORI LlM> Franţa- Suedia Iugoslavia Germania, Olanda Elveţia Grecia Israel • O PROPIZEPINÁ DEPRESSIN(M) VAGRANlM) Franţa Franţa u - z Í Q. IU I o —) u u O N AMiTRIPTILINĂ AMITRI PTI LI NA'H) ADEPRI L*** AMAVILlM) AMitriptylin(m> AMITRI PTYLI NUM(M) AMIZOL(M> RPI -PAXW dapriHen(M) DEPREX(M) J ELÂVIL(M> LAROXYL(H> NORMALN(H) SAROTEN(M) SAROTEX(M> TEPERIM(M) TRIPTILINW TRYPTAL Elveţia Germania« z UJ CD O ► NORTRIPTI LINĂ NQRTRlPTILINĂ(M) ACETEXA(M) ALLEGRONw ALTILEV(M) MARTIMIL(M> IMORTRILEN‘M> Nortri ptylin(M) NORTYLIN(M) PAMELOR PAXTIBI<“> SENSAVAL(M) . SENS.IVAL /lELRONONlM) MOG£DAL CONCORDINE(M> ' MÂ*lMED XERENAL,M> SU A' Anglia, Franţa Austria DIBBNZOXEPINICI DOXEPINĂ D0XEP1NIM) ADAPIN APONĂL(M) DOKSAPAN(M) QtLEi^W - WOTO>CAPIN(1IÎ QUlTAXON(M) ■ SÍNEQtÍA:N(5r> SÍNQUAN(M) JORUAN(M> România SUA Germania Turcia Israel Spania Franţa Anglia Germania Spania DIBENZO- XAZEPl- NICI AMÓXAPINA AMOXAN'“i ANAMOX(M) ASENPIN(li> DEMDLOX(m> MOXADI L<“> japonia SUA Canada Anglia O Franţa. SI NT AMIL ŞINTAMIL TRAUSABUN(M) Spania Elveţia? Italia Japonia Germania I < Q a:u DIMETACR1NĂ ISTONIL Elveţia Olanda KJ- Mexic INDOLICI IPRINDOL GALATUR(M> PRilNOOL PRONDOL LADIOMIL(M) LUDIOMIL(M) LÜDÍOMIL M(M> LÜDÖMIL(M> 111 f"— România Iugoslavia Anglia, Franţa Germania Chile 1 TOFENACIN ,ELAMOLCM) TOFACINE Germania Anglia Belgia AMF E BUTÁMON Á ~ WELLBATRIN Qane marca t> v ... .< ‘c > VILOXAZINjĂjj^ , , i . ' ‘ i, VIVALAN(M> VIVARINT(M) Germania Spania TROCIMINÂ! ' . ORIGEN(M) Ungaria oá LU Q ;' NOMIFENSIN 'ALIVAL<“> ANAMETRÎN<“> MERITAL PSICRONIZER<“> Germania, Franţa Portugalia f : Anglia japonia ; Italia A L T I.. TRAZODONĂ - - DESYREL(M> MOLIPAXIN -PRAGMAZONE(M) THOMBRANtM) TRAZODONE(M> ' TRESINlM> TRITTICO*»» h SUA Anglia Franţa Germania Spania Portugalia italia ETOPERÎbONĂ STAFF(M) : Italia AZAFEN AZAFEN(M) AZAPHEN(M> Iugoslavia c.s.r. PIRLIblDQL t. EUTHYM(M) PIRAZIDOL Germania Iugoslavia * BROMOCRIPJINĂ ■ • '■ ‘ +' — l -r* - ■ ! BROMERGON(M) PARLODEL(M) PRAVIDEL1M) Iugoslavii Franţa, Anglia Germania, Suedia ■ *■ TRIPTOFAN ARDEYDORM(M) DEPREDOR(M> OPT!MAXlM) ■'TRYPTAN(M) Germania Elveţia Anglia Japonia T/mo/o/(DCl>; í/mon// ; Timonoicâ ;Timopat T A BEL C X CI (cont in M.ar e) 3— 4 h- < > í— _i < OXITR1PTAN PRÖTiRELiN ClNCOFARM LEVOTHYM(M) PRETONlNE(M) TEUESQL 4 Derivat propanolrc, de ti p (-3-1 -(tert-buţi lami no-3-7(4-morfoli no-~1,2, S-t i ad î azo l-3-i I )o xi l/-2-pr o pa n o l, cu acţiune O If'S'N M H- Q-CHrCH‘CH2-NH-C-CH3 k betab locantă, specifică pentru receptorii beta-adrenergici, la nivelul cordului şi al sistemului ne r vos central■ c-u acţiu ne dir ectă -(mtrace^- ^ iulară) şi indirectă (la nivelul membranei). Indicat în anxietate, ii-stonii neur o vegetative--afecţiuni psihosomatice, alcoolism şi ca „adju-r vant în tratamentul sevrajelor. Efectele se-instalează rapid, încetînd însă imediat dúpa? întreruperea tratamentuluiţ Efectele secundate .. sînt minore. Este contraindicat în cazul _tca£ \ tamentului cu IMAO. Constituie principiul activ al unor produşi framaceutici, dintre care : . • Cele mai bihe cunoscute sînt: ^ BETIM(M) Anglia, Danemarca, Irlanda, i Olanda, Suedia BLOCADREN(M) Anglia, Austria, Canada, Elveţia, Italia, Portugalia, Spania • Se mai întîînesc şi sub numele : BETIME^V Franţa BLOCANOl Finlanda CARDlNA(M> Finlanda IMOLATE Franţa METABLEN(M> Iugoslavia PRESTlM(M>: Anglia PROFLĂX(MX Argentina -TEMSERlNCM) Germania TlMACAR(M) Danemarca TlMACOR(M) Franţa TIM.OLATE(M) Franţa 3Ö8. TIMONH.(M) RFG - DCI Carbama-zşplna • Psihotrop, derivat iminostilbenic de ti p 5 H-d i be nzjf b ,f/aiepi ria-S-car boxami dă, cu acţiune anticonvulsivantă, antidepresivă, anti-algică, avînd indicaţii în consecinţă. In cazul tratamentelor îndelungate, necesită control hematologic (agranulocitoză). Nu se asociază cu IMAO şi nu se adimriistreâză în sarcină. 309. TIMONOiCĂ —' reacţie (cf. gr. thymos „spirit**) # Reacţie afectivă puternică însoţită .de o sistematizare ideativă în direcţia unui delir depresiv. Atît delirul, cîtnşK depresia ar fi generate de factori de personalitate conjugaţi cu evenimente din istoria individului. Depresia devine „intelectuaiizatătt, „raţionalizată", iar conţinutul delirului depresiv este ptrternic sistematrzat " A fost descrisa de W MUNCIE în 1939. 31:0. TIMONUCLEiC ACID - sin. ACID DEZOXIRIBONUCLEIC - ACIZI NULEICI. 311. TIMOPAT (cf. t/mo-; gr. pathos „încercare. experienţa “) • Variantă în cadrul tulburărilor de personalitate, caracterizată prin existenţa unei predispoziţii, fie spre polul de-presjv (timopatul depresiv), fie spre cel euforic (timopatul euforic), fie~spreo alternanţă între aceştia (timopatul ciclotim). Euforicul are o dispoziţie bazală vesela, este optimist, nepăsător, hi peractiv, plin de iniţiative, interesat dé viaţa practică, dar puţin capabil să ducă o acţi tine la bun sfîrşit. Stabileşte cu deosebită strperf ici aii tate relaţii sociale, conduita sa liberă tinzînd către o familiaritate neadecvată. Timopatul depresiv estejnereu trist, pesimist, sceptic, incapabil de a se bucura de viaţă. Are tendinţe de izolare socială, nu doreşte Timoraţii; TimosinW ; Timoyon(M> ; Timp TIM/577 stabilirea unor relaţii inter umane, uneori din supraestimare considerîndu^şi depresia ca pe ceva deosebit Manifestă o atracţie pentru evenimentele afectiv-ne gat ive, Faţă de anturaj este rezervat, tăcut, cu un simţ etic exacerbat, rece, sobru. Are un deosebit simţ al datoriei, munceşte mult, dar se pierde în detalii, ne-gíljínd ansamblul. Timopituî ciclotim prezintă oscilaţii ti mice importante între euforie şi depresie, fără a exista un raport cauzal;cu factorii externi. 312. TIMORAŢII (cf. lat. timoratus) • Categorie de personalităţi psihopaţi ce, descrise de Kurt SCHNEIDER ca „nu prea îndepărtaţi de psihopaţii depresivi" (deşi în cazul depresivilor lipsa de siguranţă asupra propriilor posibilităţi nu este cauza, ci cel mult efectul depresiei). Principala trăsătură a acestor psihopaţi este lipsa de încredere în ei înşişi şi insecuritatea interioară, timiditatea. Uneori, comportamentul lor este în rpod compensatoriu plin de suficienţă sau chiar de aroganţă, căutînd să mascheze neîncrederea în propriile capacităţi. Simţul etic exagerat al atestor subiecţi este tot o forma de apărare împotriva propriei insecurităţi. Ei evită orice „plăceri ale vieţii", orice „epicureism", fără ca aceasta să-i ferească de încărcarea conştiinţei cu tot felul de vini imaginare. Trăiesc într-o anxietate permanentă, determinată de sentimentul că ratează anumite ocazii, că fac anumite acţiuni care vor avea consecinţe ulterioare negative. Obsesivitatea la este caracteristică, „obsesiile dominînd şi depreciind tot ceea ce este străin de conţinutul lor, tot ceea ce nu este în raport cu ele şi nu le aparţine, la fel ca o culoare care acoperă şi alterează toate celelalte culori” (K. SCHNEIDER, 1973). 313. TIMOREGLATOR (cf. t/mo- ; lat. re-gulo „regulă, normă") -» LITIU — săruri. 314. TIüOSINÍM) Germania - DCI Clordiazepoxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H“ 1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M\ 315. TIMOSTENI L*M) Italia — DCI Caroxa-zona m Timoleptic, cu o structură chimică aparte, de tip 2-oxo-2H-1, 3-benzoxazin-3-(4H)-acetamidă. Acţiunea sa este sedativă, anxiolitică şi anti depresivă. 316. TIMOVAN(M) SUA - DCI Protipendil 9 Neuroleptic, derivat fenotiazinic de tip 10 - (3 -di meti lami nopro pi l) -10H - pi ri doi / 3,2-b / /1,4/rbenzotiazină, cu acţiune sedativă şi efecte secundare minore. 317. TIMP • Categorie ontologică ce abstractizează proprietate^ universală a tuturor formelor de existenţa de a avea o anumită durată, situîndu-se simultan sau succesiv unele faţă de altele. Ca şi determinaţia categorială a spa-ţializării, conţinutul noţiunii de timp poate fi cu greu redat în mod satisfăcător, respec-tîndu-se canoanele definiţiilor obişnuite. Multă vreme, timpul a fost conceput, prin analogie cu spaţiul, ca reprezentare a unei drepte infinite, alcătuite din puncte echivalente ale momentelor în care se descompune durata. Caracteristici le esenţiale ah temporalltăţii au fost definite prin delimitare faţă de atributele spaţiale ; astfel, spre deosebire dé caracterul tridimensional al spaţiului euclidian, .timpul se înfăţişează ca uni dimensionat, deoarece momentele sale se succedă liniar, dinspre trecut prin prezent (întotdeauna relativ) către viitor ; dacă spaţiul este reversibil (un corp putînd să revină într-o poziţie părăsită anterior), timpul este ireversibil (în sensul că momentele depăşite sînt. irecuperabile şi nerepetabile). într-o altă reprezentare geometrizantă (cu rădăcini arhaice, în viziunea mitică a „eternei reîntoarceri**), timpul apare ca un cerc, primind — ca şi spaţiul. — atributul reversibilităţii într-o devenire ciclică a universului, în oricare dintre aceste reprezentări, timpul a fost considerat, pîna în epoca modernă, o proprietate obiectivă a lucrurilor materiale (chiar dacă în unele concepţii idealist-obiec-tive, de inspiraţie platoniciană, stratul ontic al identităţii pure a fost absolvit de tempora-litate, pl.asîndu-se în eternitatea ce transcende orice devenire, orice durată). Reinterpretînd „ şi integrînd într-o nouă perspectivă excesivul subiectivism al lui BERKELEY şi scepticismul Lui HUHÉ, KANT consideră drept prejude- 37 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 578/F/M Timp; Timp írber; Timp (de) : perseverare, reacţie cată necritică postulatul obiectivităţii spaţiului şi timpului, noţiuni pe care le defineşte drept forme a priori álé sensibilităţii , structuri imanente subiectului transcendental, care fac posibilă,orice experienţă, ordonînd în anumite scheme ale intuiţiei datul sensibil. în concepţia kantiană, timpul, este înţeles ca simţ interior al succesiunii stărilor de conştiinţă al. subiectului şi ca apercepţie pură a continuităţii Eului. Obligat de anumite evenimente ştiinţifice (geometriile neeuclidiene, mecanica relativistă ş.a.) să bată în retragere în explicarea subiectivistă a spaţialităţii, apriorismul kantian s-a dovedit mai tenace în problematica temporalităţii, din care fenomenologia existenţială a lui HEIDEGGER face o temă privi legiată ^pentru dezvăluirea esenţei _şi semnificaţiei Fiinţei, Depăşirea vechilor prejudecăţi s.cimroâtl»t§L.PJţiyJiidJjate lege rea,, ti mpul uL datorează mai puţin matematicii sau fizicii (care au revoluţionat concepţia contemporană asupra spaţialităţii) şi mult mai mult dezvoltării biologiei, psihologiei sau fiinţelor social-isto-rice. în pofida concluziilor şale iraţionaliste, intuiţionismul Iui H. BERGSON are meritul de afi criticat cu multă perspicacitate caracterul inadecvat şi falsificator al schematismului me-canicist-geometrizant în înţelegerea justă a devenirii, la nivel biologic, unde continuitatea temporală nu cunoaşte rigiditatea cronologiei astronomice, manifestîndu-se ca durată a unor; procese ritmate în cicluri vitale, diferenţiate în funcţie de specificul fiecáréi specii, biocenoze, al fiecărui areal, ecosistem etc. Contribuţia cea mai importantă la fundamentarea riguroasă a categoriei filozofice de timp revine însă cercetării dialectice a istoricităţii ; iniţiată de pe poziţii idealist-obiective de către HEGEL, aceasta dobîndeşte un caracter pozitiv în concepţia materialist-dialectică şi istorică. Argumentînd obiectivitatea determinaţii lor temporale ca atribute ale lumii materiale, reflectate în conştiinţă, dialectica materialistă universalizează istoricitatea, interpre- tînd orice formă de existenţă finită ca devenire, înscrisa pe anumite cooi donate temporale specificé, eternă fiind numai totalitatea existenţei, materia infinită în spaţiu şi timp. Cucerirea cea mai însemnată a dialecticii este înţelegerea diversităţii calitative a; temporalităţii, care legitimează atît varietatea perspec-tivéför elâborâte de difenfelé ramuri ale ştiinţei asupra modalităţilor concrete de trecere în timp, specifice fiecărei forme de organizare a lumii materiale, cît şi necesitatea universalizării filozofice a acestor perspective parţiale, prin integrarea lor într-o semnificaţie categorială unitară, definită la nivelul discursului ontologic. 318. TIMP LIBER • Interval de timp cuprins între încheierea activităţii muncii profesionale (sau timpul de lucru) şi repaus (timp de odihnă), care este ocupat cu activităţi recreat iv-creat ive, de deconectare activă şi amuzament. Produs al erei industriale (deşi istoric este semnalat încă din antichitate* prin acel „optim cum dignitate", care s-a metamorfozat de-a lungul istoriei, mai ales sub aspectul funcţiilor), timpul liber reprezintă un element foarte preţios pentru omul contemporan, date fiind „accelerarea ritmului vieţii", accentuarea suprasolicitării intelectuale şi creşterea nevoilor de compensaţie. în zilele noastre, prin reducerea programului dé lucru, bugetul dé timp lîber a crescut semnificativ, reprezentînd circa 1/3 din 24 de bre. El. este utilizat de către individ în mod planificat., dupa un orar propriu, în care se îmbină activităţile pur recreative cu cele creative, servind autorealîzării, autoeducaţiei şi, nu în ultimă instanţă, homeostaziei psihice. Hobby-urile, activităţile de loisir reprezintă cîteva dintre modalităţile de consumare agreabilă a timpului liber, dintr-o multitudine de mijloace şi forme recreativ-educative puse la dispoziţie de către societate, în conformitate cu preferinţele, interesele şi înclinaţiile individuale. 319. TIMP (de) PERSEVERARE • Intervalul de timp cuprins între încetarea stimulării şi reapariţia activităţii preexistente stimulării. 320. TIMP (de) REACŢIE • Termen utilizat în 1868 de HELMHOLTZ şi WUNDT, pentru a desemna timpul scurs din momentul stimulării, pînă la apariţia reacţiei de răspuns (interval denumit şi perioadă de latenţă). Măsurarea timpului de reacţie poate oferi informaţii despre intervalul necesar pentru pregătirea reacţiei de răspuns, precum şi despre durata postacţiunii. Timp (de) reacţie EEG ; Timp trăit: TindaUM) TIM/579 Importantă practică a acestei acţiuni constă în implicarea ei în psihofiziölógia sensibilităţii si în folosirea ei în procesele de decizie. Se utiUzeaza in selecţia profesională, pentru anumite categorii de lucrători (piloţi, conducători auto, conducători de tren etc.)- ' în psihofiziologie se pot determina : • timpul de .reacţie simplUr consumat pentru oricare categorie de stimuli ; • timpul de reacţie discriminativ, consumat pentru stimuli diferiţi, dar. de acelaşi ordin ; • timpul de reacţie de alegere, consumat pentru selecţia dintre mâi mulţi stimuli, pentru care reacţiile sînt diferite. 321. TIMP (de) REACŢIE EEG — sin. LATENŢĂ EEG • Intervalul de timp cuprins între stimulare şi efect exprimat electroencefalografic. ~s|-} .322. TIMP TRĂIT • Deosebindu-se de timpul obiectiv (ce poate fi măsurat fizic) şi de timpul propriu psihologic, timpul trăit desemnează dinamismul vital, devenirea umană, avînd drept caracteristică orientarea spre viitor. Noţiunea a fost introdusă în psihopatologie în 1920, de MIN KOWSKI şi STRAUSS, pentru o mai bună înţelegere din punct de vedere fenomenologic a psihozelor. în schizofrenie, timpul trăit este alterat în sensul unei imobilizări, în timp ce în manie el se reduce la prezent, în melancolie, timpul intim este încetinit pînă la stagnare, dinamismul vital scade, se produce o *,inhibiţie a devenirii" * din aceasta îşi trag rădăcinile ideile delirante, inhibiţia psihomotorie. 323. TIMUS (cf. gr. thymos) • Localizat în mediastinul anterior, timusul este un organ glandular a cărui existenţă „funcţională" este tranzitorie. Dezvoltarea maximă a glandei este atinsă la vîrsta de doi ani. Ulterior, suferă un proces de involuţie, care începe de ta Î5 ani, dar persistă, atrofiată, şi ia vîrste îna'mtate. Se semnalează şi involuţia patologică a glandei, în cazul unor stări de subnutriţie şi ca urmare a unor boli infecţioase. Rolurile timusului sînt încă discutate. Este certă funcţia sa de organ limfoid, dar în ultima perioadă a fost evidenţiată secreţia unor, factori ti mici a căror acţiune se exercită atît asupra funcţiei imune a limfocitelor, dar şi asupra altor funcţii mai puţin precizate. Se enumeră astfel ti mozi ne le implicate în procesele imifnitare, timopoeti na, factorul ti mic sepie, hormonul limfocito-stimulant, hormonul timic homeostatic. Extirparea experimentală a timusul produce tulburări variabile, concretizate în încetinirea creşterii, scădere ponderală, întîrzieri considerabile în dezvoltarea organelor genitale. Timusul intervine deci în procesele de creştere şi dezvoltare a scheletului, în menţinerea stării generale de nutriţie, în dezvoltarea intrauterină a ovarului şi corticosuprarenalei, în buna funcţionare a go nade lor. Se menţionează, de asemenea, interferenţe cu activitatea altor glande endocrine : sub acţiunea factorilor, timid, se reduce activitatea cortexului adre-nal, sie reduce nivelul plasmatic al hormonilor tiroidieni, secreţia adenohipofizară a hormonului tireo-stimulant, nivelul plasmatic al insulinei. în schimb, este stimulată activitatea hormonului de creştere, sub influenţa timusului realizîndu-se ameliorări ale nanismului şi ale unor tulburări distrofice. Deficitul timic este corelat cu tulburări ale proceselor: imunitare mediate celular, administrarea de extracte ti mi ce avînd, în aceste cazuri, efecte favorabile. Atrofia glandei Ia copil, este însoţită de tulburări ale funcţiilor psihice, aspecte confirmate de datele oferite de examenul necroscopic la marii deficienţi mintali, la care s-a constatat absenţa timusului. Excesul secr.etor al glandei nu a fost confirmat, ci numai corelat ipotetic cu hiperplazia timică sau cu tumori timice, asociate unor afecţiuni cu patogenie imună (de exemplu, miastenia gravis), în care hiperplazia poate fi expresia compensatorie a deficitului imun. Hiperplazia timică la copil poate fi congenitală sau secundară unor afecţiuni inflamatorii şi este însoţită de tulburări respiratorii, cardiovasculare şi de manifestări de hipertensiune intratoracică, determinate de compresiune. La adult, hiperplazia timică este corelată cu alte tulburări endocrine (hipofuncţie a suprarenalelor şi gonadelor, tiroidei sau paraţiroi-delor). Uneori, hiperplazia timică determină moartea subită, fără cauză aparentă, mecanismele probabile implicate fiind compresiunea nervului vag sau acţiunea toxică a secreţiilor timice. Extractele timice în diverse forme sînt utilizate în terapia rahitismului, a unor stări atrepsice, în debilitatea psihică. 324. T!NDAL ; Tíöridazin íBCl) ; Tiotixene(DCl> de típ 10-/3-/4-(2“hidroxietiI)-1-piperazínriypro-pil/fenotiazin-2-il metil cetonă, indicat în endogenii acute şi cronice, avînd valenţe anxio-litic-sedative. Formele depót se utilizează, în terapia cu durată, în condiţii de ambulator. 325. TINNITUS -ACUFENE. sin. ACUASME sin. 326. TINOFEDRINE(DCI) • Reglator al mé-labolismului neuronal de, tip (-}-)-(R)-a-{(S)-((3,3-di-3-tienilalil)amin9)etil}-benzil alcool, substanţă cu acţiune asupra circulaţiei cerebrale, ameliorînd fluxul sanguin cerebral, cir efecte tranchilizante şi sedative. 327. TIORIANDER^ Mexic - DCI 7/or/-dazin • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic S^' TIORIDAZIN(M) România. 328. TIORIDAZIN(DCI) ; TIORIDAZIN(M> România • Derivat fenotiazinic (pi peri di lal-kilfenotiazinic) de tip 10-/2-(1-meti l-2-piperi- H I CH? SCHo k-Q h3c dil)etil/-2-(metiltio)-fenotiazină, cu acţiune ne-uroleptic-sedativă, introdus în clinică în 1958. Acţiunea sedativă este discretă, mai modestă decît a clordelazmuluî, dar cea anxiolitică este net superioară, iar efectele secundare sînt inferioare, chiar la doze mari. Indicaţiile sînt cele ale clordelazinului şi, datorită bunei toleranţe, este utilizat în tratamentul de lungă durată din ambulator. Constituie principiul activ al unor produse farmaceutice, dintre care • • Cele mai bine cunoscute sînt : MELLERIL(M) Anglia, Austria, Belgia, Coreea^ Elveţia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Iugoslavia, Japonia, Olanda, Germania, Ungaria. MELLERiL RETARD Coreea MERORIUM(iI> Coreea NOVORIDAZINECM) Canada ÖRSANIL(M) Finlanda RIDAZJN(M> israel SONAPAX(M) Polonia STALLERlL(M) Finlanda THIORIDAZIN(M) Austria THIORIL(M) Canada THIORIZINEW Coreea THOPAM(M) Coreea TIORIANDER(ă> Mexic TIOŢIDlL Austria, Belgia» Elveţia, Iugoslavia, Olanda, Suedia. • FlupentixoRCI> : DEPIXOL<*> Anglia ; EMERGlL(M> Franţa ; FLUANXOL M) Anglia, Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Olanda, Germania; METAMIN BIOTIP; TEMPERAMENT). Noţiunea de „tip1 are două semnificaţii de bază : • reprezentativ pentru o anume populaţie, corespunzător mediei statistice ; • exemplar foarte rar, model, ideal la care se raportează indivizii unei clase, specii etc. Prinm.'jsejnni.ficaţ.ie^conţi.nfi .norma din punct de vedere statistic. A doua semnificaţie conţine norma din punct de vedere teoretic, ca model ideal, grupînd un ansamblu de trăsături caracteristice unei categorii sau clase de fenomene ori de indivizi. Ultima semnificaţie este proprie tipologiei psihologice (-> TIPOLOGIE). 333. TIPIZARE SEXUALĂ • Componentă a procesului de socializare în cadrul căreia copilul adoptă, prin învăţare, caracteristici, valori şi un anume comportament, considerate prin tradiţie ca adecvate identităţii sexuale a copilului. In cazul tipizării sexuale, aspectele transcul-turale au un rol deosebit, diferenţele putînd fi importante de la un grup etnic la altul, de la o cultură la alta. Vestimentaţia, obiceiurile pre-maritale, organizarea familială sínt numai cîteva dintre coordonatele prin care se realizează tipizarea sexuală. 334. TIPOLOGIE (cf. gr. typos ; logos „cuvînt, discurs") • Modalitate de clasificare, după anumite criterii, a indivizilor umani în tipuri şi descrierea acestor tipuri. Ca o clasificare psihologică, tipologia are în vedere ansamblul unor însuşiri (trăsături) cu originea 582/T/P Tipologie ; aspecte generale în factori constituţionali, fiziologici şi ereditari (emotivitatea, dispoziţiile, stabilitatea şi intensitatea reacţiilor şi a proceselor, ritmul activitaţii). Ca metodă, ea are drept scop principal relevarea faptului ca un anumit model Jouliain Pére de funcţionare psihică este dominat de o anumită proprietate esenţială, de cele mai multe ori bipolară, celelalte însuşiri articulîndu-se la această proprietate principală. După NUT-TIN, tipologia aparţine psihologiei diferenţiale a personalităţii. Primele încercări tipologice aparţin iui PLATÓN şi au ca obiect conduitele morale. PLATÓN considera că psi his muL-fiSte.,' alcătuit din trei pă^ţi i inteH-genţa (funcţiile de cunoaştere), apetitul irascibil (afectele şi pasi uni le) şi apetitul concu-piscibil (exprimat printr-un comportament ce are drept scop luarea în posesiune a obiectelor ce satisfac trebuinţele elementare instinctuale : foamea şi reproducerea). Preponderenţa uneia sau alteia dintre aceste părţi determină tipuri de temperament care generează tipuri de conduită. Medicii greci elaborează o tipologie (o biotipologie) pornind de Ia calităţi fizice primare, specifice naturii în genere şi corpului omenesc; ei combină proprietăţi naturale fizice (de exemplu, cald, frig, uscat, umed) cu proprietăţi corporale (de exemplu, umorile : sîngele, flegma, bila albă, bila neagră). Acestea sînt tipologiile Iui HIPOCRATE şi GALENÜS, care au caracter intuitiv, dar elemente ale lor vor fi găsite ulterior, în alte tipologii. Clasificarea tipologică are o aparenţă de rigiditate, fiind axată pe o însuşire sau funcţie strict determinată. în realitate, tipologia nu este rigidă în sine, ci numai în funcţie de modul în care este utilizată. Orice clasificare implică şi un tip pur, dar. reducerea indivizilor con- creţi la tipul pur nu aparţine metodei tipologice, ea constituie o eroare a celor care o folosesc. Pe de altă parte, prezenţa trăsăturii dominárnte nu exclude prezenţa altor trăsături şi, mai ales, nu exclude combinarea trăsăturilor în articularea lor la însuşirea dominantă. Tipul este doar un sistem de referinţă, existînd obiectiv numai într-o serie de variante individuale.Tipologia încearcă să sistematizeze varietatea indivizilor ; ea reprezintă „o abstracţie intuitivă". Tipologia stabileşte gestalt-uri (în sensul de unităţi structurale), determi-nînd corelaţii între grupuri de trăsături mai mult decît între trăsături izolate. în clasificarea tipurilor, tipologia foloseşte experimentul şi ancheta (observarea şi alegerea unor trăsături şi forme de conduită în anumite situaţii determinate), precum şi analiza unor structuri de personalitate prin observare clinică îndelungată. Tipologia nu se identifică cu analiza facto-rială ; metoda tipologică porneşte de la un nucleu structural care formează baza structurii respective, definind tipul. Analiza factorială operează invers/ pornind de la trăsături constante în comportamentele individuale, tre-cînd prin „fascicule de conduite habituale" şi ajungînd, în final, ta organizarea manifestărilor în trăsături şi a trăsăturilor. într-un tip. Au existat numeroase tentative de clasificare , în funcţie., de diferite -criterii şi de exigenţele sau necesităţile etapei. în literatura noastr4.de specialitate, ni sé pare util de semnalat tentativa făcută de Paul POPESCU-NEVEANU în „Dicţionarul de psihologie" în care realizează o prezentare a principalelor tipologii elaborate de-a lungul istoriei, cîasi-ficîndu-le în: morfo-fizio-patologice, psiho-fiziologice, psihologice, psihosociologice şi clinice. După cum subliniază autorul, cercetarea tipologică are rolul de a conduce la „o imagine ideală, de referinţă, la care se raportează indivizii concreţi". Imaginea este „ideală" pentru că, practic, orice individ poate aparţine simultan la mai multe categorii tipologice, în realitate neexistînd decît tipuri intermediare şi mixte. Aceste tipologii — subliniază P. PO-PESCU-NEVEANU — au fost efectuate pe baza unor corelaţii statistice, stabilite în cadrul unor grupe mari de indivizi, dar faţă de acest criteriu există numeroase excepţii, fiind frecvenţi indivizii inclasificabili din punct de vedere tipologic (argument în favoarea afirmaţiei că „există atîtea tipuri cîţi indivizi există la un moment dat"). Criteriul de alcătuire a tipologiilor este acela al unei trăsături „pregnante, concomitente, consistente şi sem-nificante". Tipologii morfo-fizio-psihclogrce TIP/583 In lucrarea autorului citat, sînt inventariate următoarele clasificări tipologice : • Tipologii morfo-fizio-psi ho logice Prima tipologie de acest fel a fost elaborată de HIPOCRATE, al cărui criteriu de referinţă l-a reprezentat constituţia corporală a organismului şi corelaţia acesteia cu apariţia mai frecventă a urui anumit tip de afecţiuni. HIPOCRATE a descris : tipul ftizie, cu o predominanţă a dezvoltării membrelor faţă de trunchi, care ar presupune o predispoziţie pentru tuberculoză, şi tipul apoplectic, cu o predominanţă a trunchiului faţă de, membre (dezvoltare mai mare a toracelui şi abdomenului), care ar presupune o predispoziţie pentru apoplexie. în 1909, VIOLA, luînd în consideraţie un raport asemănător celui hipocratic, cel dintre torace şi membre, descrie : brochitipul (macro-splanhnic), scund, cu toracele mai dezvoltat decît membrele ; med/ot/pbl (normosplanhnic) ; longitipuf (microsplanhnic), înalt, cu membrele mult mai dezvoltate decît toracele. N . Bonnart PENDE raportează constituţia scheletică (raport torace-membre) la funcţionalitatea endocrină, descriind următoarele tipuri : brevilin (scund), cu o categorie normală — stenicul (stenic-tonic), cu hipergenitalism, hipersupra-renalism, frecvent hîperpancreatism, hiper-pituitarism, cu un relativ hipertiroidism, şi o categorie anormală — astenicul (hipostenic-hipo-tonic), cu hipotiroidism, hipopituitarism, relativ hip©suprarenalism, cu genitalism normal sau exagerat, la fel ca şi pancreatismul şi ti-mismul; mediu ; longilin (înalt) şi el cu două categorii : stenic (stenic-tonic), normal, cu hipertiroidism, hiperpituitarism, suprarena-lism şi pancreatism, genitalism normal sau exagerat, şi astenic (hipostenic, hipotonic), anormal, caracterizat prin hipotiroidism cu hipertimolimfatism , hi pe r paraţi roi dism frecvent, hipergenitalism şi relativ hiposuprarena-lîsm. Dacă aceste tipologii se referă numai la constituţia fizică şi la eventualul ei raport cu afecţiunile somatice, KRETSCHMER elaborează o tipologie (care şi în prezent constituie un sistem de referinţă) în care constituţia corporală este raportată Ia constituţia psihică şi, mai mult, la glisarea acesteia în psihopatologie. în tipologia kretschmeriană există: tipul picnic (scund, facies rotund, constituţie musculară slabă, trunchi cu diametrul orizontal. mare din cauza straturilor de grăsime), a cărui constituţie psihică ar. fi de tip ciclotim, cu trei variante : hipomaniacalul (vesel, mobil), sintonicul. (realist, umorist, benign) şi greoi (care face glisarea spre psihoza maniaco-depre-sivă ; caracterizat prin adaptare pasivă, submi-sie, extraversie) ; astenicul, care constituţional are un trunchi cilindric, sistem osteoarticular. fragil, constituind o variantă extremă a lepto-somului, căruia îi corespunde o constituţie psihică, schizotimul, cu trei variante : hiperestezic (iritabil, idealist, delicat, interiorizat), intermediar (rece, energic, calm, aristocratic), anestezic (rece, nervos, solitar, indolent, eronat, obtuz). Din această a doua categorie, apar în concepţia kretschmeriană, schizofrenii, avînd ca premorbid o adaptare deficitară şi introversie. A treia categorie kretschmeriană este constituită de tipul atletic, cu sistem muscular bine dezvoltat şi trunchi piramidal cu baza mare în sus. Ultimul tip este constituit de displattic, la care apar diferite malformaţii corporale. în 1908, CI. SIGAUD propune o tipologie în care criteriul diferenţierii îl reprezintă predominanţa funcţiei solicitate de mediu. El descrie tipurile : respirator, cerebral, muscular, digestiv. Mc AULLIFFE creează o tipologie în care sînt corelate dezvoltarea somatică cu tipul dominant de reglare nervoasă, descriind : tipul plat (dezvoltat orizontal, cu prevalenţa proceselor meţabolîce, reglare neurovegetativă), regulat (eugenetic, armonios dezvoltat) şi înalt (dezvoltat vertical, prevalenţa relaţiilor cu lumea exterioară, reglaj prin sistemul nervos central). 584/T/P Tipologii morfo-fîzio-psihologice G. jo i lai n Referindu-se strict la constituţia corporală, SCHREIDER descrie tipul vertical (slab), intermediar, orizontal (gras). în primele decenii ale secolului al. XX-lea, cînd embriológia se bucura de o dezvoltare şi consideraţie deosebită, W. H. SHELDON descrie (1926) trei tipuri morfo-fizio-psiholo-gice, raportîndu-le la gradul, de dezvoltare predominant al uneia din cele trei foiţe embrionare. Fiecare tip al normalităţii are un corespondent în psihopatologie. SHELDON descrie următoarele tipuri : endomorfut : cu dezvoltare corporală predominant internă, fiind deci un viscerotonic, caracterizat din punct de vedere psihic prin plăcerea imobiM-tăţ+i, prin dragoste pentru confort' reacţii lente, atracţie pentru ceremonii, uniformitate in trăirile etnoţionaie, complacere in propria situaţie, sociabil, comunicativ, tolerant faţă de cei din jur, extravert, a cărui prelungire în psihopatologie ar fi psihoticul maniaco-de-presiv ; tipul mezomorf cu dezvoltare corporală echilibrată, fiind un somatotonic, caracterizat din punct de vedere psihic prin disponibilităţi pentru mişcare, atras de sport, energic, prezentînd atracţie pentru risc, politicos, dar uneori dur, curajos şi combativ, competitiv, fără inhibiţii, matur, a cărui prelungire în psihopatologie s-ar constitui în pqranoism şi cele mai frecvente cazuri de delicvenţă ; ectomorful cu dezvoltare corporală predominant externă, fiind un cerebrotonic caracterizat prin reţinere în mişcări, inhibiţie, ermetism, însingurare, activitate mintală intensă, aprehensiune, ascunderea sentimentelor, socio-fobie, inhibiţii în public, aspect infantil, evitarea zgomotului, a cărui prelungire în psihopatologie ar fi schizofrenul. în funcţie de tipul de ţesut considerat preponderent (ne aflăm încă în epoca dominării teoriilor, morfofuncţionale), VlVENIUS, în 1904, descrie tipurile : conjunctiva!, muscular, nervos şi epitelial. Apropiat de această concepţie este şi BQGOMOLET care, în 1924, descrie o tipologie al cărei criteriu de raportare este starea ţesutului conjunctiv. El consideră în tipologie următoarele tipuri : astenic, fibros, păstos, lipomatos. Dintre tipologiile antr.opometrice se distinge cea a lui BUNA K, care descrie tipul euriplastic (corespunzător bre vili nului) şi tipul stenoplastic (corespunzător longilinului). Plecînd tot de la dezvoltarea embrionară ca şi SHELDON, dar l.uînd în- considerare dezvoltarea ectoblastului, condromezoblastului şi a en dobiastul ui, M. MARTINY (1948) consideră că patologia mintală este o patologie a mixo-tipurilor, pe care le consideră a fi : endomezo-blGStic —- criminalul sadic ; ectocondroblastic — psihastenul ; r&ctoendoblastic — perversul sexual . O tipologie bazată pe criterii morfologice este” cea a lui J. VAGUE (1952), care relaţionează obezitatea cursexualitatea, ajungînd la două tipuri : android — obezitate cu dispoziţie scapu-lară, întîlnită la ambele sexe, şi ginoid, la care ţesutul adipos este dispus predominant în regiunea abdomeno-pelviană şi a cărui existenţă la bărbaţi ar releva, în unele cazuri, homosexualitatea. Louis CORMAN stabileşte o relaţie între morfofiziologia feţei şi instinctele antagoniste de expansiune şi. conservare, descriind, în funcţie de această relaţie, următoarele tipuri : dilatat — în me'dro^avorabil TQ. SIGAUD) şi pe baza instinctului de expansiune ; retractat — în mediu nocfv^(CtrSîGAUD) şi pe baza instinctului de conservare, fenomen activ, tra-ducînd o hipersensibilitate de apărare, corelativă unui înalt grad de vitalitate ; instinctiv-senzitiv — cu etajul inferior al feţei mar dezvoltat ; sentimental — cu etajul, mediu precumpănitor ; gtnditor — cu etajul superior al feţei mai dezvoltat. N. Bonnart Tipologii psihofiziologice TIP/585 • Tipologi p i ho fiziologice li P. PAVLOV si-a concretizat concepţia sa referitoare la activitatea nervoasă superioară într-o tipologie în care criteriile de definire sînt cele ale relaţiei dintre forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase fundamentale şî temperamentul individului. El a descris : tipul puternic > — echilibrat excitabiI — co- leric ; tipul puternic — echilibrat —mobil — ŞQngvinic ; tipul puternic — echilibrat — inert — flegmatic şi tipul slab — melancolic. in raport cu tipul parţial de activitate nervoasă superioară, stabilit după aferentaţia dominantă, distinge tipurile: vizual, auditiv, motric. în funcţie de tipul special de activitate nervoasă superioară, stabilit după raportul celor doua sisteme de semnalizare, PAVLOV, descrie : tipul artistic, caracterizat prin prevalenţa primului sistem de semnalizare, tip la care reflectarea realităţii se face prin imagini intuitiv-concrete, eu o puternică încărcătură afectiv-voliţională şi o atitudine sintetică faţă de realitate ; tipul mediu, la care există o egalitate a celor două sisteme de comunicare, şi tipul gînditor, la care domină cel de-al doilea sistem de comunicare, iar reflectarea realităţii se face prin legături de tip logic— noţio-nal, atitudinea faţă de realitate fiind analitică. Asemănătoare acestei tipologii, dar mult,mai schematică, este şi cea făcută de 0. GROSS care, în funcţie de particularităţile répercu-sivităţii-rezonânţei, conchide că există doua tipuri : primar, la care sînt dominante procesele primare (senzaţii şi emoţîî); şî secúrfda'r,la care domină procesele secundare (gîndire abstractă, imaginaţie, sentimente). Considerînd modurile posibile de combinare ale repercusivitătii, emotivităţii si activităţii, HEYMANS, W/ERSMA elaborează'© tipologie incluzînd opt tipuri : amorf (npnemotiv-nonac-tiv-primar) ; apatic (no ne moti v-no nacti v-se-cundar) ; nervos (e moti v-no năctiv-pri mar) ; sen-timental (emotiv-nonactiv-secundar) ; coleric (e moti v-activ-pri mar) ; pasionat (emotiv-activ-secundar) ; sangvin (nonemotiv-activ-primar) ; flegmatic (nonemotiv-activ-secundar). în 1950, G. 8ERGER îşi constituie teoria sa tipologică, Iu înd în considerare nouă factori, pe care îi combină astfel : doi factori intensivi (emotivitate şi activitate) ; trei factori privind alura generală a comportamentului (repercusi-vitate, lărgirea cîmpului conştiinţei şi polaritate) ; patţu factori legaţi de direcţia tendinţei (ariditate, tandreţe, interese senzoriale, pasiune intelectuală). Din combinarea acestor nouă factori el alcătuieşte cinci categorii, fiecare dintre acestea conţinînd cele nouă extreme ale factorului luat în considerare : • larg — lărgime a cîmpului conştiinţei ; îngust — îngustimea cîmpului conştiinţei ; • Morte — situare în lume în manieră masculină; Venus — situare în lume în manieră feminină ; • tandru — tendinţa pre amabilitate discreţie, poziţie mai puţin neta si ca tegorică ; netandru — tendinţă spre claritate, raţionalitate excesivă, poziţie categorică; • avid — tendinţă de afirmare a Eului, de încredere în sine ; neavid — tendinţă de supunere ; • pasionat intelectual; . cu gustul plăcerilor senzoriale. Gh. ZAPAN consideră că temperamentul poate fi caracterizat prin şase indicii : forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase superioare, persistenţă, tonus afectiv şi direcţie. în funcţie de aceste indicii, se constituie patru nivele temperamentale : mot.or-general, afectiv, pe rceptiv-i magi nativ şi mental. A-cestor patru nivele, în concepţia sa, le corespunde cîte un tip psihofiziologic, şi anume: activ, la care este dominant nivelul motor-ge-neral ; afectiv la care este dominant nivelul afectiv ; artistic la care este dominant nivelul perce ptiv-i magi nativ ; gînditor la care este dominant nivelul mental. Leroux SZASZ îşi constituie tipologia în funcţie de tipul de răspuns la situaţiile dificile, corelat cu sistemul, nervos vegetativ. El descrie două tipuri : activ cu răspunsuri motorii, bazate pe predominanţa simpaticului, şi retras cu răspunsuri vegetative, bazate pe predominanţa paraşimpaticului (mai vechi filogenetic şi mai repede consolidat ontogenetic), specific sugarului. 586/T/P Tipologii psihoiogice m Tipologii psihologice FREUD i i cor^tituie tipologia în furrdţie de fazele de evoluţie a libidoului, descriind tipuri primare de caractere : oral, anal, uretral, falie, genital. Mult mai complexă decît aceasta tipologie freudiană, care exagerează importanţa libidoului, este cea creată de C. C. JUNG şi H.J. EYSENCK, în care este luat în considerare raportul individ-mediu. Se descriu trei tipuri i extravert (isterie, ipohondrie) : individul trece prin gîndire ceea ce simte, concluziile sale intelectuale fiind îndreptate către date obiective ; individul trăieşte în exterior, este aderent la mediu, sociabil, adaptabil, realist, observator al concretului, amator de plăceri, doritor de noi posibilităţi; ambivert ; iotro-vert : individul este un gîrţditor introspectiv, reflexiv, cu adîncime şi intensitate în gîndire. fară a şti însă să-şi exploateze ideile personale, refractar faţă de lumea exterioara, inadaptabil, impresionabil, cu redusă capacitate de observaţie éxterioara, tăcut, calm, inaccesibil, cu sentimente intense, ascunse sub masca indiferenţei, stabil. SCHILLER descrie, în funcţie de orientarea intro- sau extrovertă, două tipuri : naiv — orientat spre natură, spre lumea exterioară, şi sentimental — meditativ, introvertit. NIETZSCHE, consider înd acelaşi criteriu al deschiderii spre exterior, descrie : dionisiacul — activ, extrovertit, şi apolinicul — meditativ, introvertit. Acelaşi factor este luat în considerare şi de WORRtNGEK în delimitarea a două tipuri : empatic — extravertit şi, abstract — introvertit. Referi ndu-se la tipurile psihologice ale filozofilor, JAMES descrie tipul empirist — extravertit, şi tipul raţionalist — introvertit. OSTWALD, referindu-se la savanţi, descrie şi el două tipuri : romantic — extravertit şi clasic — introvertit. £. KRETSCHMER descrie, în funcţie de tipul gîndirii, trei tipuri psihologice, găsindu-le fiecăruia prelungirea în psihopatologie: concret (intuitiv), cu prelungire în ciclotimie ; romantic (visător), cu prelungire în schizo-timie ; logic (raţional), a cărui prelungire în psihopatologie ar fi schizoidia. O tipologie originală, folosind dr;ept criteriu maniera reprezentărilor, vizuale, construiesc £. R. şi W. JAENSCH. Ei disting : tipul eidetic, la care există o înregistrare şi o reprezentare a imaginilor cu o mare pregnanţă şi detaliere, ca a posti magi ni lor, şi tipul aneidetic, la care nu există această manieră de înregistrare. In 1941, H. RORSCHACH descrie „tipuri de rezonanţă intimă" (Erlebnisstypus), după ra- portul dintre răspunsurile culoare /C/ şi ki-nesţ%|i ce. Această t|potogie conţi ne : ti pu l extrdténsiv (KC) —. sociabil, bogat afectiv, cu spirit practic ; tipul intratensiv — cu o bogată viaţă interioară, capabil de mari eforturi voli-ţionale, cu imaginaţie bogată şi mare productivitate interioară, cu relaţii intensivş ; tipul coarţat (retractat), Jărl...Q.$i K, pedant» deprimat, cu slaba rezonanţă afectivă, cu blocaj afectiv, de obicei melancolic ; tipul ambiegal (C =* K), caracterizat printr-un echilibru al celor două categorii de trăsături enumerate la primele două tipuri. £. R. şi W. JAENSCH au mai elaborat şi o tipologie în care criteriul de referinţă a fost gradul de coerenţă şi permeabilitate a structurilor psihice şi orientarea vieţii psihice. Luînd în considerare aceşti factori, ei au descris patru tipuri : basedowian, cu maximul integrării „în afară"; tetanoid, cu integrare către interior sau chiar dezintegrare ; litic — istericul, schizoidul, etc. ; instabil. Max LÜSCHER, în funcţie de preocuparea dominanta a vieţii psihice, descrie : tipul concentric, cu preocupare subiectivă, dé sine (fie introvertita, fie extravertita) şi pasivism, şi tipul excentric, cu preocupare obiectivă, de ambianţă (extravertită) şi activism. • Tipologii psihosociologice Â. ROBACK, în 1931, elaborează o tipologie conlinînd trei ti£uri„, l ,camr _ criteri u de diferenţiere îl constituie maniera de reglare a conduitei... Această,tipologie include : tipul superior, Ia care predomină autoreglarea, reglarea prin intuiţie ; tipul mijlociu, la care reglarea conduitei se face prin mijloace sociale şî juridice ; tipul fara' caracter, la care reglarea conduitei nu este posibilă decît prin mijloace de coerciţie fizică. în funcţie de predominanţa unei atitudini sau a alteia faţă de mediu, DILTHEY, Ed. SPRANGER, ALLPORT, VERNON descriu şase tipuri : practic (dirijat de interese economice) ; teoretic (dirijat de interese cognitive, tinzînd spre sistematizări de cunoştinţe) ; estetic (dirijat de frumos, de formă şi armonie) ; religios ; dominator (dominat de interesul politic pentru putere) ; social (dirijat de interesul pentru satisfacerea oamenilor, de iubirea pentru aceştia). Conducîndu-se după criteriul relaţiilor individului cu ambianţa, K. HORNEY elaborează o tipologie care cuprinde : tipul complezent, cu tendinţa de dirijare spre oameni ; tipul agresiv, cu tendinţă de dirijare împotriva oamenilor ; tipul detaşat, cu tendinţă de îndepărtare de oameni. Tipologii psihosociologice TIP/587 £. FROMM descrie două tipuri; psihosociale : productiv, cu gîndire şi acţiune productive, obiectivitate în cunoaştere şi autocunoaştere, echitate ; neproductiv, cu trei subtipuri : cu orientare receptivă; cu orientare de acumulare ; cu orientare comercială. N. Bonnart BLEULER elaborează două categorii tipologice, fiecare conţi nînd cîte două tipuri, care reprezintă antipozii : participant, retractil şi Sintonie (afectivitate, comunicativitate, moti-litate, cu sens raţional), schizoid — retracţie, însingurare, elaborare ermetică-şimeditaţie. W. I. THpMAS, FI. ZNANIECKI descriu doua tipuri- constituţionale, diferenţiate după natura relaţiilor individuale private : boem — stăpînit preponderent de instincte, cu redusă capacitate de autocontrol şi de adaptare socială ; filistin — condus de normele morale şi sociale, cu integrare socială uneori pînă la tipare prea rigide, bazate pe prejudecăţi. FI. ZNANIECKI descrie patru tipuri psihosociologice, diferenţiate după rolul principal în grup şi mediu : omul bine crescut care urmăreşte aprecieri pozitive ; omul muncii, încadrat în muncă; omul de distracţii şi omul original. J. SZCEPÁNSKI, în funcţiâ de atitudinea faţă de nou, consideră că există următoarele tipuri : creator; apărător al creaţiilor; prejudiciator al societăţii; întreţinut de societate. THURSTONE, G. 8. SHAW, împrumutînd nomenclatura principalelor partide politice ale vremii, descriu : tipul radical (progresist, fire deschisă, spirit tineresc) şi tipul conservator (tradiţionalist, fire închisă, cu prejudecăţi şi spirit bătrînesc). Alegînd din multitudinea relaţiilor omului cu ambianţa relaţii interindividuale şi, în ca- drul acestora, selectmd nivelul tendinţei de manipulare interpersonală, pe care îl folosesc drept, criteriu de referinţă, R. CHRISTINE şi F. L. GEISS descriu trei tipuri : puternic Mach ; mediu Mach ; slab Mach. F. R. BALES îşi elaborează tipologia luînd în considerare trei dimensiuni ale personalităţii „interpersonale “ : ascendent-descendentă TU — DJ7" pozlti v—negaţi va '] P — N/, ’ î nai nte — înapoi ]F — B/. El descrie următoarele tipuri : UPF — orientat spre solidaritate şi progres social ; UNF — orientat spre autoritate autocratică ; UP — orientat spre progres social ; P — orientat spre egalitate ; UF — orientat spre loialitate şi cooperare în grup. în 1975, I. M. NESTOR, folosind criteriul de per.sonologie profesională, alcătuieşte categorii tipologice diferenţiabile după corelaţia trăsăturilor de personalitate cu eficienţa într-o activitate dată. El. descrie patru tipuri : diurn, nocturn, accidentabil şi neaccidentabil. în tipul accidentobil se înscrie muncitorul industrial, integrat profesional. în cadrul tipului neaccidentabil se includ : muncitorul agricol, integrat în colectivul de muncă, comercial, dublu integrat si militar. K. BENNE, P. SHEATS conturează trei categorii tipologice, în funcţie de rolul, individului în grup : — centrat asupra sarcinii, cu următoarele tipuri : stimulator; activist; secretar; reglator al problemelor materiale ; operator cu informaţiile ; evaluator ; — centrat asupra coeziunii, cu următoarele tipuri: încurajator; conciliator; releu; observator şi comentator; acceptor al deciziilor grupului; — avînd roluri parazitare, cu următoarele tipuri : agresiv ; frenator ; interesat; negator ; sofist sau orator; dominator; avocat al interesului personal; umilit pe faţă. în clasa tipologiilor psihosociologice, Paul POPESCU —NEVEANU include şi tipurile de lider. Dintre acestea, sînt amintite următoarele tipologii : W. M. CONWAY desetie trei tipuri de lideri : antrenor al mulţimii; care exprimă aspiraţiile mulţimii; reprezentativ pentru mulţime. A. B. WOLF consideră trei tipuri de lideri : radical; conservator ; ştiinţific. MERRIS, SEEMAN (1950) şi C. GIBB (1954) alcătuiesc o tipologie a liderilor după criteriul nivelului comportamentului individual, al competenţei în sarcină şi al sociabilităţii, descriind : „bunul conducătorsau „omul mareu, cu scoruri înalte în toate cele trei categorii ; specialistul în sarcină, cu scoruri înalte la comportament 568/T/P Tipologii psihosociologice individual şi competenţă ; specialistul social-, cu scor înalt doar Ia sociabilitate ; „dominatorul* sau- „deviantul supraactiv*, cu scoruri scăzute ia toate criteriile. Ö. Al. BASS descrie următoarele tipuri de lideri: cu orientare spre sine; cu orientare spre sarcina; cu orientare spre interacţiune. O complexă tipologie a liderului este elaborată* de K. LEWItt R. LIPPIT1, R, K. WHITE, J. A. C. BROWN, care descriu trei tipuri : autocrat, democrat şi per misir. Tipul autocrat are ca subtipuri : strict (sever, dar corect, aparent lipsit de afectivitate şi generozitate, realist, conservator, păstrînd numai cîţiva vechi şi fideli subalterni) ; binevoitor (nori-conformist, responsabil pentru colaboratori, centralizator) ; incompetent (nematurizat intelectual şi afectiv, animat de dorinţa de putere, slugarnic cu superiorii, umilind şi invidiind pe subalterni). Tipul democratic are două sub-tipuri : autentic (dirijor al grupului, antre-nîndu-l în elaborarea şi realizarea deciziilor) Ş[ pseudodemocrat (nematurizat afectiv, caută să convingă, chiar să seducă, pierde" din vedere perspectiva, aduce grupului iluzia temporară a unei anumite autonomii). Tipul Permisiv (laissez-faire) abdica în favoarea adjunctului, dă sfaturi „filozofiide** pentru a nu lăsa subordonaţii fără nici un fel de directive, fiind cantonat, uneori la nivelul acţiunilor de reprezentare a grupului. N. Bonnart NORMAN R. F. MAIER descrie trei tipuri de lideri : paterhalist (intermediar între tipurile autocrat şi permisiv) ; majoritar (intermediar între tipurile autocrat şi democrat) şi laissez-faire cu discuţii (intermediar între tipurile democrat şi permisiv). în raport cu angajarea personală în cooperarea generală, CHÂLVIN descrie cinci tipuri de lideri : distant, cooperator excesiv, mobili-zator-angajat, cooperator echilibrat angajat-cooperator. ' Liderii descrişi de T. HERSENI sînt consideraţi în funcţie de evaluarea combinaţiei dintre valoarea profesională şi „felul lor de a se purta" : valoros, care ştie să se poarte cu subalternii ; valoros, lipsit de stil (nestăpînit, brutal etc.) ; mediocru sau incapabil, care ştie să se poarte; mediocru sau incapabil, lipsit de stil. F. C. BARTLETT descrie următoarele trei tipuri de lideri: instituţional; dominator; persuasiv. WINKLER, HERM4DEN descriu şi ei trei tipuri de lideri : suveran, pedagog şi apostol. WEBER consideră că' există trei tipuri : charismatic, tradiţional, legal. în 1965, Edgár H.SCHEIN elaborează tipologia liderilor folosind drept criteriu implicarea acestora în practica managerială: — omul economic raţional (simplu executant, condus doar de interese economice individuale, conducerea sa este interesată doar de executarea corectă a sarcinilor şi nu de sentimentele, dori nţele şi moralui oameni lor) ; — omul• social (presupune orientarea conducerii nu numai asupra sarcinilor, ci ' şi, asupra oamenilor, asupra sentimentelor. lor, vizînd ameliorarea relaţiilor interpersonale, umanizarea întreprinde rUor) ; — o mul cpre se .qifâq<;ţualizeaz& (centrarea conducerii asupra^nevoii de autoreali-zare a oamenilor, vizind valorificarea talentelor şi a capacităţilor) ; — omul complex (cel care îmbină parti-cu lari taţi le tipurilor de mai sus). F. HERZBERG, în 1966, elaborează o tipologie în care criteriul diferenţierii este atît interrelaţia umană, cit şi atitudinea faţă de dezvoltarea tehnică. El distinge: o mul economic, care lucrează bine atunci cînd este bine tratat din punct de vedere economic, material; omul mecanic, care este complet subordonat maşinii, dezumanizat; omul social pasional, care este angajat în relaţii afectiv-simpatetice adesea inconştiente ; omul instrumental, care îşi dezvoltă capacităţile umane conform dezvoltării tehnicii. în psihologia românească se distinge complexa tipologie a lui V. PAVELCU care diferenţiază tipurile de lideri după perspectiva de viaţă şi modalitatea de valorizare, distin-gînd : tipul îngust (restrîns la un cerc limitat de interese) ; dispersai (cu o notă de instabilitate) ; detaşat de real (angajat într-un plan imaginar) ; acuzativ (alţii sînt „vinovaţi" pen- Tipologii clinice TIP/589 tru propriile -lipsuri) ; autoacuzativ (culpabilitate) ; agresiv; multilateral şi armonic-creativ; iarg, profund, superior. W. ]. REDDIN, în 19&8, identifică opt tipuri de lideri, pe care le diferenţiază în funcţie de predominanţa unuia din următoarele trei feluri de preocupări : pentru sarcini, pentru contacte şi pentru randament. în funcţie de aceşti parametri, el distinge următoarele tipuri : negativul (prezenţă slabă sau absenţă totală a tuturor celor trei categorii de preocupări); birocratul (mai activ decît negativul, mai atent ia respectarea normelor de conduită, fără nici o preocupare reală pentru una din cele trei funcţii descrise) ; altruistul (preocupat mai .ales de contactele interioare); promotorul (preocupat în egală măsură de contacte şi de randament) ; autocratul (preocupat mai ales de sarcinile de moment, ignorînd ecoul afectiv-negativ al atitudinilor şi actelor sale) ; autocratul binevoitor (preocupat atît de sarcini, cri şi de randament, evitînd iritarea subalternilor) ; ezitântul (oscilantul) preocupat de randament şi contacte, dar rezervat sau incapabil să influenţeze trecerea la executarea unor sarcini imediate) ; realizatorul (adevăratul conducător, îmbinînd toate cele trei tipuri de preocupări). E. E. VENDROV alcătuieşte o tipologie în funcţie de eficacitatea muncii şi de capacitatea ■de organizare a muncii subalternilor. Ei descrie : factotumul (gmdeşte şi hotărăşte pentru toţi ; are ca variantă neînlocuibilul, caracterizat prin faptul că îşi demonstrează capacitatea de a fi de neînlocuit prin tenacitatea muncii sale), eschivatorul (transferă toate sarcinile subalternilor săi), ponderatul (face numai strictul necesar, transferînd restul sarcinilor subalternilor), conducătorul comandant (exprimă cu orice preţ propria sa voinţă), conducătorul voluntar si totodată generos (al- N. Bonnart ternează exigenţa cu blîndeţea), conducătorul, cu voinţa slabă, dar cu autoritate (dispoziţiile iau forma explicaţiilor, a sfaturilor, reuşind să încheie acţiunile începute), conducătorul, cu voinţă slaba (influenţat de colectiv şi de liderii informali în totalitate). D. CHALVIN, folosind drept criteriu spiritul de angajare personală şi cel de colaborare, descrie următoarele tipuri de liderr: organizatorul (acordă suficientă autonomie subalternilor, nelăsîndu-se însă influenţat de ei ; are ca variantă ineficientă birocratul), participativul (colaborează eficient cu ceilalţi, lă-sî ndu-se influenţat de ei, dar şi domin în du-î ; are ca variantă ineficientă paternaîistul şi demagogul), întreprinzătorul (colaborează cu fiecare subaItern în parte, réuşi nd să obţină rezultate optime, afirmîndu-şi autoritatea ; varianti ineficientă a acestui tip este tehnocratul şi autocratul), realistul (dă dispoziţii eficiente, se consultă cu subalternii, lăsîndu-le însă autonomia relaţiilor interpersonale ; varianta ineficientă — oportunistul), maximalistul (incită subalternii să se inter influenţeze la maximum, cerînd prezentarea deschisă a conflictelor. în vederea soluţionării lor ; varianta ineficientă este utopistul modernist). • Tipologii clinice în Sistematizarea pe care o realizează P. POPESCU-NEVEANU include cîteva tipologii clinice. FREUD descrie următoarele tipuri psihosociale caracteriale : erot/c (preocupat în menţine rea afecţi uni i), obsesiviafi rmîndu-şî3uprăeul), narcisic (se autoconservă) şi tipurile mixte : erotico-obsesiv, nardisico-obsesiv. K. LEONHARD, în funcţie de „accentuarea" unor trăsături de personalitate, tinzînd spre patologic, dar neatingîndu-l, distinge următoarele tipuri : hiperperseverent (susceptibilitate, ambiţie, care se prelungeşte în psihopatia paranoică); hiperexact (exag< rat de serios şi conştiincios), se prelungeşte m psihastenie ; demonstrativ (teatralism, autolauda, autocom-pătimire), cu prelungire în psihopatia isterică ; nestăpînit (i rasei bilitate, indispoziţie, toxico-filie, devieri sexuale), cu prelungire în psihopatia epileptoidă ; demonstrativ-hiperperseve-rent, hiperperseverent-nestăpînit, hipertimic (locvace, bine dispus), cu prelungire în psihopatia hipomaniacală, distimic (posomorit, serios), prelungit în psihopatia subdepresivă, labil afectiv (oscilaţii între veselie şi tristeţe, între hipertimie şi distimie), cu prelungire în ciclotimie, emotiv (trăiri afective intense, atît în faţa evenimentelor triste, cît şi a celor fericite), prelungindu-se în psihopatia afectivă labilă, exaltat (excesivă oscilaţie întri euforie şi de- 590/T/R Tíregan Spania - DCI Prpt/-reiin • Psihotrop e tracţiune uşor antidepresiv-timoleptică, de tip 5HDXo-L-prolil-L-histidil-L- H °*^yC0- prolinamidă, utilizat şi în diagnosticul diferenţial al disfuncţiei tiroidiene, produsul fiind sintetizarea TRH-ului. 336. TIREO- (cf. gr. thyra „uşă") • Element de compunere care introduce referirea la glanda tiroidă. 337. TIREOTOXICOZĂ (cf. t/re o- ; gr. toxi- sin. kon „otravă"} -» HIPERTIROIDIE. 338. TIROIDĂ (cf. tireo- ; gr. ei dos „aspect, formă") • Glandă endocrină, cea mai vo- ff U CH- co-m. IH ih2 luminoasă din organism, care secretă hormoni tiroidieni iodaţi, derivaţi de tiroxină, ,cu rol capital în dezvoltarea şi diferenţierea organismului ; C. I PARHON afirma că,: „fără tiroidă orice civilizaţie ar fi absentă". Hor- mtÜÍEHI monii Woidiiini exercită acţiuni reglatoare asupra diferitelor, cai metabolice, mai ales asupra metabolismului energetic şi procesului de calorigeneză. Cei dói hormoni ai glandei sînt tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3). Iodul joacă un rol fundamental în elaborarea lor. Sintetizaţi în glandă, hormonii sînt stocaţi în cavităţile foliculare, legaţi de o proteină specifică, ti rogfo bulina. Printr-un fenomen de proteoliză, hormonii sînt eliberaţi în sînge, în funcţie de necesităţile organismului. Transportul plasmatic al hormonilor se realizează prin intermediul unor proteine cu care aceştia sînt legaţi : o globulină (TBG sau tyroxin-binding-globulîn), o prealbumină şi serumai-bumină. Mecanismele de acţiune a hormonilor se realizează prin succesiunea următoarelor etape : • legarea tiroxinei de receptori specifici ai membranelor celulare şi pătrunderea hormonului în celulă ; • stimularea sistemului AMPc-proteinki-naze ; Tiroidă — glanda : mecanisme iiziopatologice T7R/591 • transformarea T4 «n T3 şi legarea acestuia de unele structuri intracitoplasmatice (ribozomi, mitocondrii, transformarea T4 în T3 poate fi afectată de heroină şi perfenazină) ; • fixarea Tâ la nivel nuclear de un receptor specific; • formarea ARN-mesager şi a polipé ptidelor reglatoare ale metabolismului celular:. Fiecare dintre aceste etape poate fi blocată, generind forme particulare de hipotiroidism. Reglarea secreţiei de hormoni ţiroidieni depinde de axul hipotalmo-hipof izo-ti roidian, dar esté influenţată şi de factori care ţin de glanda (autoreglare tiroidiană), precum şi de staiusul metabolic al organismului. Astfel, în cadrul axului hipotalamo-hipofizo-tiroldian, reglarea. presupune existenţa unor mecanisme de feedback scurt hipofizar, in cadrul căruia concentraţia sanguină de Ta influenţează secreţia de hormon tiroid-stimulant (TSH), dar şi de un feedback lung hipotalarmc, în cadrul căruia secreţia de hormon tireotrop hipota-lamic (TRH) este influenţată atît de concentraţia sanguină a Ts, cît şi de alţi stimuli,cum ar. fi cei termoreglatori. Secreţia TRH-ului hipotalamic este stimulată dé sistemul adre-nergic şi serotoninergic şi inhibată de dopa mină. Alţi factori de reglare sînt reprezentaţi de ; • factori stimulatori — aceti Icolina şi omologii săi, sistemul simpatoadrenergic, frigul ; • factori inhibitori — estrogenii, substanţe guşogene (în cadrul cărora pot fi menţionate ca acţionînd direct pe glandă;: li-tiul, iar periferic, fenobarbitalul). t în ceea ce priveşte acţiunile hormonilor, ţiroidieni, ele se realizează practic asupra tuturor aparatelor şi sistemelor, esenţială fiind implicarea lor metabolică globală. în afara acţiunilor asupra tuturor proceselor metabolice, hormonii ţiroidieni au efect excitant central şi reprezintă un factor indispensabil în maturarea structurilor nervoase şi în procesele de dezvoltare psihoindividuale. Asupra sistemului nervos vegetativ produc potenţarea efectelor simpatice şi a celor excitatoare paraşi m pat i ce. Acţiunea lor se interferează cu acţiunea biologică a insulinei, prolactinei, gonadotropinelor hipofizare, a estrogenilor. Explorarea activităţii tiroidiene presupune atît determinarea concentraţiilor sanguine de hormoni ţiroidieni, evaluarea acţiunii acestora prin intermediul efectelor lor, dozarea factorilor, fiziologici de control. (TRH şi TSH), cît şi tehnici radi o izotopi ce şi imunoenzimatice, ra-diologiee, scînti grafi ce. Polul apicat POLUl BAI AL Celula foticulard (Celulă tiroidiana) Secreţia tiroglobulihei Radare f OH j \QCar>tare H Uîirozino j tmen foliculor % TREPTELE SINTEZEI SI SECREŢIEI HORMONILOR ŢIROIDIENI bcaptarea iodului jdin circulaţie (I ) *2-oxidareo îodulut)3- fodarea tirozinelor din componenta tjroglobutinéi; u -cuplarea tirozinelor îodatc (MIT, OlW'5 -pro-iehőzo ifoglobuîinci si eliberarea %si fy h shge; 6-(tiodarea Mlîsi Ofî necuplate. 592/T/R hroidâ - glanda ; implicaţii psihiatrice Prin frecvenţa şi importanţa lor, tulburările psihice care apar în cursul distiröidiilor fac parte integrantă din tabloul manifestărilor clinice ale hipo-şi hipertiroidiilor , putînd surveni şi In timpul sau către sfîrşitul unei acţiuni farmacologice sau chirurgicale asupra t’roidei : • administrarea anti ti roi die ne lor de sin- , teză determină rareori confuzie mintală sau accese delirante (aşa cum se în-: ţî mp la în tratamentele cu carbimazol) ; • în administrarea de hormoni tiroidieni, în timpul tratamentului unei hipotiroidii, subdozajul terapeutic permite întreţinerea sau reapariţia unor manifestări foarte apropiate de cele ce se constată în cursul insuficienţei secreţiei tiroidiene, în timp ce în cazul supradozajelor, accesele de tip maniacal, confuzional sau confuzo-oniric sînt frecvente ; aceste manifestări, asociate sau nu cu semnele cli nice ale unei hiperti roi di i , se datorează excesului de hormoni tiroidieni şi determină stări de astenie sau de hiperex-dtabiUtate psihică; • în cazul ti roi dectomiei , simptomatologia este astăzi mai puţin pregnantă, datorită posibilităţilor de Utilizare preoperatorie a hormonilor tiroidieni. Se descriu astfel accidente precoce, de tip acces confuzional brutal, care pot evolua către delir acut şi moarte dar care apar foarte rar, şi accidente tardive, mai puţin rare dar polimorfe : sindroame confuzionale, acceseuniri ce, tulburări tîmice de tip maniacal sau melancolic, accese delirante etc. Evoluţia “tor poate, fi acută sau cronică, realizîndvo veritabilă ,.psihoză- posttj ţoi dectomie “. Diagnosti cui.... precoce al acestor tulburări şi instalarea unei terapii eficiente oferă posibilitatea corectării lor în timp util.; în cazul administrării de iod radioactiv, poate apărea, în decurs de cîteva luni sau ani, o hipo-tiroidie iatrogenă, în care manifestările psihice sînt similare altor, tipuri de hipotiroidie. Ipotezele moderne încearcă să explice simptomatologia psihiatrică asociată distiroidiilor prin afectarea fiziologiei aminelor cerebrale, afectarea axului hipotalamo-hipofizo-tiroidian. Acestor factori declanşatori li se asociază, ca factori favorizanţi, predispoziţia psihopatologică, alterările cardiovasculare şi modificările hidroelectrólitice determinate de dis-ti roi di î. In ceea ce priveşte depistarea afectării tiroidiene în cazul schizofreniilor, stărilor anxioase, maniacale, oligofrenii lor, datele sînt contra- dictorii* Date certe au fost însă obţinute în stările depresive severe, în cadrul cărora s-au constatat modificări semnificative ale testűiül la TRH. ^ Corelaţiile farmacologice se rezumă la acţiunea de potenţare pe care hormonii tiroidieni’ o exercită asupra anti depresive lor triciciice, precum şi la tulburările produse de terapia, cu litiu asupra secreţiei tiroidiene. Acestea, din urmă par a fi rezultatul inhibării proteolizei tireoglobulinei oşi inhibării conversiei periferice a lui T« în ¥s (forma activă). Consecinţele acestor interferenţe sînt reprezentate de guşa. simplă (4%), hipotiroidii clinice şi/sau biologice la 10—25% din cazuri (POROT). Sistarea terapiei cu litiu ameliorează de regulă anomaliile tiroidiene. 339. T»SED(M) Anglia — DCI Meprobamat • Tranchilizant, deriyat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandiol dicarbamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică, indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice.,/Deşi fără efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putîndu-se produce un „mic sindrom de at*-stinenţă**. Industria noastră farmaceutică îl’ produce sub numele de MEPROBAMAT(M). 340. TISERCIN(ÍI> Ungar;ia • Neuroleptic sedativ, derîVafTehotiazinic —** LEVOMEPRO-MAZINcm> R< mânia 341. TISSOT Joseph (1780-1864) © Auto- didact al psihiatriei franceze. A început să studieze medicina la l an in 1798 sau 1799,. dar după cîţiva ani a abandonat studiile, lu-crînd la diferite azile pentru alienaţi din Franţa; este autorul lucrării „Manuel de l’hospitalier et de Tinfirmier* (1825), primul din Franţa şi printre primele din lume de acest gen,. . 1 342. TISSOT Simon-André (1728-1797) » Psihiatru francez. A studiat şi practicat medicina la Montpelher si la La us an ne. A deţinut o catedră la Universitatea din Paris. Principalele safe lucrări sínt : „Traité de l’épilepsie* şi „Tfatté des nerfs et de leurs maladies**, ultimul foarte amplu (şase volume) ; a devenit mai cunoscut printr-o lucrare de mici proporţii, dar de mare interes : „Dissertation sur Ies. maladies produites par la masturbation", care va cunoaşte 30 de ediţii, între anii 1760—1842. 343 TITCHENER Edward^Bradford (1867-1927) • Psiholog englez, exponent al psihologiei TJ. T. ; T i tilomanie ; Ti tus(M} ■ ~ Tocoíerol ín/593 structuraliste ; 7o/rcrnaz/ne(MC) culară scheletică, alterări morfofuncţionale miocardice, dar şi alterări ale ţesutului conjunctiv şi ale substanţei sale fundamentale, afectînd astfel permeabilitatea^ vasculară. De asemenea, vitamina este implicată în procesele de hematopoeză şi rezistenţa eritrocitară Ia anemie, are efecte de protecţie antimicrobiană şi previne sterilitatea carenţială. Carenţa de vitamină E afectează funcţia de reproducere prin reducerea cantităţii de hormoni ganodo-tropi hipofizari şi a sensibilităţii receptorilor, din organele genitale, faţă de aceşti hormoni. De asemenea, afectează hl0si.Qt.e3a acizilor nucleic) şi diviziunea celulară, efectele carenţei resimţi ndu-se atît asupra organismului matern, cît şi asupra celui fetal. Deşi la om nu se cunosc carenţe specifice, se apreciază că lipsa vitaminei E poate produce unele forme de sterilitate carenţiala, afecţiuni musculare şi hepatice, dar şi repercusiuni asupra activităţii altor vitamine. Aportul optim este considerat a fi 0,1 mg/zi/kg corp, iar indicaţiile terapeutice sînt reprezentate de afecţiuni ginecologice şi obstetricele, sterilitatea masculină, prematuritate, afecţiuni dermatologice, prevenirea şi terapia afecţiunilor cardiovasculare, leziuni hepatice cronice, afecţiuni distrofice mwsculare, encefalopatii , unele forme de anemie. Preparatele utilizate în terapie sînt drajeuri cu 0,030 g tocoferol -acetat, fiole ctr soluţie uleioasă injectabilă (1 %, 3 %, 30% tocoferol acetat) şi capsule gelatinoase cu 0,030 g sau 0,100 g toccftírol acetat. Dozele zilnice sînt cuprinse între 50—200 mg în funcţie de afecţiune; hipervitaminoza avînd Consecinţe asupra funcţionalităţii organelor genitale, atît masculine, cît şi feminine, şi necesitînd suspendarea administrării. După D. BEDELEANU şi I. MANTA (Biochimie medicală şi farmaceutică, 1985), structura tocoferohlor naturali şi de sinteză este următoarea TABEL CXCIi Tocoferol ) Rs(7) Rs(8) Structură Nr. metili a ch3 CHS ch3 5,7,8 trimetiltocol tri metil & CHs _ ch8 5,8 dimetiltocol di metil T CHg CHs 7,8 dimetiltocol di metil sinteză OHs ch3 — 5,7 dimetiltocol di metil a — — CHs 8 metiltocol mo no metil sinteză — CH — 7 metiltocol mo nămeţii si nteză CH* ; ; , r— 5 metiltocol mo no metil 348. TOCOFOBIE(F) (cf. gr. tokos „naştere" ; phobos ..frica14) • Teamă patologică de a asista la naşteri, extrem de rar întîlnită şi cu consecinţe nefaste numai dacă apare la subiecţi ate căror profesii implică asistenţă medicală. Poate apărea în decompensările psihastenice, nevroze depresive, anxioase, isterice. E. BLEULER o descrie cu o altă accepţiune, la unele femei însărcinate, unde această teamă se manifestă ca frică de a muri la naştere, asociată cu depresie, labilitate emoţională, infantilism, pica, pervertirea mirosului, repulsie faţă de copil! După naştere, simptomatologia dispare, dar poate reapărea cu ocazia altor sarcini. Nu atinge nivelul psihotic. 349. TOGOMANIE (cf gr. tokos; mania „nebunie") -♦ PSIHOZA DE LACTAŢI E. 350. TOFACINE(M> Belgia - DCI Tofenacin • Psihotrop de tip Németil-2-/(0-metil-a-fe- mlbenziDoxi/etilamină, cu acţiune situată între timoleptice şi tranchilizante. ^ 351. TOFISOPAM(DC*> • Derivat benzodiar zepinic de tip 1-(3, 4-dimetoxifenil)-5-etil-7, 8-dimetoxi-4-metil-5H-2,3-benzodiazepină, cu acţiune anxiolitic-sedativă, uşor stimulantă, indicat în nevroze anxioase şi ce ne stopate, în perioada de sevraj din alcoolism, cu efecte secundare minime ; este contraindicat în intoxicaţia acută alcoolică. Constituie principiul activ al următoarelor produse farmaceutice : GRANDAXIN(E)(M> Ungaria SÉRIEL(M> Franţa * 352. TOFRANAZIN E(MC) Ungaria • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar care se comple-mentează : TohamítM> ; Tokéra! ; Toíergntő ; Toleranţăla akaől TQF/595 • IMIPRAMINĂ(M) timoleptic, derivat dibeazazepinjc ; • PRQMAZINA(M) — neuroleptic, derivat fenotiazinic. Are acţiune antidepresiv-sedativă. 353. TOFRANIL(M) Anglia, Franţa, Germania, SUA. — DCI Imipramină • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzazepinic de tip 5-/3 - (di meti lami no)pro pi f/-10,11 -di hidro-5H- dibenz/bZ/azepina, cu acţiune anti depresivă cu spectru larg, incluzînd depresia endogenă ,* se pretează şi se recomandă asocieréa cu NL bazale în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent (12—14 zile). Este necesar ca tratamentul să fie susţinut, exist înd riscul recăderilor (în nevroze minimum trei tuni, în psihoze şase luni). Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTIDEPRINlM). 354. TOKEROL SUA - DCI Mefenesm • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip 3-(0-metilfenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică. 355. TOLERANŢA (cf. lat. tolerare „a suporta") • Lipsa unul răspuns din partea organismului la administrarea unei doze active de substanţă medicamentoasă, reprezentînd, de fapt, o creştere a rezistenţei (a capacităţii de a suporta) faţă de efectele drogului. Toleranţa poate fi înnăscută sau dobîndită ; un exemplu de toleranţă dobîndită îl reprezintă obişnuinţa faţă de unii derivaţi barbfturîci, care determină creşterea dozelor iniţiale pentru obţinerea aceluiaşi efect. Astfel, fără a fi esenţială, toleranţa este o verigă importantă în dezvoltarea dependenţei la drog Strîns legată de ea este.dependenţa fizică sau nevoia de a avea o anumită cantitate de drog in organism. • O altă accepţiune a termenului dă acestuia semnificaţia de abateri cuprinse între anumite limite faţă de o valoare standard. Prin extrapolare la nivelul societăţii, termenul poate fi interpretat în sens pozitiv — înţelegerea şi acceptarea unor puncte de vedere diferite — sau în sens negativ — toleranţa manifestată faţă de încălcări ale normelor de convieţuire socială. O posibilă relaţie între cele două accepţiuni ale termenului ar putea fi construită, dacă se ia în considerare existenţa unei toleranţe .crescute pe care o au personalităţile cu structuri dizarmonice faţă de tratamentul eu neuron leptice. 356. TOLERANŢA LA ALCOOL • Autori moderni (V. BELIŞ — „Aspecte toxicologice,, clinice şi medicolegale în etilism") consideră că în etilism ?e poate discuta despre toleranţă în anumite limite : un „mare băutor" poate consuma numai o cantitate de 3—4 ori mai mare decît o persoană care consumă moderat alcool, pentru a prezenta aceleaşi semne de intoxicaţie. Jn alcoolism, după acelaşi autor, sînt descrise mai multe tipuri de toleranţă : — toleranţa acută se referă la schimbarea, răspunsului organismului, la un nivel mai redus alalcool^miei, comparativ cu acelaşi nivel realizat după o singură administrare anterioară,, cînd concentraţia sanguină prezenta o curbă ascendentă ; mecânismul implicat se presu-pline a fi legat de o capacitate rapidă de adaptare a SNC ; — toleranţa cronica se referă 1a diminuarea efectului alcoolului după administrări repetate ; — toleranţa înnăscută se referă la variaţiile individuale ale fiecărui individ, care sînt însă influenţate şi de multe alte condiţii exterioare * — toleranţa cîştigată se dezvolta în timp. Studiile efectuate ş-au raportat mai ales la toleranţa cronică, încercînd elucidarea mecanismelor care stau la baza producerii ei. între aceste mecanisme sînt considerate : alterarea ratei metabolice a etanolului (considerată ca fiind ipoteza cea mai plauzibilă), schimbarea adaptativă a răspunsului SNC la alcool, descreşterea absorbţiei gas t r oi nte s ti na te (ipoteză neconfirmată încă), scăderea penetrabiiifăţîi alcoolului în SNC (deşi dozările experimentale nu au dovedit deosebiri între indivizi cu toleranţe diferite), creşterea excreţiei etanolului. Trecînd în revistă aceste posibile mecanisme de producere a toleranţei, pot fi considerate următoarele aspecte teoretice : — Toleranţa metabolică : teoriile privind instalarea toleranţei printr-o metabolizare mai • intensă a alcoolului se sprijină pe rezultatele mai multor cercetări care afirmă atît o creştere a alcooldehidrogenazei (ADH) după administrarea prelungita deetanol, cît şi o proliferare a reticulului endoplasmatic neted (ceea ce ar explica şi apariţia toleranţei încrucişate, pentru că aici are, loc şi metabolizarea barbituricelor, anestezicelor, generale etc.)* 596/TÖL Toleranţă încrucişată; TolhárU*) ; Fof/cfW ; töf¥ín^H) La aceste constatări se adaugă şi aceea că la consumatorii cronici de alcool există o capacitate crescută de oxidare a lufi capacitate care scade în perioada de abstinenţă, ajungînd fa fel cu a celor care nu sînt consumatori cronici. — Toleranţa farmacodinamica — tradusă printr-o scădere a reactivităţii ţesutului sau printr-o forma de adaptare a SNC, implică producerea intoxicaţiei la alcoolemie treptat mai mare. In acest context se înscrie şi toleranţa încrucişată dintre alcool şi alte droguri (seda-tiv-hipnotice cef mai frecvent), tradusă clinic prin cumularea efectelor. Această toleranţă este urmarea unei rhetabolizări mai active la nivelul microzomal prin creşterea activităţii enzimatice ; apare atunci cînd cele două droguri se asociază, o inhibiţie mutuală a metabo-lismelor, inhibiţie ce apare ca urmare a competiţiei pentru o parte a sistemului enzimatic ; după administrarea de fe no bărbi tal s-a observat creşterea ADH hepatice. Toleranţa încrucişată are şi un avantaj folosit în curele de dezintoxicare : un drog poate fi eliminat folosi ndu-l pe cel cu „dependenţă încrucişată". — Toleranţa celulara — se referă la efectul alcoolului asupra excreţiei aminelor biogene, studii recente demonstrînd creşterea secreţiei de adrenalină, normetadrenalină şi met-adrenalină, proporţional cu alcoolemia. Acelaşi efect îl are şr ace tal de hi da, care măreşte şi excreţia urinară a catecolaminelor după administrarede alcooL Studiile experimentale au demonstrat şi efectul consumului cronic *de4*afcoot asupra ace ti Icóti nei. Cercetări fe efectuate nu au demonstrat însă rolul precis pe care aceste modificări de neuromediatori Ie au în inducerea toleranţei. Alte ipoteze se referă la influenţa pe care alcoolul o are asupra echilibrului ionic: etanolul inhibă transportul Na şi K; la nivel tisular apare o scădere a K şi o creştere a Na. 357. TOLERANTĂ ÎNCRUCIŞATĂ DINTRE ALCOOL Şl ALTE DROGURI • Toleranţa încrucişată constă într-o scădere a sensibilităţii farmacologice pe care un drog o induce faţă de alte droguri şi viceversa. Ea poate fi metabolică sau celulară, prima implicînd creşterea ratei de metabolizare a unor droguri (Tolbutamidă, Diloretin) după administrarea alcoolului, iar cea de a doua presu-punînd schimbarea de către un alt drog a reactivităţii celulare faţă de anumite droguri (anestezice, barbiturice). “ Un aspect deosebit al toleranţei metabolice încrucişate îl reprezintă toleranţa faţă de alcool ce apare la bolnavii trataţi timp îndelungat ‘cű bárbitüricei tolerantă ce 's-a explícát prin creşterea a Icoo Ide hidrogenatei hepatice şi me-tabolîzarea etanolul ui prin sistemele oxidârtive microzomale. De asemenea tratamentul îndelungat cu Tolbutamidă determină o toleranţă metabolică încrucişată la alcool. Rezultă că substanţele ce se metabolizează prin sistemul microzomal hepatic conduc la toleranţa métából ică la alcooi în ti mp ce subslânţete cu acţiune sinergică cu alcoolul conduc Ia o toleranţă ccîulară. Toleranţa încrucişată poate Conduce la apariţia unor efecte sineVgice crescute. Dependenţa încrucişată constituie un avantaj terapeutic, în sensul că un drog poate fi folosit pentru combaterea sindromului de abstinenţă, în perioada de sevraj, a drogului cu care prezintă acest fenomen. Astfel, toate substanţele avînd toleranţă încrucişată faţă de alcool pot fi folosite în combaterea sindromului de abstinenţă la alcool, şi invers. 358. TOLHART(M) Germania - DCI Aie-fenesin • Tranchilizant, derivat de glicerol TOtÍEROL Elveţia — DCI Miánserin • Anti depresive timoleptice, derivaţi dibenzazepinici de tip 1,2.3,4,10.14b-hexahidro- 2-metildibenzo,/c,f/-pirozmo/1 2-a/azepină, indicate în depresii de orice forma, şi intensitate cu menţiunea că in cele nevrotice poate apărea în primele zile somnolenţă. Trebuie administrat cu prudenţă Ia vîrstnici şi în epilepsie. Nu are antidot cunoscut, fapt important pentru intoxicaţii de diferite etioîogii. Tomescu Petre ; Tomodensiometrie (Scannografie) TÖM/597 362. TOM ESCU Petre Ştefan (1890-1977) • Psihiatru român, clinician de elită, profesor de DSihtatrie (1934), organizator de excepţie, director a! Spitalului Central şi ministru al sănătătu (1941). Spre cinstea sa, a organizat manifestările prilejuite de sărbătorirea „Centenarului Psihiatriei Româneşti" (1938). Su-mumul calităţilor sale nu îl va salva de la plata tributului amestecului politicului în medicină. 363. TOMODENSIOMETRIE (SCANNOGRAFIE) (cf. gr. tome „secţiunew ; lat. densus „dens" ; gr. metrón „a măsura") —* sin. TOMOGRAFIE AXIALĂ TRANSVERSALĂ • Tehnică radiologică de explorare a sistemului nervos central, pusă la punct de HOUNSFIELD şi AMBROSE în 1972 — 1973. Pentru această realizare HOUNSFIELD a primit premiul Nobel în 1979. Metoda permite vizualizarea în planuri succesive a unei secţiuni axiale transversale a creierului, pe baza analizei „punct cu punct" a zonei explorate. Examenul tomodensio-metric este anodin. Riscul radiologie este slab {asemănător celui al unei radiografii pulmonare), dar nu de neglijat la femeia însărcinată şi în cazul examenelor frecvente, repetate, mai cu seamă la copii. Alergia la produse iodate implică precauţiile obişnuite. Examenul necesită colaborare din partea pacientului, în sensul păstrării unei imobiliţăţi absolute (aproximativ un minut), obligatorie pentru fiecare imagine. O premedicaţie asemănătoare unei anestezii generale este, adesea necesară la copil, la demenţi sau la confuzionali. Tehnica de lucru constă în rotârea tubului radio-gen în jurul capului pacientului. Tubul radio-gen baleiază late r o-late ral şi impresionează un cristal detector care are rol de clişeu în ■examenul radiologie uzual. Cristalul, după foto multipli care şi conversie, transmite semnalul unui computer. Informaţia primită de acesta este prelucrată, contrastul fiind amplificat automat şi, tot prin conversie, ajunge la un video-monitor care o poate fixa pe bandă magnetică sau o poate transfera — pe principiul polaroid — unei hîrtii fotosensibile. Se utilizează astfel principiul diferenţelor de densitate şi absorbţie în strat subţire (secţiune tomografică). Reconstrucţia imaginii se poate face matematic, în termeni de densitate (cifre pe matrice), sau poate fi convertită în imagine TV (GOWLER şi MOSELY). Se apreciază că în organism există patru tipuri de ţesuturi cu grade distincte de absorbţie : osul, părţite moi cu excepţia ţesutului adipos, ţesutul adipos şi aerul. In funcţie de aceste grade, absorbţia se apreciază pe o scală de 1 000 de nuanţe (apa este fixată la zero şi coincide cu părţile moi, aerul —500 şi osul + 500). Sistemul nervos central prezintă opt nivele posibile de absorbţie, cuprinse între 0 şi 18 (lichidul cefalo-rahidian O ; sînge circulant -f-6 ; substanţa cenuşie -f-12 ; substanţă albă +18). In cadrul neuroradiologieî, indicaţiile acestei tehnici sînt nelimitate (tumori, accidente vasculare, hematoame, atrofie corticală, demielinizare leuconevraxitică). Aportul tomodensiometrie* este esenţial pentru psihiatru în toate cazurile în care există o suspiciune asupra unei patologii cerebrale organice. Contribuţia în diagnosticul tumorilor este semnificativă, cunoscut fiind caracterul uneori tardiv al sémnelor radiologi ce faţă de semnele clinice (mai cu seamă în crizele epileptice), în tumorile gliale şi cele metastatice. Lipsa modificărilor radio-“logice impune repetarea examenului după un interval de cîteva luni. Examenul tomodensiometrie a modificat unele concepţii asupra accidentelor: vasculare cerebrale, relevînd frecvenţa micilor hemoragii clasifi cate înai nte pri ntre a cci de nte le ischemice. Acestea din urmă se traduc printr-o hipodensitate care nu este vizibilă decît la cîteva zile dupâ accidentul neurologic. Complicaţiile vasculare ale hipertensiunii arteriale pot fi vizibile numai atunci cînd au dimensiuni mari. Prezenţa sîngelui este uşor de identificat în prima zi a hemoragiei dacă este intraparen-chimatoasă sau su barahnoi diană. He mato mul subdural cronic este uşor de identificat sub aspectul unei hipodensităţi pericerebrale. Totuşi, hematomul poate fi izodens în raport cu ţesutul cerebral. Atrag însă atenţia deplasarea masei cerebrale, compresiunea cavităţilor ventriculare şi ştergerea circumvoluţiunilor corticaîe. Hematomul sub-dural bilateral, capcană clasică în neurologie şi psihiatrie, este uşor identificat dacă este hipodens, dar poate fi de nerecunoscut dacă este izodens. Tomodensiometria este de asemenea determinantă pentru patologia traumatică sau infecţioasă, dar plăcile de demielinizare sînt evidenţiate într-un stadiu tardiv. Tomodensiometria a devenit un element important în diagnosticul demenţelor, a leziunilor expansive (hematoame subdurale, tumori frontale) care sînt evidenţiate cîteodată în-tîmplător, examenul fiind efectuat pentru confirmarea altor afecţiuni. Tomodensiometria este singurul examen, atraumatic care permite studiul cavităţilor intrare re brale şi aprecierea gradului de atrofie cerebrală şi/sau dilataţie ventriculară. în demenţele senile şi presenile creierul este atrofiat global, cu lărgirea circumvoluţiunilor cor-ticale şi a şanţurilor silviene şi interemisferice (atrofie corticală) şi este prezentă dilataţîa 598/TOM Tomodensiometrie (Scannografie) ventriculară (atrofie subcorticală). Predominanţa anterioară a atrofiei poate orienta către maladia lui Pick. Atrofia este de asemenea uşor de apreciat la nivelul cerebelului. Confirmarea caracterului patologie al unei atrofii este uneori dificilă: atrofia moderată este fiziologici la bătrîni, iar corelarea între imaginile de atrofie şi deteriorarea, intelectuală a bolnavilor nu este întotdeauna concludentă. Tomodensiometria este indispensabilă în diagnosticul hidrocefaliilor cu presiune normală a lichidului cefalo-rahidian. Există o dilatare importantă şi globală a sistemului ventricular interesînd ventriculul IV, dar invizibilă în hidrocefaliile noncomunicante, fără lărgirea circumvoluţiilor corticaîe. Prezenţa unei zone hipodense periventriculare semnalează o resorbţie transe pe n di mari a LCR, fiind foarte semnificativă pentru diagnostic. PRELUCRAREA PREGĂTITOARE A DATELOR DE MĂSURĂ Şl SISTEMUL DE COMANDĂ O PUPITRU DE SERVICIU Şl MIORI DE IEŞIRE..... MOHITOR III Oi _ PRELUCRAREA PREGĂTITOARE A DATELOR DE HAŞURA SELECTOR OE MEMORIE FILTRU .REPROIECTARE mmm ttmtm - i, wmimA ~mmt - Z REPREZENTAREA SCHEMATICĂ A UNEI INSTALAI» DE T0M06RAFIE AXIAI COMPUTERIZATĂ Tomodensiometria poate preciza diagnosticul unui număr de encefalopatii infantile, cazuri In care examenul este util şi pentru supravegherea evoluţiei afecţiunilor. Sechelele a-noxice cerebrale se traduc printr-o hipodensitate a substanţei albe. Sensibilitatea detectării calcificărilor (maladiile lui Bourneville, sindromul Fahr, sindromul Sturge-Weber-Krabbe) este de zece ori mai mare faţă ce cea obţinută prin radiografia craniană uzuală. In bolile demielinizante (Schilder, encefalopatia spongiformă, leucoencefalitele selero-zante subacuţe) există o hipodensitate difuză sau determinată de plăcile de substanţă albă. La alcoolici, în afară de atrofia cerebrală frecventă, însoţită sau nu de atrofie cerebe- loasa se constată uneori o hipodensitate centropontică de mieloliză sau modificări ale corpului calos în encefalopatia lui Marchiafava-Bignami. Rezultatele tomodensiometriei sînt incontestabile, excepţie facînd unele afecţiuni vasculare malformative şi acele modificări ale circulaţiei cerebrale pentru care arteriografia rămîne metoda de investigaţie cea mai Utilizată, în ceea; ce priveşte patologia psihiatrică, tomografia axială a permis, în afară de înlocuirea pneumoencefalografiei, identificarea unor tipuri de schizofrenii în care se evidenţiază o lărgire a ventriculilor cerebrali şi a şanţurilor corticaîe. Este de menţionat că la această grupă de schizofrenici, beneficiul terapiei neurolep- Tpmpmome ; Tomorug E.; Tombral **>>; lonitrofpbie TOM/599 tice este aproape nul. Unii autqri descriu şi imagini caracterizate prin reducerea densităţii în părţile anterioare ale emisferei dominante, H 364. TOMOMANIE (cf. gr. tome „tăietură” ; mania „nebunie") • Tendinţă patologică, pentru intervenţii chirurgicale nej ustifi cate, pre-ze ntă ia "drzar mo rti Ci, u n de poate * î m brăca şi un caracter demonstrativ (isterici), la Subiecţii cu acuze ce nestopate pe un fundal nevrotic sau psihotic, subiecţii hipocondriaci, rezultat a! unor. idei delirante. M. PA, urmărind un lot de 1 000 de nevrotici, constată prezenţa apendicectomiei la 27 % dintre aceştia. Tomo-mania nu trebuie confundată cu tendinţa pentru intervenţii chirurgicale nejustificate manifestată de unii chirurgi. 365. TOMORUG Epamlnonda (T901 -1977) • Psihiatru român. A absolvit Facultatea de medicină din Bucureşti în 1992, lucrînd, la începutul activităţii sale, ca intern şi apoi ca medic secundar cu profesorul PARHON. După înfiinţarea Institutului de endocrinologie a condus secţia de endocrinopsihiatrie a Spitalului Gh. Marinescu, unde a activat pînă în 1,969. Această orientare, precum şi psihiatria judiciară au reprezentat direcţiile prin-cipaţe în care a desfăşurat o neobosită activitate materializată în sute de lucrări ştiinţifice, publicate în ţară şi străinătate. „Este psihiatrul, roman care a fost cel mai frecvent citat în lucrările ştiinţifice din străinătate) (T. VLAD). Este unul din întemeietorii psihiatriei judiciare româneşti. 366. TONAFAZIE (cf. gr. tonus „tensiune" 1 a- prefix privativ ; phasis „vorbire") • Tulburare datorată leziunilor cerebrale, constînd în pierderea capacităţii subiectului de a-şi aminti melodii (arii). (-* AMUZIE). 367. TONDÉRON ; KERAUNOFOBlE(F). , 371. TONOBRON(M) Grecia - DCI Clor-mezanona • Miorelaxant cu valenţe anxiolitice, de tip 2-(p-clorfenil)tetrahidro-3-metiI-4H-1,3-tiazin-4-onă 1, 1-dioxid ; este considerat drept primul miorelaxânt adevărat, fiind indicat în nevroze motorii (crampe musculare, ţorti-coljs, spasme musculare) ; acţiunea anxiolitică ! este complementară. Nu are practic contraindicaţii. 372. TONOFIT(M) Spania - DCI Sulpir/d m Neuroleptic incisiv, derivat benzafnidic de tip N-/(1 -eti I.-2-pi roii di ni l)meti 1/-5- sulfamoi l - 0 - ă - nisamidă, cu certe valenţe anti depresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile neurolepticelor incisive (endogenii), fiind în acelaşi timp util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihoso-matice. Efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive pentru dozele mari. Se poate administra fără Rauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 373. TONOQU1L(MC> Elveţia, Germania • Produs terapeutic conţinînd două. medicamente tipizate cu acţiune diferită, dar care se complementează : • THIOPROPAZAT(M) - neuroleptic, derivat fenotiazinic; • CLOFENClCLAN(M) — nooanaleptic, derivat dimetilamînoetanolic. Are acţiune sedativ-anxiolitică. 374. TONUM(M) Italia — DCI Propranotol • Psihotrop betablocant, derivat propanolic de ti p 1 -(i so propi lami no)-3-(1 -nafti loxi)-2-propa- nol, cu acţiune anxiolitică şi cu valenţe psiho- jűBQ/TöN Tónus ; lonus éfectív , Tonuvitat ; Topagnozie ; Topica stimulente: şi adrenoíitice. Nu duce ía dependenţa* nu se asociază cu IMAO -> BETABLOCANTE. 375. TONUS (cf. gr. tonos „tensiune") • Stare permanentă de tensiune a musculaturii striate (tonus muscular), indispensabilă activităţii motorii a organismului. Tonusul este cel care asigură postura organismului şi adaptarea ellrTfuneţie de planul mişcării voluntare elaborat la nivel cortical. Este în permanenţă corelat cu nivelul de vigilenţa corticală, reduci ndu-se conside rabil i n ti mp u I somn ului ; acest tip a’e contracţie musculară asigură în acelaşi timp succesiunea diferitelor faze de execuţie ale gestului. MEYER descrie tonusul de postură, tonusul de fond şi de expresie. Toate aceste tipuri de contracţie tonică au la bază nivelul medular de control (reflexul miotatic), la rîndul lui supus influenţelor centrilor nervoşi superiori prin intermediul sistemului extrapiramidai. j Explorarea tonusului muscular este o componentă importantă a examenului neurologic. Această explorare urmăreşte studiul tuturor tipurilor de tonus (de repaus, de postură, de mişcare), variantele patologice fiind reprezentate de reducerea (hipotonie) sau exagerarea lui (hipertonie). Hipotonia, caracteristică a-fecţiunilor neurologice şi, uneori, simulată fără succes în afecţiuni psihiatrice, este caracterizată prin aspectul flasc musculaturii şi amploare exagerată a mişcărilor pasive^ Hipertónia, caracterizată prin rigiditate şi reducerea considerabilă a amplitudinii de mişcare, apare în neurologie, prin leziuni ale căilor piramidale şi extrapiramidale, şi în psihiatrie, prirt interferenţe între fiziologia acestor căi şi terapia neuroleptică. Prin extensie, termenul de tonus este utilizai în psihiatrie şi pentru a desemna încărcătura emoţională şi afectivă a psihicului. Reducerea lui este caracteristică stărilor deterio-rative, iar amplificarea — atingînd uneori intensitatea maximă — este caracteristică tulburărilor de tip maniacal. 376. TONUS AFECTIV • Stare bazală şi permanentă de uşoară tensiune psihică, cu o anumită coloratură afectivă (tristeţe, apatie, indiferenţă, stare veselă, euforică, expansivă etc.), existentă la fiecare individ în lipsa intervenţiei unor stimuli specifici. Pentru această stare de bază, KRETSCHMER utilizează noţiunea de holotirriie, distinctă de catatimie, care presupune schimbarea afectivă a conţinuturi lor psihice. Tonusul afectiv se circumscrie ca o importantă componentă a problematicii temperamentului şi caracterului. în toate afecţiunile psihice, tonusul afectiv prezintă distorsionări sau oscilaţii de intensitati variabile. 377. TONUVITAL(MC) Franţa • Produs terapeutic conţinînd două medicamente tipizate, cu acţiune diferită dar complementară : • DEANOL BITARTRAT(M) - nooanalep-tic, derivat metilaminoetanolic,; , • ACID RIBONUCLEIC ~ acid nucleic. Are acţiune psihostimulatorie. 378. TOP-/TOPO- (cf. gr. topos „loc") m Element de compunere care introduce semnificaţia de localizare, loc, regiune. 379. TOPAGNOZIE (cf. top(o)- ; gr. q-, prefix privativ ; gnosis „cunoaştere") • Pierderea capacităţii de a localiza senzaţiile tactile. Sub formă de TfpseudotopagnoZie“ apare în multiple tulburări pitiatice. 380. TOPALGIE (cf. top(o)- ; gr. algos „durere") • Localizarea strictă şi precisă a unei senzaţii dureroase. 381. TOPECTOMIE (cf. top(o)- ; gr. ektome \.excizie“) * Metodă psi hochirurgi cală constînd în deschiderea largă a craniului, cu excizia unor blocuri de substanţă cerebrală la nivelul lobului frontal, inclusiv ariile 9 şi 10 Brodmann. Procesul, a fost imaginat de P. PCOL (1949) şi prezentat într-o variantă îmbunătăţită de Le BEAU (197737 în care i ntervenţia bi laterală ar fi fost mai selectivă. Le BEAU afirmă rezultate foarte bune şi' tulburări de personalitate mai puţin marcate decît în cazul altor tehnici. Opinia lui rămîne singulară, deoarece alţi autori găsesc o patologie mult mai amplă după această intervenţie : accese epileptice frecvente, extroversie marcată, deficite neurologice, tulburări de personalitate imprevizibile. 382. TOPICĂ (cf. gr. topos) • Termenul Se referă la diferenţierile iui FREUD asupra aparatului psihic, aparat compus din mai multe subsisteme cu funcţiuni diferite, între care există anumite raporturi de ordine, ceea ce permite o reprezentare spaţială a lor. Contextul ştiinţific în care a apărut ipoteza lui FREUD asupra unei topici psihice l-au reprezentat : teoria anatomo-fiziologică a localizărilor cere braleconsiderată ca insuficientă, pentru că tiu oferă explicaţii funcţionale (observaţiile lui FREUD în domeniul, psihopatologiei îl conduc la descoperirea inconştientului şi la faptul că inconştientul est.e şi el organizat — amintiri, reprezentări care se grupează în Topofgbie (F); Topognozie ; Topografognozie ; Topologie TÖP/6öl jurul unui „nucleu patogen"); ipoteza (datorată fui BREUER) conform căreia diferenţierea aparatului psihic în subsisteme are o semnificaţie funcţională ; studiul şi analiza viselor, visele nefiind o prelungire a vieţii psihice conştiente, ci o altfel, de manifestare a vieţii psihice. • Pri ma s topica fre udiana cUsti nge trei sisteme : Inconştient, Preconştient şi Conştient — fiecare avînd funcţii, procese, energie de investire şi conţinuturi reprezentative ; între ele se plasează cenzurile care împiedică trecerea de la un sistem la altul. Din punct de vedere dinamic, sistemele se află în conflict unele cu altele. Originea diferenţierii topice are, după FREUD, un aspect biologic (diferenţierea progresivă a instanţelor pornind de ia un sistem iniţial, inconştient cu rădăcini în biologie) ; pe de altă parte, la baza inconştientului ar sta procesul (operaţia) de refulare, şi anume, un prim timp al ei, refularea originară (primitivă). • A doua topică a lui FREUD (după 1920) diferenţiază trei instanţe ale psihismului : Şinele, Eul, Supraeul (-> ID, EU, SUPRAEU). O idee semnificativă în acest sens este aceea legata de importanţa identificărilor în dezvoltarea/formarea personalităţii şi a consecinţelor (formaţiunilor) rezultate (imagine de sine, idealuri, instanţe critice), intre cele trei instanţe există diferite relaţii ; de asemenea, în cadrul fiecăreia dintre ele pot exista formaţiuni specifice, subinstanţe (Eul ideal, Idealul. Eului). in această a doua topică, ideea de localizare (în sens fizic) se estompează ; practic sistemele se comporta între ele ca persoane independente în interiorul aceleiaşi persoane. Astfel, teoria potrivit căreia aparatul psihic este alcătuit din trei instanţe diferite trimite „la un mod fantasmatic în care subiectul, se concepe şi se construieşte4* (LAPLANCHE şi PONTALIS). fn diferitele boli psihice, mecanismele de formare a simptomelor şi simptomele în sine sînt expresia funcţionării acestor instanţe, expresia conflictelor dintre ele (în special Ia nevrotici). Simptomul reprezintă ^ eşecurile Eului în relaţia sa cu realitatea. In terapia analitică, prognosticul este mai favorabil cînd conflictul se produce între Eu şi Supraeu. Tratamentul analitic este mult mai dificil în cazurile în care procesul patologic implică o intensă luptă â Eului împotriva instinctelor; Eul ameninţat de Sine manifestă défense foarte puternice (este cazul puseelor psihotiee şi al procesului psihotic în genere) ; conştientizarea conţinuturilor Sinelui are eficienţă terapeutică, dar această conştientizare trebuie să fie foarte lentă întrucît, dacă ea suprimă brusc defensele, procesul morbid se poate amplifica prin slăbirea Eului. - 383. TOPOFOBIE(F) (cf. topo- ; gh phobos „frică") • Frică intensă resimţită de un subiect faţă de un anume loc, motivată uneori printr-o trăire anterioară neplăcută pe care individul a avut-o în acel loc. Reactualizarea trăirii afective determină subiectul4 să evite contactul cu locul respectiv. Alteori motivaţia evitării şi fricii faţă de un anume loc nu este conştientizată. Topofobia apare în nevrozele obsesive şi anxioase, stări depresive, psihastenie, schizofrenie, isterie. 384. TOPOGNOZIE (cf. topo- ; gr. gnosis „cunoaştere") • Modalitate a " sensibilităţii epicritice, care face posibilă localizarea exactă a senzaţiei în spaţiu. Esté provocată de stimuli fără caracter nociceptiv, cu rezonanţă afectivă minimă. 385. TOPOGRAFOGNOZIE (cf. topo-; gr. graphein „a scrie" ; gnosis) m Deficienţă din grupa agnoziilor constructive, constînd în incapacitatea subiectului de a localiza un detaliu sau de a se orienta pe un plan care reprezintă propria sa locuinţă sau alt. spaţiu familiar . 386. TOPOLOGIE (cf. topo- ; gr. logos „cuvînt, discurs“) • Ramură a geometriei care studiază aspectele calitative ale structurilor spaţiale. Pornind de la acest concept, LEWIN caracterizează un model psihologic dinamic de tip spaţial şi vectorial. 387. TOPONIMIE (cf. topo-; gr. o nyma „nume") ® Nomenclatură care ţine seama de criteriul topic sau regional, în opoziţie cu organonomia care utilizează criteriul anatomic. Astfel, în psihiatrie , simptomele senzi- 602/ÎC3P Topţqlffi ; TorecanZ**; TorpHIage ; Torpoare ; Torsiune distonicâ tiv-motorii isterice, nerespectînd focalizările organice .stricte, au căpătat denumiri sugeri nd regiunea afectată (de exemplu : anestezia „în mănuşă", „în şosetă" etc.). 388* TOPRAL(M) Iugoslavia — DCI Sulpirid m Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1reti l-2-pi roti dini l)metil/-5-su tfamoil-0-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii), fiind în acelaşi timp util în combaterea impulsi uni lor obse-siv-compulslve şi în afecţiuni psihosomatice. Efectele secundare sînt comune cu cele ale NL incisive pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză dé 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie si epilepsie. 389. TORA(M) SUA - DCI Fentermina • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip a, a-dimetitfenetilamină, cu efecte simpatico-mimetice şi anorexigene, utilizat şi în combaterea obezităţii secundare curei îndelungate cu NL PSÎJHOSTIMULENTE, 390. TORECAN(M) Anglia, Belgia, Danemarcă, Elveţia, Franţa, Italia, Germania, România, SUA, Ungaria —'D'CI Tietiiperazina • ch2 I £' r-\ Cfy-Cty-N J-CH3 Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de ti p 2-(eti Iti o)-10-/3-(4-met i 1-1 -pi pe razi ni I) pro-pil/-fenotiazină, cu valenţe7 antiemetice şi anti-vertiginoase, indicat în tratamentul cefaleelor rebele. Nu se administrează sub vîrsta de 15 ani. 391. TORESTEN(M) Japonia - DCI T/et/7-piperazinö • Neuroleptic sedativ, derivat sin. fenotiazinic —¥ TORECAN<¥) Anglia,România. 392. TORPID (cf. lat. torpldus „amorţit, toropit") • Atribut asociat unui fenomen patologic care nu evoluează nici sf>re agravare» nrci spre ameliorare spontană, fn psihiatrie caracterizează un anumit tip de lentoare ideâ-tivă asociată cu obtuzia conştiinţei (-» ‘CONŞTIINŢĂ — tulburări). ! 393. TORPILLAGE (cf. fr. torpillage) • Procedeu terapeutic constînd în utilizarea unor curenţi faradici în scopul întăririi terapiei sugestive (sugestie „activă"). Domeniul de eîecţie al aplicării acestei metode îi reprezintă crizele isterice cu manifestări motorii. Curenţii faradici se aplică în regiunile musculare „paralizate", concomitent cu alte procedee sugestive. 394. TORPOARE (cf. lat. torpor „amorţire, toropeală") • Tulburare de conştiinţă caracterizată prin diminuarea lucidităţii ; se manifestă prin lentoarea proceselor ideát ive, lipsa productivităţii, bradikinezie, hipobulie, reducerea marcată a participării afective, uşoară dezorientare temporo-spaţială, stare de somnolenţă. Se întîlneşt.e în sindroame confuzionale de diverse étiologii, disfuncţii ale trunchiului cerebral, sindromul de impregnare neuroleptică, în nevroza instituţională (BAR-TON), psihoze toxiinfecţioase, hipotiroidie, convalescenţa unor boli somatice grave. 395. TORSIUNE DISTONIC (cf. lat. ... tors/o „a întoarce, a răsuci") • Apariţia intermitentă sau continuă a unor mişcări şi posturi diştonice, de etiologii diverse. Torsiunea dis-tonică poate fi privită ca sindrom în cadrul unor afecţiuni cum ar fi anoxia perinatală şi traumatismele craníocerebrale la copil, tumorile cerebrale, encefalitele, afecţiunile nu-cleilor bazali la adult sau ca o afecţiune de sine stătătoare. Cînd afecţiunea care produce sindromul are o evoluţie de tip progresiv, contracţia spastică poate deveni constantă, afectînd un hemicorp care ia o postură dis-tonică. Odihna şi relaxarea intelectuală diminuează intensitatea spasmului distonic (fără să modifice postura, care rămîne fixă) iar disconfortul fizic-mintal sau tentativa de a face mişcări accentuează tonusul. Dintre circumstanţele care produc torsiune distonică unilaterală, pot fi menţionate traumatismele craniene, intervenţiile ne u rochi-rurgicale, tumorile cerebrale, medicaţia neuroleptică ; şi alte produse pot provoca o reacţie distonică acută : diazoxidul, metoclopramida, L-dopa (la parkinsonieni), difenilhidantoina. Sindromul de torsiune distonică mai poate fi întîlnit într-o serie de afecţiuni degenera- Torticolis : nevralgic, neurologic, psihic, osós, ocular t OR/603 tive ale sistemului nervos : ataxia Friedrich, coreea Huntington, boala Hallerworden-Spatz, boala* WiIson etc. Criteriile de diagnostic pent.ru boala pro-priu-zisă au fost stabilite de MARSDEN şi colab,. (1975) : , •mişcări şi posturi tipice distonice ; • dezvoltare peri natală normală ; • absenţa administrării oricărui drog care ar putea produce sindromul ; • absenţa oricărei boli în care sindromul „poate apărea ; • absenţa oricăror alte semne neurologice ; • absenţa oricăror modificări ale probelor de laborator, inclusiv a cupr.emiei. Unii autori au sugerat că în cazul bolii cu debut în copilărie ar fi vorba de o afecţiune ereditară sau genetică. 396. TORTICOLIS (cf. lat. tortus „răsucit" ; collum „gît“) - sin. LATEROCOLIS ; LOXIA • Atitudine vicioasă a capului, constînd în torsiunea gîtului datorită contracţiei muşchiului sternocleidomastoidian, asociata uneori cu contracţia muşchilor trapez sau splenius. Rezultă o înclinare permanentă laterală a capului şi o uşoară flexie a acestuia. Etiologia torticolisului este multifactorială: osteoartrogenetică (malformaţii congenitale ale coloanei cervicale), oculară, nervoasă, contracturi musculare dureroase le. Difi punct de vedere clinic se descriu două forme de torticolis: congenital şi dobîndit. Torticolisul congenital se instalează încă din viaţa intrauterină, dar apare clinic după un interval de latenţă faţă de momentul naşterii. In determinismul său intervin cauze diverse : • osoase (defect congenital al apofizei odontoide ; defect de fuziune a apofizei odontoide la corpul axisului ; anomalii congenitale ale vertebrelor cervicale — hemivertebre, sindrom Klippel-Feil; diformitatea Sprengel — „scapula ridicată"); • ligamentare (absenţa congenitală a ligamentului transvers, care determină tulburări sau dislocaţii ale vertebrelor, cervicale Q — C2) ; • musculare (ruptura traumatică sau he-matomul muşchiului sternocleidomastoidian, după manevre obstetricale, aplicare de forceps, de unde şi denumirea de torticQlis obstetrica!) Torticolisul dobîndit se prezintă, la sugar, sub două forme : • torticolis paroxistic (sindromul Snyder), întîlnit la sugari între 2—8 luni, sub forma unor atacuri repetate de torti- colis cu rotaţie, asociat cu vărsături, vertij şi nistagmus, avînd durata între 10 minute şi 14 zile ; • „spasmus nutans", cu debut între 4— 12 luni, caracterizat prin înclinarea capului, nistagmus şi vindecare spontana în jurul vîrstei de trei ani. La copilul mare şi la adult, tortteolisul dobîndit cuprinde următoarele forme: • torticolisul infecţios, de natură viro- tică — sindromul (torticolisul) Griset, determinat de celulita para vertebrala (este dureros şi febril) şi microbiană (adenită cervicală supurată) ; • torticolisul nevralgic, determinat de con-tacttira antal gi că a muşchi lor gîtului, în cazul unei hiperalgezii de vecinătate (nevralgie occipitală, dentară, artrită cervicală etc.) ; • torticolisul neurologic, în tumorile de fosă cerebrală poşterioară, constituie o poziţie compensatoare pentru scurgerea lichidului cefalo-rahidian din ventriculul IV în cisternele din vecinătate ; în tumorile măduvei cervicale, în care acesta reprezintă un semn de compresie medulară şi a nervilor spinali ; torticolis paralitic, consecutiv paraliziei sau atrofiei muşchilor dintr-o parte a gîtului şi acţiunii antagoniştilor acestora ; tortlco-lisul determinat de tratamentul îndelungat cu neuroleptice ; torticolisul determinat de distonia musculorum defor-raans ; • torticolisul psihic (GRASSET), spasmodic, mintal (BRISSAUD-MEIGE), care constă în rotarea şi înclinarea permanentă său intermitentă a capului, datorită unei contracturi tonice unilaterale sau cloni ce a muşchilor gîtului ‘/poate constitui sechela unei encefalite epidemice sa.u unul dintre simptomele parkinsonismului ptost-encefaliţic, iar în unele cazuri se poate prezenta ca o tulburare funcţională apărînd la persoane cu comportament psihopatie ; • torticolisul osos, în luxaţia traumatică atlas-axis şi în artrita reumatoidă cu localizare cervicală ? • torticolisul ocular — poziţie compensatorie a copiilor cu diplopie, care apare în nistagmusul congenital sau strabismul paralitic ; • torticolisul auricular Géllé — contractură iritat*vă. a muşchiului sternocleidomastoidian, provocată de o afecţiune a urechii. 604/TÖR Toruan (M>; Torydanol(M>; Totalitate ; Totem Torticolisul congenital la sugar se tratează eficient prin masaj ; formele persistente şi recurente necesită uneori secţionarea muşchiului sternocleidomastoidian, pentru a .preveni deformările osoase. în formele dobîndite, tratamentul se adresează cauzei (medicamentos, chirurgical etc.). 397. TOTO ANW Spania __ DCI Doxepfn • Anti de presi v ti mo le pt ic, de r i vat di be nzo xe pi ni c de tip N, N-di metil di be nz/b.eyoxe pin-A ll(6H),Y propilamina, cu acţiune anxiolitică şî antidepresivă medie. Nu se asociază cu produşi IMAO. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DOXEPIN sindrom - sin. LEN-TIGINOZĂ CENTROFACIALĂ NEUROD1S-TROFICĂ • Sindrom cu etiopatogenie încă nu deplin lămurită, rar întîlnit în praqttica medicală. Are caracter eredo-famîliat şi apare cu frecvenţă maximă la vîrsta copilului mic. Descr i s în an uf 1941 de TOURAINE, se caracterizează prin-lentiginoză, tulburări neuro-psihice şi malformaţii osoase diverse. Localizată la nîvetul feţei, lentiginoza se manifestă prin pigmentaţia intensă a buzelor, a nasului, a mucoaselor jugale şi a pomeţilor (mai intens perioral) ; faţa pare cernută cu o mulţime de pete metanice. Mai rar, pigmentaţia se poate localiza pe conjunctiva palpebrală, pe gît, pe urechi, periombilical şi în regiunea anorectală ; excepţional, poate afecta şi conjunctiva bulbară, irisul sau chiar fundul de ochi. Pigmentaţia manifestă cu timpul tendinţa spre decolorare. Tulburările neuropshice constau în epilepsie, hemipareză şi oligofrenie. Dintre anomaliile osoase, cele mai frecvente sînt : bolta palatină ogivală, deformaţii ale coloanei ver-tfjbrale, torace înfundat, absenţa apendice lui xiifold etc.. Originea tulburărilor, pigmentare ar putea consta într-o alterare enzimatică care perturbă reacţiile complexe şi care începe de la tiroxină pentru a ajunge la melanină. Evoluţia şi prognosticul sînt rezervate, datorită tulburărilor neuropsihice şi posibilelor complicaţii. Nu există tratament etioldgic. Toxic i medicamentos ; profesional, accidental; Toxic de alertâ TÖX/607 404. TOXI-/TOXICO- (cf. gr. taxikon „otravă") • Element de compunere, care introduce semnificaţia de toxic, otrăvitor, dăunător. 40Ş.TOXIC (cf. gr. toxikon) — sin. OTRAVĂ • Substanţă cu efect nociv care introdusă în organism (voluntar sau invo** luntar), într-o anumită cantitate, perturba m • mod grav funcţiile vitale ale acestuia, fie prin acţiunea asupra centrilor nervoşi reglatori, fie prin acţiunea distructivă directă asupra ţesuturilor, determinînd o stare de boală — intoxicaţie, care poate fi fatală (-♦INTOXICAŢIE). Caracterul toxic al unor substanţe este cunoscut din vechime de către majoritatea civilizaţiilor (otrăvurile din anumite ciuperci, veninul şerpilor, extractele de mac şi Peyotl, alcoolul etc.) ; astfel de substanţe încep să fie studiate însă mai temeinic odată cu dezvoltarea sintezelor chimice : haşişul (Horeau de TOURS, 1945), opiul (DUPOUY, 1912), cocaina (MAYER, 192Ő), cloralul (CLÉRAM-BAULT, 1909), atebrina (FAVRE, 1949), peyotl şi mescalina (ROUYER, 1927 ; ^ BERINGER, 1927 ; ALLAIX, 1935), ergotamina din secară cornută şi diamina acidului lisergic (LSD) — STOLL, 1927; DELAY şi BENDA, 1958 etc. Acţionînd asupra sistemului nervos central, prin mecanisme specifice sau nespecifice (PORQT),toxicele determină tulburări psihice de intensitate şi gravitate variabilă, în'funcţie de produsul respectiv şi de terenul subiectului. Mecanismele specifice implică fie interrelaţia substanţei cu un sistem neuronal particular, fie eliberarea mediatorului chimic al sistemului, fie acţiune agonistă sau antagonistă la nivelul receptorilor. Anti coli nergi ce le centrale (atropină, antiparkinsoniene de sinteză) blochează receptorii colinergici muscarînici cerebrali, anti coli neste razi ce le inhibînd metabolismul ace-tilcoí*neî prin acumularea acesteia la nivelul receptorilor colinergici ; IMAO acţionează prin creşterea concentraţiilor cerebrale de cate-colamină şi serotonină. Medicamentele de tip levodopa, bromcriptină sau amfetamina stimulează direct sau indirect receptorii dopaminergici cerebrali, in timp ce neurolepticele îi blochează. LSD are proprietatea de a acţiona simultan asupra sistemelor neuronale serotoninergice şi catecolaminergice. Mecanismele nespecifice prin <^re stibstatrţele toxice acţionează asupra SNC sînt reprezentate de modificarea excitabilităţii neuronale la nivelul diferitelor structuri ale acestuia, facilitată de üposolubilitatea pe care o reprezintă majoritatea toxicelor volatile (solvenţi, anestezice generale). Diminuarea funcţiei sistemelor neuronale inhibitorii ar putea fî una din explicaţiile efectului de stimulare în faza iniţială a intoxicaţiei. Fenomenele de hipoxie, anoxie cerebrală, ischemie, dezechilibru ionic sau metabolic pot fi la fel de bine incriminate în unele intoxicaţii, inclusiv cele cu-substanţe psihotrope. ţ Clasificarea substanţelor toxice generatoare de tulburări psihotiee, a!căror prototip este sindromul confuzional (-«TOXICE — psihoze), ar putea fi următoarea (după H. EY, modificat) : • toxice generatoare de toxicomanie — alcool, derivaţi de opiu (haşiş, mari-huana, heroină), halucinogene (LSD 25, mescalină, psilocibină), cocaină, eter ; • toxice alimentare — ciuperci (a mani ta muscarina), alcaloizi de ergotamină ; • toxice medicamentoase — barbiturice, solanacee (atropină, hiosciamină, salici-laţi), antimalarice,săruri de aur, strepto-micină, kanamicină, cortizon, hormon adenocorticotrop (ACTH), izoniazidă, cloramfenicol, cicloserina, hemineurină, L-dopa, tranchilizante, amfetanime, anorexigene ; • toxice profesionale sau accidentale — monoxidul de carbon, plumbul, mercurul şi compuşii lor, arsenicul, benzolul, clo-rura şi bromura de metil (din extinctoarele de incendiu), tetraclorura de carbon, tetracloretanul, sulfura de carbon (în industria mătăsii artificiale, a cauciucului, a răşinilor), insecticidele orga nofo sfori ce. 406. TOXIC DE ALERT S) sindrom • Fază prodromală a sindromului neuroleptic malign, constînd în : tulburări de vigilitate, deteriorarea stării generale, exagerarea semnelor de impregnare neuroleptică (aşa-numitul „bolnav manechin"), alterări difuze ale EEG. Apariţia febrei este momentul în care trecerea către sindromul neuroleptic malign se poate face în cîteva ore, în absenţa unor. măsuri energice. 6Q8/TOX Toxice — psihoze ; Toxico fobie ; Toxicohenie ; Toxicomanie 407. TOXICE — psihoze • Tulburări de intensitate psihotică, antren înd de cele mai multe ori modificarea stării de conştiinţă, de tipul delirului acut şi subacut (delir, halucinaţii), agitaţie, crize convulsive, stupoare sau comă apărute ca urmare a acţiunii unei substanţe toxice TOXIC). Elexnentut clinic central este reprezentat de sindromul confuzional (RÉGIS, EY, POROT), în care sînt implicate deseori aspecte onirice. Alţi autori descriu, pe lîngă tab(ouI confuzo-oniric, tulburări în sfera afectiv-comporta-mentală (pseudoeuforie, cu agitaţie şi agresivitate, anxietate şi tristeţe pe fondul unei hipoactivităţi kleomotorii în care raptusul sui-cidar nu este exclus), episoade psihotice acute (bufee delirante), în tabloul cărora apar într-un mod variabil .fenomene de derealizare-fdeperso-nalizare, halucinaţii vizuale,automatism mintal, idei de persecuţie, de posesiune, misionarism •etc. 1 Unele toxice (alcool, cocaină, amfetamină, cortizon, cicloserină, haşiş) produc, în faza de debut a intoxicaţiei (beţia acută), un tablou clinic care sugerează episodul maniacal. Prodromul acestor stări poate fi constituit din tulburări psihice minore care pot determina erori în formularea unui djagnostic etiologic corect : cefalee, ameţeli, astenie fizică şi psihică, scăderea Iibidoului şi a randamentului generat, tulburări de memorie, dificultăţi de relaţiohar é sóciaIa, tulburări de somn (inversarea ritmului somn-veghe, coşmaruri). 408. TOXICOFOBlE/TOXOFOBIE/TOXIFO- BIE(I,) (cf. toxico- ; gr. phobos „frică") • Teamă patologică de substanţe otrăvitoare, care are caracterul unei fobii atunci cînd apare nejustificat şi nlemotivat (psihastenie, hipocon-drre, nevroze obsesivo-fobice) saCi capătă o motivaţie delirantă în delirul de otrăvire al deliranţilor cronici. 409. TOXICOFRENIE (cf . toxico- ; gr. phren „spirit") • Termen mai vechi, avînd astăzi o circulaţie redusă, folosit pentru a desemna tabloul clinic al unei schizofrenii la care se asociază un delir acut de origine toxică (alcool, supradozare de psihotrope etc.). 410. TOXICOMANIE (cf. toxico- ; gr. mania „nebunie") • Considerată a fi una dintre principalele prob lemé medicale, dar şi sociale, toxicomania reprezintă o farmacodepândenţă (OMS), concretizată într-o anumită stare psiho-fizică rezultată din consumul repetat şi pe o perioadă variabilă a unei substanţe toxice cu care un individ a venit în contact, iniţial fie accidental, fie în scop analgetic, fie voluntar, în dorinţa găsirii unui refugiu în faţa problemelor existenţialei Acest consum antrenează apariţia unei necesităţi tiranice,, care conduce la dependenţă şi toleranţă şi care atrage inevitabil apariţia unei simptomatologii de sevraj la întreruperea drogului. ; > Toxicomania este o stare de intoxicaţie cronică. 4n 1965, Comitettri de Experţr at OMS au propus'înlocuirea termenului de toxicomanie prin cel de „dependenţă faţă de drog", pentru a sugera astfel caracteristica stării psihice, fizice sau psihofizice rezultată în urma absorbţiei continue sau repetată periodic a unuia sau mai multor droguri. Su bstan te le c u poţenţiaL to xi co manogen determina, in urma consumării lor, apariţia unei adaptăriV a organismului [a drog, adaptare tradusă prin toleranţă (creşterea dozei pentru obţinereâ apeluiaşi efect) si printr-ó şţare de necesitate imperioasă de a. consuma drogul. întreruperea bruscă a acestui consum determina apariţia unei simptomatologii psihofizice grave —* starea de sevraj. Toxicomania are mulxipie repercusiuni nu numai asupra statutului psihofizic al individului; ci şi asupra statutului său social. POROT distinge două clase de toxicomanii : • Toxicomanii majore : — opiomania (opiul şi derivaţii săi) ; — canabismul (Cannabis şi preparatele sale); — cocainomania ; — alcoolismul ; — LSD-ul ; • Toxicomanii minore : — teismul şi cafeismul ; — tabagismul ; — eteromania ; — unele toxicomanii medicamentoase (bar-biturice, cloral). LEWIN a propus următoarea încadrare a substanţelor cu potenţial toxicomanogen : • grupa euforică: opiu! şi alcaloizii săi, cocaina ; Toxicomanie : droguri uşoare/droguri dure TÖX/6Q9 •vjşrupa înebriantia : alcoolul şi eterul ; . ..•grupa fantastica : haşiş şi mescalina ; ..•grupa excitantia : cafeina, tabacul. Această clisificare, deşi sugestivă, nu estje totuşi foarte riguroasă, întrucît anumite droguri pot produce în diverse faze ale acţiunii lor'efecte diferite: euforice, excitante etc. Mal recent, există tendinţa de a clasifica toxicomania în : • toxicomania cu droguri „dare1* (opiacee, cocai ha) ; • toxicomania cu droguri „uşoare" (can-nabiş. halucinogene). Di tmctia este însă extrem de arbitrară, în* trucît, pe de o parte, drogurile ^uşoare" sînţ „poarta de acces a drogurilor dure", iar pe de altă parte, prin efectele dezastruoase pe care le. are, orice drog este în fond „dur". In pofi da muItlpleIor măsuri Iuâte pentru a stăvili avalanşa drogurilor, acestea nu încetează a-şi lărgi gama, prin asociaţii ca : meta-qualona -f- alcool ; barbiturice 4- benzodiaze-pine etc. Istoria toxicomaniei este aprbape la fel de veche ca şi istoria omenirii, date despre folosirea drogurilor fiind furnizate de mituri, legende, opere „ştiinţifice". Astfel, legendele amintesc „elixirul" pe care Elena i l-a dat lui Menelau pentru ca acesta să-şi uite necazurile, despre băutura miraculoasă de care, după cucerirea perşilor (de ţa care a áftat-ö), Alexandru Macedón hu se putea dispensa, despre "extractat1 din frunze te" ârbDstlituîde coca folosit de incaşi în cursul ceremoniilor, despre muscarină, despre haşişul folosit de un mare potentat pentru a face di ii servii săi asasin». Enumerarea ar putea continua pînă în secolul al XlX-lea, cînd apare o modă a consumului de opiu şi haşiş, ale căror efecte „miraculoase" sînt propagate prin intermediul operelor unor. mari artişti de talia lui Th. GAUTHIER, Ch. BAUDELAIRE etc., care au creat asociaţii (cluburi) unde pătrundeau numai adepţi ai consumului de droguri. Primul care trage semnalul de alarmă asupra consumului de droguri este Moreau de TOURS, care publică o lucrare despre efectele dăunătoare ale consumului de haşiş. Lucrarea sa a reprezentat o premieră absolută, mai ales în contextul în care erau reactualizate lucrările Iui HIPOCRATE, GALEN, TEOFRAST, despre efectele antalgice ale opiului. La sfîr-şituf secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, toxicomania îşi începe „marşul triumfal", prin extinderea deosebită a morfinp- maniei, cocainomaniei, eteromaniei, heroino-maniei, căpătînd rapid aspectul unui flagel internaţional, împotriva căruia se unesc eforturile medicilor, psihologilor, s omologi lor şi politicienilor. Ultimele decenii înregistrează, cu toate eforturile depuse, apariţia nu numai a politoxicomaniei cu drogurj propriu-zise, ci şi o creştere a fenomenului de farmacodependenţă medicamentoasa gravă la tranchilizante şi hipnotice, procurarea acestora fiind mult mal uşoară decît a drogurilor tradiţionale. OMS a publicat în 1969 o listă de 98 de substanţe stupefiante. SIEGEL a comunicat 25 de plante care pot fi utilizate ca droguri în ţigări,- capsule, infuzii. In lumea -contemporană, toxicomania este intîlnită mai ales la grupele de vîrsta trnăra în rîndurile tuturor mediilor sociale, dar mai ales în rîndul populaţiei fără o situaţie socio-economică stabilă. Se apreciază că în SUA consufifiul. de droguri (frecvent asociat cu alcool şi tutun) se întîlneşte la aproximativ 16% din populaţie, mai frecvent la bărbaţi decît la femei. La întrebarea cum poate ajunge cineva toxicoman, BALL răspunde : „în toxicomanie se intră fie prin poarta durerii, fie prin cea a voluptăţii, fie prin cea a tristeţii**, rezum înd astfel principalele cauze ale toxicomaniei. POROT distinge, în funcţie de etio-patogenie, trei feluri de toxicomanii : • Toxicomania justificată cuprinde acele cazuri disperate în care medicina nu mai poate face altceva decît să diminueze durerea. In aceste situaţii, deşi. folosirea continuă a anal-geticului (opiaceu) determină apariţia tolerantei şi dependeţei, nu poate fi refuzată suferindului, constituind singura alinare de care mai poate beneficia. • Toxicomania prin perseverare apare la subiecţii care au beneficiat în scop analgetie (colică nefritică, biliară) de opiaceu şi cărora li s-a imprimat în memorie atît intensitatea durerii'cît şi efectul benefic, liniştitor, eufori-zant al drogului. Aceste două întipărirî vor conduce la solicitarea drogului chiar In afara crizei, fie de teamă ca aceasta să nu reapară, fie pentru a retrăi starea de bine creată după administrarea drogului. • Toxicomaniile primiţi ve se referă la toxicomania propriu-zisă, devenită de o gravitate deosebită prin amploarea pe care a luat-o în ultimii ani. In etiologia ei sînt incriminaţi mai mulţi factori, care nu pot fi consideraţi separat, ci numai în interrelaţia lor. Primul dintre factorii incriminaţi este structura personalităţii, vorbindu-se chiar despre un temperament toxicomanie, la care „predispoziţia este aproape tótul, iar ocazia aproape nimic". Această predispoziţie ar. consta, după GUI- 39 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 $miQx ToXteomoniétosindtomul deficitar al toxicomanilor RAUD, într-o ti mie penibil$, continuă sau pasageră, care generează necesitatea de eufo-rizarş ; după GELHAN, statusuk depresiv sau psihasten favorizează apariţia necesităţii faţă de drog, aceasta necesitate fiind îrîsă mpi caracteristică sţărilor nevrotice sau psihotice. Defectele constituţionale incriminate sînt cele referitoare la inadaptarea socială, cu găsirea unui refugiu într-o stare de visare, repre-zentînd o adevărată „invaliditate “ morală. La acest tip structural, într-un, , moment al vieţii este foarte posibil să apară o situaţie dificilă, greu de depăşit, provocatoare de mari suferinţe (eşec sentimental., doliu, insucces profesional, etc.), situaţie din care, pentru a ieşi, subiectul simte, nevoi% unui tonic, unui euforizant, unei modalităţi prin care să se detaşeze de. situaţia pe care nu o poate rezolva^ Acest..moment poate-fi- cei-ai primului contact cu drogul, contact care, odaia, stabilita va- n^Dritatea- caru- rilor p permanenţă^ ^IjJsprj,. primul contact cu drogul se poate produc dintr-p curipzi-tate, nevoia de a încerca „senzaţii tari", din bravadă, .din spirit.de imitaţie — mai ales,la adolescenţi...Toxicomania, poate “începe,şi din pur snobism. Aceste ultime situaţii sînt de fapt cele mai frecvente „capcane", în care cad tinefii, mai ales atunci cînd traficanţii, de droguri duc o campanie de prczeliţism extrem de bine pusă la punct. Pervertíréa adolescenţilor. este, după POROT, Cin echivalent al snobismului (citîndu-l pe LEA^Y, „marele preot“aI LSD-iilui 25). Mijloacele dé pervertire sînt de o diversitate extremă, începînd cu amestecarea drogului în îngheţata care se vî-ride la porţile şcolilor şi terminînd cu constituirea unor comunităţi de tóxi'comani. Toxicomania poate fi privită şi ca un mijloc „pasiv** (în realitate, agresiv pentru individ şi sociétate) de a protesta împotriva realităţii. Acest, mod protestatar lápare' însă la anumite personalităţi slabe, diza.rmoni.ee, i.nadaptate, pentru care , constituie in fond o sinucidere i nconştie ntă. . OLí E V E NSTE1N' afi rmă că ce I puţin in Europa şi mai ales în Franţa, toxicomania apre în special la personalităţii pervertite, in cazul decompensărilor ^psihotice sau prepsihotice, fie ca fenomen individual, .fie, mai frecvent, ca fenomen de gfup>) Tpate aceste consideraţii trebuie interpretate însă cu o anumită rezervă: studiile au fost.-efectuate pe subiecţi deja toxicomani,-Ja, ,c%re era dificil de a discerne între deviaţia- psihică consecutivă .consumării drogului şi deviaţia constituţională. Se poate lua în discuţie, mai ales în cazul alcoolismului, o sensibilitate ereditară (mulţi alcoólicí provenind din - farniii» de alcoolici), dar mai mult deeît aceasta este certă o contagiune intrafamiilală a aceloraşi obiceiuri. Există o afinitate specificai a mdU vidului faţă de un anume d rog. De ce le mai multe, ori, drogul la care va apela un individ va fi cel pe care îI poate procura mai»uşor, dar intervine şi concepţia transculturală, structurală a grupului etnic din care acesta face parte. Astfel, la chinezi, tendinţa spre detaşare, izolare determină preferinţa pentru opiu ; unii orientali, mai mult înclinaţi, spre reverie, vor prefera haşişul; occidentalii vor prefera drogurile tonice, alcoolul / Aceste 'preferinţe reprezintă în prezent simple consideraţii teoretice, penfru că. lumea drogurilor nu mai are graniţe şi nu mai respectă diviziunea etnică geografică. Tulburările psihice pe care toxicomania le provoacă sînt deoşşbit dé complexe şi de gravei La sfîrşitui secolului trecut şi începutul secolului nostru^ se crease legenda ,ca dro-gurîTe.’*cfeîerminâ o "creştere a potenţialului creativ-irnag’maiîv, dată fiind „moda" intelectualilor' de elită de a consuma drogüri, precum şî exemplul unor artişti, de talia lui BAUDELAIRE,, GAÜTHTER. , ‘ Există posibilitatea ca un drog sa determine, pentru o scurtă^perioadă de timp, o realizare extremă a . potenţialului imaginativ at unui individ (opiul , haşişul* cocái na, alcoolul) dar după această scurtă perioadă epuizanta individul va recădea în sterilitatea medipcritlţii sale. El nu va cunoaşte adevărata creaţie, d numai iilizia acestei creaţii. ’ în 1973, DEN1KER şi colaboratorii au descris sindromul deficitar al toxicomanilor, cpnstînd dintr-o acumulare de defipit al activităţii, deficit al funcţiilor intelectuale, deficit afectiv, conducînd în final la o sărăcire a întregului psihism, care se adaugă stării de decădere fizica. Deficitul activităţii, apărut mai devreme şi mai pregnant în opiomanie, se concretizează mtr-o inerţie, din care individul nu iese decît pentru a-si procura drogul; deficitul intelectual se manifestă printr-o încetinire', lentoare şi dificultate de desfăşurare a funcţiilor cognitive Toxicomanie î personalitate ; Toxoplasmozâ puttód 'ajunge :1a ştirea de hebetudine ;»deficitul în sfera afectivă determini dezinserţia socială şi familială a individului, aderarea lui \i'jgrirptirr marginale, favorizînd apariţia unor st^rrasfemăhatoare atimhormiei, dar. şi a depresiei grave, mai ales dacă apare sevraj ii l. -' Opiacee le determina rapid şi constant apa-rfţlâ"Sirîdromolui deficitar ; bâr bit (ir î Ce ţ£, ma? ales seco bărbi talul determină rapid apariţia unor dismnezii durabile ; halucinogenele -de-tednină apariţia unor sindroame psihotiee delirante prelungite, evolumd uneori spre un tablou schizofreniform ; cannabisul determina instala reia sindromului de absenţă motivaţi o-na lă ; amfetamine ie declanşeazi apariţia reacţiilor delirante paranoide ; aproape toate drogurile pot conduce la instalarea unor stări confiizronale, comă, atunci cînd sînt luate în cantităţi; mari. DENIKER consideră că personalitatea toxicomanului este „ab initjo" structurată deviant, comport.înd o potenţialitate psihotică importanta, drogul fiind numai factorul favorizânt af de compensărilor acestor personalităţi. Răs-pmdirea actuala a toxicomaniei pune însă sub semnul întrebării ipoteza că în toate cazările este vorba de personalităţi dizarmonic structurate. Majoritatea specialiştilor au ajuns la concluzia că toxicomanii pot fi încadraţi în patru grupe: • psihotici, prepsihotici, parapsihoţiei ; • psihopaţi, dezechiiibaţLpsihicrnevroiici (nevroza de caracter) ; • imaturi ; • aderarea la un grup care exercita presiuni, prozelitism, aderarea la o modă. Oricum ar fi, din „micul" dizarmonic care a consumat prima dată drogul, se dezvoltă rapid marele dizarmonic, sclav al drogului, mergînd inevitabil pe panta degradam morale. în prima fază, aparenţele sociale (profesionale, familiale) pot fi susţinute graţie auto-matismelor create de-a lungul anilor, atît timp cît procurarea drogului nu este perturbată. Acest lucru este posibil mai ales la subiecţii care au avut o activitate ordonată. La cei cu un mod de viaţă neregulat (artişti, liberi profesionişti), perturbările create de drog apar mult mai precoce. în scurt timp însă, dependenţa psihică şi fizică, toler^iţa, care înseamnă nevoia de o cantitate mai mare de drog, determina dezinserţia totală a individului, distrugerea statutului său social, decăderea morală, singurul lucru pentru care toxicomanul luptă prin orice mijloace (chiar prostituţie crimă sau alte delicte) fiind obţinerea drogului. De multe ori ,„salvarea" acestuia se produce cu ocazia un ai ~ frreident cu implicaţii medico-legale, în urma* căruia individul este,supus dezintoxicării; Dacăâceasta nu se face, şi nici un toxicoman nu o solicită, sfîrşitul său va fi’in mizerie fiziologică prin denutriţie.,! inaniţie, avitaminoză, prin colaps cardiac Sau o infecţia intercurentă. în majoritatea ţtrilor, mai ales cele aparţinînd lumii occidentale, există legi care interzic traficul şi consumul de,;droguri. Există organisme internaţionale de1 luptă împotriva drogului, sînt mobilizate forţe impresionante pentr-.u a putea stăvilijacest flagel. Această reţea, deşi eficientă uneori, se jzbeşte însă de organizaţiile internaţionale!- cel puţin la fel de puternice £i de bine organizate, ale traficanţilor pentru care comerţul cu droguri cpnstituie o sursă de venituri fabuloasă. 411. TOXICOMANIE CHIRURGICALĂ MENNINGER - sin. SINDROMUL POLIOPE- sin. ~ RAŢIILOR MANIA CHIRURGICALA CHERTOK. 412. TOXOPLASMOZ (cf.gr. toxon arc“ î plasma „figură") • Boală parazitară, congenitală sau dobîhdită, produsă de un protozoát uni-celujar de formă : semilunară,, sau rotundă (Toxoplasma Gondii), descoperit de NICOLLE şi MANCI AU X, în 1908. Infestarea gravidei s-ar produce prin consumtrl cfe~carne infestată sau prin contactul cu animale bolnave. Transmiterea sej face npri n i nfestarea ptaceftte1~ şi invadarea produsului de concepţie pe cale he mato genă sau prin mi graţie din aproape în aproape. După THALAMMER şi OC1G LITZ, manifestările clinice depind de perioada intrauterină în Care a fost lezat produsul de concepţie : avort spontan sau malformaţii, dacă infestarea s-a produs în perioada organogenezei (primele 2—3 luni de gestaţie) ; fetopatie to xo p las mat i că, atunci cînd infestarea se produce în ultimele două trimestre de sarcină, care se poate manifesta fie sub forma unei fetopatii acute generalizate, fie sub forma unei encefalite acute sau sechele postencefalitice. Tabloul post natal al toxoplasmozei congenitale se caracterizează prin tetrada simpto-matologică (patognomonică) descrisă de SABIN şi FELDMANN : hidrocefalie, corioretinită, calcificări intracefebrale şi tulburări neurologice. Sînt frecvente însă şi formele öligo-simptomatice. Clinic, sînt descrise trei forme : • embriopatia toxoplasmică cusmalformaţii (microcefalie, microftalmie, cataractă) şi retardâiŞe psihică; éste rar întîlnîtă ; 6T2/T0X Toxoplasmozö : efecte psihice ; Trac • meningoencefalită acută (hidrocefalie progresivă, contracturi musculare, vsemnul Argyll-Robertson, strabism, histagmus şi leziuni inflamator-de gene rat ive retiniene); In formele grave se .adaugă hepatospleno-megalie cu icter, hemoragii, anemie, pneumopatii, enterite, miocardită şi leziuni cutanate ; decesul se produce în cîteva săptămîni ; • forma prelungită (subacută sau crohîcă) la sugarul mare sau copilul mic (obnubilare , somnolenţă, tulburări vasömotárii şi (fe termoreglare, corioretinită pigmentară, hidrocefalie, spasti citate ,< calcifi-cări intracerfebrale, epilepsie, olFgofrenie). ToxoplaSmoza dobîndită se manifestă,, de obicei, prin meningoencefalită âquţă (liîper-pirexie, stare generală alterată, sindrom me-ningeal* convulsii, comă) cu evoluţie gravă. Se descriu totuşj cazuri dé vindecări spontane, cu sau fără sechele (în special tulburări de comportament). ); s Diagnosticul de certitudine al toxoplasmozei este asigurat de evidenţierea directă a agentului patogen în lichidul cefalorahidian sau prin inocularea intracenebrală laf şoarece. Constatarea semnelor de corioretinită, a cal-cificărilor., intracerebrale (t/3 din cazuri) şi pozitivarea reacţiilor serologrce (testul Sabin-Feldmann, modificat dé DESMONTS ; reacţia de, fixare a corhplementuiui Westphal ; reacţia™' de irmino-fluorescenţă; evidenţierea anticorpilor specifici de tip IgM. — testul R'emîngtcn ţ reacţia de aglutinare directă) la mamă şi copil permit stabilirea diagnosticului. Deşi anomaliile bioelectrice nu au nici* o specificitate, MONNJER şi BAMATTER au descris în embrîopatji * un sindrom bioelectric caracterizat prin dezorganizarea ritmului alfa, asimetrie interemisfer.ică, disritmie difuză, cu abundenţă a ritmului; delta şi persistenţa de unde ascuţite în regiunile parieto-occipitale. Alături de encefalogramă; penumoencefalo-grafia permite efectuarea unui bilanţ al leziunilor neurologice Prognosticul toxoplasmozei este sever. Formele acute sînt letale, iar ceffe subacute şi cronice duc fie la deces, datorită unor infecţii intercurente repetate, sau constituie, prin oligofrenie şi epilepsie (eventual retinită), un handicap grav şi irecuperabil. Tratamentul eficient al toxoplasmozei congenitale este ce L, pjrpfi lactic : evitarea contactului şî consumului de carne de Ia animale ne controlate ; curativ, se utilizează anti bioti ce (Rovamicin) sau sulfamide (Adiazin, Biseptol) asociate cu un antip razitar (Primetamină) şi, eventual, cu corticoterapie. La femeia gravidă singurul tratament posibil este ; TRA/613 tatea profesorului la cla$& etc.)» Ín asemenea cazuri, se impune instituirea:unui tratament care să ducă fie la diminuarea; tracului, fie la înlăturarea iui .- Există o diversitate de metode şi , teniei pşihoterapeutice, , care pot fi ^pli-catep cu succes în astfeí de situaţii : relaxarea, antrenarea cuprinderilor* sociale, restructurarea' cognitivă, desensibilizarea sistematică, cdfcdîţionârea imaginativă etc. Formele moderate de trác pot fi abordate terapeutic fólosindu-se următoarea tehnică de relaxare : subiectului i se recomandă să adopte opoziţie comodă, aşezat sau culcat, după care i se spune : „încearcă să rămîi liniştit, cît mai Unişiiţ, ti mp de un min ut sau douăM ; după scurgerea acestui interval se dau instrucţiunile : „acum inspiră adînc şi ţi ne aerul 10—15 secunde ; dă drumul aerului sa iasă încet, cît mai încet şi simte cum in timp ce aerul iese din piept, întregul corp se telaxeaza se calmează, devine mult mai liniştit decit înainte*4 ; după instalarea stării de relaxare (care poate fi obţinută şi prin alte procedee), pacientul este instruit să respire normal şi în timpul fiecărei expiraţii să pronunţe cuvîntul „calm**. Terapeutul repetă cuvîntuj îrfpreună cu pacientul în timpul primelor rdouă sau trei expiraţii, după care acesta continuă singur sa asocieze expiraţia cu cuvîntul calm de 15—20 de ori. Urmează o pauză de 60 de secunde, după care începe o nouă serie de 15—20 de asocieri. Şedinţele pşihoterapeutice pot fi programate o dată şau de două ori pe săptămînă, timp de 4—S săptămîni. Intre şedinţe, pacientul trebuie să practice zilnic a casa întregul ciclu. ta sfîrşitul acestei perioade de timp, pronunţarea cuvîntului „calm** va declanşa automat o stare de relaxare, imeompatibilă cu anxietatea specifică tracului. .Pacientul va aplica această tehnică $e relaxare condiţionat^ (WISE, RUSSÉLL, STRATONDAKIS, 1976) la situaţia stresantă pentru care a. solicitat tratamentul. , 4 ~ 414. TRACTY LON lat. tjQgicus) • Categorie a esteticii, aplicabilă $c©4os situaţii ce sfîrşesc ia capătul unor ţe^Siuni conflictuale de maximă intensitate, prin înfrîngerea sau piei rea unor personaje exemplare;, cu aură eroică, aî căror destin, cu valoare simbolică, se curmă datorită adversităţii implacabile a unor împrejurări, înnobilîndu-se prin chiar eşecul individual al personajelor, asúmat de către acestea ca preţ sacnf/cial pentru salvarea şi triumful, pe plan ideal al unor valori supra-individuale. Condiţia tragicului este certitudinea unor. idealuri absoiuţe, a căror slujire pînă. la capăt, îhfruntînd orice risc, răscumpăra şi ,dă sens chiar sacrificiului suprem aléroului ;;valoarea exemplară a acestuia se Inştiţuie tocmai ppn afirmarea idealului ca hnai presus de contingenţa fiinţei individuale. Din acest motiv, în epocile şi culturile pătrunse de scepticism ş-i relativism axiologic, artă tragică jşi pierde condiţia de posibilitate... fiind lipsita" de reperele unei idealităţi aflate mai presus de orice îndoiala. Tragicul si-a găsit expresia clasică în dramaturgia elină, ca înfruntare .. între aspiraţiile omului şi rezistenţa implacabilă a forţelor cosmice care i se opun, întruchipate în noţiunea de fatum. Descifrînd teoretic esenţa tragicului, ARISŢOTEL arată că demnitatea în suferinţă a "eroului stîrneşte compasiunea, mila şi solidaritatea spectatorului, izbăvitde groază prin detaşarea .condiţiei sale de martor al unor suplicii de care este scutit ; prin acest amestec de sentimente, tragicul înfricoşează, dar şi înalţă sufletul, purificîndu-l într-o atitudine contemplativă^ în care, se dezvăluie fermitatea de neclintit a sensurilor'1 existenţiale (katharsis). într-un sens. mai. strict, tragedia delimitează o specie a artei teatrale care a stat. la baza teoriei estetice a tragicului Condiţia istorică a naşterii dramaturgiei tragice a fost analizată de NIETZSCHE în „Originea tragediei". 417. TRAINING ANALYSIS (englt training „prégatire ) ANALIZA DIDACTICĂ. 41 £. TRAINING AUTOGEN-^ ANTREWA-MENT AUTOGÉN. ' ; 419. TRAKIPEARL japonia NAPO- TON(M) România. 421. TRANCHILIZANTE (cf. lat. tranquilius „liniştit, Cajm") Grup eterogen din punct de vedere chimic, conţinînd substanţe ce au ca acţiune comună anxioliza, scăderea tensiunii emoţionale şi a expresiei ei somatice, miore-laxare (DENÍKER şi LŐO, 1978). DENIKER şi DELAY încadrează acest grup în clasa psiho-lepticelor, deosebindu-le însă de celelalte^clbuă componente ale acestei claşş (faL şi. hipnoticele), prin acţiunea Ibr nespecifică de sedare şi ineficacitatea asupra simptomatoîoglei 'psihotice . Denumirile de „tranchilizante minore" “pentru anWtolîtfce şi r,rmjöre" pentru neürö-leptice, folosite de către autoru anglo-saxoni sínt ambigue, putînd crea grave confuzii. Cel mai vechi tranchilizant cunoscut şi unul dintre cele mai raspîndite şi astăzi este alcoolul, iar. de-a lungul'secolelor s-au folosit —J şi se folosesc şi astăzi cu succes — plante cu efecte anxiolitice : valeriana, passiflora. Utili.zarea barbituricelor a constituit o „eră", pînă la descoperirea benzodiazepinelor. Considerate, la început, drept tranchilizante ideale, bar.bi-t uri ce le au fost folosite intensiv şi abuziv, ulterior sesizarea fenomenelor de dependenţă pe care le provoacă determinînd căderea lor în desuetadine^Astăii^ benzodiazepine le sînt aproape cele mu folosite droguri, atît de către psihiatri, cît şi de majoritatea practicienilor. ]n afară de benzodiazepine, de o largă utilizare sînt si meprobamatul {primul tranchilizant, folosit pe scara largă din 1$54), carbama-tul, anumite tipuri de neuroleptice „sedative" in doze mici, antidepresive anxiolitice ş.a. După criteriul farmacochîmic, tranchilizantele pot fi clasificate în : • Substanţe blocante interneuronale : 1 v ^ — derivaţii a!cooHlor alifatici -f '*< — derivaţi carboniîtci ; ^ ‘ ! -*■ derivaţi propandiolici ; derivaţi dîaze pi ni ci { be^zodi aze pi ne-). • Substanţe arjtihistaminice şi spasfriolFtîcp1? — derivaţi de difenilmetan ^hidroxizin^) ; — derivaţi de d i finii metanol (benactizî na). Luînd în considerare larga folosire a, benzodiazepinelor se poate distinge între : ", • Tranchilizante neben^odiazepinice —= derivaţi propandiolici (meprobamatul) ; — dşrivaţi s de dife nil metan (hidroxiz^na) ; — betablocante (propranolol). • Tranchilizante benzodiazepinice (seria benzodiazepinelor). Din punctul de veéferé áí farmacocineticii, o absorbţie tdeală se Realizează după administrare intramusculară, concentraţia plasmatrcă maximă obţin înd u-se mult mai repede decît după administrarea p&r\ oâ. Administrarea intravehbâsă deşi posibilă, trebuie să ţină seama de anumite accidente ce ţ>ot surveni. Timpul de atingere a concentraţiei plasma-tice: maxime este diferit de la o substanţă la alta: pentru benzodiazepine, 30—60 minute, pentru derivaţii propandiolici, 2 ore-et<£., iar timpul de înjumataţire ;(care ■ trebuie neapărat luat m consideraţie în administrarea repetată) variază între 10—90 ore. Metabolizarea se realizează Ta nivelul ficatului, elimi-narearse facepe calele nai ă şi, la femeile care alăptează fi prin lapte. ^ Acţiunile” pisT care se bazează folosirea tranchilizantelor sînt următoarele : r- • Acţiunea anxiolitică se manifestă atît asupra intensităţii trăirii afective, cît şi asupra manifestărilor comportamentale ale acestei trăiru Eficacitatea esté excepţională în anxietatea nevrotică reactivă, in stările disforice, distimii, depresii de intensitate scăzuta acţi unea benzodiazepinelor şi a meprobamat ului fiind salutară. Acelaşi lucru se poate spune si despre reacţia de anxietate declanşată de existenţa unei boli somatice sau cea preoperatorie. Tratamentul prelungit si susţinut fcu tranchilizante poate aivea un efect bun in simptoitiatb- l ógia fo bi că , balbi sm. Patologia psi hoso maţi că beneficiază mult de tratamentul tranchilizant, care reuşeşte să scadă interesul bolnavului faţă de simptömiatölogia sa. în atacurile de anxietate, sînt necesare doze mari, administrate pe cale parepterală. GAYROL a comunicat faptul că, îh doze mari, tranchilizantele au efect în anxietatea integrată cortegiului simptomatic psihotic, comporţindu-se ca un „neuroleptoid". WIALLHOCHER consideră că tranchilizantele pót fi folosite în tóate stările depresive care nu sînt însoţite de o încetinire Tranchilimnţp o-a acţiune, elecie secundare 7RA/6Î5 a proceselor psihice. în depresia profundă însă, experienţa clinică a demonstrat că ele nu pot aduce nici un beneficiu dacă nu sînt •asociate cu anti depresive................ *"'# Acţiunea sedativă a tranchilizantelor sé i traduce rprin diminuarea motricităţii, dimi-: nuarjaa reflexelor, inducerea somhului, poten-; ţar ea depresoarelor sistemului nervos central : hipnotice, anestezice, alcool. Anumite tranchilizante (mogadon) pot fi folosite pentru efectul lor de hipnoinducere (mai ales în acele ' insomnii In care instalarea somnului este împiedicată de anxietate). • Acţiunea iţii o relaxantă apare la doze mari şi este datorată deprimării substanţei reticulate activatoare ascendente (SRAA), cu diminuarea activităţii neuronale. Cel mai bun efect miorelaxant îl au diazepamul şi meproba matul, celelalte tranchilizante fiind miore-laxante mai slabe. • Acţiunea anticonvulsivantă este valabilă mai ales pentru diazepam care, în formă injectabilă, îşi găseşte o indicaţie foarte bună în stările de rău epileptic. Tot cu indicaţie antiepileptică poate fi folosit şi urbani Iul ...(clobazepam). • O slabă acţiune periferică, de tip atro-pinic, este descrisă în cazul hidroxizinei. • Acţiunea antiagresivă este discutabilă. în ceea ,ce priveşte asociaţiile medicamentoase în care se pot integra tranchilizantele, se poate afirma că ele pot fi practic folosite cu toată medicaţia psihotropă (anti depresive-f-tranchilizante ; neuroleptice -f tranchilizante), dar şi cu cea specifică afecţiunilor somatice (cardiotonice, anti ulceroase, hipotensoare etc.). Acest fapt nu trebuie însă considerat în mod absolut, fără a ţine cont de : • efectul de potenţare cu psihotrope sedaţi ve„ (inclusiv alcoolul), substanţe cu-rarizante, hidantoine (risc de" Jintole- 4 ranţă) ; anticoli nergi ce le cfesc toxicitatea benzodiazepinelor în caz de su-pradozare ; inhibitorii de î coli neste teza cresc efectele toxice ale clordiazepoxi-dului ; • efectul de antagonizare : anti depresive le încetinesc absorbţia intestinală a bénzo-diazepinelor ; • antiacidele întîrzie absorbţia şi diminuează eficacitatea benzodiazepinelor (L-dopa). j Efectele secundare ale tranchilizantelor (apărute precoce şi tardiv la cele cu timp de înjumătăţi re mare) folosite în doze terapeutice sînt, de obicei, puţin grave şi reversibile. După LAMBERT, acestea sînt : astenie (la începutul curei şi mai ales la vîrstnici), somnolenţă, diminuarea performanţelor ; hipo-mnezii, diminuarea spontaneităţii motorii ; deprimarea respiraţiei (doze mari) ; potenţarea psihodilepticelor ; tulburări de dinamică sexuală, enurezis, hiperglicemie ; efect paradoxal de excitaţie, euforie, insomnii. Printre cele mai puternice efecte secundare sînt cele de dezvoltare a dependenţei (după tratamente îndelungate), cu tulburări de sevraj constînd din : creşterea anxietăţii, insomnii, tremurături, vomismente şi rar, dar. posibiIr crize convulsivante. Extrem de rar. pot apărea ca efecte secundare : depresia, stări confuzo-onirice, creşterea rigidităţii la parkinsonienii trataţi cu L-dopa, agravarea glaucomului prin închiderea unghiului, datorită relaxării prelungite a pupilei, icter, ga-lactoree, hipotermie malignă (în asociere cu săruri de litiu). Indicaţiile tranchilizantelor sînt reprezentate de : anxietate şi echivalenţele ei somatice (insomnie, astenie, palpitaţii, tulburări digestive) ; nevroză fobică şi, mai puţinrnevroză obsesională ; manifestări- acute ale alcoolismului în cazul cărora sînt preferate diazepamul, mep roba matul i.m. şi i.v., precum şi în perioada de sevraj; afecţiuni psihosomatice în care curele tranchilizante de scurtă durată pregătesc terenul psihóterapiei : cardiopatie ischemică dureroasă, colopatie* boală ulceroasă, sindrom premenstrual, astm bronşic, eczemă, psoriazis, prurit , premedicsţie în anestezie, eclampsie, toxemie gravidică. Anumite produse sînt folosite pentru acţiunile lor specifice: e nticonvulsivante (diazepam), hipnotice, antihistaminice (hidroxizin), rniore-laxante. DCÍ MEFEMESÍN ( g'Cfif-a-CHj-oit DCÍ GUAÍFENESÍN DERIVAŢI. GUCERCL DCÍ ME IQCAR8AMCH ) ou Q'CHj-CH-CKj-OOC-Ktţ 1 OH a'üb-bi-CHrQH Űü MEFENESIN CARBAMAT ! OH j 'Cfţ-bi-cfyosc-ft^ 1 é* ; ' ' CO PRGMQXQiAH - - • : DCÍ MEPROBAMAT oa cAMsmm - DCÍ TYBAMATE (DERIVAT! PROmNDlOLlCi ) ch2-ooc -*»> H3C-C-C«rCHrCH3 CH2-Q0i-m? <8> MEPROBAMAT Romanţa , cfrm-m-cHZ*? Jt3C-C-0$*M2’€Hr ^ CKj-OOC-Mj . ® SCUTAMIL Ungaria Oj-OOC-#H -Cfy- ZH2 -CHf-Otj ijC-C-CH-rOŞ-CH} — CHfOBC -HHj ’ • @ . EFFíSAK Itat io 616 URA Tranchilizante — principalele gtupe Ml FENPENTfDIOL HO s M Hf-C-CHrC-CH3 © k a TREDUM® Franta üti PHEMGLYCODOl •; _ OH OH Ct-iO^C-C-CHj i . kf»3 SINFORÍL® Franto Dd-iOPRom ‘ CHfCl HQ-CH^C-CH^-OH aţa . DÍSPRAm ? Ó7/Ű ^ DCI FMYCALWE \üCÍ METÍPEHTÍL; CAR&AMÂT z?a FENfwmMAi (DERÍVATÍ CARBAMATÍCÍ CH, CH3 HfK-COQ-C-ty-CHj CH3 ■ ® t m‘CI TAL Belgia ooc-m2 *cs :-:-ch,

T) .. ® •• PiPtNiL, Japonia DCI CtORDÍAZEPOXíO, , DCi MEDAZEPAM , (ö£ffM4r/ BENZODfAZEPiNÎci) W ■ • AMŰW Italia . DCÍ DIAZEPAM - 4f /;ÎJ8g * ® ) DIAZEPAM Ramama DCÍ FLUDÍAZEPAM ¥, , igrH ér* @ . ER/SPAM Japonia CCI NETiiPEtllim , oa emmmi BCÎ H£Ct68AL(fi£A m&mum ( DÎRtVAfl vtömas ^ ( DERIVAU VREttt ) s péirML®. eu ' ' .?■$ ;e ff-Ş-4 , | S£#£WSK® 4/u??nî -- 1 • .. . HX~t1H-,CQ-HH-CH-CCU & ' h î- • ■ ; ... iámmá?®vior>(io DCÍ ORFENADRÍm ■ WIH®. Anglia /*!? . ■mm® Franto ■J 00 FENliWLOXAMM CH . . ® PHENQXANORINE Franţa DCÍ AZACÎCLONOL FRENOIOM Suedia 07 HÍDROXiZÍm -C^-CtL-BH p~ HţDROXm Romanţa i /70 NITRAZEPAN : © © NURAZEPAM Rcemb ; /7C/' a«W/fP4Af H 0 /?m?f/í5í Franta .OCÍ NÍMETÁZEPAM % , % , HYPWX Japonia JKÍ JLUNÍTRAZEPAM (oXf ROHYPm Elveţia OCI JBRQMAZEPAM H 0 *2 IEXOMIL Franta oci pimzEpm m~CaCH •*? DOMAR Mia DCI PRAZEPAM 0-f»? . ® • ÖWfW/iV ; ■ OCI HALĂZEPAM 7J* ' PAXIPAM SUA DCÍ FLWÁZEPÁM €th-ah-ţl' £ 5 m v DAlMADm Ana ha Tranchilizante - principalele grupe TRA/617 DCI EfiZQlAM DEPAS Japonia oci aoBAm : : FRÍSÍUM® Belgia . DCI imilBÂZAM mhuBAZEPAM ®RF$. dcî roFisom ^cJcm3 v'Tor'v MÂNCĂM® Ungaria .«/ PERLAPM DCi BENZQCTAm ( DfVERSÍ DER/VATÍ ) f»3 O tiíPtémi® Spania aţ-w-afj 7AÜW ® f/v PSI60DAI Spania zxr/ IMEW ..rrV* ■ WvN . . ® iönf/w DCi QLAZfOVÎM SUAVE DOI Italia 618/TRA ^ImiMmtééádmivatilor Contraindicaţiile absolute ale folosirii tranchilizantelor sínt reprezentate de: miastenie, glaucom, insuficienţă respiratorie gravă; con-r trat n di câţi i le r refetiys : accírtente : de tfitolé-ranţa, insufîcijsnţă hepâto-ren^lă gravă, vîrstele j extreme, tendinţe toxicofilicei, profesiuni care ţ reclama o firiă şi permanentă reglare psiho-;j motorie (şoferi, dispeceri). > t Clasificarea tranchilizantelor (DCI) ^rXSertvapde glicerol: 7 ' ”~ “ • Mefenesin(Dcr) : AVOSYL(M) SUA; í j MyOCURAN^ Germania; NOCTY- j NlOL(M) Anglia • RELAXARĂ Italia ; I RHEX(M) Germania ; • Guaifeinesin^001* : D1L|(N | SUA ;j TOLSEROL(M) Iugoslavia ; ' | • Metocarbamol^i>CI) : LUMIRELAX(M) i , Franţa; M10WAS Elveţia, Spania.; L„, ::L „ RELAX Jtalh ; ROBAXINÎM) Anglia, Danemarca, Olanda ; • Promoxolan(DCI) : D!METHYLANE(M) SUA. • Derivaţi de propandiol : • Meprobarmt(DCI) : MEPROBAMAT(M> România ; ANEURAL Austria, Germania ; DAPAZ(M) Portugalia, Spania; EQUANIL’ Elveţia ; PROCALMATIOL W SUA ; SE-DANYL : A>RTIFAfKM> Gfe-! da ; D IO LENE W Italia ; RE LA M> SUA ; | SANOMa Iugoslavia ; l • tii3amat Angli* ;'EFFÍ- SAX(ÍÍ> Italia ; SOLACEN(M>, SOLA-Cll^M> SUA; TYBATRAN<*>. SUA:; loprödibrw^ : DISPRANÖL(“> Italia ; GENT|MON(m> Argentina; PROTO-! PAZ^' Spania ' I • Fenpeştadiol(UCI>: TRED’JM(M> Franţa; • Fenaglicodol*'001' : ACALO ___ Fante i_SI££LÜÍÍ>:iJtatia ; U1TRAN<*> SUA : • Centalun(DCI) ; CENTALUN(“> Elveţia, Germania. • Car ba maţi : • Emilcamat(DCI> : NUCITAL Austria, Belgia, Danemarca, Suedia ; TATRANtM> Franţa ; STRIATRAN5UA-; • Mét'ílpentinol carbarhat : FORMA-RIN<“> lltatia; MECAROLW Italia: N-OBLIVONC*» Franţa; PSlCOLAND Spania ; TRUSONO<“> Anglia; • Fenprobamat(Dcit> ; GAMAKUIL(M> Turcia ; GAMAQUiL Danemarca, Elveţia, &recia, öewnanía v^PAKtf04.<*,>, ' TATARTANW Japonia; • Oxifenamat(DCI> : LISTlGA : COMTROL-OM Austria, Elveţia, Grecia, Olanda ; TREPIDONE Franţa ; ,..» Aikine ; .... . ■ -?---------.... • Metilpentinolf1501) : ALLOTROPAL Germania; ATEMPOL(M)' Anglia ; DAL-GOL<“> Ungaria ; MIRAMEL(M) Elveţia ; OBLEViL***’ Italia ; PENTINOL'M> Germania ; • EtclorvinoI(DCI> : ARVYNOL(M) Anglia, PLACIDYL<“> Canada, SUA ; ROERI-DORM<“> Suedia; SERENESIL Franţa, Grecia. • Ectilureea(I>ct> : ACTYL, ASTINtM> Japonia; CRON!L(M> Italia; EKTYL SUA ; IMEURO- ; PROCIN^) Olanda. ; • Deritaţi difenilmetan : j • Orfenadrlnă Anglia ; Austria, feelgia. Franţa. Olanda, lugos- ■ lavia ; EÜFLEX(M) Italia î NORFLEX(M> . Elvşţia, Germania, SuK ; ORGASI-: PALf«> Olanda ; • Clofenetamină(DOI>: KEITHONCI, : AKITANÎM> Fin- i landa; COGENTlN.Germania ; i • Feniltoloxamină(DCI) : ANTINÎM) Ger- mania; BRISTAMINGermania; PHENOXADRINEW ) Franţa ; VOLAXIN MODIFIED: FRENOTON(M) Su- ' edia ; FRENQUEL(M) Franţa, Spania; " • H^droxîzin(DCI* : HIDROXIZIN«« România ; ATARAX(M) Anglia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, TmmkiHzante — clasificareaderîimţiMr franţa, s.Gfeda, Itália, Iugoslavia, Qlanda, Ggrmaaia, Spania, SUA ; NEU-\jk<^!_AX Germania ; . i 1TINE- ROL -SUA ; •~Captodîarrre Germania; SPATÖMAC, PlPESANÉíír) jappnia ; SyC'QTROL sua. ’ s /; ; • Derivaţi de benzodiazepina i • • CJordiazepoxiÖ SÜÁ ;'LIB.RIUMW Anglia, Austria, Belgia, Danemarca, tlveţia, Finlanda-^Franţa, Grecia, Italia, lugosîayia, Germania,, Spania, SUA’ Turcia'; ŢlMOSlN(ii) óermania ; • Medazepam(DCI) : ANS1LAN(M) Iugoslavia ; ANXITOL(M) Danemarca ; GLO-RIUM(M) Israel NOBRIUM Anglia, ..Austria Beî^a Elveţia* .Finlanda* Franţa, Grecia. Italia. Iugoslavia, Germania, Spania*. Turcia RAPORAN(M) Australia; RUDOTEh(M) Germania; STRATIUM(M) Grecia"; 9 NordazepamiDCI) : D,EMADAR(m) Argentina, Portugalia ; LOMAXîm) Grecia ; MADAR(M) Belgia, Italia ; VÉGESANí^ Elveţia; ’ • • Diazepam Italia1; ASSIVAL(1I) Is-rael; AT1LEN(M> iCeho-Slovacia ; CERr C1NCM> Japonia ; DIAtAG Turcia ; DRENIAN(M) Spania ; EUROSAN(M). Elveţia ; MEVAL Canada ; SEDUXEN(^Ujn>gania ; TRAN-QUASE(M) Germania ; VALIUM(M) An-g:tia,. Austria, Belgia, Dane-marca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Germania, SUA, Suedia.; , < ... • Nitrazepam^CI> : NITRAZ EPAH(M) Rp-maniar1 Danemarca,; Finlanda, Japonia, Polonia, Ceho-Slovacia, Suedia; CER-SON(M) Iugoslavia ; îMESON(M) Germania ; INSOMIN(Mî: Elveţia, Finlanda ; MOGADON(M) Anglia, Austria, Belgia, .' Dane ntáhcap -Elveţia, Ftalafi^/ franţa, Grecia,'tiáNa, Olandav Sparta?/11 Suedia, Turcia ; NOCTEM<^ Italia; RADE-D.ORM Germania ; ;SOMNl¥E^M) Anglia SQN NO LIN(m. Ital ra<; *t ^ • • Clonazepam : . CkONEX(TO israel; CLONAPJN(M) SUA ; \ ,RIVATRIL italia; LECTOPAM: SUA ; LEXl-. LIUH(M) Iugoslavia; LEXOTAN^M), LEXOTANI LCM) Austria, Belgia’, Elveţia, Olanda; i ■> • Pinazepam(DCI) : DOMAR(M) Italia; DU.NA(M? ‘Eîveţia ; ^ ^ • Prazepam(DCI) : CENTRAX(M> Anglia, .SUA ; DEMETR1N(M5 Austria, Elveţia, Germania, Spar.ia ; LYSANX1A Olanda ;. . • Haiazeparn^0^ : PAXfPAM(M>; SUA; ‘ ® FlUrazepamiDCI) : J DALMADORMtM> Austria/ Danemarca,* Elveţia, Italia, Olanda ; DALMANE Ro-■ mânia, Ceho-Slovacia, Grecia, PoToma ; / ADyMBRAN(M) Austria, Grecia, ^talia, Germania, Turcia; ANXl,OUP(M) El- .. veţia, 1RANIL(M) Turcia ; NOCTtAZE- PAM(M) Germania-; SEDOKlN(M) Italia ; SERAX(M) Canada, SUA ; SERÉNIL(M) Anglia; TACE PAMC.S.l.; • TerfîazepamvDCI) : EUHYPNOSlM) Anglia, Belgia, Franta, ^Spania LEVAN-XOL Italia f LORAZEPAM Anglia, Belgia, Canada. Franţa, Olanda; VERAX Mexic; • Camazepam(DC^ : ALBEGOtM) Belgia, < Efveţia, Italia, Olanda, Germania» Spania ; ;AMOTRlL(Mr Grecia; PENE-VRIL^M) Portugalia ; PAXOR(M> Belgia ; • Oxazolam(JDCI) : HIALIZAN(M) Spania ; SERENAL(M> Japonia ;^TRANQUIT(M) Germania ; • Cloxazolam(I)CI) ; BETAVEL(M> Spania ; ENADEL Japonia ; • 'Ketazolam*»01» ; CONTAM£XfM> ' Germania ; SOLATRAN Elveţia, Olmda ; • Glotiaiépam : TRECALMO, TRECALMO FORTE(M) Germania ; • Bentazepam(DCI) : THIADlPONEtM) Spania ;1- • Midazolam(DCI): DORMICUM El- veţia, SUA ; •jEstazalam(DCI) : DQMfSlAMID<*> Danemarca ; NUCTALON(M> Franţa ; • AIprazolam(DCI) ; XANAX*M) Anglia, Elveţia, Franţa, Germania; • Triazolam(DCI) : HALCION(M) Anglia, Belgia, JElveţia, Franţa, Germania ; • Brotizolam(DCI> : LENDÖRMIN(M) Germania ; ; • Etizolarp!001* î DEPAS(M) Japonia ; • Clobazam(DCI) :FRISIUM(M) Anglia, Aus-triát Belg4av Greciar/4taferGermania ; •URBANIL Elveţia, Franţa; • Tr«flubazamCI> : FENAROL(M> SUA; LOBAK(M) Anglia ; MUSKEL TRANCO-PAL Germania ; REXAN(M> Italia ; SUPOTRAN(M) Franţa ; TRANCOPAL(M> Angliâ, Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Japonia, r,Olanda, SUA, Suedia ; • CtometiazoHDCI> ; CLOMIAZINw Elveţia; DfSTRANEURlN(M) Austria, Elveţia, Germania; HEMINEURINE(M> Anglia, Elveţia; Franţa; HEMITHIA-MINtM):.iRusia; • PerlapinăCI) ; STRESAM^> Franţa ; » Medifoxamină(DCI): “ GERE>AXYL(M) Spania; B • Oxánám i dă(DCIi : QUIACT^WFiknţa ; • Tr i metozinăiDC3t> : OPALENE^ranţa ; TRIOXAZlNECM> Urvgaria ; • LonetmDCI> : LONPTlL(M> Bulgaria. 422. TRANCHILIZANTE MAJORE NEUROLEPTICE. sin. 423. TRANCIN(M) SUA - DCI Flufenazîno * Neuroleptic incisiv, derivat piperazimlalkil-fenotiazinic de tip 4-/3-/2-(trifluorometil)feno-tîazi n-10-i I/propi I/-1 -pipera Anglia «Miorelaxant TRANCÖTE(M) Japonia cu valenţe anxiolitice, de tip 2-(p-clorfenil)tetrahidro-3-metd-4H-1,3-tîazln-4-onl 1,1-diokid, considerat drept pnmul miorelaxant indicat în ne- vroze. motorii (crampe musculare, torticolis spasme musculare). Acţiunea sa anxiolitică este complementară; nu are practic contraindicaţii. 425. TRANDYN Mexic - DCI Diazepam • Tranéftilízant, derivat benzodiazepinic de tip 7-c lor-1,3-dihidro 1 metil-5-fenil-2H-1,4--benzodiazepm-2-onă, cu acţiune sedaţi v-hîp-notică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastra farmaceutică îl produce sub numele de D1AZEPAM*M). 426. TRANEXw Iugoslavia - DCI D/- potassium clorazepat • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-2,2--rdihi droxi-5-fe ni 1-1H-1,4-benzo diaze pi n-3-aci d carboxilic, cu acţiune an xiolîtic-miorelaxantă şi sedativă. 0una sa toleranţă şi efectele sedaţi v-hipnotîce modeste îi conferă o largă utilizare. i Trankifiuc> ; 7 ankiliumlM); TranquazinefM); Tranquil&f-* IRA/Ő21 427. TRANKJL Mexic|^!; DIAZEPAMCM) România. 432. TRANQUAZINE(M> SÜA - DCI Pro- mozinq é, Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic dé tip 10-(3-dirnetîiaminopropiÎ) feno-tiazină cu acţiune sedativă (inferioară clorpro-mazîneîj şi antiemetică, util în tratamentele de întreţinere ale psihozelor cronice şi în stările psihopatoide. 433. TRANQUIL Canada .*-*■ MEPROBAMAT^ România. • 434. ÎRANQUIL(M) Germania — DCI C/or- promazinâ • Neuroleptic sedativ, derivat feno- tiazinic de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropil) fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago- şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezici lot,v hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică :îl produce sub numele de iGUORDELAZINÎM>. 435. TRANQUfUM> Spania - DC( Fenpro- bamat • Tranchiliizant, derivat carbamatic de tip 3-feniM-propanolcarbamat, cu acţiune mio-relaxant-sedativă şi valenţe anxiolitic-anticon-vulsivante. Efectele secundare sînt practic hUle / Afe D bună toterârîţăv ' - .** "** 436. TRANQUI L Italia - DCI Trifla-prorrmzhö • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetiiaminopropil)-2--(trifluorometil)fenotiazină, cu acţiune seda-tivi, antiemetică şi anxiolitică. Diminuează efectele L-dopa. Influenţează reacţiile conducătorilor auto. 437. TRANQUIL(M> Italia - DCI Clordiazep-oxid • tranchilizant, derivat benzodiazepinic de ti p 7-clor-2-meti la mi no-5-fenil-3H-1.4-be nzodiaze pi n-4-oxid, cu acţiune anxiolitica. anticön-vulsivantă, miofelaxanta. N-u are efect, hipnotic, fiind uriul dintre cele mai raspmdite tranchilizante de zi. Industria noastra farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). 438. TRANQUI LAX(M) Japonia — DCI Meda- zepam 0 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2,3-dihidro-1-metil-5-fenil--1H-1,4-benzodiazepi nă, cu acţiune sedativ-hipnotică şi uşor anxiolitică şî o singură contrai ndicaţie miastenia. 439. TRANQUILIACTfNEtM) italia - DCI Benactizina • Tranchilizant, derivat difenil-metan de tip 2- di ett ta mi noeti I benzi lat, cu acţiune anxioiitic-sedativă medie, dar cu bune efecte anticolinergice, centrale şi periferice. Are acţiune proconvu Isi vantă. In timpul tratamentului este interzis consumul de alcool. 440. TRANQUI LLIN Ew Israel - DCI Benactizina # Tranchilizant, derivat difenilmetan TRÁNQÜIL1ÍACTINE*** Italia. 441 .TRANQUIRIT'M) Italia •Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —sin. TRANQUÂSElM) Germania —+ DIAZEPAM' Japonia - DCI Trifluo-perazinc • Neuroleptic Incisiv,, derivat feno- i ch2 622MR Ffdhqţi/flW; TrúmőkpJmmce$úMttt; Tramtsndéfítal t i azin i C - jpi pe razi nat, -dé tip 10r^3*(4-metil-1-pi pefârmi-l)propii/-^-(trifluoromé ti Ofenotiazină, cu acţiune anti psi hoticăC marcată şi:; seda-tiva relativ redusă, cjj yalepţe ^anxjolitice şi antîerneifce ; efectele anti histămi ni ce, antispastice şî.adrenoLitice sînt mult reduse, industria noastră’farmaceutică îî produce sub . humele de TRlFLUOPERAZÎN(M). 443. TRANQUISAN(M) Austria • Tranchilizant, derivat pfopandiolic -?* sin.., TRAN- sin. 5 " QUIL<^ Franţa . MEPROBAMAT(M> Româhia. ' ; ; • 444. TRANQUITW Germania — DCl-.Oxo-zólam 9 Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 10-clor-2,3,7,11 b-tetrahidro^-metikHb-feni loxazol /3,2-d//1,4/bervzodiaz>e piraă~6( 5H)~ona cu acţiune sedativ:hipnotica ş,fanxiolitică, cu o buna toleranţă şi o singură cont rai nâicaţie : rriîasţenîa. 445: TRANQÚIZINE(M) SUA — DCI H/- droxizin • Tranchilizant, derivat difenilmeţan de tip 2-/?-/4-(p-cIor-a-fenil!berizil)-1-piperazi-nil/-etoxi/etanol, cu acţiune sedativă centrală antihistamimcă şi anxioţitica. ífíé&étriá noastră farmaceutica îl produce sub nume te de Hl-DROXIZIN(M). ( i î : 446 TRANQUO-TABLINEN(M) Germania • Tranchilizant, derivat benzodiezépinic —J sin. TRANQUIRIT'* nlta|ia :É21A2£PAMíM> România .r \ ~ ; *447; TRANfCl LAX(]®V Italia — DCI Rusia TRANSAP1N^> Rusia anale ptic, derivat ciclopropilamîhic de tip (±)“trans-2-fenilciclopropilamihă, in- dicat in depresiile inhibate. Este lipsit de efecte sedative (necesită asocierea). Nu se ad-ministreaza concomitent cu betablocante, psi hosti muie nte şi antidepresive timoleptice, necesitînd o pauză de 14 zile. Contraindicaţii le sînt, în general, cele ale timolepticelor -* IMAO. 449. TRANSANATE(M)Japonia - DCI C/or-mezanona • Miorelaxant anxiolitic — sin. TRANRILAX(M) Italia Coreea. sin. 'TRANCO LAXiM) 450. TRANSĂ (cf. fr. trame : 'vezi. lat. tronseo „a trece peste, dincolo”) , • Stare psihica particulară de sensibilitate ac ufó, în timpul căreia subiectul este recepţiv Ja fenomenele parapsihologice sau oculte.,'în tf’ansă se produce o modificare a conştiinţei'"(a stării de conştienţă, de vlgilitate), modifw^re generată de sugestia hipnotică sau Qt?ţ^uţ^. prin meditaţie. Starea;de transş. eşţe as^mlpătoape stării de extaz, cu deosebirea că extazul este mai conştient decît transa ; starea ,de transă presupune.o suprimare aproape totali a, cqo-ştienţei, Subiectul nu participă, în sţa?rea de transă, cu gîndurjle, ideile, concepţiile ,^sale. Starea de transă favorizează percepţia extra-senzoriaia 451. TRANSCENDENT (cf. lat. transcendere „atrece»-peste, dincolo") • Ceea ce se află dincolo de anumite limite ; în opoziţiei.cu imanent (atributal însuşirilor date în interiQriil unei clase de obiecte şi procese sau .în limitele unüi nivel'ontic determinat), tr^nscepdervtul sise referă la o esenţă (cauză, principiu, entitate etc.) ce se află dincplo «de marginile ,u.nui domeniu existenţial, deţinînd un rang optojpgic superior, şi depăşind, din punct de vedere gnoseologic, puterile gîndirii omeneşti. Prototipul prin, excelenţă al trşnşcendentului t.ste divinitatea. . 4 • în filozofia kantiană, transcendent este tot ceea ce depăşeşte lumea* empirică, referi ndu-se (sub apsect o-nto logic) ia entităţile care nu pot deveni obiecte ale experienţei („lucrurile în sine“) sau (sub aspect^epistemologic) ia ideile raţiunii pure, care nu se pot c pi i ca î ns I im ite Ie cu noaste rii e xpe ri me nta Ie (Dumnezeu, suflet etc.). ‘ 452. TRANSCENDENTAL (cf. lat. trans-cenc/ere) • în scolastiqa medievalătranscendentale erau considerate acele caiggorii cu valabilitate universală, aplicabile absolut oricărei forme de existenţă (ens — ceea cé există ; aliquid ~ ceva ; res — lucruj veruţ^n — adevăr etc.), • în filozofia kantiană, transcendentale sînt condiţiile a priori ale cunoaşterii, care anticipează şi: fac posibilă experienţa*, alcătuind un ansamblu de structuri pur formale, imanente subiectului epistemic, ce primesc şi ordonează datul sensibil. Prin -caracterul--lor a priori, elementele transcendentale ale cunoaşterii se opun empiricului, care cuprinde cunoştinţe a posteriori despre fenomene, realizatei prin sinteza informaţiilor perceptive în cadrul schematismului transcendental. Acesta cuprinde, după KANT, formele a priori ale intuiţiei Transcendenţa ; Ttfffşs^Iţ^ralqpsihiatrie TRA/6z3 sensibila (spaţiul şi timpul), conceptele intelectului :}puit şi ideile raţiunii pure. • în metoda-fenomenologică elaborată de HUSSE&L (adoptată şi de unit "filozofi existenţialişti - HE1DEGGER, JASPERS), transcendentală este cunoaşterea a priori a fenomenului pur* dobîndiţă de conştiinţa inten-ţiQnaJă j»rin „intuire^ esenţei“ JWesensschau), precedată de reducţia, fenomenologică (epoche) pri.n care lumea empirică, „pusa între paranteze", încetează de a mai fi obiect al cunoaşterii. 453. TRANSCENDENŢĂ (cf. lat. transcen- dere) • în sens teologic, condiţia/divinităţii faţă,de creaţia sa. Mereu dincolo'de limitele acesteia, situată într-un regn ontologic rn^i iria.lt, tr.anscendejiţş. sfidează, prin atributeIp superlative aler infinităţii, şi perfecţiuniimărginirea, fiinţei empirice, de ,care rămîne pe vecie despărţită printr-o radicală diferenţiere a esenţei. ' • în metoLda fenomenologică, fenomenul pur dezvăluit conştiinţei intenţionale prin „intuirea esenţei>ca semnificaţie ce depăşeşte datul empiric, aflîndu-se , într-un plan mai adine al realului. ■■■■■#; î«filozofiile existenţialiste» transcendenţa defineşte condiţia autentică a omului, dobîn^ drtă' prîn refuzul şi sfidarea banalităţii cotidiene, prin efortul individului de a-şi depăşi stáréa de fiinţă ^alienată, asumîndu-şi libertatea ca fundament^ af opţrunHor axiologice şi al proiectelor sale existenţiale. • într-un “sens general acceptat, disponibilitate ontică a omului de a se situa prin praxis, dincolo de-^datüf1 nemijlocit, al naturii, în lumea* valorilor culturale. 454. TRANSCULTURALĂ - psihiatrie • Domeniu- de studiu al psihiatriei, focalizat asupra modului în care factorii culturali şi cei af mediului social determină saiu Influenţează boli le psihice, de la o unitate culturala la alta. Autorii de limbă engleza utilizează si termenul de „cross-cultural psychiatry“, care se referă la aspectele comparative şi de contrast ale psihiatriei în diferite culturi. Psihiatria transculturala beneficiază de contribuţiile pe care le pot aduce psihiatrii şi ceilalţi cercetători din domeniul ştiinţelor sociale la înţelegerea anormalităţii psihrce pornind de la diferitele fundamente culturale (WITTKOWER). Se ştie că un comportament considerat normal într-o anumită cultură nu este admis neapărat ca atare într-o alta. Bo&la mintală reprezintă şi ea un mod de comportament, dar. care, privit de observa- torii avizjaţi) apare întotdeauna ca anormal, indiferent de cultura dareia îi aparţin subiecţii. Idjpţi^, demenţa senilă şi confuzia, acută au reprezentat entităţi-al căror caracter patologic a fost recunoscut în toate culturile (ELLrEN-BERGER), bolnavii psihici asemăn în du-s% ln« totdeauna 1,ntre ei mai, mult decît oamenii sănătoşi. (PFE1FFER,; 1970). l? Domeniu de studiu.al psihologţei culturale şi al antropologiei j cultura, şi modul în care omul o influenţează şi este, în acelaşi timp, influenţat de ea, poate fi înţeleasă prin intér-mediuhunor concepte diferite. Dintre acestea, psihanaliza con idera că relaţia între cultură şi personalitate e bazează pe unele conduite uwversale : 1oamer ete, băutură, funcţii ex-. creatoare, drago Le i ură. Acestea reprezintă nevoi şi funcţii biologice, instincte, sentimente şî impuls*uni ale căror valori cál itat ive şi cantitative, interdicţii de exprimare din partea figurilor centrale ale familiei constituie, diferenţa dintre un individ şi.altul. Preceptéle^ din cercul familiei îşi au corespondentul în moravurile societăţii respective, existînd ~ün continuum de culturi, pornind de ta cele ai căror membri sînt conduşi; In mfo'd predominant de autoritatea externă către ce le ai căror me m bri au încorporat âutoritatea externă în termeni de moralitate, simţ al datoriei, simţ al obligaţiei şi de control al agresivităţii ; în acelaşi timp< există un 624/TRA Transculturală - psihiatrie cöYrtinuum dé culturi, pornind de fa cele ai că¥of membri îşi exprimă în mod liber con-duitfefö: instinctuale, impulsiurîile şi sentimentele, către cele ai căror membri sînt sever inhibaţi în exprimarea lor instinctuală şi emoţională. r ~ Acestb considerente nu pot fr luate serios, în discuţie decît prin compararea diferitelor culturi în ceea ce prieşte creşterea-copiilor şi alte influenţe socioculturale, âvînd punctul de plecare chiar în intensitatea şi natura relaţiei materno-infantile : orarul :meselor la sugari, durata alimentaţiei naturale, gradul de contact corporal al copilului cu mama sa (purtat pe spate, pe piept sau plimbat în căruţ), modul de efectuare a toaletei şi, Jn fine, educarea copilului prin metoda gratificaţie-pedeapsă. Căuţînd să depi teze factorii de mediu cultural: care, interferîndu-se; cir cei de ordin individual şi de natură experienţial-ştiinţifică, au rol determinant în structurarea personalităţii , psihiatria transcuIturală şe conturează astfel ca un domeniu mult mai cornplex de studiu decît cel al „recenzării formelor clinice pitoreşti ale patologiei exotice" (PÉÜCIER* 1980). Psihiatria transculturală urmăreşte personalitatea de bază (KARDINER şi LITTON) de la modul ei de structurare, pînă la modificările acesteia, la nivel patologic. Astfel, st u di it% întreprinse la Dakar* de către H. COLLOMB asupra psihopatologiei africane au scos în evidentă aspectele^identificărU-de tip grupai pe care o realizează copilul african şi care îi oferă sansele.^jmfiî coeziuni ■ sofale favorabile, dér care, în acelaşi timp/ reprezintă, de cefe mai multe ort, serioase frîne In constituirea procesului de’Mesprîndere, de autonomizare. La japonezi, studiile iniţiate de R. BENEDICT şi continuate de TAKEO DOI au reliefat un angme tip de dependenţi faţă de grupul familial, care continuă să ie manifeste şi în viaţa adultă, oscilînd între polul afectiv, simţul acut al datoriei şi universul relaţiilor impersonale. Domeniul psihiatriei iranscufturale poate fi abordat fie sub aspectul' diferenţelor cantitative, fie sub acela al diferenţelor calitative ale tulburărilor psihice în cadrul unor culturi contrastante: Clinicianul psihiatru poate observa diferenţele privind frecvenţa şi/sau natura tulburărilor mintale în două sau mai multe culturi diferite, încercînd să găsească explicaţii deosebirilor constatate între, termenii variabilelor socioculturale, tri acest Sens, CASŢRO a întreprins studii comparative privind impactul pe care îl realizează starea de invaliditate a tatălui asupra familiei în Canada şi; Pi fu, iar SAUC1ER şi ELLENBERGER au studiat efectele îmbolnăvirii grave şi prejungite a unui copil asupra familiei acestuia, în trei sixbcultun canadiene. Rezultatele unor astfel de cercetăriţrans-culturale pot fi obţinute şi apreciate prin* crea-lea unor echipe interdisciplinare de Igsjhiatri, antropologi, lucrători din domeniul social» psihologi şi prin aplicarea unor investigaţii standardizate persoanelor aparţinînd unor culturi contrastante. Una dintre problemele ridicate de psihiatria transculturala au re prezenta t-o posibilele diferenţe semnificative dintre diversele culturi privind ponderea totală a tulburărilor psihice,, statisticile de la un moment dat indicînd o incidenţă totală a bolilor mintale mult mai scăzută în aşa-zisele sodetăţi primitive în comparaţie cu societăţile avansate. însuşi KRAEPELIN, atras de aspectele transculturale* a întreprins, în 1904, un studiu^ comparativ al entităţilor izolate de el printré pogkitaţiile Extremului Orient, iar în 1938 se menţiona cl „lueticii cu certificat** din Anglia şi Wales reprezentau 4°/00 din populaţie, în timp ce,, aproximativ în aceeaşi perioadă, pe Coasta de Aur procentul acesta era de numai 0,3^/oo — cifre discutabile avînd în vedere inegalitatea dezvoltării reţelei de spitale, a pregătirii medicale a cadrelor, toleranţei comunităţii faţa de boala mintală, atitudinile diferite feţă de bolnavul psihic. Deşi nu au reuşit să ofere pînă rn prezent concluzii de ivaloare ştiinţifică absoluta, cercetările de psihiatrie transculturală au realizat in cursul ultimelor decenii substanţiale progrese, odată cu dezvoltarea mijloacelor mo* der ne de culegere şi prelucrare a informaţiilor, cu efortul psihiatrilor din întreaga Lume de a realiza un consens în nosografia şi noso-logia bolilor psihice, rn tratamentul acestora. Cunoaşterea domeniului psihiatriei transcul-turale a devenit in zilele noastre o necesitate, în special pentru societăţile occidentale, în care amestecurile de populaţii şi fenomenul1 migrării şi al imigrării ridică din ce în ce mai multe probleme pentru medicul practician. Statele Unite, Canada, Germania, Franţa sînt ţări confruntate cu aceste fenomene sociale complexe, în care s-au întreprins şi studii de psihiatrie comparativă, căutînd răspuns la următoarele cinci întrebări (WITTICOWER şi FRIED, citaţi de H. EY) : — Există culturi ideale în Gare boala psihică este rară sau absenta ? —* Există diferenţe semnificative în preva-lenţă (nivelul morbidităţii la un mc^ Triănscultiirata ~ psihiatrie 7RA/625 ment dat) sau în incidenţa (riscul global în interiorul unei populaţii) ale tulburărilor mintale în diferitele culturi ? — Există, tulburări mintale obişntjite în anumite culturi şi care nu există în altele ? — Exista diferenţe no solo gi ce în manifes-,. *w. tăciie,, tulburăriion mif^le corespunzi toare diferitelor! culturi? — Există sindroame psihiatrice specifice pentru ; anumite arii geografice sau culturale ? Domeniul psihopatologiei, în ciuda atracţiei deosebite pe care a exercitat-o asupra diferiţilor cercetători, a oferit prin rezultatele ob-ţinute conciuzii surpr inzătoare şi, în mare măsură, dezamăgitoare. Fascinaţi de varietatea de suprafaţă a formelor clinice, psihiatrii au fost nevoiţi să conchidă că nu există tablouri psihopatologice particulare unei culturi anume. Cu toate acestea, pot fi desprinse unele formulări preliminare de ordin general (după WITTKO-WER şi TERMANSEN) : etichetele curente de diagnostic nu pot fi totdeauna aplicate anumitor, populaţii de tip primitiv (unii indieni americani, unele populaţii africane sau grupuri arabe) ; — graniţa dintre stările nevrotice şf psi ho-tice., în cazul anumitor populaţii, este vagă, cu predominarea stărilor atipice ; — schizofrenia este o boală generală, iar. modul în care un anumit rţiod de viaţă sau un anumit tip de cultură influenţează asupra incidenţei sale este discutabil: — psihozele infecţioase sînt ‘mai frecvente în regiunile cu risc global crescut la infecţii şi asistenţă medicală deficitari; — majorîtateafautorilor sînt de acord asupra frecvenţei scăzute a tulburărilor depresive în cadrul aşa-numitelor societăţi primitive, conform studii lor,efectuate asupra populaţiilor din Java (KRAEPELIN), Kenya (CAROTHERS), Nigeria (LEIGHTON), Africa de Sud (LAUB-SCHER) şi Haiti (BORDE.LEANU) şi, \n cazul apariţiei lor, asupra ideilor depresive de vinovăţie şi autoacuzare (STAINBRÖOK, TOOTH). Aspectul este indiscutabil, deoarece Σ acest tip de societăţi numai bolnavii cu un grad £ever al tulburărilor afective ajung să fie spitalizaţi, în timp ce aceia care nu afectează relaţiile sociale sînt reţinuţi şi îngrijiţi de către familie. Pe de altă parte, FIELD remarcă neatribuirea rolului de bolnav depresiv în populaţiile africane (neexistînd cuvîntul depresie în limbile respective), la care manifestările hipocondriace substituie simptomatologia depresivă. Raritatea depresiei ar mai putea fi explicată prin efectul psihologic pro-. tector al familiei, al ritualurilor funerare, afe mecanismelor de proiecţie ca apărare împotriva depresiei, ai predominanţei Unui super--ego colectiv în societăţile amintite, spre deosebire de cea a unui super-ego individual,, caracteristic societăţilor de tip occidental. Existaşi opinii contrare (CQHElsl), care* susţm, că „depresia psihotică este, în generai, rmuit mai frecventă printre persoanele care se identifică mai strîns cu familia, grupurile de origine, comunitatea etc.“ ; raţa suicidului este neobişnuit de ridicata în japonia, Suedia, Danemarca şi Elveţia, şi deosebit de scăzută la populaţia(neagră din, Africa, la care autoliza este echivalentă cu, dispariţia în desişul junglei sau al savanei. In general, se admite existenţa unei mari variabil ităţi a atitudinilor socio-culturale şi a credinţelor, în." privinţa alegerii morţii, studiile comparative în privinţa suicidului în-tîmpinînd dificultăţi chiar în cadrul societă-. ţilor de tip occidental ; — în privinţa manifestărilor obsesionale,, acestea sînt mult mai frecvente în ţările dezvoltate , în timp ce nevroza obsesionaîă este extrem de rară în societăţile de tip primitiv (VAHIA, GAITONDE). Explicaţia ultimului aspect ar consta în reţinerea generală pe care o . manifestă bolnavii obsesiv-compulsivi de a se adresa psihiatrilor, externalizării conştiinţei-ase di ate prin i ntermediui eredi nţelor populare şi superstiţiilor, ca şi absorbirii apărărilor ob-sesionaie de către ritualuri* specîfîce/cuHuVîîr respective ; — tulburările psihosomatice (de exemplu,, ulcerul gastric, hipertensiunea arterială, şi astmul bronşic), frecvente în societăţile ejuro-. americane, se întîlnesc extrem de rar la nativii africani sau în populaţia rurală din India ; — perversiunile sexuale sînt diagnosticate în funcţie de convenţii sociale specifice : homosexualitatea este instituţionalizată la unele populaţii arabe (PARÎdAD), nefiind conside--rată un semn de boală, iar la indienii Urubi din Brazilia de est, expunerea indecentă a unui, bărbat nu reprezintă ceva neobişnuit (CAR-STAIRS). în privinţa rolului de stres pe care îl poti juca factorii culturali, se admite ca aceştia^ pot acţiona asupra sănătăţii mintale prin maniera diferită în care sînt percepute valorile existente (stresul urbanizării), Cel coexistent (interacţiunea minorităţilor rasiale, etnice şi religioase cu majoritatea dominantă a populaţiei) şi cele datorate schimbării valorilor (stresul reprezentat de industrializare, gradul! c res cut de social i za re a pop.u.1 aţi e i )> 40 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 Tramcufţyralâ ^ psihiatri® Referitor la psihopatologie, eforturile cer-^ cetătorilor au fost mult îngreunate, de la în~ c^pwi; de definiţiile extrem de variate ale siţnptomului în funcţie de contextul cultural, acelaşi simptom putînd avea diferite accepţiuni. Diferitele tablouri clinice au fost deştul dţ^ dificil de . încadrat în tiparele psihiatriei clasice ,sau mai moderne, unele dintre ele rămînînd Entităţi captare., expr.esii ale fondului cultural pe care au apărut. Astfel, a fost descris un număr . mare de stări, psihotice reactive (ELLENBERGER, citat de H, EY), sub forma : ; — reacţiilor agresive difuze („calfehtura" cunoscută la marinam din secolele al XVIIMea şi al XIX-lea, cuprinşi de un fel de „frenezie” subită, cu un caracter frecvent epidemic) ; — reacţiilor difuze ceremonializate (la vechile populaţii scandinave sau binecunoscutul „Amok" al malaezilor) ; . — crimelor „reflexe*1 (la populaţiile impul- sive şi războinice dar şi la cele civilizate) ; — psihozelor Win di go, descrise la anumite triburi indiene din Canada ; — morţii psihogene lente, descrise ca o combinaţie între dragoste şi boală la , populaţiile japoneze şi polineziene şi, sub numele de „nostalgie", la prizonierii din timpul celui de al doilea război mondial şi la emigranţi. .. PÉ LICLER- remarcă frecvenţa crescută a tâ-blpurilor psihopatologice reunite astăzi în ca-: tegorîa bufeurilor delirante, în zona Antîîefef, unjde ideile delirante de persecuţie se întreţes cu'vşchiţe tredinţe despre vrăjitorie, căpătînd frecvent semnificaţia unei reacţii Ia eşec, (a frustrare. în schimb, la populaţiile africane, tablourile depresive grave imbraca uneori masca unui delir paranoiac de persecuţie însoţit de agitaţie psihomotorie, rezultate în mai mare măsură din bogăţia fenomenelor de proiecţie şi mai puţin din suferinţa interioară, acompa- niate de zgomotoase expresii corporale („limbajul corpului"). , Deşi ideea existenţei unor nevroze „specifice" diverselor? popoare sau populaţii mi poate fi admisă ca atare, EY citează lucrările unor autori din Germania, Ţările Scandinave, Olanda şi Flandra, care descriu* aşa-numita ^nebunie a curăţeniei", „vertijul de Kayak" la eschimoşi, nevrozele de imitaţie la populaţiile din Java, Fi li pi ne, cele sub-sahariene, siberiene şi japoneze., crizele de anxietate cu fobii şi obsesii „Koro" îa populaţiile malaeziene, indoneziene şi din sudul Chinei (•^ETOOPSiHiATRlE). Domeniul personalităţilor dizarmonice (psiho-paftice) cunoaşte interferenţe culturale semnificative, care rezida în deosebirile existente în sistemul de credinţe şi obicéiuri locale, în con ce pţi a-, privi nri marg iii a Uzare a bolnav u-lui psihic, în toleranţa socială faţă de anumite conduite deviante . Personalităţife transsexuale, profetul şi criminalul fanatic sînt cîteva tipuri de dizarmonii structurale care au cunoscut diverse forrrie de’ manifestare în cadrul diferitelor culturi sau ««mit aceleiaşi culturi. Transsexualismul a fost observat, în secolul nostru„ila. urnele triburi „moderne" din America de Nord, în Siberia, Madagascar şi Polinézia, ca fiind • un factor asociat calităţilor. şan?anice, ritualizate„ cvasi-religioase. -Bizanţul, ve*chea Rusie şi chiar ţara noastră au cunoscut şi încurajat, la vremea respectivă, un m*măr de „nebuni sfîrîţî", cărora li se permitea să exercite un rol de profeţi şi vin-ţiecăteri în r radu ri le popuîaţîeî, situaţii particulare în care bolii- psihice i s*a conferit statut de funcţionalitate (de exemplu, celebrele personaje Rasputin, Pfetrarhe Lupu etc.). în privinţa schizofreniei, este evident că tematica delirurilor este influenţaţă şi colorata de credinţe şi tradiţii culturale, formele de boală fiind „măi tăcute" la populaţiile primitive africane decît la cele dcddentale, mai puţin agresive în India decit m sudul Italiei, unde sînt mai expresive şi mai incarcate afectiv decît în SUA, izolarea sociala fund unul dintre ultimele simptome descrise la schizofrenii italieni (PARŞONS). în, jurul anilor *70 se afirma ca incidenţa universală a bolii există împotriva oricăror argumente privind specificitatea factorilor de me di u şi psihologici în apariţia bolii", în ci uda rezultatelor care relevau o incidenţă foarte diferiţi a schizofreniilor, de exemplu, la emigranţii nor d-americani faţă de evreii şi non-evren din Europa. Absenţa unor, criterii de diagnostic, diferenţele între un clinician şi altul, dintre o şcoală de psihiatrie şi alta Traáscullurala psihiatrie fRAÍ627* cpi^Mzfe^îft&’Ş schizofrenie, psihozele afective, s chi zofreni a p s eu do ne vroti că şi psi hoze le acute reactiveconstituit frîne în progresul stu-diiloc transcuiturale (eliminate în cea mai mare parte în prezent prin clasificările oferite de OMS—ICD 9 şi Asociaţia Americană de Psihiatrie - DSM III. şi DSM lll Rks Pot fi menţionate (după B. M. MURPHY) cîteva cercetări de referinţă' care, deşi1 mi sau finalizat prii)argumdnte pozitive pentru determinismul cultural î‘n schizofrenie, au contribuit la relevarea caracterului universal al bolii : ; • Studiile care au avut drept rezultat ob- servarea tmei incidenţe crescute a schizofrenie? la populâţia irlandeză $i din Croaţia jde- sud-vest, populaţii la care originea genetică eâte evident diferită, iar° explicaţil\e '-(nesatisfăcătoare) au constat îii Ipasezentáreá unor conflicte intrapsihice cronice (ambivalenţa: maternă în familie , ce antrenează reacţii de apărare continuă din partea copiilor nefavorizaţi, atitudinile sexuale necorespunzătoare, tensiunile între generaţii), putînd conduce la exaeer-' barea anumitor tipWri de conflicte interpersonale ; 1 • Studiile efectuate asupra njnbr populaţii cu incidenţă scăzută a schizofreniei : huteriţii (minoritate religioasă în comunităţile fermelor din preerule rtord-arhéricane), iâriganii (populaţie polineziană) şi triburile aborigene din Taiwan. Toate acéste grupuri beneficiau de diferite condiţii, tipuri de alimentaţie, contractau infecţii intercurente cu^,ko- anumită frecvenţă, suportau acţiunea unor anumiţi factori de mediu, avînd o viaţă comunitară structurată „ierarhic, un respect puternic faţă de tradiţii, convingeri religipasefundamentale care' includeau principiul minimalizării valorilor materiale, cu resurse naturale suficiente pentru trai. Toţi apeşti factori (alături de.alţii neidentificaţi) deosebeau semnificativ populaţiile respective de cele la, care se depistase o incidenţă crescută a schizofreniei, dar ftu ofereau explicaţii convingătoare r ' • Studiile efectuate astipra refugiâţîlor europeni în SUA după cel de-al doilea război mondial, care au indicat o creştere marcat! a cazurilor,.de schizofrenie, deşi acestea au fost relativ puţine în timpul internării în lagărele de concentrare • .......- • Studiile care au urmărit variaţiile înre- gistrate în tipul de evoluţie şi remitere a schizofreniei, constatmd ca remişiunlje^şrau mai búne la populaţiile din India şi Áfriei, în timp ce în ţările avansate economic remişitmile erau, de regulă, de mai slaba calitate. S-a luat în discuţie, posibilitatea ca, în aceste cazuri, să fi existat o confuzie de diagnostic cu psihozele reactive, ceea ce ar. fi putut explica buna calitate a re mi si uni lor. din ţările mai puţin dezvoltate economic; 7 • Studiile axate asupra simptomatologiei diferitelor forme de schizofrenie, care au in- . v ,dîcat existenta unor caracteristici sijmilare, atît Inrţăriíe dezvoltate, cît şi în cefe mai puţin dezvoltate, a unui fenomen de creştere ,ă. simptomelor paranoide fasţâ de .şcadşrea, . celqr c,ataţonice (datele se. referă Ia% peVioada f 1930—1950 şi la ţările occidentale), cu des-. ' creşterea ideilor de grandoare în mediul yrban şi a celor, de gelozie la populaţiile „ ,éuro-âmericanţ,;jn comparaţie cu cele asiatice. Se , constată totodată declinul conţinutului religios al delirurilor şi ascensiunea puternică a celui ştiinţific, reflectînd schimbările petrecute în,...gîndirea populaţiei planetei şi nicidecum transformări la nivel psihopatologic. In privinţa evoluţiei, a reieşit că forma simpla,a schizofreniei are cel mai ridicat potenţial de cro-nicitate, ceea ce contrazice păreri, mai vechi,, care atribuiau acest caracter schizofreniei * paranoide. Studiile pe loturi mici de bolnavi schizofreni, aparţinînd unor subculturi diferite cuprinse ■Ui Cadrul aceleiaşi societăţi , ar. puteai ^aducé date valoroase privind diferenţele fţranscut-turale, aşa cum au încercat să sugereze OPLER şi SINGER în cercetările efectuate pe tineri schizofreni irlandezi şi italieni, precum şi pe germani şi polonezi emigraţi în SUA.; , Aspciaţiile cele mai evidente, reieşite dm studiile menţionate, între simptomele de tip schizofren şî grupurile culturale respective, sînt prezentate în următorul tabel (MURPHY) . W TABELUL CXCIII Simptome de tip schizofren ^ 1 ; _ Corelaţii socioculturale Probabilitatea riscului de eroare : - r ; 7 ' 3 — forma plranoidă de schizofrenie — forma catatonică de schizofrenie - cel mai frecvent în clasele mijlocii din mediul urban cel mai rar la populaţiile rurale cel mai rar la euro-americani 0,05 0,05 0,05 J 628/1RA Transculturală — psihiatrie TABELUL CXCIIF (feontinu-are) 1 ' • Í | .. ^ — forma hebefrenică de schi- ce l mar frecvent la japonezi 0,05 zofrenie — forma simpli de schizo- cel mai frecvent la asiatici 0,01 frenie — halucinaţii vizuale cei mai frecvent în Africa şi Orientul Apropiat "■ n cei mai rar. la populaţiile urbane euro- 0,05 — halucinaţii tactile americane 0i01 cel mai frecvent în Africa şi Orientul 0,10 Apropiat — delirul de grandoare cel mai frecvent la populaţiile rurale 0 001 cel mai frecvent la populaţiile creştine 0 01 — delirul de distrugere cel mai frecvent la populaţiile creştine 0,01 — delirul religios cei mai frecvent la populaţiile crefiine cel -mai rar la budi şti; hinduşi şi shinto’şti 00! — delirul de gelozie cel mai frecvent la populaţiile Asiei V 0,05 — depersonalizarea cel mai rar la populaţiile rurale 0,01 , — aplatizarea afectivă ce| mai frecvent la japonezi 0,01 frecventă la populaţiile sud-americane 0,05 — izolarea socială cel mai frecvent la japonezi 0,01 — negativismul * cel mai frecvent în India şi America de 0,001 Sud cel mai freévent -tn Africa şi-America de Sud :. 0,05 cei mai rar în (ţţ-ilturijle anglo-saxone 0,05 — actele stereotîpe cel mai frecvent la populaţia Indiei de Est 0,05 cel mai rar Ia eu rohamé ricini 0,001 — rigiditatea catatonică cel mai frecvent la populaţia Indiei de Est cel mai frecvent la. japonezi - 0,01 — comportament suicidar. 0,001 — crizé de^ mlnie cei mai frecvent la populaţiile creştine 0,05 Preocupările OMS,, consacrate aspectelor tate mintala in cadrul serviciilor de asistenţă transcuiţurale ale psihiatriei s-au concretizat primară, pe o perioadă de şapte ani, în ţările în-anW 4973-~1979 în StUdiul-pitot internaţional aflate în curs de dezvoltare : Brazilia* Colum- asupra schizofreniei, $,re a urmărit evaluarea - bia. Egipt, India, Fiiipipe, Senegal şi Sudan, stării psihice a peste 1 200 de bolnavi din Motivaţia acestor studii de amploare a nouă ţări, cu ajutorul metodelor standardizate,. constat in afirmaţia că, în fiecare an, in lume Dintre aceştia, au fast selecţionaţi 256 de bol- cel puţin 100 de milioane de indivizi dezvoltă navi depresivi, în scopul comparării lor cu o stare depresiva identificabilă clinic, valoarea grupele de schizofreni,demonstrîndu-se că este cifrelor putînd fi şt mai măre. posibilă punerea la punct a metodelor necesare Creşterea speranţei de viaţă în cele mai evaluării pacienţilor suferind de tulburări min- multe ţări, antrenînd creşterea numărului tale grave — inclusiv depresia — în cadrul absolut şi relativ al celor care riscă să sufere diferitelor contexte, culturale. de tulburări depresive, expunerea unui pro- Posibilităţile ameliorării tratamentului de- cent din ce în ce mar mare din* populaţie la presiei, în cadrul malurilor generale de ocro- stresul psihosocial acut sau prelungit, oca- tire a sănătăţii în ultimul deceniu,, au fost zionat de transformările rapide ale mediului examinate în contextul, unor cercetări de an- fizic şi social, predispUnîiidr\m reacţii depre- vergură asupra introducerii secţiilor de sănă- sive, îndreptăţesc aceste consideraţii. ; Transculturalâ - psihiatrie TRA/629 Ascensiunea pe scara "morbi di taţii a bolilor cardio-vasculare, bolilor de ocolagen, bolilor gaşifo-hvtestinale, bolilor cerebro-vasculare şi a altor tulburări neurologice a dus, concomitent /la creşterea numărului de reacţii depresive care pot însoţi aceste afecţiuni, apreciate la o proporţie de.Jâ% din totalitatea; cazurilor (SARTOR1US, 1976). Odată cu creşterea longevităţii, se remarcă sporirea numărului de tulburări depresive pe fond organic cerebral, ca de altfel şi incidenţa ridicată a tulburărilor depresive soma-togene. Lipsesc, pînă în prezent, date care să ateste o eventuală diminuare compensatorie a depresiei somatogene ce însoţeşte bolile acute organice, ca de exemplu bolile infec-ţioase. în fine, nu se poate neglija ci un considerabil număr de tulburări depresive se datoresc abuzului de alcool şi folosirii unei întregi game de medicamente (MULLINGER ş.a., 1978, CRAIG şi van NATTA, 1978) ; se ştie că anumite substanţe consumate ín mod regulat grăbesc apariţia depresiei sau îi accentuează, intensitatea (sedativele şi tranchilizantele, unele hipotensoare, produsele hormonale) i în ultimele decenii, specialiştii admit că subiecţii suferinzi de depresie sînt mult mai numeroşi decît cei care solicită îngrijiri pentru acest motiv (partea ascunsă a „aisbergului" - SHEPHERD, 1979), reprezentînd pînă la 98% din membrii unei colectivităţi. Punerea diagnosticului de depresie se face mai uşor de către medici^probabil în speranţa eficienţei unui tratament corespunzător; noi noţiuni de diagnostic, ca dé exemplu cea a depresiei mascate, cîştigă o audienţă din ce în ce mai largă, includerea a noi şi noi cazuri printre tulburările depresive augmentînd datele-statistice ale depresiei (K1ELHOLZ, 1979). O anchetă întreprinsă în mai multe ţări europene printre medicii generalişti (PÖL-DINGER, 1974) a furnizat rezultate care reprezintă, probabil, efectul conjugat al tuturor tendinţelor menţionate mai sus. Între 73—90% dintre medicii interogaţi în Austria, Germania, Franţa şi Elveţia au răspuns pe baza experienţei lor proprii cotidiene, semnalînd o creştere a depresiei, cei mai mulţi dintre ei afirm înd că cel puţin 10% dintre bolnavii pe care-i examinau într-un an prezentau tulburări depresive. Tulburările depresive au constituit în ultimii ani obiectul unor cercetări în cadrul programelor OMS, conduse de personalităţi de prestigiu (N. SÁRTORI US, H. DAVIDIAN, G. ERN-BERG, F. R. FENTON, l. FUJII, M. GASTPAR, W. GU LSI NAT, A* JABLENSKY, P. K1EL-HOZ, H. E. LE HM AN N, M. NARAGHI, M. SHIMIZU, N. SHINFUKU, R. TAKAHAS-Hl). Promovarea unui limbaj comun prin intermediul acţiunilor de tandardizare a diagnosticului şi al clasificam în psihiatrie, elaborate în cadrul capitolului de tulburări mintale al ICD 9 (1978), a permis psihiatrilor de formaţie diferită să utilizeze tehnicile în mod identic şî fiabil* Astfel, s-au putut pune în evidenţă numeroase caractere comune ale bolnavilor depresivi, provenind din ţări foarte diferite din punct de vedere cultural, grupul acestora deosebindu-şe net de cel al bolnavilor schizofreni atît prin simDtomatologie, cit şi prirt prognosticî » Un astfel de studiu, încheiat în 1983, prin contribuţia unor centre de cercetare din Basel, Montreal, Nagasaki, Tokio şi Tehéran, a relevat, printe altele, şi următoarea repartiţie a cotelor pozitive pentru simptomele depresiei : TAS El CXCIV Bősei : (Elveţia Montreal (Canada) Nagasalşi (Japoniaj . , Teheran (Iran) ; \ Tqkyo , * ' .(Japdnicfy ■' Toate geâtrele 0 : - . 1 2 - c . , , 1 Z ~4 v v J 5 6 Simptome pre- , zente la 76— 100% din cazun tristeţe ; absenţa sentimentului de bucurie ; anxie^ tate ; tensiune ; lipsa energiei ; alterarea comportamentului social ; (fezinteres ; pierderea capacităţii de concentrare ,’ idei de incapacitate ; insomnie de adormire ; Ijpsa poftei de m în care; tristeţe ; absenţa sentimentului de bucurie ; disperare^ anxietate lipsa energiei 7 alterarea comportamentului social; dezinteres ; pierderea capaci taţii, de concentrare ; idei de incápaci-tate tristeţe ; absenţa' .şentimentujui de -ibucurie^; anxie-jtate ; téiisiune jlipsa energiei; aderarea co m poriamé ni&luU social ; . ,bradips|hi^f; de** > fcirtterés ; pierderea capacităţii de to ri centrare ;;idei de:-incapacitate ; încetinire psihomotorie ; insom-* nie de adormire ; somn agitat, neregulat ; senzaţii de opresiune şi dureri tristeţe ; absenţa sentimentului de bucurie ; Anxietate ; lipsa e"ner- ' gjei ; ' , 3 ■■■'■ $ tristeţe ; abjenţa, sgntimsntului de hu curie ^anxietate: ; piérdérea 1 capacităţii dfs conexe nt rare ; -» - , : ^ ; 1; ia ■ ' r tristeţe ; absenţa^ sentimentului deo bucurie ;.anxie- 7 ţaţe ;>tensiune ; j lipsa energiei ; dezinteres ; idei de .incapacitate ; r Simptome prezente la 51 —75% din cazuri disperare]; agresivitate, iritabili-tate ; bradipsihie ; idei de culpabilitate ; idei suici-dare*; încetinire psihomotorie ; absenţa contacte- * lor sociale ; accentuarea simptom melor dimineaţa ;: diminuarea lîbi-doului ; trezire ; Agresivitate, irita-bilitate ; bradipsî-hie î modificarea perceperii tim- p pului ; idei de ; culpabilitate ; Idefi şuieidare ; încetinire psihomotorie; diminuarea libi-doului ; insomnie de adormire ; soran agitat şi neregulat ; lipsa modificarea perceperii timpului ; hipocondrie ; idei sui ci dare ; absenţa contactului cu ceilalţi ; accentuarea simptome for dimineaţa ; diminu-:. ?area libidüülui trezire matinală ; modificări ale greutăţii ; consti-paţie ; tensiune psihici ; agresivitate; irita-biiitate ; 'alterarea comportamentului social ; dezinteres ; . pierderea ca paci -■■■-"taţii de concefiltra re ; modificarea perceperii timpului ; agitaţie psi+iomotorie ; ■ absenţa contactelor sociale insomnie de adormire ; somn agitat şi nereguiat;; |ipia disperaré ; tensi- • une psihică ; agresivitate, jritabili-tate ; bradipsihie ; 'dezinteres ; idei de incapacitate ; „trezire matinală ; insomnie,, de adormire ; lipsa" poftei de'mincar.e ; lipsa deciziei ; Í- Z* - "•f " 1.4! 1 * -disperaré ; agresi-vifate, iîitabili-•tate ; alterarea comportamentului social ; bra-dipsi-.bffe; lipsa deciziei; modificarea percepe rii.-'timpglui ; idei sufeidare ; încetinire jpsiho-m©torie’r; absenţa coptáctétar sociale-; diminuarea libidăului ; trezire . matinali ; insomnie de adormire ; somn agitat şi ne- â i matinală.; somn i agitat şi neregulat ; consţipaţie ; r senzaţie-de durere şi opresiune ; i, , lipsa deciziei; poftei de m încă re ; •lipsa deciziei:*; r 1 ■ ■ ■ . i poftei de mîn-care ; modificarea greutăţii,; senzaţii de durere-şi opresiune ; lipsa deciziei | • ■; /:* • p -- regulát ; lipsa poftei jde rn în ca re ; modificarea greutăţii sen^ţii de durere şi opresiune Simptome prezente la 26-50% din cazuri hipocondr.ie ; agirţ taţie psihomotorie : modificarea greutdţn, ■" 7 agitaţie psi homo- « torre ; accentua- i rea simptomelor i dimineaţa ; tre- “ ; zi re matinali. ; ‘ j consţipaţie; 5 ” ' î -id4t de culpabili* zatf.e ; idei de ruinare ; idei de persecuţie şî urmărire; agijtaţie psi ho motorie*-”-; consţipaţie ; disperare^ bra-. dipsihie ; sentimente d^ culpar bilizare ; idei şuiei da re ; idei de ; persecuţie şi urmărire ; încetinire psihomotorie ; accentuarea şim-ptomelor dimineaţa ; diminuarea Iibidoului,senza-' ţie de opresiune şi durere l modificarea perceperii timpului ; sentimente de’ culpabilizare hipocondrie ; idei sui ci dare.; încât i-nire; psi homotcarie ; accentuarea-simptomelor dimineaţa ; diminuarea Iibidouluif; ţ somn agţtat, neregulat ; modificarea greutăţii ; senzaţie de opresiune şi durere idei de culpabili-za^re ; hipocondrie ; agitaţie piihomo-torie accentuarea simptomelor dimineaţa ; consţipaţie Simptome prezente la 1—2Ş% din cazuri idei de persecuţie şi urmărire ; idei de 'culpa bili zare ; idei hipocondri- ; ace ; delir de ruinare ; accentuarea, simptomelor seara; hipocondrie ; idei de ruinare ; idei. de persecuţie şi : urmărire ; idei 'de culpabüiz^re ; de li-hipocondriac ; ^ delir de ruinare ; acentuarea sim-^ ptomelor seara; delir de cu Ipa bi liza re ; delir hipocondri c ; delir de ruinare ; accentuarea simptomelor seara 1 hipocondrie jfidei de ruinare idei de ruinare ; idei de persecuţie şi urmărire ; delir de culpabilizare ; jdelir hipocondriac; absenţa contactelor sociale ; accentuarea simptomelor seara^ . idei de ^binare ^ idei de pefsecţiej^i -.urmărire ; delir de cúlpabijizare ^ ’ d;e 1 fr hipocondri-ff-; accentuarea sim^ pto me lor şeara ;:? delir de ruinare- Absente modificarea perceperii timpului ; modificarea ^reu taţii l agresivitate,- iritabil ijtate 1 delir de culpabili-zare ; delir hipocondri hlc ; delir de ruinare | delir de ruinare* V 632/T8A Transculturafá - psihiatrie Problemele particulare pe care Îs ridică fenomenul emigrării în cadrul psihiatriei trans-’ culturale au fost abordate de j. G. SCOTTO, M. BOUCEBCI, J. N. TROUVE (1983), cu referire specială ia cei aproximativ o jumătate de milion de emigranţi din Franţa proveniţi din ţările Maghrebului (Maroc, Tunisia, Algeria). Se poate vorbi de o-veritabilă ^patologie a transplantării44, alcătuită din patologia de adaptare (criza de identitate a tînărului, nevroza invalidarită a adultului mediu etc.). Autorii scot in evidenţa rolul pe care îl joacă efortul activ de coabitare în cadrul acestui nou tip de patologie, la care se adaugă, tulburări de achiziţie, reprezentate de reproducerea schemelor de reacţii patologice conform culturii ţării gazdă, prin fenomenul de aculturaţie. Astfel, reperele de identificare a persoanei în dezvoltare capătă în condiţiile emigrării o nouă semnificaţie, ca dealtfel şi procesul de reînnoire pe care îl suferă lumea interioară a subiectului în condiţiile interiorizării unei noi lumi exterioare. Totodată, are loc un fenomen de reactivare a mecanismelor de apărare, ceea ce duce la complicarea relaţiilor interpersonale, şi aşa marcate de un grad iniţial de dificultate. Apărînd ca nişte dezrădăcinaţi, suferind permanent nostalgia suportului şi integrării pe care le-o asigura societatea de origine, mai mult, mai puţin sau deloc pregătiţi pentru comunicarea prin noi şi _ diferite coduri, pe ntru desfăşurarea muncii în condiţiile oferite de noile tehnologii, emigranţii se văd nevoiţi să se confrunte cu o întreagă lume care oferă condiţii de viaţă „complexe şi dure" pentru indigenii înşişi. în cadrul acestei patologii a emigrării, la femeia matură pot surveni sentimentele de tristeţe, pesimism, inhibiţie afectivă, evoluînd de-a lungul mai multor ani, deseori tacit, nefiind rare crizele de anxietate şi tentativele de suicid. Suferind de o „nostalgie" patologică, ea întîmpină greutăţi deosebite în exercitarea rolului educativ asupra propriilor copii, oscilînd între modernismul cotidian şi autoritatea tradiţională a tatălui. Tinerele fete recurg la tentativa de suicid (frecvent prin ingestia de psihotrope), ca arhetip de comportament, cu ocazia unei crize de adolescenţă provocate de impactul dintre comunicarea cu părinţii (respectiv tatăl) şi dorinţa de identificare cu omoloagele lor autohtone (îmbrăcăminte, coafură, machiaj, mod de viaţă, distracţii). După cum subliniază autorii, tentativa de suicid reprezintă, în acest caz, criza decisivă pentru stabilizarea unei personalităţi deza-daptate. Fuga, delincvenţa, actele heteroagresîve reprezintă la băieţii adolescenţi o expresie a eşecului de inserţie în noua societate şi în raporturile cu ceilalţi, ca şi a conflictului cu o autoritate parentală presantă şi insuficient fondată* Echivalenţele depresive de tipul reacţiilor delirante acute apar mai frecvent la emigranţii recenţr ftn prirnul an) şi mai ales la tineri, manifestîndu-se cu brutalitate, ca o explozie delirant-halucinatorie, cu teme de persecuţie şi devalori|are, asociate sau nu caj fenomenul depersonalizării. Cu., un caracter reactiv evident, aceste manifestari au, de obicei, o evoluţie favorabilă şi răspund bine la anti-depresive, deşi polimorfismul semiologic poate furniza erori de diagnostic. Stările, depresive cu expresie somatici nu au specificitate, dar sînt frecvent înţî Ini te la populaţiile emigrate din Maghreb, la vîrstele de 30—50 de ani şi mai ales la muncitorii necalificaţi şi celibaţari. Sînt asociate/precedate de tulburări psihosomatice (ulcer gastric, ulcer duodenal, dermatoze, tulburări funcţionale diverse) sau acompaniază o stare reactivă* declanşată de un traumatism psihic sau fizic, care îmbracă deseori aspectul sinistrozei. Evoluţia este lungă, trenantă, rebelă la tratament, prefigurînd deseori pe re ni zarea simptomelor de invalidare. Veritabilă patologie transculturală, patologia psihică a emigranţilor se află la confluenţa unei suferinţe psihosociale aparţinînd în egală măsură ansamblului colectivităţii de emigranţi, dar şi fenomenologiei individuale. Un alt capitol cu care se confrunta psihiatria transculturală este reprezentat de modalităţile diferite de răspuns la tratament. In societăţile de tip primitiv, tratamentul bolnavilor psihici este în mare parte asigurat de personal nemedical (vindecători religioşi sau grupuri de cult) ale cărui terapii se bazează pe proceduri fondate pe credinţe animiste, menite, să înlăture posesia ^spiritelor rele, a demonilor sau vrăjitorii lor.| 1 Răspunsul la terapiile nespecifice este dificil de evaluat prin studii transculturale. Cercetările cunoscute pînă în prezent, au relevat, de exemplu, că populaţia neagră şi albă din SUA nu diferă semnificativ în ceea ce priveşte răspunsurile la tratamentul cu fenotiazine, dar în studiile de tip placebo, populaţia neagră a a realizat rezultate mult mai bune, beneficiind se pare de orientări socioculturale de valoare în sensul relaxării si al descărcării tensiunilor (MURPHY). Studiile au relevat rezistenţa acestor populaţii de tip primitiv la metodele psi ho- Tansculturală - p&ihiatrie TRA/633 terapeutice de tip occidental, cum este psih-analiza,şî preferinţa japonezilor pentru terapia Horită, De asemenea» în tjmp au fost înregistrate modificări de ordin soci o-cult ural, ín ceea ce priveşţe încercările de ac.introduce terapia de grtip dé tip anglosaxon in ţările de lîtnţ>iiitină. s rCit priveşte igrapule- biologice, ele sînt universal folosite, deşi tipurile de medicimente şi dotarea tehnică diferă uneori. S-a d ezvoltrfc o' ? devărată psihofarmacologe transculturală, disciplină care caută să determine importanţa şi gradul în tare sînt leg\te între ele variabilele socioculturale, de mediu, genetice, biologice, fiziologice în cadrul practicii şi cercetării psihofarmicologiei (TURAN 1TIL şi BARRY REISBERG). Există încă grupuri religioase care interzic venipuncţia, culturi care nu acceptă autopsia, ca şi societăţi autoritariste în care studiile dublu-orb pot fi considerate ca un afront adu integrităţii morale a cercetătorului. 3 Factorii nutriţionali şi ai diverselor regimuri alimentare* reprezintă o dovadă excelentă a ceea ce înseamnă impactul cultural asupra fenomenelor biochimice. Este cunoscut că PH-ul urinac variază cu proporţia proteinelor, animale şi a vegetalelor consumate în alimentaţie, excreţia urinară a amfetamine lor diferă în funcţie de raportul între aciditatea şi alcalinitatea urinii(şi exemplele pot continua) ; tot astfel, se ştie că unele, sindroame depresive, paranoide sau maniacale, psihoze delirante şi chiar sindromul- de-^ menţial pot apărea în a.nemia pernicioasă, tul-^ burările clinice fiind remisibile sub tratamente cu vitamina, B19, alxarei iaport priaalimervtaţie poate fi influenţat fie de modul deficitar în care se realizează aceasta, fie de ingestia de alcool. Diferenţele între metabolizarea diferitelor medicamente, în farmacodinamie, farmacoci-netică şi biodispQnibilitate pot fi rezultatul unor diferenţe genetice. In pri vinţametabo Uzării, xlor pro rnazinei, s-au pus deja în evidenţă variaţii intern mane în excreţia substanţei, ca şi a remarcabilelor diferenţe de nivel plasmatic. S-au observat unele deosebiri pe plan etnic privitoare la un mic număr de metaboliţi fenolici ai clorpromazinei care nu au fost conjugaţi — motiv invocat de diferenţele de apariţie a efectelor secundare ale clorpromazinei la populaţiile albe,: negre şi asiatice. Alţi factori implicaţi în folosirea unor doze diferite ar putea fi interacţiunea psihotropelor cu alte medicamente (barbituricele, hidan-toina, hormonii steroizi cresc producerea proteinelor microsomale şi induc enzimele de metabolizare a celorlalte medicamente ; barbituricele cresc excreţia urinară a clorpro-mazineU ceea ce poate fi rezultatul junej^Tae-t ivări enzimatice supli menta re, iar antiacidele interfereazăr absorbţia clorpromazinet)... > ^ 1 ~ Dificultatea aprecierii efectului terapeutjc îrir şţudiile comparative este considerabilă, aceşti fiind în strînsă relaţie cu opţiunile pe care le face medicul pentru pacientul său, cu tipul de farmacoterapie aleasă, cu climatul terapeutic al fiecărei unităţi psihiatrice, cu celelalte terapii sociale asociate. După cum semnalează H. B. M. MURPHY, în mod paradoxal, cele mai bune re mi si uni sînt observate nu în centrele cu accesibilitate crescută la tratament, ci în cele la care aceasta este scăzută. Deşi soluţiile terapeutice sînt la fel de bune, indiferent de ţară sau cultură, s-au observat totuşi unele fenomene interesante : folosirea unor doze excesiv de mari de psihotrope (neuroleptice, în spectal), în unele ţări, nu a dus la efectele secundare: constatate în alte ţări ; relativa susceptibilitate a unor simptome la unele medicamente variază de la o societate/cultură la alta, ca şi aşa-n urni te le efecte paradoxale ; răspu nsuri le diferite la aşa-zisele terapii nespecifice (psihoterapie, socioterapie), în diferitele culturi. Astfel, studiile comparative ale iui DEN-BER pe cazuri de schizofrenie internate la 63^/7W TranscXjIturalâ — p ihiatrie ; Transducţie New York- şi Erlangen (Germania) au indicat că bblnavii din primul grup aii primit cfoze de cinci ori mai mari de butirperâzine şî'au prezentat cu 30% mai puţine reacţii extra-plramidale şî nici o dístóníe datorată efectelor secundare ale neurolepticelor. 'î De asemenea, cercetări comparative efectuate pe pacienţi schizofreni din Turcia şi SUA, SUA-şi Ungaria, Ungaria ^ Canada, au relevat necesitatea unor doze mici de neuroleptice în primele ţări, comparativ cu celelalte ; corelaţia; nu se făcea cu anumite simptome, ci cu activitatea EEG. S-a mai observat că bolnavii schizofreni din New York aveau nevoie de doze de două ori mai mari decît cei din Li égé (Belgia) pentru Un anumit efect terapeutic, dar frecvenţa de apariţie a efectelor secundare era redusă la jurriătate. ; 1TIL şi alţii au sugerat că aceste diferenţe ar putea fi explicate prin rélativaf cronîcitate a"bolii în populaţiile respective. bolnavii re-prezentînd un grup „rezistent ia tratament*4, care necesită doze mai mari de neuroleptice, iar modificările EEG descrise de BE NTE aveau o semnificaţie virtual patognomonică ^ péntru evoluţia cronică a grupului studiat. în fi ne, reacţiile distimice se observă mai frecvent în faza de început a medicaţiei neuroleptice, avînd tendinţa de a dispărea pe parcursul ei. Cercetătorii au admis că, în orice c:aZ, vechimea tratamentului, tipul de medicamenté, durata tratament u4tnf dózeter zítnice;rfTé dî-caţia asociată şi răspunsul ia trătamerît reprezintă ele mente--de bază rn "stutlítte dé farmacologie transculturală. Absenţa éfectetor extrapi râmi dale la une lé-din pőpulatiiie studiate ar fi putut fi explicată şi prin insuficienta instruire a familiilor respectivilor bolnavi, ele atribuind eventual aceste manifestări deteriorării pacientului. După HOLISTER, nu ar exista mecanisme de baz ă în apariţia efectelor secundare care să fie rezultatul unor diferenţe culturale, etnice sau naţionale, dar autorul admite că ele pot fi influenţate de stilul de viaţă. în explicarea acestor fenomene a fost incriminată expunerea anterioară a unor subiecţi la administrarea altor medicamente, tipuri diverse de elemente aditive etc., care stimulează procesele de detoxifiere hepatica (ceea ce în America de Nord se întîmplă mai frecvent decît în Europa). Ipoteza este însă infirmată de studiile comparative pe pacienţi schizofreni din Java şi Germania, care au indicat că răspunsul la fenotiazinele injectabile nu a diferit semnificativ, ca şi de cercetările într-un sp tal din Djakariar care au constatat că evoluţiile formelor de schizo- frente%rau mai bune şi mai rapidé la populaţiile chineze decît la cele indonézé né (süptise aceluiaşi tratament), pe cîri<#'dştiîrtatea şî dezorientarea se dezvoPtau ‘mai - rapîd Iá chinezi* în acest caz, au fost invocaţe tipurile 'diferite de educaţie pe care societatea o pxercita asupra membrilor ei în privinţa prezentării Iat consultaţia medicală (factor strîns corelat şi cu eficienţa psi hote rapîei) şi a şraduîuî variat de acceptare a experienţelor psihice particulare. Se citează şi frecvent reacţiilor paradoxale ia farrtsacoterapia, anx*fd¥ticS fa populaţiâ'atha-bastcan din vfikska, probabil ca^fectfal unei arhaice « educaţii de permaneqfa aletţ|# de învrnjew^ relaxării, pentru a putea^face faţă mediului specific, agresogen.,- 1 ; f în privinţa răspunsului la ántidepresivé, s-a constatat că subiecţii aparţinînd diferitelor grupuri etnice par sa reacţiona ^, rnod diferit la medicaţia specifică şi chîafr* dozele necesare obţinerii unui .-.r^iifcf terapeutic favorabil variază în funcţlediferenţele de climă, starea de nutrjţi^ fialta particularităţi ^ bolnavilor. »>= ^ .. ^ ' Studie diferitelor centre de cercetare pe plarrmondial s*au orientat altfel spre aspectele genetice şi biochimice ale mecanismeior tulburărilor depresivellCOPPEN s.a., 1977; GERSHON ş!a., 19^^^ ~ " Psihiatria transcujtuf^lá Teprezintă deci o nouă^rje în conţinii§, dezvcffi»|&~a psihiatriei, confirmînd dimensiunile culturile ale acesteia. Aşa cum sublinia-^i4=I^Ş^^^unea• der~i%fa-tivism cultural şi psîho^lfolo|fc care transpare în lumina studiilor á;min!!té nu t re bűié . să-l înşeb pe psihiatru, atrăgindu-l spr^i/ un. pol sau spre ^celălalt* în primul caz, putea crede în imobiiitate^categoriî ior rjQ#gra$ce, neglijîn'du^sr fnffuehţâ xuîturii asupra "’sfrfîpto-melor de boală, iar în cel de-al doilea, s-ar putea considera că tulburările psihice nu sînt altceva decît simple reacţii la mediu. Neîndoios, prin efortul comun al psihiatrilor şi progresul realizat în tehnica şi metodologia cercetării ştiinţifice, viitorul ne va putea oferi noi informaţii în ^cunoaşterea universului uman, în condiţia sa de sănătate şi boală. i 455. TRANSDUCŢIE (cf. lat. trons „dincolo**; ducere „a conduce**) • Tip de judecată constînd în inferenţe de la particular la particular pe baza unor coincidenţe. Termenul îi aparţine lui W. STERN. Transducţia operează prin percepţie, imaginaţie sau imitaţie, nefolosind scheme conceptuale de acţiune mintală. Este o formă de „raţionament** specific copiilor; apare şi în perturbări psihice grave; care Transene^h íramfei ~\womfept psihanalitic TRA/635 implică fenomene de regresie la nivelul ope^ raţional* şi at funcţiilor: cognitive în genere. 456.,' TRANSENE(M) Italia - DCI Dipotas, sium ch rámpát • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de lip' 7-clor-2,3-dihidro-2,2*dihidro xi-5-feni 1-1H-1,4-be nzodiaze pi n-3-aci d car- boxilic, cu acţiune anxi o I i t i c- m i oreia xantă şi sédativa. Buna sa toleranţă şi 'efectele se dativ-bipnbtice * modeste îi conferă o larga utilizare-. 457. TRAN5ER(M) SUA - DCI Qordiazep-ox/d # Tranchilizant, derivat benzodiazepinic Îh?‘ TRANQUIL'M> Italia. . i / I 458. TRANS F E R (cf. lat. transfer re, ,a muta, a trapsfera‘0 • în psihanaliză, procesul prin care dorinţele inconştiente legate de anumite obiecte ,se actualizează în cadrul unui tip de relaţie stabilit cu obiectele respective şi în special. ,în cadrul . relaţiei analitice, în care prototipuri infantile trăite se repetă, cu un sentiment marcat de actualitate. Problematica unei cure psihanalitice are drept cîmp de manifestare transferul (PONTALIS şi LA-PLANCHE, 1973). Îjvpsihologie, conceptul este folosit cu următoarele sensuri : • transfer senzorial (transpunerea unei per-, cepţii dintr-un domeniu senzorial în altul);:: : • transfer de sentimente (RIBOT) ; • transfer în procesul învăţării (conduitele învăţate, habitudinile, specifice unei activităţi produc ameliorarea exercitării altei forme de activitate, diferite de prima) î se numeşte transfer, pozitiv. Transferul, ca proces psihologic, nu priveşte numai relaţia anaiizat-analisţ, ci şi alte categorii de reiaţii j elév-profesor, subaltern-şef, pacieni-medic. în aceste cazuri însă, efectele transferului nu sînt analizate şi Interpretate ; ele pot fi utilizate de partener, dan nu într-un mod direcţionat, controlat. .Psihanaliştii au extins noţiunea de tansfer, incluzînd în conţinutul ei toate fenomenele din cadrul relaţiet 'anaîizat-anaIfst. FREUD vorbeşte des- pre un ţnansfer de, sentimente asupra persoanei medicului („introducere în psihanaliză41), sentimente ;care,yprin conţinutul şi originea lor, nu sînt provocate de medic, ci existau în stare latentă. Transferul se manifestă de la începutul tratamentului şi reprezintă un resort puternic al relaţiei terapeutice. în opera lui FREUp, sjp constată o evoluţie a noţiunii de transfer. ufegat de vis, autorul vorbeşte despre „idei/gînduri de transfer**, ca modalitate de deplasare a unor; dorinţe inconştiente, care s< deghizeaza, exprimîn-du-se prin materialul unor resturi preconştient e. Transferul, ca fenomen în nevroze, constă în faptul că o reprezentare inconştientă, neputînd intra în preconştient, se cuplează cu o reprezentare nesemnificativă, dar, aparţinînd preconştientului şi astfel reprezentarea inconştientă îşi transferă intensitatea asupra ce le i preco nşti e nţe ; de ei ţransfe rul aţ avea la origine o deplasare particulară a afectului de la o reprezentare la alta. Analistul ar fi un fel de echivalent al acelor resturi diurne, aflate la dispoziţia subiectului. Deocamdată, transferul nu este considerat de FREUD ca esenţial în relaţia terapeutică, termenul fiind folosit la plural („Ies transfe rts“) pentru a denumi acele „reImpresii, copii ale mişcărilor şi fantasmelor care trebuie retrezite şi conştientizate4*. Aspectul lor comun este că substituie persoana medicului unei persoane anterior cunoscute, cu semnificaţie psihologică importantă în viaţa pacientului ; ele sînt aceleaşi, indiferent de faptul că se deplasează asupra analistului sau asupra altei persoane. în 1912. FREUD face o expunere asupra transferului, arătînd că acesta se leagă de „prototipuri4*, „imagos" (în special imaginea tatălui, dar şi a mamei, a surorii, a fratelui etc.}, iar medicul este inclus în rîndul imaginilor deja formate (se asimilează uneia dintre ele). Transferul se defineşte astfel ca reactualizare a relaţiei cu figurile parentale şi, în acest sens, el conţine şi o ambivalenţă a individului ín raport cu respectivele personaje (acum distinge FREUD transferul pozitiv şi transferul negativ, legat de latura pozitivă şi de latura negativă a complexului Oedip). Procesul trans-ferenţiai devine contradictoriu în momentul în care transferul capătă valoare (sau semnificaţie) de rezistenţă în cadrul curei : atitudinea de tandreţe (iubire) a pacientului faţă de analist devine atît de puternică, încît în ea transpar elemente sexuale, ceea ce antrenează o rezistenţă internă; pe de altă parte, există o rezistenţă de transfer, legată de verbalizarea rememorării. Transferul este cîmpul în care se reactualizează problematica subiectului, cortfruntarea lui cu dorinţele şî fantas- 6M/J& Transfer, Transformare tncontrarîu mele infontîle : între „exigenţele* rezistenţei şî cefe ale travaliului de investigare analitică^* se naşte un cömpromis, c&re este transferul. Analistul nu cedează direct şi imediat cerinţelor pe care pacientul le manifestă la transfer (cerinţe care pot fi intense, tumultoase), dar nici nu le reprimă categoric. El încearcă să-i arate că sentimentele faţă de terapeut nu fac decît să reproducă o situaţie anterior trăită, pacientul fiind orientat astfel să caute această situaţie într-o amintire1. Ma-J nifestările transferenţiafe sînt fdârte intense cînd „complexul patogen4* este aproape ; aceste manifestări se leagă de‘Acorr1ptiisiunea de repetiţie, în sensul că reproducérea situá-ţiîlorántérioáre~~eTiioţii fór ín’frarisfér reapare (sau are tendinţa să reaparăy cu fidelitate, ferlTa f»"‘dorita dé sUbléct. Conţinutul acestor reproduceri îl formează diferite ‘„frágmente din viaţa sexuală infantilă,., din cómplexul Oedip şi ramificaţiile sale?4. Realitatea psihică transferată constă în "dorinţa. i ntonştientă şi fantasmele legate de ea, iar manifestările transfere nţiăle sînt echivalente simbolice ale acebtei realităţi. Maladia pacient ului nu este o enttate fixă, ci una mobilă., care se află în mişcare, în dezvoltare ; pe parcursul tratamentului rezultă. ?,neoformaţii“ ale maladiei, strict legate dg relaţia pacienţ-ferapeut. Se dezvoltă o nouă nevroză, care se substituie celei vechi, simptomele subiectului căpătînd semnificaţii Jn rapprt cu analistul. A depăşi această „nevroză artificiaJă" odată cu rezolvarea. corpplexului patogen reprezintă sfîrşitul tratamentului. în isterie, isteria de angoasă şi nevroza obsesională, transferul are o foarte mare importanţă. De aceea FREUD a numit aceste boli „nevroze de transfer". Tendinţele refulate care se exprimă în nevrozele de transfer sînt de natură libidinală. Transferul devine instrument şi proces esenţial în cura psihanalitică. Vindecarea nu se datoreşte faptului că bolnayul înţelege militai, intelectual, ceea ce. se; produce, inteligenţa singura nepermiţînd acest lucru ; ceea ce determina vindecarea este relaţia cu^Janalistui. Daca transferul este pozitiv», atitudinea . pa^ ci e ritul ui faţă de te rape u t de v i ne o „atitu di ne de credinţă, iar credinţa presupune iubire .şi nu are nevoie de argumente. (...) ...omul nu este accesibil pe latura sa intelectuală decît în măsura în care este capabil de investire libidinală în obiecte.Tendinţa de transfer constituie % facultate generală umană. BERNHEIM a afirmat că toţi, oamenii sînt, într-o măsură sau alta, „sugestibili44 (teoria sa privind fenomenele hipnotice); FREUD consideră că „ s u ge st ibil itatea" despre care vorbeşte BERNHEIM este, de fapt, tendinţa de transfer (excluzînd de aici transferul negativ). „Facultatea de a concentra energie libidinală asupra persoanelor o are orice orâ normal. Tért dinţa de transfer (...) nu constituie decît o exagerare extraordinară a acestei facultăţi generale". ; , t Influenţa tehnicii,analitice asupra pacientului este dată în funcţie de gradul său de narcisism. Intre „sugestibilitate**, sexualitate, activitatea [ibidoului există o legătură de dependenţă, în 'riéVroifefe narcisice, tratamentul analitic eşuează pentru că pacienţii nű au facultatea dé transfer (sau o au într-un grad nese'mnifi-Câtiv). Ei nu smt accesibili influenţei venite de Ú terapeut,- pentru 7ca Tâ ei libidoul i-a détásat de obiecte şi s-a transformat în jibkiou ăl1'Eiiluî.‘Aşadar, mecanismul vindecării prin trataméntul analitic, cbristînd în reactúáfi-zârea-cohştientizarea conflictului patogen i\ depăşirea rezistenţei create prin refulare, este un mecanism care se desfăşoară prin şi în cadrul procesului de transfer. Fără fenomenul transferului, vindecarea; rămîne imposibilă. *■# 459. TRANSFORMARE ÎN CONTRARIU (cf. ht.Xrafisfortnare) « în psihanaliză,expoesia desemnează un mecanism de apărare constînd într-un proces de modificare a scopului pulsic-pal. în sensul că acest scop devine contrariul său, în trecerea de Ia activitate la pasivitate. Mecanismul este strîns legat. de un al doilea mecanism, vizînd schimbarea obiectului pulsional (de exemplu, sadism-masochism, voaie-rism-exhibiţionism). Transformarea în contrariu, ca proces de modificare a scopului unei pulsiuni, implica reîntoarcerea asupra propriei persoane, determinată de schimbarea obiectului pulsiunii. Schimbarea obiectului poate, fi ó etapă intermediară in procesele schimbării scopului (de exemplu, trecerea de T ransformare corporala{1)} ; Transilvania - efect TRA/á37 la sadism ia masochism implică reîntoarcerea asupra propriei persoane, deci modificarea obiectului către care se îndreaptă Agresivitatea) ; pentru a se produce transformarea în contrariu, este necesar ca persoana să, aleagă un obiect străin care să intre în rolul persoanei (forhfja finită a masochismului, unde intervine planii fantastic, în sensul că subiectul transferă, imaginar, activitatea 'sa. pulsională de la o altă persoană). Transformarea în contrariu şi reîntoarcerea asupifa propriei persoane, ca mecanisme de apărare ce funcţionează în cuplu, pot avea şi un sens de acţiune invers sensului precizat mai sus (de exemplu, trecerea de la pasivitate la activitate şi de ia Eu la obiect). După Ânna FREUD, aceste'^mecanisme de apărare s-ar: situa printre mecanismele cele mai primitive. Transformarea în contrariu se referă la direcţia sau la forma activităţii pulsionale (de la activ la pasiv sau invers), nu şi ia conţinut ; astfel, transformarea iubirii in ură nu reprezintă un mecanism de transformare în contrariu. 460. TRANSFORMARE CORPORALĂ*1» delir (cf. lat. tranşformare „a transforma") • Delir din grupa delirurilor fiipocoridri^ce, în care bolnavul afirmă alterarea, disftmcţia sau absenţa unui organ sau chiar a unor: aparate şi sisteme în întregime. Organele sînt „zdrobite", „putrezite", „pur şi simplu nu funcţionează sau au dispărut de la locurile lor". Sîngele ţ\ celelalte umori suferă modificări de consistenţă sau temperatură, ţesuturile sînt net modificate. ;Cdmplidareâ cu un delir de enormitate sau cu dtelirui metabolic este frecventă. Poate fi întîlnit în paralizia gerterală progresivă, psihoze senile, schizofrenie, depresii etc. 461. TRANSGRESIUNE (cf. tó;, transgressio „trecere, răsturnare a ordinii obişnuite“) • Stare de Anxietate örcumspectă determinată de fenomene în faţa cărora cunoştinţele şi posibilităţile umane apar ca limitate : moartea, suicidul, nebunia, calamităţile naturale. Fenomenul îmbracă un aspect particular în colectivităţile primitive. Ori de cîte ori eveni-mente externe se opun ordinii naturale, primitivii reacţionează prin manifestări caracteristice grupului (de exemplu, ritualuri). în psihiatrie, transgresiunea este întîlnită îndeosebi la anumite tipuri de personalitate : anxios, psihastenie. 462. TRANSILVANIA - efect • Termen folosit de CAMPBELL pentru unele tulburări de comportament a căror apariţie ar putea fi pusă în legătură cu succesiunea fazelor lunii (de unde caracterizarea de „lunatic", atribuită personajului “transilvănean DRACULA). Deşi îl menţionează în dicţionarul său, autorul se situează pe o poziţie critică faţă de oportunitatea vehiculării unei ase me nea „ere di nţe ". 463. TRANSMITERE SINAPTICĂ (cf. lat. transmittéré „a transporta") # Sinapsa, formaţiune structurală care realizează conexiunile interneuronale la nivelul sistemului nervos central, prezintă trei porţiuni : membrana presinaptică, avînd drept caracteristică prezenţa mediatorului chimic înglobat în vezicule ; membrana postsinaptică, la nivelul căreia se află situsuri specifice de fixare pentru neurotransmiţători ; spaţiul sau fanta sinaptică. Deşi în cadrul SNC informaţia cunoaşte un mod de transmitere rapidă electrică, pe calea fibrelor nervoase, se apreciază că cele aproximativ 1014 sinapse existente în creierul uman utilizează în majoritate modul de transmitere chimică a semnalelor şi numai un număr foarte mic sînt sinapse pur electrice. Transmiterea chimică a semnalelor presupune intervenţia neurotransmiţătorilor care, eliberaţi îri ^can-tităţi minime din terminaţiile nervoúsé pre-sinaptice, traversează spaţiul sinaptic^Ü prin intermediul receptorilor specifici, produc modificări caracteristice la nivelul membranei postsinaptice. Aceste modificări specifice fiecărui neurotransmiţător permit trecerea sau blocarea impulsului nervos. Elementele ce condiţionează transmiterea sinaptică sînt : • existenţa la nivelul membranei pre-sinaptice a unui substrat morfologic care să permită sinteză, stocarea şi eliberarea neurotransmiţător ului în fanta sinaptică, sub acţiunea impulsului nervos ; • ia nivelul membranei postsínáptice trebuie să existe, de asemenea, condiţii structurale compatibile cu fixarea netîro-transmiţătoruiuî şi realizarea acţiunii sale ; Şmmmitee sinoptica ; mectonismede acţiuhe • condiţii morfo-funcţionale care să permită înlăturarea neurotransmiţător.ului din fanta sinaptică, după realizarea acţiunii sale. Etapele mar», pe care le parcurge procesul complex al transmiterii sinaptice sînt : • ajungerea influxului nervos la nivelul membranei presinaptice ; 3 • eliberarea neurotransmiţătorului în fanta smaptica, sub acţiunea impulsului nervos ; • preluarea influxului nervos, prin intermediul neuroţransmiţătorului, de către membrana postsinaptică. Ajungerea impulsului nervos la nivelul membranei presinaptice determină creşterea permeabilităţii membranare pentru calciu. Pătrunderea calciului în terminaţia presinaptică determină fuzionarea veziculelor ce conţin fieurotransmiţătorul cu membrana presinap- tică, ruperea lort şî eliberarea ~ mediatorului chimic în fartta sinaptică* Un alt mecanism ébnsidefot [responsabil de eliberarea netiEotransmîţătorului este sistemul adenilat-ciclază — AMgc, apreciindu-se că el ar. interveni In cazul dopaminei, noradre-nalinei, histaminei şi serotoninei. Procesul este urmat de fixarea sUsbş&nţei pe receptorii specifici aparţinînd membranei postsinaptice ceea ce determină modificări ale conductanţei ionice, cu apariţia potenţialelor postsinaptice* Clnd conductanţa ionică se modifică In sensul apariţiei depolarizării, se creează un potenţial postsinaptic excitator, care la atingerea nivelului critic se transformă în potenţial de acţiune autopropagat. Dacă însă la nivelul membranei poşţsinaptice se produce o hiperpolari-zare, ia naştere un potenţial postsinaptic inhibitor, care blochează formarea* potenţialului de acţiune. Astfel, neurotransmiţătorii Transmitere -sihQfftfcé •; clasificare TRA/639 pot fi excitatori sau inhibitori, fapt care determină reglarea cuantumului de impulsuri nervoase-generate de neuronii cu care* ;i nte racţio4-nează. ' • • *' Substanţele care acţionează în mod ceri ca neurotransmiţători în SNC sînt : acetilco-lina, noradrenalina, serotoninâ, dopamina, acidul gama-a m i no b uti r i c (GABA), glicina, acidul glutamic şi acidul aspartic. Ipotetic, dar încă neconfirmat, mai au roi de neurc-transmiţători taurina, alfa- şi beta-alanina, cisteinaV Me-mleti lamina. histanHi ha, ădeno-zina. Reţeaua conexiunilor inter neuronale în candriii diverselor st» ucturi nervoase este deosebit de complexă, asupra unui neuron putînd acţipna atît numeroase impulsuri de la alté structuri neuronale, cît şi neurotransmiţă-tori diferiţi. După ce neurotransmiţătorul şi-a exercitat acţiunea asupra neuronului postsinaptic, în fanta sinaptict pot avea loc următoarele procese : • degradarea neuromediatorului prin hidro l'ză enzimatică. în spaţiul sinaptic (de exemplu, acetilcolina este degradată sub acţiunea colinesterazei); • re captarea neurotransmiţitorului în terminaţia nervoasă presinaptică, urmată sau nu de degradare enzimatică, sub acţiunea unor enzime specifice (mono-amincoxidază sau catecol-o-metiItransfe-rază) ;. • auto receptor ii presinaptici pot interT , veni, prin mecanism de feedback negativ, în reglarea eliberării! unor neurotransmiţători. Procesul de transmitere si naptică se realizează relativ lent, timpul de întîrziere si naptică fiind de aproximativ 0,5 milişecunde. Alte caracteristici funcţionale ale transmiterii sh naptice sînt reprezentate de faptul că procesul este strict unidirecţional — ceea ce reprezintă baza orgă Ai zării funcţionale cerebrale—, precum şi de fatigabîlitaţea acestei structuri. După modul de realizare a interconexiunilor neuronale, sinapsele se pot clasifica astfel : , • sinapse axo-somatice sau axo-dendritice, după cum neuronul presinaptic se conectează cu corpul neuronului postsinaptic sau cu dendritele acestyia ; • sinapse axo-axonale c efecte inhibh torii, sinapse somato-somatice şi dendro-dendritice acestea $n urmă tipice pentru neuronii monoaminergici ; • circuite locale neuronale fără axoni distincţi, dar avînd dendrite modificate, care pot fi atît elemente pre- cit şi : postsinaptice. Din punct de vedere funcţiorial, sinapsele pot fi extîtatoare sau inhibitoare. Este în prezent unanim acceptat punctul de vedere conform căruia drogurile psihotrope îşi exercită acţiunea prin interferenţe funcţionale cu transmiterea si naptică. Modalităţile de interferenţă sînt însă variabile, datorită complexităţii procesului. Astfel, efectele realizate de neurotransmiţători pot fi amplificate, prin creşterea nivelului lor in sinapsă, sau pot fi diminuate, prin acţiunea unor factori care scad concentraţi a lor în spăţiul siniptic. Creşterea concentraţiei neuromediatorului la nivelul s păţi ului si na pti c poate ; f\ real i zată prin amplificarea ratei sintezei sau a eliberării substanţei din veziculele presinapţice, prin lungirea duratei de acţiune în spaţiul sinaptic, datorită unei metabolizări tardive sau receptării insuficiente. Diminuarea efectelor neurotransmiţători lor poat< fi realizată printr-o sinteză diminuată ca urmare a accentuării procesului de degradare sau o recaptare mai rapidă în terminaţia presinaptică şi, de asemenea, prin blocarea accesului substanţei ne-urotransmiţătoare la receptorii specifici post-si na pti ci. Acţionînd asupra unuia dintre procesele mai sus enumerate sau avînd efecte multiple* drogurile psihotrope pot fi clasificate, după locul de exercitare a efectelor, în : < • droguri presinapţice, care^ interferează cu sinteza, stocarea, metâtetizărea sau eliberarea neurotransmiţătorului ; astfel reserpineie determină depteţiă" Vez.-culelor presinapţice ale neuronilor monoaminergici, în timp ce amfetaminele cresc eliberarea de dopamina, putînd produce, la doze mari, perturbări profunde ale activităţii psihice, stări halucinatorii, iar p-clorfenilalanina blochează sinteza serotoni nei ; ; • drogurile postsinaptice interferează cu procesele de degradare sau recaptare a neurotransmiţători lor ; altfel, antidepre-sivele triciclice - blochează recaptarea norádrenalinei şî serotoninei în men-brana presinaptică, ^in timp ce IMAO neutralizează — cel puţin in parte — enzimele de metabolizare ale: no rad renali nei, dopaminei şi serotoni nei, ceea ce explică utilizarea lor ca antidepresive. Cocaina blochează recaptarea catecola-minelor în sinapsele adrenergice şi le potenţează astfel acţiunea. Tot în grupul drogurilor postsinaptice se încadrează substanţele care acţionează asupra receptorilor postsinaptici, care reprezintă situsul lor primar de acţiune. Astfel, neurolepticele (fenotiazine şi butiro- ^40/IRA Transorhitotómig: 1 ransptlant de organe fenon) blochează probabil receptorii proteici ai. membranei posts inapţi ce, împiedici nd fixarea dopaminei. Receptorii cuplaţi funcţional fie cu canalele ionice, fie cu sistemul adenilatciclază-adenozin-monofosfat ciclic (AMPc) pot fi influenţaţi de droguri cu acţiune asupra acestor mecanisme. Astfel, barbituricele blochează canalele: cuplate cu receptorii multor neurotransmiţători excitatori, iar meti I xanti ne le admi nistrate în doze mari cresc nivelul AMPc, prin blocarea metabolismului său şi deci prelungesc acţiunea neuromediatorilor la nivelul membranei posts inapţi ce. 464. TRÂNSO R BIT ÖTÖM IE (cf. lat. trans „peste" ; orbita „orbită" ; gr. tome „secţiune") psihochirurgie. 465. TRANSPLANT DE ORGANE (cf. lat. transplantare) • Transplantul de organe a devenit o realitate curenta m clinica de chirurgie a ultimilor am modificînd optica generală as uprâ acestei specialităţi, care încearcă prin re dimensionare sau excludere îndepărtarea a tot ceea ce este patologic; domeniul chirurgiei include astăzi şi înlocuirea sau adăugarea dé organe, fapt surprinzător şi sub aspectul perceperii corpului ca Sine. Această modificare în ceea ce priveşte posibilităţile şi soluţiile pe care medicina ie ppate oferi a avut un impact pşiJiologjc deosebit de complex asupra subiecţilor care suportă astfel de intervenţii^........... ... ___ Conceptele de primitor şi donator de.organe (transfuzia de sînge şi grefa de piele fiind de mult realităţi clinice) au căpătat, altă semnificaţie Cedarea unuia dintre organele binare (rinichiul) reprezintă însă o realitate diferită de cedarea unui organ unic (cord, ficat), a cărui ..donare" nu se poate produce decît postmortem. Trauma psihică provocată bolnavului de afecţiunea pentru care este necesară grefa (fiind vorba întotdeauna de o afecţiune deosebit de gravă, practic incurabilă în absenţa grefei şi probabil curabilă în prezenţa ei), anxietatea aşteptării (care nu se poate prelungi decît un interval limitat) donatorului de organ, nesiguranţa acestei soluţii terapeutice care poate fi ea însăşi fatala (fenomen de respingere, intervenţie chirurgicală deo-iebit de complicată etc.) sînt doartfiţeva dintre motivele care, adăugate ja tulburările psihice pe care afecţiunea somatică le produceV sre-eaza tablouri psihopatologice deosebit de intense. Fenomenul prin care purtătorul se adaptează la interiorizarea progresivă, în plan psihic, a noului organ, a. fost denumit de COMBREZ şi LEFEVRE acorporare. Viteza cu care această asimilare se produce este în raport cu gradul de compatibilitate, pe plan somatic, şi cy investi rea afectivă -pe p lan psihic. De asemenea, vechimea bolii şi servituţile la care este supus bolnavul inhibă viteza acor-porării. Cu toate că reuşita unei tentative de transplantare poate fi urmată de apariţia unei stări de euforie şi. elaţie — pe „care unjj autori le-au numit, după personajul biblic, sindromul lui Lazăr —, deseori transplanturile sînt însoţite postoperator de depresii, „bufee delirante, episoade confuzionaleJ ca şi de numeroase stări fobice j Un caz particular îl reprezintă relaţia dintre donator şi primitor, în cazul organelor binare. Pentru donator, supus unei intervenţii chirurgicale destul de complicate, pe care altfel nu ar fi fost obligat s-o suporte, scădere-a potenţialului biologic, a surselor de rezistenţă faţă de anumite afecţkmi cu procente semnificative, modificarea imaginii unităţii de sine pot determina puternice reacţii depresive, mai ales atunci cînd grefa nu reuşeşte sau cînd, după un timp, se dovedeşte inutilă. Se pot nota uneori sentimente de culpabilitate, creşterea anxietăţii şi apariţia de fobii. Primitorul, în poziţie dé receptor-pasîv, culpabilizează* la rîndul său, suferinţa la care-1 supune pe donator, adesea un membru apropiat al familiei. trăieşte teama de stranietate a noii situaţii, supradimensionează pericolul şi efortul la care se supune şi îi supune pe ceilalţi, tn aceste condiţii, se pot înregistra, áÜturi de alte tulburări, şî tentative suicidare. O atenţie deosebită trebuie acordată aşa-n urniţi lor donatori voluntari, care, în pofi di conţinutului profund moral al atitudinii oricărui donator, nu întotdeauna se bucură de o structură ştrde o organizare psihică armonioasă. Uneori, motivaţii patologice ca pulsiunile suicidare ale depresivilor, ideile delirante ale schizofre ni lor sau dori nţa de a atrage atenţia asupra propriei persoane, ca In; cazul Transport.,-hconcepi psihologic ) Transpoziţie ? Transsexualism TRA/6M istericilor, sînt cele care stau la baza dorinţei de a oferi organe pentru transplant. Problema primitoilujuicjde organ se pune şi sub aspectul unei depersonalizări, mai bine spus, al unei desomatizari, prin constituirea unui. nou Eu somatic. în cazul transplantării unor. organe de la donatorii de sex opus, s-a înregistrat o exacerbare din partea jDrjmjtorului, a Xe^c? ţii lor nevrotice, iar. in unele cazuri s-a notat apariţia impotenţei psihogene. Combinarea cu alte simptome postoperatorii, situaţia cu totul particulară de intervenţie „experimentală*4, publicitatea, ca şi „supravegherea44 (medicală, familială şi publică) permanentă la care transplantatul este supus, tratamentul imuno-depresiv urmat perioade îndelungate după transplant, măsurile de igienă deosebite sînt doar cîteva dintre motivele care fac din transplant o problemă aparte pentru psihiatrie. Realizările de ultimă oră — organele mecanice —, prin simbioza orn-maşină, introduc dimensiunea unui Eu somatic în care intervine artificialul, făcînd ca realitatea acestuia sa devină discontinuă. Reuşite din punct de vedere tehnic şi biologic, transplanturile de organe nu sînt încă o certitudine pe pianul reuşitei psihologice. Ca şi alte domenii de vîrf (cum ar fi neurochirurgia), ele reprezintă, în momentul de faţa, doar o alternativă care trebuie perfecţionată. Faptul că BASCH consemnează o respingere cu punct de plecare net psihologic vorbeşte de la sine despre unitatea psihofiziologîcl a acestei mari necunoscute care este organismul uman. 466. TRANSPORT (cf. lat. transportare „a transporta, â transfera") • Termen Utilizat în psihologia genetică, de J. P1AGET şi discipolii lui, cu referire la acţiunea de deplasare şi comparare vizuală, mintala sau concret-materială, a elementelor; sau parametrilor unor obiecte distanţate în spaţiu, in condiţii de centrare şi de centrare (perceptiva sau intelectuală), de cuplaj sau transpoziiié, fenomene care intervin în formarea operaţii lor mintale. Transportul reprezintă un gen de „prelungire" în spaţiu a unei percepţii. în mod concret, în evaluarea a două obiecte, transportul constă în deplasarea privirii de la un obiect la altul, soldată cu cuantificări şî impresii corespunzătoare, privind calităţile celor, două obiecte astfel comparate. Transportul este rapid şi adecvat cînd obiectele prezintă aceleaşi dimensiuni; impresia de egalitate impu-ntndu-se facil., şi devine mai greoi cînd obiectele sînt inegale, condiţie în care transportul implică o descompunere şi re unificare a ele* mentelor comune şi diferenţiatoare ale celor două obiecte distanţate. în dezvoltarea intelectuală a copilului intervin mai. multe tipuri* de transporturi : • simplu sau univoc (în sens unic, soldat frecvent cu distorsiuni) ; • dublu sau biunivoc ; - * ■ • manual sau kinestezic (cu suspendarea controlului vizual pînă la apropierea obiectelor ce se compară) ; • corporal (cînd comparaţia nu se stabileşte prin transportul obiectului însuşi, ci al unui segment ál1 corpului, ca etalon). 467. TRANSPOZIŢIE (cf. lat. transpositio „transpunere44) ® Mutare, schimbare, transpunere a raporturilor, relaţiilor unei structuri într-o altă structură. în activitatea intelectuală intervin erori dacă nu se.realizează transpoziţia proprietăţilor invariante. în cibernetică, transpoziţia se apropie ca sens de modelare. 468. TRANSPOZIŢIE DE AFECT - sin. AFECT DEPLASAT - AFECT DISLOCAT. 469. TRANSSEXUALISM (cf. lat. trans „peste, dincolo"; sexus „sex") • încadrat de „Clasificarea generală a bolilor;" (1975) în grupa deviaţiilor şi tulburărilor sexuale, iar de către DSM III în categoria tulburărilor psihosexuale, transsexualismul constituie cea mai importantă tulburare a identităţii sexuale, constînd în convingerea fermă (care-l apropie de delir) asubiéctului care „se vréa“ de sex opus pentru că „se simte44 astfel (spre deosebire de perversul care doar interpretează rolul sexului opus). După STAL BE R (citat, de POROT), originea transsexualisrrtului s-ar afla într-o mult prea strînsă relaţie afectivă cu mama în copilărie, ceea ce determină, încă de la această vîrstă, un comportament feminin, cu căutarea companiei fetelor, respingerea jocurilor de băieţi etc. Acest comportament se continuă şi la vîrstâ adultă, reflect înd u-se atît pe plănui relaţiilor sociale, cît şi pe cel al relaţiilor sentimentale. Transsexuaiul respinge homosexualitatea, căutînd însăi compania bărbaţilor heterose-. xuali. Există posibilitatea ca, prin mijloace chirurgicale şi tratament cu hormoni femini-zanţi, sexul anatomic să fie schimbat în acelaşi sens cu „sexul psihic44. Legislaţia anumitor ţări permite subiectului cu sex astfel schimbat să se poată căsători conform acestui sex „do-bîndit**, conferindiH o inserţie socio-fami-lială în conformitate cu statutul astfel modificat,. Deşi au fost descrise, cazurile de transsexua? lism la subiecţi anatomic feminini sînt extrem 4! — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 6&2/ÎRA Tranmne TrpnxUiumW; Tranzacţională — analiză de rare. Nu este exclusă posibilitatea ca trans-sexualismul să apară în cadrul cortegiului simptomatic al unei psihoze sau la subiecţi care prezintă, grave dizarmonii de personalitate. în aceste cazuri, feminizarea terapeutică, nerezolvînd contextul psihopatologic în care a apărut transsexualismul, agravează chiar prognosticul bolii. 470. TRANXENE(M) Anglia, Belgia ; TRANXILEN^) Franţa, Olanda ; TRANXILIUM Austria, Germania DCI Dipotas-sium clorazepat • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2, 3-d'hi- • dro-2, 2-dihidro-^i-5-feh i 1-1H-1, 4-benzodiazepin- 3-acid carboxilic, cu acţiune anxiolitic-miorelaxantă şi sedativă. Buna sa toleranţă şi efectele sedativ-hipnotice modeste îi conferă o largă utilizare. 471. TRANXILIUM(M) Germania - DCI Nordazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-5-feniI-2H-1,4-be nzo d i azé pi n- 2-o nă, cu acţiune sedaţi v-anxiolitică, indicat în di tonii neurove-getative, afecţiuni psihosomatice , are o bună toleranţă şi o singură contraindicaţie : miaste-nia. 472. TRANX1NÎM) Japonia DCi Aîepro-bamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip'2-metil-2-propil-1, 3-propandiol dicarba- ch2-oqc -nh2 HjC-C-CH2-CH2~CH3 CH2-0OC-NH2 maţ, cu acţiune asedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasa şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni, psihosomatice. Deşi fară efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutica î! produce sub numele de MEPRO-BAMAT(M). 473. TRANYLCYPROMINE(dci> • Derivat ciclopropilaminic, de tip (±)-trans-2-fenilci-clopropi lami nă, indicat în depresiile in hi bate. Este lipsit de efecte sedative (necesită aso- cierea). Nu se administrează concomitent cu betabîocante, psi hosti mu fente şi" aritidepre-sive timoleptice, necesitînd o pauză de 14 zile. Contraindicaţii le sînt, în generiaiy déle ale timolepticelcir IMAO. Are un spectru mai larg decît derivaţii hidrazinicî şi ö instalare mai rapidă a efectelor favorabile, deşi, ca inhibitor al monoammooxidazei (IMAO) are acelaşi mecanism de acţiune. Efectele secundare sînt mult amplificate de alcool şi unele proteine (tiramină), manifestîndu-se, în special, printr-o creştere deosebit de marcată a; tensiunii arteriale. Constituie . principiul activ al unor produşi farmaceutici, dintre care i: • Cel mai bine cunoscut este : PARNATE(M> Anglia, Argentina, Canada, Germania, Spania, SUA. • Se mai întîlnesc şi sub numele : TRANSAMIN(M), TRANSAPIN(M> CSI ; TYLCIPRINE(M> Franţa. 474. TRANZACŢIONALĂ - analiză (cf. lat. transactio) • Metodă de psihoterapie creată de E. BERNÉ, bazată pe o teorie a personalităţii aparţinînd aceluiaşi autor, conjform căreia personalitatea este alcătuită esenţial din trei elemente : părintele, adultul, copilul. Destinul fiecărui individ ar fi determinat din copilărie de un „scenariu", în cazul căruia cele trei roluri mai sus menţionate influenţează in mod esenţial acţiunile de mai tîrziu, succesele şi eşecurile individului. Anâliza tranzacţienală presupune' întîi o analiză rde tip structural care studiază stările Eului ca sistem de gihdîre şi sentiment, manifestate în anumite tipuri de comportament. Pentru orice fiinţă umană, există trei categorii de stări ale Eului : • stare care derivă din personajele paren^ tale, denumită generic Părinte : persoana gîndeşte, simte şi acţionează într-un mod identic cu modul de a gîndi, simţi şi acţiona al unuia dintre părinţii i săi. Această stare a Eului se reactualizează în comportamentul persoanei faţă de proprii copii. Este vorba aici de influenţa parentală cu funcţie de conştiinţă morală ; • starea Eului adult, denumită generic Adult : persoana cîntăreşte obiectiv mediul înconjurător, apreciază posibilităţile şi probabilităţile în funcţie de experienţa trecută ; • starea denumită generic Copil : se consideră că orice persoană umană poartă în ea însăşi individul-copil, care Simte şi reacţionează conform unei anumite perioade din propria copilărie (cea mai importantă fiind etapa între doi şi cinci ani). Tranzacţionala ^ analiza : concept, clasificare TRA/643 Teoria analizei structurale consideră ca Toarte importantă pentru individ înţelegerea Copilului care există în el, acest copil fiind cea mai bogată parte a personalităţii, ca resursă $ ei. Personalitatea conţine trej. stări-(sau .stadii) esenţiale, specifice Eulut. în interiorul fiecărui stadiu pot exista subdiviziuni : două.componente pareniale» una venirvd de la mama, cealaltă de la tată sau in stadiul EuluirCopil pot apărea componentele Adult şi .Parinte.. Aşadar, analiza structurala consta într-o serie de operaţii prin care se disting tipuri de sentiment-cornportament, folosin-fdu-se ca mijloc de diagnostic stările Eului : P (Părinte), A (Adult) şi G (Copil); Aceste •Stări pot fi înţelese ca roluri. Sub aspect descriptiv există Părintele natural, protector şi cel autoritar ; Copilul adaptat şi Copilul refbel. Ca metodă de psihoterapie, analiza tranzacţională tse întemeiază pe studiul tranzacţiilor posibile între două sau mai multe persoane, pornind de la ipoteza că cele trei stări de bază ale Eului favorizează un număr, limitat de tranzacţii (nouă trarteacţii complementare, 72 de tranzacţii încrucişate, 6 480 de tranzacţii duplex şi 36 de tranzacţii angulare). în practică apar; în mod curent, 1 5 tranzacţii . Metoda stabileşte un model pentru orice formă de comportament social uman. Modelul urmează principiul economiei psihice, cu două postulate : fiinţele umane pot trece de la o stare de Eu la altă stare de Eu-; dacă o persoană A spune ceva şi o perşoană B răspunde ceva,"atunci este posibil să, se verifice dacă ceea ce răspunde B este o reacţie la ceea ce spune A. Dacă două persoane se află una în prezenţa celeilalte şi stabi lese o relaţie, în această relaţie se activează unele dintre stările Eului menţionate mai sus ; practic, într-o situaţie cu două persoane există şase stări posibile ale Eului, dar numai unele dintre acestea intră în activitate. O tranzacţie se defineşte ca unitate áacţiunii sociale constituită dintr-un singur stimul şi o singură reacţie verbală sau nonver-bală. Această unitate se numeşte tranzacţie, pentru că. fiecare dintre cele două persoane prezente cîştigă ceva. Tot ceea ce se petrece între două sau mai multe persoane într-o situaţie poăte fi descompus în tranzacţii distincte. = Cele mai simple tranzacţii Se numesc tranzacţii complementare ; există nouă tipuri posibile de tranzacţii complementare : PP, PA, PC, AP, AA^ AC, CA, CC (dé exemplu, tipul de tranzacţie PC într-un cüplü în care un soţ patern are o soţie recunoscătoare), în cazul tranzacţiilor complementare, comunicarea poate să dureze indefinit. Tranzacţia încrucişată este tranzacţia în care, de exemplu, un stimul Adult-Adult pr i meşte o reacţie Co pil- Pari nte ; în" acést tip de tranzacţie, comunicarea încetează. Deci o tranzacţie încrucişată presupune un stimul de o anumită natură, care primeşte un răspuns non-concordant cu stimulul sau cu solicitarea. Tranzacţia încrucişată de ţip I (stimul AA şi răspuns CP) este modelul relaţiei de transfer în psihoterapie, dar ea reprezintă şi tipul de tranzacţie care provoacă cele mai multe, tulburări în relaţiile interpersonale. Tranzacţia încrucişată de tip ll este tranzacţia în care un stimul Adult-Adult (AA) primeşte o reacţie Părinte-Copil (PC) — este tipul de tranzacţie specific relaţiei de contratransfer şi ea reprezintă a doua mare sursă de tulburări în relaţiile interpersonale. Matematic, sînt posibile 72 de tranzacţii încrucişate, dar numai patru dintre ele apar în mod curent, în practica obişnuită. Tipul Í (AA—CP sau relaţia de transfer), tipul II (AA—PC sau relaţia de contratransfer), tipul III (CP—AA sau aşa-nu-mitul „răspuns exasperant" al unei persoane) şi tipul IV (PC—AA sau aşa-numitul „răspuns insolent"). Tranzacţiile complementare şi tranzacţiile încrucişate sînt tranzacţii simpleîntrucîţ ele se produc la un singur nivel. Există două categorii de tranzacţii duble, în care se vehiculează şi un mesaj secret, la un alt nivel. Acestea sînt tranzacţii angulare şi tranzacţii duplex. Tranzacţia angulară este acea tranzacţie în care un stimul Adult-Adult activează, la partener, o altă stare a Eului, fie starea Părinte, fie starea Copil. Cele două niveluri ale comunicării sînt : nivelul social, manifest, deschis, şi nivelul psihologic, nemanifest, acoperit. în tranzacţia duplex, nivelul psihologic este diferit de nivelul social manifest. Reprezentativ pentru tranzacţiile duble, este jocul (într-o tranzacţie dublă, agentul care emite stimulul pare să facă un anumit lucru, în timp ce, în realitate, el face cu totul altceva). Diferitele forme de acţiune socială (activitatea profesională, distracţiile, jocul) sînt modalităţi de structurare a timpului, susţinute sau chiar determinate de „un plan de viaţă preconştient sau scenariu, care permite structurarea unor perioade lungi de timp (luni, ani, întreaga viaţă) în diverse activităţi şi jocuri1*. Aceste scenarii se construiesc pe baza iluziilor vieţii din copilărie, care se pot păstra, se pot 644/TRA Tranzer(M> ; Tranzienţâ ; Tranzitivism ; Tranzitorie — ischemie modifica sau pot fi abandonate. Studiul acestor, „scenariPVal evoluţiei lor în cursul vieţii este semnificativ atît în perspectivă teoretică, cît şi în. perspectivă terapeutică (E.'BERNE). 475. TRANZER(M) Japonia - DCI Etiluree • Tranchilizant, derivat ureic de tip cis-(2-etilcrotonil)uree, cu acţiune anxiolitică, se- . o o H3C-CH2-l-C-Nti-C-m2 h-CH3 dativă şi miorelaxantă. Este indicat în psihogenii şi în afecţiuni psihosomatice. Are o bună toleranţa, efectele secundare fiind practic absente. , 476. TRANZIENŢA • Concept care exprimă „instabilitatea" vieţii în societăţile contemporane, ca senzaţie sau sentiment de ne-permanenţă a individului. Relaţiile inter-individuale devin superficiale, se multiplică şi sînt tot mai fragile* iar relaţiile omului cu obiectele sînt de o durată din ce în ce mai scurtă. Individul trăieşte acut sentimentul unei existenţe „fără rădăcini, în nesiguranţă, printre dune mişcătoare1' (A. TÖFFLER, 1970). .Tranzienţa poate fi definită şi ca viteză, de „circulaţie^ âT díferitefőr tipuri ’de^relaîiT în viaţa unui individ. „Tranzienţa înaltă" este caracterizata print?-b”7/üTurT" rapida"T lucrurilor, : locurilor, oamenilor, ideilor şi structurilor organizaţionale. Creşterea nivelului de tranzienţă, pune la grea încercare posibilitatea de adaptare a individului la un mediu tot mai complex, în care fluxul informaţional şi viteza de derulare a situaţiilor inedite sînţ tot mai crescute. Termenul a fost introdus în literatura de specialitate în anul 1970. 477. TRANZITIVISM (cf. lat. transire „a trece1') • Fenomen psihologic pînă la vîrsta de trei ani şi psihopatologic după aceea, care constă In transferul unor trăiri proprii (senzaţii, sentimente, gînduri) asupra unui obiect sau fiinţe exterioare (WERNICKE), în dispariţia trăirii distincte, separate, a propriului Eu şi a spaţiului, a persoanelor înconjurătoare. Prezenţa tranzitivismului la copilul mic se datorează absenţei individualităţii acestuia şi desăvîrşirii organizării ierarhizate a spaţiului (SUTTER). între 4 —8 ani poate apărea un tranzitivism patologic, uneori reversibil, instabil, generat de stări de anxietate, dar care alteori poate constitui debutul, unei forme infantile de schizofrenie („depersonalizare tranziti-vistă“ — HEUYER), reprezentîndsimptomul unei lipse sau anomalii de maturizare neuro-psihică (SUTTER). v La adult, tranzitivismul constituie un simptom al depersonalizării, al sindromului de automatism mintal; este exprimat clinic prin situarea de către bolnav a unui obiect exterior în propriul corp, prin pierderea autonomiei mişcărilor, gîndurilor, sentimentelor, care îi par comandate din exterior, prin pierderea limitelor, propriului corp şi a organelor. 478- TRANZITIVITATE (cf. lat, transitivusff • în sens filozofic, însuşire a unor determinanţi de a se transfera cauzal în raporturile de succesiune generică sau de condiţionare a unor fenomene de către altele. • Proprietate a unor relaţii logice sau matematice de a se transmite, prin termeni intermediari, între primul şi ultimul termen al unui şir, ordonat pe bază acestor, relaţii. ' ■ î‘ :t ■, : i. , ) .?■ " ■ . > i 479. TRANZITORIE — ischemie cerebrală (cf. 1.1.A., engl. transient cerebral ischemic attack) © Episoade acute de simptome psihice şi neurologice sau episoade de orbire monocuitură („amauroză fugace“), care durează minute sau ore. Se datorează cel mai adesea unor mîcro-emboli care se rup din plăcile de aterom şi sînt -antrena# în-fk*xtH -sanguin- dfn -artera carotidă internă, artera vertebrală sau artera bas4ară.- • Lesi unea ateromatoasă -îşi are sedfui , de obicei, dincolo de, bifurcaţia arterei caror tide comune. Mai rar modificări în .sistemul cardiovascular, ca aritmia sau hipotensiiinea, pot fi cauza ischemiei cerebrale tranzitorii. Atacurile tranzitorii pot fi urmate de ihfarcti-zare (accidente vasculare complete),,în aproape 1/3 din cazuri în timpul primelor luni şî în 5% din cazuri în timp de 12 luni. Ischemia cerebrală tranzitorie în sistemul vehtebrobazilar se manifestă prin următoarele semne : dipiopie, vertij,^amorţeală perioolă, tulburări de vedere, dizartrie, dezechilibru, pierderea conştiinţei, pierderea tonusului muscular cu cădere. în trunchiul carotidian. manifestările sînt accese de amauroză i psi late raia fugace, hemf-pareză contralaterală, posibil asociate la un he mi corp; Afazia apare în cazul afectării emisferului dominant. ^ ^ Stenozarea arterei sau o placă ateromatoasă ulcerată pot determina orice combinaţie a acestor simptome sau prezenţa unui singur semn. - .■;* Trapax ; Trdsicor asupra traseului, pro- TraumacutÎM) ; Traumatic w deíee^^íraums^posf'-víatiV Mfídmm TRAM41 dud ndu-i numeroase * modificări ■; * de exemplu, neurolepticele induc- ritmuri alfa lehte-(haioperidolul chiar şr elemente ; paroxistice), tranchilizantele pot'ifiduce -activităţi beta rapide sinusoidale' (fusuri de medicaţie), timolepticele pot induce vîrfuri şi complex vîrf-undă degradat (element specific). - 4â4, TRATOBES Germania — PCI Metocarbamol • Tranchilizant, derivat de gli-cerol de tip 3-(0-metoxifenoxi>1, 2-propandiol OH ,CH?-CH -CHt-OOC -Nfh 1-carbamat, cu acţiure predominant'miorelaxantă şi anxiolitic-sedativă în secundar ; are şi valenţe analgezice. ' 486. TRAUMATIC - defect (cf. gr. trauma „rană") • Condiţie psihopatologică de intensitate nevrotică sau psihotică, în terminologia anglo-saxonă, apărută consecutiv unui traumatism cerebral, caire însă cel mai adesea îmbracă tabloul unei stlri psihopatoicfe (— PSIHO-PATOIDĂ — stare). Autorii fraiiCezi o denumesc „stare deficitară poşttraumatică" — în care capacităţile ‘ intelectuale, randamentul profesional, adaptarea şi controlul asupra comportamentului sínt alténste, într-o măsură mar mare sau mai mică. Ette ceea ce E. BLEULER a numit sindrom psihoorganic sau psiho-sindrom organic, ca expresie cliViică comună multiplelor afecţiuni difuze sau localizate ale creierului, inclusiv stărilor conrecutive traumatismelorcerebrale 487. TRAUMATIC POST-VIOL sindrom („RAPE^TRAUMA SYNDROME") • Reacţie pe care o trăieşte victima unui viol, cuprinzînd o fază acută'de dezorganizare psihică şi un proces pe termen lung' de reorganizare (E. A. FISHE). In timpul fazei acute, care poate dura de le cîteVa zile la cîteva săptămîni, victima trăieşte un dezgust total, o incapacitate de a-şi stăpîni emoţiile. în această perioadă, subiectul poate avea crize de furie, de frică saujdé anxietate şi reacţii somatice, ineluzînd ;oboşea,l.a,. modificări de tensiune arterială , ş-i xefalee, „stare generală de rău, iritaţie vaginaliL t în timpul fazei dş reorganizare, cşre poate dura luni sau chiar «rţ an; -po^te;^pre~ zenta simptome vaginale cronice(aígii) irîtâţîe, prurit), modificări menstruale/ depresie, coşmaruri şi aversiune pentru activitatea sexuală. Tratamentul va fi adecvat fiecaréi faze^ un rol irriportánt avîndu-l psihoterapia de susţinere şi reinserţia familială. Sindromul a fost descris de BÜRGESS şi HOLMSTROM în 1974. 488. TRAUMATICE - nevróze - NEVROZE, 489. TRAUMATICE - psihoze (cf. gr. trauma) • în limbajul psihiatric anglo-saxon, termenul se referă la tulburări de intensitate psihotică ce survin după un traumatism cerebral, luînd de cele mai multe ori aspectul unei stări, psihopatoide. Autorii de limbă engleză includ aici şi tulburările psihoticé datotate unui şoc emoţional (— TRAUMA) Se descriu psihoze positraumatice cronice halucinatorii sau paranoide, de aspect mai mult sau mai puţin.schizofreniform (H. EY). 490. TRAUMATJSME CRANIOCEREBRALE — tulburări psihice în • tulburările psihice apar fie consecutiv leziunii organice"provocate direct de traumatism, fie ca simptome psihopatologice precipitate de acesta, fie s&b ambele áspécte. - j: : i- -A Clasificarea operaţională clasică a tfauma-tisrWelof craniocerébrále a lui J. L.-PETIT (1773) sistematizează traumatismele după criteriul anatomo-cltnic (comoţie contuzief.com-presié cerebrală).. Şcoala româneascade neuro-traumatologie (C.ÂRSENIşi Aurel ia GONŢEA, 1981), pe baza observaţiilor efectuate timp de 45 de ani (1935—1980)., pe un număr de 40 500 de cazuri de accidentaţi cranio-cerebral, accentuează faptul că, pentru a pune„ diagnosticul de TCC, demersul clinic trebuje să ţină cont de starea neurologică-şi de. starea generală.care determină atît prognosticul, cît şi^ conduita terapeutică. O, clasificare a TCC a. fost întotdeauna dificilă, datorită pe de o parte, complexităţii acestora şi, pe de altă parte, datorită posibiluluuMor caracter evolutiv. După- ARSENI şi CONŢEA noţiunile de.TCC deschis sau închis, acut, subacut sau cronic, recent sau tardiv nu pot reprezenta un criteriu de clasificare ; impactul este acut, 64ü/TRÁ iMémáiismté %rámio€e^éMmi& ^ tulburőripsihice - f iá* evoltfţia ulterioară.-este greu de prevăzut. D% atóa,' diâgnosticulcorert ai unei entităţi tf\éur©traé mitologice nu "poate fi--decît unul ré%réspe'€tiv, du-pa evoluţia efectului traumatic, Ţinînd conţ de aceste consideraţii şl avînd în centrul atenţiei tulburările psihice legate nemijlocit de un TCC, Consideram că se poate adopta ,J următoarea clasificare : .„•, Tulburării psihice primare • sindrom >p£ihoorgarjic acut . [tulburări » de conştiinţă de tip calitativ şi cantitativ ; dur.eaza >. maximum, şase luni): abolirea stării de conştienţă de scurtă durată, în cpmpţie, putînd evolua spre comă de duratăşi intensitate varia bite-, în contuzie ; stare con fuziona la ; • sindrpm pşjfpoorganic. subacjjt {formă de trecere“ de la tulburări ale conştiinţei,, spre remisiune sau spre sindrom psiho-organic cronic) : sindrom amnastic (am- . nezii pos.ttraumatice ; sindrom Korsakov . < posttraumaik) ; stare reactivă posttrau- .....matică (urmsază stării confuzionale şi durşaza cîteva zile, pînă la cîteva săp-' tămjjjf)' ; t • sindrom,psihqorganic cronic (BLEULER) : sindrom pseudoneurastenic (cerebraste-nie posttraumatică) ; encefalopatii post-traumatice (encefalopatia boxerilor, epilepsia posttraumatică) ; sindrom psiho-patoid (starea psi ho patoi da posttrauma- rtică) sindrom deficitar (deteriorare min-*, .tăia.. postteumaticăf demenţa ^ .posttţau-rrştică.). f • Tulburări psihice secundare : • psihoze posttraumatice : schizofrenie, psihoză maniaco-depresivă, sindroame .... paranoide; • nevroze posttraumatice : obsesivo-fobică, i ter i ca* ne u raste n i e ş i „ Re nte n ne u rose “. D ca fazele acute fac obiectul cazuisticii neurologului sau neurochirurgului, sechelele psihice de lungă durată, apărute frecvent ilupă TCC, H angajează şi pe psihiatru. Implicaţiile legate de invalidarea socială a acestor bolnavi fac necesară o colaborare complexă interdis-ciplinară- între neurochirurgi, reanimatori, ortoped işti, psihologi şi psihiatri. După cum subliniau LÉGER şi DUMOND (1985), în considerarea acestor cazuri, dicotomia or-ganic-funcţîonal este artificiala, în generarea sechelelor emoţionale şi relaţionale jucînd un rol important nu numai leziunea ca atare, ci şi dificultăţile pérceptivo praxo gnozice, scăderea adaptabilităţii comportamentale şi ti-mice. în acest sens, la aparit a sechelelor psihice posttraumatice, pot concura următorii factori : : • pe rsonaiitatea . pre mor bi dă : tai personalităţile isterice, depresive, hipoqondriace , seî înregistrează o durată-mai ,mare a tulburărilor, psihice, posttraumajieş ; • componenta emoţională a TCG poate , ,constţtuinucleul unor rumînaţii obsesive sau poate agrava < tulburările nevrotice posttraumatice ; .................., , • factorii de mediu au. imppr.tanţă doar în TCC minşre, în timpul perioadei de convalescenţa. Reîntoarcerea la ocupaţia care a fost cauza TCC, relaţiile familiale tensionate, hiperprotecţia mediului pot constitui factori negativi în evoluţia bolii ; ’ : • compensaţii şi litigii pot motiva puternic agravarea şi prelungirea şimp^onielor, conştient sau inconştient, de multe ori simptomatologia diminuînd brusc, după primirea compensaţiei mult aşteptate ; • reacţia psihologică la tulburările posttr.au-matice reflectă lupta saif tendinţa dé " a compensa deficitul (anxietate, pedanterie, izolare socială/ reacţie catastrofică) ; • apante epilepsiei’(5%'din TCC închise) agraveaza tulburările psihice ; • întinderea leziunii cerebrale nu este proporţionala cu tulburările psíhicé şi nu constituie o cauză importantă în ge- . „nez* JPIL;L — r - , _ • localizarea leziuni» cerebrale : nu există o co reiaţi e î ntr e-, localizarea- Iezi uni i scalpului şi a calotei şi localizarea-leziunii cerebrale ; simptomele locale sînt mascate de simptomele lezării generale a crqjer.u I ui. Totuşi, o bşer.vaţi i făcute de ARSENI şi DANĂl LA.(1977, 1Ş80) arată ca sindroameîe sechelar.e (rezultat al efectului traumatic primar), definitive şi staţionare pe tot parcursul viaţii pacientului, variază după sediul leziunii, astfel : — leziunile din întregul creier pînă deasupra capătului rostral al trunchiului cerebral determină: mutism akinetic; sindrom de „locked in** (bolnavul deschide ochii, orientează privirea, dar rămîne mut şi a ki netic) ; stare vegetativi pe|*sisténta ; — leziunile cantonate în emisferele cerebrale,, inclusiv înmudeii bazali, de intensitate variată, determină' sindroame diencefalice; sindromul Korsakov; si n dro mul Kluver- Bucy (vi gi le nţa revine rapid, activitatea motorie este orientată exclusiv spre sferele orală ...şi genitală ; tuiburări|e mnezice se 1 n-tind pe o perioadă anterioară TCC, Traumatisme ctaniocerebtale ~ tulburări psihice TBA/649 ci£amnezie de fixare totală şi fabulaţie); * diabet insipid; — leziunile situate în cortex pr qduc următoarele sindroame clinice : rîgrdi-tate prin decorticare; surdo mu ti tate ; sindrom vegetativ prefrontal ; agitaţie ; amnezie ppsttraumatică ; — Iezft/ntte^tfffü2ré -ifiéreslfid ’Cele treî etaje ale ereierutai (cortex, nucleii bazali, trunchiul cerebral) determină sindromul apatic Gerstenbrandt ; — leziuni în oricare dintre etajele ence-falului pot da rigiditate decerebrată,, sindrom de hiper.kinezie cu logoree< Pe baza datelor a nat o mo^pâto logice re cente (LEGER şi DUMOND, 1985), s-a demonstrat că leziunile primitive ale trunchiului cérébrai sînt excepţional de rare ; Iezi uni e microscopice sînt difuze, situîndu-se, de la început, în etajul supratectoriah Pornind de aici, s-a propus o clasificare a TCC în : leziuni encefahce ex-pansive (LEE) — hematoame, dilacerare, focare edematoase decelabile la tomografia computerizată—şi leziuni encefalice ^diseminate microscopice (LED), termeni care. corespund mai bine necesităţilor de ordin : neurochirurgicaî decît vechea „ccntuzie a trunchiului cerebral “. Referitor la modificările biochimice consecutive TCC, s-au observat cantităţi mari de acetilcolină în Iichidul; cefalorahidian care persistă zile sau chiar săptămîni (în med normal fiind absentă) ; este probabil eliberată din membranele neuronale ca rezultat direct al TCC sau al .descărcăm neuronale din momentul impactului. Această ' rtodificare ar putea constitui baza biochimică a comoţiei cerebrale sau a unor cazuri de comă prelungită, după blocarea transmisiei neuronale în formaţiunea reticulară. ^Nivelul,acidului lactic în LCR creşte de asemenea, imediat după traumatism,;ca rezultat:al anoxiei cerebrale, fiind un factor de prognostic. Investigaţii recente au pus în evidenţă modificări aîe permeabilităţii vasculare şi ale barierei hematoencefalice şi variaţii în concentraţia electroliţilor şi fluidelor. Creşte în mod considerabil şi debitui circulator cerebral, produeîndu-se o adevărată hiperemîe în primele 24 de ore de la TCC, ce se menţine şi în următoarele 2—3 săptămîni. Examenul electroencefalografic reprezintă o metoda de explorare „clasică“T~ce aduce, date utile privind diagnosticul şi evoluţia^ tulburărilor posttraumatice. Sistematizîifftâ0 modificări le oJ?seryate după TCC, BlCKFORp şi CLÂSS (1968) au constatat că una, djaire cele mai frecvente mocjificări este suprimarea locală a ritmului alfa în regii|nea acţiunii traumatismului sau în zona dg cootralovitufă. Acest lucru poate folosi Ia evidenţierea unei leziuni ascunse, în special într-o regiune „neutră" clinic. Suprimarea ritmului alfa se poate extinde bilateral şi pot apărea raretynde lente. Unde delta (de leziune},' de 1s~3; c/s apar şi pot persista mai multe săptămîni sau luni. In timpul procesului de vin de care/există o tendinţă de creştere a frecvenţei, iar dezvoltarea ! şi v persistenta descărcărilor de vîrfuri indică apariţia gliozei. EEG poate fi utilă în diagnosticul diferşţrfcial la pacieptul; rinconştieşţ, mai jales prin precizarea cauzelor, altele decît TCC, car# pot fi astfel omise. - * f„ în privinţa prognosticului, gradul de anormalitate a EEG trebuie întotdeauna considerat în* legătură strînsă cu datele clinice. înregistrările seriate pot fi folositoare în special în relevarea componentei organice, în cazul cînd se suspectează mecanisme psihogenice ca fiind responsabile de tabloul clinic. Rapida revemre a ,EEG, cu persistenţa în timp a defectelor neurologice, indica faptul că a început procesă de rezoluţie. 1 r- / - v . Metodele tehrilce moderne aut ‘îrnbogăţit paleta investigaţiilor în neurotraumatologie, îmbunătăţind considerabil prognosticul imediat. Pot fî menţionate, în afiést séns, progresele îr) reanimarea respiratorie, protecţia cerebrală şi neuroplegia. (a dna ini st na rea de neuroleptice, barbiturice etc. ‘permitek depăşirea „a.narhiéineuroVégetatiye" declanşate de traumatism la nivelul centrilor bulbari şi dien-cefalici), multitudinea examinărilor din ce în ce mai perfecţionate,7 tomodensitometria (avînd un rol însemnat în depistarea focarelor hemoragice sau edematoase, a hematoamelor tardive, atrofiilor cerebrale şi hidrocefaliilor secundare, „detronînd clasica arteriografie"), măsurătorile cu captatori de presiune intra-craniană, studiile potenţialelor evocate. Trăsăturile caracteristice ale principalelor forme clinice ale TCC sînt : m&rnm Mmimgthíne craniocetebmi&-r. tulburări psihice TABEL CXCV . ; c. c Forma .clinică a TCC j i r] xa "'o; i, tOMOŢIE Simptome psihice Semne rîeurologice • traumatism Imediat • abolirea- scurtă a stăriî , de cpnştienţţA CONTUZIE* • traumatismf imediat * • comă de durată medie • semne de ffocac HEMATOAME ÍNTRACRANIENE • comoţie • interval liber. • sindrom HIC • suspendarea stării de con-şţienţă pentr.uj Oî burată ; de ordinul minutelor. . . • stare de confuzie consecutivă, pasageră • la fel ca în comoţie, dar durata abolirii conştienţei este mai marej pîni la r coma (ore, zile) • torpoare:consecutivlcu du*H -rată mai mare . • simptomele co moţi ei • interval liber ce poate dura cîteva zile sau >săptămîni, asimptomatic sau cu semne < mînore (cefalee, astenie, lentoare ideatica) • stare xonfuzionajă • comă profunda+agitaţie/ apatie‘ halucinaţii, idei de- s., lirante fragmentare • a reflect ivi tate *• hipotonie musculară •jsimptome vegetative (febră, transpiraţii, respiraţie stertoroasă, tahicardie) • la fel ca în co moţi e • semne de focar • i ri taţi e meni ngeală < ' -VÍ . ; \'J\ . - : .. • cefalee • Vărsături • ameţeli • semne de focar • iritaţie meni ngeală în cadrul sihdronfiulüi psifioorganic acul se mai menţionează jar.rnătoarele aspecte • Starea confuzională posttraumatica,, du-reşză de la cjteya minute pînă la cîteva săptămîni sau luni şi se caracterizează prin următorii parametri clinici : traur matism' imediat, modificarea cîmpului conştiinţei,, incoerenţa ideo-motorie^ pro d u cţi i , o ne i roi de, dezo r i e ntare te m-pöro-spátiala, anineííe lacunară1. Formele clinice pe care le poate îmbrăca sînt următoarele : starea confuzională simplă (somnolenţă, dezorientare uşoara, onirism sărac) ; ; — confuzie stuporoasă (i mobi 1 ifcate, areac^ tiviţate, fenomene catatonice) ; — confuzie onirică (activitate onirică terifiantă/agitaţie psihomotorie, anxie^-tate, tor poare mai' redusă în timp) ; — delir acutL:posttraumatic (idei delirante nejsţistematizatş). • Sin/dromul amnesţîc posttraumatîic, care cuprinde : : — amnéziádantérogr^da* (perioada de la ; momentul traumatismului ;pînă la revenirea memoriei normale) include durata comei, a stării confuzionale şi a uriei perioade de tranziţie I se termină brusc, după o evoluţie de la cîteva minute, pini la cîteva săptămîni, existînd si posibile confabulaţii ; — amnezia retrogradă, referitoare la evenimentele cuprinse între traumatism •; şi ultima amintire clară a pacientului înaintea traumatismului ; durata este, de obicei, de cîteva minute ; — sindromul Korsakov posttraumatic definit prin : prezenţa traumatismului cran ioce re braţ în antecedentele imediate, tulburări de memorie (amnezie, confabulaţH, false recunoaşteri), dezorientare temporo-spaţială, euforie. Descris iniţial de KRAEPELIN şi, apoi, completat de KORSAKOV, sin-dromul poate apărea fie la ieşirea din starea confuzională posttraumatică (cu prognostic favorabil), fie tardiv (prognostic nefavorabil, cu evoluţie spre ■' deteriorare mintală). • Starea reactivă posttraumatică apare în mod frecvent după epuizarea stării confuzionale şi reuneşte tulburări de intensitate nevrotica : astenia fizică şi psihică, hi pe restezie senzorială, iritabili- Traumatisme cranioéérebml& ~ tulbüf&ri p&hîce tate afectivă, anxietaté, insomnie vi e terifiante. Durata se poate tafeinde pina la cîteva săptămîni. Sindromul psihoorganic cronic (BLEULER) cuprinde ö serie de entităţi clinice în care sînt prezente : "aspectul regresiv af persoria-lităţii, tulburările caracteriale,-de afectivitate, ' mnezice şi ale capacităţii intelectuale. j • Cerebrastenia posttraumatică (sindrom postcomoţional, sindrom* postcontuzio- I nai, sindrom subiectiv comun) asociază | sindromul neurastenic cu prezenţa trau- j matismului şi prezintă o evoluţie favo- ; rabilă după cîtevaT săptămîni (durata ; maximă este apreciată la doi ani). Me- ■ canismul de apairr^ estedre dominant ;î psihogen, ihstalîndu-se imediat au ia , cîteva săptămîni după epiriZarea tarii ? confuzionafé (^CEREBRASTENIE POST TRAUMATICĂ). • Encefalopatia, traumati că a boxeri lor („punch-drunck“) reuneşte scăderea marcată a funcţiilor cognitive cu o stare confuzională uşoară, pe fondul .căreia apar reacţii colerice (—► ENCEFALOPATIE TRAUMATICĂ A BOXERILOR). Evo-, luţia se face spre un şincfro^i demenţial. • Epilepsia posttraumatică poate apărea, într-o perioadă variind între 6 luni şi 2 ani (maximum 5 ani) ; forma cea mai frecventă esté épilepsiá jacksófiiafha:; apar 'tulburări psihice iríteriaccésiíafev ^e'tipuí vîscozitS:ţîî ideatiVe; irItabîIMţHţ'apa-fief, indiferenţei. • Starea psihopatoidă posttraumatică $-» PSIHOPÂT0IDĂ - stare). ' ” • Sindromulv deficite: posttraumatic care include : ■ — — deteriorare mintâfă (traumatism îli'antecedente, scăderea memoriei *a^upra datelor recente',' bradipsihie, scăderea capacităţii dé abstractizare şi generalizare , sărăcirea în modulaţii a afecti- ; vităţii ; • — demenţa posttraumatică (TCC, deficit intelectual apatie sau euforie' prezenţa criticii boíiL, evoluţie i#ntă). Tulburările psihice secundare se datorează unor mecanisme f neelucidate încă, preSupu-nîndu-se că atît traumatismul cranió-öerebral, cît şi terenul predispus pot juca un roi-4preei-pitant sau favorizant) în generarea psihozelor pQSttraurnatice (schizofrenie, delir cronic siştemaţizat;, psihoze afective, psihoze .r^ao* tive) şi a nevrozelor (cu aspect predominant depresiv, arîxios, fobie, obsesiv, isteric, hipo-condriac). /Diagnosticul diferenţial vizează, pentru fiecare formă clinică în parte, excluderea unor situaţii diverse : . - : TABÉL CXCVI Tulburări psihice posttraumatice - - - --- - a*. : • Delirium posttraumatic • schizofrenie • psihoze schizofreniforme • simulaţie • Demenţa posttraumatică * • alte forme de demenţe - • schizofrenie , t • pseudodemenţă depresivă £ • Sindrom amnestic posttraumatic • sindromul Korsakov de alte etiologii - • demenţe • simulaţie • Sindrom delirant posttraumatic • psihoze endogene • haiucinozâ organică • sindrom depresiv/hipomaniacal organic • Halucinoza posttraumatică • sindroame delirante organice • demenţe • psihoze endogene • halucinaţii hipnagogice şi hipnapompice • Stare psihopatoidă posttraumatică > r • stări psihopatoide de altş etiologii • structuri dizarmonice ale personalităţii (in special, de tip exploziv) • psihoze endogene (stadiul rezidual) • tulburări hipoprosexice (la copii şi adolescenţi) * ~ • Nevroză posttraumatică • restul nevrozelor (remisiunea simptomelor sub hipnoză şi amital) QSQ/JjRA Traumatisme cranLocembmle *- tulburări psihice în pîwnţa diferenţierii posibilelor situaţii de sira^lţaţie (cu implicaţii privind unele as-pec|e-<, medicprlegale sau de expertiză a capa- cităţii de muncă), trebuie avuteVsîn védere următoarele criterii : TABEL CXCVII Nevroză şi simulaţie Psihoză posttraumatică • traumatismul este minor, • lipsa dorinţei de muncă • stare de tristeţe, hi pe re moti vi tate • tendinţă de a exagera simptomele : imprecizie, multiplicare • efect favorabil al pensionarii • efect favorabil al alcoolului • .agravarea tra aturilor anterioare ale . personalităţii • traumatismul este important • solicitarea schimbării muncii • stare de indiferenţă şi iritabilitate (alternativ) < i • relativă fixitafte a simptomelor • nici -un efect al pensionării n • efect defavorabil al alcoolului, cu posibilă declanşare a crizelor de epilepsie • ruptură faţă de personalitatea anterioară în ceea ce priveşte prognosticul1 tulburări lor legate de TCC, se pune mai întîi problema prognosticului1 Vitai (Ieziuni: traumatice asociate, complicaţii respiratorii şi metabolice, tipul leziunii encefalice, nivelul suferinţei! ce-rebralé; terenul). Abcesele intracerebrale şi h^matdameîe ^subdurale acute prezintă un mare risc de mortalitate, în timp ce anumite zone cerebrale,, în special lobii frontali, pot „suporta" importante pierderi de substanţă, cu o toleranţă jrpediată 'şi secun’dară, surTpfin-zătoare ■ fkÉGER şi DUHÖND, 1985)..... .f: Simptomatologia psihică postţraumatica póá-te avea o evoluţie staţionară sau progresivă,episodică- şi progresiv-rezoLutivă. Prognosticul, în general favorabil', este influenţât însă în mod hotărîtor de existenţă factorilor de risc (complicaţii organice sau psihologice). Se pare că vîrsta sub 30 de ani şi durata comei sub trei luni constituie factorii favorabili, între durata amneziei posttraumatice şi perioada dé 1 ncapăcîtate temporară de muncă pare a exista următoarea relaţie : o oră de termină^. Jună incapacitate temporară de muncă puţin de o zi — pînă la doua luni ITM ; mai puţin de o săptămînă — pînă la patru luni ITM ; mai mult de o sap-tămîni —pjnă la un an ITM. Complicaţiile psihogene pot apărea datorită dificultăţilor de readaptare a bolnavului Ia situaţia post TCC, unele reacţii emoţionale specifice sau-declanşarea unei psihoze latente. S-a observat că tipul introvert de personalitate este défa^örizat în comparaţie cu cel extrovert (un prognostic de circa doua ori mai b-un). Asocierea TCC cu alte tulburări somatice preexistente (diabet zaharat alcoolism,^arte-rîdscleroză cerebrală, senilitate, neurosifilis, oligofrenie sau epilepsie) amplifică severitatea prognosticului în cazul unor. tulburări psihice etichetate - (uneori fals) ca p ihoze posttrau-mátfcé. Precocitatea şi calitatea programului de resuscitare şi reabilitarea bolnavului joacă un rol foarte important în perioada acută a bolii, reducînd riscul sechelelor prelungite şi in-validante. în Ultîmti'ânT, în literatura de specialitate s-a impus noţiunea de psihotraumato-logie, exprimînd necesitatea teoretică şi prac- - ti că de evaluare;, şi supraveghere a tratamentului acestor bolnavi. 1 "* 491. TRAUMATOFILIE (cf. gr. trauma „rană" ; „atracţie") — sin. s ACCI- ? DENTOTROPISM • Tendinţă a unor subiecţi, mult mai accentuată decît a mediei indivizilor, de a fi antrenaţi în accidente. Unii autori o consideră o veritabilă boală psihosomatică ale ; T r a urna opsihica ; Trausabun(M> TRA/653 punitiv, intr.é factorii care duc la declanşarea efectivă a situaţiei accidentale se numără deprimarea, oboseala, iritabilitatea (—*■ PREDISPOZIŢIE PENTRU ACCIDENTE), 492. TRAUMATOFOBIE^ (cf. gr. trauma r phobos „frică") • Frică morbidă, nejustificată de a se răni sau de a fi rănit. Este caracteristică personalităţilor a nan caste, senzitive sau nevrozei obsesivo-fobice. 493. TRAUMA PSIHICĂ (cf; %r. trauma) — sin. TRAUMATISM PSIHIC • Eveniment intens din existenţa unui individ, care-i produce şoc şii ésté însoţit; dé feacţii emoţionale per-turbînd echilibrul persoanei şi răspunsul său adecvat-. Efectele patogene ale: acestui .eveniment sînt durabile şi pot influenţa organizarea u I te r ioară. a pe rsonali taţii ^cî n-di ~es±a o vor ba de traumele din copilărie). Traumátismul presupune faptul că persoana în cauză nu reuşeşte să stăpînească evenimentul intens, constînd Intr-un „aflux de excitaţii". Aceste excitaţii inű sînt supuse unui travaliu de elaborare psihică. în genere, limbajul de specialitate foloseşte., ca sinonime noţiunile de „traumă" şi „traumatism". O diferenţă ar consta în faptul că „traumaţismu| “ trimite mâi mult la consecinţele éve ni mentül ui, iar „trauma" la evenimentul în sine. în concepţia economică a lui FREUD, traumatismul este un „aflux excesiv de excitaţii", intolerabil pentrü aparatul psihic, aflux care sparge bariera protectoare a para-excitaţii lor şi perturbă funcţionarea organismului după principiile constanţei şi plăcerii. FREUD consideră că etiologia nevrozei se afiă în experienţe traumatice, în special în acelea suportate de individ în copilărie. Rememorarea acestor experienţe, verbalizarea lor, trecerea lor într-o elaborare psihică ar constitui efectul terapeutic al curei analitice, alături de abreacţie. Dar, dincolo de eveni- mentul obiectiv traumatizant, efectul traumatizant depinde şi de condiţiile exterioare şi psihologice ale receptării evenimentului. Efectul traumatic se datoreşte, pe de o parte, intensităţii evenimentului (încărcătura patogenă a evenimentului şi apariţia sa bruscă), pe de altă parte, acest efect este cu atît mai puternic {şi dezechilibrant) cu cît el acţionează asupra unei structuri psihice labile, cu elemente conflictuale, Tot în concepţia sa etiologică asupra nevrozelor, FREUD leagă traumatismul de defensă (importanţa conflictului defensiv în geneza isteriei şi a „psihonevrozelor de defensă"). Traumatismul, prin efectul său, provoacă de-fense patologice ale Eului, defense al căror model este refularea. FREUD consideră ca esenţiale două momente : momentul originar., acela în care copilul suportă o scenă de seducţie (seducţia originară constînd în tentativa sexuală pe care, un copil o suportă din partea unui adult, tentativă ce nu provoacă, la copil, o excitaţie sexuală) ; momentul ulterior, al doilea moment în care o situaţie aparent nesemnificativă, banală, evocă scena originară a seducţiei printr-o legătura asociativă (această a doua situaţie apare, de obicei după pubertate). Astfel, prima scenă devine traumatică, deci patogenă, prin amintirea ei, prin provocarea ei de către a doua scenă. Aceasta din urmă are valoare de traumatism în măsura în care o activează pe prima, activează deci „o excitaţie endogenă", o fantasmă. Concepţia freudiană asypra traumatismului în etiologia nevrozelor se completează cu teoria sa asupra stadiilor şi fixaţiilor libidinale. în acest sens, traumatismul este înţeles în exclusivitate ca eveniment ulterior, apărut mai tîrziu în viaţa individului ; traumatismul nu se mai extinde şi asupra experienţelor, infantile care au generat diferitele fixaţii libidinale (astfel traumatismul se apropie de frustrare). Traumatismul rămîne un eveniment puternic încărcat patogen pentru nevrozele numite de FREUD „traumatice", în care evenimentul traumatizant devine parte a conţinutului simptomatic, generînd o „fixaţie la traumă" (-* NEVROZĂ TRAUMATICĂ). După a doua topică freudianá, situaţia traumatică provoacă angoasă. Pentru a nu fi invadat de angoasă, Eul îşi mobilizează defensele. Astfel, Eul este dublu atacat : pe de o parte, de evenimentul exterior, pe dé alta, de exigenţele pulsionále interne (afluxul excitaţiilor interne devine nucleul pericolului). 494. TRAUSABUN(M) Iugoslavia, Olanda, Germania — DCI Melitracen ® Antidepresiv timoleptic, derivat antracenic de tip 9-(3-di- tm/TRA Travaliu de doliu ; Tavestire ; Travestitism ; Trazenin(M) V h3c^jh3 ' @£o „ tt ,CH3 £H - CH2 *-CH2-N v meti laminopropilidqn)-10,10- dimetil - 9,10- di -hidroantracenă, Indicat írt depresiile cu inhibiţie psihomotorie, contraindicat în delirurile acute. 495. TRAUSABUR(M) Coreea - DCI Diazepam • Tranchilizant', derivat benzocfiaze-pinFc de tip 7 clor-1.3“dihidro-1-metil-5-fenil--2H-1,4-benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAM(M). 496. TRAVALIU DE DOLIU (cf. fr. travail „muncă, lucru") —ELABORARE A DOLIULUI. : 497. TRAVERSE SOFT(M> Japonia DCI Meclozina •Tranchilizant, derivat dife nil metan de tip 1-(p-clor-a-fe nil benzi l)-4-(m-metil benzi l)-piperazînă, cu acţiune marcat sedativă, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează în sper dai rh asociere eu neuroleptice rncrsrve. 498. TRAVERSOR(M) Mexic — DCI Loro- zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic cu acţiune anxiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în sarcină. 499. TRAVESTIRE (cf. fr. travestir) • Deghizare prin intermediul vestimentaţiei, machiaj sau alte accesorii, pe care o abordează un individ pentru a-şi ascunde identitatea reală sau pentru a-şi disimula sexul. Modalitate uzual folosită în teatru, poate fi întîlnită şi în viaţa cotidiană, fie ca un capriciu al modei (moda masculinizantă adoptată de femei), fie ca mijloc de amuzament, dar şi ca o modalitate adoptata de unele persoane pentru a şoca, pentru a atrage atenţia, pentru a fi originale cu orice preţ (de exemplu, George SAND adopta îmbrăcăminte masculină, fuma trabuc). Travestirea poate fi folosită de anumiţi delincvenţi pentru a-şi ascunde identitatea reală, în scopul de a nu f? recunoscuţi. în acelaşi scop poate fi folosita şi îmbrăcămintea sexului opus. In rîndul tineretului, travestirea este adoptată şi ca modalitate de protest împotriva confor- mismului, ca modalitate v de a-i contraria pe adulţi printr-o vestimentaţie extravagantă, asociată cu aranjamente capilare şocante. Din punct de vedere psihiatric, travestirea este importantă ca manifestare patologică în următoarele cazuri : mitomanul care îşi construieşte prin travestire o identitate dorită, dar falsă, pentru atingerea scopurilor sale; istericul care se travesteşte pentru a uimi şi pentru a atrage atenţia; maniacalul, pentru care travestirea este q formă de a „se juca" ; delirantul cronic, la care deghizarea relevă numai unul dintre semnele modificării de profunzime a personalităţii sale ; homosexualii, perverşii sexuali, dizarmonicii, la care travestirea apare ca cisvestitism dsau transvestitism. 500. TRAVESTITISM/TRANSVESTITISM (cf. lat. trans „peste, dincolo" ; vestire „a se îmbrăca") -- sin. CASTROFILIE • Mod de expresie a unei deviaţii sexuale,, constînd în adoptarea vestimentaţiei specifice sexului opus. Apare mai frecvent la bărbaţi, cînd se numeşte EONISM, dar şi la, femei (POROT). De obicei, subiecţii obţin satisfacţia sexuală prin masturbaţie său relaţii homosexuale. Autorii de limbă franceză încadrează traves-titismul în grupul perversiunilor sexuale prin deformarea imaginii de sine, iar DSty III în grupa , parafi Iii lor, deosebind travestitismul de homosexualitate. Travestitismul aparer.de cele - maíjrmlte or» sporadic, tranzitor, la, subiecţi de obicei heterosexuali. Poate, ajunge, Insăja., uranişjîu homosexualitate pasivă, fiind manevrat pentru a „provoca" şi „atrage" bărbaţii. în afara perversiunilor :sexuale, travestitismul poate apărea şi la psi hoţiei ; complicaţiile me di colé ga le sînt rare (legate mai ales de furtul obiectelor de îmbrăcăminte feminină). 501. TRAZENIN(M) Japonia - DCi Nitra-zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic tle tip 1,3-dihidro-7-nitrqr5-fenil-2H-1,4-benzo- jOO 0?N;^>SSivy o diazepi n-2-onă, cu acţi une se dativ-hi pnotică* realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITRAZEPAM(M). / Trazodone TRE/66Í Acting out-ul ar fi o" reprezentaţie destinată altcuiva, desfaşurîndu-se pe scena lumii şi avînd o semnificaţie codificată, asemănătoare simptomului. Poate apărea în urma unei erori de interpretare din partea terapeutului în cura psihanalitică. Trecerea la act presupune identificarea subiectului cu miza partidei, -astfel Jncît a-cesta părăseste cena lumii. în acest mod pot fi explicate unele fugi patologice, acte suici-dare etc., care nu au valoare echivalentă simptomului, dar se raportează la angoasă. Trecerea la act se poate manifesta de asemenea în cursul relaţiei terapeutice. 511. TRED£CâF0BIE 515. TRELMAR(M) Canada — DCI Aâepro^ bamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propi!-1,3-propandiol di- OQC-HH2 car bamat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, în unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice ; deşi fară efecte secundare evidente 662/TRE Tremiofobîe ; Tremor intenţional; Trepalruécr: putînd apărea un „mic sindrom de,abstinenţă", Industria noastră farmaceutic îl produce sub nursele de M E PROBAM AT(M*. 516. TREMIOFOBIE(3?) (cf, lat. trernere „a se cutremura, ‘a -ţremura" ; gr. phoî?os „frică") • Termen^i^€âî4se^H%"ii^fG€h"â',""idescri^'teama exagerată de cutrerhure (-* SEISMOFOBIE). 517. TREMOfOBIE(p> (cf. Jat. tremor ; gr. phobgs) • Teamă patologică de k tremura, interpretată ~ avînd .^originea în dorinţa inconştientă a subiectului de a~şi trăda trăirile de frică, nervozitatea, mînie, Âpâre în psihastenie, istérie, rîevroz& anxioasă şi ; fpbi că. 518. TREMOR INflhlTIQMAL (cf, lat. tremor „tremurat") iş Mişclrf. invöluntare constînd ( în deplasarea segmentului afectat în jurul axului de echilibru. Apare în timpul sau la sfîrşittîl mişJcăriîor voluntare, ca o mişcare discontinua cu amplitudine- variabilă, cu o frecvenţă de 4—8 c/s, la nivelul membrelor superioare, lâ cap, la genunchi, fie în repaos, fie în mers, dispărînd atunci cînd segmentul respectiv este susţinut, fixat sau în decubit. Determină astazie atunci cînd apare la nivelul membrelor inferioare. Poate fi evidenţiat prin inspecţie şi probe speciale : proba index-nas, index-sticlă, călcîi-genunchi, pro be __ grafi ce, . e leci romiografie. Este determinat de leziuni ale pedunculilor cerebeloşi supe/iod şi din regiunea subiala^ mică, îmbrăcînd aspecte clinice variate în scléroza în plăci, boala Friedrich, tumori ale pedunculilor cerebrali, procese cerebe-loase înlocuitoare de spaţiu. 519. TREMORUL LUI RENDU • Tremor Intenţional, descris în patologia clasică a isteriei. 520. TREPAL(M) România - DCI Trimeta-dionum • Antiepileptic, indicat în epilepsia petit mal, iar în restul formelor de epilepsie — numai asociat cu Fenitoin sau Fenobarbital. 521. TREPIDAN(m) Italia - DCI Prazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1-(ciclopropilmetil)-1,3-dihi dro-5- fenil-2H-1,4-benzodiazepi n-2-onă, cu acţiune anxiolitică şi sedativă, uşor hipnotică. Nu se administrează în sarcină. 522. TREPIDONE(M) SUA - DCI Mefeno-xalong • Tranchilizant, derivat carbamatic de tip 5-/(0-metoxifenoxi)metil/-2-oxazoIidi-nonă, cu acţiune sedativ-hipnotică şi valenţe •anxi'otitice şi miorelaxante. Este indicat în nevroze anxioase, insomnii, afecţiuni psihosomatice. 523. TREPILINE(M) Anglia - DCI Ami-triptiiina • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic de tip 10, 11-dihidro-N, N-dimetil-5H-dibenzo/a,d/-cicloheptenă-A5*T-propilamină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică; Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMlTRIPTlLiNĂCM). 524. TRESĂRIRE HIPNAGOGICA • Manifestare hipnică „aberantă" (GASTAUT), caracterizată prin secuse violente şi generalizate care apar în^ stadiile l a. I b şi în finalul somnului REM. în ceea ce priveşte relaţia lor cu visul, cei mal mulţi autori (OSWALD, LOEB, POPOVICIU) Ie considera in raport cu o activitate onirică angoasanta. Nu au semnificaţie patologică decît atunci cînd, prin repetare şi intensitate, creează subiectului o stare de anxietate permanentă. 525. TRESĂRIRE HIPNICA - sin. „SURSA-UT“ts) sindrom • Mîoclome masivă generalizată, caracterizată prin contracţii fulgerătoare ale întregului corp. bruşte şi violente, declanşate de zgomote sau excitaţii luminoase intense, neaşteptate. A fost demonstrată apariţia tresăririlor în stadiile de somn B şi C şi, mai rar, în fazele D si E (OSWALD, GASTAUT etc.). Electroencefalografic, se constată descărcări scurte _de unde ample şi vîr f-un da. degradate, în special in regiunile centrale. 526; TR£SÎN(M) Portugalia - DCI Trazo-dona • Psihotrop timoleptic cu structura chimică de ti p 2-'/3-/4-(m-c!orfe ni l)-1 -pi pe razi - 0 nîl'/propif/-s-triazolo/4, 3-a/piridin-3(2H)-onă, cu acţiune antidepresivă şi valenţe anxiolitic-sedative. Efectele secundare sînt practic nule. Nu se administrează în primele luni de sarcină. 527. TRESORm<*> Danemarca - DCI Metocarbamol • Tranchilizant, derivat de glicerol de. tip 3-(0-metoxifenoxi)-1, 2-propan-diol 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi secundar anxiolitic-sedativă ; are şi valenţe analgezice. 528. T.R.H. (THYROTROPHIN RELEASING HORMONÉ) • Tripeptid produs în sistemul T.R.H. fThyrqţfpphîn Releasing Hormon®) TRH/663 neuronal paryocelular hipotalamic,! rn structurile nervoase extrahipotalamice, precum şi la nivel gastrointestinal, panpreatic şi m sistemul nervos vegetativ. Controleaza ser creţia ade no hipofizară de hormon tireo-stimulant (TSH), somatotróp (STH) şi prolactină, avînd rol stimulator asupra biosintezei hormonale, asupra diferenţierii celulare adeno-friipofizare şr îelrbetăfih "hormonale *»de TSH. Este transportat prin axonii neuronilor aparr ţinînd uneii arii ce se întinde de la nucleii paraventriculari şi upraoptia pina la marginea anterioară a eminenţei mediane Se depozitează în eminenţa mediană, de aici ajunge în vasele sistemului port-hipofizar şi, prin intermediul lor, la celulele tireotrape, ale adeno-hi pofi zei. La nivelul acestor celule stimulează receptorii specifici, eliberînd adenozinmorio-fosfaţul ciclic (AMPc) şi TfSH printr-un mecanism care presupune creşterea ionilor de calciu liber în citosol. Acţiunea sa prelungită determină hipertrofia şi hiperplazia celulelor tireotrope. in procent de 80% TRH-ul neuronal se află în ariile extrahipotalamice, unde are rol de neurotransmiţător. Este inactivat rapid în sîngele periferic de o enzimă reglată de concentraţiile periferice de triiodtironiná şi tiroxină. Acţiunile TRH asupra hipofizei şi sistemului nervos centrali pot fi = sistematizate astfel : • la nivel hipofizar stimulează sinteza şi .eliberarea de^ TSH ; stimulează. secreţia de STH în acromegalie, insuficienţă renală £rojVi că, anojexie nervoasă, depresii, deprivare calorică şi inhibă secreţia de STH1 în somn ; stimulează secreţia de prolactină, de gonadotropi şi de hormoni adenocorticotropi (ACTH) ; • la nivelul SNC alterează somnul, produce hipertermie şi, prin noradrenalină — tulburări de comportament ; • potenţează acţiunea acetilcolinei la nivelul plăcii motorii. Testul de stimulare a secreţiei de TSH, la administrarea exogenă d TRH Utilizat pentru prima dată de PRANGE in 1973 este astăzi testul cel mai fidel al funcţionalităţii sistemului de feedback hipofizo-tiroidian, explo-rînd specific integritatea celulelor adeno-hipofizotropice producătoare de TSH şi, nespecific, producţia de STH şi. prolactină. Util în precizare^ sediului unei afecţiuni, răspunsul TSH la administrare de TRH este normal în afecţiuni hipotalamice cu insuficienţă hipofizară secundară, este redus sau absent în leziuni hipofizare şi absent în tireotoxicoză. Testul la TRH delimitează de asemenea tulburările afective (depresii majore) de formele afective ale schizofreniei. Răspuns TSH redus sau absent la administrarea de TRH apare în depresii. Efectuarea testului poate fi utilizată pentru diagnosticul diferenţial al depresiilor, primare şi secundare, dintre fermele uni- sau bipolare ale psihozei afective şî formele afective ale schizofreniei. Aplatizarea răspunsului TSH după, TRH precizează natura endogenă a depresiei, apărînd atît în psihozele afective unipolare, cît şi în cele biploare. Gravitatea depresiei ar fi corelată cu un răspuns plat, care apare şi la cei cu antecedente suicidare. Normalitatea testului nu exclude însă endogenitatea depresiei. Această variabilitate a răspunsului TSH la administrarea de TRH este o reflectare a adaptabilităţii neuroendocrine în ti ti put afecţiunilor acute, răspunsul modificat la TRH putînd reveni la normal în cazul în care pacientul a fost recuperat. ' Studii clinice au demonstrat că pacientul cu răspunsuri TSH persistent anormale la TRH tind să facă recăderi într-o perioadă de şase luni, în ciuda unei aparente recuperări dini ce, deci testul ar putea fi folosit ca un indice de prognostic al sta'iior depresive. KIliRKEGAARD apreciază că tratamentul cu antidepresive triciclice nu poate fi oprit pînă la normalizarea testului. în maniile acute, răspunsul TSH la TRH este de asemenea plat, în timp ce la schizofrenia răspunsul este normal. Diminuarea răspunsului la .administrarea de TRH în depresie poate fi legată de anomaliile axului hipotalamo-hipofizo-suprare-nalian (testul la dexametazonă). Aceste anomalii sînt prezente şi în maladia Cushmg, dar şi în ur;ma tratamentului cu gljcqcojticoizi. GOLD a studiat relaţiile dintre activitatea monoaminelor cerebrale şi răspunsurile la administrarea de TRH : pacienţii care au o activitate serotonihergică crescută, asotiată unei scăderi a activităţii noradrenergice prezintă anomalii ale testului la TRH. Aceste anomalii indică alegerea preferenţială a anti-depresivelor cu mecanism de acţiune noradre-nergic. Tehnica de efectuare a testului presupune administrarea intrayenoasă (i.v.) de 50 [Ag de TRH sintetic timp de 30 secunde şi recoltarea probelor de sînge, la intervale de 15 minute după administrare. Dozarea TSH plasmatic se face radioimunologic. 664/TföH /?/• ••Triada déprésivB; Triavil Italia — DCI Nftrazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1,3-dihtdro-7-nitro-5-fenll-2Hr1,4-benzodia-zepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, rea-lizînd un somn aproape fiziologic, industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NITR AZ E PA M(M) 531. TRIADĂ DEPRESIVĂ (cf. lat. trios „triadă14) • Gri p de imptome caracteristic sindromului depresiv, alcătuit din : • dispoziţie afectivă negativă ; • inhibiţia funcţiilor gîndirii ; • lentoare psihomotorie, 532. TRIADĂ LUCIANI LUCIAN!(S> sindrom. 533. TRIADĂ MANIACALĂ • Tripletă simptomatică caracteristică sindroamelor de tip maniacal, alcătuită din : • dispoziţie euforică ; • exaltarea funcţiilor gîndirii ; • hiperactivîtate motorie. 534. TRIADĂ SIMPTOMATICĂ BORN-STEIN S-^‘ BORNSTEINcs) sindrom. 535. TRIAJ EPIDEMIOLOG1C (cf. fr. triage) EPIDEMIOLOGIE. 53-6. TR1AVÍL(MC) SUA • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, dar complementara : • AM1TR1PT1LINA(M) - timoleptic, derivat dibenzocicioheptanic ;■ • PERFENAZINA(i|) — neuroleptic, derivat fenotiazinic. Arei acţiune anttdepresiv-anxiolitică.. 537. TR!AZ!N(MÎ Finlanda • Neuroleptic, sin. derivat fenotiazinic pi pe razi nat —* TR1FLUO-PERAZIN(M) România. 538. TRIAZOLAM(]DCI) • Derivat benzodiazepinic de tip 8-dor^6-(0-clorfenrl)-1-metil-4H-s-triazoloji4,3-a/-/1,4/ benzodiazepină, cu H3 C Tribadism ; Trichinoză -* efecte neuropsihice ; Tricoestezîe TRI/665 acţiune marcat sedativ-hipnotică şi, secundar, anxiolitică, avînd indicaţii, efecte secundare şi contraindicaţii comune cu seria benzodiazepinelor. Constituie principiul activ al următoarelor. produse farmaceutice : HALCIÖN^M) Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Olanda, Portugalia, Germania. INSOMNIUM^ Argentina. 5^ gr. tnbem „a (se) freca “) • Homosexualitate feminină (hetero-masturbaţie) HOMOSEXUALITATE. 540. TRlCHINOZĂ TREPAL România. 548. TRIFLUBAZEPAM(M) Germania -- DCI Triflubazam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 1-metil-5-fenil-7-(trifiuorometil)- 1 H-1,5-benzodiazepin-2, 4-73H,5H/-dionă, cu acţiune sedaţi v-anxiolitică şi miorelaxantă. 549. TRI FLUOPERAZIN • Derivat fenotiazinic pipe razi nat de tip 10-/3-(4-meti 1-1-pi pe razi nil) propil/-2-(trifluorometi I) fenotiatzină, cu efecte antipsihotice putér- 666/TRI Triftúöp&rűkifi fríífuoperáiina ;Trfftüproniütím nice şi sedative mâl reduse, ávínd şi valenţe anxiolitice şi antiemeticé ; acţioneaza prin deprimarea substanţei reticulate a trunchiu- ©c ..T.: ch2 ch2-ch2-n^J-m lui cerebral. Efectele secundare de tip neuroleptic incisiv sînt neglijabile la doze mici, apărînd la doze mai mari ; efectele adrenolitice, antihistaminice şi antispastice sînt mai reduse decît cele aje clorpromazinei. Se poate utiliza cq succes în condiţii de ambu-lator, în tratamentul de întreţinere. Preparate similare Utilizate în practica curentă în alte ţări sînt : ANCHOSTAMw Grecia CALMAZlNElM> Australia CHEMFLURAZINE(M> Canada DECA-PERAZINE Canada DISCIMER Grecia DYMOPERAZINE Canada ESKAZINE'M) Spania ESKAZINYL Elveţia FLUAZINE(M) Canada FLUPAZINE'M) Mexic FI_URAZ-INE(M) Israel - FOILLE<“> Grecia fREMO -P-IEROi:^*' Grecia JATRONEURAL(M> Germania JETlRISON<“> Grecia LU FACI NTYL(M) Grecia MODALINAf*» Italia NEROLETW Argentina NORMA LN P(M> Japonia NOVOFLURAZINE(M) Canada OXYPERAZINE(M> Grecia PENTAZINE(m> Canada PROMAX(M) Grecia RIBORING “> Coreea SEDIZINE(M) Israel SOLAZ|NE(M) Canada SPORALON Grecia STELAZIME(M> Anglia STEL1UM(M> Grecia STERAZIN'") Coreea TELAZIN<“> Turcia TERFL UZINlM> Danemarca TERFLUZINE1"’ Franţa THERFLUZINElM) Belgia TRANQUIS Japonia TRIAZIN(M> Finlanda TRIFLUOROPYRAZIN1*» SUA TRIFLURIN Canada TRIFTAZIN(“> CSI TRIPHTAZINlM) Germania TRIPHTHAZINUM(M) CSI TRIVAN<“> Coreea 550. TRIFLUORpPYRAZIN SUA • Ne- , sin- uroleptîc, derivat fenotiazinic pipe razi nat —» TRIFLUOPERAZIN(M) România 551. TRIFLUPERIDOL(DCI) • Derivat buti röfenónic de tip 4Vluoro-4-/4-hidroxi-4-(cc,. a,a-trif!uoro-m-tolil)-piperidino/butirófenona ; este un neuroleptic incisiv puternic, proprietate realizată prin înlocuirea clorului cu gruparea trifiuorofnetîl, ceea ce îl face să difere mult de restul buti rofe none lor ; acţiunea sa anti psi hót icâ esté dé 20 de ori mai mare decît a haloperidoiului. Acţiunea este mai rapidă şî mai intensă comparativ cü fenotiazinele piperazinate (trifluoperazina) ; are şi e-fecte se daţi ve ~ cele ale buti rofenonelor sedative. Éfecte le secundate sînt severe şi bine nuanţate? atît în ceea ce priveşte cele de tip incisiv, cît şi cele de tip sedativ. Cu toate acestea, datorită calităţilor iui, produsul este curent utilizat. Constituie principiul activ af următorilor produşi farmaceutici : • Cel mai bine cunoscut este : TRIPERIDOUM> Anglia, Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Grecia, Japonia, Olanda, Germania, Turcia, SUA. • Alţi produşi cunoscuţi sînt: PSICOPERIDOUM> Italia * PSYCH0PERIDOL<*> Australia TRIFLUPERlDOL • Derivat fenotiazinic de tip 10-(3-dimetilaminopropH)-2- TrífonW ; Trigger : mecanism, zona ; Tríhalgie TRI/Ú67 i(trifluorqmetil)fenoţiazină, cu acţiune sedaţiv-anxiolitică şi efecte secundare moderate. Performanţele sînt comparabile cu cele ale clordelazinplui, după unii autori, cu o toleranţă mai bună şi o toxicitate mai redusă, Constituie principiul activ al următorilor, produşi farmaceutici : ADAZINE(M> SUA ARISTOFENw Italia FLUMAZlN(M> Turcia FLUOMAZINA Italia FLUOROFEN TRIFLUOPERAZIN(M)/ România. 556. TRIGGER (cf. engl. trigger „mecanism de declanşare, piedică de siguranţă, trăgaci*4) • Termen preluat din limba engleză, desemnînd un anumit sistem caracterizat j>rin intrări relativ mici şi ieşiri relativ mari. in medicina somatică şi unele boli psihice (reacţii, nevroze) se folosesc termenii TRIGGER MECHA-NISM şi TRIGGER ZONE. • TRIGGER MECHANISM reprezintă expresia referitoare la fazele unei boli aflate la limita compensării, în care este de ajuns şi „o picătură pentru a umple paharul*4 (de exemplu, un efort minim într-o insuficienţă cardiacă pe cale de a se decompensa, o nouă psihotrau-mă în cursul unei nevroze în curs de remisie etc.). • TRIGGER ZONE constituie acea suprafaţă care, în condiţiile atingerii cu un corp strain sau cu alimente, este responsabila de producerea ticului dureros al feţei („zonă trăgaci44). 557. TRIGONOCEFALIE (cf. lat. trigonus „triunghiular44.; gr. kephale „cap44). • Malformaţie congenitală (craniostenoză) rezultată din sinostoza prematură a suturii metopice, craniul devenind piriform, cu creşterea marcată a regiunii occipitale. -Fruntea este proeminentă, „în provă de vapor44, iar oasele parietale sînt proeminente în raport cu frunţea. Clinic, alături de aspectul morfologic al craniului, se descriu simptome de hipertensiune intracraniană (HIC) Intirzierea în dezvoltarea psihomotorie este variabilă (de obicei accentuata). Examenul radiologie evidenţiază dispariţia suturii metopice şi prezenţa impre-siunilor digitale (semn caracteristic al sindromului de HIC). 558. TRIHALGIE (cf. gr. thrix „păr44 ; algos „durere*) • Se nzaţi e d e d u r e re, la nivelul părului, întîlnită în patologia psihogenă şi, în special, în cazul personalităţilor ‘de tip isteric. 559. TRIHEXIFENIDINUM CSI PARKOPAN Belgia, Elveţia, SUA ; TRI LA FON ENANTAT(M> Danemarca, Suedia DCI Perfe-nazina • Neuroleptic incisiv, derivat piperazi-nilalkilfenotiazi-nic de tip 2-clor- 10-’/3-/4-(2-hidroxietil)piperazin-1-il/-propil/fe-notiazină, indicat în endogenii acute şi cronice, cu valenţe anxiolitic-sedative. Formele depót se utilizează în terapia de durată, în condiţii de ambulator. 562. TRI LAN(M) Italia - DCI Sulpirid • Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de tip N-/(1 -etil-2-píroIidinil)meti 1/-5-suIfamoi I-0-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fară componentă sedativ-hipnotică, cu indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, util în combaterea impulsiunilor obsesiv-com-pulsive şi în afecţiuni pishosomatice. Are efecte secundare similare cu cele ale NL incisive pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie. 563. TRILAX(M) Coreea — DCI dormeza-nona • Miorelaxant cu valenţe anxiolitice de tip 2-(p-clorfenil)tetrahidro-3-metil-4H-1, 3-tia- zîn-4-onă 1,1-dioxid, considerat drept primul miorelaxant eficient în nevroze motorii (crampe musculare, torticolis, spasme musculare), acţiunea sa anxiolitică fiind complementară. Nu are practic contraindicaţii. 564. TRI LI FAN Franţa __ DQ perfeno zina • Neuroleptic incisiv, derivat pîperazinil- sin. î ' •' .' " ; ■■ ■ alkilfenotiazinic —> TRlLAFON(M) ŞUA. 565. TRILIUM(M> Canada - DCÍ Clordia-zepoxid • Tranchilizant, derivat benzódiaze-pinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1, 4-benzodiazepin-4-oxid, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M) 566. TRIMEDAL(M> Ceho-Slovacia - DCI Trimetadionum • Antîconvulsivant PAL România, TRE- 567. TRIMEPRANOL(M) Ceho-Slovacia -DCI Metipranolo! • Betablocant de tip 1-(4-h i d ro xi - 2,3,5 -1 r ime t ilfe no xi) - 3 - (iso p r o p i îa m r -no)-2-propanol 4-a ce tat, indicat în anxietate cu şi fără componentă somatică, în alcoolism, co m bate rea sevraje for de origini di fe r i te şi a efectelor secundare produse de liti u (tre mor) , în afecţiuni psihosomatice. Nu duce Ia dependenţă, nu se asociază cu IMAO BETABLO- CANTE. - DCI Trimetadlo-sin. / -» TREPAL(M> 568. TRIMETINW CSI , num 9 Antîconvulsivant România. 569. ŢR|METOZINE(-CI) • Derivat morfo-linic de tip 4-(3, 4, 5-trimetoxibenzoil)morfo-lină, cu acţiune anxiolitică şi sedativă ; nu are h3co ¥°40-co~h h3co valenţe miorelaxante. Nu influenţează reflexele conducătorilor auto ; este util în tratamentul ambulator. Este indicat în anxietate şi în depresia de intensitate nevrotică, în afecţiuni psihosomatice şi ca adjuvant în tratamentul psihozelor. Potenţează hipnoticele. Efectele secundare posibile sînt somnolenţa 7>/mipram/'ne( DCIJ; Trimstat Argentina OPALENE(M) Franţa SERENITAS(M> Spania TRIKSAZIN(M> CSI TRIOXAZINA(M) Italia . s TRrOXAZINE(“> Ungaria . - TRIZINA(M) Portugalia , ■ . S70., TRIMINlM> Coreea - DCI Perfenazină • Neuroleptic incisiv, derivat piperazinilalkil- sin. fenotiazinic — sin. TRILIFAN TRILAFONw SUA. 571. TRIMIPRAMINE(1>CI) * Derivat di-benzazepinic cu o structură chimică interesantă: S-/3-(dimetilamino) 2-metilpropil/-10, CH-CH^N Ch3 '2 }CH3 11-dihidro-5H-di(benz/b>f/azepînă ; este . un hibrid jhţre imipramina_ şi levomepromazină (prin cate na laterală), cu acţiune timoleptică, anxiolitică, sedativă. indicaţia majoră o. con-ştiiuier depresiile" de intensitate nevrotică ; la cjo^e mari pot apărea, pe lîngă efectele secundare, ale aritidepresivelor, şi cele ale neuro-leptice'tór ; toleranţa la doze medii este bună. Constituie principiul activ ai următorilor produşi farmaceutici : , ’ ' • Cel mai bine cunoscut este j: SURMÖNTIL japonia - DCI Perfena-zina • Neuroleptic inci tv, derivat piperazinil-alkilfenotiazinic de tip 2-ck>r-10-/3-/4-(2-hidro-xieti l)pi pe razi n-1 -i l/propi l/fe notiazi nă, i ndi cat în endogenii acute şi cronice, cu valenţe anxio-litic — sedative. Formele depót se utilizează în terapia de durată, |n condiţii de ambulator. 575. TRIONTICITATE (cf. gr. tri „trei“ ; ön „fiinţă1*) • Concept ontologic dialectic, desemnînd sinteza dinamică a trei mişcări care se împlinesc într-un tot („unu ca trei**), elaborat de E. PAMFIL şi D. OGODESCU, în deceniul al şaptelea, ca model psihogenetic evolutiv. 1 Modelul triontic caută să descifreze organizat ea i nte ro nti că a pe rsoane i î n co m plexi t^ţea dialecticii determinărilor sale, luînd drept repere ale funcţiilor de conştiinţă definitorii pentru natura umană trei factori : ipseitatea (EU), tuitatea (TU), ileitatea (EL). Aceste direcţii de mişcare ale personalităţii sînt concepute ca trei vectori polari : vectorul formal, care emană energia psihică (EU) ; vectorul structural (TU), al ordinéi şi coerenţei ; vectorul sistemic (EL), vector deontic. Psihismul conştient este conceput ca o m- ■ crucişare dinamică a acestei polarităţi. in care orizonturile de conştiinţă sînt într-o perpetua schimbare şi care asigură funcţionalitatea fiinţei umane în „ireductibila sa individuare şi unicitate**. ■-**- DC 1 Fendimetra-zinâ • Psihosti-rţiulept anorexigen de tip (4-)-3, 4-dimeti{-’2-fenilmor folină* cu efecte simpáti co mimetice reduse, indicat în astenie, prese ni li tate* sevraj, toxicomanie, obezitate secundată curei neuroleptice, tulburări de dinamică séxuala; este contraindicat în stările de excitaţie pslhomotorié, anxietate, sarcină, comiţialitate. Cele trei repere ale conştiinţei nu sînt subordonate unul celuilalt : ipseitatea garantează conservarea, direcţionîndu-şi energia spre tui tate, care reprezintă polul afectivităţii şi al iubirii, funcţionînd antientropie şi colorînd ileitatea, elaborînd în formă supremă sistemul comprehensiv al trăirilor, afective 670/TRI Trionticitate ; psihopatologie triontică ; T riperidol^ şl a igurînd deschiderea conştiinţei prin predominarea cunoaşterii, implicînd persoana ca prezenţa angajată axiologic în lume. Autorii afirmă, că *tîn ;EmartetiţaC{tersoanei, întreaga gamă de determinări lăuntrice (necesarul, posibilul şi contingentul) sînt reunite dialectic în actul libertăţii. Pe de altă parte; persoana triontică este fructul socialului: pe care-l i nte riorizează pro greşi v-, - aşa î ncît i nte rontr-cul devine sinontic, adică întruchipare într-6 formă concentrată a ansamblului relaţiilor sociale, într-o încoronare mediată de valori" (E. PAMFIL şi D. OGODESCU, 1976). Prin modelul de psihopatologie triontică se postulează că bolnavul psihic nu este capabil să se desfăşoare i nţe ront ic,. ceeaxe ilustrează incapacitatea şa funciară .de a se închega moral. Autorii considera cpexistenţa dezechilibrului între ÉU-TU şi ELfiind; caracter ristică psihopatiei, tensiunea contradictorie EU-.EL, TU — specifică pentru suferinţa^ nevrotică şî tensiunea1 antagonistă EU, TU-EL — ca definitorie pentru suferinţa psîfrpţică. Pentru psihopatie, modelul triontic presupune o tensiune contradictorie a subsistemului EU, TU cu cel ai ileităţii (EL), care împiedica sinteza între valoarea logică de adevăr şi cea, axiologică, implicînd „alunecarea" pe un plan limitant ai realităţii. Psihopatul nu mai poate fr considerat interontic, ci un destin avaloric ale cărui coordonate etice au o dimensiune în minus faţă de normal. Personalitate! sa nu se mai împlineşte ta nivelul suprem^ de configurare, adică la cel moral, incapabil de a* realiza unitatea dintre rol şi statut (deoarece îşi atribuie singur „roluri", ca şi cum ar avea potenţial pentru orice fel de valori şi situaţii) şi de a reacţiona simpatetic cu lumea, devenind un „demiurg al neantului şi al libertăţii spre nimici*. In modelul de psihopatologie triontică, nevroza este concepută ca o „alunecare a axului motivaţipnal într-u’n plan prenoetic". prin te nsionarea sübsisté mu lui: ÉU-E L si structura TU. Nevroticul (inauţentic; denivelat energetic şi dezangajat axiologic) nu mai realizează sancţionarea obiectivă a „ileităţii", ceea ce condüc© la deoWnul sau dispariţia creativităţii : „probabilul se resoarbe în posibi 1, iar lumea devine un spaţiu scenic indiferent şi neutral". Persoana nevrotică îşi pierde independenţa şi unitatea, nu mai are stăpînire de sine pentru a se conduce şi insera adecvat în viaţă şi nici posibilitatea de a crea echilibrul optim între egoism şi generozitate. In cazul psihozelor, tensiunea dintre polii triontici duce atît la pierderea „tuităţii* în procesul disociem, cît şi la cea a „ileităţii" în invazia delirantă. Constituirea „tragediei psihotiee41 este generată de lipsa de deschidere spre o „tuitate", lipsa de contact şi rezonanţă umană, neputinţa de a trăi sentimentul unităţi i cu sine şi cu lumea. Descifrarea conţinutului unităţii triontice care a fost persoana devine tot mai aproximativă pentru observatorul psihoticului ; -psihoticul devine o „pre-persoană" (sau mai cur înd o „post-persoană") şi, în acest fel, el nu poate avea conştiinţa bolii sale eliminatoare. La nivelul timpului interior, psihoticul este lipsit de capacitatea anticipa-torie a normalului, plasîndu-se într-o „para-lume“ fără devenire, finită şi certă. Iar certitudinea absolută" nu are nevoie de demonstraţie. 576. TRIOXĂZINA(M> Italia; TRIOXAZI- NE(M) Ungaria • Tranchilizante, derivaţi mor-folinici -> TRIMETOZINA(I>CI). 577. TRIPERIDOL(M) Anglia/ Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Grecia, Japonia, Olanda, Germania, SUA, Turcia — DCI Trifluperidol • Neuroleptic incisiv, derivat butirofenonic de tip 4’-flüöHd-4-/4-hidroxi-4-(a,a,a-trifluoro-m-tolil)-piperidino/butirofenonă ; gruparea tri-fluorometil, care a înlocuit clorul, îi conferă, spre deosebire de celelalte butirofenone, o puternica acţiune antipsihotică, păstrînd acţiunea sedativă şi antiemetică a clasei. Are efecte secundare puternice de tip NL incisiv şi sedativ BUTIROFENONE, ~ ^ > Triphenázé(Mv> ; Triplu sindrom Behget; Triptofanemie TRI/671 578. TRÎPHENAZE Grecia » Produs farmaceutic Gomptrs^ din două medicamente tipizate,.cu acţiune diferită, dar complementară : • AMîTR1PTILlNA - timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic; • PERFENAZMA(M) — neuroleptic, derivat fenotiazinic. Are acţiune antidepresiv-sedativă. 579. TRll»HENOT(* Polonia — DCI Per- fenazinâ • Neuroleptic incisiv, derivat pipéra-zinilalkilfenotiazinic — sin. TR10M1N(M) Ja- ponia TRILAFON(M) SUA. 580. ŢRIPHTAZIN(M) Germania ; TRIPHTHAZINUM r Sindrom ; AF-TOZÁ BEHţET; GlLBERT-BEHţET(S); MAREA AFTOZĂ TO URA INS ; OCULO-BUCO- BEQHET Italiá » Produs terapeutic compus din două medicamente tipizate; cu acţiuni care se complementează : • CLORPROMAZINA<“> - neuroleptic, derivat fenotiazinic; • PRÖMETAZINA(M) — neuroleptic, derivat fenotiazinic. Are a aţi u ne s e dat i v-a nx i o l i t i că marcată. 583. TRIPTAFEN(MC* ; TRIPTAFEN FOR-TE ; TRIPTAFEN MINOR(MC> Anglia • Produs terapeutic compus« din două medicamente ti pizate care, deşi nu au aceeaşi acţiune, se complementează : , • AMITRIPTILINA(M) - timoleptic, derivat dibenzocicloheptahic ; • PERFENAZINA — neuroleptic, de-rivat fenotiazinic., ; Are acţiune ti mole pti c-se dati vă. 584. TRIPTIL(M) Canada Í1 DCI Protripti-Mna • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic de tip N-metil-5H-diben-zoya,d/cicloheptan-5-propiIamină, cu acţiune asemănătoare nortriptilinei, fără efecte sedative, indicat mai ales în depresii Inhibate. Efectele secundare sînt numeroase. Nu se administrează în sarcină. 585, TRIPTI LINw Turcia - DC! Amitripti-lina • Antidepresiv timoleptic, derivat di-benzocicioheptanic de tip lO.II-dihidfo-N.N-dimetil-5H-dibenzo/a(d/-cîcloheptenă-A5*T- pr*o-pilamină, cu acţiune antihistaminică şi antise-rotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRIPTILINA(M). 586. TRIPTOFANEMIE (cf. triptofan ; gr. haima „sînge*4) • Boală recesivă autosomală datorată tulburării metabolismului tripto-fanului (aminoacid hete roci clic), caracterizată clinic prin întîrziere mintală, nanism şi erupţii cutanate ;de tip pelagroid, prin fotosensibili-tate. Biochimic se caracterizează prin. excreţie crescută de triptofan, hiperaminoacidurie, indicanurie. 587 TRiPT-OH(M) Itai4a - DCI Oxitriptan • Antidepresiv timoleptic cu o structură chimică particulară de tip (—)-5-hidroxi-L-tripto-fan ; este un precursor al serotoni nei care se presupune a fi scăzută în depresii. Este indicat în depresii endogene, invoiutive, mascate, util în combaterea efectelor secundare L-*dopa. Are certe valehţe sedaţiv-hipnotice (în special insomnia de readormire) ; nu se administrează concomitent cu IMAO. 588. TRtPTYL(MÎ Finlanda’M' Antidepresiv timolepţic, derivat dibenzocicloheptanic — sin. TRIPTILIN(M) Turcia NA(M> România. sin. AMITRIPTILl- 589. TRlSKAIDEKAFOBIE(F> (cf. gr. tre/s sin. kai deka „treisprezece4* ; phobos „frică44) —* TREDECAFOBIECF). 590. TRISEDYL(M> Ungaria, CSI - DO Trifluperidol • Neuroleptic incisiv, derivat butirofenonic TRIPERIDOL(M) Anglia. 591. TRISMUS (cf. gr. trismos „şcrîşnet44) • Contract ură a muşchilor masticatori, cii imposibilitatea de a deschide gura. Nu pot fi exe- 672/TRI TnlticoS** ; Trőiim&mimie ,\7rotáf cutate, de âsemenea, mişcările active şi pasive ale mandibulei, fonaţia şi ingerarea alimentelor. Se întîlneşte ca semn precoce în ţetanos, tetanie, dar şi în intoxicaţia cu stricnina, afecţiuni dentare, angine, parolidite, otite, artrita sau anchiloza articulaţiei temporomaxilare sau miozita muşchiului maşter. La baza apariţiei trismusului stă o tulburare (excitaţie) motorie a nervului tri gemen." - 592. TRÎSOMlE (cf. gr. tri „trei" ; soma „torp") • Feciihdaţia unui gamet diploid are -drept efect apariţia unei trisomii : — trisomia 21—survine în toate populaţiile cu o frecvenţă de 5°/00 la populaţia asiatici şi de 2% la copii născuţi la o vîrstă a mamelor de peste 40 de am. Întîr-zieréa mintală este medie ; — trisomia 18 — malformaţii ale piramidei nazale şi ale urechilor, retrognatism, bazin îngustat, poziţie caracteristică a dégetelor. Íntírziére mintală măi severă ca în cazul trisomiei 21 ; — trisomia 13—15 — anoftalmie, microftal-mie, poli dactil ie, malformaţii cardiace, digestive şi genitale, buză de iepure ; moartea survine după cîteva luni de la naştere. 593. TRISOMIÉ D/TRISOMIE Dl8_15/TRI-SOM IC Í3— 15(8> sindrom ^ sin. PATAU-SM1TH(8> sindrom ; PATAU-SMITH-HER-MANN(S) sindrom PATAU^S) sindrom. 594. TRISOMJE 21(s) sindrom - sin. ACTO-MIMIE ; DISTROFIE PSEUDOMONGOLOIDĂ CU ARIERAŢIE MINTALĂ ; DOWN(B) boală ; IDIOŢIE FURFURACEE SÉGUIN ; SÉGUlNcB> boală LANGDON-DQWNCs> sindrom. 595. TRISTEMANIE (cf. lat. tr/st/s „trist" ; gr. mania „nebunie") —V MELANCOLIE. 596. TRITTICO(M) Italia - DCI Trazodonâ • Psihotrop timoleptic, cu structura chimică de tip 2-73-/4-(m-ciorfenil)-1-piperazinil/pro- pil/-s-triazolo/4>3^a/piridinr3(2H)-onă, cu acţiune antidepresivă şi valenţe anxiolitic-se- dative:. Efectele secundare sifit jiractic nule. Nu se administrează în primele luni de sarcină. 597. TRIVAN^M) Coreea — DCI Trifluopera-z/no • Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinic pi pe razi natTRIFLUOPERAZIN^ România. '' ' 598. TRIXINW Coreea ~ DCI AlirQemgzina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic (aminoaikilic) de tip 10-(3-di meti lamînopropi I- 2-metil)fenotiazină, cu acţiune anxiolitică, sedaţi v-hi pnoti că şi vale nţe ant i histami ni ce, anti-depresive şi miorelaxante. Are o bună toleranţă, influenţînd însă reflexele conducătorilor auto. Este indicat în exogenii, reacţii şi în tratamentul de întreţinere al endogeniilor, fiind util şi în medicina psihosomatică (astm, tuse alergica)'. 599 TRIZINA(M) Portugalia - DCI Tri-metozma o Tranchilizant cu structură chimică aparte, de tip 4-(3,4,5-tr i metoxi be nzoi l) morfolina, cu acţiune anxiolitică şi sedativă ; nu are val ente mi o re laxa nte .Nu i nfl uenţează reflexele conducătorilor, auto, este util în tratamentul ambulator. 600. TROtrlMOMlMIE (cf. gr. trophe „hrană"; mim/a „imitaţie") • Imitaţie burlescă a mi-mi ci i sugarului, făcînd parte dintre manifestările de alură isterică din patologia adultului. Ca şi alte tulburări de natură isterică, trofi-momimia poate îmbrăca un spectru variat de forme. ~ 601. TROFODERMATONEUROZ (cf. gr. trophe „hrană" ; derma „piele" ; neuron »nerv") - sin. ACRODINIE ; CHARDON(B> boală ; ERITREDEM POLINEUROPATIC ; ROZA(B) boală ; SELTER-SWIFT-FEER(B>boală ERIT-REDEM Australian. 602. TROLAR^&ş»«6Mru Sjsem» î Truism JR0/6Í3 puerperaje (prin tulburarea mecanismeIqr de coagulare m perioacja postp^rtum) ^Tabloul clinic asociaza semne* mfecţipase ar^ve cu semne neurojp^îce ; de Jocar t.ş) tulb^i%ţupşihice de tip confu^îonal.'Evoţyţia tulburărilor'din sfera conştiinţei este ,:paralelă cu cei -a fenomenelor Infecţioasej.; ' / v , ^ M ,»îia 604. TROPÁRG A L(MC) Spania * ^ Produs terapeutic ce conţine două medicamente tipizate, cu acţiune diferită, care’se* comple^nen-tează • V" '**" * ^ .. • r\ÍÖKJFUPTILINA(M) - .timoleptic, derivat dibenzocicloheptanic1;'0 • DIAZEPAH(M) — tranchilizant, derivat betfzodiazepmic. !? Are acţiune antidepresi^şedativă'5 605. TROPISM (cf. gr. trăposai,mod!, manieră, atitudine") -j- sin. TAX1E • Orientarea creşterii organismelor vii, determinată’de direcţia din car^u acţionează stimufii utili biologici (apropiere — tropism pozitiv) şi cei dăunători (depărtare — tropism negativ). în funcţie de tipul stimulilor, se descriu fenomene de termo-, helio-, electro-, foto-, chimiotropism. Primele observaţii au fost publicate în 1890 de J. LOEB, fiind însă inter- pretate, în spiritul mecanicist al vremii, ca „reacţii automate care tind a orienta organis mul în cîmpul energetic, astfel încît organismul şi receptorii să se afle în mod egal excitaţi de agenţi fizico-chimiciUlterior, tropismul a fost privit ca un act adaptativ activ (JENINGS), ca tendinţă primară a organismului de a se orienta către un stimul de maxima excitaţie ssyj de respingere. • Afinitatea unor substante care,- odată introduse în organism, se fixează în anumite ţesuturi, organe. în aceasta accepţiune sînt utilizaţi în farmacologie şi termeni ca : neurotropism (neurotrope), psihotropism (psihotrope)f cardiotropism (cardiottope),. he-patotropism (hepatotrope) etc. ; * - 7 .. /ívînd în .,vefdere complexi.tatea prqcţ|seIor. de acfapt^re biologică şi socială a omului, tropismul^ nú. poaie reprezenta o explicaţie suficientă.4 De laceeâ, încercarea de acreditare a„ unor. terlrp^ni ca b i atrap i s itl şl^so ciot ro pi sm pentru a defini răspunsul organismului la stimulii biologici şi, respectiv, socijali este hazardată. 606. TROPIUMfM) Anglia-DCI Chrdiozep- • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H*4,4-ben-zod i a^epi n-4-oxi d, cu acţiu ne an x| olîti că ,®a nt i -convusiyantă şi miorelaxantă. ,Nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai raspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPQTON(M>. 607. TROPOCER(k) Spania - DCI Pem0-lina • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 2-amîno-5-fenil-2-oxazolin-4-onă, fără efecte simpaticomimetice ; are indicaţiile generale ale psihostimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă -> PSIHOSTIMULENTE. 608. TROUSSEAU8 semn - sin. „FENOMENUL TROUSSEAU" • Reproducerea contracţiei tonice la nivelul membrelor superioare, - reali zmd „ mî na de ma moş", ca rn cazul crizei de spasmofilie, prin aplicarea unui garou cu opr^a circulaţiei sanguine timp de 3—5 minute./^După BORNSTEIN, semnul ar fi patognomonic pentru spasmofilie. Von BONSDORFF asociază la aplicarea garouiui hiperpneea, test pe care BEST şi TAYLOR îl denumesc „testul Trousseau — von Bensdorff". Hiperpneea produce alcaloză prin hipercapnie, ceea ce favorizează apariţia manifestărilor spas-mofilice (fenomenul Trousseau, însoţit de ameţeli). 609. TRUISM (cf. fr. truisme : vezi engl. truism, de la true „adevărat") • Adevăr banal, bine cunoscut de toţi, a cărui asertare nu clarifică nimic, ci constituie o secvenţă redundantă în cadrul discursului. 610. TRUNCHI CEREBRAL • Structură complexă aflată în prelungirea măduvei spinării şi formată din bulbul rahidian, puntea lui Varolio şi mezencefal. Face legătura dintre măduva spinării şi. etajele superioare ale sistemului nervos central : emisferele cerebrale $i complexul talamo-hipotalamic. Funcţiile 43 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 ŰSI4I(JfflJ riftmahi cerebral lU^ţWpimplidd^jiiihice ticuiîcfeii'ului ccerebral ^s^înt deösebít de complexe': é în trunchiul cerebral’se închid o serie 1 de reflexe, unele de:inîportanţă Vitală ; la acest nivel se affă cerftrii respiratori, car dio-vaso moto ri, ai deglutiţiei, vo-meiv tuséig s^rătiţiîului, . cintrii refle-! xelorsalivare,' lacrimale, centrii refle- xelor pü pl tere, foto motor şi' de acomodare ; alte reflexe inchise în trunchi sînt clipitul, masticaţia* o reflexele ,au-ditivo-QCulo-cefalogire, reflexele ,, vesti-bulare ; , • trunchiul cerebral reprezintă un segment de tranzit pentru căile ascendente şî descendente care leagă etajele nervoase t superioare de măduvă, dar şi aria pri- mară receptoare a majorităţii afe re nţe lor senzoriale viscerale ; • prin mtermédiuf ^Ubsíaríféi reticulate, are rol în menţirieTea stării de veghe, a vigMităţii şi atenţiei, conectînd eveni-mentelVp^rferice şerizpriale şl motorii ; :íe ase me nea, î ntervi ne în1 ifié nţîne rea tonusului muscular,echilibruluîVposturii, prin conexiunile stabilite cu nivelurile înalţe ale. integrării nervpase ale acestor funcţii; „r • în structurile aparţinînd trunchiului cerebral se află majoritatea neuronilor monoami nergi ci din SNC. -Astfel^ sistemul dopaminergic, cu rol în controlul unor funcţii motorii, psihice complexe şi secretorii endocrine, este fpf,mat din circuite dopaminergice, dintre care o parte sînt localizate în trunchiul cerebral. Circuitul dopaminfergic nigro-striat pare a fi implicat în controlul activităţii motorii extrapiramidale (în boala Parki nson acest circuit suferă un proces FATA DORSALA A TRUNCHIULUI. CEREBRAL-VENTRICULUL 1-Ventricul III; 2-Pulvinar ,3-Corp geniculaimedial ,1*-Iraci spino-cerebelos anterior; 5-Şant median ,6-Tenia ventricuiu IV; 7-Tu bercului nucleului gr a cil; &-Fascicul gracil j9~Rec suprapineal; 10-ColicuI superior: 11-Braţul colicului in feri o 12-pşşjuocuţ cprşbelos mijlociu; 13-Strvle medulare ;%-Tr gonul nervului Npoglos', 15-0bex. E Trurtcht cerebral; TrusonoiM) , Truxal (M> ; Tsirigotis C. táÜ/Ü75 de degenerescenţi). Circuitul dopami-nergic mezo-limbic - pare . a fi corelat funcţional cu controlul activităţii neuro-endocrine şi cu controlul unor acte comportamentale (emoţionale, sexuale, comportamente, agresive). ~ Sistemul noradrenergîc prezintă de asemenea neuronii de origine Ip, nivelul trunchiului cerebral, (substanţa reticulată bulbară, punte). Prelungirile acestor neuroni prezintă însă conexiuni cu celelalte etaje nervoase, sistemul noradre-nergic avînd o distribuţie largă şi paralelă (RANGA) cu cea a sistemelor specifice de proiecţie corticală şi subcortj-cală, fiind deci implicat-în funcţii complexe, ca termoreglarea, starea de somn şi veghe etc.-Tot în trunchiul cerebral se află neuronii de origine ai ..sistemului dopamirî-ergic, şi el larg conectat cu formaţiuni nervoase superioare* şi deci implicat în: transmisia mesajelor vizuale şi auditive, controlul activităţii motorii, procese de învăţare si memorizare, ingestie de alimente, starea de somn, activităţi pşiho-afective. v ; Larg şi heterogén distribuit în SNC, sistemul colinergfc interconectează trunchiul cerebral cu celelalte structuri nervoase, caile sale .corespunzînd mai ales sistemului reticulat activator .ascendent, regiune importanta, care rea-lize^za legăţura dintre evenimentele .^periferice senzoriale şi motorii, cu nivelele înalte ale integrării nervoaşş. Toate acşste roluri fac din, trunchiul cerebral o zonă nervoasa la nivelul căreia pot interveni^' prin însuşi mecanismul lor'de acţiune, drogurile psihotrope, multe dintre efectell secundare psihice şi vegetative ale acestora explicîndu-se prin aceste înterfe-renţe. .. ' . Afectarea primară a unor zone ale trunchiului cerebral apare în tumorile subentoriale (de fosa posterioară), în care simptomatologia psihica este variabiîă calitativ şi: cantitativ. Astfel, se manifeştă precoce semnele de hipertensiune intracraniană rcle o intensitate deosebita, urmate de halucinaţii vizuale elementare,, tulburări de conştiinţă, obnubilare cu dezorientare, indiferenţă, apatie, tulburări de atenţie şi memorie, tulburări afective şi modificări* caracteriale. Simptomatologia psihica este însă dominată de semnele neurologice mult mai severe, Aterosclerozadifuză poate fi însoţită de un sindrom pseudobulbar, dominat de ase-roe ea de semne neurologice ; reducerea motilltăţiî voluntare, accentuafeá eeíei involuntar^, pareză spastici á musculaturii ’ extremităţii ^efalîce, rfio'dificări ^de ^őce,- pali felie, rîs şi^, plîns spasmodic, astazp-abazie, IrjGon-tinenţă sfincterranăt SI m pto mato fógi a psihică este dominată de deficitul intelectual. peniipol m Tranchilizant^ jder ivat car bamatic de oqc-nh2 ■ ~ . HC&C-C-.CH2-CH2 ’-r - • ;% tip 3-metil-1-penţin-3-ol carbamat, cu acţiune sedativ-hipnotică şi miprezolutiva prin inhibarea transmisiei gangfidnare. 612. TRUXAL(SI> Austria ; TRUXALETA(M) SUA ; TRUXA LETTEN (M> Elveţia;* TRUXALETTER(M) Finlanda ; ' TRUXIL(M) Spania - — DCI Mhrpro-tixeriâ • Neuroleptic, derivat tioxantenic de tip 2-dor-N, N-dime tilt io Xante na-A 9'* -pro-pilamină, cu acţiune polivalentă : incisivă, sedativă, antihistaminică, antiemetică, colino-litica si anţidepresivă. Efectele_secyndare sînt mai modeste faţă de ale celorlalte tioxântene. 613 TRYPTACAPW SUA; TRYPTAL(M) Israel ; TR YPTANO L(M) Japonia; TRYPTIZOL(M) Anglia — DCI Ami tripli li na • Antidepresiv timoleptic, derivat dibénzöciclohe p-tanic pie tip 10, 11 -di hi dro-N ,N-di metil-5H-di benzo/a,d / - £iclo-heptenă-A 5’** -propilamină, cu acţiune antihistaminică şi antiserotoninică. 'industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AM ITRI PTI LI NĂ M). 614. T-SERP(M) SUA - DCI Resşrpm** Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rrau-wolfia de tip 3, 4, 5-trimetoxibenzpic acid ester.ificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se. administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani. 615. TSIRIGOTIS Chrîstos (1848^-1919) e Considerat a fi primul psihiatru grec, are meritul de a fi creat unul dintre primele spitale de psihiatrie dotate în acest sens, în calitate de directpr al. azilului din Corfu, fiind recunoscut şi pentru organizarea spitalului psihia- TukfâtqfiitâQbie Tubercülomaníe ; Tuberculoză^ ^ efecte psihice trie;^Pnomakaitipn" de Ia Atena. Are şi me-riiul-de a fi, primul medic grec care a. publicat studii pe ba?ă de statistici medicale.- 616. TUBERCULOFOBÎE(p) ^ FTIZÍDFO-BIEC^. ' 617. TUBERCU LOM AN IE (cf. laţ. tubercu-Ium „tubércül* ; gr. memia.^nt bu nie^ • F6rmă de cfelfr ácüt cáré apkre" în rcúrsul evoluţiei infecţiei cu baciIul Koch, mai ales în localizarea sa pulmonară, descris în epoca absenţei unui tratament specific. 618. TUBERCULOZA (cf. lat. tuberculum „umflătură micăM, de , la tuber „tumoră") • Boală infecţioasă, contagioasă, avînd un agent etiologic specific (baciIul Koch), caracterizată anatomic prin leziuni specifice tuberculoase, iar ciînic printr-un tablou polimorf, condiţionat de stadiul de evoluţie şi localizare. Relaţia bolii cu tulburările psihice ,a fost seşizata. încă dé LAENEC, întemeietorul ftiziologiei moderne (victimă el însuşi a acestei bpii), care a, legat apariţia tuberculozei de „pasiunile trisţe", în virtutea, concepţiilor vremii. După cum arăta ATHANASIU?. ftizia hemoptoică, morbul Pott, meningita:; incurabilă au constituit teme utilizate frecvent pentru creaţia artistică în secolul al XlX-lea, mai ales Ú2 romantismul tîrziu. Statutul psihologic al bolnavului de TBC a suferit radicale modificări de-a lungul ultimelor decenii , ^această - boală, considerată -„.na reflex al mizeriei legate de urbanizâre, de industria- l zare-, înreg+strînd o frec¥eo4ă * sensi-bii- diminuată după apariţia antibioticelor “spec*f1ce. Relaţia, dintre tuberculoză şr tulburările psihice ppate fi luată în discuţie: din" trei puncte de vedere : • tulburările psihice şi TBC; • psihologia bolnavilor TBC ; • probleme de ordin psihiatric legate de tratament. • în ceea ce priveşte relaţia dintre tulburările psihice şi TBC, s-a constatat că psihozele sînt extrem de rare la ftiziile grave de organ. Referinţe în literatura de specialitate au fost mai frecvente la schizofrenie, de ia incriminarea etiologici bacîlare a acesteia, pînă la descrierea unor tabFoiîri coré^ptinzmd psihozelor reactive schizofreniforme şi depresive. Toţi bolnavii mintal pot face practic tuberculoză, în mod ‘special schizofrenii (35—50% şi chiar mai mult — după COLLET, CHARPIN şi GÖUVITSOS, MALDONALDS), în antecedentele acestora constatîndu-se îmbolnăviri de TBC (la mai rriuít de 20% - M. POROT). Explicaţia rezidă în mare parte în absenţa tuberculostaticelor din perioada psihiatriei clasice, ceea ce genera o;mâre rată de morta- litate în rîtidul alienaţilor. Debilitatea >mintală, alcoolismul, delirurile" cronice, paralizia progresivă» perioada senilităţii — sînt tot atîtea circumstanţe de boală psihică în care baciloza sé poate exprima. în legătură cu Cauzele acestui fenomen, G. D. CONS^ANTtNESCU- (citat de CUCU. 1981) găseşte următoarele explicaţii ~j. 1 * - • pitalizarea phelungită, infefcţiMe- intra-"pttaliceştiv tondtţrile precare de igienă; • unele simptome psihice ar favoriza în mod deotebit apariţia tuberculozei (ne-gatfcyismul, anorexia). "Nu mai este-astăzi nici un dubiu asupra fap-tului că baciloza şi boala psihică evoluează independent una de alta şi că eficacitatea neurolepticelor a-modificat radical tabloul psihic. Relaţia TBC cu schizofrenia este departe de a fi singulară ; BURNÁND (citat de M. POROT, 1985) a observat, în egală măsură, manifestări de tip anxios, obsesionâl sau chiar neurastenic. Caracterul tprpid şi oligosîmpto-matiC’ at TBC la bolnavii psihici implică dificultăţi sporite în aprecierea incidenţei bolii, în privinţa fazelor terminale, autorii au insistat în egală măs-ură asupra stării j euforice’ finale (EWALD, DUPRÉ), ca şi asupra unor inexplicabile remisiuni sau tablouri melancolice în faţa apropieri’r 'morţii• în! cazul unor tablouri psihopatologice în care sînt implicate confuzia, depresia, haiuci-_naţiiJe, lidei- delirante fragmentare, acestea sînt considerate ca tulburări ne specifice, în-tilnitfe îa oricare, dintre bolile infectioase cu răsunet general (-* MENINGITA TBC). Aşa-zisa „neurastenie baci Iară“ (AUBIN MAS) însoţeşte, de obicei, unele forme latente de TBC, astenia deosebi ndu-se aici de cea din neurastenia k vera prin absenţa ameliorării în partea a doua a zilei. / • .Modificările psihologice ale bolnavilor baci fari ţin, în cea mai mare parte, de sindromul de inadaptare la boala, de reacţia psihică normală la acest eveniment intervenit în existenţa individului, de tipul de personalitate. Prezente atît ? la începutul cît şi ia sfîrşitul bolii, ele pot avea un conţinut depresiv, obsesivo-fobic, isteric. In ceea ce priveşte trăsăturile de personalitate premorbidă, se pare că acestea se accentuează prin mecanisme care rămîn deocamdată necunoscute (mecanism toxic batilar, dezechilibru neurovegetativ, endocrin). Instabilitatea, labilitatek afectivă, egócentrrsmul, egofilia se accentuează, este îmbrăţişată fiîozofia „carpe diem“, prin relativizarea inhibiţiilor şi apariţia unor dominante -pe linia instinctelor alimentare şi sexuale (ATHANASIU), în care „sentimentul trăit- îşî schimbi coordonatele. Se descriu lubefcuhzé — efecte psihice Ívke W-; Ívke H. ÎUB/67J şi reacţii de tip abulic, de tocire a sensibilităţii şi lunecare spre credulitate, reverie, jocuri, álcoolism. Dezvoltarea unor reacţii paranoiace (revendicare,, idei de prejudiciu, de persecuţie. — cu unrgrad variabil de interpretare şi sistematizare) estevfrecvent pusă In legătură cu asistenţa medicală şi beneficiile fecundare. Unii ‘subiecţi-ignoră cu desăvîrşire-boala ca şi pericolul contagiunii. Aceştia sînt bolnavii care ridică numeroase probleme disciplinare în cursul spitalizării, manifestând un grad redus'de sociabilitate şi chiar tendinţe de autodistrugere. Somatizarea reprezintă la aceşti bolnavi (BEGAIN) un mecanism' de apărare, care le permite ieşirea din depfesie. Angoasa şi dependenţa pacientului bacilar de medic şi de bOală (trăită ca refugiu) sînt prezente constant în profilul psihologic al acestuia. • Antibioticele majore pe care se bazează astăzi terapia tuberculozei (izoniazida, rifam-picîna, etambtitolu‘1:, streptomicina, eti önami da, protoniamida), atît dé eficace în combaterea infecţiei, ridică unele probleme din punctul de vedere al tulburărilor psihice care pot interveni în timpul curei. Sînt consemnate: acţiunea euforizantă a izoniazidei, realizînd veritabile stări maniacale sau confuzionale, intricate cu fenomene onirice, posibilitatea declanşării de crize comiţiale ; ototoxicitatea generatoare de surditate definitivă, veritabile encefalopatii în cazul streptomicinei ; stările depresive provocate de etionâmîda. Complexele măsuri de ordin psihoigienic şi antiinfecţios care trebuie luate în diferitele ■faze de evoluţie ale tuberculozei, pot fi reunite sub conceptul de igienă mintală a bolnavilor tuberculoşi, care presupune o strînsă colaborare între psihiatru şi; ftiziolog. 619. TUKE William (1732-1S22) • Fondatorul unei „dinastii“ alcătuită din patru generaţii, care, inspirate de idealul filantropic al quakerilor, au adus importanţe contribuţii la dezvoltarea aşezămintelor medicale destinate îngrijirii bolnavilor psihici. William TUKE, de profesie negustor de ceai şi cafea, a fost iniţial lipsit de orice preocupări medicale. Cotitura din viaţa sa s-a produs în momentul în care o femeie aparţinînd quakerilor, bolnavă mintal, a decedat în condiţii ma i mult de c ît co n dam na bi le, înt r-o instituţie azi Iară. Acest deces a declanşat o activitate de aproape un secol a familiei TUKE, închinată ameliorării soartei bolnavilor psihici. începutul axe stei activităţi este marcat de construirea unui azil — numit sugestiv „ Ret rage rea “ — din subscripţii şi prin iniţiativa şi efortul deosebit al lui William TUKE. Îngrijirea William Tuke bolnavilor psihici era iăcută sub supraveghere medicală, primul medic de aici fiind Thomas EQWLER^(1736—1BQl).r al cărui, nume a ră,-mas legat ei de o loţiune calmantă pe care a preparat-o. Principiile terapeutice se bazau pe respectarea condiţiei de om a bolnavului psjhic, pe metode de convingere şi înţelegere, ex-cluzînd coerciţia barbară şi molestarea. Folosirea lanţurilor pentru contenţia celor agitaţi era strict interzisă; se recurgea numai lă cămaşa de forţă şi la izolarea bolnavilor agitaţi în camere special amenajate. Metodele folosite în această instituţie devin repede cunoscute şi apreciate, astfel încît, în 1815, William TUKE este invitat în faţa Camerei Comunelor pentru a le prezenta. 620. TUKE Henry (1755-1814) • Unul dintre reprezentanţii familiei engleze TUKE (fiul lui William TUKE), de formaţie umanistă, a îndeplinit diferite funcţii în cadrul asociaţiei „Societatea prietenilor*. A fost un férvent susţinător al principiilor de îmbunătăţire a asistenţei bolnavilor mintal, principii aplicate în instituţia azilară „Retragerea*4, fondată de tatăl său. S-a lansat într-o polemică publicistică cu conducătorii institutelor azilare pentru bol- W8/TUK Tuke S. ; Tuke D H. ; Tblyri^*; Tummi cerebrale - tulburări psihice navi psihic, criticîndu-i pentru, că se foloseau de’funcţia lor numai îţi şcopuf obţineai ubor beneficii personale. Şg^j|itat de isttfria; psihiatriei tocmai pentr ua|éa^ay I uptă dusă pentru îmbunătăţirea cond^iferr de, asistenţă a bolnavilor, psihici. ' 62\ + TUKE Samyetfî784-^185S • Fiul iui Herif^TTHCErpr^ vintufea^traÎfţiei familiei, de îmbunătăţirea asistenţei bolnavilor psihici, preco'nizînd ţn^cest do nqefîîu uii.model de organizare a instituţii lor. pentru alienaţi, considerat „cei mai important din* istoria- tratării alienaţilor’ din Anglia".. DeşlHpsmgie orice fel de pregătire medicală (apar|inîSd unei fa mi li Kdel comercianţi, profesiuni ia care a aderat)^ lucrarea sa, publicată în .181^, „Descrierea /-azilului Retragerea, situatJ lîngă Yorjţ;,. desţinat aîfenaţi tor mintali: şî făcînd parié din Societatea prietenilor, cu'istoria sa, progresele sale, modalităţi de- tratament folosite şi expunere de cazuri",, â reuşit să facă pentru psihiatria engleză ceea.se scrierile ştiinţifice medicale nu reuşiseră să-facă. El a preconizat o metoda de tratament bazată pe înţepgeîTe, blîndeţe, cucerirea încrederii bolnavului. S-a lansat, alături dé tatai său* înţr-o acerbă critică publică la adresa celor pentru care azi lele de alienaţi nu reprezentau decît o sursă de venituri. în 1815, apare o altă lucrare remarcabilă: „Note practice asupra construcţiei şi organizării azi lelor; destinate alienaţilor TndîgenF,* cu Indicaţiile date arhitecţi lor care,; au prezentat -planul azilului Wâtcefîetd"! Este-’ continuatorul'bunicului său, William, în funcţia de trezorier, al azilului „Retragerea**.. ? 62,2. TUKE. Daniel-Hack (1827-1895) • Ultimul descendent, fiul lui Sámuel TUKE, şi singurul medic, din familia TUKE, familie al car i nume este mult timp (aproape un secol) strins legat de dezvoltarea asistenţei bolnavilor psihici, din Anglia secolelor al XVlll-lea şi al XlX-lea. Destinat de familie unei cariere în justiţie, el a intrat., prin aceasta, în contact cu studiile an tropo metri ce, fapt care l-a determinat să înceapă ia Londra studiile medicale. Absolvent în 1852, a devenit în 1853 doctor aîn medicină la Hei de íbe rp Cu ocazia călătoriilor întreprinse în Olanda; Franţa şi Germania, a vizitat instituţiile azMare din aceste ţări, contact înd o serie de personalităţi (JACO Bl, CHARCOT) cu care a început o strînsă colaborare. E te fondatorul unei Societăţi de patronare a bolnavilor psihici convalescenţi — „The Aftercare Association". Prin studiile şale referitoare la boala psihica, dar şi prin cele în care încearcă o reorganizare a asistenţei psihiatrice, el.se ínsérte alături de marii: alienişti ai acestei perioadei Dintre operele care, l-au făcut celebru la vremea sa pot fi citate : „Ilustrarea.influenţei spiritului asupra corpului în stare* de sănătate şi de boală" (1827) ; „Despre cele .mai bune metode de a stabiii statistic cauzele âlienării mintale" (1878) ; „Somnambulism* -şi hipnotism" (1884); „Ideile obsedante fără concepţii delirante" (1890). 623. TULBURARE IMPULSIVĂ A CARACTERULUI - «in. COPIL ACTING OUT: COPIL HIPERACTIV; CQPIL INSTABIL; COPIL TURBULENT; ..COREE MINTALĂ ; BIPERKINETIC(S> ; . IMPULSIV HIPEftKlNE-T|Os> ; ORGANIC CEREBRAL MINIMAL*s) DISFUNCTIE CEREBRÂLĂ MINIMĂ (DCM)(S>. 624. TULBURARE A REGLĂRII HIPOTA-LAMO-ORGANICE - sin. ACŢIUNE CARDIACA TULBURATĂ (DAH) ; ASTENIE NE-UROC1RCULATORIE ; CORD IRITABIL; HIPERVENTILAŢIE(S) sindrom ; INIMA SOLDATULUI; NEVROZĂ CARDIACĂ; PSEUDOANGINĂ PECTORALĂ ; ST1LLE-HARTS- HORNE(s> sindrom DA COSTA(s> sindrom. 625. TULYNW..5UA - DCI Guaifenesin • Tranchilizant', derivat de glicerol de tip OH O'M/'OH-CHp-OH ér*.............. 3-(0-metoxifenox1)-1, 2-propandiol, cu acţiune miorelaxant-sedativă şi moderat anxiolitică, cu o bună toleranţă. 626. TUMORI CEREBRALE - tulburări psihice (cf. lat. tumor „umflătură" ; cerebrum „creier") ♦ Tulburările psihice apărute în cursul evoluţiei tumorilor cerebrale se caracterizează printr-un éebut şi tablou clinic ce depinde de natura tumorii, localizarea şi modul ei de evoluţie. Tulburările psihice sînt însoţite de semne neurologice sub forma unei afectări cerebrale globale sau a unui sindrom focal, ce poate indica sediul tumorii Interesul .manifesţat, fata de tulburările psihice apărute în tumorile cerebrale este de mare importanţă, deşi se consideră ca eventualitatea ca o tumoră cerebrală să se afle la originea tulburări lor. psihice ale unui bolnav Tumori cerebrale ; este mai rară pentru un psihiatru, comparativ cu un neurolog. Din păcate, nu există nici în prezent date epidemiologice precise privind incidenţa^ acestor tulburări, pe de o parte, data fiina imprecizia formulării ior. de către neurolog sau ne u rochirurg şi, pe de alta, dat fiind că psihiatrul nu participă la examenele paracimice sistematice, necesafé depistării tumorii (fie chiar necropsice). Dacă în mod frecvent mulţi pacienţi cu tumori cerebrale prezintă, în evoluţia lor, marcate, tulburări psihice, de la 10 pînă la 100%, în funcţie de atenţia cu care sînt căutate şi înregistrate, ca şi de stadiul de evoluţie a tumorilor în momentul examinării, există şi tumori cerebrale la bolnavi psihici, cele mai frecvente tipuri fiind meningioamele şi glioa-mele. Cercetările consacrate tulburărilor psihice din tumorile cerebrale au început abia spre sfîrşitul secolului al XlX-lea (LADAME, 1865 ; STARR, 1884 ; JASTROWITZ, 1888), îmbogăţite de DUPRÉ (1903), BARUK (1926), PFEIFFER (1930), SCHLESINGER (1950), HECAEN şf AJURIAGUERRA (1956). in ceea ce priveşte etiopatogenia, pînă în prezent nu au putut fi stabilite relaţii cauzale între materialul tumorai şi fenomenologia psihică, caracterul evolutiv al leziunii împiedicînd stabilirea unor corelaţii clinico-patologice precise. Personalitatea premorbidă, ca şi predispoziţia terenului par a juca un rol important. Nu există nici date precise asupra modului în care mofidicările lichidului cefalo-rahidian.^ modificările circulatorii, afectarea globală prin hipertensiune intracranîană (HIC) influenţează în mod diferenţiat psihicul în raport cu efectele directe ale leziunii tumoraié. Suferi nţa de ansam bl u a e n ce fal u I ui, datorată efectelor toxice tumoraié sau HIC, produc tulburări psihice generale, iar consecinţele localizării tumorii stau la baza tulburărilor psihice de focar (moria, sindromul Gerstmânn, agno-zia spaţială etc.). |r BAG D AS AR şi ARSENl (1951) au observat, în cazul tumorilor frontale, dacă tumora este mică şi se dezvoltă în plin parenchim cerebral, o exagerare a personalităţii premorbide (alături de pareza facială centrală discretă contra laterală}. Moria se produce de-abia cînd, prin creştere, tumora comprimă lobul frontal în partea opusă, cu evidenţierea unor trăsături opuse personalităţii premorbicf^ (însoţite de o hemipareză contralater^lă). Cînd* nucleii bazali sînt comprimaţi, apare starea confu-zivă, 'somnolenţa, gatismul (hemipareză sau hemiplegie contralaterală, semne de iritaţie piramidală ipsi laterală). Agresivitatea, agitaţia sînt, de asemenea, semne specifice localizărilor, frontale. urări psihice ; sindromul H./.C. TUM/679 * : : l Diagnosticul pozitiv se réalizeaza prin evi- | denţierea de : i • Tulburări psihice permanente ne specifice j (care, prin importanţa lor diagnostică, devin ! specifice), cu o mare fluctuaţie a intensităţii în intervale scurte de timp (ore, zile) ; J — îngustarea cîmpului conştiinţei, întîl-nită la 1/3 din cazuri, iniţial uşoară, ulterior apărînd o stare confuzionaţlă sau confuzo-onirică de diferite intensităţi ; — stare de apatie, pe fondul căreia apar iritabilitate şi labilitate emoţională pronunţată, nemotivată întotdeauna psihologic ; euforia este rară. mai frecvent apar sentimente de tristeţe (a nu se confunda cu depresia) ; — diminuarea treptată a funcţiilor irite le c-tuale ; scăderea capacităţii dé abstractizare, sinteză şi analiză, bradipsihie, sărăcirea asociaţiilor, conducînd spre sindromul psihoorganic cronic (riscul unui diagnostic fals cu demenţa senilă sau arteriopatică) ; — sindromul delirant slab sistematizat este mai rar întîlnit, dar sînt posibile şi episoade psihotice acute. ; — crize halucinatorii: vizuale, auditive, olfactive, luînd uneori forma de aură sau de echivalenţă a unei crize comiţiale ; — alterări paroxistice ale conştiinţei : crize uncinate cu „dreamy state" sau „ab- f senté" ca automatisme motorii ; — crize de agravare a stării confuzionale pînă ia comă ; — crize comiţiale secundare. S' • Sindromul de HIC se poate dezvolta înaintea sau după apariţia semnelor de ifocar. De obicei, prezintă iniţial perioade de remi-siune, dar treptat devine permanent pentru rmina prin comă şi exitus ; este alcătuit simptome somatice : cefaleer greţuri, vărsături, edem papilar, bnidicardie şi bradipnee, crize convulsive generali-zate ; simptome psihice : confuzie mintala .şi dismnezie. Confuzia mintală (BARUK) interesează vigilenţa si ritmul psihic, datorită unei atingeri diencefalice şi afectează mai puţin funcţiile intelectuale elementare. Dismnezia apare fa 1/3 din cazuri, este mai frecventă la vîrstnici şi poate ajunge pină la sindromul Kor- | sakov ; s-r datora afectării priri HIC a centrilor nervoşi situaţi în planşeul ! ventricolului III. E-r CXCA', ■ I o LU CQ i tX© -2 o< •O . j5 3 £ 8-8 4) 42-.- — tT «n l_ a N > 3 2* <3 - +* O O ‘56 ~ — (Ü ■ V "ki — >f N Q.i 1? "e 1 ' «J rö w» . a> aj vi- * ; ? +-» 0). rtî L— (3 3 flL£:£ +-» nJ 00'w ^ s c: >«* +-» E « c -a o •s; 10 *3 ■Ş'£" t J- H * tM3 -O , - So 00 H3£ o ^ +J H} 'v» ' 0 ■ .!5®id* o l*.s < •*£ «> £ ! >TT» ..■t* >n5 o “* C 4_ tXQ O Ic ’ E d> x: E N +-» 4*.c £ o o? « © - <11*- S >«î i-"P 42i-o s-3 £='.*= c 2 3 JQ ?— ! -V— -T7- JO rr ?w» U re., gâi.1, 8° X> i c +■* >fö nj ' tţJ \o £ ..«a J £. >ni fö -C O — u o ■*- ÍÖ -J5 p5 v E ti o-o; o > u o. s-O u « JJ.C-- N ni ° - P C c U t t OjO fe W) O Q. n3 • • • a> * CL^ -c - n ■a ^ - V> ,0j ZJ ott o Cö ^ E 3 V-» n3 h °° U ; ><3 4J *U ' rt c . u. ro 5— g. nJ r- 4# r-— £ «-^ f Q-C O0«ű ^ to ~ tt> 10 >r3 (ü^ £ (üiii u ? Q0+> (Ö (3 ti &45 S- - u cl;^ a> "u n u 'î-; cd U-‘ "■ ■ C a) . ni >rú ~J U N c +J o J> a> E ^ ^ >c3 O0 irt £ E ^ o V» +f aj 3 C cî 43;^ +J-:r s_ ^ = c tf ^ S o. s^ I s- Q. . E 5? * « — in U — ^ 45 ă)"0- -* >Î5 C ^ “S (U ♦'■ip — iu 55.2 «j JS 5 -i? -c; x> r3 â N =. g N E >« 3 1_ «î cf 1- O —j u C c U no _g I i I I Q» +-* O < h- Z O CÚ c£ O z 3 H < űd O c£ O H 3 < câ < (3C O H z> u u o oE O Z 3 Tumori cerebrale : tulburări psihice, de focar şi specifice; Turbulenţa 7UM/<581 • Tulburări psihice de focar şi tulburări psihice specifice. ~ 5* Statistici recente (CHODfCIEWÎCZ şi colab. 1980, citat de HUBER) menţionează poziti-vitatea examenului neurolqgic la 83% din bolnavii consideraţi „psihici*, la care existau, în realitate, tumori cerebrale, ceea ce pune în ^evidenţă necesitatea efectuării unui minuţios control neurologic, cu utilizarea unor mijloace moderne de diagnostic (tomodensito-metrie sau Scanner). Ceea ce BLEULER a descris, în 1943, drept „psihosindrom cerebral local" a fost completat de neurochirurgii americani CHAPMAN şi WOlFF prin studiile efectuate (1959) asupra deficitului intelectual la bolnavii operaţi de tumori cerebrale, ca şî de alte cercetări ulterioare. Tabloul clinic al tulburărilor psihice şi neurologice de focar în localizările frontale, temporale, parietate si occipitale este prezentat în tabelul CXCVIIÎ. ^ în tumorile corpului calos, tulburările psihice au o frecvenţă de 100%, cu o ap^osexie caracteristică. Tumorile kibentóriale!1 dezvoltă un sindrom HIC precdte, fiindu-le caracteristice crize de angoasă paroxistică (H EY) Tumorile de la baza creierului nu sînt legate de tulburări psihice caracteristice. Examenele complementare care evidenţiată prezenţa unui proces expansiv tumorai sînt următoarele : fundul de ochi (staza papilară pînă ta atrofie opt rea apare în 30% din cazuri) ; campimetria (hemianopsii) ; radiografii craniene ; EEG specificăia 20% din cazuri (COOB şi KÍLOH)’ pînă la 50% (ARSENI) pentru anumite localizări şi in faze terminale ; scinti-gafie ; echoencefalografie ; angiografie ; pne-umoencefalografie (PEG este util.ă, dar contraindicată în HIC) ; tomografia axiala computerizată (cu cele mai puţine riscuri şi excelente rezultate,, care a revoluţionat diagnosticul tumorilor cerebrale). ' Simptomatologia psihică+a tumorilor cerebrale poate fi" diferenţiată*de alte afecţiuni psihice în funcţie de perioada în care psihiatrul surprinde evoluţia tu morală : • în perioada de debut : neurastenie, sindrom ne urastenifortn di n# debutu I a11or afecţiuni psihice, ajte nevroze (obsesionale, anxioase, depresive, hipocondriace, isterice) ; isterie (cu formele ei — reacţie, nevroză, psihoză) ; • în perioada de stare! sindrom confuzi onal dtf1 diferite eti ologi i!, sindrom psih-oorganic cronic de alte etiologii, sindrom delirant slab sistematizat, epilepsii (doar 20% dih cazurile cu tumori pot prezenta crize epileptice); psihoze endogene (schizofrenie, PMD, détiruri cronice) ; arterioscleroză cerebrală*(táré însă poate uneori coexista cu oi tumoră cerebrală) ; alcoölism (episoadele cqri-fuzionale toxice se pretează la confuzi^)’; • în perioada terminală : sindroame íernenr ţiaie presenile şi senile (în special în cazul meningioamelor. care comprima zona anterobazală a cutiei craniene, pro-ducînd deteriorare progresivă). Semnele neurologice caracteristice tumorilor cerebrale pot fi cu multe luni sau chiar an» precedate de tulburări psihice, asociindu-se frecvent cu sindromul de HIC. Dacă în tumorile frontale evoluţia îmbracă, de obicei,1 o formă progresivă, uneori sînt posibile şi remiterea sau ameliorarea sindromului. Se citează chiar regresiunea.-definitivă a tulburărilor psihice care inaugurează tabloul clinic al unei tumori frontale. Rapiditatea şi gravitatea evoluţiei' vor orienta diagnosticul prin potenţialul evolutiv propriu al tumorii. Urmărirea bolnavilor după ablaţia tumorii a indicat, de obicei, regresia tulburărilor psihice. Pot surveni sechele postoperatorii, sub forma tulburărilor psihice supraadăugate la un pacient care nu le prezenta sau le prezenta vag înainte de operaţie (de exemplu, delir paranoiac, stare depresivă atipică). Prognosticul este într-o strînsă legătura cu mome nt ul stabil i rii diagnosticul ui, cu localizarea tumorii cerebrale şi cu t oportunitatea intervenţiei neurochirurgi cale. 627. TUMULTUOASĂ VORBIRE LOGOREE. ! \ • - ^ 628. TURBULENT - copil (cf. lat., turbu-lentus „agitat, turbulent“) — sin. ACT1NG-OUT — copil ; COREE MINTALĂ; HIPERAC-TIV c— copil ; HIPERKINETIOS) sindrom ; HIPERKINETIC IMPULSIV(S> sindrom ; INSTABIL - copil ; SINDROM ORGANIC , CEREBRAL MINIMAL; TULBURARE IMPULSIVĂ A CARACTERULUI DISFUKlCŢlE CEREBRALĂ MINIMĂ (DCM). 629. TURBULENŢĂ {cf. lat-. - turbuîentia „tulburare“) • Comportament dezadaptativ al subiectului, care perturbă mediul social, familial, şcolar, profesional. Poate fi datorat unor deficienţe educaţionale, unor trăsături caracteriale sau unor boli psihice — câz în care nu se implică în mod necesar intenţionalitatea, fiind manifestări simptomatice. Turbulenţa este semnificativ influenţată de coeficientul de toleranţă a mediului, exprimat prin atitudini familiale parcurgînd o gamă largă : de la simpatie, solidaritate, 4pînă la Turicefalie ; Turnéról ; Tumul din Pi^a(SAr Tybgmqţş^DCl> culpabilitate, ruşine, neacceptar.e manifestă, accşptare cu resemnare sau ambivalenţă. în patologia psihiatrică turbulenţa apare în afecţiuni cu substrat organic cerebral (encefalopatie, traumatisme, epilepsii), la personalităţile dizarmonice (schizoidie gravă, perverşi, impulsiv]), în nevroze (anxioasă, fo îi că), în stări reactive marcate de agitaţie psihomotorie. ^ ‘. 630. TUR1CEFALIE (cf^ lat. turris „turn“ gr kephale !«cap“) - sin. ACROQEFALIE ; CRANE DE THERSIL; CRÂNE EN TOUR ; HIPS Í CE FA l IE HIPSOCE FA LIE ; OXI CE FALIE PI RGOCE FALIE THERS1L(S> sindrom. 631. TURNER(S> sindrom 9 Aberaţie gono-somaia, descrisă în 1938 de TURNER, caracterizată prin nanism, dismorfie, disgenezie gonadică, malformaţii asociate şi deficit intelectual, afectînd sexul feminin. Afecţiunea este determinată de absenţa unui cromozorn sexual, formula cariotipală fiind 45tX (complement XO al garniturii cromozomii fe). Au fost descrise însă şi alte configuraţii ale formulei gonosomale : XX, XY, XO/XX. XO/XY, XO/XXX etc. Nanismul debutează precoce....şi se accen- tuează cu vîrsta . (talia se fixează în jurul a 140 cm)7 "Dismorfia este caracteristică : faţă ovală, gît scurt, lat, pterygium colii accentuat; Implantarea joasă a ' par ului. ” pe ceafa, torace în formă cte scut, hipertélörism, epi-cantuş, micrognaţie bplta palatină ogivală. Dermatoglifele arata poziţia “t“ a triradiusului axial, creşterea unghiului „atd“ deplasarea trfradiusúlui spre marginea cubitală, scă-dér.éá numărului arcurilor digitale şî termina-rea^n „i? a radiantului prbximal al lui Disgenezia gonadica (patognomonică) constă în atrofia ovarelor, care induce amenoree palmară şi sterilitate. Dezvoltarea mintala esté'- variabilă. Ca malformaţii asociate sînt semnalate : cardiopatia congenitală (coarctaţie sau stenoză aortică), rinichi „în potcoavă", mîini şi picioare scurte şi plate, pofice scurt, clinpdacti lie, hipoacuzie, nevi pigmentari, ştra-bism paralitic, ptpză palpebrală, epicantus, coloştomă. Examenul radiDlagic evidenţiază (düpa vîrsta de şapte ani) proeminenta în formă de „nicovală-a platoului tibiai intern, închiderea unghiului carpian inferior la 120 cu ascensiunea se mi lunarului ; (semnul Kosowicz), rarefacţia tramei osoase, hipoplazia primei vertebre cervicale şi cifoscolioza. Dozările hormonale relevă (după vîrsta de zece ani) creşterea titru-lui gonadotrofinelor, urinare şi absenţa elimi- nării estrogeni lor în urină. Tratamentul hormonal poate determina apariţia^ mşnstruaţiei, dezvoltarea urilor şi creşterea părului axilar, 632. TURNER MASCULIN*s) sindrom - sin. FENOTIP TURNERIAN LA BĂRBAŢI ; NOONAN-SUMMITT*S) r PSEÜDO-TUR-NER(S> ; PTERYGIUM COLLI LA BARBAŢI(S>; TESTICULAR GERMINAL DISGENESIS NOONAN(S) sindrom. 633. TURNUL DIN PISA(S> sindrom • Sindrom cu dezvoltare lenta şi progresivă, care apare în trata me nt ui cu ne u role pti ce la adult, după administrări îndelungate.A fost descris de. EKBOM şi LYNNGBERG, în 1972. Djskinezîa se referă la extremitatea superioară a toracelui, gîtului şi capului şi este însoţită de rahialgii,-.nelinişte* astenie, insomnie, senzaţie de rău permanent. Poate fi însoţit de apariţia unor diskinezii tardive şi^ mişcări aietozice ale extremităţilor. 634. TURSEN(M) SUA - DCL- Gwaifenesin sin. • 1 Tranchilizant, derivat de glicerol —> TU-LYN M) SUA. ‘ : , V 635. TUSE ISTERICĂ • Simptom descris de OPPENHEIM în 1902. constînd dintr-o tuse seacă, cu timbru aspru sacadată, care apâre psihogen şi cedéaza in timpul somnului. 636. TYBAMATE(DCI) • Derivat propán-dîolic de tip 2-(hi droxi meti l>2-meti ipe nti l CH2-00 C-M-ZHr CHrCH2-CH3 ' H3C-C-CH2~CH2

Italia N0SPANIM) Suedia - SOLACEN(M) SUA j SOLACIN(M>^UA TYBATRANm) ítalíér. 637. TYDEX(M> SUA - DCI Dexamfeta-m/na • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip (4-)-a-metilfenetilamina, amină sim-patico mimetică, indicată în combaterea efectelor secundare ale unor psihotrope. Utilizarea în doze mari şi repetate poate duce la dependenţă. \ i Ty//no/(M) ; Tyrmen^M) ; Jel; Jinţâ ; Ţinuta 638. TYLCIPRINE^ Franţa - DCI Tranib cipromină m An ti dep r e si v t i moanaie pt i c, de-rivat ciclopropilaminîc, indicat în depresiile inhibate ; este lipsit >de efecte sedative (nece-* sită fasocierfea)i Nu se administreazâ: concomitent cu betablocantepsi hosti muie nte şi anti-depresive timoleptice (necesită o pauză de 14zife). Contraindicaţii le sínt în generai cele ale timolepticelor nIMAO. 639. TYLÍN AL(1*r Suşdia — DCI Amfep/a-mona • Psihostimulent,.derivat feniletilaminic de tip 2-(dietilamino)pr.opiofenonă ; esíe o ami na simpaticomimetică anorexigenă, cu performanţe psihostimulatoare Jnferioaré amfetamine lor, dar cu efect anorexigen apropiat fenmetrázinei. Nu Se asociaza cu IMAO * în timp poate realiza farmacodependenţă. Acţiunea unei, doze durează 5—6 o re. Se poate utiliza în combaterea unor efecte secundare ale NL. 640. TYME1YT(M) Suedia - DCI Uofepro-mina • Antidepresiv timoleptic, derivat di-bert^zep^Md^típ 4^clor-2-//^-(10,11-dihidro- 5 H - di be nz1 b, f/aze pin- 5-i I) p r op i 1me t i lam i n o/â-cetofenonă, indicat în depresii endo-, exo-, so-matogene4, involutive şi reactive, cu acţiune uşor sedativă. Efectele secundare şî contraindicaţii le sînt "cele ale ti mo le plice lor. Nu se administrează cu IMAO. 641. TYRAXEN(M) Coreea - DCI Aîeto carbamot é 'Tranchilizant, derivat de glsceroi de tip 3-(0*meto xi fe nox i )-1,2- pr o pan dió I 1-carbamat, cu acţiune predominant miorelaxantă şi anxioiitic-sedativă; are şi valenţe analgezice. 642. TYRYLENW Germania — DCI Buta-perazina • Neuroleptic incisiv, derivat pipera* zinilalkilfenotiazinic de tip 1-yi0-/3-(4-metil-1-piperazinil)propir/fenotiazin-2-il/-1-butanonăl cu acţiune asemănătoare cu a trifluoperazinei, avînd însă şi valenţe colinolitice, antihista-minice şi antiemetice. Instalarea efectelor terapeutice se produce rapid, dar şi efectele secundare de tip incisiv apar precoce. 643'. ŢEL,#.iConcept psihosocial cu sferă mai iargă decît noţiunile de . ţifită sau scopr csre? desemnează o tendinţă orientată sau yn obiect mai general către care tinde un individ s^u grup social, ca urmare a actualizării unui, motiv sau a unei trebuinţe. Reprezintă mal, mult o direcţie generală de acţiune sau o finalitate prefigurată în sensul de efect acţionai anticipat mai puţin riguros. Din perspectivă sociologică, toate acţiunile sociale sînt determinate de anumite ţeluri, reprezentînd expectanţele grupului social (sau gruDării sociale) şi ale membrilor lui în privinţa schimbării prin acţiune a unor stări de lucruri sau situaţii e-xistente. După R. MERTON, ţelul este o valoare instrumentală metamorfozată (—> SCOP, ŢINTĂ). 644. ŢiNŢĂ © în psihologie, termenul desemnează, pe de o parte, ceea ce este sau devine la un moment dat obiectul atenţiei cuiva, iar pe de altă parte, anticiparea riguroasă a rezultatului unei acţiuni. Pentru animal, ţinta este legată de satisfacerea unei trebuinţe vitale, M. DOUGALL, C. TOLMANN şi alţi autori evidenţiind că toate organismele tind să urmărească anumite ţinte în adaptarea lor la mediu. La nivel uman, ţinta reprezintă una dintre condiţiile ţelului, devenind scop atunci cînd reflectă anticipativ atît direcţia, cît şi rezultatul acţiunii. 645. ŢINUTĂ (după fr. tenue) © Ansamblu de însuşiri exterioare, vizibile, constînd într-o manieră relativ stabilă a fiecărui individ de a se îmbrăca, de a se purta, în genere, de a-şi îngriji într-un fel „propriu" aspectul exterior, în situaţii obişnuite, ţinuta poartă amprenta subiectului, fiind o primă expresie a lui însuşi ; ea se modifică în funcţie de situaţii, de exigenţele acestora, pe care persoana acceptă să le 6&4/ŢJN fimtő ; Ţipai primat; Ţvrcan C. respecte, într-o măsură sau altâ. Astfel, o Situaţie oficială impune un anumit moti de a fí (gesturi1, mimică, vestimentaţie), concordant cu parametrii situaţiei; se consideră că o persoană are ţinută nepotrivită sau ne corespunzătoare cînd, într-o împrejurare dată, persoana se comporta şi se îmbracă într-un mod care încalcă normele consacrate pentru împrejurarea respectivă. -J . - în psihopatologie, ţinuta neîngrijită (negiia jentă) a schizofrenicului (a psihoticului cronic în genere) exprimă faptul ca bolnavii cronici ies în afara normelor pe care o situaţie le implică în privinţa aspectului exterior ál unei persoane r ei poartă amprenta deteriorării lor psihice, a unei _ deteriorări cu^efecte globale, în care graniţa dintre elernefitul important şi elementul neesenţial se şterge. Ţinuta iste- ricului tinde spre extrâVagiriţti^ pentru el, maniera în care se prezintă celorlalţi este, prin ea însăşi, un mijloc de autovââorizare şi de centrare a atenţiei. Pentru ura anancast, aspectul exterior al lucrurilor capătă o importanţă excesivă, el insistînd'ca totul eă; fie bine făcut ; în acest sens, ţinuta" tui poate deveni îngrijită pînă la pedanterie, fară ca.‘persoana să dorească să atragă* atenţia a su p ra s&H An an -castul intensifică, în,el însuşi, exigenţele unei situaţii, astfel încît ţinuta sa are o notă tipică ; el încearcă, în permanenţă, să :ísérádap-teze tît mai bine la împrejurâre, în toate amănuntele. Aşadar, ca aspect global exterior, ţinuta este determinată de trăsăturile subiective (profunde) ale persoanei, de starea acesteia la un moment dat şi de situaţia în care se află. V. LEVI denumeşte „psihologene" manifestările exterioare caracteristice şi semnificative pentru unele trăsături de personalitate (de exemplu, felul de a merge, de a mînca, de a vorbi). 646 . ŢIPĂT PRIMAL • Metoda psi hote râpe uti că preconizată de A. JANÖYy CI970) —► STRIGĂT PRIMAL. 647. ŢURCAN C0NSTANTIN(T849-1912> Psihiatru român, ^iniţiatorul asistentei psihiatrice în Bucovina, organizatorul şi conducătorul primei secţii de psihiatrie în Spitalul Central din Cernăuţi (1886)i,is^cţie cu 40 de pattrrr Urmărind evofuţianumăr.oluh de paturi din unităţi te psihiatrice din Bucovina, V. PREDESCU : a . prezentat următoarea situaţie : 4^0 paturi- în-1912- — anul morţitui C- TUR-CAN ; 500 în 1929 ; 750 în 1930 şi 850 în 1937. uu uu uu uu ,uu uu , Uu uu. ■> ' > uu uu uu uu Uu w ÜUÜUUUUU, uuuuuuuu 1. U • Curbă de frecvenţă descriind o scală de; distribuţie avînd minima în centru şi maximele în cele două extremităţi. Arată o polarizare a intereselor unei populaţii sau o scindare a opurilor, a sentimentelor faţă de un eveniment dat. • Unde EEG din banda alfa,, apar în, faza neurogenă a hipertensiunii, în Zona rolafidică, luînd aşa-qumitul aspect de,„U“ răsturnat şi ascuţit sau ritm „en arceaux". Ritmul alfa poate îmbrăca acest aspect si in arterioscle-roza cerebrală. .1 j 2. UBICUITATE' (cf. lat. ubique pe te totM) • Termen filozofic care desemnează, pro prier tatea unui fenomen de a fin prezent: peste tot în acelaşi timp. • Filozofia evului mediu considera că ubicui- tatea era una dintre proprietăţile fiinţei^su-preme. ' - , . • Termenul este folosit în legătură cu unele fenomene psihopatologice care dau nota comună tulburărilor psihice. Se consideră ca anxietatea este ubicuitară în întreaga patologie nevrotică (V. PREDESCU, 1988). 3. UGERAX(M) Coreea — DCI Hidroxizin • Tranchilizant/derivat, dîfenTlmetan de tip 2-72-/4-(p-clor-a-feni I benzi l)-1 - pi pe razi ni I ? -eto-xi/etanol, cü acţi unió l&edát1Va centrală’, anti- £t histaminică şi . anxiolitică. Industrial noastră farmaceutică îl produce sub, numele de Hl-BROX\Z\Hiiă>. 4. UCRONIE (cf. fr.- uchronie) • Termen' referitor la* o construcţie istorici; úto pi că, porni ndfcr-se de la ipoteza că unele eVenrmente istorice s-ar fi- desfăşurat altfel decît s-au petrecut în realitaté. A fost folosit prima oară, de Ch. pLf-'NOU-VIER în 1876. Noţiunea pe ucronie presupune caracterul ţon&igent kV desfăşurării istorice (DIDIER JÜÜA‘. 1984ţ.' ' 7 / • In unele deliruri de grandoare, fenomenul ucroniei este axat pe> ipotéza” cl subiectul delirului ar fi ocupat o po’ziţie centrală în desfăşurarea evenimentelor istorice; cu interpretările. dş< rigoare .Acest „delir ucron ici “poate fi î nt îl nit în paranoia şi parafrenie, putînd antrena producţii delirante luxuriante. 5. UFORA Calitate care ţine de om “t&* ‘i'tttfivltf" Í$Cü ; Uncinatâ criza ractefizştă prin recucerea aproape de zero a nivelului afectivităţii-în raport cu. cei din jur. Modificările brutale ale timiei constituie eatafimia, caracterizată prin oscilaţii severe, bruşte,: şi de amplitudine aie afectivităţii, cu deplasarea nivelului acesteia către,una dintre ; extreme depresie, tristeţe, apatie sau euforie şi exuberanţă. Tulburări morbide ale tonusului afectiv apar frecvent în clinica psihiatdca; ele>^eof*&tittHe nucleul "unor psihoze. de tipul psihozei maniaco-depresive, melancoliei etc., sau pot apărea secundar altor afecţiuni. Se pot constata modificări ale ti miei apărute secundar unor afecţiuni psihotice (schizofrenie, deliruri cronice etc.)» unor afecţiuni organice (nqeningite,, encefalite) şi, în acest caz, pot fi prodroame ale acestor afecţiuni sau pot apărea pe un fond sechelar. 24. UMOR (cf. fr., engl. humour) • Termenul cunoaşte două accepţiuni : categorie' estetică aparţinînd comicului ; trăsătură de caracter. • In analiza psihologică a acestei categorii estetice,- o contribuţie interdisciplinară aparţine- întemeietorului psihanalizei, ! £REUD, care, ín lucrarea „Cuvîntul de spirit şi relaţiile sale cu inconştientul1* (1905) arată că tehnicile cuvîntului de spirit coincid cu tehnicile elaborării visului : condensarea, deplasarea, reprezentarea prin contrar, utilizarea nonsensului. Deşi diferite din anumite puncte de vedere, ambele presupun plăterea implicit sau explicit. Conform teoriei economice freu-diene „;..în cazul cuvîntului de spirit, plăcerea provină din economisirea unui consum inhibitori ii, plăcerea; comica rezultă din economisirea consumului de reprezentare, Iar plăcerea produsă de umor, din economisirea consumului afectiv- (V. D. ZAMFIRESCU) Conform teoriei dinamice, umorul ar putea fi considerat ca „manifestarea cea mai înaltă a proceselor defensive ale psihicului. El nu sustrage atenţiei conştiente conţinutul de reprezentare asociat cu efectul neplăcut, aşa cum procedează refularea, depăşind astfel automatismul apărării..." (S. FREUD). Umorul devine deci o apărare subordonată controlului gîndirii conştiente. • Considerat ca o trăsătură,, de caracter pozitivă, ca o „înaltă performanţă psihică..., umorul apare cînd există o situaţie care ne produce sentimente neplăcute şi cîad, totodată, asupra noastră acţionează factori capabili să reprime aceste afecte în stătu, nascendi". (FREUD). , Dintre aspectele caracteristice, umorului pot fi menţionate : ; ;... ^, • umorul presupune comportamentul unei persoane care produce efect asupra altei persoane, manifestíndu-se în lanţ (contagiunea comicului) ; ©umorul este independent de condiţia realităţii,; • tipurile de umor rezultă din tipurile de afecte economisite, cele mai frecvente fiind rezultate din economisirea milei, a enervării (în umorul cotidian) ; • umorul suprimă sau anulează parţial dezvoltarea afectivă negativă. 25. UMORALĂ — teorie (cf., lat* humor) • TEORIE .UMORALĂ. 26HUNACALM(M) Belgia* Elveţia, Olanda--DCI Ketazolam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip H-clor-8,12b-dihidro-2,8-dimetil-12b-fenil-4H-/1,3/-oxazino/3,2-d//1,4/ benzodiazepin-4,7(6H)-dionă, cu acţiune puternic anxiolitică si miorelaxantă. Nu se administrează în timpul sarcinii, copiilor, şi vîrstnici lor . 27. UNCINATA —- criză (cf. lat. uncus „cîrlig“) • Manifestare electroclinică cu valoare localizătoare specifică (uncusul hipocam-pic) descrisă de H. JACKSON. Apare singură sau ca preludiu al unei crize epileptice convulsive (cel mai frecvent, criză adversiva), fund caracterizată printr-o tulburare a constienţei şi afectivităţii de tip „dreamy 'state" (-* DREAMY STATE) ; subiectul nu este complet desprins de realitate, avînd critica tulburărilor perceptive (halucinaţii muItisefizo^fele) apărute. în etiologié sînt : Incriminate tumorile feţei inferointerne a lobului temporal şi le- t/n/c ^ Copil; Unicitate ş Umtord^; Unipolar ; Uni somnia* UNI/69Î ziuntte encefalitice,. traumatice, vasculare ale acestor lobi, precum şi procesele expansive de vecinătate, care exercită compresiune asupra uncusului. 28. UNIC — cöpil (cf; lat. unfidws *unic“) • Existenţa unui singur copil în familie — cazul familiei triadice''(cuplul parental -f- copil) — favorizează o anumită patologie la copil, în măsura în care partenerii cuplului parental nu au o relaţie echilibrată şi încearci o compensare a propriilor lor probleme prin raportarea la copil. Handicapul psrhologic al copilului unic provine din faptul că părinţii se preocupă exagerat de ere terea şi educarea iui, de problemele sale?. indiferent de gravitatea lor (nediferenţiat). Copilul unic beneficiază de întreaga afecţiune a părinţilor, de toate recompensele per care aceştia le pot acorda sub aspect material, afectiv, spiritual. Relaţia cu lumea se construieşte pe modelul relaţiei cu partenerii parentali. Comportamentul manifest al părinţilor va fi totdeauna marcat şi de ceea ce ei transmit copilului, în möd I nconştie nt. T re bui nţa de afecţi une de protecţie, de sprijin, riscă să se manifeste exagjerat şi să degenereze simptomatic în măsura încare părin-ţii copilului unic tind să satisfacă imediat toate cererile acestuia. Copilul unic îşi va manevra foarte uşor părinţii, va deveni intolerant la orice frustrare şi va adopta acelaşi comportament şi în relaţiile cu ceilâfţi. In măsura In care el va reprezenta elementul esenţial în păstrarea cuplului conjugal, copilul va simţi ace$t lucru şi îl va fólosi în permanenţă. în majoritatea cazurilor, copilul unic este copilul hiperprotejâf, care dezvoltă comportamente de dependenţă, pasivitate, cu difievitaţi in stabilirea relaţiilor interpersonale, dificultăţi de sevraj în raportul a cere—a.primi. Lipsa fraţilor ampHJică dificultăţile de relaţie interpersonală, "prih absenţa rivalităţii, competiţiei, colaborării cu;: persoane cu acelaşi statut familial. La copilul unic, riscul imaturităţii afective este semnificativ crescut, în cea mai mare măsură datorită atitudinii părinţilor şi, mai ales, ca urmarea proiectării dorinţelor nesatisfăcute ale acestora în singurul descendent. ~ ~ * ' în evoluţia psihopatologică a copMului unic cazurile dé structurare nevrotică şi dizarmo-nică sînt cei mai strîns legate de modalităţile raportării părinţilor la copil. Dacă balanţa, emoţională a cuplului parental este prea intensă sau prea distantă, copilul, ca o a treia persoană, poate fi folosit pentru restabilirea echilibrului emoţional în sistemul familial. Copilul devine astfel simptomul perturbărilor intrafamiHaléval discordanţelor dintre părinţi ; reacţiile fobice ale unui copil se pot amplifica, şi prelungi în măsura în care copilul simte că boala sa este un mod de a păstra ,unitatea, cuplului parental. 29. UNICITATE (cf. lat. unicus) • Calitate a ceea ce este unic şi irepetabil. Atributul se raportează îndeosebi la indivi^uajitatea. umană, subliniind natura singulară, irepeta-bilă a fiecărei persoane. 30. UNILORD(M) SUA - DCI Reserpină • Neuroleptic sedativ derivat alcaloid de .Rauwolfia dé trp 3, 4, 5-trimetoxibenzöic acid este r ifi cat metil reserpat, cu acţiune sedativă. centrală, uşor anxiolitică şî net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, :epi|epsie,. parkinsonism, copiilor sub trei ani. 31. UNIPOLAR (cf. lat. unus „unu" ; potus ,,poí“) • Termén folosit în psihiatrie pentru una din formele clinice ale psihozei afective,, implicînd un singur tip de accese : numaîde-presive sau numai maniacale. . 32. UNISEDIL(M) Portugalia - DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1 >3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H~ 1,4-benzodiâzepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, ănticonvulsivantă şi midre la5cantă. Industria noastră farmaceutica îh produce sub numele de DlAZEPAM Anglia DCI Nitraze-pam • Tranchi lizant, derivat benzodiazepinic de tip 1,3-dihidrb-7-nitro^5-fenil-2H-1,4-benzo-diazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotica, realizînd un somn aproape fiziologic. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele d& NITRAZ E PAM(M). 692/UNi Unitgáe ; Unitate motorie ; Unitmnxene . j Univers ; Universal 34!. UNITATE (cf. lat. • itriiiâsŞ .0 ;j^trib'ut al acelor configuraţii siste mi ce de obiecte şi procese care se manifestă ca integralităţi, din corelarea elementelor, distincte rezult înd entităţi co mplexe, cu' proprietăţi e me rge nte sui generis, posibile doar la nivelul întregului ea totalitate. în gîndirea dialectică, unitatea se corelează în mód necesar cu diversitatea, nefîind o consecinţă a repetiţiei monotone aj unor elemente ne diferenţiate, ci a integrării' structural-funcţionale a unor părţi eterogene, cu caracteristici deosebite, dar reciproc dependente în cadrul unor interacţiuni şi intercondiţionări esenţiale, datorita cărora părţile îşi pierd autonomia, subordo-nîndu-se necesităţii imanente întregului. 35. UNITATE (de) ÎNGRIJIRE • Numărul de bolnavi ce revine spre îngrijire unei echipe medicale formate din medic şi cadre medii şi auxiliare (de exemplu, un medic 4- trei cadre medii -f 1 cadru auxiliar Ja 18 paturi realizează, o unitate de îngrijire). în funcţie de' mărimea unităţii de tngrîjîre se realizează fn 'unele ţarî normarea, personalului medical. . 36. ÜN1TATE MOTORIE • Complex morfo-funcţional, format din-neuronul motor spinal, prelungirile acestuia şi, fibrele miţsculare pe care el le inervează (SHERRlNGTON). Mărimea unităţii motorii este variabilă, în funcţie de .numărul de fibre musculare striate, inervate de ramîficâţiife axonicé afe unui neuron motor,, Inervaţia motorie asigură şi troficitatea fibrelor .^sculare dm structura unităţii motorii. Funcţional, unitatea motorie ;răspunde legii „tot sau nimic4*, numărul de . unităţi motorii care intră în acţiune determinînd paralelismul dintre intensitatea stimulării şi aceea a contracţiei* Viteza de contracţie a muşchiului şi vuInerabili taieas faui la oboseala sînt dependente, de asemenea, de mărimea unităţii motorii. Afectarea unităţii motorii- a^are îri cadrul sindromului de neuron motor periferic, manifestările clinice fiind variabile în funcţie de* componenta neuronală afectată primar, : Activitatea bioelectrica, a fibrei musculare striate devine evidentă npmai în situaţia perturbării lanţului fus neuromuscular-buclă-peri- car io n-placă terminală* reklizínd fiie „potenţiale spontane de denervare şi reacţia,miastenLcă“, în cazul interesării eferenţelor, * fie „salva miotatică", în caz de interesare a eferenţelor. 37. UNITKANX1NE(M) Belgia - DCI Dipo-tassium clorazepat • Tranchilizant,' derivat benzodiazepinic de tip 7-dor-2, 3^ihidro-2, 2- dihidroxi-5-fenil-1 H 1 4 benzodiazepin-3 acid car bo xi 1 i c, cu acti u ne a n xi o li tică, m i o relaxantă şi sedativă. Buna; sa toleranţă, precum şi efectele modeste sedativ-hipnotice îi conferă o largă utilizare. 38. UNIVERS (cf. lat. universus „întreg, tot44) • Totalitatea^ exisţenţei. în sens propriu, termenul nu admite pluraIul, universul fiind prin definiţie unic, orice formă de existenţă intrînd, ca parte, în alcătuirea lui. Se utilizează totuşi expresii figurate de genul : „universul lăuntric al fiecărei subiectivităţi44, „universul artei si literaturii44, „universul entităţilor ideale Iogico-maţematice44, „universul valorilor44 etc. care nu sugerează însă pluralitatea ulnor^ „universuri“ distinete (paralele sau ierarhizate), ci numai cosmicitatea domeniilor ontice la care se referă, fiecare dintre acestea avînd o bogăţie inepuizabilă de determinaţii, coerent ordonate, după criterii esenţiale specifice, ca şi cum ar alcătui o adevărată lume. în sens psihologic — itotalitaţea relaţiilor interşubiectiVe gu>p senfnificaţie individuală, din med iul i mediat? i al su biectu I ui (uni vers familial, uni ve rs ul copi lărie i, co nste laţia familială). « i 39. UNÍVÉRSAL (cf. lat. uniYeksplis) • Atribut caracteristic pentru orice” formă de existenţă. Depăşi nd generalitatea (restrînsă la ceea ce este specific pentru ţQţi membrii unei clase de obiecte, procese, relaţii etc,)» universalitatea se reflectă, pe plan spiritual, în categoriile şi principiile filozofice, precum şi în anumite relaţii formale, valabile în gîndirea corectă a oricărui subiect* studiate de logică sau matematică. ; In istoria filozofiei, proprietăţile de emnite de abstracţiunile universale au fost cön idente fie drept esenţe ideale, derisLine stătătoare care Uranism ; Uranoíobfei? sţJJebanil boală -sin EPILEPS1E...M10CLON1&Ă PROGRESIVĂ sin. LAFORA(3B> boală. 41. URANISM (de la numele zeiţei Afro di ta Ou răni a din ^mitologia greacă, patroana a dragostei masculi ne) © Homosexualitate masculină pasivă, implieînd o importantă anomalie psihici f „un suflet de femeie Jntr-un trup de bărbat" (MICHAUX). Reflectă mai degrabă o personalitate structurata nevrotic decît ox personalitate .perversă proptiu-zisă. Trecerea la att; nu este. absolut obligatorie!. Foarte rar, ura ni şt ii prezintă vo ambivalenţă; sexuala, li sînt partea pasivă; „feminină", a cuplurilor de pederaşti. 42. URANOFOBIE(F> (cf. gr. ourarsos „boltă cerească" ; phobos „frică") • Fobie destul de rar întîlnită astăzi, caracterizată prin teama patologică de „ceruri ur Este întîlnită la personalităţi mistice,, psihastenice, hiperimpresîo-nabîle, sugestibile, fiind legata şi de condiţia subcuîturală a subiecţilor. 1 43. URĂ • Sentimentul corespunzător dorinţei ' de a! face rău cuiva, de a: distruge un anume obiect. Este expresia amplificată şi stabilă a antipatiei, animozităţii, ostilităţii, resentimentului. Ca formaţiune afectivă complexă şi s1*abilă, ura este-opUsă iubirii şi funcţionează în diferite atitudini ;siţ{>iective persistente, faţă de un obiect anume sau un substitut al acestuia; Ura se dezvoltă în relaţia cu obiectul, nefiind provocată numai de obiect ca atare, ci mai ales de motivaţiile subiectului (modul în care obiectul satisface sau nu trebuinţele su bi e ctului, acce ptă isatisfacţi i le şau le respinge, măsura în care ele corespund cererii subiectului). în perspectivă psihanalitică, ura are cîteva accepţiuni : forţă destrUctivă^care conduce la moarte ; sentiment inconştient, coexistînd cu un se nti ment conştient de i u bi re ;, atitudine a Supraeului, legată de sentimentul de culpa-bilitaţe. In psihopatologie, ura ,apare in ambivalenţa schizofrenului, în inversiunea afectivă a schizofrenului, în revendicarea dizarmonicului şi a delirantului paranoic. 44. URBADAN^ , — DCI Clohazam Argentina, Mexic; •^Tranchilizant, URBANIL(M) derivat benzodi- Brazilia, Portugalia azepinic de tip 7-clor-1 -metil-5-feni I -1H -1,5 - benzodiazepin - 2, 4-(3H,5H)-dionă, cu acţiune anxioJrtjcâ/„ şi sedativă uşor inferioară* seriei. Este indicat şi în 'afecţiuni psihosomatice, distonii neuron vegetative, nevroze cenestopate. Este recot mand^bil pentru tratamentul ambulator;* . ne-influenţînd reflexele conducătorilor auto. 45. URBANIZARE (cf. Jat- uf±>anusr/ vezi urbs „oraş") — sin. C1TAD1 NIZAiRE ® > Factor ecologic, cu multiple implicaţii wa toate domeniile bieţii sociale, asupra tuturor structurilor sistemului soqial, global coreJat cu procesele de industrializare, automatizare, .cu .revoluţia tehnico-ştiinţifică, cu „explozia"informaţionala, competitivitatea, creşterea exigenţelor, accelerarea ritmului existenţei, umane, poluarea fizică, chimică, psihica etc. Revoluţia industrială şi urbanismul au schimbat din temelii viaţa as milioane de oameni şi, odată cu generalizarea confortului şi a reducerii solicitărilor efortului fizic, arp' ploarea şP dţmensii (WfP-lO tuat.de COOPpMpe V 59% în urba^W»! .... ... .. rural, confirmă supoziţia a numeroşi autori, după câte urbabizarea5 influenţează în special morbiditatea dominant reactivă (51,9% . în urban, 38,2%.în se rm rural şi 26 7% în rural), în timp ce psihozele dominant endogene (sau determinate de factori genetici) par să rămînă neinfluenţate (2,2% în urban 21% în semi-rural şî 2,3% în rural)..* Un studiu OMS asupra Schizofreniei, efectuat în 1973, arată că procentul bolnavilor Iá care boala se cronicizează este mai niare în ţările dezvoltate, comparativ cu cele in curs de dezvoltare, Hindé se constată o rată superioară de recuperare, fără handicap ocial Această situaţie és te explicâtă prin dificultăţile pe care le întîmpină bolnavul în procesul de reinserţîe socială în societăţile dezvoltate, caracterizate printr-o complexitate mai mare a vieţii sociale, mai ales în mediul urban, legată de toleranţa scăzută a famíliái', stigmatizarea prin boală, greutăţile îhtîmpinate în réprofésionaíizaré şi valorizare sociala. în astfel de cazuri se produce frecvent „sindromul de'involuţie socialăcaracterizat prin degradarea deprinderilor sociale, a aspiraţiilor; a aptitudinii de a comunica, blocînd inserţia socială în raport cu exigenţele vieţii moderne. H. FREEMAN arată că tulburările de comportament şi cele emoţionale sînt de două ori mai frecvente în urban faţă de rural. Alte studii c^nfirtfiă rata crescută a sinuciderilor în zonele cu mart aglomerări umane şi mortalitate exagerată a populaţiei (E. BROKE). Particularităţi lé vieţii în aglomerări umane mari pot genera tulburări în structurarea spontană a grupurilor sociale şi-în interacţiunea lor, cu consecinţe multiple asupra stabilităţii şi modelăm familiei, asupra stilului de creştere a copiilor ; aceste condiţii favorizează izolare, depresie şi generează trăiri de frustraţie afectivă (H. WILSON, H. FLAVIGGY), ceea ce reduce factorii de protecţie socială împotriva stresului existenţial. Categoriile ce le mai vulnerabile sînt copiii, adolescenţii şi batrînii -Copiii «şi adolescenţii suferă carenţe afective importante. Trăirile de frustraţie afectivă, nevoile de contacte sociale şi de valorizare îi fac adesea disponibili influenţelor străine. Handi- capul psihosocial apărut la anumite categorii de copii este mai accentuat în mediul urbansfaţa de cel rural ; de asemenea, tulburările psihice, delincvenţa şi dificultăţile şcolare au o frecvenţă crescută în marile oraşe. în legătură cu. acest aspect, H. 'FLAVIGNY diferenţiază trei grupe de adolescenţi * în raport cu- permeabilitatea lor lâ influenţele nocive, sociopatice şi particularităţile legăturilor sociale : subiecţi asociali (antisociali)* 5—10% dtn totalul ado^ lescenţilor ; subiecţi izolaţi (15 — 20 dini adolescenţii din oraşe); subiecţi neorganizaţi (70—80%). Nu putem închgia tratarea, sumară, a acestei probleme fară a menţiona ca urbanizarea na duce obligatoriii- la aspectele menţionate; ea prezintă numeroase avantaje,; motiv pentru care, dealtfel, am asistat în ultimele secole la. un proces continuu de, creştere a gradului de urbanizare în toate ţările lumii. <46. URBANYL(M) Germania — DCI Mepro-bomqt m Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propil-1,3-propandioldiCarba-mat, cu acţiune sedaţiv-an'xîolitică, anticonvul- CH2-QQC:-NHz -fyC-C-CHfCHz-CHj ch2-ooc-nh2 Urechi a C. - psihiatrie şiinter di sci pirnwiţgţe iJRE/695 sivantăşi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasa şi depresivă., alcoolişm, delir.ium; tremens, unele forme de epilepsie petit mai, afecţiuni psihosomatice. Deşi fară efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durata fiu se întrerupe bruscf putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă*4. Industria noastră farmaceutică îl prbéuce sub numele . de* ME PRQ6AMAT(Mj. 4Í URECHI A Constantin (1883-19551 9 Neuropsihiatru, roijiân, figură reprezentativă în galeria personalităţilor, vremii sale, prin bogata -activitate didactică pedagogica, de militant activ Jn domeniul sociai, de om de cultură şi artă. URECHIA se formează ca medic la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde se evidenţiază prin calităţi intelectuale deosebite şi o reală înclinare spre neuropsihiatrie, devenind discipol şi continuator al Prof, Dr. Alexandru ,OBREGIA. Această pasiune a lui URECHIA este confirmată atît de titlul lucrării sale de diplomă, „Contribuţiuni ia studiul hemianopsiei bitemporale** (1904), cît şi de tema memoriului de docenţă din 1911, „ Lezi u ni le ne u m Fibrelor în psi hqza pe la g r oasă M, ambele lucrări demonstrînd, pe lîngă dotarea intelectuală, olvasta documentaţie şi o cultură ştiinţifică solidă, bi ne sistematizată. Originalitatea concluziilor îl dezvăluie, încă din această perioadă, pe viitorul cercetător şi savant, orientarea spre. cariera universitară fiind re-zuitatul ieikienteV unor personalizaţi marcante ale epocii : prof. dr. Gh. MARINESCU (sub conducerea căruia Constantin URECHIA lucrează între 1909—1914 la Spitalul Mărcuţa, ca şpf de laborator), prof. V. BABÉS şi F. REINER, prof. dr. Al. OBRÉG IA, prof. dr. C. PARHON, în ţară, prof. ALZHEJMER şi BQNHOEFFE:R, în străinătate. Iniţial aş istent fa Clinica , Psihiatrică din Bucureşti (191Ö— 1913), Constantin URECHIA devine, în 1919, profesor titular la Catedra de psihiatrie a Facultăţii de Medicină din Cluj. Din 1919 pînă în 1946, cînd este transferat .Ia Catedra de psihiatrie a Facultăţiide Medicină din Bucureşti, Constantin URECHIA, preluînd concepţia prof. dr. AL. OBREGIA, transformă activitatea ştiinţifică şi -didactică într-un armonios tot unitar, căruia îi conferă, o notă originală şi complexă prin dezvoltarea bazei materiale, modernizarea cadrului şi a mijloacelpr de studiu, îmbunat iţi rea şi modernizarea'co’ntinuă a surselor de informaţie; prin îmbinarea permanenţă a*cunoştinţelor teoretice cu practica medicală nemijlocită. , Un alt element caracteristic pentru activitatea lui C. UROCHIA este tendinţa spre interi disciplinaritate, care explică experienţa sa, vastă fnaorneniuj histologiei şi aJ laboratorului clinic. în „acest context, capitolele privind aspectele etiopatogenice, fizio- şi psihopatologice şi mai ales,cele de anastpmie, patologică din cşursurile sale poartă amprenta,-unui fin observator. ,1 Sintetizînd concepte şi curente psihiatrice ale vremii, URECHIA le trece prin -filtrul experienţei personaje, adaptîndu-fe nevoilor didactice şi vederilor, sale ştiinţifice, bazate în mod aproape exclusiv pe cercetarea şi experimentele realizate personal. Noutăţile nu lipsesc din cursurile profesorului, care participă la numeroase congrese şi reuniuni de psihiatrie şi neurologie şi aqti vează ca membru corespondent al diferitelor societăţi străine, publicînd în reviste de specialitate din ţară şi de peste hotare. încercarea de a realiza;unc tratat complex şi unitar de~ psihiatrie este concretizată prin apariţia „Tratatului de patologie neuro-mi ntală**, editat la Clujîn perioada . anilor 1924-^1931. Tipirít iniţial sub forma a şase fascicule, apărute la un> ilnterval de 1 —2 ani, tratatul este revăzut şi retipărit în volum fn 1936, la Cluj, sub titlul „Patologie neuromin-tală*4.' ■; O activitate prodigioasă — atît sub aspect didactic, cît. şi ştiinţific, —este desfăşurată de URECHIA şi după transferarea Ia Catedra de psihiatde a Facultăţii d&u Medicină dm Bucureşti, unde activează din 1946, imprimmd aceeaşi linie sobră de muncă asidua. Cercetarea ştftnţrfrca desfăşurată de C. 1. URECHIA se concretizează în peste 500 de lucrări publicate, din care peste 100 de lucrări cu tematică de histopatologie şi anatomie pat.oIogică. Devenind o autoritate a vremii mai ales în probleme de laborator neurologic şi psihiatric, URECHIA insistă în lucrările sale asupra legăturii, dintre . psihic şi somatic. Psihiatria se constituie astfel ca ug domeniu cu o structură complexă şi unitară, căruia i se deschid perspective noi, graţie metodelor experimentale şi biologice. Citat în marile tratate, de, psihiatrie şi neurologie ale vremii, C. I. URECI4IA este un sol al ştiinţei medicale româneşti, pe care a reprezint it-o cu cinste şi cu înalt prestigiu Ia congrese medicale internaţionale. Ca încununare a meritelor sale* a. activităţii pe tărim medical, didactic, ştiinţific şi şocial-obştesc, este ales. în 1936, membru titular al Academiei de Medicină din România, titlu pe care îl va onora de-a lungul întregii sale vieţi. Implicarea medicinái în problematica socială este un alt domeniu de afirmare pentru prof. URECHIA, prin funcţiile pe care le exercită, precum; şi prin sarcinile <şi responsabilităţile pe care şi le asumă odată cu acestea. ; ■ *696/&RG Ufgénf&1 (inf psihiatrie î suigîduJ Realizările sale deosebite In domenii atît de vâste ~ medico-socîal, didactic, ştiinţific — îi conferă prof. dr. C. 1. URECHIA un loc dé frúrite, alăturii de rmriî săi îriaintaşi. Aparfihînd generaţiei de pionieri ái médteinei naţionale, URECHIA a contribuit, prin calităţile sale morale, prin1 talent şi o muncă asidua, prin autoritatea cîştigată pe tărîmul ştiinţei, la realizarea.unór női Valori, piasînd medicina românească*alături de ştiinţele medicale din ţar.i cu vechi tradiţii şi deschizind astfel noi perspective psihiatriei româneşti. 48. URGENŢĂ (ÎN). PSIHIATRIE • Jack EWALT (citat de H. EY) o defineşte drept „starea în, care se găseşte un indîvid la u n moment dat, aflat într-o situaţie în care capacităţi Je sale proprii de adaptare;sînt depăşite*. Urgenţa în psihiatrie înseamnă o profundă tulburare de gîndire, percepţie, afectivitate, comportament, care necesită o intervenţie terapeutică imediată, acceptata sau nu de către pacient. Tratamentul de urgenţă trebuie făcut în ambele instanţe, psihiatria fiind una din ramurile medicinii în cáré medicul îşi asumă responsabilitatea totală (medicală, juridică, umană) de a. intervaniv chiar fără acordu 1 pacientului şi, uneori, chiar fără acordul familiei. care din diferite motive poate sa lipsea ca de lîngă-bolnavul adus de urgenţă la p i hiatrie. . De cele mai multe ori insă, pacientul este cel care solicită tratamentul psihiatric, fie prezen-tîndu-se îa serviciile de Urgenţă, fie apelînd la acestea telefonic ,* în multe ţări funcţionează no n-stop servicii telefonice care recepţionează mesajele „disperate*\ aír celor* ce tocmai au ingerat o anumita substanţă în scőp suicidar sau care sînt pe punctul de a comite un act suicidar şî găsesc o „ultimă resursă" de a ridica receptorul pentru a cere ajutor. Acest apel telefonic de ajutoV este o achiziţie eficientă a ultimelor decenii,, datorită lui mulţi pacienţi putînd fi ajutaţi în timp util : prin sfaturi telefonice' (provocarea imediată a vomei, ingerarea unei substanţe alcaline in cazul utilizării în scop suicidar a -unei substanţe acide etc.) sau prin menţinerea unei „conversaţii de susţinere" (încurajare) p.îna cînd ambulanţa serviciilor de urgenţă ajunge la locul .unde se afla bolnavuJ, pentrü a i nterveni efectiv.;: Sistematizarea urgenţelor psihiatrice este făcută diferit de diverşi ;&utori ; nu sé poate impune însă o listă- 4efarhizatăja urgenţelor, toate sindroameîe enumerate fiind,; în egală măsură, grave pentru patrent sau at'ît* pentru pacient, cît şi pentru anturaj. ~ • Suicidul — H. EY subliniază făptui că urgenţa nu se referă atît la numeroasele tentative suicidare (tratate de psihiatrie ca „urgenţă secundara**), cît la sinucigaş, fa individul-care, salvat de pericolul imediat/fizic al actului suicidar (fie prin tentative de defenes-trare,fie prin ingestie medicamentoasă etc.), păstrează profund întipărită'• dorinţa morţii, concepînd moartea drept unica ■ soluţie. O astfel de simptomatolbgW se- impune ca urgenţă, pentru că, după „ce a greşit** în tentativa sa, sinucigaşul „ştie** ce are de făcut pentru a reuşi. Autorii americani consideră ci suicidul este probabil eea mâf frecventă urgenţă psihiatrică. ' r J. L. AUBER (1971) accentuează făptui că, într-o depresie, nu trebuie evaluată atît autenticitatea dorinţei de a muri, cît mai-ales „intensitatea4* acestei dorinţe. După el, acest raport este cel care trebuie luat în considerare, pentru a prevefH trecerea l-a-actr............. în SUA sînt raportate anual între 20 000— 35000 de acte suÎcîdare^TLetafitatea prin sinucidere are o; rată de 1*2,5/100 000 locuitori, cifră impresionantă. H. EY consideră cauzele suicidului ca fiind : depresia (melancoliformă, rapţusul suicidar dfn depresia reactivă), delirul (la schizofreni, actul suicidar capătă un caracter simbolic sau alteori poate apărea ca bizar, nemoţivat, absurd, efectuat prin mijloace deosebite de automutilare ; în delirurile cronice s i ste mat izate, este mai rar), di zar monia (în cáré suicidul propriu-zis este rar, indivizii fiind Un fel de „abonaţi** la tentative suicidare spectaculoase, dramatice, cu rol de şantaj, dar care uneori pot -„reuşi** din greşeală), epilepsia (raptusuri suicidare, „reacţii brutale, paroxistice, automate şi mai mult sau mai puţin conştiente sau uneori cu amnezia celor întîm plate** — H. EY), alcoolismul (1Ct% dintre Sinucigaşii cu tulburări psihice, conform stu-.diilor lui DESHAIES), toxicomaniile (în care actul suicidar se poate produce în cursul unei intoxicaţii sau ca urmare a depresiei determinate de „starea de necesitate **), stările pre-demenţiale (în demenţa pură, el este rar), Urgenţa (ţn}pşifrfatrie : agîfaţiş psi ho motorie momi adotescei^ţa. (crize pubertare), debilitate mintală (foarte rar). • . - •’ Dată fiind creşterea ratei suicidului, după anii ’60, a luat fiinţă suicidoJogia, ramură ştiinţifică ce coroborează datele psihiatrice cu cele psihologice, toxicologice, sociologice, în studierea suicidului . In Anglia, Bfclgia, Franţa, Ceho^tevacta, SUA ş.a. funcţionează societăţi cu caracter filantropic, care se ocupă de prevenirea suicidului şi . tratarea: sinucigaşului; Suicidologia atrage atenţia asupra evaluării şi depistării fazei pr.esu ici dare, a decelării factorilor de risc, R1NGEL propunînd.'cfoiar o „schemă*4 a sindromului suicidar ; „ideea de moarte şi fantasma suiciduluieliberarea agresivităţii, cu imposibilitatea descărcării a-cestei agresivităţi asupra altcuiva (a altceva) decît propria persoană-; izolare/cu restrînge-rea sferei de gîndire44. Această. descriere ar;e menirea de a atrage atenţia asupra „meditaţiei 44 despre moarte a pacientului, „meditaţie" ce p rece dă uneor i act ut suicidar. în p re zent, există multiple scale de evaluare a riscului suicidar-. o: . '*.v > ' • rb 'în. 1970, WALD (citat de H. EY) afirmă că, în această fază preşuicidară, in 52% din cazuri pacienţii înşişi au, apelat la serviciile telefonice şi in 45% din cazuri alarma a fost data de anturaj sau familie. Factorir-rde risc suicidar imediat pot fi în mare măsură influenţaţi de mediu, de anturaj * nu numai prin „lansarea alarmei. dar. şi prin dispOnibîtîtătea oe a asculta confesiunea celui în cauză şi prin disponibilitatea afectivă' dé â-l susţine, pînă la intervenţia terapeutică propriu^isă44. Tratamentul de urgenţă impune, în primul r.înd, sedarea bolnavului, calma>ea lui, scăderea potenţialului fizic de a trece la act, şi me-dicaţie (sau terapie de şoc)' antidepresivă, al cărei efect apare însă tardivv Riscul suicidar trebuie luat în considerare în orice stafé depresivă : depresia anxioasă, cu sentiment dş culpabilitate,, depresia inhibată, stuporoasă (din melancolie, dar şi din stările confuzionale, din schizofrenie, uneori chiar din nevroze), depresia, reactivă. Orice stare depresiva trebuie considerată practic, ca avînd potenţial suicidar : există posibilitatea (şi este un aspect destul de frecvent) ca pacientul să-şi disimuleze perfect (în faţa Unui neavizat sau mai puţin avizat) dorinţa de moarte, afirm înd? că este într-o étáré de ameliorare sau chjar de' vindecare ; istericul poate căuta printr-o vmoarte spectaculoasă, recuperarea stimei celorlalţi44 (EY) ; raptusu! anxios soldat cu suicid poate apărea fn depresia reactivă, în atacurile de panică1. De o maximă gravitate, cu implicaţii medico-legale, este actul suicidar ce urmează unui (unor) omor (omoruri)- altruist(e), în cazurile de*Iexpresie delirantă (-» SUICID). _ v ■ ~ • Crizele de agitaţie psihomotorie constituie o “urgenţă psihiatrică^ prin comportamentul auto- sau heterodistructiv, prin posibilitatea existenţei trăirijor halucinator-delirante (care pot’„comanda44 acest comportament), Aglţaţia psihomotorie nu reprezintă întotdeauna un pericol pentru anturaj (acest pericol eâte în orice caz, mult mai mic decît estimează persoanele neavizate, ’ din perspectiva prejudecăţilor pe care le resimt faţă de astfel de bolnavi ),r întotdeauna, starea de agitaţie psiho- motorie trebuie co re ct^ evaluată din punct de vedere sindromologic şi etiopatogenic, pentru că, pentru fiecare entitate, este necesar un anume tratament (tentativele de schematizare a conduitei terapeutice în crizele de agitaţie psihomotorie sînt nu numai absurde, dar şi periculoase). EY sistematizează cauzele crizei de agitaţie astfel : — Criza din mania acută : comportament dezinhîbat, ludîc, contact superficial, excitaţie motorie (cîntă, rîde şi dansează), logoree, fugă de.idei, cu posibilitatea virării rapide spre furie, mînie, cu „descărcări4*, explozive. — Episodul confuzo-óninc alcoolic : hipere-mia feţei, hfpersudoraţie, jiipertermie, dezorientare temporo-spaţiată, stare onirică (trăire de vis, la care pacientul participă, agitaţie, uneori „fugă44 determinită de trăirile haluci-nator-delirante cu caracter terifiant, insomnie şi apariţia semnelor de deshidratare. Forma extremă este atinsă în delirium trem'ens (destut de rar astăzi, daţorită depistării tui în faza de predelirium, precum şi intervenţiei rapide şi eficiente pentru prevenirea tulburărilor de sevraj). Stări de deosebită agresivitate pot apărea în timpul stărilor "confuzionale din beţia acutăf--* ALCOOLISM ; BEŢIE PATOLOGICĂ) — Stări confuzo-onirice cu alte cauze decît alcoolismul : boli infecţioase (mai frecvent la copii), sindroame meningiene, intoxicaţii cu stupefiante, psihotrope (-> TOXICOFILIE ; TOXICOMANIE). r Ő9&/U&8 Urgenta (in} p&Hmtrietí agitaţia sí psihoza Psihoza deliranta în care, pe fondul stării de agitaţie, se pot manifesta tendhfţe de cve?rutenţă» agresivitate, în care t>olnâvul Revendică anumite „dre-pturi" -sau vrea răzbunarea unor „prejudicii", în care trăirea delirantă, însoţită sau nu de tulburări de per-cepţife, este evidentă. Agresivitatea îşi poate avea substratul în neîncrederea pé Care bolnavul o are-în acel moment faţă de toţi cei din jur (sau faţă de anumite persoane). Rareori eheste euforic PSIHOZE DELIRANTE CRONICE ;; AGITAŢIE); — Agitaţia la un bolnav cu psthoză discordantă are aspect diferit de la un caz la altul, dar întotdeauna marcat de impenetrabil itatea pacientului, de sterili pi i, $e sindromul discordant, de potenţialitatea violenţelor impulsive H AGITAŢIE PSIHOMOTORIE; SCHIZOFRENIE). — Furor-ul epileptic se manifestă printr-o „furie oarbă", cu confuzie, cu un mare potenţial distructiv, apărînd ca un paroxism brutal. Este urmat de amnezie (-» AGITAŢIE ; EPILEPSIE ; FUROR). Conduita terapeutică implică măsuri de urgentă sedare a bolnavului, adoptarea de către"medic a unei* conduite ferme şi autoritari. Tratamentul psihotrop este în; funcţie de contentul paíoíbgic în care a apărut criza de agitaţie, pe prim plan s] tu înd Uhse s e <^§. r ea , ceT’Tmâf frecvent cu Tneuroleptice sedative, tranchilizante, admihisţrate jsarente/al cel puţin pînă la ieşirea completă din starea de agitaţie. Alatiiri de această medicaţie simpto-nrfatica^se administréazá rmedicâţia ce vizează procesul patogenic'în sine (neuroleptic incisiv, arîtfepileptic, masuri de evitare a complicaţiilor stării,de sevraj etc.). Doza administrată — deşi neurolepticele sedative, tranchilizantele dé ţip benzodiazepinic au marje de siguranţă mari — trebuie sa fie raportată nu numai la intensitatea manifestărilor, ci, mai ales, la starea generată a pacientului (vîrsta, afecţiuni sorpaţice etcO/'fiindfrî unele cazuri de preferat dozg nri^i nriîci, repetate (în funcţie de evoluţie) şi menţinerea mai índéíungatá sub supraveghere, decît „intervenţia incisivă", cu doze mari sde sejdative şi incisive care-şi cumulează şi efectele secundare, afectînd starea generală, somaţi că a pacientului (mai ales atunci cînd este un „debut" şi reactivitatea individuală a pacientlilui riu este. cunoscuta).' Atunci cînd totuşi atitudinea de incisivitate este necesară, este /indicat ca e^Lsa se adopte alături de măsuri de protecţie (W TERAPIE INTENSIVĂ ÎN PSIHIATRIE). Autovii americani ' (KAPLAN) recomandă în stările de mare agitaţie administrarea a patru electroşocuri : al doilea la cinci minute după prirrMţ), apoi la o oră după al doilea, apoi la 24 dé ore, dacă mai este necesar. ^-Măsuri le de contenţie* — dacă sînt adoptate -*-■ trebuie aplicate astfePîncît, să excludă pericolul ischemiei, hipertermiei sâu chiar al exittisuiuMn cazul excitaţiei catatonice. Menţinerea lor pe o durată lungă nu face altceva decît să mărească „teroarea" sub care pacientul „trăieşte^ deja. '• Crizele de angoósa sînt constituie dintr-un ansamblu de reacţii afective violente,asociate unor mânifestări' somaticev(paloare, trémor, tahicardie:, greaţă, vărsături, hi potensi une, chiar, sincopă), care se desfăşoară uneori pe fundalul unei stări crepusculare. Raptusu! suicidar este posibil. Raptusul homicidar este foarte rar ^ ANGOASĂ { ANXIETATE ; CRIZĂ DE ANGOASĂ). Se recomandă ca^ tratamentul sa i asigure bolnavului securizarea şi- apoi să se treacă la administrarea anxiolitice lor, de preferinţă, benzodiazepine i.v. sau i.m., fneprobamat, neuroleptice sedative, amobarbital sodic. m Nevroza traumatica este descrisă de autorii americani (KAPLAN) ca o stare de intensă anxietate, apărută imediat după un accident, catastrofa, fuptă, în'care subiectul putea să-şi piardă viaţa. Această anxietate survi ne mai rar ia -timpxU..-primejdiei şi-mai frecvent după ce pericolul a trecut.y celelalte simptome nevrotice aparînd d^ipă ce se mflă trr^tsyrrdrţii de deplină securitate* " • Catatonia reprezintă o urgenţă, fie că este în faza de stupor, fie că este în faza de excitaţie. In anumite situaţii,: este preferabilă terapia e lect roconvu Isi vantă, fiind eficientă mai ales în faza de excitaţie, metoda constînd In patru electroşocuri în primele 24 ore. • Simptomatologie psihiatrica cu determinism iatrogen : — Porfir ia acuta intermitenta : administrarea barbituricelor, tranchilizantelor, contraceptivelor: orale şi/sa!u alcoolul precipită apariţia crizei caracteristice. Prima măsură de adoptat este întreruperea medicaţiei. — Diskmezia acuta posUneuroleptice incisive : criză de distonie hiperkinetică indusă de neuroleptice , manifestata prin hiperţpnie muscuiară regională (hiperextepsia gîţului şi a trunchi u-Iui, spasme paIpebraIe. torticolis, crize oculo-gire, torsiuni spasmodice, mioclonii), necesită administrarea parenterali a unui antiparkin-sonian, scăderea .dozei de neuroleptic NEUROLEPTICE) — Hipertensiunea paroxistica : poate apărea la’ pacienţii depresivi trataţi cu IMAO, dacă Utgmíé (în)psihigtrie - pedopsihiatrie s-a asociat ingestia unei substapţe .ce copţi ne tiramină; eşte .caracterizată .prin cefalee atroce, extrasistole, fotofobie, greaţă, vărsături, dureri precordiale, pupile dilatate. Există pericolul producerii unui accident vascular cerebral. Pe lîngă întreruperea IMAO, terapia de urgenţă'constă şi în administrarea Fe nto la minei (Regitmei). -............ .... — Starea de agitaţie post-electroşoc : apare atunci cînd pacientul este trezit brusc după •efectuarea electroşocului; se manifestă prin dorinţa intensă de a fugi, de a^scăpa, subiectul devenind deosebit de violent cu toţi cei care îi stau în cale. Această stare se poate evita Îăsînd pacientul să se trezească spontan sau, 1a pacienţii care anterior au avut astfel de reacţii post-electroşoc, prin administrarea unei anume doze de barbituric, pentru a'Se prelungi ţperioâda de âomn. ■ 001 — Şocul caloric : poate apărea la contactul mai îndelungat cu apă fierbinte sau la expunerea ţa soare, la pacienţii aflaţi în tratament cu neuroleptice incisive. In astfel de condiţii pot apărea : mutism, stupoare, delir. — Agranulocitoza : poate apărea ca efect secundar: al medicaţiei neurplepţice, insta-lîndu-se febră, letargie, ştomatită, limfadeniţă şi alte semne de infecţie. în ceea ce priveşte diagnosticul diferenţial aI u r genţelor psi hiâtrice cu aItfeI de urge nţe, aparţinînd altor specialităţi... medicale,- dac însoţite de o simptomatologie psihiatrică, H. EY considera că. trebuie, făcut «cu :............... — afecţiuni cerebrâle : procese înlocuitoare de spaţiu, sindromul meni ngian, encefalite toxice sau infetţioase, toate avînd o simptomatologie neurologică spé- *' cifică; ; — afecţiuni endocrine : criza .hîpoglice- micl cu tulburări de coriştienţa şi convulsii, encefalopatia-' p^ncreatică (prin hipoglicemie) sau ájdisöniarra (stare depresivă) ; ; — porfir ia acută, care poate fi însoţită de depresie, halucinaţii, stare confuzională, coexistînd cu simptomatologia neurologică şi digestivă; — afecţiuni cardio-vasculare şi/sau pulmonare, unde angoasa poate apărea ca semn extrem de zgomotos ai unei' decom-pensări cardiace sau respiratorii şi, mai^ales, ea poate^fi-semnul producerii unui infarct miocardic. Dacă în unele cazuri simptomatologia clinica, respiratorie sau cardiacă este relevantă, alteori pot apărea numai o „anxietate pură" sau modificări ale stării de conştienţă, alternînd cu perioadele de angoasă. ^ ,Dat^. .fimd această asociere,, freev^ojta simptomatologiei psihice la multe bol| somatice, se pot crea, mari dificultăţi de diagnostic în cazul unei crize de porfirie, a .urnii infarct la un mare anxios, în cazul unui mal corniţial la un adenom pancreatic şi altele. în aceşţe cazuri, ca primă măsură se impune tratarea j. ceea oe reprezintă pericol vit^l şi numai in plan secund instaurarea tratamentului psihotrop. . . • URGENŢE ÎN PEDOPSIHIATRIE Ca şi< în psihopatologia adulţilor, ia copii, simptomatologia ce impune instituirea unei terapii de urgenţă este urmarea unui istoric mai mult sau mai puţin îndelungat al unor evenimente psi ho pat iza nte, al unor dezorganizări, familiale, al unor psihoţraumei acumulate. • Intoxicaţiile accidentale : Némái în 25% din cazurile de intoxicaţie cu medicamente este vorba de un act suicidar propriu-zis. Intoxicaţia cu dife:rite“medicamente sau cu alte substanţe reprezintă, fa copii , de cele mai multe ori, un accident. - S-a observat însă că tratamentul enurezisu-Iui cu triciclice şi al sindromului de sevraj heroinic cu metadonă a determinat, în ultimii ani, creşterea importantă a cazurilor de su-pradpzaj cu aceste medicamente, mai ales fa pacienţii mai mici de cinci ani1. Terapia include măsurile stipulate în TER A-PIE INTENSIVĂ I N PSIHIATRIE (;-»). m Hiper ki neziile : Hiperactivitatea la cöpii are aceeaşi valoare semiologică pe care depresia sau anxietatea o au la adult, dacă această hiperactivitate persistă după vîrsta de şapte ani. Aceasta constă - în neli nişte motorie, distractibilitatea atenţiei, impulsivitate, excitabilitate crescută, puţind fi urmată de o stare de fati ga bili tate. Un astfel de Copil aj:unge „urgenţă psihiatrică" atunci cînd părinţii nu-i mai pot suporta acest comportament. • Fobia de şcoala : Reprezintă o urgenţă în pedopsihiatrie pentru că refuzul categoric de a merge la şcoală (cu crize de pani căi sau agitaţie, dacăr subiectul este forţat) determină 7^/tifâB Ufgenţâţm} psihiatrie pedopsihîatrie ; Urmărire (D) delir ^.parîţtâ unui cerc vicios : cu cît va fi maf îndelungat tfmpui1 cît copilul nu v£merge Ia şcoală, ctr atît mai grea va fi adaptarea sa. ^ ^ m^Adöptiunea': Incidenţa tulburărilor psihice Ia copiii adoptaţi este mai mare decît în cazul copiilor care trăiesc cu proprii lor părinţi. 1_a pubertate, în cadrul „crizei* de identitate*\ poate apărea o rejectare'a părinţilor adopttvi, fifga intempestivă. de acasă (uneori motivată prin dorinţa găsirii părinţilor naturali). Pot apărea reaeţii psihotice/ 1 f • Sindromul copilului bătut: Educarea sau stoparea unor tendinţe ale—copilului prin bătaie este apanajul unor' părinţi alcoolici, dizarmonici sau' care la rîndul -lor4 au fost bătuţi în copilărie. Astfel de copii devinre-traşi, izolaţi, agresivi. Măsurile ide adoptat sînt de psihoterapie familială. • Anorexia nervoasa : Devine urgenţă, în cazul în care apace frecvent, la copiii care stau departe de părinţi (—> ANOREXIA NERVOASĂ • Incendierea : Asociată uneori cu enurezisui şi comportamentul hiperkineţic, poate fi o expresie a anxietăţii şi depresiei. Pe lîngă terapia familială, trebuie instituită şi una medicamentoasă, cu amfetamine, antidepresive. • Asaltul sexual : Faptul că copilul este martorul unui 'exhibiţionist adult sau că este pervertit de acesta (sau forţat) spre anumite practici sexuale de.texmină dezvoltarea unei personalităţi vujnerabijeT anxioase, p^tplogice. _ .Multe prostituare,' au^ăiţ în cppHăria lor o astfej de expe rienjfcă nefe r|<şij;ă, „,r .. • Sindromul de abstinenţa al nau-născut ului : Frecvenţa sindromului de abstinenţă la heroină Ia nou-născut se pare că este într-o continuă creştere; Aceşti copii sînt handicapaţi şi prin prema-turitateâ naşterii lor. Simptomatologia de sevraj apare la 6—48 ore după naştere, constînd într-un strigat specific şi permanent, hipersalivaţie, reflex Mor o accentuat, tremur.ături, , scădere ponderală. Tratamentul este cu diazepam la fiecare 8 ore, pînă Ia remisia sindromului de abstinenţă, şi apoi reducerea Iui treptată. în sindromul de sevraj barbituric (la copiii mamelor, epileptice sau barbitu romani ce), simptomatologia apare în a patra, a şaptea zi după naştere. Tratamentul este cu sedative de tip feno-bar.bital şi diazepam, timp de.2—6 luni. • Răsunetul asupra părinţilor al unor boli letale ale copiilor i-Simptomatologia psihică a părinţilor ai căror; copii suferă de o boală letală este pe cît de comprehensibilă, pe atît de , dureroasă. Copiii interpretează această imptomatologie ca fiind; determinată din vina lor dezvolt înd idei de culpabilitate. în ambele cazuri, terapia este cea suporţi vă. 49. URMĂ MNEZICĂ • După FREUD -mpd in care,ţevenimentele se înscriu în memorie^ Urmele mnezice^ persistă, dar se reactivează numai dacă sînt investite. FREUD situează memoria în cadrul concepţiei sale topice şi consideră că funcţionarea memoriei urmează principiul economiei. După părerea sa, există o incompatibilitate între conştiinţă şi memorie, în sistemul percepţie-conştiinţă, excitaţia nu lasă urme durabile ; dacă ele ar fi durabile, acest lucru ar determina-o limitare şi pînă 1a urmă imposi.bilitjatea sistemului respectiv de a mai primi excitaţii noi ; dacă ele ar. deveni inconştiente, însemna să se admită funcţionarea unor procese inconştiente în sistemul percepţie-conştiinţă, sistem a cărui funcţionare este conştientă. înscrierea evenimentelor în memorie suportă şi ea o diferenţiere topică, distîngîndu-se mai multe „sisteme mnezice** (există o stratificare a memoriei după diverse criterii : cronologie, legături asociative, acces ia conştiinţă). După FREUD, sistemele mnezice sînt inconştiente ; urmele mnezice nu pot pătrunde în conştiinţă, dar amintirile p re conştiente pot fi actualizate în comportament (preconştientul ar carespunde memoriei în sensul general curent a! termenului). Amintirile nu dispar defmitiv., ele răm în îmi înscrise, dar reactualizarea lor (evocarea) depinde de modul în care suportă investiţii, contrainveş-tîţiî, dezinvestiţii (veziţşi distincţia între cuantumul de afect şi reprezentare : cantitatea de afect poate să crească şi să se descarce, să se diminueze, să se deplaseze, dar ea se desfăşoară pe urmele mnezice ale reprezentărilor). Urmele mnezice nu sînt engrame sau amprente ale realităţii ; ele nu posedă calităţi senzoriale. Conştientizarea unei amintiri nu se compară cu percepţiile. FREUD foloseşte uneori, ca sinonim pentru „urmă mnezică**, „imagine mnezică**, denumirea căpăţînd astfel o semnificaţie apropiată de psihologia empirică. 50. URMĂRIRE'1» delir • Formă de delir descrisă de KRAFFT-EBING (1890), în care subiecţii, în marea majoritate femei, se consideră victima unor persecuţii şi jigniri din partea cunoscuţilor. Se asociază cu producţia halucinatorie verbală şi senzaţii neplăcute în zona genitală. Reacţiile agresive (scandaluri în localuri publice) şi autoagresive (tentative de sinucidere) sînt. legate de ideile delirante şi de senzaţia de constrîngere şi urmărire permanentă, pe, care Ie resimte subiectul. Se întiIneşte în schizofrenie şi. parafrenie. Urodinie ; Urofobie(F) ; Ursiein — ftiihözá j Uteromanie ;UUl ÜH0f7öt 51. UROfŞ^Gf, 1r 4-benzodiaze pin-2-o nă, cu acţiune identică tu a diazepamului, fiind un metabolit al său, ceea ce permite realizarea unei concentraţii plas-maţice mai rapide (patru ore) ; acţiunea sa este sedatrv-anxioHtică, hipnotică, 'moderst miorelaxantă şi simpaticolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub humele de OXAZEPAM(M). 61. UŞĂ ROTATIVĂ(s> sindrom („revol-ving door syndrome44) • Sintagmă caracteri-zînd felul în care unii bolnavi psihici cronici sînt preluaţi de camerele de garda sau de serviciile de urgenţă, itrnd ulterior externaţi, pentru ca în timp foarte scurt să reapară în acelaşi servi citi medica I; Du pă D. G. LAN GS-LEY (1985), o soluţie eficientă de evitare a apariţiei acestui „sindrom*4 este elaborarea unor programe speciale de asistenţă a acestor bolnavi. 62. UTEROMANIE (cf. lat. uterus ; gr. mania „nebunie44) — sin. ANDROMANIE; CITE ROM AN IE ; ESTROMANIE ; FURIE U- TERINĂ ; METROMANIE NIMFOMANIE. 63. UTIL(M) Belgia — DCI Meti I pe n ti noi • Tranchilizant, derivat alkenic de tip 3-metil-î-pentin-3-ol, cu acţiune sedativ-hipnotică şi miorezolutivă, prin inhibarea transmisiei ganglionare. 64. UTILITARISM (cf. lat. utilis „folositor44} • Filozofie morală care-şi are începuturile în secolul al XlX-lea, în scrierile lui j. BENT-HAM şi j. ST. MILL, potrivit căreia utilul, folosul individual, ca sursă esenţială a fericirii, trebuie admis drept criteriu suprem al acţiunii. Postul înd, în manieră hedonistă, că plăcerea reprezintă chintesenţa fericirii, BENTHAM preconiza o „aritmetică a plăcerii‘‘. desti naţi 702/t^O Utopie ; Üvöltök Uxen *M), Uxátícidl -să stea la baza esti maru metodice a Valorii dife-fHtejöTcacţîuj^i; posibile după cantitatea totala d^-p&cere şi fericire pe care le pot declanşa, formulmd ca principiu al utilitarismului maxima : „se cer săvîrşite acţiunile care promit .şa asigure cea mai mare fericire pentru cît mai mulţi oameni*4. Încercînd să atenueze simplis-rmul excesiv ahteoriefjui B.ENTHAM, J*.St. MILL ierarhizează plăcerile, dînd prioritate celor spirituale şi completează principiul fericirii fiecăruia cu cerinţa solidarităţii, ca o condiţie necesară a armoniei sociale. Sub diferite forme, concepţia- uîHitaristă^ reapare ^ astăzi în cadrul prigmatismului sau în unele teorii meta-etice (naturaliste, emotivîste, imperativi ste etc.). 65. UTOPIE (cf. gr. ou, topos Joc inexistent44 vezi şi Utopia — ţară ideală, imaginată de Th. MO RUS) e Concepţie politică sau socială generoasă, dar irealizabilă. Termenul s-a răs-pîndit după 1516, cînd á apărut celebra carte a lui Thomas MORUS, „Utopia44, în care se descrie o societate imaginarii, ale cărei virtuţi contrastau flagrant cu vhclîle orînduirii feudale engleze, aflată pe atunci în descompunere. Metoda inaugurată de MORUS în critica socială — utopismul — a fost pînă astăzi urmată de alţi gînditori. Ea se bazează pe reliefarea contrastului între tabloul deprimant al unei anumite realităţi istorice şi proiecţia luminoasă a unei societăţi imaginare, lipsită de atrocităţi şi ne dreptate ; n u se i n di că î nsă soluţi i practi ce realiste, prin care să poată fi transpusă în fapt orînduirea visată. • Prin extensie — concepţie, .proiect himeric (imaginar, fantezist, imposibil de realizat în practică). Utopia nu a rămas în afara observaţiei psihiatrilor care. analizînd fenomenul în limite l§ epocii respective au remarcat •atît caracterul său „himeric44. cit si. aspectele pozitive, progresiste, de „ferment44 în cadrul evoluţiei societăţii. Sub aspect tipologic, personalităţile isterice se abandonează deseori propriei bogăţii imaginative, construind fabuiator edificii utopice, menite să substituie obiectele frustrărilor afective pe care le trăiesc, să umple „golurile44, ne împliniri le, aspiraţiile unei insuficiente manifestări afective ; „castelele de nisip44 se prăbuşesc inevitabil în confruntarea cu obiectivitatea realităţii interumane. De cu totul altă coloratură, utopia deliranţilor pasionaţi, a paranoiacilor revendicativi şi mistici se remarcă prin tenacitatea, sistematizarea şi neînfluenţa-bilitatea absolută care nu rămîne numai pe planul ideaţiei, ci se traduce în planul concretului, prin experienţe "ce atrag deseori conse- cinţed ramaţi ce pe. pian social (vezKsecta sinucigaşă* a lui Jim Jones). ' / /'w*î Privind retrospectiv începuturile psihiatriei, instituţiile ei azilare şi metodele de.tratament ale alienaţilor mintal, ar fi putut părea desigur o utopie ceea ce seN întîmplă cu boala psihică şi bolnavii psihici în epoca modernă. Realitatea curabilităţii acestora, datorită revoluţiei pe ca re a c reat-o apar. iţia ne uro I e pti ce lor, posibilitatea tratării ior „extra muros44, înţelegerea şi sprijinul tót mai mare acordat de societate — toate acestea nu mai sînt astăzi o utopie, în această lumină, conţinutul unor concepţii care pot părea uto pi cen * nt r-o e poca, de păşind u-i cadrul, trebuie judecate şi in, raport cu se nsu I Io r pozi ti v, ge neros. » 66. UVEITĂ J[cf. fr. uvéite : vezi lat. uva „strugure44) 9 Inflamaţîe cu caracter cronic sau recurent a corpului ciliar, a- irisului, a cbrofdei sáu a tuturor acestor trei formaţiuni. Există un număr de uvéite a căror etiologic este nelămurită, păr înd să fie legate de situaţii psihotraumatizante care, prin acţiunea lor asupra axului hipotalamo-hi pofizo-corticosupra-renalian, creéázá;oJrelativá ischemie a tractului uveal. Studii efectuate la pacienţii cu uveite au arătat o creştere semnificativă a catecol-aminelor plasmatice în raport cu grupurile de control (A; KUMAR, H. NÉMA, V. TÎ4AKER, 1981). O serie de autori afirmă similaritatea aspectélor psihosomatice din uveite cu acelea din retinopatia seroasă centrală (A. MAME-LOK, 1985). 67. UXEN(M) Argentina — DCI Amitripti-lina • Antidepresiv tim9leptic, derivat dibenzocicloheptanic de tip 10, 11-dihidro-N, N -di meti l -5H-di be nzo/a ,d/ -ci"clohe ptenă -A5, r-propilamină, cu acţiune antihistaminică şi anti-serotoninică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de AMITRI PTI LINĂ M). 68. UXORICID (cf. lat. uxor „soţie44; caedere ?,a omor î “)# Ho-mi ci d comis de soţ avînd ca victimă soţia. Ca şi „crima pasională44, uxo- Uzunov G.; Uzura psihica UZU/703 ricidul a fost tratat cu mult mai multă indulgenţă decît crima antisocială, în ţările lâtîne (ulterior, acest^ punct de vedere tradiţional a fost revizuit). In majoritatea cazurilor, expertiza medico-psihiatrică relevă o tulburare psihică gravă a celui care a comis fapta, „starea pasională4* fiind un pretext nefondat. De GREEF sistematizează uxoricidul în : cel făcut cu premeditare, uneori în timp, treptat (otrăvirea progresivă), şi cel care este efectuat în cursul unei stări psihice particulare, care îngustează cîmpul de conştiinţă al celui ce-1 efectuează, determinîndu-1 pe acesta să acţioneze aşa cum nu ar fi capabil să o facă pe “fondul de, claritate ar conştiinţă, cu premeditare. Această ucidere impulsivă şi explozivă are loc în timpul unei crize de furiş, de mînie, pe care ulterior subiectul o regretă, recurgîhd chi^r la autoliză. tn cazul deliranţilor cronici, uxoricidul poate fi opmis mai ales de. paranoizii cu delir de gelozie, pasionali, de urmărire şi persecuţie, urmat sau nu de sentimentul culpabilităţii şi regretului, dar fărâ nici o tentativă a vinovatului de a-şi nega sau ascunde fapta. Deliryl de gbfozi> ^1 alcoolrciÎQr cronici este una diritre cele mai frecvente circumstanţe patologice ale comiterii uxoricidului. Motivaţia patologică a acestei crime nu estje însă numai gelozia ; delirantul îşi poate ucide partenera şi pentru că aceasta este cea mai apropiată^ şi mai constantă prezenţă care se opune delirului său ; ea poat© deveni or-icîn-d victi maimui raptus agresiv. în heterosuişidul comis de melancolic, uciderea partenerei (şi nu numai a ei, ci tmeori şi a copiilor, persoanelor apropiate), urmată de suicid, îşi -găseşte -motivaţie în delirul catastrofic al depresivului, care încearcă „să salveze*4 de suferinţa pe cei dragi, prin moarte. , 69. UZUNOV Gheorghi (1904—1971) • Psihiatru bulgar, întemeietor al şcolii moderne de psihiatrie din ţara sa. După absolvirea facultăţii, a lucrat în clinica de neurologie din Sofia. în 1937 a plecat în Germania, unde a lucr.at în clinica lui KRETSCHMER. După râzboi, din 1946, a lucrat ca docent şi apoi ca profesor la catedra de psihiatrie din capitala bulgară. A avut importante cercetări în domeniul psihopatologiei experimentale şi al clinicii psihozelor toxice. Dintre lucrările sale pot fi citate : „Psihiatrie şi epilepsie* (1947) şi „Psihozele simptomatice44 (1963), în care autorul susţine teza esenţei biologice a psihozelor şi pe cea a unităţii boli Lor psihice. 70. UZURÁ PSIHICĂ (cf. lat. uşura „folosire") • Denumire care se întîlneşte mai frecvent in vocabularul nespecialiştilor (fiind folosită prin analogie cu deteriorarea uriei piese sau a unui sistem tehnic, datorită unei întrebuin- /A'r> L\VX ''/(k ' ţări îndelungate). Se referă la diminuarea, şr slăbirea progresivă (prin înaintare în vîrstă, suprasolicitare sau subsol ici tare) a funcţiilor psihice. Denumirea este lipsită de specificitate psihopatologică, reflectînd epuizarea (reversibilă sau nu) a întregului ansamblu, fără a se preciza dacă este vorba de un proces fiziologic, cum este cel de îmbătrînire, sau de o alterare morbidă a substratului morfofuncţional neu^ ronal. ■o. i;vv- “ ‘ " ‘ -r * •< . , : r - *» - . • : '• *, • ^ o” -íb - ii •- . ': -j fi ■ ;. • V/~ ;■ . í ♦ vv vv vv vv vv vv vv vv vv vv vv vv vv vv vv vv vvv 1. VABEN(M) Israel - DCI Oxazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic, de tip 7-cloM ,3-dihidro~3-hidroxi-5-fenil-2H-1,4.-ben-zodiazepi/iă, cu acţiune identică cu.: a dia-zepamului, fiind' un metabolit al său, ceea ,ce permite realizarea unei concentraţii plasmatice mai rapide (patru ore) ; acţiunea sa este sedativ-anxiolitică, hipnotică, moderat miorelaxantă şi simpaticoiitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de OXA-ZEPAMW. 2. VACANŢĂ*s) sindrom • Manifestări de intensitate nevrotică, în special de coloratură depresivă, declanşate cu ocazia vacanţelor sau a concediilor, cînd pentru subiect devin acute o serie de probleme emotiv-afective, în special singurătatea. Unii subtecţf adoptă o atitudine de evitare, refugiindu-se to muncă, soluţie care duce ‘ cu t impui* -fe instalarea' unei* veritabile nevroze de epuizare. „Sindromul de vacanţăM nu este în sine o simptomatologie specifică, dar este un teren premorbid pe care se poate instala o patologie uneori severă. Tentativa suicidară este o circumstanţă rară, dar posibilă a acestei patologii „.minore*. 3; VACANŢĂ DE DROG (DRUG HOÜ-DAY) • Metodă de dezintoxicare medicamentoasă propusă de autorii'1 americani, constînd în introducerea de intervale Ii bere, care sînt mărite progresiv, între zilele de corisum de hipnotice; în’öpinia’ autorilor, alături de dezintoxicarea acestor bolnavi, se evită şi fenomenul de dependenţă, 4. VACCINOFOBIE(F> (cf. fr. vaccin ; gr. phobos „fricăMj • Teama patojoglcă , de. a fi vaccinat, întîlnită în psihastenie, nevroza obsesivo-ípbica, "schizofrenie, melancolie şi psihoze paranoide. s. : 5. VA6ABONDAJ (cf. fr. vagabondage : vezi lat. vâgari „a umbla de colo-eolo, a rătăci “) -r- sin. D FIO MO MANIE-,* PCXRÍQMAN4E RÉGIS(S). — sindrom • Comportament a cărui definire este strîns legată de cea -a iu-gii cu care a fost deseori identificat, de care uneori este greu de diferenţiat, dar de cáré se deosebeşte esenţial în concepţia psihiatri ca actuală. . Reprezentînd urr mod de existenţă .normală, care implică lipsa domiciliului, a unor. şur,se materiale stabile şi a unei profesiuni, vagabondajul poate fi un act deliberat., prerriéditat, la un subiect sănătos psihic (fenomene sociale ca şomajul, foametea sau războaiele au prilejuit, în decursul diferitelor epoci istorice, situaţii de vagabondaj individual sau colectiv, în care nu se puteau incrimina tulburări psihopatologice), dar cel mai frecvent este caracteristic structurilor dizarmonice de personalitate (JOFFROY şi DUPOUY). Neavînd caracterul impulsiv, de constrîngere, al fugii, aspectul de anormalitate a fost totuşi sesizat de cei mai mulţi autori (BENŐN, FROISSART). BARDE-NAT (1985) insistă asupra frecvenţei acestei modalităţi de trai la personalităţile dizarmonice de tip instabil, cu trăsături hipocondriace, paranoice, perverşi sexuali, precum şi la debilii mintal. Toxicomania de orice tip, inclusiv alcoolismul, poate constitui un factor favori-zant, iar delincvenţa este frecvent asociată. Vaginism ; Va goli I (M); Vagotonoie ~-Jip de personalitate*; Vagotonie VAG/705 Spre deosebire de vagabondaj, dromomania constă în impulsiunea (trebuinţa) imperioasă a individului de satisfacere a unei acţiuni prin care să-şi descarce tensi uni ie *i ntrapsi hi ce i n-tense, nevoie convertită în schimbarea locului, în deplasarea într-o direcţie oarecare, fără a calcula riscurile actului său. Impulsiunea apare brusc, neaşteptat şi uneori este intermitentăm cu o anumită periodicitate. La copii mai ales trebuie distinsă de fugă, care are caracter reactiv. In Cazul personalităţilor dizar.monice nu este însoţită de modificări de luciditate a conştiinţei, are caracter cvasi-periodic, în-tîlnindu-se cu precădere la persoane de sex masculin (copii şi adulţi), identifici ndu-se cu vagabondajul. MICHAUX descrie mai multe variante : cea care apare după o decepţie"sentimentală (erotodromomaniâ), părăsirea cămmului pentru a trăi fără constrîrigeri ş.aV'în”cazul în Ccw c dromomania este însotită de tulburări de conştiinţă de tip crepuscular, este încadrată într-un automatism epileptic sau într-o psihoză reactivă acută (reacţie de şoc), bolnavul prezentînd amnezia episodului. Dromomania mai poate constitui unul dintre senrinele de debut ale Schizofreniei şi se poate întîlni de asemenea destul de frecvent la oligofreni. 6. VAGINISM (cf. fr. vagînisme : vezi lat. vagina) • Tulburare psihosomatică, localizată la nivelul perineului şi a treimii mediane a vágmului, reprezentînd o contractură spas-modrqă a musculaturii implicate, contractură involuntară care are drept con ecinţă imposibilitatea penetrării penisului in vagin sau o reţinere a penisului (spasm vaginal îndelungat). Vaginismul creează dificultati in contactul sexual şi nu ar.e o etiologie organică decît în 2—-5% di nr cazuri (după M ASTE RS şi JOHNSON)^ Etiologia este psihogena, din punct de vedere psihopatologic vaginismul fiind o tulburare nevrotică ce presupune o puternică inhibiţie sexuală a femeii ; această inhibiţie se datorează unor experienţe sexuale anterioare traumatizante sau unor conflicte nevrotice-, unor tendinţe homosexuale (inconştiente). O cauză a vaginismului mai poate fi impotenţa masculină. : r Ca simptom, vaginismul se formează prin mecanismul conversiei (somaţi za rea) ; aceasta poate avea o semnificaţie defensivă, ca răspuns ia o tentati vă de posesi u ne reală, imagi nară sau aşteptată. Vaginismul apare în mariajele ne-consumate (sau este o cauză a ne consumării mariajului), la cuplurile care întreţin foarte rar raporturi sexuale, la cupluri le di zar moni cé sau nevrotice. Fiind vorba de o problemă de cuplu, rezolvarea eficientă se realizează prin-tr-o terapie a cuplului. în cazul în care partenerul bărbat este relativ normal din punct de vedere sexual, problema se poate rezolva printr-o terapie a femeii-, cea mai recomandabilă fiind cura analitică. 7. VAGOFIL Brazilia - DCI Lorazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-5-(0-clorfenil)-1,3-dihidro-3-hidroxi-2H-1, 4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxio-litică, sedativă şi miorâlaxântă. Nu se administrează în sarcină. 8. VAGOSTABYL(MC) Grecia • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate, cu acţiune similară care se comple-mentează : • MEPROBAMAT(M> tranchilizant, derivat propandiolic; • CLORDIAZEPOX1D(m) tranchilizant, derivat benzodiazepinic. Are acţiune anxiolitică, sedativă şi miore-laxanţă. 9. VAGOTONIC — tip de personalitate (cf. lat. vagus ; gr. tonos „tensiune") — sin. ANABOLIC • Termen utilizat în unele bio-tipologii pentru a desemna, în opoziţie cu tipul catabolic, un tip constituţional somatic, caracterizat prin nivelul crescut al tonusului parasimpatic ; tip scund, dezvoltat pe orizontală, cu rezerve adipoase, hipotensiv şi hipo-glicemic, bradicardic ( -* VAGOTONIE). Pe plan psihologic, individual este bonom, optimist, comunicativ, sintonie, senzual, cu oscilaţii energetice extreme. Tipul ânabolic ar fi echivalent cu brac,hitipul macrosplanhnic al luî VIOLA, cu brevilinul stenic al lui PENDE şi cu picnicul lui KRETSCHMER. 10. VAGOTONIE • Exagerare a tonusului sistemului vegetativ parasimpatic. Termenul este utilizat pentru denumirea unui sindrom care se caracterizează prin -manifestări funcţionale de tip parasimpatic în sfera cardiacă, respiratorie, digestivă, genito-urinară. Su~ 45 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 7Ş6/VAL V ágion *M*-; Valhinger ti ; Valaxona^ ; Valenţă Mecţii prezintă hipotensiune, b radi car di e, jenă precordială, tendinţă la sincope reactive, consţipaţie, aer.ofagie, colici abdominale. A-ceastă simptomatologie se poate manifesta în cadrul) unor stări emoţionale fără a altera starea generala sau longevitatea subiectului sau poate fi constituţionala şi atunci caracterizează un anumit tip în cadrul biotipologiUor. 11. VÁGlRANÍM) Franta — DCI Propizepina • Antidepresiv timoleptic;, derivat di benzodiazepinic de tip 6, 11-dihidro-6-/2-(dimetiIa- o m-CH-N:CH3 CHj CH3 mino)-2-metiletil/-5H-'pirido/2>3-b//1, 5/benzo-diazepin-5-onă, cu efecte antidepresive şi sedative ; are o bună toleranţă. Nu se administrează concomitent sau sub 14 zile după IMAO. 12. VAI H IN GER Hans (1852-1933) • Filozof german, a absolvit facultatea din Hal Ie, fiind un promotor ai gîndirii kantiene (fondatorul revistei „Kantstudien"). Pentru psihologie, importanţa sa este generată ,de impactul lui ADLÉR cu lucrările salej din care împrumută concepte importante, cum ar fi cel de „ca şi cumM — ceva poate fu neţi oria ca adevăr, chiar dacă se ştie că esté fals şi este recunoscut ca atare. Pornind de aici, ADLER a dezvoltat conceptul său teleologic de „scopuri ficţioiiale*. Ficţiunile sînt privite ca derivînd din realitate şi ca soluţii nonraţionale, provizorii. Acceptarea ficţiunii este legată de estomparea contradicţiei care o însoţeşte. După VAIHINGER, adevărata înţelepciune implică mulţumirea de a-ţi trăi viaţa Ia un nivel practic şi acceptarea formulei după care adevărul este doar o ficţiune şi un expedient. în opinia acestui autor, filozofii nu ar trebui să se .iautotortureze" cu înţrebărb ia care nu se poate răspunde. EI este de părere că gîndirea elaboraeză categorii care influenţează percepţia obiectelor. 13. VAIL_ sindrom - sin. NEVRALGIE PAROXISTICA VAIL • Nevralgie orbitară şi/sau auriculara cu caracter paroxistic, de obicei nocturna consecutivă unor procese inflamatorii pe traiectul vidian ; este însoţită de cefalee difuză, iritabiiitate şi anxietate. Evoluţia este benignă ; răspunde la tratament cu tegretol şi vitamine, din grupul B. 14. VALAM!NA(M) Belgia, Grecia - DC Fiufenazina • Neuroleptic incisiv, derivat piperazinilalkilfenotiazinic de tip 4-/3-/2-(trt-f luorometi l)fe notiazi n-1O-H/pr.opi I/-1 - pi pe razi n-etanol. Este indicat în psihoze paranoid-halucinatorii, catatonice; depresii agitate. Are efecte secundare de tip neuroleptic incisiv. Diminuează efectul L-dopa. 15. VALAXONA Germania - DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metil-5-fenil-2H- 1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de DIAZEPAMCM). 16. VALCAPŞcâ> Austria, Elveţia, SUA -DCI Diazepam e Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —> DIAZEPAM(M> România. 17. VALDORM VAL/707 tr-un obiect specific. Obiectul specific (şi prigînar) îşi găseşte apoi diverse substitute, câre capătă valenţele primului obiect, întrucît subiectul are nevoie de aceste valenţe. La psihotic, dezinvéstiréa obiectelor pînă la pierderea relaţiîldr obiectuale se datorează unui profund proces de regresie. Cînd ! obgfesia atinge stadiul narcfsişnfmlui prima^ obiectele practic nu există ca axare, după cum instanţele psihice nu există ca atare — nu există diferenţierea subiect-obiect. Lunr&a capătă semnificaţie vitală pentru individ"(se încarcă de valenţe) daca ea ste investită cu energie iib'di-nata (FENICHEL). 19. VALIAPAN^ VAL|BRIN Germania Tranchilizant, derivat benzodiazepinic —> DlAZEPAM(M) România. 23. VAL1REM(M) Grecia - DCi Sulpirid • Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de ti p N-/(1 -eti l-2-pi ro?li di ni l)met-i l /-5-su Ifâmoi I-0-anisamidă, cu certe valenţe antidepresive, fără componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile neurolepticelor incisive (endogenii) şi, în acelaşi timp, este util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiiini psi hoso-matice. Are efecte secundare comune NL 708/VAL Valisai(MC); VaJizâ(8); Valleix - puncte ; Vmlomin(M) ; Valorizare incisive, pentru dozele mari. Se poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu se administrează în manie şi epilepsie, 24; VALISAL(MC> Grecia «r Produs terapeutic ce conţine două medicamente tipizate cu aceeaşi acţiune, care se complementează : • MEPROBAMAT(M) - tranchilizant, derivat propandiolic; * DIAZEPAM(M) — tranchilizant, derivat benzodiazepinic. Are acţjune anxiolitic-sedativ-miorelaxantă. • Tranchilizant, derivat be nzod iaşi n. zépinic —> DIA- 25. VALITRAN(M) . . Italia ; VALIUM(M) Anglia, Germania, SUA ZEPAM(M) România. 26. VALIZĂ*s) sindrom • Comportament patologic observat la unii subiecţi care se prezintă la serviciile psihiatrice de urgenţă cu bagajele minuţios pregătite pentru internare, acuzînd o vastă patologie, susţinută cu deosebită elocvenţă. Odată ce internarea s-a efectuat, pacienţii refuză orice măsură terapeutică şi, în mod frecvent, părăsesc spitalul în cursul zilei următoare, pentru a reapărea în alte servicii sau în acelaşi serviciu, în aceleaşi condiţii, după un anumit interval. Sindromul a fost descris de HILLEL şi DHOUIB în 1980. Este asemănător cu sindromul Münchauseri, dar patologia acuzată rămîne strict psihică. Majoritatea autorilor: consideră că este vorba de o tulburare de tip nevrotic. 27. VALLÉE Hippolyte-Tranquile (1816-r 1885) • Născut la Cherbourg, a debutat de- vreme ca scriitor gazetar. Începînd cu 1840 se afla Ia Paris unde, se pare, pu a mai avut a-ceIaşi- succes publicistic. împins de acest * fapt sau atras de problemele de educaţie ale copiilor deficitari a devenit instructor la o secţie de neuropsihiatrie infantilă la Bicétre din angf 1844, pînă în 1861, fiind socotit, după presa vremii, „primul inventator al unei me.ţode de educaţie pentru handicapaţi mintali4*. După moartea sa, proprietatea de Ia Gentili/ a devenit fundaţia Vallée, actualul Centru de Neuropsihiatrie Infantilă Genţi Ily. 28. VĂLLEIX — puncte • Puncte uţile în diagnosticul diferenţial al nevralgiilor vera cu cele funcţionale, Numai în primul caz, prin compresiunea traiectului unui nerv în punctele sale cele mai sensibile (emergenţa, trayersarea unui muşchi, traiect superficial), răspunsul este pozitiv, corectv 29. VALLERGAN(M) Anglia, Danemarca, Finlanda — DCI Alimemazjna m Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic (aminoafkilic)( de ti p 10-(3 - di meti lami nopropi I - 2- metiOfénotja-zină, cu acţiune anxiolitică/ sedativ-hipnotică, valenţe antihistaminice, anţideprésivé si mio-rşlaxante, Are o byna toleranţă, inflyenţînd însă reflexele conducătorilor auto. Este iricfiţaţ în exogenii, reacţii şi în tratamentul de întreţinere al endogeniilor, fiind util şi în afecţiunile psihosomatice (astm, tuse alergică, prurit de diverse etiologii). i.... 30. VALLERY-RADOT-ALAJOUANINE-HORTON*sindrom# Sindrom caracterizat prin hemicefalgie, lăcrimare, pulsaţilitate şi hiperestezie la nivelul arterelor temporale şi faciale. Este incriminată, ca mecanism patogenic, o dereglare neurovegetativă, fără a se cunoaşte însă etiologia. Este frecvent însoţit de o simptomatologie nevrotică şi se ameliorează Ia administrarea de tranchilizante. 31. VALOI(M) Grecia ; VALOMlN(M) Coreea DIAZEPAM(M> România. • Tranchilizant, derivat benzo-- sin. diazepinic -r*- 32. VALORIZARE (cf, fr. valoriser : vezi lat. valor) • Atitudine sau comportament prin care o persoana isi obiectivează; calităţile pozitive, se face apreciată, îşi cere drepturile. Atitudine de apreciere a unui anumit obiect, apreciere care poate sau nu să corespundă calităţilor reale ce aparţin respectivului obiect, în sens negativ, valorizarea propriei persoane revine la atribuirea unor însuşiri pe care persoana nu le are. O valorizare autentică presupune cunoaşterea de sine şi a obiectelor apre- Volproic - cţdţl ; VQlmlm$ş i^y ; Yaftşşm.W ; Vampîmm WMgJW date. Atitudinea de apreciere a propriei persoane şi a celuilalt poate fi modificată (exagerată în sens pozitiv sau negativ) în funcţie de trebuinţele persoanei în cauză, în relaţiile sale cu ceilalţi» m activităţile sale. Eşecul şl succesul sînt dfe natură să modifice impresia/imaginea persoanei despre posibilităţile sale reale. Individul normal nu manifestă oscilaţii semnificative în atitudinea de valorizaré: a sa şi a celorlalţi. Astfel de oscilaţii se^întîlnesc în special la nevrotici (de exemplu^ un c§mpJfex de inferioritate poante genera un comportament de autovalorizare excesiyă* compensatorie ; exhibiţionismul istericului implică manifestări analoge scoaterii In evidenţi a unor 1 ns u|îri poziti ve pe nt r u a obţi ne aprecie rea celorlalţi i o persoană imatură afectiv îşi va schimba aprecierile privind alte persoane în funcţie de modul în care aceste, .perşoane îi satisfac anumite trebuinţe). Atitudinea dizar-monicului în ceea ce priveşte aprecierea sa şi a lumii se exprimă frecvent în formula „eu am dreptate, celălalt é vinovat" (poziţia a doua din cele patru poziţii de viaţă considerate de analiza tranzacţională). Atitudinea de valorizare presupune existenţa simţului realului, chiar dacă acesta este afectat (relaţiile cu lumea se păstrează chiar dacă ele sînt distorsionate, forţate, discontinue etc.). Jn psihoză, atil udinea de valorizare se modifică esenţial pînă la a se pierde, dat fiind faptul că simţul realului este grav afectat de procesul psihotic. In măsura în care* persoana se recuperează (în funcţie de ^gradul de defect), ea îşi recuperează, parţiali* şi capacitatea de valorizare a sa şi a lumii. 33. VALPROIfC — acid • Metabolit activ al valpromidei, care a fost- studiat, încă din 1964, pentru,, proprietăţi le sale, anticomiţiale (CARAZ, BONIN)..^, . m, - c O serie de autori au remarcat' proprietăţile sale antipsîhotlce (G. PRÉAUBEFH", P. A. LAMBERT), în special în profilaxia acceselor maniacale. S-a observat că el potenţează efectele sedative ale neurolepticelor, dar şî hepato-toxidtatéa áéesto'fa'. ^ ^ Cercetări recente au pus în evidenţă diferitele mecanisme de acţiune farmacologică a acidului valproic : ; — inhibă activitatea enzime lor care cata-boliZează GABA şi o stimulează pe cea a enzime lor care sintetizează GABA (R. BERNASCON1 şi colab., 1985); — blochează autoreceptorii gabaergîci., care exercită un retrocontrol negativ asupra eliberării de GABA, conducînd la creşterea nivelului cerebral al acestei substanţe ; — are proprietăţi inhibitorii asupra metabolismului calciului şi stimulatorii asupra endorfinefor (H. EMERICH, 1985); — antrenează o creştere a fracţiunii libere de diazepam plasmatic, prin scăderea fracţiunii legate de proteine (G. OLIVE, 1984). LINNOILA, VIUKARI şi HIERALA (1976) au raportat efecte importante asupra diskineziei tardive (tulburări extrapiramidale, aka-tîzîe), care însă nu au fost încă confirmate de alţi autóit. Asocierea acidului valproic cu diazepamul eşţe, după mulţi autori, o alternativă posibilă în cazul intoleranţei la neuroleptice, ai ineficacităţii acestei terapii (SCHETZLER şi colab., 1988). Acidul valproic poate fi folosit cu succes ş i în psi hozeJe afective bipolare, în care trata-mentul cu litiu este ineficace sau imposibil. 34. VALRELEASE(M) SUA ; VALUZEPAM• Termen derivat din denumirea unei specii de lilieci de dimensiuni mari. originari din America de Süd şi' Centrala, care se hrănesc cu sînge de păsări şi mamnere. # Tranchilizant, derivat benzodi-sin. azepinic —> OTÖ/JMN Vattáiúlism Van Gógh(S) ; Vanitat&yVaquezi8* ; Vmiübila . • Prtrt analogie^ termedül a fost adoptat de psihiatrie pentru a de se nh na o fór mă majoră a sadismului. (-* PERVERSIUNI. SEXUALE), manifestată* prin apariţia excitaţiei sexuale in cqntextul t>unor acte, criminale însoţite sau nu de ^ecrofaglei sau, ingestia sîngelui victimelor • Pentru psihanalişti este o fantasmă gu originea în stadiul sadic-or.al, g^xienlrxd o atitudine s^dis^ti vă a subiectului,faţa de obiectele pe/i:ar^,nu vrea s.a le părăsească. Această atitudine ascunde teama de a pierde obiectele şi dezvoltă o conduită, parazitară în raport cu ele. Obiectul devine • obiect-hraqă, pe care subiectul „îl suge“ (regresie la cpnduita primară a suptului), asigurkvdu-se astfel că obiectul îi .aparţine. «La. originea vampinsmului poate sta fie o , satisfacţie orala accentuată, urmată de o frustrare la fel de accentuată, fie o frustrare orală iniţială puternică; şi într-un caz şi în altul, frustrarea generează dorinţa.de revanşă, de reparare in satisfacerea exigenţelor! . insaţiabile, iar această dorinţă poate îmbrăca» între altele, forma unor manifestări cu semnificaţie oral-sadică (subiectul îşi parazitează obiectele). Fantasma este implicată în tulburările nevrotice cu componentă orală marcată şi in conduitele regresate al unor schizofreni in raport cu obiectele. 37. VANDALISM • Act de, violenţă asemănător cu crizele de turie ale copilului, repre-zentînd o substituire a scopului real al furiei, asociată'’ cu^moti vatn 'personale,1 QU,vo furie oarbă şi lipsita de elemenţul generator (care devffie“Fir afcfestr câz^neputinţa). Poate apărea ca átt secretai unei per sosi ne sau, mai frecvent, în circumstanţe semipublice, mai ales în condiţii de deprivare socioeconomică, vizînd de obicei proprietatea obştească. Subgrupele culturale din care provine subiectul cüf agresivi tâte * de acest tipa probă tacit sau expl i ci t atitudinea acestora. Poate apiréa episodic la grupuri de persoane (de exemplu, violenţele .provocate de fanaticii suporteri),’ fiind însoţite de jaf şi consum exagerat de băuturi alcoolice. 38. VAN GOGH(S) sindrom (Vincent van GOGH, pictor şi desenator olandez, 1853 — 1890) • Tablou psihopatologic aparţinînd psihozelor schizofrenice, -dominat de auto-mutilarea dramatică (enuclearea unui ochi sau secţionarea' penisului), evaluat ca frecvenţă de autorii anriericani la rmi puţin de 1% din cazurile de schizofrenie Adeste Igéstúri iraţionale pot fi uneori expresia delirurilor dis-morfofobice, a convingerilor delirante asupra existenţei unor grave defecte corporale sau pot fi rezultatul altor, mecanisme complexe, inconştiente (’— AUTOM UTILARE ; GOGHs simptom). 39. VANITATE (cf. lai:, vanitos „deşertă- ciune, zădărnicie, vanitate) • Tip de motivaţie extrinsecă în desfăşurarea unei activităţi, nu atît pentru reuşita ei jn sine (motivaţie intrinsecă), cîţ pentru a obţine beneficii subiective cu rpl de aport narcisic, sub formă de admiraţie, laudă, bogaţ e;, fast, evidenţiere. Ca trăsătură de, caracter ,este specifică indivizilor cu ataşament excesiv pentru semnele exterioare,; superficiale sau zadarnice, vane, cu care societatea răsplăteşte sau înconjoară valoarea, personalităţile sau creaţiile valoroase. Conştient sau/şi inconştient, vanitatea eludează problema valon.» reale a individului, care încearcă într-o continuă cerere sterilă să-i mintă pe cei biţi şi să se mintă implicit pe sine. , . i 40. VAQUEZ(S> sindrom • Sindrom caracterizat prin semne; subiective ale aritmiei éxtrasistolice ; subiecţul percepe extrasistolele sub forma unor. lovituri scurte, retroster-naje, însoţite de durere precordială difuză, ameţeală şi anxietate intensa. Trebuie diferenţiat de acuzele subiective foarte asemănătoare din nevroze le anxioase, ce ne stopate, pe baza prezenţei axului sindromului nevrotic şi a explorării EKG (normal ). 41. VARIABILĂ (cf. lat. vorföb///s „care variază, schimbător") « Mărime (cantitate) care îşi poate schimba valoarea în raport cu mărimi constante. în matematică, termenul defineşte o mărime care îşi poate schimba valoarea în operaţiile cu constante (mărimi care nu-şi schimbă valoarea), in statistica matematică defineşte o caracteristică a unui fenomen supus (egilor probabilităţii, care are proprietatea de Varianţâ ; VwtoţgiHPit;'.VúHeétö-'zona zoster : efecte psihice VÁR/711 a-şi schimba valoarea în timp şi fpaţiu, ^iib influenţa diferiţilor factori ce acţionează asupra populaţiei studiate. - _ Termenul de variabilă calitativa desemnează o caracteristică a-unui fenomen, definită sub 0< formă literară şi nu numerică ; de exemplu, sexul (feminin, masculin), diagnosticul (pneumonie, hepatită, nevroză, schizofrenie). Deseori, acest tip de variabilă este asimilat cu noţiunea de atribut sau caracteristică. Termenul de variabilă cantitativă reprezintă o caracteristică măsurabilă, fiecărei unităţi statistice corespunzîndu-i un număr dat de valoarea caracteristicii. Variabila cantitativă este de două feluri : - • discretă, putînd lua numai anumite valori, în general întregi (de exemplu, numărul de subiecţi dintr-un lot); • continuă, putînd lua orice valori într-un interval finit sau infinit (de exemplu, :temperatura unui pacient). - Termenul de variabilă aleatoare se referă la variabila ale cărei valori, a priori necunoscute, apar în împrejurări datbrate Intîrrtplării, cu pro ba bi l i tăţi dete r mi nate. Repiiezi n tă o fu ncţîe bine definită, care indică posibilitatea de apariţie a fiecăreia dintre valorile posibile. în informatică, variabila este o construcţie utilizata în limbajele de programare de nivel înalt pentru reprezentarea în program a va-lorii Unei date, valoare ce poate, lua diferite mărimi Tn timpul execuţiei programului. 42. VARIANŢĂ (cf. lat. variare „a varia") -• sin. FLUCTUAŢIE • Termen ce prezintă interes din două puncte de Vedere : • al statisticii medicale, în care abateri de • Ia tendinţa centrală sau. dominantă a unui şir statistic reprezintă o a doua caracteristică a acestuia, în sensul împrăş-tierii valorilor şirului statistic faţă de tendinţa centrală^ Parametrii; dispersiei folosesc la t mas ura rea împrăştierii va Io? r.ilor unor variabile în jurul valorii sale medii : ' — amplitudinea (interval de variaţie), diferenţa dintre valoarea cea mai mare şi valoarea cea mar micá a unei variabile ; — abaterea medie, media aritmetică a abaterilor absolute ale valorilor observate ale variabilei faţa de media lor aritmetică : V I x — X 1 e m------!-------tL xe —. media aritmetică n — abaterea pătrati că medie {abaterea tan dar d, abaterea tip Villejuif (dependent de Écoie des Hautes-Etudes, de pes lîngă Sor bona), unde lucra ca medic şef, doctorul E. TOULOUSE. . A publicat aproximativ 20Q de studii, singur, sau în colaborare., privind atenţia (în colaborare cu Raymond MUENIER) şi memoria, metoda clinică şl o serie de tulburări psihopatologice (împreună cu TOULOUSE, PIÉ-RQN, VURPAS, MÂCHAND). Dintre lucrările irtWate în circjuitúf Intern^ţional pot fi enumerate : „Masura inteligenţei", „Somnul şi visele", , Eseu despre psihologia mîinii". 47. VASCULARE — tumori • Tumofi cerebrale, avînd drept loc de dezvoltare ţesutul vascular. Cele mai frecvente sînt hemangio-blastoamş|e, care reprezintă circa 1 — 2% din tumorile intracraniene. Pot aparea la orice vîrstă, la copil şi la adult, şi sînt mult mai frecvente la sexul masculin. Un semn precoce al tumorii poate fi reprezentat de poli ci temi e. Sediul cel mai frecvent este cerebelul. Această localizare este specifică şi în cazul în care tumora este asociată cu boaîa chîstîcă ă ri ni-chilor, pancreasului şi altor organe, cu angio-matozar retmiana'; boâta Híppét-Uridaü. Tumorile vasculare sînt benigne*? putînd fi total excizateşi de asemenea pot beneficia de radioterapie. Din punct de vedere morfo-patologic, tumora apare ca nodul roşu cu un chist în interior, iar microscopic ca o reţea proeminentă reticulară, în interiorul căreia se văd vase sanguine mici, imature,+sau mari celule endoteliale. 48 VASILESCU N. Alexandru (1899—1976) • Medic psihiatru român. Studiile liceale şi fatuitatea le-a urmat la Bucureşti, fiind iniţial atras de specilităţile chirurgicale. Contactul cu profesorul D. BAGDASAR şi <:u T. IO-NESCU, care executau intervenţii neurochirurgi cale, , i-au sporjt inter.esul pentru psihiatrie ; pînă în anul 1931 a foşt intern al profesorului P. TOMESCU, colaborator şi continuator al profesorului OBREGIA. Din 1937 a*.devfenit medic primar ; în 1939 a făcut o speciali^arş de doi ani in Franţa# în cli nici le profesori lor H. CLAUDE şi H, BARU K. La întoarcerea în ţară a fost numit director al spitalului, de boli , mintale cronice Baloteşti, apoi director adjunct al spitalului Gh. MARI- Vasilesw <$) ţemn ; Vasóconstrictie - implicaţii/medicape VfiSffîS Topogrofio vaselor Poziţia celulelor ganglionare Celulele de origine ' Cap si gît ganglion cervical superior 1-11 -foracalö tnmo ganglion stelat si cervical inferior 1-V -foracalö Extremitate anterioara ganglion slelat IV - IX -foracalö Extremitate posferioara ganglion, 6şi 7 lombar primul ganglion sacml {XI-XII h-IU -foracalö -lombara Rinichi ganglion renal \iv-xu 11 îll -foracalö -lombara Splina ganglion semilunar 111 XII 1111 -foracalö -lombara Viscerele abdominole ganglion semilunar şi mezenferic superior Uv-xn l HI -foracalö -lombara Organe pelviene ganglion mezenferic inferior HI -lombara ORIGINEA, SINAPSA GAN6U0NAR SI REPARIIÍ/A FIBRELOR. . VASOCONSTRICTOARE* dmSTÂNESCl/Jm ' ' NESCU (1941 —1943). Finaful activităţii *1-a desfăşurat la spitalul de psihiatrie din Pucioasa^ A publicat numeroase lucrări ştiinţific^ privind patologia organică (alcoolism, psihoze jtoxice, neurqlues, sindroame endocrine, par lúdism), precum şi asupra sindromului catatonic. - #— 49. VASILESCU8 semn « Probă utilă în diagnosticul diferenţial al deficitului-motor de origine piramidală cu cel de .^origine, funcţia-nală“, constînd în solicitarea subiectului, ăflat în decubit dorsal, de a-şi aprjeipîâ cît mai mult planta de fese — de partea lezata constatîndu-se o rămîne re în urmă* 50. VASOCONSTRICŢIE (cf. lat. vasum „vas** ; constrictio „strîngere“) • Reducerea lumenului vascular prin acţiunea unor factori nervoşi, umorali sau farmacologici asupra musculaturii netede din pereţii săi. Astfel, simpaticul are efect vasoconstrictor în teritoriile splanhnic şi cutanat şi vasodilatator cardiac, cerebral, muscular. Apare ca manifestare a unor stări afectiv-epioţionale, concomitent cu ^modificări ale activităţii cordului, ale valorilor presionale, ale activităţii altor aparate şi organe şi; a le coloristicii feţei (paloarea caracteristică reactivităţii emoţionale). Medicaţia vasoconstrictoare acţionează^ asupra centrilor nervoşi şi a fibrelor nervoase simpatice (structuri de care este dependent to* nusul fibréi musculare nétéde a vaselor), dar şi direct asupra fibrei musculare netede. Substanţele vasoconstrictoare aparţin următoarelor categorii de droguri r- stttmifatoarer ale receptorilor adrenérgici (alfa, beta sau ambele categorii) şi alte substanţe, ca angio-tengina, octapresina. etc. fcle se utilizează în scopul ameliorării irigaţiei tiâtrî&re, mai ales în cazurile de hipotensiune arterială acută sau cronică. Acţionînd asupra teritoriului actee riolar, rpedicaţia vasoconşxrictoâre favorizează o circulaţie cerebrată optimă. • Marea majoritate a drogurilor psihotrope (neuroleptice, anti depresive, tranchilizante) determină, prin efectul lor: central,, hipotensiune arterială cu valori ce necesită medicaţie vasoconstrictoare corectoare. In aceste ca^-zuri, COSTA recomanda <*u pro- prietăţi stimulante alfa-adrenergice, deşi efectul lor este pasager. Vasoconsxricţia cerebrală.estş implicată în faza pro dro mala a crizei migre-noase, ceea ce justifică administrarea de vaso-*dTlatatoare cerebrale pentru a realiza întreruperea evoluţiei crjzei. ■714/^AS Vmo^iiataţie ţ,\Vmomotiicitateo; Vaséton***; Vételt W BAmecEPmi jAi EF%^ CH£HmC£Fm CO?f 0?t ' ■saomA rFHPERAmit slimw n cemu vAsomm mémsmém ~ . t Ammat"■ 'aşoohihm£ mocwsmcriF ARÎEMOLELE fiELM MECÂHISMUL VASOCOHSTIHCTŰR (după wmr.1975) 51. VASOD1L AŢÂŢI E (cf. lat; vasum; dilatat/o „mărire*1) • Mărirea diametrului lume-nului vascular, produsa de acţiunea unor. factori ner.voşif umorali sau farmacologici In cadrul factórHdr nervoşi, simpaticul are efect vasodilátátörnín teritoriile cerebral, musciilar; corojnarian, în timp ce paraşimpaticul produce acest .efect în teritoriile sale .de distribuţie» Controlul activităţii vasculare (rezistenţei vasculare periferici) de către centrlii nervoşi su-periori — hipotalamus, sistem limbic', cortex explică faptul că vasodilataţia; intervine complementar cu ;vas9}c.pnstric$a,,uca expresie vegetativă a unor. stări afectiv-e moţionale ce pot modifici cfiîtîi^ şt* ¥xpresNrîâîea~ mlmicn. Efectele dominantii/ihibltarii ceînrtrate ale drogurilor psihotrope .exjţliqi vasodilataţia apărută ca efect secundar, al chimioterapiei în psihatrie. Corlsiecinţa ei, hipotensiunea örto-sţatică, necesită:’ frecvent administrarea unei medicaţii adjuvante presoare. Medicaţia vaso-dilatatoare se adresează terapiei hipertensiunii arteriale, prin scăderea rezistenţei vasculare periferice; fn cadrul vasodiiatatoarelor utilizate în clinica psihiatrici, sînt de menţionat drogurile cu efect favorabil asupra circulaţiei cerebrale : derivaţi de secară cornuta (Di-hidrbergotoxina), alcaloizii din „vínca roşea" (Vi ncamina), de ri vaţi de xanti nă etc. 52. VASÖMOTRI CITATE (cf. lat. vasurfi; motus ,,mişcajf£%# Mecanism constînd în modificarea calibrul.ui vascular prin acţiunea unor factori interni sau externi asupra rnuşchiului neted din structura peretelui vascular. Concentraţia sau relaxarea musculaturii netede determină vasoconstricţie®;: respectiv" vasodi-lataţie. Aceste efecte pot fi determinate : • • sub coordonarea centrilor cardio-vaso-motori din substanţa reticulată a trunchiului cerebral ; prin influenţe nervoase sau umorale locale, periferice ; • sub acţiunea unor droguri cu capacitate vaso motorie. Mecanismul vasbmotor este implicat, alături de alte mecarilsme, in patologia crizelor mi* grenoase (L. POPOVICIU, I. HAU LI CĂ), explorările funcţionale evidenţiind modificări ale ralibruiui vascular arterial, iniţial prîn vasoconstricţie-urmaţă ,de v|Sodilataţie. Acest mecanism stă şi ia baza utilizării drogurilor vaso di latatöare, mâi ales în perioada prodro-rnală a crizei mi grenoase. Modificări vaso motorii evidente apar sub forma de paloare sau congestie ţegumentar.ă. periferică în cazul stărilor afe cti v-e moţi o na i e. 53. VASOTON(M) Argentina - DCţ Â/pre-nolol • Betablocant de tip l-(O-alilfenoxi) 3-(isapropilamino)-2-propanoi , indicat în anxi-' °*H (Qf-O-CHr CH-CH?-NH - CH'^ CH2-CH^2 3 etate, sindroame cardiace hiperkinetice, alcoolism, afecţiuni psihosomatice. Nu duce h dependenţă, nu se asociazi cu IMAO BETABLOCANTE. 54. VATELL(S) sindrom (de la numefe bucătarului prinţului Condé, care a rămas1 cu- 5 Vatfőn <*>, Văduvie simuJmta ; V-Cline Elveţia - DCI Norda- - zepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-cJor-1,3-dihidro-5-fenil-ÎZH-l^benzo-diazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-anxiolitică, indicat în distonii ne uro vege tat ive, afecţiuni psihosomatice^ are o bună toleranţă şi o singură contraindicaţie : mi astenia. 63. VEGESTAb1l(MC) Argentina • Produs terapeutic care conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferita, dar care se complementează : • DIPOTASSIUM CLORAZEPAT(M) -tranchilizant, derivat benzodiazepinic; • SULPIR1D(M) —, neuroleptic, derivat i benzamidic. ? Are acţiune sedativ-anxiolitică. ( 64. VEG ETAŢ1V-ENDOCRIN(s) sindrom (cf. lat. vegetare „a pune î$ mişcare, a însufleţi**) • Asociere a unei vaso^abilit^ţi constituţionale ereditarei, cu insuficienţă ovariana si consti-paţie cronica., Pareşteziile extremităţilor, vertijul, migrenele^ Hbidoul scăzut sau frigiditatea, întîlnite în acest sindrom, pun probleme dificile de diagnostic diferenţial în psihiatrie. A fost descris de E. CURTîUS şi K. H. KRUGER în 1952. 65* VEGHE - sin. VIG UITATE ; STARE DE VIGILENŢĂ STARE DE VEGHE. 66. VEHEMENŢĂ (cf. lat vehementia „vio-lenţă4*) • Impetuozitate în manifestări sau tonul vocii, prin care se remarcă în comportament unii in di vin. în mod normal, poate însoţi s usţi né rea: unor ícfei de valoare, af i r-marea unor adevăruri în curs ut u nei exp u ne ri, a ,unei ,fdisjxitett sau poate apărea ca reacţie (cu sau fară‘note revendicative) la o situaţie de frustrare psihoafectivă. Reprezintă un mod constant de exprimare a trăirilor ideo-afective Ia personalităţile dizarmonice dé tip paranoic, capătînd uneori aspecte revendicativ-cverulente care atrag imediat atenţia anturajului asupra dizarmoniei structurale a celui în cauză. & Graniţa între vehemenţă şi convingeri delirante este uneori dificil de stabilit în cazul psihozelor paranoiace, dar impenetrabilitatea şir refuzul contraargurnentelor, rezistenţa Ia orice tentativa de contrazice re. sînt elementele care transeatza diagnosticul. ? 67. VELEITATE (cf. fr. velleité i vezi lat. vel le1 „a avea**) • Predispoziţie atitudinală care nu este integrată într-un efort sistematic Venerofobíe (F>; Ventrículografie ; YéractiHM}; Veraguth î8* Simptom ? Vérbal VÉN/717 de perfecţionare, afirmare şi valorificare, într-o profesiune, ci se marii festă sporadic, fără a avea ca rezultat producţii valoroase, valorificabile social. \n cazul fericit, veleităţile se pot realiza în activităţile de ioisir (hobby), iar în cazul cel mai nefericit devin o formă de bovarism profesional. 68. VENEFOn1m> Grecia — DCI Imipmmina m Antidepresiv timoleptic, derivat di benzaze-pînic de tip 5-/3-(dimetilamino)propil/-10,.11-dihidro-5H-dibenz/b, f/aze^ină, cu spectru larg de acţiune, incluzînd depresia endogenă ; se recomandă asocierea cu NL babale în psihoze. Efectele terapeutice se instalează lent : 12— 14 zile. Este necesar ca tratamentul sa fie susţinut, existînd riscul recăderilor (in nevroze minimum trei luni, în psihoze şase luni) Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de ANTtDEPRlN(M). " tlŞf . VE NEROFOBlE(F) (cf. lat; Vşnus (Venera) zeiţa dragostei ; gr. phobos „frica") • Teama sin. patologică de boli venerice —> CH1PR1DÓ-FOBIE. 70. VENTRÍCULOGRAFIE (cf. lát. ventrf-culus ; gr. graphein „a scrie“) • Metodă de explorare radiologică a ventriculilor cerebrali, constînd în i ntr.oducerea- di rectă în sistemu 1 ventricular (în coarnele occipitale sau frontale ale ventriculilor cerebrali) a unei cantităţi de aer sau a unei substanţe de contrast radio-opace, cu ajutorul unui trocar, prin găuri de trepan. Este o investigaţie de interes exclusiv neurochirurgical, efectuată în vederea punerii în evidenţă a unor neoformaţii ce deformează ventriculii laterali (tumori, anevrisme, hema-toame etc.) PNEUMOENCEFALOGRAF1E. 71, VENTRICULUL lll(s> sindrom • Simptomatologia este determinată de lezarea structurilor din jurul ventriculului III. In ordinea frecvenţei apariţiei, se observă : • sindrom de hipertensiune intracraniană, în 60—70% din cazüri ; • crize comiţiâle majore sau jacksoniene, în 50% din-situaţii j • pareze discrete, tulburări de coordonare, simptome extrapiramidale ; • simptome legate de leziuni ale nervilor cranieni ; • crize dişncefalice (PENFIELD) : tahicardie, polipnee, roşeaţa feţei, hiperlăcri-mare, midriază, hipersalivaţie ; • tulburări endocrine: hiperglicemie, diabet insipid, obezitate ; • tulburări psihice: hipomnezie pînă la sindrom Korsakov, depresie, anxietate, dezinhibiţii instinctuale, deteriorare psihică, tulburări caracteriale. 72. VERA£m SUA - DCI Prazppam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-1 -(ciclopropilmetil)-l, 3-dihidro-5- v >ch2 0 "-"q: J3î :q fenil-2H-1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune anxiolitică şi sedativă, uşor hipnotică. Nu se va administra în timpul sarcinii. 97. VERTEX (cf. lat. vertex „creştet, culme, vîrf") • Noţiune anatomică ce se referă la. punctul cel mai înalt în plan sagitai al unei formaţiuni (vertex corneae, vertex vesicae urinariae etc.). Cel mai frecvent este folosit pentru a denumi punctul cranian cel mai înalt, situat pe faţa externă a cutiei craniene orientată în plan orizontal. 98. VERTlGOFOBIE(E) (cf. lat. vertigo „ameţeală" ; gr. phobos „frică") — sin. DINOFO-~BtEm • Teamă patologică de vertij, de ameţeală. Se manifestă în isterie, nevroză obse-sivo-fobică, nevroză anxioasă, psihastenie etc.. 99. VERTIGON(M> Anglia - DCI Proclor-perazina • Neuroleptic incisiv, derivat fenotiazinic pi pe razi nat de tip 2-clor-10-/3-(4-meti!-1-piperazinil)propil/-fenotiazină, cu acţiune antipsihotică, sedativă, antiemetică, cu valenţe anti vertiginoase şi antispasmodice. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de EMETIRAL(M>. 100. VERTIJ (cf. fr. vertige : vezi lat. vertigo „ameţeală") — sin. AMEŢEALĂ • Senzaţie falsă de deplasare a propriei persoane sau a obiectelor din jur, asociată cu imposibilitatea aprecierii exacte a poziţiei corpului în spaţiu şi cu o stare psihică de rău ce poate ajunge pînă la anxietate. Crizele vertiginoase, frecvente în practica medicală, reprezintă un complex de tulburări subiective paroxistice, legate de funcţia echilibrului. Ele includ atît senzaţiile de rotire, deviere în mers sau de plutire, cît şi cele de nesiguranţă în condiţii obişnuite de statică şi deplasare. 46 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 722/VER Vertij: labirintic, vestibular, centrai Vertijul poate fi spontan sau provocat, paroxistic sau comun, normal sau cu.Se’mnifi-caţie patologică, iar. după sediul topografic aJ procesului cauzal, se clasifică în?: labirintic, vestibular şi centrai. t. ' •. Vertijul labirintic are cîteva particularităţi care-l deosebesc de cel epileptic. Este în general intermitent, sub formă de paroxism, acompaniat de greţuri, vărsături şi tulburări vasomotorii şî nu esté însoţit de pierderea cunoştinţei. Forme particulare de vertij labirintic sînt constituite de vertijul paroxistic din răul de mare* din râul de avion, vertijul Méniére şi cel de cauza toxică, vertijul de ascensor, cel al înotătorilor etc. • Vert;jul de origine vestibulară, produs de suferinţa nervului vestibular, este de inten- sitate medie şi poate avea caracter paroxistic menieriform, cu exacerbări la' mişcările capului , • Vertijul central apar;e în cursul unor afecţiuni' neurologice de diverse étiologii. Nu are caracter rotator deşi poate prezenta şi el exacerbări paroxistice1 la mişcări rapide ale capului.^Definitorie pentru aceasta formă de vertij éste nesiguranţa permanentă în menţinerea echilibrului, cu dificultatea şi imposibilitatea deplasării. Ca forme clinice de vertij central pot fi amintite : paroxismul vertiginos de origine traumatică, vertijul paroxistic menieriform' de origine vasculară şi vertijul paroxistic epileptic. Acestea se diferenţiază de celelalte forme de vertij cu aspect paroxistic prin alterarea cunoştinţei şi apariţia vertijului fie independent, fie alternînd cu Vertij : crize ; V&rţlj l^ingkin ; Vertij mintal; Vesgrm VER/7£$ alte accese de epilepsie temporală, fie ca aură în cadrul ~\inei crize epileptice convulsive majore, "generalizate secundar.^ Ejeqtroenceia Io graf ic intracritic sînt prezente- anomalii paroxistice cú focalizare temporala, iar inter-critic se * duelează focare ir itative cu sediul temporal. , Q.izele mi gr e^Qase reprezintă ferme, particulare de cefalee, predominant unilaterală, cu apariţie paroxistică, durată variabilă şi polimorfism clinic. Nu sînt însoţite -niciodată de pierderea conştiinţei şi sînt, constituite din trei, faze distinete : • prodromală (prodroame vizuale — linii luminoase, paralele, drepte, curbe, pete luminoase sau puncte ; prodroame acustice ■ — acufene, hipoacuzie unilaterală, halucinaţii auditive ; prodroame psihice —- anxietate, euforie, astenie, bradi- i psi hie etc.) ; * r • faza de exacerbare, avînd ca simptom dominant cefalgia unilaterală, cu posibilitatea generalizării, însoţită de greţuri, vărsături, vertij ; • faza de estompare a crizei. Relaţia migrenă-epilepsie este considerată o realitate şi este fundamentată-pe coexistenţa ambelor; maladii la acelaşi individ sau independent, la membrii aceleiaşi familii, precum şi de date electroencefalografice. Astfel, pe traseele electroencefalografice ale migrenoşiJor -. s-au observat anomalii iritative, cu localizare predominant, temporală, uni lat exală.. de . partea cefaleei, iar faptul că unii migrenoşi au pragul convulsivant foarte mult scăzut, întocmai ca şi în epilepsie, permite concluzia că epilepsia şi unele migrene pot aparţine aceleiaşi entităţi nosologice. o 101. VERTIJ AURICULAR - sin. CLAUDl-CAŢIE INTERMITENTĂ LABIRINTICĂ .• Afecţiune caracterizată prin : vertij, surditate, acufene, greţuri, vărsături, apărînd în crize cu durată variabilă —■* MÉNIÉRE(S) sindrom. 102. VERTIJ LARINGIAN (CHARCOT) • Ictus lari ngian, „tuse Sincopala", caracterizat prin pierderea cunoştinţei in timpul unui acces sever de tusé, survenind la un bolnav cu obstrucţie traheobronşică. Este datorat împiedicării întoarcerii sîngelui venos, prin hipotensiune intraaortică de moment, sau unei creştefi a presiunii intracraniene. Fenomenul este însoţit de o anxietate marcată pe care bolnavul o resimte o lungă perioadă după acces, el fiind permanent preocupat de posibilitatea apariţiei altei crize. 103i VERTIJ MINTAL • Vertij- însoţit de anxietate, determinat de o senzaţie de teama ne moti vată. ; ,Ui: 1Ő4. VERTIJ NESISTEMATIZAT • Forrni a- tipică dé vertij în care lipseşte impresia de rotaţie, manifestîndu-se clinic prin torpoare pasageră, lipsa de siguranţă în m« rs si staţionare, anxietate, senzaţie idte lésin iminent : are origine vasculară. 105. VERTIJ OPTOKINETKŞ • Vertij care survine la deplasarea rapidă a obiectelor (peisajelor) prin faţa ochilor. 106. VERTIJ DE ORIGINE CENTRALĂ » Vertij de tip rotator, determinat de schimbările poziţiei corpului, însoţit de anxietate şi senzaţie iminentă de leşin ; este consecutiv sindroamelor vasculare de trunchi cerebrál. Se deosebeşte de vertijul periferic prin absenţa, semnelor, cohleare asociate. 107. VERTIJ PARALIZANT (GERLIER) • Boală cu etiologie necunoscută, caracterizată prin atacuri paroxistice de vertij şi paralizie temporară a musculaturii voluntare a membrelor si a unor nervi cranieni. A fost descris de Felix GERLIER (1840-1914). 108. VERTIZ!NE(M) SUA; | - DCI Meclozino * Tranchilizant, VERTRO L(M) SUA derivat difenil-rr etan de tip 1-(p-ctor-a-fenitbenzil)-4-(m-meti \-benzil)-piperazină, cu acţiune sedativă marcata, hipnotică şi antiemetică. Se utilizează în special m asociere cu NL incisive. 109. VESANIC (cf. lat. vesanus „nebun, fără minte“) • Termen ieşit din actualitate,, creat de vechii autori prin antiteză cu „organic", pentru a denumi acele psihoze cronice (sau demenţe) cărora nu li se putea demonstra, un substrat lezional cerebral. Este creat de SAU VAGE (1763) şi apare pentru prima dată în lucrarea sa „Nosologia methodica". REGiS le numeşte psihoze esenţiale (opunîndu-le celor asociate, respectiv organice), aşezînd sub semnul îndoielii această distincţie pe care o consideră arbitrară şi rezervînd termenul, după opinia sa, numai acelor boli mintale în care tulburările psihice nu se însoţesc de nici o leziune cerebrală decelabilă şi de nici un fel de tulburare apreciabilă a funcţiilor-organice importante, in acest sens, KAHLBAUM vorbea, în 1882, de „vesania typica. circularis", referindu-se la formele cronice de ciclotimie şi de „vesania anomala", pentru o* formă particulară a excitaţiei maniacale. 724/VES Veselie ; Veselie patologica ; Vesitariuc> ; Vestibulare SUA; VESPRAL(M) SUA; VESPRIN1m) Canada de cauze : realizarea unei activităţi intelectuale, îndeplinirea Unei dorinţe, o surpriză plăcută etc. Subiectul devine expansiv, comunicativ, starea afectivă reflectîndu-se în întregul său comportament prin mimică şi gesturi corespunzătoare, tendinţa la ilaritate. Ca stare afectivă pozitivă, emoţia este însoţită de modificări fiziologice : creşţerea amplitudinii şi frecvenţei respiratorii, vasodilataţie periferică, creşterea tensiunii, creşterea metabolismului bazai şi a secreţiilor. Variantelé sale patologice sînt veselia patologică şî eufória. 111. VESE LI É PATOLOGICĂ • Stare specifica situaţiilor în care afectivitatea este perturbat! în cadrul unor tulburări-psihopatologice cu etiopatogenie diferita. în descrierile lui Rogues de EURSAC smt diferenţiate două forme ale veseliei patologice : • o formă calmă, caracterizată printr-o stare de satisfacţie, o bucurie vagă — întîlnită în paralizia generală, tuberculoza în stadiile terminale, debilitate mintală; trăirile cele mai intense aparţinînd acestei forme sînt reprezentate de stările extatice; • o formă activă, exuberantă,, zgomotoasă, care se întîlneşte în manie, în unele deliruri toxice, episoade de agitaţie ale paraliziei generale, parafrenie, schizofrenie, pseudoBulbarism. In practica, clinică, graniţa dintre veselia patologică şi euforie rămîne însă greu de stabilit. 112. VESITAN(MC) Elveţia, Germania • Produs terapeutic ce conţine două medicamente tipizate cu acţiune diferită care se complementează : • TIOPROPAZAT(M) — neuroleptic, derivat fenotiazinic ; • CLOFENClCLAN(M) — nooanaleptic, derivat dimetilaminoetanolîc. Are acţiune sedativ-anxiolitică. — DCI Triflupro-mazîna • Né u role pt) 6 r sedativ, derivat fenotia-zi nic de tip 10-(3-dimetila'minoprppil)-2-(tri-fluorometil)fenotiazină, cu acţiune sedativă, antiemetică, anxiolitică. Diminuează efectele L-dopa. Influenţează reacţiile conducătorilor auto. 114. VESTI BULARE(H> halucinaţii (cf. lat. vesti bul um „vestibul, intrare**) • Fenomene de tip halucinator legate de participarea aparatului labirintic la proiecţia imaginilor. S-a putut demonstra declanşarea unei producţii poropsice în mişcare prin excitaţie labirintică (SCHILDER şi HQFF), Autori ca STEN VERS, LHERMITTE, MORGUE, HEYICK, HESS, HECAEN au raportat o serie de asocieri halucinatorii, în care halucinaţiile vizuale erau întotdeauna prezente, fiind acompaniate de tulburări de percepţie spaţiala, somatognozică, kinestezică, în care s-a putut demonstra participarea aparatului vertibular Sînt fenomene reale, legate întotdeauna de o leziune organică a analizatorului acustico-vestibular. 115. VESTIMENTAŢIE (cf. lat. veSiimentum „îmbrăcăminte, haină**) • Totalitate a aspectelor care ţin de modul în care se îmbracă o persoană. împreună cu felul în care aceasta se îngrijeşte, cu mimica, gestica, expresia verbală^ atitudinea, oferă relaţii cu privire la aspectele comportamentale care ţin de personalitatea normală sau de stări patologice. Poate fi considerată un mod de comunicare non-verbală. O vestimentaţie dezordonată, în concordanţă cu o ţinută generală dezordonată, se întîlneşte în oligofrenii, demenţe, schizofrenie, manie, stări confuzionale. Rafinamentul vestimentar exagerat se observă la subiecţii isterici, homosexuali, schizofreni. O vestimentaţie excentrică adoptă uneori schizofrenii, maniacalii (reflectă tendinţele ludice, erotice), bolnavii cu deliruri cronice (concordă cu conţinutul temelor delirante). în contextul general al ţinutei, cisvesţismu! desemnează discrepanţa între vestimentaţie şi vîrsta, poziţia socială, situaţia subiectului (se întîlneşte la schizofreni, maniacali, dizar-monici), iar transvestitismul •— utilizarea vestimentaţiei sexului opus de către persoane cu sex biologic bine definit (este o perversiune sexuală mai frecventă la bărbaţi homosexuali), Factorul vestimentar se cere apreciat cu prudenţă în clinica psihiatrică, el fiind tributar influenţelor socip-economice şi culturale. Modificările pe care Ie suferă în permanenţă modai al căror ritm s-a accentuat continuu Vestimentaţie SYiadil^ ; Vibrotetapie ; Viciere a medicinii VES/725 în epoca contemporană, fac uneori ca o ţinută vestimentară să pară excentrică sau bizară, pînă în momentul asimilării el de către colectivitate. Tendinţa unor grupuri de adolescenţi şi tineri de a adopta o vestimentaţie cu caracter. bizar sau Excentric chiar în raport cu moda zilei a fost interpretată ca reacţie a unor subiecţi în dezacord cu societatea; cu normele sale etico-morale. Ne exprimăm rezerva faţă de acest punct de vedere, care nu ţine seama de caracteristicile fenomenului adolescentin, de statutul particular al acestei vîrste, determinat dé mutaţiile biologice şi psihologice profunde. Este etapa în care individul, îşi descoperă Eul şi redescoperă valorile estetice şi moralei proces care nu întotdeauna decurge lin, fără sinuozităţi şi frămîntări şi a cărui rezolvare necesită înţelegerea şi sprijinul anturajului. 116. V-GANW SUA - DCI Prometazina * Neuroleptfc sedativ derivat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropil) fenotia,zină, cu acţiune sedativ-hipnotica, antthistaminică şi antiemetică. Industria noastra farmaceutică îl produce sub numele de ROHERGAN(M). 117. VIAD!L(M) Spania - DCI Cleboprid^m Nauroleptic/: derivat benzamidic de tip 4-ami no- N-(1 -bq nzi l-4-pi p e r i d i I)-* 5-c Io r- 0 - a n i sami -dăi, cu acţiune incisivă moderată, unele valenţe antidepresive şi efecte secundare modeste ; are o bună toleranţă. { . 118. V!A-QUIL(k) DCI Clordia- Canada; zepoxid • Tran-VIANS1N(M) Italia . chilizant, derivat benzodiazepinic de tîp 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzodiazepin-4-oxid, cu .acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. N u are efect hipnotic, fi i rid unul di nt.re ce le mai răspîndite tranchilizantei de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPOTON(M). 119. VIBROTERAPIE (cf. lat. vibrare „a vibra"; gr. thsrapeia „îngrijire") • Termen rar utilizat, desemnînd terapia electrocon-vulsivantă (electroşocul). 120. VICALMA(M) Portugalia - DCi Diazepam • Tranchi lizant, de ri vat be nzod|aze pi ni c de tip 7-clor-1,3-dihidro-1-metilta5-fenil-2H 1,4-benzodiazepin-2-onă, cu acţiune sedativ-* hipnotică, anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă. Industria noastră farmaceutică II produce sub numele de DlAZEPAMw. 121. VICIERE A MEDICINII • Termen propus de G. V. LAURY, în 1981, pentru a defini în mod plastic unele tendinţe manifestate în SUA, în medicină în general,şi în psihiatrie în mod special. La data respectivă, autorul constata că psihiatrilor americani li se atribuia o poziţie secundară, fără ca schimbarea să pară a fi sesizată de aceştia, în ciuda dezavantajelor, evidente. Transformate în centre psihiatrice (în jurul anilor ’70), spitalele de psihiatrie au suferit modificări nu numai sub aspectul denumirii, ci şi sub acela al conducerii ale cărei cadre nu au mai fost recrutate dintre medici, ci dintre non-medici. Noua administraţie a făcut, treptat, dovada că privea pe bolnavii psihici mai degrabă ca pe nişte „materii prime" decît ca pe nişte fiinţe umane aflate în suferinţă, împietînd asupra bunei desfăşurări a activităţii profesionale a medicilor psihiatri. Cei car:e s-au ridicat împotriva acestei tendinţe nefireşti au fost consideraţi ca oponenţi, ca apărători ai unor poziţii învechite, deşi, prin noua viziune -li răpea autoritatea de a-şi îndeplini misiunea. Perioada coincide cu afirmarea „psihotera-peuţilor" şi a multiplelor, promiţătoarelor şi costisitoarelor „noi terapii" individuale sau de gfup. Lărgirea excesivă â indicaţiilor terapiei de grup a dus implicit la includerea în tratament a unor non-bolnavi care, în mod surprinzător, după ce au parcurs aceste „terapii sălbatice" âu cerut ajutor psihiatric şi a trebuit să fie chiar spitalizaţi. Se pare ca situaţii similare au intervenit şi în alte domenii medicale. După cum se exprima maliţios autorul citat, cartea de pionierat a ginecologului W. MASTERS, privind tratamentul disfuncţii lor sexuale, „a deschis cutia Pandorei", deoarece ulterior au apărut mii şi mii de centre de terapie sexuală, ai căror promotori (terapeuţi) se recunoşteau adepţi fideli ai metodei lui MASTERS şi JOHNSON. Similar în SUA, tehnicienii dentari tind să preia funcţiile stomatologilor, optometriştii şi opticienii pe cele ale oftalmologilor, audio-logii pe c*le ale oto-rino-laringologilor, teh- 126/VJC Viciu t Vtctan(SÍ) ; Vi etimologiie - reversul criminologiei nictaciii radiologi pe cele ale radiologilor etc, în fine, pacienţii înşişi tind să joace rolul medicilor, punîndu-şi singuri diagnosticul şî auto-prescriindu-şi medicaţia. Dovadă este enorma cerinţă de editare a cărţilor de medicină p0ţ)Ulârizată, care depăşeşte de doua cri totalul medicilor (incluzîndu-i pe pensionari şi pe cei carie nu au practicat niciodată). DepUnglnd siţuaţia medicilor de pe continentul nord-american în comparaţie cu a celor din Europa, psihiatrul american pledează pentru competenţă şi responsabilitate în îndeplinirea profesiunii de medic. 122. VICIL N(M) Argentina - DCI Viloxa-zina é Antidepresiv timoleptic cu o structură chimică aparte, de tip 2-/(0-etoxi-fenoxi)me-til/Hio^folină, indicat în depresiile endogene, schizofrenie şi epilepsie cu componentă depresivă. Nu are acţiune anxiolitică şi nici sedativă, necesitînd asocierea._ _____________ ________ 123. VICIU (cf, lat. vitium „defect, greşeală, vieiu “) • Deficit al conduitei morale prin alterarea/deformarea unor trebuinţe. Se înscrie, dupăH. EY, în limitele perversităţii normale, ca anomalie a conştiinţei morale, care nu este, prin ea însăşi, o maladie. Viciul reprezintă o căutare exacerbată a plăcerii, a unei plăceri ieşite din comun. Este vorba despre o conduită determinată de tendinţe instinctuale, care şe satisfac nu în forma lor brută, ci în mod distanţat în raport cu finalitatea primitivă. Viciul este provocarea unei plăceri artificiale, pre-supunînd rafinament, exces, cinism, cultivare a unei malignităţi evoluate şi diferenţiate. Ca manifestare a răului, viciul nu este maladie mintala, ci o alegere dirijată, rafinată, căutată, din dorinţa de a proceda în obţinerea plăcerii, după o „morală contrarie", opusă moralei obişnuite. 124. VICTAN(M) Franţa^ DCI Etilloflczepct • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de ti p etil-7-clor-5-(0-fIuorofeni l)-2, 3-di hidro- 2-oxo-1 H-1,4-benzodiazepin-3-carboxilat, cu acţiune sedativ-anxiolitică. 125. VICTIMOLOGIE (cf. lat. victima; gr. logos „cuvînt, discurs") • Disciplină ştiinţifică, reprezentînd ^reversul criminologiei" în înţelegerea rapoMurilor care se stabilesc între victimă şi agresor ín cadrul „complexului criminogen“ ; studiu al victimelor unor acţiuni criminale şi a tot ceea ce este legat de asemenea victime. S. SCHAFER defineşte victi-mologia drept „studiul relaţieicriminal-victimă". Preocupările pentru acest studiu au apărut în deceniul al cincilea, primul reprezentant al victimologiei ca ştiinţă fiind B. MENDEL-SOHN (1956), care a propus şi termenul. în lucrarea „Criminalul şi victima sa“, Hans yon HENTING insistă asupra simbiozei dintre criminal şi victimă, afitmînd existenţa unei stimulări către o reacţie criminală îndreptată spre victimă, şi estimează cîteva categorii de victime potenţiale: cei care doresc rănirea; cei care încearcă să cîştige din orice ; cei care cooperează cu criminalul ; cei care provoacă sau instigă la crimă. Studiul lui Marvin WOLF-GANG (1970) confirmă ipotezele anterioare, arătînd că în aproape 30% din cazuri victimele şi-au:, precipitatvicti mizarea. I. L. KUTASH (1978) stabileşte un sistem clar de definiţii şi clasificări, obţinînd în acest fel posibilitatea de circumscriere a domeniului victimologiei : • victimă -- persoană omorîtă, rănită sau căreia i se face un-altfel de rău în urma unui act de agresiune ; • victimă primară — persoană care suferă direct un act de agresiune ; • victimă secundară — persoană (persoane) '~‘-Cffé~suferá urî efect al ü nul "act de agresiune îndreptat asupra altor persoane ; • victimaj -r* ceea ce aparţine condiţiei de victimă ; • victimizare — S'tuaţia de a fi victimizat; • a victi miza — a face din cineva o victimă. Victimele unei agresiuni pot fi pasive (nu joacă nici un rol în a deveni victime) sau active (cele care îşi provoacă victi mizarea, într-un mod sau altul). După durată şi frecvenţă, autorul împarte victimajul în : simplu, prelungit (prizonierat, agresiune familială), frecvent (habitatul îri zore cu risc, ocupaţia militară). O notă particulară o aduc studiile lui K. HORNEY, care arată că în momentul unor. acte de violenţă comportamentul victimei este deosebit de pasiv, criminalul dominînd-o prin spaima pe care i-o provoacă. Autorul arată că, în general, victima percepe mediul ambiant ca ostil, simţindU-se neputincioasă în faţa oricărei agresiuni. Bolnavii psihici se găsesc mult mai frecvent în postura de victime, datorită Unor particularităţicomportamentale^lipsei de funcţionare Victimologie ; Victorii (M> ; Vida1en ( M>; Vidif(M) Víc/727 a. unor mecanisme psihologice de apărare etc. Anumite ’ trăsăturii de personalitate măresc vulnerabilitatea individului (S. si Adina CHEL-CEA), oferind agresorului (infractorului) un teren de-acţi une facil. Diferiţi autori au propus o tipologie a victimei, încercîndsă depăşească nivelul teoretic în favoarea realităţii concrete7. ■ TABEL CXCIX TIPURI DE VICTIMA •! : ■ " ' i , Henting q î ^ . Mendelsohn Schafer , • tinerii • complet inocenţi, . • incidentale • femeile • cu vină minoră • provocatoare ; •. i • bătrînii : , • victima vinovată . , • precipitante (victime voluntare) • debilii mintal • victime în mare măsură • biologic deficitare • imigranţii ' ( vinovate • social deficitare. • intelectele de limita • victime foarte vinovate ,• auto vi cti mizare • minorităţile • vi eti me simula nte • politice • depresivii (victime imagi nare) • singuraticii • lacomii ■ r"- • de sfrî naţii • cei care-i torturează pe alţii • cei care se apără curajos, * facîndu-şi singuri dreptate (după S. şi Adina CHELCEA) Aufost descrise două tipuri de tulburări psihice care apar la victimele unei agresiuni : r •sindromul acut (urmează la scurt timp după o agresiune) .‘ anxietate, dezorientare în decizii, ostilitate, regresiune; • sindromul cronic (poate să se întindă pe o perioadă foarte lungă de timp după agresiune fiind în raport cu tipul agresiunii si cu trăsăturile de personalitate ale victimei): sindrom neurasteniform, anxietate ciomca idei de vinovăţie, iritabilitate, depresie, tulburări hipocon-driace. în cadrul acestui sindrom; cronic, autorii de orientare psihanalitică vorbesc despre tendinţa celor cu „Eu slab* de a se identifica cu agresorul. Ambele tipuri de tulburări necesită intervenţie terapeutică, în cadrul căreia, la tratamentul biologic simptomatic, trebuie adăugată în totdeauna intervenţia psihoterapeutică. 126. VICTORI LÎM) Israel - DCI Dibenze-pină • Antidepresiv timoleptic, derivat di-benzodiazepinic de tip 10-/2-(di meti lami no) CHp-CH<2 -N ,C"3 vCH3 etil/-5I10-dihidrio-5-metil-T1 H-dibenzo/b.eZ/l ,4/ diazepin-11-onă, cu acţinue tranchilizantă de valoare medie, pe lîngă cea depresivă. Nu se asociază cu IMAO. 127. VIDA LEN(M) Mexic — DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic — sin. VICALMA sindrom ^ |E- PURE*S) sindrom. 136. VILLESCON(M) Anglia, italia - DC* Proiinton • Psihostimulent, derivat feniletilaminic de tip 1-(a-propilfenetU)piroii dină, cu arţiune anorexigenă mai puternică decît cea de stimulare a sistemului nervos central. Este indicat în special în combaterea unor efecte secundare ale NL. W/oxoz/ne^DCl) ; Vf7icam/neÍDCl); Vinchon J.; VindecabilViL/729 137. VILOXAZIN E(DCI> • Ortotimizant cu pronunţată aciiune sedativă şi mai puţin sti-mulentă, eficient m sindroameîe depresive de diferite etiologii, mai ales cînd depresia CHp-CHj .. este însoţită de anxietate. .Modul de prezentare : tablete de 50 mg. Doza medie terapeutică este 200—250 mg/24 ore. Efectul terapeutic se instalează începînd cu ziua a doua şi a treia de tratament ; datorita moderatei sale acţiuni anti depresive şi practic a lipsei reacţiilor adverse, poate fi administrat şi în practica psihiatrică de ambulator. îl 38. VIN BURN IN E(DCI) • Activator al metabolismului cerebral, cu proprietăţi vasoac-tive ; alcaloid semisintetic derivat de Vinca, de tipul 13a-eti I-2,3,5,6,12,13,13 a. 13b-octabidro-IHnindolo (3,2,1-de)pirido(3,7 1 ij)(1,5) naftiri-din-12-onă, indicat în insuficienţele vasculare cerebrale cronice cu disfuncţie cognitivă. 139. VINCAMINE(DCI) • Regulator al metabolismului cerebral, de tip ester etilic al 13a-etil-2,3,5,6,12,13,13a,13b-octahidro -12- hidro xi -1 H4ndolo(3f2i1 - de}piFidof3,2,4 .5) nâftiridin-12 acid carboxilic, cu efecte protectoare şi trofice asupra neuronilor, ameliorînd circulaţia cerebrală şi utilizarea oxigenului. Este un alcaloid extras din Vinca minor, indicat în suferinţe cerebrale de Origine vasculară sau traumatică, di funcţii cognitive din presenium şi senium. Sub tanţa are efect favorabil şi asupra cir< ulatiei retiniene şi a urechii interne PSIHOSTIMU LENTE. 140. VINCENT-ÁLAJÓUANINE(S> sindrom Sindrom care asociază simptomele (semnele) Argyll-Robertson şi Pârinaud. 141. VINCHON Jean (1884-1964) • Psihiatru francez. Şi-a început cariera psihiatrică alături de Gilbert BAL LET. După primul război mondial, cu sănătatea zdruncinată de o lungă campmie în Balcani, s-a orientat către practica privată, dînd însă consultaţii şi în spitalele Laennec şi Pitié. La Pitié l-a întîlnit pe LAINGEL-LAVASTIN, cu care şi-a găsit o serie de afinităţi spirituale. A publicat, împreună cu acesta, lucrarea „Les malades de i’éspr.it et leur.s médicins du XVI^ au XIX® siécle" (1930). A publicat, de ase- menea, o serie de lucrări de psihopatologie despre furtul patologic, sindroameîe psihopa-tice, dezechilibraţii în viaţa socială, isterie. în 1936 a publicat „MESMER et son sécrét", lucrare care îl consacră ca pe un deosebit de talentat istoric al medicinii. Interesat în mod special de psihopatologia expresiei plastice, a publicat două volume remarcabile : „L’art et la folie" şi „La magie du dessin". A fost preşedinte al Societăţii franceze de istorie a medicinii şi preşedinte de onoare al Societăţii de psihopatologie a expresiei. 142. VINDECABIL*1» delir - sin. DELIR CURABIL • Descris de MAGNAN şi elevii săi, dar ignorat după apariţia concepţiei krae-peliene şi a lucrărilor lui BLEULER PETIT a reluat studiul asupra aspectelor clinico-e vol ut ive pe care aceste deliruri le implică. GUIRAUD reţine în clasificarea sa următoarele tipuri de deliruri vindecabile : deliruri complexe simptomatice (de cauză exogenă decelabilă — alcoolism, pielonefrita, afecţiuni con-somptive), episoade delirante ale predispu-şilor (psihopaţi constituţionali i paranoici, senzitivi, psihasteniei, distimici). Corespund în mare măsură bufeelor delirante. 143. VIN ELAND sindrom • Apariţia unor sentimente şi idei negative (mai ales, sentimente de vinovăţie 73Q/VIN Vinovăţia supravieţuitorului (s>; Vio-Bamate .;. Viprat(M); Viraj timic 150. VIOLENŢĂ — implicaţii medico-psihiatri ce (cf. lat. violenţi a „violenţă, furie ^ sălbăticie") • întrebuinţarea forţei brutale cu scopul de a jefui, maltrata, silui etc. a fost întot-deuna un adevărat flagel social. Psihiatrii americani se preocupă de studiul consecinţelor pe care actele de violenţă le au asupra..qamefljjo.t£Ute.raadul,Jn. care s-ar putea efectua o profilaxie sau un tratament al violenţei. Medicul este confruntat deseori cu urmările violenţei ??; după cum arata new-yorkezii G. V. LAURYşi G. GARDOS, medicul. însuşi poate fi ameninţat de către un bolnav agresiv sau violent, care poate reqlama bani, reţete, un certificat medical, uneori motivînd că nu a fost mulţumit de îngrijirile acordate. Solicitarea sub ameninţare cu arma a unei reţete de droguri, tratarea unei depresii declanşate In urma unui act de violenţă sau a unui viol;, a unor secheie posttraumatice sînt situaţii cu care medicii americani sînt frecvent confruntaţi. Autorii menţionează tulburările psihice transmise descendenţilor de către părinţii foşti prizonieri ai lâgărefor de concentrare, supuşi pe durata mai multpr. ani unor acte de violenţă cumplită, ^ în ciuda masur ilor-*autori taţilor, valul criminalităţii se află în continuă creştere, originile sale def^şindfm mod evident explicaţii simpliste" de genul : „omuF civi|izat al timpului nostru suferă de incapacitatea de; a se elibera "de" impüteürífe sale agresive*. Psihiatrii americani propun formarea unui front comun de opinii şi atitudini împotriva violenţei, ca simptom de boală despre al cărei tratament sau profilaxie nu cunoaştem decît prea puţin. Ceea ce este evident este că mediul joacă un rol important, iar indivizii violenţi provin, de cele mai multe ori, din medii violente sau din familii în care părinţii nu sînt preocupaţi de supravegherea copiilor lor. S-a arătat, de aseménea, câ părinţii care-şî maltratează copiii au fost Ia rîndul ior maltrataţi de părinţii lor In copilărie. Profilaxia violenţei trebuie să constituie unul dintre ţelurile cele mai nobile ale medicinii şi umanităţii. 151. VIO-iSERPINE(H) SUA — DCI Reser-pină • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxiben-zoic esterificat metijreserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipo-tensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani. 152* VIPRALW Argentina — DCI Sulpirid m Neuroleptic incisiv, derivat benzamidic de.tip N-/(1 -eti l-2-pi roii di ni l)meti l/-5-sulfamoiI-0- anis-amidă, cu qerte valenţe antidepresive, jfară componentă sedativ-hipnotică. Are indicaţiile NL incisive (endogenii) şi, în aceiaşi timp, este util în combaterea impulsiunilor obsesiv-compulsive şi în afecţiuni psihosomatice. Efectele secundare sînt comune NL incisive, pentru dozele mari. Se. poate administra fără pauză de 14 zile după întreruperea IMAO. Nu şe administrează în manie şi epilepsie, 153. VIRAJ TIMIC (cf. fr. virage) • Trecerea de la dispoziţia depresivă la dispoziţia maniacală sau de la dispoziţia maniacală Ia cea depresivă, în absenţa unui interval de dispoziţie normală. Întrucît succesiunea manie-depresie este mult mai rară, iar absenţa unei depresii profunde şi de durată dă adesea doar impresia obţinerii unui ase mé nea rezultat terapeutic, aCeasta ipostază este puţin citată în literatură, practic vorbindu-se numai de viraj maniacal. Odată cu folosirea pe scară largă a anti depresivei öh problema virajului maniacal a început să devină mai im portantă, deoarece aceste medicamente au readus în atenţia clinicianului episoadele maniacale şi hipOmaniacale, care în mod normai sînt de 20 de ori mai puţin frecvente decît cele depresive (KRAUTHĂMER şi KLERMAN, 1979). într-un studiu efectuat pe 2346 de depresivi trataţi cu antidepresive» BUNEY (1978), găseşte 201 viraje maniacale, adică 8,6% din cazuri, iar într-un studiu realizat pe afectivii bipolari, NASRALLAH (1982) găseşte 20 de viraje la 142 de bolnavi trataţi, dintre Care nouă apărute în primele 30 de zile de la debutul episodului depresiv. AKISKAL subliniază, în 1983, faptul că anti-depresivele nu induc farmacologic mania. Aceasta nu este creată „de novo“, ci doar relevată atunci cînd există o dispoziţie latentă, este mobilizată farmacologic. Studiile au arătat că nu există deosebiri între bipolarii de tip l şi cei de tip II, iar AKISKAL a propus introducerea termenului de „bipolar de tip III" pentru depresivii care fac manie sub tratament (circa 1/3 din pacienţi). Viregyt £M>; Virginitate - aspecte ; Virgofrenie VÍR/233 Introducerea în categoria virajului maniacal a maniilor secundare, induse medicamentos, psihogen sau prin afecţiuni organice nu poate fi acceptată, fn legătură cu mecanismele patogene ale virajului maniacal, dacă in urmă cu 30 de ani se admiteau încă opiniile şcolii analitice (FREUD considera mania o eliberare de depresie, iar Melanîe KLEIN — o apărare masivă, faţă de afectul depresiv)/ astăzi sînt admise numai ipoteza surplusului de neurotrans-miţători sau a hipersensibili zării receptorilor sinaptici la neurotransmiţător». La depresivii unipolari nu există viraj maniacal sub tratament. Statutul de manie secundară este incert şi nu poate fi confirmat sau infirmat decît dacă ulterior aparÂşi alte stări maniacale. Boala bipolară a&-up risc morbid de 0,25-r ,75% .(FREMI^âd HELGÁSON, JAMES, CHAPMAN). 'jp'f 154. VIREGYT# Ungaria - DCI Amanta-dină • Anti par kiníbnían cu acţiune inhibitoare asupra eliberării dopaminei la nivelul terminaţiilor nervoase dopaminergice. Consecinţa esţe creşterea concentraţiei dopaminei la nivelul formaţiunilor striáte. Acest efect justifică utilizarea medicamentului pentru ameliorarea simptomatologiei (akinezie, Hip6î|inezie, bradi-frenie) din sindroameîe parkinsoniene. Nu este eficace în sindromul extfîapiramidal de cauzămedicamentoasa. Efectele excitante asupra sistemului nervos central (nervozitate, insomnie, eufo rfe, hi po prosexre) co nt ral ndi că folosirea medicamentului în afecţiuni psihice majore şfadmfnistrarea simultană asubstafîţeîor psihotrope. 155. VIRGINITATE (cf. lat. virginitas) • Termen căruia i se pot atribui două accepţiuni : una pe plan etico-moral, superpoza-bilă cu termenul de castitate, iar alta pe plan anatomic (cu vădite implicaţii pe plan medico-legal). Ultima beneficiază de o definiţie anatomică — starea de integritate a membranei himenale, pe cînd prima presupune calitatea unei persoane de a nu fi avut relaţii sexuale. Dacă accepţiunea anatomică interesează cu predilecţie psihiatria judiciară în problematica ridicată de cazurile de viol (-* VIOL), accepţiunea de castitate ridică probleme psihiatriei în unele situaţii ocazionate de pierderea virginităţii. Simbol al curăţeniei sufleteşti, al neîntinării şi nevinovăţiei, virginitatea cunoaşte interpretări diferite*în plan transcultural. Minimalizată în favoarea fertilităţii în culturile indo-asia-tice, virginitatea a căpătat dimensiuni „idealizate" în unele societăţi şi époci europene, mai ales sub influenţa doctrinei creştine. Menţinerea virginităţii pînă ia căsătorie este mai frecventă la fete decît la băieţi, deşi există în multe grupuri etnice o, atitudine de toleranţă faţă de oportunitatea experienţelor sexuale înainte de căsătorie, Ignorînd „regula de aur- a cultului virginităţii şi al respectului pentru partener, morala Noului Continent a adus schimbări aproape fundamentale în istoria conceptului de virginitate. Astfel, după Ev HURLOCH-(ctt^ de R. LAFON), în urma multiplelor anchete întreprinse a rezultat că mentalitateâr-socretăţH a evoluat de aşa manieră, încît o tînară fată care nu a avut pînă la 21 de ani nici uri contact fizic cu un tînăr este considerată a fi insuficient dezvoltată din punct de vedere afectiv. După cum se vede, nu este vorba neaparat de consumarea unui râport sexual, ci de realizarea unui flirt, a unei apropieri fizice capabile să genereze senzaţii erotice. După alt autor (KINSEY), se pare că 30% din tinerii americani îşi încep viaţa sexuală prin practicarea unor jocuri de excitaţie sexuală care păstrează fizic virginitatea fetei, conservînd himenul intact („petting"). Această pseudovirginitate (nu este exclusă nici evoluţia unei sarcini cu himen intact, „din joacă") nu mai corespunde definiţiei clasice a castităţii decît parţial, putînd genera, uneori, ambilor parteneri, trăiri cülpabiiizatóare. Alteori, dimpotrivă, experienţele sexuale premaritaie conferă subiecţilor sentimentul de eliberare şi chiar o mai bună pregătire pentru viaţa conjugală şî prevenirea divorţului. 156. VIRGOFRENIE (cf. lat. virgo „fecioară"; gr., phren „minte") • însuşire permanentă, ca- *734/V/ft Virhömit^ ; Virítism ; Virilitate ; Viroze ~ efecte psihice racteristică unor subiecţi, de a-şi menţine un tonus afectiv tineresc, reflectată în modul de a gîndi şi a se comporta, bazat în cea mai mare parte pe prelungirea unei stări fizice şi psihice corespunzătoare vîrstei tinere (prin alimentaţie raţională, mişcare în aer liber, asigurarea u rţyi raport ^a dec vat înţfe muncă şi odihnă, eyít^^tjlto>||e1öy)ILBERER) nu este aplicabilă în mod rigid, iar arta analizei visului constă în adaptarea la tipul de afecţiune psihică a autorului visului, la istoria sa parti cu Iară, la si mbolî sti ca sa, la etapa psi hote ra pe ut i că în care apare. Pornind de la semnificaţia profundă a actelor ratate, de la descoperirea conţinutului latent al visului, în strînsă legătură cu conflictualitatea intrapsihică, de la tehnica asociaţiei libere care permite accesul ia aceste conţinuturi inconştiente (conflicte generatoare de simptome), psihanaliza a fondat o tehnică de analiză a discursului. Interpretarea discursului devine legea terapeuticii analitice a nevrozelor. Astfel devin inteligibile reveriile diurne, fantasmele preconştiente, se fundamentează un procedeu de psihoterapie (DE SOILLE) constînd într-o reverie, porni ndu-se de la o temă sugerata de terapeut, urmată de comentarii inti rpretative •d^JBSpjiaţie.AnalJtică*- - _ - în clinica psihanalitica apar frecvent cîteva tipuri de vise, cum ar fi : visele traumaţice, repetitive ale unui Argentina VISER-G|l Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, SUA, Suedia, Ungaria — DCI Pindolol • Betablocant H -47 — Enciclopedie de psîhîatrîe — cd. 217 7W/VIS Vistaril W ; Vitalism^ Vitamine - implicaţii terapeutice de tip 1-(indoI-4-iloxi)r3-(is©propUamino)-2-propanoi, indicat în anxietatea cu componentă somatică, alcoolism, adjuvant în combaterea sevraielor. Nu se administrează în depresii si nici concomitent cu IMAO -* BETABLO-CANTE. 175. VISTARIL --/?? =ti: 10 COL -- 2-metif-2(trimetil -tricbcil--croman-6-ol) arte rios, Virf EEG ; Vîrsta critica tere“) • Funcţie a psihismului ce realizează re cuo naşte rea şi înţelegerea unor imagini vizuale. Tulburarea sa, prin leziuni corticale, dă naştere agnoziei vizuale (*-► AGNOZIE). 188. VIZUALE(H> halucinaţii (cf. lat. Wsu- sin. oiir vezi lat. visus „vedere") —► OPTlCEpersonali-tăţi dizarmonice, în special la impulsivi, în traumatisme cranio-cerebrale, demenţă vas-cularăi schizofrenie, hipocalcemie. .191. VÎRSTĂ CRITICA • Perioadă relajtiv circumscrisă temporai şi tranzitorie din viaţa individului, în care au loc módificari semnificative de ordin fizic, fiziologic, şi psihic, trăite uneori.ca momente de criză sau de .impas psir höl agi c. Este uh concept cu valoare operaţională. „Vîrsta problematică"’ prezintă un aspect diferenţiat de la un individ la. altul,: în funcţie de particularităţile dezvoltării biologice şi: psihologice individuale, dar şi de varietatea, influenţelor , de mediu (educaţionale,, sociale, situaţi o na fb etc.). ~ .Tn perspectiva ciclurilor vieţii, se apreciază că adolescenţa, senescepţa, perioadele de,tranziţie de la un stadiu de viaţă al altul oferă condiţii propice pentru instalarea unor stări critice, a căror depăşire se soldează cu atingerea unui nivel calitativ nou, Jn sens ascén-dent-evolutiv sau descendent-învolutiv. Adolescenţa, cu latura sa complementară, pubertatea, se caracterizează prin multiple modifir cări structural-funcţionale, în plan somatic fizic şi psihologic, legate de creşterea în puseu şi maturizarea-sexuală, de sistemele endocrine şî metabolice, de crizele de originalitatea juvenilă etc. M. MEAD a semna lat î n unele colectivităţi primitive australiene lipsa fenome-rvuIui de crjză pubertară, dată jfiind * absenţa problemelor socio-culturale complexe pe care ie ridică societăţi le civil izate. Printre i nte rva-lele de tranziţie cu un potenţial critic mai ridicat, se numără etape de trecere de la adolescenţă la vîrsta adultă. r „Criza de identitate**, care domină intervalul între 17—25 de ani, este generată de coexistenţa statutului de adolescent (cu roluri biologice şî sociale virtuale de adult) cu cel de adult tînar. Momente de criza, favorizate de factori biologici, socrali şi sit.uaţionali* mai pot interveni Ia intrarea in şcoală, la consti- Vîrsta : critica, de dezvoltare, mintala ; Vlad C. VIR/743 tuirea unei familii, în perioada de gestaţie, la apariţia menarhei, la climacteriu, sau aiv dropauza etc, s S-a acreditat ideea că între 40—50 de ani, ca perioadă de repliere şi bilanţ în viaţă şi activitate, nevoia de : schimbare este aşa mare, încît omul îşi schimbă fie locuinţa, fie slujba, fie partenerul de viaţă, sens în care se vorbeşte de o a doua „criză de originalitate". Concomitent, se înregistrează o rată mai mare de deces la persoanele puternic angajate profesional sau Ia cele care cumulează insuccese repetate. * Caracterul critic al vîrsteîor de involuţie este legat atît de ieşirea din. act ivi tate a profesională, care restrînge cîmpui relaţiilor sociale şi al activităţilor util productive de factorii trofici, hormonali, fiziologici sau ~dina-mogeni. Caracteristică vîrsteîor critice este o. fragihzaré a structurilor psihice, prin „altoirea** pe un anumit statut de vîrstă (circumscris bio-psihosocial) a unor stimulări de un gen sau altul, corelate cu" o permeabilitate mai mare Ia boala psihică sau somatică. Psihogeniile sînt expresia cea mai largă şi mai concludentă a diminuării rezistenţei la stări conflictuaie sau la stres a vîrsteîor critice inventariate. O serie de manifestări psihopatologice formează ■ însă apâriajuI unór vîrste relativ bine determinate :»sch3Zofreniiîe pentru adolescenţă, alcoolismul: şf tulburările de dir namică sexuală pentru perioadele de tranziţie (cu maximum atins între 40—50 ani), psihozele de involuţie pentru' vîfstele înaintate. Cunoaşterea vîrsteîor critice esté necesară psihiatriei din considerente de ordin curativ şî mai ales pentru atingerea obiectivului prioritar, al actului medical, cel de ordin profilactic. 192. VÎRSTĂ DE DEZVOLTARE • Formulă cu valoare operaţională, care se referă Ia nivelul de dezvoltare psihomotorie a copiilor nou-născuţi şi de vîrsţe ,foarte mici, nivel determinat pe baza unor teste specifice (baby tests) ; a fost introdusă de psihologul american A. GESELL, prin analogie cu aceea de vîrstă mintală, aparţinînd Iui BINET. Termenul a fost extins pentru vîrste le de creştere mai avansate de către TENNER şi este echivalat de unii autori cu termenii de inteligenţă, coeficient mintal, coeficient de dezvoltare sau de vîrstă (ZAZZO). 193. VÎRSTĂ MINTALĂ • Concept cu valoare operaţională care exprimă, prin opoziţie cu vîrsta cronologică, nivelul intelectual infantil determinat psihometr.ic (prin calculul statistic al performanţelor, obţinute la o serie de teste etalonate pentru fiecare vîrstă şi al eşecurilor sau reuşitelor la teste pentru vîrstele cronologice superioare). A fost introdus, în 1905, de A. BINET. „Scara metrică*4 propusă de BINET-SIMON obiectivează avansurile sau întîrzierile în dezvoltarea intelectuală a copiilor la diferite vîrste. Potrivit legii Binet-Simon, se apreciază vîrsta mintală de 12 ani ca un minimum de dezvoltare a inteligenţei, care permite individului desfăşurarea unei activităţi social-utile, Termenul de coeficient intelectual, introdus de STERN, complementar celui de vîrstă mintală, permite comparaţii intra- şi inter-individuale privind inteligeanţa raportată la vîrsta cronologică. 194. VISCOZITATE (cf. lat. viscosus „încleiat, v îs cos**) —t -AGLUTINARE. 195. VISCOZITATE MINTALĂ • încetinire a proceselor psihice, ere ind senzaţia unor. mecanisme împotmolite, a unei curgeri vîs-coase, „cleioase**, ia nivelul procesului gîndirii ; determină scăderea performanţelor intelectuale . Este caracteristică pentru constituţia € pi lé ptoi dă î ntr-o for mă di mi n uată, dar este constant întîlnită şi în sindromul confuzional, în epilepsie. 196. VÎŞ-LARIONOV - metodă • Metodă care combină sugestia cu electrosomnul. Bolnavului i se induce hipnotic starea de somn, după care se conectează aparatul de electro-somn, ceea ce face ca somnul să fie mai profund şi să decurgă normal pînă Ia sfîrşitul şedinţei. Metoda imaginată de cei ooî autori ruşi (1957) poate fi folosită la personalităţile anxioase, hi pe remotive, psihastenice, care se tem de aparatul de electrosomn. 197. VLAD Constantin (1891-1971) o Psihiatru român, promotorul şcolii româneşti de psihanaliză. A studiat la Vien^, ca posesor al unei burse de merit, venind în contact cu şcoala psihanalitică vieneză; şi-a susţinut la Bucureşti (1923) teza de doctorat, „Contribuţii la studiul tratamentului psihanalitic", 744/V LA V/acf G., Vocabular ; Vogatén(é) <'*> sub conducerea lui OBREGIA, adoptînd perspectiva psihosomaticii („aproape nu există o limită între tulburările somatice şi cele psihice, tot aşa cum şi acelea pot s“ determine pe acestea din urmă", afirma la 29 iunie 1-923» cu ocazia susţinerii tezei). Constantin Vlad A publicat nu m eXO_â5eliLctati^:“ta dome ni u I inconştientului* (1926); ,*Aspecte:psihanalitic" (1:?2£) :i,, Difuz» unea~4*ei^oaşă^.^imbo-lismul" ; „Lumea viselor şi a reveriei" ; „Simptomele morbide psihogene" ; „Contribuţia psihanalitici la expertiza medico-legală (1932, în colaborare cu Mina MINOVICI). Este autorul primului' studiu patografic realizat în ţara noastră: „Emi ne seu din punct de vedere psihanalitic** (1932), studiu, care, dealtfel, a declanşat o polemică vie cu G. CĂLINESCU, încheiata peste 30 de ani, 65, cînd C. VLAD a devenit medicul curant al lui G.m CĂLINESCU. în 1935, a formulat doua legi psihodinamice : ceá a comunicării instinctuale (care permite scurgerea energiilor pe canale ce se găsesc |a dispoziţie, cînd unele sînt blocate); inhibîţiile repetate exercitate asupra unui instinct îl fac să nu mai poată răspunde decît morbid (cu simptome). Iubirea „stăvilită" se transformă în ură, ura „stăvilită" generează frica. Tot lui C. VLAD i se datoreşte şi apariţia primei reviste româneşti de psihanaliză, în februarie 1935. Principalul său discipol este loan l. POPESCU-SIBIU. 198. VOCABULAR • în psihologie, ansamblul resurselor lexicale (bagajful de cuvinte) ale unei persoane. Există probe (teste) de vocabular, care vizează, pe de o parte, disponibilitatea subiectului dea înţelege un anumit număr de cuvinte, cu diferite apartenenţe categoriale, pe de altă parte, rapiditatea cu care el le utilizează, le integrează, le defineşte. în psihopatologie, modificările de vocabular sînt legate de modificările de limbaj (vocabularul intră în activitatea de comunicare, ca element primordial). în sindroameîe pşihoor-ganice grave (atrofii corticale, procese artero-sclerotice avansate, leziuni cerebrale), vocabularul este sever atins, pe de o parte, prin pierderea propri u-zisă- a unui număr important de cuvinte (noţiuni), pe de altă parte prin pierderea (parţiala sau totală) a capacităţii de folosire într-un discurs inteligibil (de integrare sintactică şi semantică) a cuvintelor relativ păstrate. «Vocabularul suportă modificări semnificative şi în discursul psihoticului (de exemplu, neologismele, cuvintele compuse prin contopirea a două noţiuni ; cuvintele deformate ; intensităţile sonore analogiile sonore, paronimiile, afinităţile semantice ; toate acestea provoacă, prin rupturi şi combinări de silabe, apariţia unor forme lingvistice bizare, avînd drept consecinţă dispersarea comunicării ; cuvîntul psihoticului se prăbuşeşte, se produce aici o „catastrofă a verbului").. în nevroză, şi mai ales în nevroza obsesională, vocabularul se pastreaza ca atare, dar se modifică modalitatea de folosire a cuvinte lor (probtema verosimilului devine o preocupare accentuată a obsesionalului, care caută să asigure în permanenţa o consistenţa a celor enunţate ; discursul său devine stufos, dens, ca urmare a tentativelor mereu reluate de exprimare verosimilă ; cuvîntul este trăit cu un risc, iar discursul în sine pare o ..experienţă hazardată"). 199. VOGALEN(E)(M) Belgia, Canada, Franţa, Grecia, Mexic, Olanda, Spania — DCI Meto-pimazinâ • Neuroleptic sedativ, derivat feno- ®„y&so2-a{3 l»2 CH? -Cfy -H^yCQ -HH2 tiazînîc dé tîp 1-73-/2-(metiIsulfonil)fenotiazm-10-il/pr.opil/-isonipecotamidă, cu acţiune se dativă şi anxiolitică. Are o bună toleranţă. Vogt-Spielmeyer lB> boafa ; Voierism ; Voinţa VOG/745 200. VOGT-SP1E LM EY ER boală; DEGENERESCENTĂ MACULARĂ FAMILIALĂ PROGRESIVĂ CU DEMENTĂ; DEGENERESCENTĂ MA-CULO-CEREBRALĂ; DEGENERESCENTĂ RETINO-CEREBRALĂ; IDIOJIE AMAURO-TICĂ INFANTILĂ; OATMAN boală; SPIELMEYER-STOCK^(^-boa4â- STOGK-SPIE L-MEYER-VOGT(B) boală. • Afecţiune considerată drept formă juvenilă a bolii Tay-Sachs (tezaurismoză fosfolipidică, cu de gene reşce nţă ce re bro-mâcu Iară), cu transmisie recesivă. Afecţiunea a fost descrisă succesiv de BATTEN (1903), MAYOU (1904), SPIELMEYER (1905), VOGT (1906); HOLMES şi PATTE (1925);. Debutul clinic se situează între 5—15 ani (la naştere copilul este normal), cu scădere treptată a acuităţii vizuale Apînă la cecitate completă, stări afccesuale. tonvulsive tonico-clonice, rigiditate > extr&pjia mi dală, dispariţia mişcărilor automate, redóare, tulburări cere-beioase, mioclonii, atetoză, spasme de torsiune şi degradare psihică. Examenul fundului de ochi evidenţiază dege ne reşce nţă retiniana, pigmentară de tipul „sare şi piper*, regiunea maculară fiind de culoare cărămizie (spre deosebire de boala Tay-Sachs, unde este vişinie). Biochimic, se remarcă o creştere a mono-sialogangliozidelor (GM2 şi GM3). Examenul de laborator depistează lirnfodte periferice vacuolizate, granulaţii Adler şi imLdazoladdurie. Anatomopatötöglc, te"zîCinîte~" s'ţnt asemană-toare cu cele din boala Tay-Sachs. Evoluţia este gravăfSpre éxitűs. ~ - 201. VOIERISM (cf. fr. voyeurîsme : vezi lat. videre „a vedea") — sín. SCOPTOFILIE • Modalitate de a obţine plăcerea sexuala prin urmărirea actului sexual al unui cuplu, grup sau prin spionarea unor persoane de sex opus (sau de acelaşi sex) în timpul dezbrăcării, micţiunii, defecării, recurgîndu-se la masturbare fie Ini momentul vizionării, fie ulterior, la amintirea scenei vizionate. Uneori plăcerea sexuală se obţine prin imaginarea persoanei spionate în situaţii umilitoare. Fenomenul nu este menţionat în „Clasificarea internaţio-nalăa bolilor", este inclus de DSM III la para-filii, iar de autorii dé limba franceza, la perversiuni sexuale prin deformarea actului sexual. Această perversiune sexuală este derivată din faptul că, la om, vederea obiectului excitant are un rol primordial (spre deosebire de animale, la care acest rol îl joaca mirosul). Voierismul poate fi practicat fié spionînd prin ferestre, fie într-un cadru „organizat44 (cluburi, localuri unde se practică acest gen de spectacol i.pe viuM sau prin videocasete, filme etc.). El se asociaíá frecvent cu sado- masochismul, homosexualitatea. .Se pare că un rol favorizant în apariţia voierismulűr iJLau greşelile educaţionale determinate de noncon-formismul părinţilor care apar dezbrăcaţi în faţa copiilor, precum şi practicarea nudismului pe plajă, care excită imaginaţia copilului şi a adolescentului. Curentul psihanalitic consideră că voierismul este strîns legat de exhibiţionism : în perioada cînd este interesat de propriul său corp, copilul se află într-un stadiu de auto-erotism, implicînd atît plăcerea de a privi, cît şi plăcerea de a fi privit. Ulterior, el îşi îndreaptă atenţia spre un obiect exterior, care va fi însă abandonat, copilul reîntorcindu-se ia propriul corp cu dorinţa de a fi privit, fapt care îi provoacă plăcere. 202. VOINŢĂ • Funcţie psihică legată de actualizarea şi realizarea intenţiilor, prin organizarea operaţională a acţiunilor şi structurare decizională. Ea presupune inteligenţă şi responsabilitate, implicînd în mod clasic conceperea unui proiect, aprecierea celei mai bune acţiuni (deliberare), decizii şi executarea acţiunii pînă la sfîrşitul actului. Etapele desfăşurării actului voluntar sînt : o lupta motivelor potenţiale sau active, în scopul orientării efortului volitiv spre o anumită direcţie ; • adoptarea hotărîrii, care;'coristă.,tn.sancţionarea scopului pregătirii căilor pentru .....realizarea lui ; ...... ,;r • executarea unor acţiuni care implică mobilizarea unui efort voliţional. Astfel, strîns legată de sistemul motivaţional, voinţa este „forţa ordonatoare cea mai înaltă pe care natura a produs-o pînă acum*4 (MAUDSLEY). R1BOT, primul .care s-a ocupat de tulburările voinţei, consideră că aceasta este „simpla stare de conştiinţă, care nu are prin ea însăşi nici o eficacitate pentru a produce o mişcare sau o oprire*1. Sensul şi direcţia voinţei, tensiunea efortului voliţional îşi găsesc suportul în substratul afectiv-cognitiv, devenind „latură reglatorîe” a conştiinţei (PREDESCU). Clasicii presupuneau că voinţa ar avea o latura inhibitorie, frenatorie, modelată sociocultural, şi o latură activă, dinamizatoare, avînd aceeaşi modelare. în realitate, este vorba de o participare în proporţii variabile, în funcţie de situaţii, a ambelor laturi, în susţinerea efortului voliţional. Concepţiile care stabilesc o ierarhizare a funcţiilor psihice (JACKSON) 746/VOI Voinţa— concept/tulburări? Voisin F.A. ; Voi sin A.F. consideră că cele de rang superior, care le controlează şi le subordonează pe celelalte sînt cele mai „voluntare". Caracterologia descrie un tip voluntar, cu o „capacitate de decizie fermă", depăşind obstacole (PIÉRON). Acest punct de vedere nu sesizează aspectul de conduită raţională al voinţei şi implicaţiile sale etico-morale („ascensiunea morală conducînd la libertate" — SUTTER), tipul voluntar pre-zentînd caracteristicile unei dominaţii instaurate pentru. beneficiul propriu, în defavoarea iniţiativelor şi a independenţei pelorlalţi. Pentru psihanalişti, este expresia unei perso-nalităţi echilibrate.........._ ^_____ „Maladiile voinţei" au fost studiate pentru prima dată de. RIBOT, care a insistat asupra abuliilor şi tulburărilor de voinţa care însoţesc ideile obsesive şi impulsiunile. în funcţie de suportul voliţional, care poate fi precis conturat, pierdut sau destructurat, tulburările voinţei au fost clasificate în : „hiperbulii, hipo-bulit, abulii, impulsiuni şi par abulii. Aceste tulburări sînt frecvent observate în psihopatologie» dar şi în situaţii nepatologice, adeseori conduite umane considerate voluntare relevînd în fond capacitatea individului de a cunoaşte realitatea, de anticipaţie şi de asumare a unor responsabilităţi. 203. VOINŢĂ — tulburări • în mod clasic, se distinge între o voinţă inhibitorie, negativă, frenatorie, şi o voinţă activă, pozitivă, dinamizatoare ; de fapt, orice act de voinţă presupune participarea ambelor componente în proporţii variabile, într-un raport întotdeauna semnificativ. Astfel, tulburările de voinţă pot fi clasificate („Vademecum în psihiatrie") în : • Tulburări cu suport motivaţionai precis l — hiperbulia : cu suport motivaţional delirant ; electivă ; din stările obsesivo-fobice. • Tulburări prin pierderea suportului voS-ţional : ■ T- hipobuha : cu caracter global,*;, cu caracter electiv ; — abulia; — impulsivitatea. • Tulburări secundare _destructurării suportului moti vaţio nai : — parabulia. ! 204. VOISIN Fşlix-Auguste (1794-1872) • Psihiatru francez. A studiat medicina la Paris (1812-1819)şi a devenit;eleval lui ESQUIROL. împreună cu FALRET, după o vizită la Gheel în Olanda, a întemeiat o casă de sănătate 3 Felix Voisin (1823) şi, zece ani mai tîrziu, un serviciu pentru epileptici şi deficienţi mintal. Din 1840 a funcţionat timp de un şfert de secol la Bicétre, de unde s-a şi pensionat. A fost unul dintre primii alienişti preocupaţi de problema idioţiei şi de recuperarea acestor subiecţi prin educaţie specială. Adept al cureintului frenologic, a fost interesat de reflectarea „localizărilor cerebrale" asupra vieţii morale a individului. Publicînd o serie de volume pe această temă, a cerut, în două rapoarte către Academie, pedeapsa cu moartea pe considerente „biologice". 205. VOISIN Auguste Félix (1829-1898) • Psihiatru francez. Elev al lui DELASIEAÜVE şi MOREAU de TOURS, i-a succedat unchiului său, VOISIN Félix, în 1865, la Bicéire, iar doi ani mai tîrziu — tui FALRET la Salpétriére. A experimentat o serie de substanţe în trata- Voisin J,; Volaxin ÍM) ; Voltaira F.M.A. V01/74? 209, VOLTAIRE FranţoisrMane-Aroue: (1694—1778) © Scriitor şi gínditor luminist francez ; a întruchipat spiritul „luminiJor" prins i Auguste Voi sin mentül afecţiunilor psihice (hormoni în epilepsie* morfina în psihoze) şi ulterior a devenit un adept înfocat al hipnozei $i hipnotismului. Opera sa este puţin importantă, fiind consacrată îndeosebi metodei de tratament prin hipnoză. 206. VOiSIN jfules (1844-^1920) ♦ Ultimul descendent cu preocupări psihiatrice al familiei VOISIN (nepot al lui Auguste). A studiat medicina la Paris. A fost medic la Bicétre, în 1879; i-a urmat, în 1886, lui LEGRAND du SAULLE la Salpétriére, asigurînd şi funcţia de medic adjunct la Infirmeria Specială a Prefecturii Poliţiei din Paris. Preşedinte ai Societăţii franceze de hipnoză, a prezidat, în 1900, al doilea Congres de Hipnotism ţinut la Paris. Principalele sale preocupări s-au adresat atît hipnozei cit şi epilepsiei şi reeducării handicapaţilor psihici. 207. VOLAXIN(M> SUA - DCI Feniltolox-amina • Tranchilizant, derivat difenilmetan de tipN, N-dimetiI-2-(a-fenii-0-toliloxi)etilami-nă, cu acţiune marcat antihistaminică, pe lîngă cea tranchilizantă. ^ 208. VOL!TAL(M\ Anglia - DCI Pemo\inâ[• Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip 2-ami no-ffc-fe n i l-2-oxazol i n-4-o nă, fără efe ctej simpaticomimetice, cu indicaţiile generale ale psihostimulentelor. Nu se administrează în afecţiuni cu componentă depresivă'—» PSIHO-STIMULENTE. Voltaire raţionalismul şi irel:gio2itatea sa, prin negarea fanatismului şi a prejudecăţilor, a privilegiilor, a intoleranţei şi abuzurilor. A abordat genurile tradiţionale ale clasicismului : tragedia (,;ZaTra“, „Mahomed"), epopeea (,,HenriadaM), poemul („Poemul despre dezastrul de ia Lisabona"), povestiri şi romane satirico-filozofice („Zadig", „Micromegas", „Naivul", „Candide"), pamflete ; este autorul unor scrieri filozofice, al unui dicţionar filozofic, precum şi al unor opere istorice („Istoria lui Carol al Xll-lea“, „Secolul Iui Ludovic al XlV-lea"). în operele sale a criticat providenţialismul, opunîndu-i o „filozofie a istoriei" bazată pe ideea dezvoltării progresive a societăţii. A satirizat „finalismuP iui LEIBNIZ şi optimismul său recritic, iar sub influenţa lui LOCKE a criticat de pe poziţii senzualiste, dualismul cartezian şi teoria idéilor înnăscute, recomandînd cercetarea naturii cu metode experimentale. 210. VOLUNTAR (cf. lat. voluntarius : vezi voluntas „voinţă") • în sens larg — calitatea oricărui comportament orientat şi controlat conştient, care implică elaborare mintală 7 AB/V OL Voluntar; Voluntarism; Voluptate ; Vomitofobie (F) ; Vorbire anticipativă şi efort voluntar, opunîndu-se reflexelor stereotipe, auto maţi sme lor sau comportamentelor izvorîte dintr-o constrîngere. în sens strict — orice act sau atitudine care exprimă voinţă, capacitate fermă de decizie şi control^ puternic ale Eului în depăşirea obstacolelor. în particular, MALAPERT descrie un tip voluntar/ caracterizat prin control inhibitor sau „voinţă crescîndă", prin autoritate şi tendinţă de a se impune în orice circumstanţă. Poate fi o trăsătură caracterială pozitivă, atunci cînd este circumscrisă unei personalităţi echilibrate, armonioase, a cáréi voinţă este orientată spre scopuri socialmente utile. Poate căpăta semnificaţie psihopatologică cînd voinţa este pusă în slujba unor scopuri meschine sau dăunătoare pentru ceilalţi, urmărite cu tenacitate pînă la ultimele consecinţe, aşa cum se întîmplă la personalităţile dizarmonice paranoiace şi, uneori, narcisfstice. 211. VOLUNTARISM (cf. lat. voluntarius : vezi lat. voluntas) • Teorie psihologică şi doctrină filozofică ce absolutizează voinţa, consi-derînd-o superioară faţă de însuşirile intelectuale şi de realitatea obiectivă. în filozofie (concepţia lui SCHOPENHAUER, NIETZSCHE) voluntarismul afirmă existenţa unei voinţe cosmice la baza universului* Sub aspect psihologic, voluntarismul reprezintă o deviere subiectivă, constînd în aceea ca activitatea se reduce ía voinţă; procesele intelectuale sînt considerate ca subordonate voinţei. Procesele cognitive şi voliţionale sînt legate între ele, ca procese mintale într-o mişcare dialectică, dar afirmaţia că voinţa subordonează cunoaşterea este o afirmaţie eronată. 212. VOLUPTATE (cf. lat. voluptos „plăcere*) • Termen care cunoaşte cel puţin două accepţiuni : • în sens larg, exprimă sentimentul de În-cîntare şi desfătare sufletească, de plăcere a simţurilor, resimţit în faţa unei opere de; artă sau în cursul desăvîrşirii unui act creator de valori spirituale sau materiale (sentiment determinat de satisfacerea unei nevoi spirituale profunde). • în sens restrîns, se referă la senzaţia intensă de plăcere înregistrată în urma stimulării mecanice a regiunilor genitale, în cursul unui contact sexual normal sau patologic. 213. VOMISMENT CEREBRAL8 semn (df. fr. vomissemant) • Sernn întîlnit frecvent în hipertensiunea intracraniană datorată unor procese expansive locali^te în fosa posterioară; este produs de acţiunea Hipertensiunii intra-craniene asupra centrilor bulbad sau în condiţii care determină un proces de iritaţie labirintică. Vărsăturile de origine centrală survin, de regulă, fără a fi precedate de senzaţia de greaţă ; sînt mai frecvente dimineaţa, la schimbări de poziţie, după eforturi mici. Ele pot însoţi crizele de cefalee, ihstaiîhdu-se în mod repetat, accesual şi pot fi însoţite de sughiţ de origine centrală. * 214. VOM IT O FO BIE(F) (cf. lat. vomita re „a vărsa“ ; gr. phobos „frică") sîiV EMETO-FOB!E(F>. 215. VQNTIL SUA - DC! ClorterrWktâ • Psihostimulent derivat feniletilaminat de tip 0-clor-a,a-dimeti Ifenetiiamină, cu efecte simptom ; V—Serp (M) VOR/749 • are caracter situaţional, depinzînd de parametrii exteriori ai situaţiei de comunicare în care se plasează subiectul vorbitor.; • se ancorează în acelaşi timp în starea actuală a persoanei, în registrul de trebuinţe, interese, emoţii reactualizate ; • se modelează în funcţie de interlocutor, în funcţie de aşteptarea interlocutorului, de interesele* sale: . ^^ , Calităţile expresivităţii şi plasticităţii verbale (intonaţie, timbru, organizare, construcţie etc.) există şi se desfăşoară în tuncţie de experienţele subiective anterioare ale vorbirii (modele interiorizate, dezvoltate, modificate pe linia existenţei, sub aspect informativ şi formativ, avînd ca rezultat un stil), în funcţie de experienţe care se activează periodic, în diferite împrejurări, unele fiind asemănătoare (de exemplu, situaţiile profesionale), toate fiind însă nonidentice. Stilul de vorbire este în mare măsură stilul persoanei (vorbirea ca for.mă a conduitei orale). După P. JANET, dezvoltarea limbajului presupune, pe de o parte, dezvoltarea actelor intelectuale elementare, pe de altă parte (simultan), evoluţia conduitelor sociale ; pentru JANET, există două conduite principale : comanda şi supunerea. El consideră că majoritatea expresiilor verbale conţin cele două forme de acţiune. Socialul a imprimat comenzii forma vocală, „auzul a devenit simţul social prin excelenţă şi comenzile s-au adresat mai ales auzului, ceea ce a determinat caracterul vocal al limbajului" (Stela TEODORESCU, 1972). JANET distinge între ţipăt şi formula verbala, sus-ţinînd că ţipetele devin formulă verbală cînd capătă dimensiune socială în cazul (fenomenul) psihologic al comenzii. în psihopatologie, însuşirile vorbirii prezintă un registru larg de particularităţi, de la cele specifice personalităţilor accentuate (la graniţa cu patologicul), pînă la destructurările de limbaj din psihozele schizofrenice. De exemplu, activitatea verbală a istericului este marcată de lauda de sine, de autoaprecieri pozitive sau devine un discurs fantezist, pînă la o pseudologié fantastica ; intonaţia este accentuată, tonalitatea are o amprentă patetică ; la depresivi, vorbirea este lentă, cu ritmul d/minuat, cu timbru scăzut. Expresivitatea şi plast e tatea vorb:rii sînt mod ficate în funcţie de intensitatea simptomatologiei psihopatologice şi a maladiei în ansamblul d»i, precum şi de trăsăturile personalităţii premorbide. 218. VORBIRE ALEGORICĂ NEISSER8 simptom. 219 VORONCOV1 s) sindrom • Formă de epilep ie infantilă (a perioadei cuprinsă între 2—4 ani), caracterizată prin accese mi grenoase , fară semne neurologice sau tulburări psihice dé: tip organic. Electroencefalograma evidenţiază, descărcări hipersincrone generalizate. Evoluţia este favorabilă, pubertatea „ştergînd" simptomatologia. 220. VOVATINE(M) Franţa - DCI Cajpto-diamâ • Tranchilizant, derivat di fe nil metanie de tip 2-/p-(butiltio)-a-fenilbenziltió/“N, N-dimetiletilamină, cu valenţe anxiolitice şi sedative comparabile cu ale produsului românesc HIDROXlZlN(M). Are o bună toleranţă, ceea ce-i conferă o largă utilitate. 221. VRONO3 simptom • Semn iniţial al schizofreniei prepubertare, caracterizat prin atracţia unilaterală pe care copilul o are pentru lectură, cititul devenind unica sa ocupaţie, atît la şcoală, cît şi acasă ; încercările de a-l sustrage de la această activitate sau de a discuta pe marginea celor, citite sînt privite cu ostilitate şi ură. Această „beţie a lecturii" este însă neproductivă şi unilaterală, devenind repede semnul unei lumi închise. Sindromul a fost descris de VRONO, în 1971. Foarte recentele descrieri ale „bolii calculatoarelor" — copii care îşi petrec 12—16 ore pe zi în faţa „home computer “-ului — se pot asimila acestui simptom. 222. V-SERf*M> SUA - DCI Reserpinv• Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3, 4, 5-acid trimetoxibenzoie esterificat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinsonism, copiilor sub trei ani. 223. VULNERABILITATE (cf. lat. vulnerabil is : vezi vulnus „rană") • însuşirea de a fi vulnerabil, adică de a fi uşor de rănit, atacabil. Vulnerabilitatea se referă la punctul slab al unei persoane, la acea parte a sa caracterizată printr-o sensibilitate crescută. Persoanele cu trăsături nevrotice sau cele suferind de o 15u/VUL Vulnerabilitate ; Vvedenschi N. simptomatologie nevrotică prezintă o< reactivitate crescută în relaţiile cu ceilalţi, avînd de fapt o sensibilitate crescută la manifestările celorlalţi. Nevroticul este vulnerabil în raporturile sale cu realitatea, sensibilitatea lui fiind uşor de rănit, în măsura m care ei nu reuşeşte să se pună în acord cu principiul realităţii (vulnerabilitatea nevroticului rezidă in calitatea Eului său). irrferiofitâtea reală sau imaginară este de natura să accentueze vulnerabilitatea persoanei respective ; nevroticul are un disconfort permanent în relaţiile cu lumea, simţin-du-se, în mod nejustificat, atacat sau rănit, datorită faptului că percepe deformat atitu- dinile şi reacţiile celorlalţi faţă de persoana sa ; susceptibilitatea crescută a nevroticului este un semn al vulnerabili taţii acestuia. în general, o persoană vulnerabilă este o persoană imatură emoţional ; aparent, ea poate manifesta o toleranţă relativ crescută la frustrare şi o atitudine comprehensivă faţă de ceilalţi. 224. VVEDENSCHI Nlcajai (1852—1922) © Fiziolog rus, care a subliniat 'legăturile;, dintre psihiatrie şi fiziologia sistemului nervos. Este creatorul teoriei paraliziei, care a avut o deosebită influenţă asupra neurofiziplogiei. Este, de asemenea, creatorul termenului de „labilitate". ww ww ww ww ww ww ww ww ww w ww w w w w w w w w ww ww ww ww ww ww ww ww ww 1. WAARDENBURG(S) sindrom • Sindrom al cărui tablou clinic asociază frecvent debilitatea mintală cu surditatea, hipertelorism şi heterocromie iriană. în etiopatogenia sa este incriminat un defect genetic autosomal cu mod de transmitere dominant. 2. WAGNER von JAUREGG Július (1857— 1940) • Psihiatru austriac. Şi-a făcut studiile medicale la Viena (1874—1880), şi l-a cunoscut pe FREUD în laboratorul de patologie experimentală a lui STRIGKER. Atras de psihiatrie, şi-a canalizat eforturile asupra a trei arii de * julius Wagner von Jauregg preocupări : reforma legislaţiei austriece privind regimul bolnavilor psihici, terapia cu iod în unele forme de cretinism şi malarioterapia de care şi-a legat numele (1917) şi care i-a anus premiul Nobel (1927) ; a conferit psihiatriei singura metodă de tratament a paraliziei generale progresive, pînă la descoperirea penicilinterapiei. WAGNER von JAUREGG8 simptom • Simptom care ar consta în reuşita .comunicării cu bolnavul aflat în stare de stupoare catatonică, în cazul compresiunii globilor oculari. Simptomul este extrem de variabil şi impune riscurile oricărei compresiuni oculare (sincopă, dezlipire de retina), ca şi reacţii imprevizibile din partea pacientului. A fost descris de părintele malarioterapiei, WAGNER von JAUREGG. 4. WAGNERISM (de la WAGNER von JAUREGG) • Denumire puţin folosită la ora actuală pentru impaludarea terapeutică. Ca metodă, termenul nu mai prezintă 'iecît interes istoric. 5. WALKER-DANDY(S) sîndrota • Aţrezie prenatală a formanenului ventriculului IV# care determină dilatarea de tip chistic a acestuia şi o dilatare moderată á celorlalţi ven-triculi. Tratamentul acestei hidrocefalii este numai chirurgical. Sindromul a fost descris de WALKER şi DANDY în anul 1919. 6. „WALK IN“ — tip de clinică (engl.) • Tip de instituţie de asistenţă psihiatrică, dezvoltat in ultimele trei decenii. Prima clinică „W.l.M a fost iniţiată la spitalul Maudsley („Departamentul de accidente psihiatrice**, 1953) din Londra, sistemul cunoscînd o extindere deosebită în deceniul şapte în SUA (cel mai cunoscut fiind Centrul Benjamin Rush). Destinate terapiei crizei şi bazîndu-se pe teoria adaptării (coping theory), cli nici ie „W.l.“ urmăresc să acorde asistenţă permanentă de prim contact într-o terapie scurtă (cel mult şase întrevederi cu pacientul aflat în moment de maximă nevoie de ajutor, dar şi de disponibilitate de a-l primi). Pacienţii 752/WAL Wallenberg (S) ; Wollon H. ; Waltér Buel(S) în general tineri, care au reală nevoie de ajutor psihiatric (MINDHAM), se prezintă pentru o patologie nevrotică sau pentru tulburări ale personalităţii în 66% din cazuri, pentru o patologie psihotică în 20% din cazurr; înalte cazuri, fără a fi bolnavi, subiecţii nu pot face faţă unei situaţii stresante ocazionale. Contactul cu terapeutul se axează, de la început pe rezolvarea crizei într-un interval minim de timp. De altfel, fiecare întrevedere este realizată de aşa natură încît să poată fi ultima (25% din pacienţi nu mai revin la o a doua întrevedere). KELNER şi SHEFFIELD afirmă că există o reducere evidentă şi cuantificabilă a simptomatologiei după vizita la clinică şi înaintea oricărui alt tratament. Pacientul este ajutat de terapeut să-şi conştientizeze problematica şi să-şi descopere resursele adap-tative pentru depăşirea momentului crizei. Terapeutul trece de pe poziţia iniţială de consilier pe una pasivă, moderată, lăsînd ca prin iniţiativa re dobîndită, pacientul să-şi recapete încrederea în sine. Clinicile „W.l.44 economisesc timp şi mijloace materiale devenind eficiente, prin evitarea spitalizării. Folosirea psihoterapiei la momentul oportun, Chiar daca este scurta şi simptomatică („bandaj psihic"), diminuează eforturile ulterioare . 7. WALKO-NESIN(M) SUA — DOI Mefene-sin • Tranchilizant, derivat de glicerol de tip OH 0'CH2-CH-CH2-0H. 3-(0-metilfenoxi)-1,2-propandiol, cu acţiune miorelaxantă şi sedativ-anxiolitică. 8. W A LLÉNBERG(s) sindrom - sin. RE- TROOLIVAR(s> sindrom ; SINDROM LATERAL AL BULBULUI « Sindrom determinat de ramolismentul părţii laterale a bulbului ; se caracterizează prin : hemipareză încrucişată tranzitorie, hemianestezie directă pentru faţă şi încrucişată pentru membre, hemisindrom cerebelos homolateral, hipotonie, dismetrie, asinergie, paralizia laringo-faringiană ; este întîlnit în fazele terminale ale demenţelor. 9. WALLON Henri (1879-1963) • Personalitate a psihologiei şi pedagogiei contemporane franceze, licenţiat în filozofie (1902) şi doctor în medicină (cu teza „Delirul de persecuţie**, 1909) ; şi-a început activitatea d©^ ,cercetare, la Bicétre şi Salpétriére, unde a. strîns materialul necesar întocmirii teZei de doctprat m pedopsihiatrie, cu tema „Copilul; turbulent4* (1925). Paralel cu activitatea didactică desfăşurată. Ia Sprbona şi College de France (1937—1941), WALLON a organizat în Laboratorul de psihologie înfiinţat în 1921 într-o şcoală din Boulogne-sur-Seine (ulterior, ataşată pe lîngă École de hautes-études de la Sorbona), consultaţii medico-psihologice, pornind de la, ideea că dezvoltarea psihică a copilului, punctata de „crize44 (care antrenează de fiecare dat^ reorganizarea „originală44 a structurilor lui, psihologice), este influenţaţi, atît de maturizarea biologică, cît şi de mediul social. Ca psiholog, s-a preocupat de problem^ educaţiei, apropiind-o, prin metoda genetică, de cercetarea vieţii psihice, de psihologi^, copilului şi de sociologie. Pentru pedagogie, lucrările cele mai preţioase de psihologie a. copilului sînt : „Originile caracterului 1^_ copil4* (1934), „Evoluţia psihologică a copilului4* (1941) şi („Originile gîndirii la copil4* (1945) în afara tezéi de doctorat şi a lucrării de refe^ ri nţă „De la act la gîndire*4 (1942). Ideile lui WALLON cu privire la educaţie s-au materializat în proiectul sau planul de reformă aMnvăţămîntului, cunoscut sub numele de proiectul „Langevîn-Wallon44, care stă la baza sistemului de învăţămînt francez actual şi care era apreciat ca „reforma cea mai îm drăzneaţă şi mai echilibrată*4 _din„ cîte s-au produs vreodată în Franţa (Roger GAL). # WALLON a criticat dar nu a respins metoda testelor (pe care uneori a recomandat-o), şi-a însuşit teoria pavloviană cu privire la reflexele condiţionate şi la cele două sisteme de semnalizare şi a înclinat, în dilema „individ sau societate ?“, de partea lui DURKHEIM, fără însă să se idenţifiice cu această poziţie. Dintre lucrările mai importante pot fi menţionate : „Manifestările în crizele emoţionale44 (1920) ; „Ne în de m î na rea “ (1928) ; „Deosebirea dintre autismul patologic şi egocentrismul infantil** (1928) ; „Sindroamele de insuficienţă psihomotorie şi tipuri psihomoţorii** (1932); „Viaţa psihică** (1938) ; „Principiile psihologiei aplicate** (1938); „Marxism si psihologie4* (1947). 10. WALTER BUEL(S) sindrom • Manifestare a sindromului psihoorganic care combină tulburări cantitative de conştiinţă (dezo^ rientare), dificultăţi de înţelegere a comunicării, dismnezii de tipul hipomneziiior. Debutează brusc, fiind caracteristic unor atingeri infla-, matorii ale encefalulqi. A fpsţ descris în 1951,. Warazix{M) ; Word J. ; Wartenberg(S > ; Watson B. J. WAR/753 de către Wălter BUEL ; în aceiaşi an a descris şi triada; ce-i poartă, de asemenea, numele, triadă ce caracterizează sindromul psihoor-ganic : slăbirea memoriei, scăderea capacităţii de înţelegere, incapacitatea controlului emoţional. 11. WARAZIX(M) Japonia — DCI Hidroxizin m Tranchilizant, derivat difenilmetan de tip 2-/2-/4-(p-cÎor-a-fe ni 1 be nzi 1)-1 -pi pe razi nil / - eto- CH-M N-CH?-CH?-0-CHr0Hp-0H O ~ 0 xi/etanol, cu acţiune sedativă centrală, antl-histaminica şi anxiolitică. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de H1-DROXlZlN(M). 12. WARD James (1843-1924) • Psiholog american. A studiat la Cambridge, Berlin şi Gottenham, fiind elevul lui Rtjdolf LOTZE. Şi-a desfăşurat activitatea Ia Cambridge, unde a înfiinţat primul laborator de psihologie, în care a folosit metodele de explorare psiho-fizică ale lui FECHNER. A elaborat un sistem psihologic coerent, descriind o psi hologfe cognitivă, una conativă şi una a sentimentelor ; sistemul său a fost considerat tnsa dtftcH, unii autori atribuindu-i mai mult titlul de filozof* Concepţiile sale în domeniul psihologiei au fost expuse în Enciclopedia britanică (ediţia a 9-a, 1916) şi, ulterior, în „Principii de psihologie" (1918). 13. WARD-HOYLAND - fenomen • Aspect particular al reminiscenţei mnezice, constînd In ameliorarea sub raport cantitativ a rememorărilor, după o perioadă de timp în care nu au avut loc, nici implicit, nici explicit, reevocări. Fenomenul a fost remarcat din 1913 de P. BALLARD. Anterior cu un deceniu, HENDERSON şi BINET puseseră în evidenţă ameliorarea rememorărilor la o nouă prezentare a materialului mnezic. Mecanismul mnemo-fiziologic prin care se produce acest fenomen nu este de pin elucidat. 14. WARFAR1NIC FEŢAL(S) sindrom • Sindrom cafe grupează hi pop lazia cartilajului nazal cu obstrucţia căilor aeriene superioare, hipotonie musculară, crize de pierdere a cunoştinţei, atrofie optică, deficit mintal. Particularitatea sindromului este constanţa tulburării de mineralizare a oaselor. Sindromul a fost descris, în 1966, ,dei Di SATA, la copiii provenind din mámé care aveau valvule mitrale artificiale şi din acest motiv erau obligate la tratament îndelungat cu anti coagula nte (warfari na). Patogeneza rămîne necunoscuţa. Deficitul mintal nu se atenuează pe parcurs. 15* WARTElNBERG(s) sindrom • Sindrbm considerat mult timp ca fiind de natură neurologică, ale cărui caracteristici sînt reprezentate prin dureri şi parestezii ale membrelor superioare la deşteptarea matinală din somn, atribuite unei poziţii incomode în timpul somnului (R. WARTENBERG, 1932). Sindromul a fost repus în discuţia psihiatriei : J . J. LOPEZ IBOR (1973) a arătat că în marea majoritate a cazurilor este vorba despre un echivalent depresiv care se ameliorează net la administrarea de anti depresive. Pînă la această observaţie, tratamentele neurologice şi cele chirurgicale au fost lipsite de orice efect. 16. WATSON B. John (1879-1958) • Psiholog american de factură experimenta-listă (pe linia descrisă de WUNDT) ; dupâ absolvirea cursurilor universitare a fost numit asistent de psihologie experimentală la Universitatea din Chicago, apoi titular al catedrei de psihologie a Universităţii din Balti more (1908). Paralel cu activitatea didactică, a desfăşurat o vasta activitate ştiinţifică, teoretică şi aplicativă, soldată cu o nouă doctrina psihologică — behaviorismul, opusă introspecţio-nismului din epocă* Psihologia comportamentului elaborată de WATSON, care din 1913 (anul apariţiei lucrării „Psihologia din punct de vedere behaviorist") începe să ocupe un loc dominant în psihologia experimentală americană, ia în consideraţie numai datele observabile, respectiv reacţiile şi co m po rta mén te le (motorii, verbale sau glandulare ale animalului şi omului), făcînd abstracţie de verigile intermediare fiziologice sau psihologice (chiar în varianta „black box*). Singurul demers licit al unei psihologii ştiinţifice — după WATSON — trebuie să fie stabilirea relaţiilor funcţionale, prin observarea covarîaţiilor dintre un stimul (S) şi un răspuns (R), de unde formula: R= f(S), care rezumă această psihologie frecvent numită S—R. Discipolii lui WATSON (F. Ch. TOLMAN, G. H. MEAD, HULL ş.a.) au dezvoltat şi extins behaviorismul Ia interpretarea unor fenomene psihosociale. Concepţia watsoniană a servit ca sursă teoretică diferitelor terapii psiho-comportáméntale, prima iniţiativă de acest fel aparţinînd Iui J. WOLPE, în 1958. Dintre lucrările mai importante ale lui J. B. WATSON 48 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 754/WAU WaucotohlM>' ; Weber £. H. ; Wechsler lT> scala pot fi amîntiţe : „Comportamentul introducere îri psi ho logia comparaţi vă “ (1914), „ Psi ho-logia din punct de vedere behaviorist** (1919). 17. WAUCOTON(M> Grecia — DCI Rropra-nolol • Psihotrop betablocant, derivat pro-panolic de tip 1-(isopropilamino)-3-(1-naftiU pxQ-2-pro^apJ# CM acţiune anxioliţlcL, valenţe psi hosti mu lente şi adrenoliţice. Nu duce la dependenţă ; nu se asociază cu IMAO —► BETABLOCANTE. 18. W.D.D.(M) SUA - DCI Imipramina • Antidepresiv timoleptic, derivat dibenz-azepinic de tip 5-/3-(dimétilamino)propií/-10, 11-dihidro-5H-dibenz/b, f/azepină, sindrom^*STURGE-WEBER-KRABBE boală. 22. WEBER-FECHNER - lege • Lege care stabileşte relaţia dintre senzaţie şi excitaţie i senzaţia creşte cu logaritmul excitaţiei. 23. WECHSLER David (1896-1981) • Psiholog american de origine română, născut la Bucureşti în anul 1896. După absolvirea cursurilor universitare la New York şi o specializare de doi ani rin Franţa (1920—1922) unde a avut ocazia să lucreze cu H. PIÉRON şi L. LAPI-QUE, şi-a dat doctoratul în filozofie (1925) şi a fost numit psiholog şef al spitalului de psihiatrie Bellevue. A fost solicitat să predea psihologia clinică la Universitatea din New York. A elaborat primul test de inteligenţă pentru adulţi, cu utilitate în clinica psihiatrică* cunoscut sub numele de scala Wechsler-Bellevue (1939) s- u W . A, I .S . (de n umi re atr i hui tă d u pă revizia din 1955). Popularitatea de care s-a . bucurat ampla sa lucrare „Măsurarea Inteligenţei adultului** (1939) şi metoda psihometrică pe care a propus-o în această lucrare l-au stimulat să definitiveze un test similar pentru copii şi preşcolari. Scala de inteligenţă pentru copii W.I.S.C. (Wechsler Ifttelligence Scale for Children) datează din 1949 şi cuprinde 12 teste, structurate pe doua grupe : şase teste verbale şi şase nonverbale (de performanţa) ; este cel mai larg utilizat instrument psihologic în clinica de pedopsihiatrie, după cum W.A.I.S. este folosit pentru diagnoza analitică a inteligenţei şi a deterioraţiei patologice la adulţi (-* WECHSLER(T) - scală). 24. WECHSLER(T) scală • Baterie de probe (teste) verbale şi nonverbale, creată de D. WECHSLER, în anul 1939, pentru a măsura nivelul de inteligenţă al unei persoane (coeficientul de inteligenţă sau Ql). în 1955, autorul a publicat o versiune a scalei, cu îmbunătăţiri privind conţinutul probelor şi consemnele date, etalonată pe cele 1 700 de persoane, între 16 şi 60 de ani. în 1949 autorul a elaborat şi o scală pentru copii între 5 şi 15 ani . Ambele scale Wechsler folosesc cotarea pe puncte. „Weckanalyse" ; „Weckblitz" ; We//-Ad/e ; Werss^ WEA/75& Notele brute obţinute la subtestele scalei se transformă în note standard conform tabelelor date de WECHSLER. Scala cuprinde şi o formulă pentru calculul dete r io rări i mintale. Bateria pentru adulţi cuprinde două scale : scala verbală, cu subtestele : informare generală, comprehensiune generală, raţionament aritmetic, similitudini, memorie, cifre (în sens dîr'ect şi în sens invers) şi vocabular ; scala nonverbală sau de performanţă,1 cu subtestele : cod, completare dé imagini, cuburile Kohs, aranjare de imagini, asamblare de obiecte. S-a constatat că există o corelaţie semnificativă între fiecare subtest. şi ansamblul scalei, fapt ce dovedeşte validitatea bateriei în relevarea factorului g. în general subtestele sînt aplicate în ordinea dată de autori ; se admit însă unele modificări în această ordine, în funcţie de tulburările psihice ale subiectului testat. 25. „WECKANALVSE" (conf. germ.) • Forma de tratament aparţinînd psi hote răpii lor cathartice, care consideră că valoarea terapeutică rezidă în reactualizarea/retrăirea amintirilor refulate, amintiri cu puternică încărcătură afectivă. Metodele cathartice au fost aplicate iniţial de BREUER şi FREUD, în cursul hipnozei ; ulterior, în löcul hipnozei au fost folosite drogurile psihotrope. S-a constatat că abreacţia excitatorie esté un element eficient al terapiei, independent de conţinutul descărcat de subiect. --------h^v— 26v «WECKBUTZ* (cf. gerrrr; wec^en „a trezi" ; Blitz *,fulger“) • „Fulger de trezire", constînd într-o iluminare bruscă şi scurtă, care cuprinde centrul cîmpului vizual, atunci cînd atenţia este stimulată brusc în faza de adormire superficială (sau hipnagogică). Fenomenul a fost descris de H. AHLENSTIEL (1949), far EBBECKE (1953) i-a remarcat apariţia şi în cazurile în care subiectul este cuprins brusc de spaimă. 27. „WEEK END“ - paralizie (engl.) • Afecţiune cunoscută iniţial sub numele de paralizie prin compresiune. Este determinata de compresiunea unui nerv între două planuri dure, în timpul somnului, fiind vorba, în cele mai frecvente cazuri, de compresiunea mecanică a radialului. Denumirea se datorează anglo-saxonflor care susţineau că afecţiunea ar apărea cu ocazia excursiilor de agrement; pentru francezii secolului trecut, era cunoscut sub numele de „paralizia amanţilor". 28. WEICHBRODT — reacţie de laborator • Analiză prin care se realizează cercetarea calitativă a globulinelor în lichidul cefalora- hidian, fiind o reacţie de precipitare (sublimat-coroziv). Este pozitivă în meningite, lues nervos şi scleroză în plăci. 29. WEIGHTROL SUA - DCI Fertdime-trazină • Psihostimulent anorexigen de^ tip-(+)-3,4-dimetil-2-fenilmorfolin&. cu efecte simpaticomimetice reduse, indicat in astenie,. prese ni li tate, sevraj, toxicomanie, obezitate.-secundară curei neuroleptice, tulburări de dinamică sexuală ; este contraindicat în stările* de excitaţie psihomotorie, anxietate, corni--ţialitate şi în timpul sarcinii. 30. WEIL-ADJE(S) sindrom •. Pupilatonie unilaterală cu midriază, reflex lent sau absent^ la lumină, r.eflex lent şi prelungit la convergenţă, midriază încetinită la obscuritate, reacţie rapidă la substanţe midriatice sau miolitice, asociată cu hipotonie sau areflexie tendinoasă-a membrelor inferioare, fără legătură cu infecţia luetică. Din punct de vedere etiologic, acest sindrom pseudota betic (sau pseudo-Argyll-Robertson) este datorat unei anomalii constituţionale, unor infecţfi, unor boli metabolice sau apare după traumatisme craniene. A fost descris prima oară de W. ADIE, în 1931. 31.WEISS8 semn - sin. SCHUIiTZE8 semn ^2' CHVOSTEK" semn. 32. WEITBRECHT Hans jorg (1910-1975) •, Psihiatru german, elev şi colaborator al lui KRETSCHMER, sub conducerea căruia a predat psihiatria, din 1950, la Tubingen. Din 1956 l-a urmat pe GRUHLE la conducerea car tedrei din Bonn, oraş în care a fost ales rector al universităţii, între anii T969--197Ó. Psihiatru, cu o formaţie deosebit de complexă, a abordat teme atît teoretice privind sindromologia, nosologia psihosomatică (al cărui adversar activ a fost), cît şi practice, privind terapia, depresiilor. A publicat o serie de lucrări de largă circulaţie europeană : „Psihopatologia depresiilor ciclotime* (1947), „Tipologia psihozelor depresive" (1953), „Critica psihosomaticii" (1955), „Bâzele psihanalizei* (1963), „Diagnosticul diferenţial al bolilor psihice*** (1966). A fost preocupat;, de asemenea, de: gerontopsi hiatrie. 756/WEI Weizsacker V. ; Welíbairín 33. WEITZENH0FFER-HILGARD(T) scală — sín STAN FORD — scală • Scală introdusă în practică de cei doi autori în 1962, pentru determinarea gradului de profunzime a stării hipnotice. Factorii luaţi în considerare sînt: • amplitudinea mişcării de coborîre a mîinii la comanda hipnotică; • halucinaţiile sugerate ; • prezenţa viselor sugerate ; • regresia vîrstei ; • anosmia ; • apariţia halucinaţiilor negative (absenţa percepţiei vizuale a unor obiecte reale la sugestia hipnotică) ; • amnezia posthipnotică. Examinarea cu ajutorul acestei scale este destul de laborioasă şi implică dificultăţi. 34. WEIZSĂCKER Victor (1886-1957). • Psihiatru şi neurolog german, profesor al facultăţii din Berlin şi Heidelberg. A manifestat un interes deosebit pentru problemele antropologiei psihiatrice pe care le-a abordat din perspectiva psihanalizei şi existenţialismului. Dintre* lucrările sale pot fi citate : „Pato-geneza" (1961), „Schema corporală şi nevrozele" (1947), „Patologia" (1956). A publicat şi o ser;ie importantă de articole privind patologia psihosomatică. 35. WEIZSĂCKER1 s) sindrom — sin. METAMORFOPSIE • Tulburare de percepţie vizuală. în care - obiectele apát deformate; ca şi cum ar fi privite într-o oglindă concavă sau conve xă, torsionate, i n ve rsate, cu di mé n-siunile modificate grotesc, în plus sau în minus, asimetrice. Atunci cînd această tulburare vizează faciesul este acompaniată de automa-toză (mişcări forţate ale corpului), conducînd la o trăire penibilă, de st răni etate (mai ales cînd tulburarea este permanentă). Meta-morfopsia á fost atribuită de SCHILDER unor tulburări care apar la nivelul aferen-taţiilor labirintice şi vesti bulare. POTZL consideră că s-ar datora Unor erori de fuziune între imaginile vizuale drepte şi stîngi. Majoritatea autorilor sînt de părere că poate fi datorată unor leziuni occipitale, precum şi unor atingeri ale ariilor temporale şi parietale. 36. WELLBATRIN(M> SUA - DCI Arhfe-butamona • Antidepresiv timoleptic, cu o structură chimici particulară de tip (±)‘ 2-{tert-butilamino)-3*-clorpropiofenonăl cu performanţe : medii, dar toleranţă bună. 37. WELT sindrom • Tulburări caracteriale şi comportamentale cé evoluează pe fondul unei dispoziţii euforice lipsite de modulaţii cu scăderea capacităţii de apreciere critică şi autocritică. Sindromul a fost descris de WELT, în 1887. Sfera emoţională apare simplificată, iar sentimentele etice şi morale par dispărute. Se înregistrează atingeri frontale de diverse etiologii (tumori, abcese, hemoragii, boala Pick). După unii autori, noţiunea este similară celei de moria. 38. WELTMERISM (de la C. E. WŞLTMER, om de ştiinţă american contemporan) • Metodă psihoterapeutică bazată pe sugestie şi autosugestie, vizînd să realizeze o armonie perfectă între corp şi spirit, conform unor precepte ale filozofiei; clasice. Bazată pe un model teoretic care ţine prea puţin seama de realităţi psihofiziologice şi socioculturale, metoda nu a cunoscut decît o raspîndire foarte limitată. 39. WERDNIG-HOFFMANN(B> boală - sin. ATROFIE MUSCULARĂ FINALĂ TI PI; ATROFIE MUSCULARĂ INFANTILĂ PROGRESIVĂ; MIOATROFIE NEUROGENĂ A COPILULUI. • Afecţiune a neuronului motor periferic cu etiologie încă necunoscută. în 50% din cazuri ar;e caracter familial, modul de transmitere fiind recesiv-autosomal. Boala debutează intrauterin (mişcări fetale reduse sau absente) sau în primele 3—6 luni de la naştere şi se caracterizează prin hipotonie musculară progresivă (pînă la topirea maselor musculare scheletice), datorată degenerescente i ne u ro nu J u i motor perjieric. La naştere^ copilul este hipoton, flasc, fără reflexe ; muşchi» «nt ubţici şi greu de ^aJpat ^iParallziile muşchilor intercostali determina importante tulburări respiratorii. Evoluţia devine letală, datorită infecţiilor. respiratorii, in jurul vîn-stei de un an. Au fost descrise şi forme cu debut tardiv (la 1—2 ani de la naştere), cu evoluţie mai îndelungată (uneori pînă la pubertate). Examenul ele ct.ro miografîc evidenţiază potenţiale spontane de fasciculaţîe şî de fibrilaţie (rar), diminuate în mişcări pasive. Biochimic, scade nivelul creaţinkinazei serice. E3&mehul anatomopatologic relevă leziunea esenţială (atrofia). Diagnosticul diferenţial se face cu hipbto-niile secundare (dislipoidoze, boala Gierke icter nuclear), miotonia Oppenheim, diplegia atonă, miopatia congenitală, miastenia familială, boala Heine-Medin, polinevrite etc. Tratamentul este simptomatic (fiziokineto-tefapic' şi ortopedic). 40. WERNER(S) sindrom • Sindrom care grupează hipotrofia staturală, dispariţia ţesutului adipos subcutanat, extremităţi subţiri, miini şi picioare mici, nas acvilin, îngro- Wenicke K. ; Wertheimer M. ; Wescomep{M) ; West(S) simptom WEL/757 şare hipodermică cu subţierea dermului, osteoporoza ateroscleroză, hipoplazie musculara albire precoce şi calviţie prematură, cataracta, degenerări retiniene, pierdere prematură a dinţilor, hipogonadism, scleroză de tip Moenckeberg, cu sindrom psihoorganic cronic. Boala are transmitere auţoşomal-recesivă si o evoluţie rapidă, vîrsta mâxirriă de supravieţuire fiind 40—45 ani. A fost descris de O. WERNER (1904), care a prezentat în teZa sa de doctorat 125 de cazuri. 41. WERNICKE Karl (1846-1905) • Psihiatru german. A studiat medicina la Bratislava şi Vie na, unde a lucrat cu MEYNERT ; a devenit şeful catedrei de psihiatrie din Halle, Preocupările sale sînt legale de localizările cerebrale ale unor afecţiuni psihice, mai ales epilepsia şi alcoolismul. A descris, independent de Alphonse GAYET, „encefalopatia alcoolică". Adept al concepţiei organiciste, publică în 1894 o lucrare în trei volume, „Tratat de psihiatrie*®, care constituie principala sa contribuţie în acest domeniu. 42. WERNICKE - afazie AFAZIE. 43. WERNICKE — haiucinoza — sin. HALUCINOZA BĂUTURILOR ^ HALU-CINOZĂ ALCOOLICĂ. 44. WERNlCKE^sindrom • Pseudodemenţă sin. isterică, cu de-but reactiv brusc—> PSEUDO-DEMENŢĂ WERNICKE. 45. WERTHEIMER Max (1880-1943) • Psiholog american. Născut la Fraga, a studiat dreptul la universitatea di nr oraşul natal, apoi filozofia şi psihologia.' Sub influenţa lucrării luî Von EHRELFELS asupra calităţii formelor (1890) s-a transferai la Universitatea din Berlin (1902), unde a avut o serie de profesori celebri, printre care1 ‘Kari STUMPF. In 1904 s-a transferat la Universitatea din Würtzbur.g, unde şi-a susţinut şi doctoratul sub conduce rea lui Oswald KULPE, cu un subiect privind psihologia criminalilor'. Pînă în 1910 a ocupat diferite posturi în universităţi şi clinici din Viena, Würtzburg, Berlin şi Praga, elaborînd lucrări referitoare la metoda asociaţiei de cuvinte şi la afazie. Ulterior şi-a desfaşiirat activitatea la Institutul de Psihologie din Frankfurt unde, împreună cu W. KÖH-LER şi K. KOFF, a pus bazelé-şcolii gestaltiste de psihologie. în 1912 s-a publicat, sub semnătura celor trei autori, articolul prin ce ps al psihologiei gestaltiste. A lucrat un deceniu la Frankfurt, iar din 1922 pînă îh 1929, la Berlin. In 1933, deşi era conducătorul câtedrei de psihologie din Frankfurt a emigrat în Ceho-Slovacia, apoi în SUA, unde a predat la Institutul de cercetări sociale din New York, pînă Fa sfîrşitul vieţii. M. WERTHEIMER a arătat că, în percepţie, întregul este definit prin suma părţilor care se găsesc în relaţii complexe unele cu altele ; componentele sale sînt datorate locului, rolului şi funcţiei pe care le deţin în cadrul întregului din care fac parte. Schimbarea într-un sistem a unei părţi poate atrage o schimbare majoră atît a întregului, cît şi a majorităţii părţilor componente. Deşi nu a avut decît o activitate publicistică sporadică, lucrările sale au stîrnit. un viu interes, mai ales-în perioada 1930—1940, cînd a aplicat conceptul de Gestalt. în analiza naturii libertăţii democraţiei, adevărului etc. Lucrarea sa „Gîndirea productivă" a apărut postum. 46. WESCOMEP(M) Canada - DCI Meprobamat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2-propi 1-1,3-propandiol di- CH2.QQí.UH2 ■. h3c~c -CH2-CH2-CH3 CH2-00C-NH2 car ba mat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, antir convutsivantă şi uşor hipnotică. Indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fără efecte secundare evidente şi contra-? indicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea "un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT(M). 47. WEST(S) simptom — sin. PARALIZIE MATINALĂ • Manifestare clinică specifică sugarului cu poliomielită acută antericara (boala Heifre-Medin), care constă în pareză flasca matinală ; la trezirea acestuia dimineaţa (de obicei, între a doua si a patra zi de la debutul prodrömal), se observă paralizia flască a extremităţilor, fără sindrom dureros sau menin-geal prealabil. Paraliziile de tip neuronal periferic (prin leziunile pericarionale ale neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvei) sînt însoţite de areflexie osteotendi-noasă. Lipsesc semnul Babinski şi tulburările de sensibilitate obiectivă. Simptomul a fost descris de |. W. WEST. 7 58/WE3 West(S) sindrom (Boala spasmelor în flexie; Petit Mal propulsiv) 48. WEST(S) sindrom - sin. BLJTZ-KRAMPF ; BLIT-ZNIGK , BUTZNICK UND SALAAM-KRAMPF ; BOALA SPASMELOR ÎN FLEXIE ; CRIZE ÉCLAIRE (CRIZE FULGER) ; CRIZE PROPULSIVE ; CRIZE SURSAUT (DE TRESĂRIRE); ENCEFALOPATIE HIP5ARITMICĂ ; ENCEFALOPATIE MIOCLONICĂ INFANTILĂ ; EPILEPSIE SIMETROTONICĂ A SUGARULUI, ELIPLES1E SPASMODICĂ IN-, FÂÎslflLĂ CU HIPSARITMiE (ESiH) ; GiBBS(B) boala; HIPSARITMIE: MASSIVÉ MYOCLO-NIC JERKS; N1CKKRAMPFE (SPASME DE Aplecare a capului) ; petit mal PROPULSIVE ; SPASM INFANTIL ; SPASME INFANTILE RAPIDE DE „AFIRMARE“ ; SPASM MALIGN AL COPIILOR MICI; TICURI DE REVERENŢĂ (MARCHAND) ; TICURI DE TIP SALAAM ; TICUL SALAAM-CLARKE e Formă particulară de epilepsie, specifică sugarului şi copilului mic, caracterizată clinic prin triada simptomatică : spasme în flexieîntîrziere psihomotorie şi hipsaritmie. LAGET şi SALBREUX încadrează acest sindrom în grupul encefalopatiilor epileptice infantile progresive, alături de crizele aki-neto-mioclonice. Prima descriere a spasmelor în flexie aparţine medicului englez J. W. WEST (1841) ; în 1952, GASTAUT şi GIBBS le-au individualizat din punct de vedere electroclinic. Vîrsta debutului este situată între 3 — 8 luni, boala apărînd în plină sănătate sau pe fondul unei erţcefalopatiL preexistente. Etiologic, slnt incriminaţi factori prenatali (malformaţii cerebrale, ferulcetonurie, hi drocefalie, pre maturitate etc.), perinatali (anopsie, traumatisme obstetricele, travaliu prelungit etc.) şi post-natali (encefalite, meningite, sindrom hemi-convulsiv, hemiplegie, traumatisme craniene, hematom subdural, boli infecto-contagioase, toxicoză etc.). Patogenic, manifestările clinice şi electro-encefalografîce sînt expresia suferinţei difuze a structurilor cerebrale şi subcorticale, dar mai ales a substanţei reticulate din trunchiul cerebral (fie excitaţia locală a acesteia, fie eliberarea relativă a activităţii sale spontane). Din punct de vedere clinic, se caracterizează prin spasme musculare (mioclonii) şi deteriorare mintală, iar electroencefalografic, prin hipsaritmie. Spasmele musculare survin izolat sau în salve {5—20 spasme cu durata de 10— 20 secunde), fiind imprevizibile, bilaterale, sincrone, simetrice. Faptul că miocloniile predomină asupra fléxorilor determină caracterul de „spasm în flexie14 sau de „tic Salaam". Uneori, crizele convulsive afectează numai un singur grup muscular. Deteriorarea psihică este totdeauna prezentă* fiind însoţita de modificări de comportament (plîns, tipete negativism, instabilitate) şi semne neurologice (hipotonie generalizată, paralizie de nervi cranieni, mono- sau hemiplegie). Hipsaritmia sau disritmia lentă majoră se caracterizează prin aritmie electrică de mare amplitudine, constituită din succesiunea de Ufide lente ce survin anarhic în timp şi spaţiu, cu dispariţia completă a ritmului de bază. Alături de acest aspect electroencefalografic, considerat tipic, jn 1952 GASTAUT descrie următoarele tipuri de trasee atipice : hipsaritmie foarte lentă (5%) ; hipsaritmie foarte rapidă (9%) ; hipsaritmie asimetrică (19%); hipsaritmie asociată cu un focar.• iritaţi v (varietate de hipsaritmie asimetrică). Alături de forma primitivă sau idiopatică, manifestată prin debut precoce (3—6 luni), prezenţa constantă a perioadei'simptomatice, radiografie craniană şi pneumoenceíaiografié, normale, răspuns terapeutic mai bun la tratamentul hormonal şi prognostic psi homotör mai bun, a fost descrisă şi o formă secundară, care apare pe fondul unei encefalopatii preexistente, caracterizată prin asimetria spasmelor, aspect electroencefalografic în funcţie de emisferul lezat, debut mai tardiv, efect terapeutic nesigur şi prognostic variabil* dépendent de boala de fond. Examenele paraclinice relevă teste inflamatorii pozitive (hipergamaglobuHnemie atfa-2 şi gammaleucocitoză, VSH crescut), creşterea excreţiei urinare a 17-ceto- şi hidroxicor-ticoizilor şi a gonadostimulinelor hipofizare, atrofie difuză corticală, asociată sau nu cu ectazie ventriculară (porencefalie, agenezie Westphal fó.O.F. ; WestphaHB) ; Westphafi*> sernn WES/759 ; Wilson(B) boala W/L/761 indieni nord-americani (Cree, Ojibavoy, Sal-tean), caracterizată prin credinţa bolnavilor că pot fi transformaţi în „Wihtiko" (un monstru uriaş care se hrăneşte cu carne de om)* în perioade de inanrţie, bolnavul5 poate dezvolta un delir de metamorfozare şirpbâte aveâ compuîsiuni şi preferinţe manifeste pentru carnea umană. Credinţa în duhuri şi în posibilitatea de a suferi o astfel de transformare face ca pacientul să aibă fie tulburări digestive (inapetenţă, greaţă), fie o stare de agitaţie, generată de teama de transformare,. O serie de autori au sublimat raritatea acestei boii; după unele surse, mei un psihiatru sau antropoJőg nu ar fi Văiut vreodată un astfel de caz, fiind vorba doar de legende sau de relatări foarte îndepăxtate, din,-perioade le de extremă foamete, cînd canibalismul a fost doar ó condiţie de supravieţuire. Arman do FAVAZZA remarca (1981) dorinţa de a descrie tulburări exotice a‘ specialiştilor vest-europeni. 61. WILLIS Thomas (1622-1675) • Medic englez. Considerat printre titanii medicinei engleze, a abordat teme variate, legîndu-şi numele de o serie de observaţii remarcabile evidenţierea zahărului în urina diabeticilor, descrierea sistemului vascular de la baza creierului (poligonul WiUis), isteria masculină — idee lansată cu cîţiva ani ínatntéa fui SYDENHAM — şi, mai ales, descrierea delirului acut, a delirului de gelozie, a demenţelor; precoce, a demenţei epileptice, cît şi a maniei şi melancoliei (afirmînd, pentru prima oara, în 1669, posibilitatea trecerii unei forme în cealaltă, deci pri mu I pas către psihoza maniaco-depre-sivă). 62. WILMS, 71. WISCHER^ boală • Ansamblu ţal tulburăriloi;^ apărute la prizonierii de război şi la deţinuţii diri lagăfeie , de "conc^htrare. Boala „gardului de sîrmă’ ghimpata*4 a fost descrisă în timpul primului război mondial şi sé manifestă, după opinia lui WISCHER, prin disfotie, izolare, (pina la autism), apatie,, hiperestezie ...auditivă, hipomnezie şi hipo-prose xiö, care persistă un timp variaW-dupa eliberarea din condiţiile de detenţie. Mai expuse la apariţia acestui tip de patolgie sînt persoanele dependente, lipsite de iniţiativă. (- K.Z. sindrom). 72. Vf ITKIN E A. Hermáit (1916—1979). • Psiholog american ; a studiat la 'Universitatea, din New York, primind titlul de doctor în filozofie în anul 1939. între 1940-1952, a predat la colegiul din Brooklyn. După această dată, a fost numit profesor în cadrul departamentului de psihiatrie din Universitatea de Stat din New York. Din 1952 pînă în 1971 * aJucrât în Serviciul de studii educaţionale şi a primit o serie de titluri onorifice. Prin studiile sale, a contribuit la conceptualizarea re^ laţiei dintre stilurile cognitive şi personalitate, începute în anii *40, observaţiile sale în domeniul percepţiei l-au condus la concluzia, că există diferenţieri nete în ceea ce priveşte modul de a stabili relaţii interpersonale dé socializare, de admitere a riscului etc. înţes Wittman B. ; Woltman* semn ; WundtW - iluzii; Wyamine*M) W17/763 4ndivizi şi între diferitele vîrste ale aceluiaşi individ. Dintre lucrările sale pot fi citate : „Personalitatea prin percepţie" (1954), „Diferenţierea psihologică4*; (1962), „Stilurile cognitive în adaptarea personală şi culturală" (1978), „Stiluri cognitive : esenţe şi origini". 73. WITTMAACK-EkBOM boală - sin. ANXIETAS TIBIARUM ; MER ASTENIE AGITATA ; SINDROMUL PICIOARELOR NELl- NIŞTITE („REST-LESS LEGŞ“) EKBOM(s> sindrom. K 74. WITTMAN Blanche fr Figură din galeria bolnavilor celebri, „regina istericelor". A fost pacienta iui CHARCOT la Salpétriére, în epoca studiilor acestuia asupra somnului hipnotic. Maestrul a folosit-o adesea la demonstraţiile sale pentru studenţi şi public, iar BROUILLET a i mortalizat-o pe pînză (leşinînd în braţele lui BABINSKl), în cunoscuta lucrare „Lecţia clinică a doctorului CHARCOT" (1887), a cărei reproducere a împodobit cabinetul de lucru] al lui FREUD, toată cariera acestuia. După perioada de la Salpétriére, Blanche 5-a instalat la Hőtel Dieu. ca bolnavă a lui P. JANET, dar cu o netă schimbare de personalitate. „Cariera** ei s-a încheiat pe „scena" unde debutase, !a Salpétriére, dar nu ca bolnavă, ci ca asistentă la laboratorul de radiologie al spitalului. Odată cu dispariţia modei marilor crize din „belle époque" dispare şi .„boala" ei. Mai mult, atinsă de un cancer profesional (legat de activitatea sa în radiologie), supo tă amputaţii ale braţelor, fară nici un simptom care să amintească de vechea sa „intoleranţă la frustrare". 75. WOLTMANs semn • Scădere patologică a întregii activităţi reflexe în mixedema-toză. Se asociază cu celelalte semne şi simptome somatice şi psihice ale acestei boli. 76. WOOtD-NORMAN(s) sindrom • Formă congenitală de idioţie amaurotica, cu transmisie autosomal-recesivă şi debut foarte precoce, caracterizată prin hidro- sau microce-falie, spasme şi paralizii ale extremităţilor, tulburări de deglutiţie şi respiraţie şi lipsa progreselor in dezvoltarea neuropsihică. Sfîrşitul letal este rapid (cîteva luni). 77. WORSTER-DROUGHT-Mc. NEMLY-GREENFIELD(B) boală • Formă particulară de demenţă presenilă, cu caracter ereditar, descrisă în 1940. Debutul are loc în decada a cincea de viaţă, specifică fiind rigiditatea musculara de tip extrapiramidal, însoţită de paralizii spastice şi demenţă progresivă. Evoluţia nu depăşeşţe, de regulă, un deceniu. 78. WUNDT(1> — iluzii • Iluzii fiziologice de mărime prin contrast, descrise de W. WUNDT ca macropsii şi dismegalopsii. Exemplul 1 : dintre două cercuri cu dia-metre obiectiv egale, cercul A fiind încadrat de cercuri mai mici, ultimul va fi apreciat ca avînd dimensiuni mai mari. Exemplul 2 : efortul ocular diferenţiat pe verticală (mai intens) faţă de orizontală explică de ce între două linii obiectiv egale, una verticală şi cealaltă orizontală, verticala va fi percepută ca fiind mai lungă decît orizontala. 79. WYAMINE(M) Belgia, Canada, Olanda, SUA — DCI Mefentermina • Psihostimulent, derivat feniletilaminat de tip N,a, a-trimetilfenetilamină, cu acţiune psihostimu-lentă şi valenţe discret antidepresive şi anxio- I i ti ce. Este indicat şi în medicina psihosomatică, tulburări de dinamică sexuală, scăderea performanţelor psihofizice din preinvoluţie —> PSI-HOSTIMULENTE. 764/WYP Wypaxf “** Wyseals < M> 80. WYPAXf® Japonia — DCI Loraze-pam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip7-clor-5-(0-clorfenil)-1,3-dihidro-3-hidro- xi-2H-1,4-be nzödiazepin-2-0 nă, cu acţiune án-xiolitică, sedativă şi miorelaxantă. Nu se administrează în timpul sarcinii. 81. WYSEALS^M) SUA - DCI Mepro-bomat • Tranchilizant, derivat propandiolic de tip 2-metil-2*propi 1-1,3-propandiol dicarba-mat, cu acţiune sedativ-anxiolitică, anticonvulsivantă şi uşor hipnotică. Este indicat în nevroze cu componentă anxioasă şi depresivă, alcoolism, delirium tremens, unele forme de epilepsie petit mal, afecţiuni psihosomatice. Deşi fară.efecte secundare evidente şi contraindicaţii, tratamentul de lungă durată nu se întrerupe brusc, putînd apărea un „mic sindrom de abstinenţă". Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de MEPRO-BAMAT. 3. XÂNAX(M) Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, SUA — DCI Alprazolam • Tranchilizant, derivat benzo- diazepinic de tip 8-cJor-1-metil-6-fenil-4H-s--triazol/4,3-a//1,4/benzodiazepină, cu acţiune sedativ-hipnotică. Este contraindicat în timpul sarcinii. 4. XANTINE • Substanţe cu efect excitant central, izolate din plante cum sînt Coffea arabica, Camellia thea (Thea si ne nsi s) şi Theo-br.oma cacao, sub formă de álcáké cu structură metil-xantinică : cafeina, teofiliAa, teo-bramina. Efectele acestei substanţe sînt de tip stimulant psihomotor şi miocardic, diuretic, bronhodilatator. Aflate în băuturi stimulante cu utilizare frecventă şi în masă (ceai, cafea), consumul lor abuziv- poate produce efecte nefavorabile şi uneori chiar o formă de' dependenţă limitată. Alcaloizii xanti ni ci stimulează direct sistemul simpato-adrenal, iar efectele excitatorii centrale (la nivel cortical) par a fi corelate cu activitatea sistemului adeni-latciclază-adenozinmonofosfat ciclic (AMPc). Dozele moderate ameliorează performanţele psihomotorii, In timp ce dozele mari pot dé-terminafie efecte favorabile, fie dimpotrivă, în funcţie de gradul de toleranţă al subiectului. Cafeaua este utilizată limitat în terapia intoxicaţiei alcoolice acute, în terapia unor crize migrenoase, iar sub formă de 1-hexi 1-3,7--dimetilxantină, în combinaţie cu acidul ni-cotinic (Pentifilin, Cosaldon) — în procesele deteriorative cognitive ale vîrstnici lor, ame-îîorînd circulaţia cerebrala prin acţiunea vaso-dilatatoare asupra musculaturii netede din pereţii vasculari. 5. XANTINOL NICOTINAT(M> România -DCI Xantinol nicotinat • Produs farmaceutic de tip 7-/2-hidroxi-3-(N-2-hidroxietil-N-metila-minopropil-(1,3-dimetil-Xantipiridin-3-tkrboxi-lat/, cu acţiune pe plan hemodinamic, determin înd vasodilataţie prin efectul relaxant asupra musculaturii netede a vaselor. Rezultatul este o mai eficientă utilizare a oxiengului şi a substanţelor nutritive de către ţesuturi ; această acţiune determină utilizarea medicamentului în deficienţe de irigare sanguină, arteriopatii periférice, ischemie cerebrală sub-acută şi cronică, scleroză cerebrală, sechele după ictus, mai ales la vîrstnici. Efectele se obţin ia o doză medie zilnică de 0,450 — 0,6g/ zi (3—4 comprimate) după o perioadă de doză de atac 0,9—1,2 g/zi. 6. XANTOCIANOPS1E (cf.gr. xanthos „galben*4 ; kyanos „albastru** ; opsis „vedere") • Discromatopsie cu caracter particular, constînd în incapacitatea subiectului de a recunoaşte culorile verde şi roşu. Singurele cu- “766/KAN Xantopsîe ; Xéniásén ; X-Oíag ; „XYY" < s>sindrom XER/767 15. XERENALT-propilamina, cu acţiune anti- (oxjg lo-CHrai;-»»-cl<3 depresiv-timoleptică calităţi anxiolitice ; moderate. moderată, dublată de efectele secundare sînt 16, XÉRÉNE(M) Franţa — DCI Mefenoxa-lonâ • Derivat carbamatic de tip 5-/(0-metoxi-fenoxi)metil/-'2-oxazolidinonă, cu acţiune se da- tiv-hipnotică, valenţe anxiolitice şi miorela-xagte. Este indicat în nevroza anxioasă, in-somnii, afecţiuni psihosomatice. 17. XERODERMIE PIGMENTARĂ - sin. IDIOŢIE XERODERMICĂ ; SINDROMUL ÎDI- OŢIEI XERODERMICE SANCTIS - CAC-CHIONE(S) sindrom. 18. X-OTAG('4î) SUA — DCI Orfenadrina • Tranchilizant, derivat difenilmetanic de tip N,N - di metil - 2-(0-metiI -a-fe nil benzi Ioxi)eti la-mi nă, cu evidentă acţiune miorelaxantă şi unele valenţe antidepresive (de intensitite mică). Este utilizat în special în combaterea unor efecte secundare ale NL. Buna sa toleranţa îi conferă o utilizare fără restricţii. 19. „XYY“(S) sindrom MOZOMIALE. ABERAŢII CRO- YY YY YY YY YY YY YY YY YY YY YY YY YY YY 1. YAGÉ • Substanţă cu efect psihedelic, folosită ín America Centrală şi de Sud, obţinută prin strivirea şi macerarea tijelor unor. liane ca ayahuasca (Banisteria cuapi) şi yagé (Haemadictum amazonicum). Lichidul astfel obţinut, de culoare brun-verzuie, cu miros puternic, se consumă în stare pură sau diluat şi provoacă halucinaţii vizuale colorate şi o stare de euforie. Supradozarea substanţei provoacă hipersalivaţie, greaţă, vărsături, astenie. Acelaşi alcaloid (un derivat indolic al cărui nucleu este substituit în poziţia a cincea) se găseşte şi într-o vitacee din Asia, Peganum har mala. Substanţa activă mai poartă numele de te le patină. 2. YLOFOBIE(F) (cf. gr. hylos „pădure" ; phobos „frică") • Teamă patologică de pădure HILOFOBIE. 3. YOGA (cf. sanscrită yoga „legare, unire") • Sistem filozofic originar din India, conform căruia omul poate atinge starea de perfecţiune prin concentrare, meditaţie, contemplare, practici ascetice. Starea de perfecţiune ar corespunde unei depline luări în stă-pînire a corpului şi a spiritului de către persoana în cauză. Ca disciplină şi sistem filozofic, yoga este foarte veche (5000— 3000 ani î.e.n.). In urma practicării exerciţii lor yoga, s-ar obţine un echilibru fizic şi psihic, o capacitate de control şi reglare permanentă a acestui echilibru. Prin autoobservaţie, concentrare, meditaţie, se ajunge la autocunoaştere. Există patru mari ramuri yoga : • Hata-Yoga, supranumită yoga de forţă — vizează controlul respiraţiei, ai poziţiei corpului prin concentrare mintală asupra acestora, considerîndu-se că fizicul şi psihicul există într-o unitate ; perturbarea acestei unităţi provoacă dezordini mai mult sau mai puţin grave ale sănătăţii individului. • Laya-Yoga — vizează dominarea fiinţei prin voinţă, prin capacitatea de autocontrol asupra organismului şi a propriei conştiinţe. • Dhyana-Yoga — vizează controlul proceselor mintale prin meditaţie. • Raja-Yoga — prin observarea stărilor, interioare, cunoaşterea lor, autoanaliză, se ajunge la stările superioare de cunoaştere. i PATANJALI recomandă opt tehnici (procedee), care sintetizează cele patru ramuri yoga : • Yama — abstinenţa sau practica vjrtu-ţilor negative, a interdicţiilor : să nu ucizi, să nu minţi etc. • Niyama — disciplina sau practica virtuţilor. pozitive : purificare, abţinere, studiu, adoraţie, oprirea gîndurilor ostile prin provocarea unor gînduri contrare . • Asana — poziţii, posturi relaxante, plăcute şi stabile. • Pranayama — respiraţia, controlul proceselor mintale prin respiraţie. • Pratyaharah — relaxarea ; activitatea senzorială să fie controlată astfel încît Yoga — tehnici; Yohimbină ; Yohistrine masculine Yog/769 > ; nu fie acaparată de obiecte exterioare, Jj* să funcţioneze liber, nesubordonată aces- tor obiecte • Dharana — concentrarea, mintalul se fixează pe un obiect particular, interior. • Dhyana — meditaţia sau contemplarea: procesele mintale se focalizeaza in fluxul neîntrerupt at cunoaşterii asupra obiec-' tului interior. • Samadhi — identificarea sau iluminarea, realizarea cunoaşterii superioare, fiinţa trecînd de ia existenţă la cunoaştere pură, supremă ; este o stare care favorizează percepţia extrasenzorială. v'*fără ca aceste puncte de vedere să se bucure dşo acceptare unanimi, le/prezentăm ca aţarş, preluate din lucrări recente de specialitate. ; i l 4. YOHIMBINĂ • Alcaloid natural al plán-tér Corynathe Yohimbre, avînd drept efect blocarea receptorilor alfa-adrenergici şi, în cqnsecinţă, o acţiune simpaticolitică, cu efecte vaso^ilatatoare. Este folosit ca substanţă afrto-disîacă datorită efectelor vasodilatatoare în sfera genitală şi creşterii tonusului parasim-patie aherecţiei. Este încorporată într-o serie de produse pentru tratamentul tulburărilor, de dinamică sexuală. 5. YOHISTRINE MASCULINE « Produs farmaceutic pe bază de yohimbină clorhidrat, conţinînd şi hormoni androgeni, stricnină, m< tilarsenat de calciu şi sodiu, utilizat pentru redresarea funcţiei sexuale deficitare la bărbaţi Efectul este datorat stimulării centrului sacrat al erecţiei. 49 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 ZZ2ZZZZZZ zzzzzzzzz . zzz zzz ZZZZZZ zzz zzz zzzzzzzzz zzzzzzzzz 1. ZACCHÍAS Pai#! (1584-1659) • Medic italian, veritabil spirit enciclopedic, supranumit în epocă „Ornniscius0 (fiinci tőtődatá pictor, poet, muzician şi jurist valoros). Printre numeroasele sale lucrări figurează şi „Tra- Paul Zacchias tatul bolilor hipocondriace" (1639), precum şi principala sa lucrare „Probleme medico-legale" (1624), care a avut numeroase ediţii pînă în 1688. Pe lîngă descrierea unor afecţiuni psihice, autorul s-a precocupat de principiile ce trebuie să stea la baza expertizei medico-legaie, de problemele simulaţiei şi ale intervalelor intercritice. Este considerat fondatorul psihiatriei judiciare. 2. ZAf R10NIL Grecia - DCI Haţoperi-dol • Neuroleptic, derivat buţirofe no ni,de ti p 4-/4-(p-ciorfe ni l)-4-hi droxi pi peri di no/-4 -flu-orobutirofenona, cu efecte clinice prédőmíWánt de tip seaativ, dar cu efecte secundare de tip incisiv —> BUT1ROFENONE. 3. ZAIMOV — indice • Estimare a coeficientului de cuvinte lipsite de sens care apar în discursul schizofren. Se stabileşte un procent care, în opinia autorului, este semnificativ pentru gravitatea bolii. ZAIMOV a avut în vedere şi posi bilitatea analizei mai profunde a logogramei, diferenţiind neologismele de alte modificări ale limbajului. 4. ZANGWILL(S) sindrom • Sindrom apraxo-agnozic care apare fn leziunile masive ale emisferului drept. Grupează următoarea pentadă si mpto mato togi că : • agnozie spaţială unilaterală stîngă ; • apraxie constructivă ; • apraxia îmbrăcării ; s • deteriorarea orientării spaţiale şi a memoriei topografice ; • tulburări oculomotorii. A fost descris de O. L. ZANGWILL în 1950, fiind asemănător cu sindromul lui HECAEN. 5. ZAPAN Gheorghe (1897-1976) • Reprezentant de seamă al psihologiei experimentale şi ciberneticii calitative româneşti, de formaţie multidisciplinară : psiholog, filozof, jurist, matematician şi cibernetician. Elev ai lui EINSTEIN, SCHRÖDINGER, KOHLER şi RUPP, a susţinut două doctorate : în psihologie şi matematică ; a fost membru a două academii (Bucureşti, New York) ; este întemeietorul taxiologiei. Orientarea sa ştiinţifică a fost influenţată de gestaltism, fiind adeptul structuralismului german, fapt care nu l-a împiedicat să progreseze spre o abordare complexă sistemică, evolutivă şi cibernetică a psihicului şi activităţii umane. Zavileanskaia • simptom ; Zazzo&)t i€si ; ήi§amîkfelríoméh íMtfffi Gheorghe , Zapan Principalele sale preocupări au fost reprezentate de probleme de taxiologie, orientarea profesională şi depistarea de aptitudini, aprecierea obiectivări a .personalităţii psihologia rpatemâtîcă (corecţia Za pan la teoria Shannon, teoria ionică a excitaţiei, probleme legate de temperament stereotip, deprinderi,.model, modelare etc.). A funcţionat .40 de ani în caliţate de profesor de psihologie experimentală la Universitatea Bucureşti. 6; 2AVI LE ANSKA1A9 si m ptöm • înviorare bruică a mimicii bolnavului alcoolic în mo-méiri^uí cînd^estg îiitlTebat ce băut urî alcoolice consumă cu predilecţie. Destinderea trăsăturilor, zîmbetul şi, în cele mai multe cazuri, reflfekul mimico-gustativ de linge re a buzelor apare’, după părerea autoarei, la mai mult de jumătate din bolnavi. Simptomul a fost descris în 1^56. • : • • ; ; . ; 1 îs C ' • ?. sindrom • Manifestare á schizofreniei copilului şi adolescentului, constînd în nevoia de asigurare pe care subiectul o resimte in legătură cu starea lui de bo&Jk’şî schimbarea sţatutuluî lui familial şi în cabr&t/co lecti vităţi i. E l cere i nsiste nt ce lor di n jurii! lui să împărtăşească temerile sale, dar primirid răspunsuri liniştitoare revine dupa un tirrip (care se scurtează progresiv) cu aceleaşi . întrebări care, odată cu evoluţia bolii, tptpr.d încărcătura afectivă şi iau aspect stereotip. 'Sindromul a fost descris în 1977. 8. ZAZZ&(T> test • Metodă proiectivă de studiere a trăsăturilor de personalitate, a reactivităţii emoţionale, a conflictelor şi valorilor cu care operează copilul de 5—12 ani. Te tul cortstă într-un set de întrebări 'âdrte-& te micului; paci ént j pM vîtoa ré ’ la a ri irnaîu I cu care ar; dori să se identifice prin transformare şi asupra motivaţiei acestei opinii.. Testul a fost descris în 1960. 9. ZAZZO-GILLY-RAY^* test -A sin. SCALA NEM • Varianta scalei de inteligenţă Binet-Simon. 10. „ZEBRA-BODY MYOPATHY" (MIOPA-TIE CU CORPI ZEBRAŢ1) • Afecţiune rară. întîlnită la copii, caracterizata cimic prin diminuarea forţei musculare, subiectul fiind incapabil de eforturi susţinute, şi morfologic (biopsie musculară), prin prezenţa structurilor nemielinice şi abundenţa structurilor zebrate, constituite din succesiuni de zone elecţrono-denşe şi zo ne clare, dş ci rea 150 rriior:o ni fiecare (un corp zebraţ măsoară 2—3 microni). Modificări le electromiografice şi enzirnatice sînt minime. Afecţiunea a fost descrisă de LAKE şi WILSON în 1975. 11. ZEFLEMEA - .sin, PERSIFLARE IRONIE. ; /ir' 12. ZEIGĂRNIK — fenomen • Fenomen constînd în memorarea mult mai bună (de circa două ori) a informatiilor. r.efer.i toane la sarcini întrerupte, decît a celor referitoare la sarcini finalizate, în condiţiile în care subiecţilor li se 'propune spre rezolvare o serie de probleme (de enigmistică, aritmetică, construcţii din piese detaşate), experimentatorul interveni n d pri n , ştopâreii^ImalizărH e^eguţiei Tor (se retrage materialul de testare). Fenomenul este cunoscut şi sub numele de „efectul Zeîgarnik“ (1927) şi a fost pus în evidenţă iniţial într-unul din loboratoarele lui K. LE-WIN, ulterior fiind verificat în diverse -variante (de către NUTTIN, ROSENZWÉÍG). Fenomenul este strîns legat de motivaţia memoriei ; a fost explicat prin persistenţa tensiunii motivaţio na l-co native In sistemul mnezic (în cazul activităţilor rezolutive. întrerupte) şi, corespunzător, prin reducerea sau descărcarea tensiunii, în cazul problemelor duse la bun sfîrşit fără întrerupere. Efectul Zeigarnik prezintă diferenţe interindividuale în funcţie de vîrsta subiecţilor, gradul de oboseală, intervalul de timp scurs între sarcină şi evocarea ei, gradul de interes acordat sarcinii etc. 13. ZEIGARNIKiT) test • Metodă de depistare a tulburărilor de gîndire şi asociaţie din schizofrenie. Constă în prezentarea unui set de proverbe şi metafore pentru care subiectul trebuie să aieagă, dintr-o culegere de fraze asemănătoare cu proverbele şi metaforele, mtm Zeis 'wlM}; Zeller E. A ; Z&llwegeriS>; Zelmid^ 1 pe cele care au un sens figurat asemănător. Testul a fpst folosit în practică începînd cu anul 1934. 14. ZEISIN(Sf) Germania - DCI Clordiazep-oxid • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clprr 2-meti laminor S^fenîl-SH-î,4-fee n- zodiázéf)in-4-oxíd, cu acţiune anxiolitică, anticonvulsivantă şi miorelaxantă ; nu are efect hipnotic, fiind unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică 11 produce sub numele de NAPOTON(M). 15. ZEL (cf. gr. zelos „ardoare, zel“) • Modalitate de îndeplinire a unei acţiuni în care este depăşit cadrul strict al unor instrucţiuni sau recomandări. Excesul de zel poate fi explicat atît prin existenţa unor trăsături de personalitate cum ar fi dorinţa de afirmare sau tendinţa spre pşrfecţionism, cît şi prin activarea externi a persoanei cu ajutorul unor stimulente.’ Poate avea consecinţe pozitive, dar şi negat,i.ve,, în funcţie de personalitate şi de^itoţlel — .-------------- 16. ZELLER Ernest Alben(1804-1 §77) • Psihiatru germania îrrtemeiai azilul Winnenthal din Wurtenberg, pe care l-a condus timp de 44 de ani. A fost unul dintre promotorii tezei privind psihoza unică şi lin permanent susţinător al determinismului somatic în bolile psihice. 17. ZELLWEGEN sindrom - sin. H.H.(S) sindrom (HIPOTONIE, HIPOGONADISM) ; H.H.0.(S> sindrom ; (HIPOTONIE, HIPOMEN-ŢIE, OBEZITATE) ; H.H.H.O.(S) sindrom (HIPOTONIE, HIPOMENŢIE* HIPOGONADISM, OBEZITATE) ; PRADER-LABHARDT-WlLLI-FANCONI(s) sindrom ; PRADER-WlLLI sindrom ; PRADER-WILLl-LAB-HARDT^S) sindrom • Sindrom a cărui etiologie şi mod de transmitere sînt încă necunoscute ; se admite că manifestările clinice s-ar. datora unor. tulburări morfologice sau> funcţionale la nivelul hipotalamusului şi nucleului retrome-dian sub acţiunea unor. cauze endo- şi exogene. A fosf descris de A. PRAPER şi H. WILLI, în 1956. Sindromul este ţpai frecvent la bă'eţi şi se instalează imediat dupâ f&şi&Ce. Tabloul clinic evoluează în trei stadii : • stadiul l, caracterizat pi|n amiotonie generalizată (fara.amiotrdfíé), a dinam ie, voce stinsa, supt leneş î • stadiul ii se caracterizează prin obezitate tronculară (exceptînd extremităţile), hi-perfagie, a dezvoltării statu- rale şi a vîrsteî osoase, Jnîîrziere psihici (Ql între 50-80), in ace^ţ stadiu sînt frecvente anomaliile morfoidgice (frunte proeminentă, ochi migdalaţi,fante palpebrale oblice în s,us, stl^!smi^pvergent, boltă platina ogivaf^^fromlcrie, scolioză evolutiva, ficior $îat va$ga osteo-condrjtă iT şold üti lor' Mc. ; • stadiul 111 — est# evident hipogonadismui (cr.iptorhidie bilaterală constantă, atrofie testiculară, penis mic, scrot hipoplazie) şi uneori diabet zaharat. Examenul electroencef^lografic Indică totdeauna prezenţa unor grafoeiemente patölögice (alterare di s ritmică a traseelor); examenüí radiologie evidenţiază scolioza evolutivăşi osteo-eondrita şoldurilor. Semnele biologice trădează prediabétul sau diabetul zaharat (atunci cînd acesta se manifestă). Evoluţia şi prognosticul sînt în general'nefavorabile, datorită caracterului progresiv a! manifestărilor clinice şi mai ales datorită posibilităţii de instalare a_ diabetului .zaharat Teziste nt la tra taine nt. Tratamentu I constă î n adminiştrarea., _de.. horraonj sexuali şi regim hipocaîoric şi hipoglucîdic, 18. ZELLWEGERis> sindrom • Sindrom cu transmitere autosomal-recesivă, constînd jn asocierea unor tulburări în dezvoltarea SNC (macrogîrie sau polimicrogirie) cu hepato-megalie şi disgenezii hepatice, incluzînd modificări cirotice, tulburări renale (albuminurie, chisturi, degenerare glomerulară). La acestea se adaugă hipotonie, modificări osoase, tulburări oculare (cataractă, nistagmus, glaucom), creşterea-fierului seric. Descris de' P:. BOWEN şi colaboratorii săi (1964), sindromul avînd o evoluţie mortală în maximum şase luni de la naştere, nu trebuie confundat în fazele iniţiale cu sindromul Down care are altă evoluţie. 19. ZELMID(M) Anglia, Canada, Olanda ZELMIDINEcso Belgia V. DCI ZimeJ-dJnă m Psihotrpp de tip (2)-3-/1--(p-bromfenil)-3-(dimetilamino)propenil/pirid^nă, cu acţiune a nt i de p re si vă şi se dativ-an xi o I i ti că, situat, după majoritatea autorilor, între timoleptice ZelofobíeW ; Zeiotipie ; ZemocronW ; Zen - doctrina Ifi/773 *j0rr H . CH3 şi tranchilizante ; este de fapt un tranchilizant cm valenţe antidepresive. 20. ZELOFOBIE'*» {cf. gr 2é/os ; phobos „frică") • Teamă patologică dé*gelozie pe care psihanaliza o interpretează dregţ un mod de eliberare de angoasa provoca^ de refularea pulsiunilor sexuale şi agresive ;' este întîlnită în nevroza obsesivo-îobică, péihastenie, isterie. 21. ZELOTIPIE (cf.gr. zelos; typos „semn, tip‘*> • Zel, patologic în executarea unor acţiuni. Termenul are o largă co notaţie, care nu ţine seama de bazele psihopatologice ale manifestării. Astfel, zelul paranoicului, care ţine cu tot dinadinsul să-ii tran puna in practică o serie din creaţiile schematice ale minţii sale, fără contingenţe cu realiţatea şi frecvent disfun de tip N-etil-a-metÎl-m-(trifluorometil) fenetilamină * există pericolul dependenţei. fMÂili f#j0©mW) ;Ze?őnf/H^M31 ? Zgomot -*:&ekté néMepíSiMtei . 25>ZEPAM^M) Turcia — DCI Diazepam • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic detip 7-clor-1 .B-dihidro-l-metil-S-fenil-ÎH-l ,4-benzo- diazepin-2-onă, §u acţiune sedativ-hipnotică. anxioliticăr anticonvulsivantă şi miorelaxantă. industria noastră farmaceutica îl produce sub numele de DIAZEPAM(M>. . Q6. ZEPirsfc^M) SUA - DCI Reserpinâ • Neuroleptic sedativ, derivat alcaloid de Rauwolfia de tip 3,4,5-acid trimetoxibenzoic esţş? r ifi cat metil reserpat, cu acţiune sedativă centrală, uşor anxiolitică şi net hipotensoare. Nu se administrează în depresii, epilepsie, parkinşpnism, copiilor sub trei ani. 27. ZERONTIN(M> SUA - DCI Etosuxi-m/d • Anticonvulsivant, derivat succinamidic cu acţiunea cea mai eficace şi mai puţin toxică. Rapiditatea . .instalării efectelor anticonvulsi-vante este similară cu cea a fenobárbitalului. Este indicat în petit mal ; nu este eficace în formele psihomotorii de grand mal. 28. ZETONIUM(M) Grecia - DCI Oxpre-riöiot • Beta bîo tant de tip 1 /0-(ăî! io xijfenoxif--3-(isopropHamirto)-2-propanol, indicat în anxietate, distonii ne uro vegetative, afecţiuni psihosomatice, cu valenţe psihosti muie nte. Nu se asociază cu litiu, potenţi nd efectul toxic al acestuia, şi nici cu produşi IMAO -> BETA-BIOCANTE. 29 PETRÁN**> SUA — ■ DCI Clordiazep- i x/d • Tranchilizant, derivat benzodiazepinic de tip 7-clor-2-metilamino-5-fenil-3H-1,4-benzo-diazepin 4 oxid cu acţiune anxiolitică, anticon-vulsivanta si miorelaxantă - nu are efect hipnotic, fund unul dintre cele mai răspîndite tranchilizante de zi. Industria noastră farmaceutică îl produce sub numele de NAPO-TON(M). 30. ZGOMOT • Sunet sau amestec de sunete discordante, puternice, care impresionează în mod neplăcut auzul ; termenul cunoaşte exprimări mai nuanţate, în funcţie de sursa de producere : gălăgie, vacarm, vuiet, tumult. Deşi, după cum afirmă Gh. BADIU şi I. TEODORESCU-EXARCU , definiţia zgo- motului este imprecisă şi diferă după specialitatea celui care o formulează (fizicianul — „un amestec confuz de sunete" ; igienistul — „o noxă său chiar .şei.traumatism ; fiziologul — „un sunet nedorit, <}ecr inoportun"), poate fi reţinută jdefinţia formulată în; lumina teoriei informaţiei ; toate perturbafHîe aleatorii ce duc la deteriorarea informaţiei în cursul transmiterii eî sau in cursul codajuluî sau d’ecOdâjului. Zgomotul determină distorsio-nareâ la niveju) mesajului, care se exprimă la nivelul néür.opsihismului prin : • si nd romul ge ne ral de „o boseală-slăbi re “ (acufene, céfálee, hîpoprosexie de concentrare, anxietate, scădere ponderală, astenie — reversibile prin îndepărtarea poluării Ţorţiife) • modificările EEG (intensă reacţie de blocare a ritmului alfa., dar epuizabilă ; potenţiale auditive evocate pe vertex la apariţia unui zgomot neaşteptat ; sincronizarea ritmurilor, încetinirea lor şi dispariţia undelor de excitaţie în cazul persistenţei zgomotului si a instalării fenomenului de obişnuinţa trasee plate cu ritm alf^ absent sau sarac, neactivat ... ía persoane ie supuse un timp îndelungat traumelor sonore),; : • tulburările, şofnnuluL (insomnii de ador-. mire şi de irezire, somn agitat, onirism bogat, coşmaruri) ; , - • modificările excitabilităţii neuromusculare (scăderea .crohaxiei, reflexe osteo-tendi-... noase crescute etc.); • tulburările funcţiei, vizuale (scăderea receptării cu lori lor, mai ales cea roşie, a capacităţii de acomodare la distanţă, hemeralopie) ; • modificările sistemului nervos vegetativ ..;t (hiper.pnee, tahicardie, bradicardie, hipertensiune, hipotensiune, tulburări vaso-iriotorii, digestive etc.) ; • modificările pe plan psiho-afectiv şi in-telectuaJ^lipsite de specificitate şl chiar Zhm -e Zîehen G, T. ; ZihveiS) ; Zingeth(S) \ ZfM/775 contradictorii ; astfel expuşi Ja: condiţii de zgomot, unii indivizi • reacţi©riează prin irMgtoftitsté, rhipoprosexie i :de'í concen-trare, scăderea capacităţii de învăţare şi a ran dame ritului intelectual5, în; timp ce alţii» prin.' mobilizarea activata concentrării voinţei, reuşescvperformanţe de nivel superior (de scurtă « durată^ Se apreciaza ca nociv penitru órganism zgomotul cu o intensitate mái mare de 80 ’dB, iar ca traumatism sonor, atu|nd' cînd depăşeşte 100 dB. várj ind pe o scală a'frecvenţei între SO şi peste 12000 Hz (zgomoteîe cele mai înalte sînt şi cele ^ai:traumatizante). în generarea sut.menajuîiii, a neurasteniei, a unor nevroze obsesi.vo-fobice sau chiar a unor sindroame confuzo-oníriqe, zgomotul joacă un rol important, nu numai prin calităţile ,l ui. „fiziceM, ci şi pfin impactul pe care îl realizează cu tipul de: perspnalitaţe (labilitate afectivă, trăsături obsesionale, anxioase) si cu stareai, afectiva, în care se. află .subiectul sau pe carş i-o ^vqcăv pe rce pe rea sa, Zgomote le determinate de căder;e^ picăţunlor de^pă, de bătăiIîî un^i qnologUi,,, de trecerea trenului, de explozii, de sonerii de aJarmă etc^-pot fi semnificative peptru declanşarea, unor tulburări:;rpşjnice de diverse intensităţi în. istoria unor subiecţi. Măsurile de igienizare sonoră (depoluare), care au, printre altele, in vedere igienamediului înconjurător,. lalp^uW^-muncă, pe stradă şi în locuinţe, pot contribui substanţial la. evitarea îmbolnăvirilor psihice datorate zgomotului. ' . .f i. 31. ZHAR (cf. arab. zhar — Spirite consi-de rate, in tradiţia musu lmană, - r.esponsa bi le de boit psihice) ,# Aspect etnologic particular înregistrat în comunităţile" de -religie musul* mană, care consideră că tulburările psi hice sînt urmare a minierii sâu provocării spiritelor, determinînd o largă paletă de manifestări t depresie, psihoze erotice; orbire bruscă; crize convuflive, anorexie şi paralizii ale membrelor şi feţei. Femeile' par să aibă susceptibilitate mult mai crescută-faţă de acest tip de posesie demoniacă. La acest eşantion se adaugă persoanele cu agresivitate crescută, violente, şi cele care sínt Irt curs de modificare a statutului social; Aceste constatări arată rolul pe care îl joacă atît. factorii endögeni:, cît şi cei psihogeni în vulnerabiJiţatea pentru zhar. într-o viziune1 tradiţională, tratamentul tulburări lor psihice se face prin psi hote răpii fi-de iste (sugestie , tămîie ri , rţ e.xorcizări), practicate de către conducătorii religioşi locali. Se consideră că intrarea în transă a „vindecătorului" în ritmul unei bucăţi muzicale, inter-pretetată de muzicanţii locali, cu instrumente tradiţionale (dintre care nu lipsesc tobele), în acelaşi timp cu „bolnavul", ar. fi criteriul diagnostic suprem al posesiunii. 32. ZÎEHEN GeorgTheodor (1862-1950) • Psihiatru german, elev al lui KAHLBAUM. Din 1900 a condus catedra de psihiatrie din Utrecht, din 1903 — pe cea din Halle, iar între 1904 şi 1910, pe cea din Berlin. După 1917 s-a orientat tot mai mult spre filozofie, conducînd, pînă în 1930, catedra de filozofie şi psihologie din Halle. Are o serie de contribuţii importante în domeniul psihopatologiei generale şi al psihiatriei sociale. 33. ZIEVE^ sindrom • Sindrom întîlnit im formele de; Alcoolism gama (JELLINEK), constînd în lezarea ficatului şi caracterizat prin : anorexie, igreaţă, astenie, dureri3, ;ln hipocondru! drept, su bfebr i ii tate şi tremor al extremităţilor. Explorările de laborator, aduc ö se£ie de modificări* specifice (hîper-colésterolemie, hiper.lipemie, anemie, creşte-réa bilîrubinei). A fost descris în 1958. ■34. ZINCUL (Zn) —; relaţie cu demenţele degenerative Pick şi Alzheimer • Numeroase indicii sugerează ipoteza une 1 anomalii -a metabolismului Zn în, boala Pick topográfé particulară a gliozei hipocampi ce cantitatea crescută de Zn 4n aceste regiuni presupun un rol al Zn (încorporat într-o metaloenzima, glutamat dehidrogenaza) în metabolismul glu-tamatului, la rîndul lui ipotetic neurotrans-miţător sinaptic. S-a constatat faptul ..Că,. în boala-Pick, în comparaţie cu demenţa A|zhei-mer, se află cantităţi mai mari de . Zn in hipocamp, în globule roşii şi urină. S-a mai constatat o corelaţie semnificativă între zincul seric şi globulinele «i în boala Pick, şi între Zn seric şi albumine în boala Alzheimer, ceea ce ar putea conduce la ipoteza unei a no maii i pr i ma r.e sa u sec u n dare â t ranspo rt u l u i plasmatic al Zn. * ■ 35. Z1N GER LE1 Ş) sindrom • Sindrom con- stînd în mişcări de învîrtire axială a corpului, ce apar spontan sau ca urmare a unor excitaţii corporale diverse. Izolate sau in accese, ele sînt însoţite de secuse musculare generalizate, nistagmus şi obnubilare uşoară a conştiinţei. Atribuite iniţial leziunilor lobului parietal (regiunea angulară şi circumvoluţia parietală superioară), aceste mişcări au fost de- scrise şi în leziunile nudei lor bazali şi ale lobului frontal (H AUTOMAT.OZĂ). 776/ZtP Zipan^h; Zîmbet; Zona : cerebrala, epileptogenâ, erogenă 36. ZIPAN^M> SUA — DCI Prometazinö é Neuroleptic sedativ, idrr&vat fenotiazinic de tip 10-(2-dimetilaminopropií)fenotiazina, cu acţiune sedativ-hipnotică* antihistaminică şi antiemetică. Industria noastră farmaceutică îJ produce sub numele de* ROMERGAN^MJ 37. ZlMBET • Expresie emoţională cu caracter, spontan, habituai sau convenţional, care se manifestă prirvtr-o anumită mişcare facială (orientare în sus a colţurilor, gurii, îngustare a ochilor) şi corespunde unei stări de bucurie rfiodferată. Ca mijloc de comunicare paralingvistică, zîmbetul poate transmite : bucurie, plăcere, aprobare, ironie, sarcasm, comprehensiune, umilinţă, superioritate etc. Ceea ce zîmbetul transmite, ca stare emoţională, depinde de situaţia în care se află subiectul, de modul în care el receptează, mesajele vehiculate în situaţie, de ceea ce situaţia provoacă în subiect. Sub aspect semiologic^ zîmbetul bizarneadecvat sau pueril regresat, apare în psihozele schizofrenice, în special în hebefrenie. In acesta cazuri zîn*-betul devine o expresie emoţională patologică în care conţinutul emoţional vehiculat este discordant în raport cu stiuaţia. 38. ZONĂ# Parte aparţinînd unui tot unitar, delimitată pe baza unor proprietăţi caracteristice şi a unei anumite specificităţi funcţionale. Termenul é-ste utilizai în mai multe accepţiuni : • în accepţiune anatomică, se referă la un anumit teritoriu strict delimitat structural şi acoperind in particular, anumite , funcţii (-* ZONĂ A PROXIMEI DEZVOLTĂRI). 39. ZONÁ CEREBRALĂ • Părţi (teritorii) cjortîcale delimitate din punct de Vedere funcţional: • zone 1 receptoare la nivelul cărora se proiectează fibrele ce conduc sensibilitatea inter o-, proprio- şi visceroceptivă (neocortex receptor), dar şi sensibili-tăţiM speciale ; • zone motorii {neocortex motor), reprezentînd locul de elaborare a comenzilor motorii ; 1 • zone asociative fa nivelul cărora sînt integrate funcţiile psihice complexe (memorie; gîndire, voinţă etc.) î • zone vegetatívé ia nîvelul cărora este realizată integrarea activităţii organelor . interne. Leziunile acestor zone cerebrale determină tulburări psihice şi neurologice Variabile în funcţie de localizarea procesului patologic, de întinderea lui, de brutalitatea cu care s-a instalat^ (-* : ARH CORTICALE). 40 ZONĂ ^lUPTOXSENĂ (cf, lat, zona „arie, zonă, regiuni ) • Regiune corticală care reproduce,, în urma stimulării, fie o criza, fie aura epileptici ş pe. care pacientul o. realizează, în cadrul evoluţiei bolii (-* EPILEPSIE). . , 41. ZONĂ EROGENĂ • Orice regiune corporalăcutanată sau mucoasă, suspcepţibilă a fi sursă de excitaţie; sexuaiă. în sens restrîns, noţiunea se referă la regiuni care, in mod funcţionali sînt seditrl unor aâtfel de excitaţii (zona orală, anală, mucoasa clitoridiană, ma-meloane). în „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii0, FREUD (1905) şi-a expus tepria sa asupra zonelor erogene, considerînd că er.ogenitatea, ca proprietate, este Caracteristică întregului corp. Există însă zone care au în -Zóna. :■ érQgenaYhipRögena,histerogena, spasmogeaa ZQN/W77 mod special această funcţiune (de exemplu, zona ©raia are proprietatea de a fi erogenă în activitatea suptului ; suptul degetului are, de asemenea, o semnificaţie orală, în care degetul reprezinţi o; zonă erogenă secundară), în zonele erogene îşi au sediul; pulsiunUe parţiale ; satisfacţiile legate de aceste pulsiuni sînt autoerotice şi corespund unui anumit tîp dé * scop sexuali In cadrul dezvoltării psi hosexuale, zonele erogene constituie puncte importante de schimb între-copil şi mediu, 42. ZONĂ HIPNOGENĂ ‘(cf. gr. hypnos „somn" ; german „a naşte") • Prezenţa la anumiţi subiecţi a unui punct sau â unei zone a cărei apăsare produce intrarea în stare de somn, considerată de unii autori ca o particularitate psihofiziologică. Nu este lămurit dac!^ acţiunea hipnogenică se manifestă îii toate cazurile, în afara unor influenţi hipno- tice-.- • t» cht; de , frdşvf ntă este în rîfrdul populaţiei. Exîsi|^ juftel asţfel de zone cunoscută de subiect li pölte crea acestuia un comportament fobie, de aceea descoperirea ei accidentală de către ,rîvefdlc trebuie, cel mai adesea, minimalizată. 7 43. ZONĂ HfSTEROGEfslĂ (cf. gr. hystera „uter* ; genndn) - sin. ZONĂ SPASMOGENĂ • Regiune a corpului a cărei compresiune poate declanşa la anumiţi indivizi o criză ide convulsii isterice. A fost descrisă de CHARCOT. în accepţiune psihanalitică, zona histerogenă ar fi o regiune a corpului devenită erogenă; FREUÓ afirmă că zonele erogene şî cele histero-gené au caracteristici comune. £J consideră că orice regiune a corpului poate deveni erogenă prin deplasare (ptecîntl dé la zonele care sînt ^destinate, prin specificul Ibr funcţional, să producă o plăcere sexuală). Erogeni-zarea (ca fenomen) este pecifică istericului şi póate avea punct de plecare în istoria individului^ ■ . . . ; ( , Unii autori consideră că termenul i^e desuet, mai indicată fiind folosirea termenului de zonă spasmogenă (A. MANUILĂ şi colab., 1981)v iar alţi autori afiripă^ ga exisţenţa acestei zone ar. fi doar o spécülá^ié teoretică apărută ca o consecinţă a etapei neurologizante a afecţiunii. 44. ZON A fée) f*ROV0OAR€ • - Regiune a corpului în care se poate provoca un reflex muscular. Suprafaţa ei se reduce în cazul apariţiei leziunilor, piramidale, a tulburărilor metabolice, ín stările de anxietate. Uneori o zonă de provocare restrînsă poate fi un dat constituţional. Termenul a fost introdus în limbajul medical de BERR AQUER-feORDAS. 45. ZONĂ A PROXIMEI DEZVOLTĂRI • Concept introdus de psihologul sovietic VÎGOŢKI (în lucrarea „Istoria dezvoltării psihice a copilului"), semnificînd unitatea, continuitatea şi stabilitatea dezvoltării psihice, stadiul imediat următor celui existent la un moment dat în dezvoltarea individului. „Zona proximei dezvoltări" este ceea ce urmează să se împlinească într-un stadiu de vîrstă şi să devină, în stadiul următor, fenomen de dezvoltare actuală, (P. POPESCU-NEVEANU); Reprezintă un concept deosebit de fructuos pentru adaptarea.procesului instructiv-educa-tiv, în sensul stimulării dezvoltării psihice aele-vilor. Zona proximei dezvoltări e te utilizata ca punct de plecare în construirea programelor dé reeducare şi recuperare. 46. ZONĂ SPASMOGENĂ (cf. gr. spaümos ; gennan) ZONĂ HISTEROGENĂ. 47. ZONESTEZIE (cf. gr. zonéc «„centură ,t cingătoare" ; aisţhesis „senzaţie") o Tulburare a sensibilităţii constînd în senzaţia de constricţie pe carş .o are subiectul (ca şi cum o frmghie i-ar strînge corpul), nesimţită ca pre zenţa a unei centuri sau cingători. Se intil-neşte rn nevroza hipocondriacă şi în decom-pensările personalităţilor dizarmonice isterice. 48. ZOO- (cf. gr. zoon „animal") • Element de compunere care introduce referirea la animal» ■ ."..r; 49. ZOOANTROPlC(D) delir (cf. zoo- ; gr. ónthropos „om") • Del ir/foarte rar în perioada actuală, dar foarte frecvent fntlinît în Évül Mediu, şi chiar în epoca de început a psihia-iriéi. Bolnavul afirnia. transformarea sa într-un anumit animal (lup, cîîne etc.). Acest delir éste diferit de delirul de posesiune. Este întîlnit în unele schizofrenii foarte avansate, în psihozele de involuţie* 778/ZOO Zoofítie erotică; Zoofobie^* T^mi^tié^ír ZoosadBm 50. ZOOFILIE (cf. zoo-; gr. philia „prietenie > afecţiune") —y , BESTIALITATE. . : 51. ZOO FI Li E EROTICĂ • For mă dé perversiune / constînd în plăcerea erotica pe care o simt unii subiecţi atunci cînd se află în reiaţii directă cu animalele, în afara unui conţact sex^ial ^prqpriu^ziş.. /Vceaştă^ jperver-Jiune, apropiată fetişismului, este mai frecT ventă la unele categorii profesionale : dresori, îngrijitori de animale, călăreţi etc. A fost descrisă de; KRAFFT-EBING în 1883. 52. ZOOFOBTE(F) (cf. zpp- ; gr. phobos „frică") m Teama patologică de animale. în concepţie psihanalitica» ea constituie modali- tatea prin cáré adultul nevrotic se eliberează de o angraă profundă, datorită refulării pglsiunilor sexuale şi agresive. Se întîlneşte în nevroza ob e tvo-fobică, anxioasă, isterie; psihastenie, schizofrenie. 53. ZOOMANiE (cf. zoo- ; gr.* mania ne- bunie") • Dragoste şi ataşament exagerat faţă de i animale, întîlrtită Tn oligofrenie,'}demenţe, la personalităţi structurate dizarmonic. ’ - • ! • ■’ 54. ZOOPATlE(i» delir » Idei de frânte, incluse de psihiatria clasică în grupa ideilor depresive, care constau în credinţa bolnavulut că este „ros de Un animal ascuns In abdomeni piept sau craniu" — delir de zoo pat ie internă (Rögues de F URS AC). în aceeaşi categorie ar mai putea fî incluse ideile dé transformare corporală (zooantropia) şi ideile de posésiürtö animală, ca şi, delirul de infestare parazitară (zoopatre externa). 55. ZOOPSICElH) halucinaţii (cf. zoo- ; gr. opsis „vedere") © Halucinaţii vizuale constînd în reprezentarea imaginară a^ unor. animale, cu,un puternic ecou anXiogen. în starea de onirism a deliriumului tremens sînt caracteristice ha1u? ci naţii le zoo psi ce cu animale mari, înspăimîn-tătoare ; în intoxicaţia cocainîcă, halucinaţiile zoopsice conţin imaginile unor animale mici,' „finii de mdsculrţe strălucitoare", si sînt asociate cu halucinaţii cutanate de „viermuire". Aceste halucinaţii îşi au sorgintea íri incohşti- entplsfcofeecti-v a-l Le g&n de lor şi obiceiurilor fol-döHeé,’evocatóáre álé unor animate -terifiante . v FREUD coíisidéra că viziunea halucînatorie a‘unui'animaf : mare: ésté in general identificată imaginii pâft-er.ne, iar fantasmele de devorară semnifică* angoasa de castrare. ’ 56. ZOOPSiCE(I) iluzii • Termen greşit acreditat, utilizat cu totul accidental. Nu există iluzie: zoopsicăj ci numai halucinaţie cu caracter zoopsic. 5^ ZOOPSIHOLOGIE (cf. zoo- ; gr. psyche „suf«le1"î logos cuv nt, discurs*4) — sin. PSIHOLOGIE ANIMALĂ .# Disciplină psihologică care tudmza comparativ evoluţia comportamentului animal, sub aspectul senzoria-lităţii# instinctelor, inteligentei senzorio-mo-toriLv capacităţMor de învăţare şi de reactivitate^ emoţionalăi primară, al deprinderilor etc. Sub raport istoric, psihologia animală stă sub semnul a două tendinţe metodologice : etologia (obiectivă şi comparativă) şi behaviorismul. ; 'Prirriá direcţie, de‘se doreşte obiectivă, este âxată pé 'observata riguroasă şi descripţia exactă a comportamentului animal surprins fn mediul juiţnatural, indiferent de. consideraţii fiziologicei şl psihologice, în scopul exclusiv al cunoaşterii, reiaţii lor din cadrul speciei sau în£re şpegile . de; animale. doua* orientare, behavioristă, se axează pe studiul comparativ al comportamentului aHimalşî urnari, în’ cohdiţîi experimentale riguros* ' ^nlrolaté ‘ iuîhdiţ-se’ ca subiect de e^périrhéntspeciiánirriafe (şoareci, cimpanzei éfc) ca^é pfernriît, peJdé o parte, o înţelegere mat #xactă>a preistoriei psihismului uman, i^Cwpş d$ altă parteu-cunc^t^i^a .deprinderilor şi. . performanţelor de ordin . psiho-fiziologic la care pot ajunge anumite specii animale. ZOOSADISM (tf* gr. zoo- ; vezi sadism) • Perversiune sexuală constînd în asocierea plăcerii sexuale cu acte dé chinuire a unor animale (de obicei, domestice) prin lo- Zóoscopie ; Zosin P. ; Zuledin(*> ; Zvon ZOOH19 vire, rănire etc. Se poate întîlni la dizarmonii grave de personalitate (—> PERVERSIUNE SEXUALĂ), în oligofrenii severe şi in unele forme de schizofrenie. 59. ZOOSCOPIE (cf. gr. zoo- ; skopeo „a privi") —* ZOOPSICE Grecia - DCI Clorproma-zina • Neuroleptic sedativ, derivat fenotiazinic ch2 de tip 2-clor-10-(3-dimetilaminopropil)fenotia-zină, cu acţiune sedativă, antiemetică, vago-şi simpaticolitică. Potenţează acţiunea anestezicelor, hipnoticelor şi analgezicelor. Industria noastră farmaceutică îi produce sub numele de CLORDE LAZIN(M). 63. ZVON • Informaţie (ştire, veste, noutate) difuzată sub forma unei afirmaţii, negaţii sau presupuneri, care se transmite mai ales oral într-o colectivitate, prin canalele relaţiilor interpersonale. Mesajul conţinut de zvon este inexact în raport cu realitatea dată (pe care o vehiculează) şi este supus deteriorării prin distorsiune, în condiţiile receptării şi retransmiterii pur subiective, neverificate. ALLPORT şi POSTMAN (1947), într-un studiu asupra modificărilor specifice zvonului, au constatat că aceste modificări au la bază următoarele elemente motivaţionale subiective : • tendinţa de simplificare a acestor informaţii, de reducere a lor prin eliminarea detaliilor (de obicei a acelor detalii cu un grad oarecare de precizie — de la a şasea transmitere se pierde 70% din conţinutul informaţional iniţial) • accentuarea altor detalii, conţinuturi şi semnificaţii parţiale, unele direct legate de importanţa majoră a informaţiei ; • modificarea textului transmis în funcţie de asimilarea celor care receptează, această asimilare fiind, la rîndul ei, determinată de starea afectivă, interesele, aspiraţiile, obiceiurile, prejudecăţile celor care primesc mesajul. Condiţiile care favorizează apariţia şi transmiterea zvonului sînt de regula : tensiunea, criza, absenţa informaţiilor oficiale sau perseverarea sistematică în furnizarea de informaţii distorsionate. INDEX ALFABETIC PENTRU : bo!i^B> deliruri(D) fobii^ halucinaţii(H> medicamente(M) — betablocante — neuroleptice — psihosţi mu lente — timoanaieptice — timoleptice — tranchilizante medicamente compuse (M0) personalităţi (date despre) semne/si mptome® sindroame*s> teste(T) í i íhdex aHabútíc - boti 783 Sínt cuprinse în ordine alfabetică, pentru literele S —Z, principalele bpli(5>, deliruri^j fobii^*, halucinaţiiW, médicámenteW, personalităţi cu implicaţii în dezvoltarea psihiatriei. semne/simptome8, sindroame(s> şi testeÎT) cu indicarea numărului termenului în < adrul li terei şi cu pagina respectivă unde este tratat. Exemple : Pentru bolKB>, deliruri, fqbii*F), halucinaţii^, semn/simptom8, teste^T), datele oferite sînt dispuse după modelul: Denumirea: (B), (D), (F), (H)/s, (S), (T), sinonime, trimiteri etc. Nr. crt. Nr. pag. SHOOK JONG(B) boală TELEPÂTIC(D) delir . . URANOFOBIE(p) VERAGUTH8 semn 2AVILEANSKAIA(S) sindrom tip de nevroză sexuală (1978) S 405 265 sau.., descifrarea gîndurilor T 129 513 teama patologică de „ceruri* U 42 . 693 expresie mimică în depresie V 73 717 setea de răspunsuri liniştitoare Z 7 771 Pentru medicamenteÎM) şi medicamente combinate(MC), datele oferite sînt dispuse după modelul : Denumirea produsului Ţara D.C.L Derivat Nr. crt, Nr. Pag- TAIZER(M) URBANYL(M) VALIREM(M) WYAMINE(M) Japonia Meclozină; Germania Meprobamat Grecia j Sulpirid Olanda Mefentermină Difenilmetan Propandiolic Benzamidic Feni leti laminat T 41 U 46 V 23 W 79 492 694 707 763 Pentru personalităţi implicate în dezvoltarea psihiatriei, datele oferite sînt dispuse după modelul : Numele şi prenumele Anii Date Nr. crt. Nr. pag. SIPKOVENSCHI N. Spasov ŢURCAN Constantin (1906 — 1976) psihiatru bulgar S 614 338 (1849—1912) psihiatru român Ţ 647 684 BOALĂ(B) SAÎNT-GUY(B) SAN FILIPPO(B> SATURNISM(B) SCHILDER-FOIX(B) SCHIZOFREN!E(B) SCHOLZ(B) sin. COREE ACUTĂ ^*‘SYDEN- SCLEROZĂ ATROFICĂ LOBARĂ(B> - SCLEROZĂ DISEMINATĂ(B> SCLERQZĂ LI Ml NARĂ CORTICALĂ MÖREL(B) HAM(B> boală S 15 12 - MUCOPOLIZAHARIDOZĂ III; OLIGOFRENIE POLIDISTROFICĂ 31 15 — semne psihice în 53 19 - ENCEFALITĂ PERIAXIALĂ DI- FUZĂ SCLEROTICĂ .94 .32 — probleme în ansamblu 105 34 - sin. LIPIDOZĂ CU SULFATIDE-* LEUCODISTROFII 139 169 - sin. DIPLEGIE CONGENITALĂ S-^‘ LITTLE(B) boală 160 I7f - sin. CHARCOT-VULPIAN(B) LEUCONEVRAXiTĂ(B) 161 171 - SPONGIOZĂ LAMINARĂ MOREL SCOB SÉGUIN SELTER-SWIFT-FEER(B) SFÎNTUL IOAN(B> SFÎNTUL WYTT(B) SHOOK JONG(B> SHY-MAGEE(B) SICLEMIE(B) SIEMERLUNG-KREUTZFELDT(B) SMIT,H-STRANG(B) SOMN(B) SPlELMEYER-STOCK STRACHAN(B) STURGE-WEBER-KRABBE SUO-JEONG TAYiŞACHS(B) TETANIE(B) THOMSEN(B) TIFOIDĂ/PARATIFOIDĂ(B> TIFOS EXANTEMATIC(B> TRICHINOZĂ*1» TUBERCU LOZÂ(B> UNVERRICHT-LUNDBORG VARICELÂ(B> VARIOLĂ(B) VIROZE(B> VOGT-SPIELMEYER(B> WERDNIG-HOFFMANN 244 554 - sin., MIQTONIE CONGENITALĂ 269 559* — manifestări psihice 290 563 ~ manifestări psihice în 293 5.63 —- manifestări psihice în 540 665 — manifestări psihice în 618 676 sin. EPILEPSIE MIOCLONICĂ PROGRESIVĂ S-^‘ LAFORA(B) U 40 693: — manifestări psihice V 44 711 — manifestări psihice 45 712 — manifestări psihice 161 734 — formă juvenilă a bolii TAY-SACHS 200 74S - sip. ATROFIE MUSCULARĂ INFANTILĂ PROGRESIVĂ; MlO-ATROFIE NEUROGENĂ A CO- ■ PILULUI 39 756. - sin. PARALIZIE PERIODICĂ FAMILIALĂ CU HIPÖKALEMIE 50 759’ Index alfabetic — boli, deliruri, fobii 785 WIHTIKO WISCHER WITTMAACK-EKBOM(B> WORSTER-DROUGHT-Mc. N€MLY-GREENFIELD ZOOPATIE*1» SATANOFOBIE<)r) SCABOFOBIElP) SCATOFOBIE,F1 SCENĂ**1 ŞCOPOFOBIE(p> SCOPTOPOBIE*p) SCOTOFOBIE(p) SEISMOFOBIE") tip de psihoză la indienii nord-americani 60 sin. DEGENERESCENTĂ HEPATO-LENTICULARĂ 65 „boala gardului de sirmă ghim-pată“ 71 in ANXIETAS TIBIARUM 73 77 DELIR1») — tip de delir circumscris S 196 — opus delirului primar (WERNICKE) 200 — idei delirante de mică amplitudine ţi contradictorii 284 — tip de dezvoltare patologică réactivá (KRETSCHMER) 307 — griip de deliruri cronice (KRAEPELIN) 637 — manifestări pshice în (GUIRAUD- DIDE) 638 — a fi mai mult decit este (LEVY-VALENSI) 642 — delir hipocondriac nesistematizat ' 748 — delir megalomanie însoţit de halucinaţii corporale 752 — prezent în demente precoce (C. PASCAL) 938 — sin. DELIR ALCOOLIC SIMPLU . (LASlGUE 1869) 1 021 — autosupraapreciere L.G. (BIRNBAUM 1915) 1 075 <—sat*;., -descifrarea g îndur Hor — „dezastrul organelor interne*4 460 el^iftgtrr vinovat pentru toate U 2t — urmărit... fără a fi (1890) 50 — tip de delir maniacal (SÉGLAS) V 77 — sin. DELIR CURABIL (MAGNAN) 142 — sin.; AUTOACUZARE ^^AUTOACUZARE 144 — o punte cu onirismul (RÉGIS) 164 -2' INFLUENŢĂ*1» delir X 13 — „transformat în animal*4 Z 49-. — „ros înăuntru de un animal4* 54 FOBII(F) — teamă de diavol S 43 — teamă de rîie 65 COPROFOBIE(p) 77 — teamă de scenă 80 < — teama patologică de a se ^fla în . 168 atenţia persoanelor din anturaj — teamă patologică de a nu părea ridicol în faţa anturajuIui 170 ACLUOFOBIE*P) 173 — teama patologică de cutremure 240 760 .761 762 763 763» 1181- 182 232 349 349' 351 381* 383 426 442* 460* S43 637 489 700 717 729 719 736 766 777 778 17 23 25 25 Í74 174 174 19 2f 50 — Enciclopedie de psihiatrie — cd, 217 786 Indéx bUmbétic ^ fobil SELAFOB!E(F) — teama patologică, de fulger, de scírrtei 244 SIDERACOMOFOBlÉ(F> *— teamă de cale ferată şi de tren 418 SíDERADROMOFOBlE(F) — teamă provocată de accelerarea mer- SÍDEROFOBIE(F) sului trenului — frică patologică de tot ceea ce poate 419 veni din cer 423 SlF!LO'FOBIE(F) SINTOFOBIE(F) — sin. SIFILOMANIE — téanriá patologică de boala luetică — teama de a nu aduce un prejudiciu altei persoane '429 604 SrFlOFOBIE(p) —> réfuZul de a mînca şi a bea 640 SOCIALA(p> . S^' SOC!OFOBIE(F) 680 SOCICiFOBIE(F) SPECTROFOBlEÍF) — teama de societate, de anturaj îi?’ EIZOTROFOBiE - sin. CATOP-TROFOBIE(F) 699 . 837 STAZ1BAZ1 FO B1E(F, BAZISTAZIFOBlE(F) 911. STAZIOFOBIE — teama de a se ridica, de a sta în picioare 912 STlGlOFOBIE(F) ' HADEFOBIECp> 954 TAASOFOBIEÍF> - — teama patologică de a se aşeza T 4 TAFOFOBIE(F) — teama patologică de a fi îngropat de viu 25 TAIJIN KYOFU(ff) TALASOFOBIE(F> — antropofobie japoneză — teama patologică de mare, valuri, 42 / furtuni 47 TANATOFOBlE(P) TELEFONOFOBIE(F> — teama patologică de moarte — teama patologică de apeluri tele- 60 fonice 118 tenifobie(F) — teama patologică, de parazitoză cu :' tenie 158 TBRATOFOBIE(F) — teama patologică de a da naştere TERMOFOBÍE(F) unor copii malformaţi 211 — teama patologică de căldură 226 TETRAFOBIE(F) ’ ■— teama patologică de numărul patru 246 THEOFOBIE(F) TOCOFOBÍE(F) — teama - patologică de divinitate —1 teama patologică de a asista la naş- 252 teri 348 TÖNlTROFOBlE(F' S-^’ BRONTOFOBIE(F) 370 TOPOFOBIE(F) teamă- patologică de un anume loc 3 83 TOXICOFOBIE(F) —^ teamă patologică de substanţe otrăvitoare 408 TRAUMATOFOBIEÍF> — teama patologică de rănire 492 TREDECAFOBIE(FÍ — teama patologică de numărul 13 511 tremiöfobie — teama5 patologică de cutremure 516 TREMQFOBIE

IÜ/13Q/549 Mitologie III/.130/55Ó. , - de, grup 111/131/551 . Mitomanie 111/131/552 i, - delirantă 111/132/553 Mitoplasticitate (Mitoplastie) 111/132/554 Mitrală — epilepsie 111/132/555 Mitteneker-Toman 111/1:35/567 Mnezic,D) delir 111/136/568 Mneziceiluzü 111/136/570 Moarte 111/136/571 Moban(M> ÍII/138/572 Mobilitate 111/138/573 — á proceselor nervoase — 111/139/574 — socială 111/139/575 Mod de viată 111/139/576 Modă II1/14,1/577 Modal<“> 111/141/578 Modalina(M) JII/141/579 Modalitate senzorială 111/142/580 Modecate(M> 111/142/581 Model HI/142/582. — al bolii psihice 111/143/583 neuronal al stimulului 111/144/584 Mp^re 111/144/585 ,Moderált*» 111/145/586 , — ClorCM> 111/145/587 íloderamin ¥> 111/145/588 t?1oderapetM> 111/145/589 iModeratanf”* 111/145/590 Moderex sindrorh 111/146/597 Mogadon(M) 111/146/598 Mogigrafie 111/146/599 Mogilalie III/146/6QÖ Mohov-Sinkare/iko — örobl 111/146/601 Molar HI/5^6/602 Molipaxipî®» 11.1/146/603 Molisnfiofqhie(r) 111/146/604 Monad£, 111/146/605 < MonaminiM>. ll|/146/606 Mânase*** 111/146/607 ' ■ ‘ Mondonesl. —• reflex 111/146/608 Mtrrrfsm. I ttf}47/,60? Monltazon halucinaţii 111/148/616 Monoculare(H> halucinaţii 111/148/617 Monodemetrin'W) 111/148/618 Monofşn^V,! Il/fl48/619 Monofobie^» lljl/148/620 Monoideism 111/148/621 Monolog 111/148/622 • Monomanie, 11I/j4.9/623 Monapatofcjb,ie şindrom l 11/150/635 Mopazin(e)

UI/157/64.7 Moreau Jaqiţa.s Jpseph 111/157/648 ., Paul. llil/15j/649 Morei Beneüict, Augu tin .111/157/650 — (?>boala H1/157/651 — Lavallée* simptom JU/158/652 — s,sin.drom 111/158/653 Moreno jacob Lavy 111/158/654 Morfeic 111/158/655 MorfexW IU/158/656 Morfină 111/158/657 Morfinomanie 111/159/650 fiorfognozie II1/159/65,9: Morfolep(M) 111/160/66Q Morfopsice(H> halucinaţii IJI/160/661 Morgagniţ-Stewart-MoreH®» sindrom ,,111/160/662 Moria II1/160/663 Morichau-Beauchant Pierre Ernest René I I1/160/664 . " Morison Alexander IH/160/665 Morita Shoma II1/160/666 — terapie ll(/ţ61/667 Mornidine?®'* lli/161/668 Moron 111/161/669 Moroson(M) 111/161/670 , , ', Morozov(8) .sindrom III/Í61/671 Morquio(s) boală 111/161/672 Morselli -Enrico* 111/161-/673 Morsier(s) :sind goarne II1/161/674 Morvam(s) sindrorn 111/162/675 Motet Auguste Alexandre 111/162/676 fioti(:MC) 111/162/677 M ot i I i taté, < UI /-162/678 Moti preşs* 11/163/679 Motiv JU/164/480' MotivaHMO) 111/166/681 Motivare IH/166/682 Motivaţie ÜI/166/683 Motricitate •111/166/684 Moţiune. 111/167/685 . - pulsională II1/167/686 Moxâdril(M> IH/168/687 Mo?aic cocticaţ II1/168/688 -Möbiusf,3) sindrom 111/1681/689 Mu' - ritrt) EEG 111/168/690 Mucopolizaharide II1/168/691 Mucopolizaharidoze 111/168/692 Multisenzorialé'H) chaliicinaţii II1/1-69/693 - — («iluzii 111/170/694 Multbm M) I1I/17Ó/695 Miilţimo 111/170/696 Muncă,) 11/170/^97 Murei t®"* 111/171/698 Murei,ax‘“> Ú1/171/699 Murphy, Gardner 111/171/700 Murray Henri 111/172/701 Musearină 111/,1,72/702 M uscări njce —,,substanţe 111/172/703 Muscote^ III/Í72/704 Musit>nt(D> dplir 111/172/705 Musitaţle 111 /Í 72/706 , Muskel TraricopalfM) .111/173/707 Musofobie<*> 111/173/708 Mustabon(KC,> 111/173/709 Mutaclsm 1,11/173/710. Mutanxion'ko>, llj/173/711 Mtrtaţte. 111/173/712 Mutilare IH/Í73/7Í3 Mutism IU,/,174/714 - akinetîq<8» sindrom 111/174/715 - electiv III/174/716 - psihogen II1/175/717 Mutitate II1/175/718_ Muzicală —î* epilepsie 111/176/719 - *HW 111/178/728 Myle-Vap Bogaert(S> sindrom 111/178/7^9 MyolespeaW 1(1/179/730 Myomethol(fí> 111/179/731 Myoten(MM 11/179/732, MyotrahW III/179/733 MyroxinW Iii/179/734 MysölW(M> 111/179/735 My-frânS^ II1/179/736 NacktM) 111/180/1 Nade*(M> lîl/180/2 MadololfI>CI> in/180/3t Naffziger(s> sincroni IH/180/4 NakomW IJi/180/5. , . Nalorflne ,111/180/6 Nan(oK II1/180/7 Nanism hipofizar, IH/189/8 -T psihosocial II1/181/9 — senil 111/181/10 Nanocefalie 1,11/1 £1/11 Jánosom le 1:11/131(12 NanslusW.I H/181/13 Naposim(Mí 111/101/14 Napoton<“> II1/1 $1/15 Narcisism llf/182/16 - primar ül 1/1183/17 — secundar II1/183/18 Narco- 111/183/19 Narcoanaliza IH/183/20 Narcobioză 111/185/21 Narcocatalepsie 111/185/22 Narcocataplqxie jll/18Ş/23 Narcohipnozâ 111^185/24 Narcolepsie 111/185/25 Narcomanie III/185/26 Narcosinteză 111/186/27 Narcoterapia IIl/;186/28 Narcotic anonimús 111/186/29 Narcoză Îimin^răi 111/186/30 Narcozep: II l/l 86/31 ^Nardelzinel^ IJI/186/32 Narsis(Mţ Hí/186/33 Natam, ii 1/166/34 - Nativism 111/.187/35 NatorexicÍMH IIJ/187/36 Naturalism III/1Ş7/37 Natură 111/187/3^ . - umană IU/W/39 ; Naturism Naupatie 11 l/l8.8/41 Nausedin^M> ilíl/1i88/42 Náusidöl(“> llt/108/43 Nauzine(M> 111/188/44 ' Navane(M) 111/188/45 NawizM(“? 11,1/188/46 Neant III/18Ş/47 . Nebolan(M> 111/189/48 Nebril<»> 111/189/49 Nebunie 111/189/50 — raţională 111/189/51 — reumatismală 111/189/52 Necesitate, Necesar 111/189/53 — internă 111/190/54 -w şi întîmplare IIJ/190/55 Necro- IJI/19^1/56 Necrofagie 114/191/5^7 Necrofilie 111/191/». , Necrofobie(F> 111/191/5^ Necromanie 111/191/60 Necromanţie HI/19’1/61 Necrosacjism 111/191/62 Nectil^M) 111/191/63 . Nedeltran(M> 111/192/64 NedisC^) 111/192/65 Nefalism II1/192/66 Negare 111/192/67 — a negaţiei 111/192/68 — a realităţii 111/192/49; NegativeÎH> halucinaţii II1/192/70 Negativism 111/19.2/71 .. -î. activ I I1/193/72 — sexual 111/193/73 , Negaţiei^ delir 111/193/74 Negentropie .111/193/75 Neglijenţă 111/193/76 Neisser8 simptom 111/194/77 •Neîncredere 111/194/78 Nelaxan 111/194/79 Nelbon(M> 111/194/80 Nelinişte 111/194/81 — a trombotrcilor 11í/194/82 Nelmat(M> IJ 1/194/83 Nemactil(M) 111/194/84 -Nemesis lîl/194/85 “Neo- 111/194/86 Neobes^> 111/194/87 Neoblöc ,111/194/88 Neocalma^ 111/194/89 N.eo-Calrne?M) 111/195/90 Neocatharsis ,l 1.1/19Ş/91 Ne oce rebel 111/195/92 Ne'ocortex* UI/19f5/93 Neocyten W, 111/195/94 Neoda,lit*M) i 111/195/95 Neodrine^M), 11-1/195/96 Neo Fargen) 11/195/97 Neofiíie* J1Í/Í95/98 Nepfoble^ 111/1*95/99 Neofreudism 111/1.95/100 Neogama(Jt) U1/197/101 ; Neo-Gn;ostoride(M) IIÍ/197/102 - lstafeneÖM> li 1/197/103 Neojacksonism 111/197/104 Neoklopie 111/197/105 Neo-Libinal(MC) 111/197/106 - Librafin 111/197/107 Neologism 111/197/108 NeomaFsHidÍM>Jlt/198/109 N.öo-Mazrne^) 111/198/110 - - ,Nevrofillin^M 111/200/127 NérV/Nefvi ÍH/200/128 — cranleW Üf/2Ö0/^l 29 — spínaíiiH/2017’130 Nervism-111/2D2/131 IKlervium ţdefiir 111/202/134 — ti-p-de j temperament 111/202/135 NpsistematizattPJ delir 111/202/136 NssontiK40 IH/2b3/137 Nestăpîniyt ;-f tip de personalitate . 111/203/138-Nestiatrie II1/203/139 ;-f Netto-Longcţaps^) II1/2Ö3/140 Neucetin(M, il 11/203/141 \' i Neuchlonicw II1/203/142 !\\ hteucolis(M> 111/2p3/1 Ne ulactil(M) |l 11/203/14^ NeuleptilW 111/203/145 Neumann-Cohn ;l 11/^04/150 Ne u ramate (1^t) l Í lJ/204/151 Neur(o)- 111(204/(152 Neurasteniei líl/204/,153 Neurasterviform yascular(S) sindrom ;ll 1/205/154| j Ne u raxi nf*} |l:l f/^205/155 Neúrazine^ !M/j206/156 Neuristan(M^; HI/206/.157 Ne u readaptare-1 M/206/158 Neuroainemiqís> sfinclnom 111/206/159 Neuroangiomatozjí encefalofacială 111/206/160. , Neurobellal(¥c)i lll/2Ö£/1>61 NeuroMzjte® * 11I/2Ó6/162 NeurocafmÍM/2Ó6/163 Neurochirurg^ ’lj 1^206/164 Neurodbernetică I M/207/î1irŞ Neurocil^ 111/207/16,6 Neuro-crariit^ 10/207/167 Néurodivníé lí 1/^07/168 NeurodynamicumfM> 111/207/169 Neuroéétodermátözá (Roger) l! 1/207/170 Neurofonie 111/207/171 • Neurogen 111/207/172 Neurolax(k) 111/207/173 • , ,r. N:e^rolepsinCM) 111/208/174 Neuroleptanalgezie II1/208/175 Neuroleptice 111/208/176 Neurolidol(M) 111/231/177 Neurolingvistică 111/231/178 Ne u roii pi doză 111/23^2/179 Neurolitium(M> II1/233/180 NeUrolytril(M> 111/233/181 > Neuromielită optică 111/233/182 Neuromit(M> II1/233/183 NeuromyfarW í 11/233/184 Neuron (11/233/185 ‘ — motor central( } sindrom I! 1/234/186 — motor -periferic^ sindrom 111/234/187 ; Neuronal Retard^ 111/234/183 Neuro-Padil(M) lll>/234/189 Ne uro pat i e 111/234/190 Neuropeptide — peptide cerebrale 1 111/234/191 Neuroplegil(M) 111/237/192 NeuropriCM) 111/237/193 Neuropr,oci.n(M) ) 11/237/194 Neuropşihiatrie 111/237/195 Neuropsihologie !ÍI/?37/196 Neuroradiol;ogie dl 1/238/197 Neurosis angorosa í 147233/198 — dysphenica IIJ/238/199 — dysthenica 111/238/200' > Neurotol(M> 111/238/201 Neuroton(M> III/239/202 Neurotr-ansmiţători 111/239/203 Neurovegetalin(MCM 11/240/204 N;eurozina(M) HI/243/205 Neutralitate III/243/206 Neatru II1/243/207 Nevin(s) sindrom 111/243/208 Nevinovăţie^) delir 111/243/209 „ar- Nevoie de pedeapsă 111/243/210 Nevracten(¥> 1Ü/243/211 Nevralgie 1l1/243/212 — abcjp^i no-ge njtală ÍI1/244/213 — cervicalat difuză*s) sindrom U1/244/214 glosofaringiană 111/244/215 occipitală!, 111/244/216 — oftai mi că 111/244/217 — paroxisţică Vai I 111/244/218 — sper matică 111/244/219 • — trigeminală 111/244/220 Nevrax 111/244/221 Nevrită ascendentă Ficard 111/244/222 — imijtiplă 111/244/223 Nevrofooie Ij 1/244/224 Nevroprornaziné^1* 111/244/225 Nevröstop*^ 11*1/244/226 Ne vrotizare, 111 /244/227 Nevroză 111/245/228^ > — (de) abandon .111/247/229 actuală 111/248/230 ; anagapică IU/ 248/231 ~ (de) angoasă UI/248/232 — (de) apărare III/249/233 ■ —(iáé) ascensiune.socială 111/249/234 (de) caracter UI/249/235 — ■ ■ car d iacă. 111/25Q/.236 — (de).,qompórtament- \ 11/250/237 . —^(de) deperspnalizare 111/250/238 . - depresiy^ JM/250/239 — (djsr) deştin III/2S0/240 ~ (de) ^şec IIÍ/250/241 — familială tll/251/242 — fqbică. 111/251/243 • — (de);Îri£ă, 111/251/244; ;; — impul^Yă IM/251/245 i nfanti la 111/251/246 ~ instituţională IM/25Ş/247. — isterică 111/253/248; : — marital^ II1/253/249 — motorie 111/253/250 : •-narcisică 111/254/251 - (de) neofepon^âbilftate l 11/254/252 - noogenă-(II1/254/253 ^ - obS£SÍv-cpmPiUl£j\(á M1/254/254 ~ (de) orgap ,111/254/255 , — postoperatorie 111/254/256 - si stern i ÍI j /254/257.. - (<^e) spâifnă 111/255/258 - a ticurilor 111/255/259 - (la), tineri 111/255/260 - (de) transfer Hţ/255/261 trau^atit^. ll!l/2Ş6/262 Nevrozism, \\1/257/263 , Nevrum(M). ,111/257/264 Newcastle^. .şcalej M1/257/265 Niamid(^> r Jsliarrí,id?-M]í ,M 1/259/266 Niaquitil»;lU/25^/267 Nibrom'm-A(fV ; 11,1/259/268 Nicergoline(-CI) 111/259/269 Nicetamide(D^> 11,1/259/270/ ^ r r ; - Nichirakishin ;S^>i 111/259/271 Nicholin III/259/272 4j;.-.-(V -Nic-lmaw 111/259/273 y Nt ck krâm p/e, j I l/2j59/27-4 Nicolaev — metodă 111/259/275 Nictalgie .pareste2ică. a membrelor supe- rioare(S) sindrom' H1/259/276 Nictalopie, 111/260/277 > Nictofobi@(F); 11 l/^6Q/278 Niemanri-Pick(B) boală j I i/260/:27? Nietzche Friedrich 1:11/260/280 Nietzscheism, 111/261/281 Nifalin(M)r; II.I/261/282 V , Nifablepsie, 11J/261/284 , * Nifaliumi^ {111/261/2:83 Nihilism, :ül/261/285 • , n : ^ (D) delir lJl/261/286 ' Nikefobie^?'111/261/287 Nilergex$M> 111/241/288 Niljpoidp) UI/26H/289, , • •• , »■-. fjJimsta?epa(îlfDCJ^ 111/262/290 .,v : s ; r; Nimfomanie, 11 {/262/291. NlpodalW .llili/262/292' Nlrvan III/262/29S Misidana(5P ll.l/262/?96 Nistagmus lli/2^2/297 NitanÍM> 111/263/298 Ntticolin(tr> 111/263/299 Nîtoman(M) 111/263/300 Nitradorm(M> 111/263/301 ’ Nitrazepam^1 ÍDCI) 111/263/302 Nitrazepol(M> 111/263/303 NivalfesnfM> 111/263/304 Nivel 111/263/305 — (de) aspiraţie 111/264/306 — mintal 111/264/307 , --.şi ferme ale,$f<îctivitSţii 111/264/308 Nlvelton(“* ii 1/-266/B09 : Nivoman^* 111/266/310 Npan 111/266/311 — Gap(M> 111/266/312 Nobely.se P> 111/266/313 Nobesine^M) 111/266/314 Nobitrol(M0> 111/267/315 N-Obliyon(M> 111/267/316 Nobraksin(M); Nobral(M> lil/267/317 Nocireceptori 111/267/318.!, Noctambulişm JH/267/319 Nocfcamid(SI) IM/267/320 Noctazepam(M) 111/267/321 Noctem'M> 111/267/322 Noetesed(M> IH/267/323 . m Noctosom(M) 111/267/324 NoctranlMC) 111/267/325 : Noctynoi 111/267/326 NodafCMC» 111/267/327 : Noema 111/267/328 '■ Noesa:l 11/267/3 29 Nofrah'Wc) 111/268/330 . Nogéda|f“> 111/268/331 Noguchi Hide/o 1II/26&/332 — Moore^’ — metodă de laborator lli/268/333 Noiafren<“MII/268/334 Noi!ess<*>HI/268/3 3 5 ■ Névóie dé pedeapsa, Nevrozism, Notfefs^ 875 Nölotenf“> 111/268/336 — complex KC' 111/268/337 Nomadism 111/268/338 Nomifensin(M> 111/269/339 Nomlnalişm şi realism 111/269/340 Nomival*M) 111/269/^,41 Nonazepam(M) III/2ÍS9/342 Nonconformistă — personalitate 111/269/343 Noneston II1/270/344 Nonmorbide(H) halucinaţii 111/270/345 Nonne-Appalt reacţie 111/270/346 - filare 111/270/347, Nonsomnie 111/270/348 Nooaiialeptice IÍÍ/270/349 Noonanţ8» sindrom IíI/270/3S0 Noonevroză 111/271/351 Noosfşri III/271./352 Nootrop(M) ; .l\lootropil|!M> III/271/3S3 Noradrenalină, i 11/271/354 Norcarnphane{H) III/272/355 NorcozineW* III/272/356 Nordazepam(DOl> 11f/272/357 Norestran(M) lil/272/358 NorfeniM0h 1,11/272/359 Norfenazinf®6* 111/272/360 ,.NorflexíM) 111/272/361 Noritre.n*1*} li 1/272/362 Norkotral.(MC) Hf/t272/363 ' Normîi 111/273/364 Normabraîn 111/277/371 NormisonIII/278/373 Normbci*tt IJ 1/278/374 Normopsihjce*1» halucinaţii II1/278/375 Normotin P(a9» 111/278/376 Normotip i 11/278/377 WbY-Wudf11* 111/278/378 Normum(M» 111/278/379 Nerodin<“> I.II/278/380 ,Nor,ofren 111/^78/381 Norpolake,,I,; N6rpramin(M) 111/278/382 Norrie*Warburgi®> sindrom 111/278/383 Nortab110 l|l/27j8/384 Nortimil.fM> 111/278/385 tsiortrilenf*1» III/Í278/38ÍS NortriptilinâtMVpoi> | j 1/278/387 Norval(M) 111/27^/388 Norzepine<^) IH/279/389 Noso-, Nozo- ÍI1/279/390 No?ofobie(ff* ,111/279/391 Nosografie tl 1/279/392 Nosologie psihiatrică li 1/279/393 IŞIosonomie îl 1/280/394 Nospan(¥) 111/280/395 Nostalgie 111/280/396 Nosteir11* 111/281/397 Nostomanie JII/281/398 Notaral(?I, IN/28,1/399 Notensil(M> Ijl 1/281 /400 NothnageK8' sindrom 111/281/401 Noţiune II1/281/40-2 .ISouă expertiza nhedico-legaiă psihiatrică 111/282/403 Noumen 111/282/404 Nous 111/285/405, NovamatbÎM) l.l 1/282/406 Novamin(M> l;ll/282/407 Novanox<5° .111/282/408 Novazam,ÎM>, 111/282/409 Noverilf“> li,(/282/410 Novhepar(M> Ílil/2Í83/4'11 Novicet(M> 111/283/412 Novocetam(M> 111/283/413 Novodi pam, ¥> III /283/414 Novoflupar»!!*) 111/283/415 NovoflurasfwiW (11/283/416 NovonpeprpWJ», 111/283/417 Novopoxide(*fJ HI,/283/4l8 NovopramineMi» lîl í/283/4Í 9 Novo Redugr^s(M> 111/283/420 Novoridazine(M) 111/284/421 Novóáed(í>,) 111/284/422 Novotriptyn(M) 111/284/423 Novoxapin(MI II 1/28.4/424 Nóvydrine(M) l.l 1/284/425 Ncxaben**** 111/284/426 NoxiptiJină(r>CI> îl 1/284/427 Noxokrâtin'^ 111/284/428 ^cx/belí^ 111/284/429 Noxyron(M> IH/284/.430 Nozinan 111/284/431 Nucleotide Nucleozide HI/284/432 Nuctalon(M) III/284/433 Nudism in grup,, 111/284/434 NurDispozfM) 111/285/435 Nufarol(M) Hl/285/436 Nui'tal(M) III/285/437 NuianstM> II1/285/438 Nuller 111/285/441 Număr II1/285/442 Numbon(M> 111/285/443 Numencial(MC> 111/285/444 NunazeparpfM) 111/285/445 NuncitaK'1» 1)1/286/446 Nuredalff?) || 1/286/447 Nursing p5ihiatric l;li/2S6/448 NcrtiaalW 111/287/449 Oasil M> li 1/288/1 ÖasílfM>' fl f/288/2 — M(M> 111/285/3 Oatman(IÎ)' boală Ii 1/288/4 Obacin(M), Obalan0M> 111/288/5 Obedienţă II1/288/6 ” Obedrex(M> 111/288/7 - Plus<“c> 111/288/8 Gbedrin-UfM) ili/288/9 Obenon(M) 111/288/10 ÖbesídylCMc) Ht/289/11 00 o! .-1 cd' I -'I Cr c (Q O ■3 § CD a 5' 3 Obesin(M) 111/289/12 Obesonil 111/289/13 Obetrol(M) 111/289/14 Obex^M) 111/289/15 -Obezine 111/289/16 Obezitate 1.11/289/17 Obicei 111/291/18 Obiect 111/291/19 - „b£iri‘7»rău“ 111/292/20 - fetrş 111/292/21 - - parţial Hl/293/22 . - totar ril/293/23 ' - tfclnziţidnal 111/293/24 Obiectiv, 411/294/2$ - psihologie 111/294/26 Öbiectlváre 111/294/27 Obiectivism 111/294/28 Obiectivitate HI/295/29 Obiectual 111/295/30 '• - relaţie 111/295/31 Obişntiinţă IM/297/32 Oblativitate II1/298/33 Oblevil(M) ; Obüvon(M) IH/298/34 Oblomovism I1I/298/35 Obnubilare III/298/36 - de trezire III/299/37 Oboseală III/299/38 Obregîa Alexandru III/300/39 Obscéne — apeluri telefonice Hl/300/40 Observanţă 111/300/41 Observaţie 111/301/42 Obsesie 111/301/43 Obsesivo-compul$ivă nevroză î SI/302/44 ObsidanW III/305/45 Obstrucţie HI/305/46' Ob-TitetM) III/305/47 Obtuzle Bl/305/48 Ocaziobalism, Ocazie UI/305/49 Occâm Willfám ÎH/305/'Ş0 Occipital — lob IÍI/3Ö5/S1- ~ <8>‘ sindrom MI/306/52 Och,lofobie III/306/53 O.C.M.ÍM). Hl/306/54 Ocopatie lli/306/55 Octopaminî lllp06/56 Oculo- îll/^07/$7 OcuFo-bucö-genital(s) sindrom lll/307/58 - cerebro-renal Fanconi(s) sindrom ' lfl/307/59 Ocu1ostatid(S) sindrom 111/307/60 Ocultism IM/307/61 Ocupaţional — i streâ I II/307/62 - terapie 111/308/63 OdeonCM> MI/309/64 Odeoxilre 11.1/310/70 Odobieja şfcefari 111/310/71 O'donto- Ul/310/72 Odontöfobíe, 111/313/88 Oikofobie 111/314/89 Oikománié 111/314/90 Oksazepam 111/314/91 OlcadilW 41F/3Í4/92 Oftfcgen OJlgomarvie lll/3>20/107 OHgotl^nie 111/320/108 ©toséd^í 111/320/109 OVfi 'Iriţepenit^^sindnoitJ M1/320/110 OmahaW IU/3520/1 U\ OmbrofobiéÍF) 111/320/112 Omca(M) 111/320/113 ; Omega melancolic® .semn 111/320/114 Omeral(M) 111/320/115 Omitryl(MX 111/320/116. - Omnalio IH/32lf117 • Omni- 111/321/118 Omnipotenţă 111/321/119 Omogen 111/321/120 Omor patologic 111/321 21 - raţional îl 1/322/122 OmperanW 111/322/123 Omúcldere — literatură şi psihopatologie 111/322/124 ~ Ona-Mast(M) II1/323/125 Onanism 111/32*^/126 Onazine(M) 111/323/127 Ondine — blestemul 111/323/128 Ondism 111/323/129 Oneiro-, Oniro-: 111/323/130 Oneirofrénie 111/323/131 Oneiroîd(D) delir 111/323/132' Önelroidie II1/323/133 Onîco- 111/324/134 Onicofâgie 111/324/135 Oniomanle 111/324/13^": ? V» I*' } O c* Or O a;. pi>iridp) delir 111/324/137 Oniris II1/325/138 Onirism 111/325/139 Onirologie 111/325/140 Oríomatofobie**» 111/326/141 Onomatornanie W/326/142 Ontic II1/326/143 OritOgenâză 111/326/144 Ontologie 111/326/145 Opaléne 111/327/146 Opalskl(s) sindrom 111/327/147 OpelóminÍM) 111/327/148 ;,Open door“-111/327/149 „Operaţia furculiţei" 111/327/150 Operaţie 111/327/151 •-concretă 111/327/152 Operaţionalism 111/328/153 .? OpertiH") 111/328/154 Opiaceei 111/328/155 Opinie 111/330/156 Optoid II1/330/157 \ Opiomanie 111/330/158 Opipramol 111/330/159 Opiran sindrom 111/332/166 Oppanyl 111/332/167 Oppentíéim Hermán llf/332/168 - (B> boală 111/332/169 - sindrom 111/332/170 Oprimo^(í,, 111/332/171 Opromazin 111/333/175 Optic — analizator 111/333/176 - halucinaţii 111/334/177 . - iluzii 111/335/178 Optico-kiţi(este2icer?i, halucinaţii III/335/179 Optimăxi») lll/335/féÓ Optimisrrr II1/Ş35/181 Opto- m/335f1«2 Orâcol IH/337/188 , Orbinarhőh,(M) 111/337/189 Ordine' 111/337/190 — i'n psihopatologie 111/337/191 Ore ion IH/337/192 -OnésrenW 111/338/193'. Oreste contiplex 111/338/194 Orfen<«> 111/338/195 Orfidal 111/341/206 Orgoliu lffi/341/207 OrgcWle — terlapie 111/341/208 Orientare III/341/209 — cognitivă'111/341/210 — profekionilă 111/342/211 şcolară II1/342/212 Origen(M) JII/342/213 OHgináiíta'te I Cl/343/314 . OrindteraSié tll/343/215 Ormodonf*1 111/3431/246 Orne-O’CónnefW scală 111/343/217 Ornitfobie^» l|'1/343/218 Oro- II1/313/219 ' ' Oxid. de..carbon — intoxicaţie I1I/349/262 6xifobie III/3 50/263 Oxîfoni'e III/350/264 ‘ Oxi race tám <®c 1>- -III /3 50/265 Ox- Pafn(M > «111 /350/266 Oxprenólol(Dbl) III/350/267 Oxydrin(M> III/350/268 Oxynium<*> IH/350/269 . Oxyperttn(M) IH/350/270 Oxypertlne(I>CI> II1/350/271 Oxyperaziné(M>' 111/351/272 Ozereţlci Nicölai 111/351/273 - (I) scală 111/351/274 O.Z.N.(n) detir llî/351/275 Ozoderpin(M) 111/351/276 „ P II1/352/1 PabenoMW III/352/2 Paeameto(MC) III/352/3 Pacatal1?) II1/352/4 Pacedol(M) II1/352/5 Pacemaker cerebral IM/352/6 Pacerfin<“> 111/353/7 Pacidrlm(M) 111/353/8 Pac+ent II1/353/9 ' Pacinol 111/353/10 Pacinox<“> 111/353/11 Pacisyn(M) 111/353/12 PacitranW IIJ/353/13 Paci tron 111/353/14 Pactal(M) 111/353/15 Paedophilia erotica 111/353/16 Paget dalii" IIÍ/355/38 Pal (grafie IM/35Í/39 Palikinezié ’l 11/355/40 Paliile III1355/Í41 Paliiogie 11I/355/42 '■ Palimpsesto'nul Bonhoéffer 111/355/43 Palinesteziei 1II/B55/44 Palinfrazie ill/355/45 Palingenezié 111/355/46 Palingnosticp3) defir 111/356/47 PalinofSsie 111/336/48 Palipraxle li 1/356/49 Palipslhism 111/356/50 Palisadă — fenomen 111/356/51 Palisan lif/356/52 Palisilabie lî 1/336/53 Palliüm 111/356/54 Palmar — eritem 111/356/55 Palmita(M) II1/3S6/56 Palo-Alto grup 111/356/57 PalpexW ii 1/356/58 ' Paludîsm.'—i tulburări psihice 111/357/59 Palüdoterafiie IÍI/357/60 Pamelor(M> II 1/3.57/61 Pan- III/357/62 Panactin(MC) Hl/357/63 Pánagnozie"1111/357/64 Parialgezie H1/357/65 Panbesy«M> 111/3^7/66 Pancitppeniţ. 111/358/67 PanelacW.IH/358/68 - ' Orofacial-.digital(s) sindrom 111/343/220 Orofaringiene li(7344/223 OrpitU(M III/344/22Ş Ort o- 111/344/229. Ortodoxie 111/344/230 j Ortofrenie 111/344/231 Ortofowe III/344/232 Ortop ihoiogie III/344/233 Ortomolecul ră — terapie 111/344/234 Ortop ique(M> III/345/235 Oscilaţii timice ltr/345/236 Osfresldofobie(F) III/345/237 Ospiciu III/345/238 O.S.S. 111/348/2-51 . Overall-Gorham^ scală III/348/252 0-Vinc(M) 11i/348/253 Oxadon(M> III/.348/254 - *■<.-. - •: Oxaflumine IM/361/87. Pânstriat^ sindrom 111/361/88 Pânfeism IIT/361/89 ^ c' . Pantofobice(H) halucinaţi] I1I/362/90 Pantofobie II1/362/91 Pántomimă III/362/92 Pantranquil(M) UI/362/93 Pantrop Retard sindrom 11I../363/101 Parabaxin III /3«7/200 ! ' < Parectropie 111/387/201 Pareidolie III/387/202 Pârekin(M> III/387/203 Paremiofilie III/387/204: Parental — complex ID/387/205 Parentaţie 111/388/206 Parergasie 111/388/207 Parerosie UI/388/208 Paresinan*^* 111/388/209 PâreSstezie 111/388/210 Pareză 111/388/211 Pârfezin<“) 111/388/212' Pargyline(I>CI> 111/388/213 Parhon Constantin 111/388/214 Paricid 111/389/215 Parietal — lob 111/390/216 Parietal sindrom 111/390/217 Parinaud*?’ sindrom 111/391/218 Parkazíne**' 111/391/219 ParkeS-Weber-Oslér-Dlmitri*8, sindrom 111/391/220 Parkin*“> 111/391/221 Párkinson James 111/391 /222 — sindrom IH/394/226 — posttrâumatlc*8? stadrom III/394/227 — toxic1 s) sindrom 111/394/228 — tumorai(t) sindrom 111/394/229 Parkopan(M) 111/394/230 Parks-Wus(MC) 111/394/231 Parló*!l<»> I1Í/3.94/232 Parrnine(M> 111/394/233 Parmodalin(MC, 111/395/234 Parnatefji> 111/395/235 Paropsie 111/395/236 Pijnch*Drunkenness(s) sindrom 111/796/1219 PurstfÍM) 111/796/1220 Pussin Jean-Baptiste 111/796/1221 Putere — complex d« 111/796/1222 - social*'^ delii* 111/796/1223 Putnam — migrenă 111/796/1224 - Schulze<« sindrom 111/796/1225 Puységur Amand-Marie 111/796/1226 Pygmaiion — efect 111/796/1227 Pylapron<*> 111/797/1228 Pyramém<“> 111/797/1229 Pvrethia<«> 1U/797/1230 Pyridrol(M) 111/797/1231 Pyrikappl1^1 111/798/1232 PystonW» 111/797/1233 Pythia 111/797/1234 Q - facteri II1/798/1 Q.I. III/798/2 ' Q.s. 111/798/3 Q.t. 111/798/4 Qid-Bamatefal II1/798/5 Quadnite<»> 111/798/6 Quait<»> II1/798/7 Quaname II1/798/8 Quanil(M) 111/798/9 Quantril 111/800/22 Quietal^ 111/800/23 Quieti^n.(M) 111/800/24 Qyiétim(M) 111/7800/25 Quietism 111/800/26 Quie.viţa(Mi J11/800/27 ' Quilibrex*’** IH/8Ó0/28 Quiil(M) ll#/80«29 Quilonorm<“> I'11/800/30 Quilonum 111/801/35 Quiridil(WIII/â01736 Quitaxon'»Mll'/801/3*7 Quotldie 111/801/38 R II1/802/1* Raabis> sinftrqnr) III/Ş02/2 R&belais Franpiş 111/ŞP2/3 Rabie(B> WŞOŞM • Rabio\fóbie(*') ltl/803/5 Racephen(,I) IH/803/6 Raghiş III/803/? - RaskwP scala,ID/Ş03/8 Radedorm*?0 ll)/S03/9 Râde maE,ker-Gafci n — probă 111/804/10 Radermecker complex IJ 1/804/11 Radepur IM/504/12 Radiculiţă'®1 sişdrom 111/804/13 Radiofobia^ IM'/804/14 Rado §and(t>r 11,1/804/15 Radotaj 111/804/16 Rafinamşn$ 111/004/17 Rshi- 111/805/10. Rahialgie HM80Ş/19 Rahicenteză 111/805/20 Rahi.sţbişis 111/805/21 Rais».<î9lar)t(3) sindrom III/805/22 Ratea Mi hai m/-805/23 Ram boJ . HIJÖQS/24 Ra^íftjjífpelit. câr^bra.1 111/805/25 Rafnón Y Ctm. Santiago II1/806/26 • . wmm ' ' narcijisti 111/806/28 . Randament N1/806/29 RaJidelşctil(ti) IJ 1/806/30 Ralnk Ott© 111/806/31 Rankotip<«»'MI/8eé/32 Raphetâmine(M* Mţ/806/33 Raporan HI/810/47 Raulin |oseph 111/8^0/48 Rauloydin' 111/811/49 RâunervilOi^ M1/&11/50 RaunorYríine*1?* IH/811/51 Raupasil^» 111/811/52 Raupyr©l(,I) i Raurescin**'1 111/811/53 Raurine*** f'Rausaní,*, 111/811/54 Rausehburg® simptom 111/811/55 RaytabsW 111/811156 Raven 111/813/59 Ray(T) test 111/812/60 Raymond Fulgence 111/812/61 Raysedan‘M) 111/812/62 Razan Gregory I lf/ét 2/63 Ra?dolsdin^) siridrom l'lt/81'2/64 Radulescu^M^otru iConstinţin 111/812/65 Rănire (boală dtrpă) lf 1/813/66 Răspuns „al&turi“W sirfdrom 111/813/67 — absurde! lff/813/68- ‘ Răsturnare în c6rttrări>u 111/814/69 — a valorilor li 1/814/70 Răsunet 111/814/71 , , Rău 111/815/72 - -epileptic 111/815/73 - (de) mare(s) sindrom 111/815/74 - (de) munte(B) sindrom 111/815/75 d ?' 7 !n?plica^ii Psihiatrice 111/815/76 Reactanţâ 11,1/818/77 React)van(M> (11/819/78 Reactivitate 111/819/79 Reacţiş-fieactiv-Reacţional 11 i/819/80 - adversă. II1/820/81 - circulară III/828/82 - longitudinală - EMG IIIÍ828/83 - Much-Holzmann II1/828/84 - (de) oprire - EEG III/828/85 - paradoxală - EEG III/828/86 - pseudocatatpnică III/828/87 - psihică (patologică) 111/828/88 —■ 3 regelui David 111/832/89 _ - terapeutică negativă 111/832/90 Readaptare 111/832/91 Real II1/833/92 Realism 111/833/93 -r naiv 111/834/94 Realitate fl 1/834/95 - psihică II1/836/96 - terapie 111/836/97 Realizare simbolică 111/837/98 Reanimare In psihiatrie 111/837/99 Reapam(M) ill/838/100 Rebenok8 simptom 111/838/101 Recatol«> lll/bs/IM Re ce pti vi taté 111/838/103 Receptor 111/839/104 - cerebral 111/839/105 Recepţie 111/842/106 Recesiv 111/842/107 Recetan(M) 111/842/108 Recidivă li 1/842/109 Recidivism 111/842/110 Recimin boală 111/843/117 Recunoaştere. 111/844/118 — falsă 111/1844/11-9 Recgperare Iljl/844/120 Recurenţă 111/847/121 RedepttnfM) ii 1/847/122 Redergin 1)1/848/123 Redintegrare 111/848/124 Redlich* ţirripţam 111/848/125 ~ flatau»^ boală II1/848/126 Redomex|H) ,l 11/848/127 ReducorW llţ/848/128 Reductiv ,j)l/8ff8/,129 Reductp<«> 1111/848/1.30 Reductol(“> l.li/848/131 Reducţie ţenoifnenofogică 111/848/132 Reducţionjsm-p 11/849/133 Rediişdanţă I I /S50/134 Red-uplicare 111/850/135 Reeducare, II f/S85Ö/136 : — psihdtonică 111/851/13 7 Referinţă - grup 111/851/138 — dplîrr]fl|/851/139 Reflectare, III/Í51/140 Refle,ctivjtştş ,)|ll/852/141 RefJeic'ţie lil 1/852/142 Reflex fII/852/Í 43 — afectiv acut 111/854/144 — (de) apuclare forţată 111/854/145 — mimico-bijibar 111/854/146 — palmcwrtejitonier 111/854/147 — (H) hslUciAaţii 111/854/148 Reflexivitate 111/854/149 ReflexograiViă 111/855/150 -Reflexologie 111/856/151 Reformatori1» dfelîr H1/856/152 Refractar IM/85Í>/f53 Refsumfs> sindrbm' 111/856/154 Refugiu în fecfeft 111/857/155 Réfulare 111^857^156 ‘’ — originară l.l 1/858/157 Refu? — conţiiţitil de IIJ/858/158 ' iîiWs*1 ' - alimentar ŢH/059/160 v — Cf») reţiităţi 1-01/860/161 — sistematic IH/860/Î62 Regenerare — tehnică fi 1/860/163 Regenon'*» ,* RegirT,"*»1^ f 11/861/16'4 Régis Je*n Baptiste IH/861/165 — III/863/174 Relch Wilhelm 111/863/175 Reichard“ semn 1IJ/864/176 Reid-B-arlowi £»>!sindröm 111/864/177 Reificare11tl/864/17é'' Reil Johann Christian 111/864/179 Şeinserţle III/864/1-80 Reism 111/865/181 ReiteK8) sindrom 111/865/182 Reia'?» III/865/Î8? Relact'"* II1/86S/f84 Relafenf!I~> IN/865/185 Relaksin<*> 111/865/186 Relanium(M> 111/865/187 Relativism 111/865/188 Relativitate 111/866/189 Relaţie 111/866/190 - (D)delir 111/866/1-9"! —. interpersonală IM/866/192 - rdgersiană -111/867/193 - urbană 111/867/194 Relaţională - dificultate 111/867/195 Relax<*> 111/867/196 -RelaxantW 111/867/1^7 Relaxare III/&7/198 Relaxil**1’ 111/867/199 Relax.il-M)- III/867/200 . Relaxil'*1» 111/867/201 Retaxo-Powe1<«> 111/867/202 Relefact<“> 111/^8/203 Reliberăn(M)l 11/868/204 Religie H1/868/205. Religios'1» delir 111/069/206 - tip 111/870/207 Rel isorm-T111/870/208 Relium<“» lli/870/209 Reliver^M}; Rellezen'M) 111/870/210 Relizon<“> 111/870/211 RemansiltM5 111/870/212 RerMue'“> II1/870/213 Refrtestan'M) 111/870/214 Remicin'M) 111/870/215 Reminiscenţă 111/870/216 Remisiune 111/870/217 Remsed^ 111/870/218 Remuşcare 111/871/219 Renarcol(M> 111/871/220 Renaştere : filozofie şi psihiatrie 111/871/221 Renborin(M) III/877/222' Renegare sistematică III/877/223 Renină II1/877/224 Renovan(M> 111/878/225 Reo- 111/878/226 Reoencefálografie (REG) 111/878/227 Reorganin 111/880/228 Reorganizare III/88Ó/229 Reosîral(M) l.l.i/880/230 Reparare 111/880/231 Repaus HI/880/232 Repeltin(M) III/882/233 Repercúsive(H) halucinaţii III/882/234 Repercusivitate III/882/235 Re pé rsonal izare III/8S2/236 Repetiţie III/882/237 Repetown III/882/23.8 Repoise('fe) II 1/883/23,9 ' Reposium'M) IJ.I/&83/240 Represiune 111/883/241 Reprezentare 111/883/242 — a lucrului,, a .cuvîntului 111/884/243 Reprimare "1,11/8fe4/244" Rescaloid'1” III/S884/245 Resclnnamine(D0I>' 111/884/246 Rescísan'*1» 111/885/247 Rese-Lar'M> lll/$85/248 Resemnare nevrotică J11/885/249 Resentiment 111/885/250 Reserpine'»®” 111/885/251 Rş.serplni,‘M>; Reserpur 111/886/255 Reslpal'1*» 111/896/256 Resmitw li 1/886/257 Respcalni'*1* l.l l/]886/258 Resomatizsjle 111/887/259 Respect fil/!887/!260 Reápenyl: II1/887/261 Respil(M> 111/887/262 Respingere Í— relaţii III/887/263 Respiratorie! —[encefalopatie III/887/264 Responsabilitate III/887/265 „Restaurant chinezesc"'*» sindrom ' 111/888/266 Resţenil(M> III/888/267 Restetal(M) lli/888/268 Restful(M) II1/888/269 Restless Legs(s) sindrom 111/888/270 Restorff - efect 111/888/271 Rşstoril'M) III/888/272 Resturi diurne 111/888/273 Resucil*M> 111/888/274 Resyl(M> 111/889/275 R.E.T. (Raţional-Emotivă — terapie) 111/889/27*6 !• Retardaţi — cobii 111/890/277 Retcol.(M) 111/890/278 Retentlvă ’-i- tendinţă 111/891/279 ' Retenţie lll/891]/280 âetkenţi-i|l./,8?h/281 Retifism yjji/892/282 mm Retinopatie hipertensivă II1/892/283 RetoniM> 111/892/284 - ; ó Retracţie a‘ Eului 111/892/285 Retragere. HW2/286 Retro-, II1/893/287 Retroactiv'1» delir 111/893/288 Retroacţiune 111/893/289; Retrobulbar 111/893/290 Retrograd 111/893/291 Retrogresie 111/894/292 Retroolivar*s) sindrom 111/894/293 Retrospectiv(D) delir 111/894/294 Retrospecţie 1.11/894/295 ReţeaS®) delir 111/894/296 Reuşită! 11/894/297 Revelaţie M|/8$S/298 ‘ Revendicare 111/895/299 - delir ) 11/895/300 Reverie 111/895/301 - .dirijată 111/895/302 Reversibilitate 111/896/5(0 ReííboltM) 111/896/304 * Revoltă 111/897/305 Rexan(M) 111/897/306 Rexigen<“> 111/897/307 , Rexort(M> 111/897/308 Rey Ábel IH/897/309 - (T)test 111/898/310 Reye(s) sindrom 111/898/311 Rezidual(D) delir 111/898/312 Rezistenţă 111/898/313 - în psihanaliză 111/898/314 Rezonanţă II1/899/315 Rhazes 111/899/316 Rhex<“> IJ1/899/317 Rhodiasectral‘M! l'fi/899/318 , Riboflavină IU/899/320 Ribot Theodule ti 1/899/321 - legile lui III/90ÍD/322 Richard David III/9Ó0/323 Riţhe.r. Paul 1H/90Ö/324 ‘ Ricketsioze III/9Ó0/325 Ridazi nfM) 111/900/326 Rieger(s> sindrom IIJ/900/327 Rigiditate 111/901/328 — mintală 111/901/329 ~ musculară senilâ (s)sindrom 111/901/ Rigorism 111/901/331 Ri|aquil(M> 111/901/332 Rilátinía) 111/901/333 Riley-Day(s) sindrom 111/901/334 Rinencefal llf/902/336 Rino- 111/902/335 Rinofobie(F) 111/903/337 Rinolalie 111/903/338 Ripofagie 111/903/339 Ripofobie

111/903/340 ' Rí poson(M) 111/903/341 Risatarun(M) III/903/342 Risc II1/903/343 — genetic empiric 111/905/344 — suicidar 111/905/345 Rlschiaríl(M) 111/905/346 Riself(M) 111/905/347 Risolid(M) 111/905/348 RîtalînafMÎ HI/9Ö5/349 Ritm 111/905/350 — biologic II1/905/351 — e I e ct r 6e n cefa Iografic III/905/352 Ritónic MI/908/353 Rîtti Frarţois 111/908/354 Ritual 111/908/355 — pubértare 111/909/356 Rival{M) 111/909/357 Rivasin{M) HI/909/358 Rîvatril(M) 111/909/359 Rivers William 111/909/360 RivivolfJa> 111/910/361 Rivoril<“> 111/910/362 Rivotri|(“> 111/910/363 Rixiprol**» II1/910/364 Rize(iI) 111/910/365 (Vîî II1/910/366; '. • ***■• paradoxal III/9Í0/367 — ?i plins spasmodic 111/910/368 „Roată dintastă“B se-mn 111/911/369 Robamatef“) 111/911/370 RobamolW 111/911/371 Roba^an*"1 Illj/911/$f2 Róbert^'8» feinürom 111/911/373 Robertson Doúglas 111/911/374 Robese<*Ml 1/911/375 Robinax(-M, 111/1911/376 Robinson Cfusjoe — vîrstă 111/911/377 Rocitens™0* 1111/912/378 Ro-Diet(M>TI 1/912/379 Rodipal<îr) 111/912/380 Rodosténe(M) 111/912/381 Roeridorm/*1) 111/912/382 RogérS CaH 111/912/383 Roheim Géza l!l 1/913*/384 RohipnolW llli/913/385 RöhypnoK» 111/913/386 Rolpnol(M)i II1/913/387 Rol 111/913^388' RolamethazineW III/913/389 Ro1aphentfM) 111/913/390 Rolavil(M) 111/913/391 Ro1exin M/914/397 Romethocafb^ l-f 1/914/398 Romparkln 111 /920/420 Roxyn(I*> 111/920/421 Royer-Collard An tői ne 111/920/422 Rozex,M) 111/920/423 Rubeolă(B> 111/920/424 Rubidiu II1/92Ö/425 Rubigehi,f). 111/921/426 Rubinstein Serghei 111/921/427 * Tayb'(S) sindrom 111/921/428 Rud(s) sindrom 111 /y21 /429 Rudoteî(M> 11J/921/43Ó Ruină(D) delir J11/921/431 Rujeola(Bi) îH/9'25^32 Ruletă rusească Mí/9l2/433 Rumina^e III/922/434' Rumpf8 semn lîl/922/435 RupisîM> II 1/922/43*6 Rush Bertjamih III/92Í2/437 Russel* semn I1J/92Í/438 Ruthér^ordK8* stridrom 111/923/439 Rutină HÍ|953/44t) Ryd\mâ%^> (11/923/441 Ryser(M) 111/923/442 S - efec+ IV/7/1 Sacerdot W/8/2 SacMr-Wasoch Leopold JV/8/3 Sachs H&nns lV/g/4 SacifctyIÎM> IV/9f§ Sacrificiu IV/9/& Sacru IV/10/7 S.A.D. (Séasöhál Affective Disorder) IV/10/8 ' Sade Donátién IV/10/9 Sadic — tip de personalitate IV/10/10 Sadism, Sado-Masochism IV/10/11 Safism IV/12/12 Safra(M) IV/12/13 Saicostin(M) IV/12/14 ' Saint GuyÎB) boală IV/12/15 Saint jean de Dieu IV/12/16 Sakel Manfred 1V/12/17 — cură IV/12/18 Sakina^M) IV/12/19 Salată de cuvinte IV/T3/20 Salon -r debilitate mintală IV/13/21 Salus.® semn 1V/13/22 Sa)v4moKK> 1V/13/23 Salvátön-Ésquirol-Hugeían{8) sindrom ÍV/13/24 . Sanatoriu în psihiatrie IV/13/25 Sanctis-Cacchione(s) sindrom IV/14/26 — Sânte (de) IV/14/27 Sancţiune IV/14/28 Sander^1^ iluzie 1V/15/29 SandriKM) IV/15/30 San F!l5ppo(B> boală IV/15/31 Sanguin — temperament IV/15/32 Sanoma(M) IV/16/33 Sanorex(M) IV/16/34 Sapilent(M) IV/16/35 Sarcasm IV/16/36 Sarcina — tulburări psihice IV/16/37 Sardonic IV/16/38 Sarokét(M> IV/16/39 Saronil(M) IV/16/40 Saroten(M), SaroteX(M) IV/16/41 Sartre Jean Paul IV/16/45 Satanofobie(P) IV/17/43 ' Satiriazis IV/17/44 t . , Satiromanie IV/18/45 Satisfacere substitutivă IV/18/46 — a trebuinţelor 1V/18/47 Satisfacţie IV/18/48 Sato(M> 1V/19/49 Saturaţie IV/19/50 > ~ semant că IV/19/51 — Suprasaturaţjie — lege IV/19/52 Saturnism(B> JV/19/,53 Sat urósti mu lentă medicale IV/19/54 Saţietate IV/19/55 Saurân*3^ IV/20/56 Sau/sau — situaţife IV/20/57 Saussure Ferdinarţd (dej IV/20/58 Savamine IV/24/71 — psihopatologici comprehensivă de evaluare IV/£4/72 Scalen(s) smqromj IV/25/73 Scanner — Scannografie IV/25/74 Scatofagie IV/25/75 Scatofilie IV/?5/7^ Scatofobie(p> ÍV/25/77 Scenă 1V/25/78 — (de) conversie IV/25/79 — ÎF)fobie de IV/25/80 — originară IV/26/81 — primaiă IV/26/82 Scenoterapie IV/16/83 Scepticism IV/26/84 Scerbak Alexandru IV/27/85 SCH — vector púlsional IV/27/86 Schaeffer8 sefnn tV/ÍO/87 Schaffér® si^ptonfi IV/30/88 Schellong IV/168/134 Schlemi hi(s) sindrom IV/169/135 Schlesinger-Pool8 simptom IV/f69/136 Schmieschek(T) chestionar IV/169/137 Schneider Kurt IV/1’69/138 Schblî<8) boală IV/169/139 - (s,slndrom IV/169/140 Schreber Daniel IV/169/1 Schrőder Van Der Kokl IV/169/142 SchrSder Paul IV/170/143 Schuele 1 semn IV/170/144 Sch uite Walter IV/170/145 - (s)sindrom IV/170/146 Schultz Johannes IV/170/147 Schultze" semn IV/170/148 - IV/170/150 - Schwann — teacă IV/170/151 Schwartnoame lV/170/152 Schwartz-Jampel(s) sind-rom IV/170/153 Stientism IV/171-/154 ScierictT|.(M) IV/171/155- Séirf1inan boală IV/171/165 Scop IV/171/166 - pulsional IV/173/167 • Scopofobie(F) IV/174/168 Scoptofilifr, IV/174/169 Scoptofobie(F) IV/174/170 Scor(T) - teste IV/174/171 Scorbut infantil IV/174/172 Scotofobie IV/17^/180 Scrupul IV/176/181 ' Scutamil(M> IV/176/182 Sea'-Legs(M).IV/176/183 Sebor(M> 1V7176/184 Secenov l.'H. iVj/176/185 Secenovism IV/177/186 Sechelă' psihică ÍV/177/187 Sechestrare IV/177/188 Sechlamin D(M> IV/178/189 Seduzlune H'V/178/190 Sécöndafil tV/181/197 Secţi^'■ psifitktrir în "spitalul general 1V/181/198 ~f~ - - •SifCúrv'dB'r/Séiündaritate IV/182/199 ■< W delir ÍV/1S2/200 •jgrup 4V/1 $2/201 . h&lfceiniţii'IV/182/202 - pulsicini ivjl 82/203 :: .. SétfuritC^ IV/183/204 ' •SéclíVilátő1 trebuinţă de IV/183/205 Securizare 1^/183/206 Sécüsá IV/1 m/M SeCvenţ^li-taţe IV/184/208 Sedabamaíé(tt) IV/184/209 ^ Sş' lV/184/210 Sfctfafafrrtirii*j :1V/H 84/211 SedIlande1 IV/ll84/212 Sedâner(M> IV/Î84/213':r - •' Sedanil(îr> IV/184/214 Sedans(MC> IV/184/215 Sedapamt»» IV/185/216 Sedapran<“> IV/185/217 Sedapsin(M> IV/185/218 Sedaraupin<“> IV/185/219 Sedaţil<“> IV/185/220 Sedatiplex(M> IV/185/221 SedativalW IV/18S/222 Sedative IV/185/223 Sedepam(M> IV/190/224 Sedrcepan IV/190/226 Sedijiam IV/190/228 Sediten(M) IV/190/229 Sedizine(M> IV/190/230 Sedófren(M> IV/190/231 Sedokin(M> IV/190/232 Sedoquil(ÍI) IV/191/233 Seducţie IV/191 /234 Seduxen(lr>’ IV/1-92/235 S ég las Louis IV/192/236 - Kandftişki'** halucinaţii IV/192/237 Séguin Onésime lV/192/238 - boală IV/192/239 SeTsmofotrie*^ IV/192/240 Seisnrütérapie IV/193/241 SeTielterger boală' tV/193/2+2 Seluneţie fV/193/243....... Selafobieiî'-) IV/193/244-- ... Selecten(M) W/193/245 Selectivitate IV/193/246...............•' S*legiJiné(1,CI> IV/1?J?247 Seien^*» IV/194/248 Seles- Beta<“> IV/194/249 Selezfme(iw IV/194/25Ö - Seff-iv/194/251 Defeating" (autodestructivă) personalitate IV/195/252 Selgapylin Dw 1V/195/253 Seloken(K,I Selopral(M> IV/195/254 Selter-Swift-feerW boală IV/195/255 Seíye Hans: IV/195/256 : ; - (s,sindrom IV/196/257 Semanaliză IV/196/258 Semantică IV/196/259 - demenţă IV/197/260-: Semap(M> IV/197/261 t Semerau-Sien1l'anovski( a) sindrom IV/197/262 Sémi- IV/-197/263 Semihalucinaţw IV/197/264 Semiologie IV/197/265 Semiotică'1V/216/266. : Sermnîl*r’IV/2'f6/267 ' .. Semn 4V/2ÍŐ/268 - seriW medita) IV/217-/269 . —"Abádie"* I/8/A.3-" - • • - Abely* Í/14/A.17 ‘ - Ackrie*‘ i/315/A:Wl ' : :'~ -' - Âfftif»*-l/393/8:t48 # - Antbn ■* ■i/24Ó/A,8í1^'. r- - Aiih^ffehb u rg-. > .1 /293/A ;1073 - sútorfiati's.rh- rtifhtâl'ps1t?oig'enic‘ î ”-i ~ l73'47/A.1-295 •"•T ^ î* - 6’a¥íristcí:> 1/366/&. -5 ' - Baillarger8 I/368/B. t9 - balcon 9 H/187/F. 123 - Balinski 9 1/370/B. 29. - Basci na * 1/381/B. 81 - Battle s I/383/B. 91 : - Bechterev-Mer.del8 I/387/B. 108 - Bechterev 6 1/387/B. 109 - Bell8 1/390/B. 125 - Bernstein 8 I/400/B. 181 - Beudolt8 IV/219/8. 270 - Biernacki •“ 1/413/B. 226 - Bikele 8 1/413/B. 231 - Bleuier8 I/432/B. 310 _ - Bodarner 8 I/441/B-. 338 - Bollack 8 1/446/B. 350 - bomboană8 IV/219/S. 271 - Brissaud 8 I/465/B'. 452 - Brlssaud-Marie 8 I/465/B. 454 - Brudzinski8 I/468/B. 478 - Bruns8 1/468/B. 479 - Brzezicki8 1/470/B. 485 - buldog 8 11/394/1. 1 ■ Bumke • V474/B. 506 • Chaddojc8 I535/C.260 , - Charcot!8 I/537/C. 265 - Chaslin" IV/719/V. 82 - Chvostek'J/546/C. 330 - ■ cbrtină* IV/720/V..91 : exolexie * II/138/E. 504 facial 8 .i/54$j/C. 33Ó ■' Ferey 8 1I/187/F. 12?.' T ■;Fiedler*-||/l90/lî;.'140 flappfng rremór8 N/197/F. 176 - fötoFobffe •’ ll/220/f : '260 • fotografi®'» n/220/F,762 ; ■ Franki II/». 270 - -„gţne" ■:%trhwé fiii 220/S. 272 î/q. 89 ftjkS. 147 174 3pw«r Ítáifé* II [P&im 187 " Grízywo'-Dálírowski8 II/290/G. 238 • Guy«:i W/-29,4/G. 262 • TRaeMI’tU/m/H. 10 ■ I Wallopei^u | I/29S/H. 23 Hanzaiow* II/310/H. 56 • Head-Holmej 8 11/314/H. 82 ■ hipermetrie:8 II/339/H. 235 ■ hiperpatle8 M1/341/H. 243 • hipertelorism familial8 II/284/G. 217 : Hippus * II/377/H. 340 • lanisevski * 11/324/1. 1 ■ Janet8 1I/978/J . 20 ■ Jaskin B 1I/979/J, 28 ■ Joffroy*. H/983/J. 46 • Joz-Sterllng f II/984/J. ■ Kagan " 11/988/K. 2‘ ■ Kandins^l 8 II/99Q/K. ■ Kehrerf ll/^94/K. 37 • Kepinskl8 M/995/K. 46 • KérM^" 11/995/K. 50 ■ Klein’ 11/1000/K. 82 ■ Kie.ist8-ll/1ţ01/K. 86 52 17 Kligman8 II/1001/K. 98 Knies 8 II/1Q02/K. 98 . Kraepelin8 ii/1007/K. 124 Krasnov 8 Jip0tS7 11/1056/L. 277 'tust8 II/1Ö87/L. 384 -Hasewen 8 iH/7/M. 3' -Mkgnan 8.1.11/Í3/M. 27, 28 •«ntf* H1/33/M. 79 113 -MăSink? ii'íjW/Wr-174-■ e 2^4 415 ' Hevfer.* Úlfmím'W mKmV'MTWl'iW- 452 ' Miflsţsr: L.AÎ!l?fl9/M. 496 'ffllaeii» 523 mir# sucüfeA^ III/39/M. 113 Horel*Uv^.lée•* III/158/M. *52 flöller 8 IIJ/176/N. 724 Neisser8 HI/194/N. 77 oglindă8 ili/313/O. 87 omega melancolft 8 II1/320/0. 114 Ostankov 8 lll/346/O. 240 panagnozie 8 III/357/P. 64 Pary 8 III/396/P 253 Pavlov8 111/403/P 290 Penfield 8 1II/410/P 343 pernă psihică 8 IÜ/422/P. 392 perseverare tonici8 III/426/P. 405 - vizuală8 III/426/P. 406 Picard 8 III/5&4/P. 491 Pick 8 III/565/P. 497 Pitres8 II/310/H. 60 placă de gramofon'' III/574/P. 558 Popov 8 lbl/586/P,. 656 Poppelreiter-Wofpert8 1II/586/P. 657 I: 894 SzhizQtipafâ — personalitate, Şc®$ţm* $elye Hms Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 - Pötzl-Hoff8 111/596/P. 708 - Predescu 8 III/604/P. 757 - Prévost8 III/617/P.814 - „privire in apus de soare"8 111/621/P. 842 - proskinezie 8 III/643/P. 943 - Quinquaud 8 III/800/Q. 33 - Rauschburg 8 NI/811/R. 55 - Rebenok 8 III/838/R. 101 - Redlich 5 IH/848/R. 125 - Reichard 8 III/864/R. 176 - roată dinţată8 III/911/R. 369 - Rosenbach 8 III/9Í8/R. 410, 411 - Salus 9 IV/222/S. 22 - Scháffer 8 II1/234/N. 187 - schizobazie 8 IV/34/S. 102 - Schlesinger-Pool8 1V/169/S. 136 - Schuele 11 111/320/0. 114 - Schultze 8 1/546/C, 330 - „moi"8 IV/222/S. 273 - rotirii ochi Tor8 IV/222/S. 274 - Sicard-Foix 8 IV/266/S. 410 - Smolenski-lvanov’ IV/357/S. 670 - Sobanski • IV/358/S. 674 - Staehelin* IV/429/S. 880 ■ Staehelin-Frigero-Levy» 1V/419/S. 879 ■ SteHwag ’ IV/424/S . 920 . ■ Stern » IV/428/5: 947 ■ Ste rtz • I V/428/S . 949 : Strumpell 8 1V/44Q/S. 1010 Surîs insistent 8 IV/465/S. 1099 Teofrast* 1V/525/T. 179 Tetrazim » IV/555/T. 247 Thomas *-IV/559/T. 268 Trousseau • IV/673/T. 608 VaSileícu* IV/713/V. 49 Veraguth • IV/717/V. 73 Vernet » IV/720/V. 91 Vlggo-jensen ’ IV/728/V. 129 Vomisment cerbral8 IV/748/V. 213 Vrono* IV/749/V. 221 Wagner von Jauregg 8 IV/751/W. 3 - Welss8 I/546/C. 330 - We t8 IV//57/W. 47 - We tphal5 IV/759/W. 51 - Wfstphal Bum ke 8 IV/760/W. 52 - Wimm r-Stern 8 IV/762/W. 66 - Woltrnan 8 IV/763/W. 75 - Zavileanskaia 8 IV/771/Z. 6 Semnal IV/223/275 - de angoasă IV/223/276 Semnalizare IV/224/277 Semnificativ IV/J24/278 Semnificaţia IV/224/279 - limită tV/224/280 - nivel de IV/226/281 Senelaigne-Debré-Koher(s) sindrom tV/226/282 Senescenţă 1V/226/283 Senil(D> delir IV/226/284 Senilitate IV/226I/285 Senilă — demenţă IV/227/286 Senilitate irtfintilă IV/227/287 Senium IV/227/21S8 Sens IV/227/289 ! SensavaKM)l IV/227/290 Sensibilitate, IV/227/291 - patologică ÍV/228/292 - (fa) test IVj/228/293 Senslvál(w IV/228/294 • Sensórrum IV/<22ft/295 Sentilf« IV/228/Î96 • . Sentiment IV/223/297 .. - •de' neîmptirtire- 1V/229/298 - de-straniu tV/229/299 Sentimentală. —- aură IV/229/300 Sentimentalism IV/230/30Î Sentimente şi loiică IV/230/302 Senzaţie IV/231/f03 - secundară IV/231^304 - parazit* ÍV/231/305 Senzitiv altérn R^ymond(s) sindrom IV/232/306 r - de relaţie^’ delir IV/232/307 - tip de personalitate IV/232/308 Senzitivo*senzorial( > sindrom IV/232/3Q9 Senzorio-motorie — intel genţa IV/232/3Í0 Senzualism IV/233/311 Sepamin* IV/235/326 Serenáce(M,l Serenase(M) IV/235/327 Serenack(M) IV/235/328 . Serenadé(MC) IV/235/329 Serenal<*> IV/235/330 Serenal«> tV/235/331 ' Serenal(ai> IV/235/332 Serenamin(1I> IV/23S/333 ■ SerenamlntM) IV/23S/334 - SereneslfW IV/235/3&5 Serénél IV/235/336 . SerenW-D(^> lV/235/337 • Serenitás<“' IV/236/33» SerenîumW IV/236/339. Serentil«> fV/236/3^0 SerenzinC11» IV/236/341 Serepax'*' IV/236/342 Sereprife(M) IV/236/343 Seresta(M) IV/236/344 SerfiriW IV/236/345 Sergétyl'»» IV/236/346 . Serice — acciderité IV/236/347 Seriei<“> IV/236/348 Sérietfx Paul IV/236/349 — Capgras(s* indrom IV/237/350 Serodiagnostic IV/237/351 a ÎS \ 3 Serolfia(M) IV/237/352 . Serotonină IV/237/353 , 1 Serp(M), Serpalan(M) IV/238/354 Serpamat(MC) IV/238/355 SerpasiHM> IV/238/356 , Serpasol(M), Serpate<“> IV/238/357 Serpatonil(MC) IV/238/358 Serpax IV/239/361 Sertofren(.M> IV/239/362 Sertűrner Friedrich IV/239/363 Servicii libera IV/239/364 Servicii telefonice de asistenţă IV/239/365 Servipramine(M) IV/2^0|Séé Servitus(“), IV/240/367. ' Servium(M) 1V/240/368, Servomécanism IV/240/3é9 Set IV/240/370 Sete lV/240/371 Setran IV/241/372 Settima IV/241/373 Sevinol sindrom IV/256/398 Shakf speare — aspecte psihologice şi psihopatologice, în opera lui IV/256/399 Shakow Dávid IV/264/400 Shafrie-rage }V/2ţ(4/401 Shefhan(B) Sindrom IV/264/402 Sheldon William IV/265/403 Sherrington CharJIes IV/265/404 ShoOk Jong ff>. boală iy/2.65/405 Shy>magee(B,i boâlă IV/266/406 Sialűree lV/.26é/|ö7 Sibilic IV/266/405 Si bonIV/Í66/409 - ' Sicard-Foix® ierrm 1V/266/410 Siclemie(B) boală IV/266/411 Sicoclor IV/266/412 Sicofrénol(1I> IV/266/413 Sico-relax(MC? IV/267/414 S.I.D.A. IV/267/415 Sidbury-Smith-Harlam(s) sindrom IV/268/416 Sidenar(M) IV/269/417 SideracomofoJjie**') IV/269/418 Sideradromofobiefr) IV/269/419 Siderare IV/269/420 - emotivă IV/269/421 Sideril(M> IV/269|422 Siderofobie(F> IV/269/423 Sidnokarb(M> IV/269/424 Siefert-Birnbaum*"’ sindrom IV/269/425 Siemens*8* sindröm IV/269/426 Siemerlung-Kreutzfeldt(B) boală IV/269/427, Sifilis IV/270/428 Sifilöfobie'S) IV/270/429 Sigacalm IV/270/432 . Sigma-fusuri IV/270/433 Sigmadyn IV/270/434 Sigmatism IV/270/435 Şigismund — complex iV/270/436 Signopam(H) IV/270/437 , Siguranţă de sine IV/270/438 Silavidon(M) IV/271/439 . Silogism IV/271/440 Silvanus-Thompson(I) i luzie IV/271 /441 Silverman'81 sindrom IV/271/442 Sjlverstein(s) sindrom IV/271 /443' Silvianfs) sindrom IV/271/444 Simanf"5, IV/272/445 Sjmbatopatîe ’ 1V/272/446 Simbiotice — ^psiheizeiV/572/447 Simbol. 1V/27J/448 - mnezic IV/273/449 Simbolic IV/274/4S0, Simbolism IV/274/451 Simbolizare IV/Í75/452 Si met românie IV/37Ş/ÎSŞ . Simmonds(s:) sindrom "1VJ275/454 Simon Théodore IV/275/455 ' Si m patico-/Si m pato- IV/276/456 Simpatalgie(s) sindrom IV/276/457 Simpatic cervical posterior(S) sindrom IV/276/458 — sistem nervos IV/276/459 Simpaticotonie IV/277/460 Simpaticotrop IV/277/461 Simpatie IV/277/462 Simpatină iV/277/463 SimpatinafM> IV/277/464 Simp|enox(M) IV/277/465 Simple(H) halucinaţii IV/277/466 Simptom IV/277/467 „ - semnal“ IV/277/468 - ţintă IV/277/469 Simson Tamara IV/278/47Ö Simţ - organ de iV/278/471 Simulare IV/278/472 — a proceselor psihice IV/281/473 Simulate — psihoze 1V/282/474 Simultagnozie IV/282/475 Simultaneitate IV/282/476 Sin- IV/282/477 Sinalgie IV/282/478 Sinalol'M1 IV/282/479 Sinan'M1 IV/282/480 Sinapsă IV/2Ş2/481 Sincinezie IV/284/482 Sincopi IV/284/483 — esenţială postmicţională'81 sindrom IV/285/484 Sincretism IV/285/485 Sincrezoterapie IV/285/486 Sincróné — unde EEd IV/286/487 Sincronic/Diacronic IV/286/488 Sindactilie IV/286/489 Sindepres'*1 IV/28i>/490 Sindrom IV/287/491 - A.A.A.'81 I/9/A.1 - A.A.A.A.'81 I/9/A.1 - Aarskog'81 I/9/A.2 - Abaşev-Konstantfrtovschi'81 I/13/A.11 - Abstinenţă'81 I-/Í3/A.49 ~ Acetşldehi'dic'81 IV/289/S.492 ~ Achárd-Thlers(a), ,111/160/M .662 - Achérrfian'81 I/3$/X.99 - Acritură'81 . ly/5S9/493 - Adartiánnaíiifis-BéHcet'311/389/B.115 - Adicţie cfdicá'sM/7?/Á.258 - Adipozo-genitat<8) I/78/AÍ269 - Adson-Coffey IV/289/S.495 -Angajare'81 1/203/A.762 - Angioreticulom Rousiy-Oberline'81 11/377/H .339 - Antimongolism'81 III/149/M.629 - Anton'81 1/240/A.882 - Babinski'81 l/24t/A.883 - Anxietate biliară'81 IV/290/S. 496 - de S.I.D.A.'81 IV/290/S.497 - Anxietas tiblarum'81 II/28/É.115 - Apatic'81 I/254/A.919 - Aparrtetic'81 I/255/A.924 - Apatico akinético-abulic'a) 11/1001 / K - Apert'81 1/258/A. 940 - Argyll Robertson'81 I/272/A.1022 - Arhicerebelo*'81 IV/290/498 - Asperger,'81 J/309/A.1123 - Astvataturov<<81 I/315/A.1144 Ataxie frontali'8* I/469/B.480 - Isterică's)' 1/317/A.1161 - telahgiectazie'8* IV/290/499 - Átonic-astati?1'81 I/789/D.390 - Automatism rhintal<8) I/345/A.1294 - Babencovia'81 I/365/B.2 - Babinski-ProrrW'81 I/366/B.6 - Frahlich(sf I/78/A.269 - Nage’ijtte'81 I/366/B.8 - Baiint*81 l/37p/B.31 - B*l'lara-Djeg'ért-Paié'81 I/371/B/34 - Sallard-Hijlerp» r/S?17B.35 -/ s?i*ré-LféDu<'sf 'iimií.57-\ - (’8) ll/103i/L;.138 ~ Băîrin acuzator'S) I/386/B.102 ^ Bjşhţei'â^ I/3B9/B.11S - Sénder*Fíi'sthe)'-AdarfiS'81 I/392/B.139 - Benjamin*81 I/393/B.Î47 •' ^.. Benőit-ArYiat' 81 I /393/B.148 —, Bgrş-Confad'81 l/‘400/B.T84 ^ Bessman-Ba,ldwin(s) IV/29Í/S.500 - Berlin C' I/432/B.312 — Bloch-Sulzberger<8) I/433/B.318 — Boas-Mathieu 8> I/44/A 121 — Bogaert-Nişsen'81 1/441 /B 341 — Bonhoeffer's) I/450/B 360 ^ Bonnet'81 1/451 /B 364 — Dechaume-Blanc'81 I/451/B.365 — liorsier'*1 III/161/M.674 — Bonnevie-UIrich'81 I/451/B.368 — Bannier'81 I/451/B.369 — Borjeson-Forssmah-Lehmann'81 IV/292/S.505 — Bornstéín'8) I/456/B-381 -r- Borremens—von Bogáért'81 I/456/B.382 —. Botcaro'81 I/782/D 346 —, Boudouresque'"1 I/457/B.390 — Bratz'8’ I/463/B.432 — Brăutigam'81 I/463/B.433 — Briquet'81 I/465/B.451 — Brissaud(s) I/465/B.453 — Brow,n J. W.'8) IV/292/S.506 — Séquard'81 .IV/292/S:507 — Bruns'31 I/469/B.480 — Jastrowifcr'®1 Í/469/B.481 — Búcy- KIŰveT(8) í/471 /B .491 -..Bufon'S) - IV/293/S.508 — Bugard-Souycire's-Coste-Valade-Sal le(31 “ l/472/B'.396. — .Bühalova'81 1/473/B.5ÖO — Cairns'sí I/4S3/C.24 — Calmeil'81 1/4Ö6/C.38 — Calos'81 I/487/C.46 .... . — Cameră de reanimaref.*> I/48S/C.51 — Comisură cenuşie'81 IV/293/S.S09 — Cap scoţian'81 I/491/C.62.....- — Capgras-Sérieux'81 I/492/C.68 r- Carenţă de autarjtate'81 I/498/C.1Q2 — Carol- Bour'81,1 /432/B .318 — Cârpe nfieri 8,Jű$9£/C .112 — Casper'81 IJ/fÖé/E.374 — Cassier'81 I/SÓ0/C.122 — Cerebelos<81 I/532/C.235 — Cestan-Chenais*81 I/535/C.258 Chaveny-Brunhes(s) IV/293/S.510 Chiari-From mei <81 IV/293/S .511 ■ Citel li 11/18/E.71 . , -. Efort'81 l'/6.78|D.6 -. Ekboţn'8l 'irWE.115 - Elpenor'8» II/147/E.17S - fonUe^Weil'811 II/50/E.197 - Encefalitic'81 ’IV/297/S .527 - Epuizare profesionalăi8> IV/297/S.528 ErişiMon'l1. IÍ/106/E .371 ff/1#/E.497 - Expres.ionilefBp I I/145/.E .524 —. Extensoprhgreşiv'81 II/Í032/1—138 - Falta'81 11/161/F.32 - FancohJ-Scjhlesinge r(S1 II/167/F.39 - Fetal alcoolic'81 II/188/F.128 - Flatau'81 II/19S/F.180 - Foix-Chaveny-levy'81 11/215/F.223 - Fdrster'81 II/219/F.251 - írancesehetti'81 II/221/F.269 - Freud(s) ÍV/3Ö1/S.529 - Friedmann'81 II/227/F.303 - Fröhlich'81 1/78/A.269 - Frontal-prefrontal?81 II/228/F.310 - Fulton'?1 IJ/236/F.325 - Gândyr81 II/245/G.28 - Ganser'81 11/246/G .35 - Garcavi'81 II/247/G.36 - Gastaut'81 II/147/G.41 Gelineauî8) III/185/N.25 Gerlier'81 IV/302/S.530 Gerstnnann'81 II/263/G-.103 Ghiliarovskii8> ll/265/G.115 Giacomini'81 ll/2^5/G.116 Gilbert-Balletf8) 1/475/231 -Behţet'’81 I/389/B.115 Glaser'81 II/270/G.145 Goldstein'81 IJ/275/G.179 Gowers'81 II/275/G.183 G r^ffeiT Hal Igre ri'81 II/298/H.22' Grees.'81 11/283/(5.215. Greig'81 Ü/284/G.217' G r (jn.be rger-Zap.Otockyf 81 I.I/286/G .231 1 ; Guillairt-Blondin-Waltef'81 II/I91/G.2 44 - Thaon'81 11/29-1/G 546 Guirand'81 III/4T0/P.1fO Gunn'81 II/292/G-.252 ; G utiere z- N o r iţgO'81 J (/ 294/G .262 Hâiter(nannrStcelff-Frar»ţois(sl II/298/H.19 Ha^ren'81 II/298/H.22 Harris'81 II/312/H.72 «auser-Kaspar^1 II/312/H.78 Havdock-Ellis'81 II/313/H.79 Hebefrenic'81 II/314/H.86 Hecaen'81 II/315/H .90 Heidenheirri'81 II/316/H-97 Hemibulb'81 I/366/B.8. He u b ne r-Sch i I ae r'81 IV/32/S .94 H.H.'81 II/330/H.172 ; H.H.H.O.'81 IV/772/Z .17 Hibernal depresiv recurent'81 II/330/H.179 HIdrocefalie'81 II/331/H.184 Hiperkinetic'81 I/795/D.428 Hipernatremie esenţialât8J IV/303/S.531 Hipersimpaticotonie'81 II/343/H .250 Mipersomnie cu foame' exagerată'81 II/1000/K.83 Simulate - psihoze ; Sindrom ; Babinski(s>, Cerebelos(S> - Hipertensiune intracraniană/8’ II/346/H.258 - Hiperton/Hiperkinetic'8’ I/678/D.6 - Hipocondriac'8’ II/359/H.305 - Hipofizo-talamic'8’ I/78/A.269 - Hipomanîacal'8’ 11/365/H.320 - Hi-Wşi'-8’ H/380/H.361 - Hochei II/380/H.363 - Horton(S) II/390/H.394 - Huber<8> IV/303/S.532 — Grosş'8’ II/391/H .400 - Hutchinson-Gilford(S) II/392/H.406 - Iepure'8’ lt/411/1.60 - Impregnare alcoolică'8» IV/304/S.533 — neuroleptică(8) IV/304/S.534 - Ingvar-Nyman'8’ II/468/H.203 - Inima soldatului(8) I/678/D.6 - lnocev<3) 11/472/1.214 • Insuficienţă circulatorie cerebrală'8’ 11/483/1.251 — circulatorie vertebrobazilară'8’ II/483/1,2£2 • lnterparietai(s II/503Ü.303 ■ interparoxistic(s) 11/503/1.304 ■ Involuţie socială cronică'3’ 11/526/1.343 ' ' • IO<8> 11/526/1.344 ' ' Jackson'8’ II/974/J.4 ...... Jacob'8’ II/975/J.8' Jislin'8’ 11/981 /J.40 Jolliffe'8’ II/983/J .48 K.Z.'8’ II/988/K 1 Kalischer'8' IV/441/S.1018 Kandinski'8’ II/990/K.18 Clérambault'8' I/345/A.1 Kanner'8’ II/990/K.21 Kennedy*8’ 11/994/ K .41 Kissel*8’ II/1000/K 76 Kleine-Lewin-Crit< hley' ’ 11/1000/K Kieist'8’ 11/1001/K.87 Klinefelter-AIbright'8’ 11/101/K.90 ; ... Klippel'8’ II KIOver-Elucy ]s’ Knapp'8’ I Korsakov(s) .96 11/1002/K.96 '"-97 M/1005/K .114 Krabbe^'8’ (V/441/S.1018 Kráe pelin'8’ II/10Q7/K.125 Krapf-Curtis!8’ 11/1007/K.128 — Krosowska<8’ 11/1008/K .134 — Kublk-Adams(S) 1.1/1 Ö08/X .135 — K ulle n kampf-lTarnov < 8> 11/1008/ K .138 — Kutanin',8’ I /1009/K.142 — Kwock(8i) 1II/888/R.266 — Labbé(s). II/1010/L.2 — Lacunar*8’ III/37/M.108 — Landolt'8’ II/1018/L.35 — Landry-Cjuilláin-Barré-Strohí'8’ 11/1018/L.36 — Lângdon-Dovyn'8’ II/1018/L.38 — Langerorj*8’ I/78/A.269 — 1,asténie de flerjol'8’ II/1021/L.59 — Launoîs-Clerlj'8 J/78/A .269 — Laureâce-'Mo II/1022/L.70 1 — Lawford'3 IV/441 /S.1018 — Lawrenc$-Beijlin'8 IL/1023/L .76 — Lazăr'8’ IV/k6/S.535 — Lazorthei'8’ JH/1023/L.77 — Lejeune'8’ IV/438/S.1002 — itemierre’>-Bol4anski-:justin-Besancon<3’ II/1028/L.104 — Lennox'8’ 11/1029/L.115 — Leriche'®’ ll/1032/L.138 — Lherrrtitte'8’ 'II/306/H.41 — Mi. Âtpinie IV/306/S .536 — Louis-Bâr'8’ 11/1075/L .341 — Lowe'®’ ! tl/1075/L.342 — Lowé-Terry'8'’ II/1075/L.342 — Lőwenfeijd-Hqnneberg[8) I/503/C.137 — Luciani'8’ 11/1077/L.356 — Lündberg(8; 11/1085/L.376 — Lyonnais'8’ 11/1088/L 391 — Maddock'8’ III/9/M 18 — Mâine de Brian'8’. IIJ/16/Mi'38 — Mali-Mali'8’ III/18/M.54 — Malter'8’ MI/19/M.57 — Mánágér

IU/20/M.63 — Manie'8’ IU/23/M.71 /*-. chirurgicală Chertok'8’ 111/24/M .72 — Máranon'?’ IIÍ/35/M.87 — Marburg'8’ III/35/M.92 — Marfan-AchardC8» I/813/D.615 — Marié Pierre'8* III/37/M.108 — Martland's> ÍI/59/E.223 — Mayer-Gross'8’ ÜI/53/M.171 — Mazurkievicî'8’ III/54/M.176 — Mc. Lşhlan'8’ II/1075/L.342 — Medeea'8’ IV/307/S.537 — Megafagie periodică cu hipersomnie'9’ 11/1000 / K — Megaloblastoză. liniară'8’ I/433/B.318 — Melehov'8» rli/70/M.249 — Membru fantomă'8’ III/73/M.264 — Méniére'8’ 111/76/M.272 — Meningitic'8’ IV/308/S.538 — Meningococi c'8> 111 /80/M .277 — Michaelis'8’ IIJ/10Ş/M.430 — Midas'8’- fll/1ifî/M .449 — Mielopatie senilă'8’ 111/112/M.455 — Mieten'8’ IIÍ/1Í2/M.456 — Milles'8’ IV/441 /Ş.1018 — Millikan-Siekert'®’ 11f/115/M.475 — Minkowski £.'8’ III/119/M.492 — Minkowski M.'8’ H1/119/M.493 — Mioritmic'3’ IV/30Ş/SÎ539 — .Miospastic<8> IV/428/S.953 — Mqfenckeberg'8’ Ifî/l46/M.597 — Mo'nner©s-Öulflait1e<®, IIf/147/M.612 — Monoplegie'8’ III/149/.M.626 — Moore'8’ III/Í50/M.635 — Morgagrşi-Stewart-Morei'8’ 1II/160/M.662 . Morozov'61 III/161 /M .671 Morsier-Bonnet'8’ III/161/M.Ó74 Morsier (I)'8’ III/161/M 674 — (II)'8’ 111/161/M,.674 Morván'8’1'' III/Í62/M.67S Möbius'8’ UI/168/M.689 Mutism aktaetic^8’ 111/174/M .715 Munchausen'?’ IH/176/M .725 — prin procură'8’ IV/309/S.540 Myle-Van Bogáért'8’ 111/178/M .729 Naffziger'8’ IH/180/N.4 Neocerebelos'8’ IV/309/S.541 Neurasteniform vascular'8’ H1/205/N.154 Neuroanemic'8’ HI/206/N.159 Neuron motor central'8’ III/234/N.186 Neuron motor periferic'8’ II1/234/N.187 Ne urole pti c-malign'8 ’, IV/309/S. 543 Nevin'8’ 111/243/N .208 Nevralgie paroxistică'8’ IV/706/V.13 Nictalgie parestezică a membrelor superioare'8’ 111/259/N .276 Meonan'8’ 1II/270/N .350 Norrie-Warburg'8’ 111/278/N .383 Nothnagel'8’ il 1/281/N .401 Oblomov'8’ III/298/0 35 Occipital'8’ III/306/0 52 Oculo-buco-genital'8’ I/389/B .115 — eerebro-renal Farvconi'3’ 11/1075/L.342 Oculostatic'8’ 111/307/0.60 Om înţepenit'8’ IV/428/S.953 Opalskî'8’ 111/327/0.147 Opoziţionism pasiv'8’ 111/332/0.166 Oppenheim'8’ 111/332/0.170 Organic cerebral minimal'8’ I/795/D.428 Orson Wells IH/344/0.226 Othello'8’ 111/347/0.245 Paiaţă'8’ III./354/P-.24 , Ra le ace re bel os's.’ IV/310/S .543 Panstriat'3’ IV/761/W^S Papi i Ion-Leage,^V VlI/3S2/P.97 Parabasedowian'6’ 11/1010/L.2 • Pariştal'8’ 111/39.0/P.217 . • Parkes-Webe r-Osle r-Di mitri '*’ IV/441/S 1018 • Parkinsonism"*’ 111/393/P .224 — arte rl otcle rőti cW 111/393/ P .225 — poşte niefalqtie'8’ 111/394/,P .226 — posttraumatic'3’ 1II/394/P.227 -toxic'8'» IM/394/P.228 — tumorail'8’ III/394/P.229 Patau^8’ IH/39Í9/P.269 Patomimie autbmutilantă '8’ I/641/C.697 ■ - Peduncular'8’ ]l11/408/P.326 Pellizi'8’ lll/4f)9/P.334 ■PiE.M.A.(fi III./410/P.34Q Periferic'8? 111/418/P.381 Peter Parti'8’ ! IH/559/P 442 Piatrkitschi<8) HI/563/P 488 Pick-Alzheímer'8) ! II/564/P .494 Pi.ck'8) I1I/565/P.498 Pickwick'8’ Hli/565/P .500 Picioare rteliniştite*8’ l I/28/E.115 Picioare parestfezice'®’ IV/311/S.544 Picnolepsi^'8’ ll11/566/Pj. Piörret-Rowgier'8’ 111/567/P.508 Piotrowski'8’ i111/569/P.525 Pîramido-striat 8’ III/571/P.S38 Plică curbă^8:’ l IV/311/S.545 Palioperaţii'»’'IU/24/M.72 Polisci.uk'8’ III/583/P.629 Polle'?’' IIII/584/P.636 PoJizten'si 1II/I584/P.640 Postcomoţiona|t3’ ■IV/311/S.546 Postconfuzionaií8’ 111/590/P.676 Postrubeolic'8» II/283/G.215 Pötzl'8’ llil/594/P.707 ■ Prader-Labharcjt-Wil li *8» IV/772/Z.17 I- Precompetiţioiialî8’ 111/604/752 Prefrontal'?’.IV/312/IÍ.547 PrefrontaîpostChirurgical(3) IV/312/S .548 frefţlshstrjiiali^ - IV/312/S.549 — Presuicidar'®’ IV/313/S.550 — Protnöv'8’ III/647/P.967 — Protopopov'1?’ I ll/«48/t.972 — Psţeudoataxie frontală^8’ I/469/B.479 — Pseudobulbar*8’ II.I/652/P.994 — Pseudodemenţial frontal'.8’ IV/313/S .551 <■ — Pseudoimponderabilitate'8’ II1/656/ P .1004 — Pseudoparalitic hipertensiv'8’ IV/313/S — Pseudopubertari8) 1II/657/P.1017 — Psihoanemic-'8’ I1/323/H.139 — Psihodegra^are a.lcoolioă'8’ U/1008/K.134 — Psihogen somatic'8! IV/314/S .553 — Pterygium <8’ IV/686/U.8. — Puerto Rico'8’ IV/314/S.554 — Punch-Drunkenness'8’ lt/59/223 — Putrîam-Schiulze'8’-111/796/P.1225 — Ráab'8’ 111/802/R.2 — Radiculită'8’ III/80.4/R.13 — Raisa GolantC.8» II/275/G .177 — Rapuntel'8’ HI/807/R.38 — Razdolsdin'8’ III/812/R.64. — Răspuns „alături"'8’ N/246/G;35 • — Rău de mâre'8) Hl/8t5/R.74 — Rău de: munte'8’ lll/ai5./R;75 — Refsum'8’ I1I/856/R.154 — Régisí*’ IV/704/V.5 — Regresiune psihomotorie'8’ III/862/ R .172 — Reid-Barlows'8’ 11l/63fe6/P .894 — Reiter'8’ U i/865/R.182 — Restaurant chinezesc'8’ NI/S88/R.266 — Restless Legs'3’ LI/28/E.115 — Retroolivar'8’ IV/7-52/W.8 — Rett'8’ IV/315/S — Re>fe Q Sindrom : HipocondriacW; Khppel ( > , Moore r Riey-Dayís) III/901/R.3J4 - Roberts'.®) lli/911/R.Ş73 - Rubinstein-Taybi'®) íi'l/921/R 428 - Rúd'®» III/921/R.429. • ‘ ' - Rutherford<8) IH/923/R.439 - S<*> 1/345/A.1294.. - Salvator1-Esquirof-Hugelan(í) I/790/D.396 5 - Sanet'rs-Cacehione(s) ÍV/14/S.26 - Scalen'®) HI/180/N.4 - Schellong'®) IV/30/S.89, - Schildet*-Stengl<8) I/182/A.663 - Schirmer'®) IV/441/S.1Q1& - Schlemibl'®) I/834/D.614 - Schölz'®> IV/169/S.Î40 - Schulte'®) IV/170/S.146 - Schultze'8) III/796/P.1225 ; Schwartz-Jampel(S) fV/t70/S-153 - Selye's) IV/96/S.257 ■ Senieraü-SferVitanovsfci'®) IV/197/S.262 • Senelaigne-Debré-Kóher'®) IV/226/S.282 ■ Senzitiv altern 'fiaymond'®) 1V/232/S.306 : Sénzitivo-senzorial*®) 111/161 /M.674 Sereiski(s) IV/235/S.325 Sérieux-Capgras'®) IV/237/S.350 Sheehan(s) IV/264/S.402 S.I.D.A. IV/267/S.415 Sidbury-Smith-Harlam'® IV/268/S .416 Siefert-Birnbaum(s> IV/269/S.425 Siemens'5) I/433/B.318 Silverman'®) I/633/C.648 Si1versteih<®> IV/271/S.443 Silvian'®> IV/271/S.444 Simmonds'®) IV/275/S.454 Simpatalgie'®) IV/276/S,457 Simpatic cervical posteriori®) IV/276/S .458 Sincopă esenţială postmictională(8) IV/285/S .484 ■= Sin IV/520/T.148 — T< rry-Mc Lahlan-Lowe'5' 11/1075/L 342 — Thersil'®) IV/557/T.256 — Touraine'®) IV/606/T.403 — Toxic de alertă'®1 IV/607/T.406 — Traumatic poítviol'®) IV/647/T.487 — Triplu sindrom Behcet'®) 1/389/B .115 —. Trisomia D'®) IM/399/P.269 - 2T'®> II/1018/L 38 Turner<®> IV/682/T.631 Turner masculin'®) III/270/N.350 Turnul din Pisa'®) ÍV/682/T.633 Ullrlch-Bonnevie'®) IV/686/U.8 Uşă rotatiîă'®) IV/701/U.61 Vacanţă'®) IV/704/V.2 Vall'®) IV/706/V.13 Valiză'®) I.V/708/V.26 Vallery-Radot-Alajou^nine-Horton'®) IV/708/V .30 Van Gogh'®) ÍV/710/V.38 Váiqúez'®) IV/710/V.40 Vatell'®) IV/714/V.54 Vegetati v-endocri n'8) IV/716/V.64 Ventricolul lll'®> IV/717/V.71 Verger-Déierine'®) IV/720/V.88 Ver net'®) IV/720/V.92 Villeneuvg's) U|411/l.60 Vincenf-Alâjouăttine'®) IV/729/V.140 Vinovăţia supravieţuitorului'®) IV/729/V .145 Voronov'®) IV/749/V.219 Waardenburg'®) IV/751/W.1 Walker-Dandy'®) IV/751/W.5 Wallenberg'81 IV/752/W.8 Walţer Buel'®> IV/752/W.10 Warfarinlc fetal haludnaţii IV/325/584 Sinestezie IV/Î26/385 Sinestronf") IV/32&/586 Sinfori IIV/326/387 Singular IV/32p/58Ş Singurătate IVÍ326/589 Sinistroză IV/326/590 Sinkinezie IV/327/Í91 Sinkron(M) IV/327/S92 Sinogan'“) IV/327/J93 Sinophenin(H) 1V/3Í7/594 Sinopsie iy/327/595 Sinpraxie lv/327/596 Sinquan'M) (V/527/Í97 Sinselpin'") IV/327/598 Sintalitate IV/327/599 Sintamil'1*) IVÍ327/É00 Sinteză IV/327/601 1 Sintoslar'**) IV/32â/602 Siatodian(M) iy/328/603 Sintotobie'p) IY/324/604 Sintonicre^o IV/328|/605 SlntorVle lV/32â/606| Sinucidere IV/329/607 «r de .âbaftdOn IV/BS/608 — ia adolescenţi IV/336/609 — „sámsonică" IV/337/610 — la vîrsţnicl IV/337/611 Sinusoidală — stare IV/338/612 Şipcar(M> IV/338/613 Sipkovenschi Niqola IV/338/6,14 Siplarol(M> IV/338/615 Siqualone^M) IV/33S/616 — decanoat(M) IV/33'8/617 Siquii(M) IV/338/618 Sisif (Sisyphos) IV/33Ő/6Í9 — reacţie IV/339/620 Sistem IV/339/621 — gama IV/339/622 — hormotimic IV/339/623 limbic ÎV/340/624 — nervos IV/340/625 — nervos central IV/341/626 r- nşrvos parasimpatic IV/342/627 — hervös simpatic IV/342/628 — jaetyQS vegetativ .(bNV) IV/342/629 psi hic várnán ÍV/344/630 -r- - reticulat IV/344/631 — (de) semnalizare M şi II) IV/346/632 — temperamental IV/347/633 — vii — teorie generală IV/348/634 Sistematic IV/349/635 Sistematizare IV/349/636 Sistematizat(D) delir cronic IV/349/637 — progresiv(D) delir IV/349/638 Sitio- IV/351/639 SitiofotieÎF) IV/351/640 Sitiomanie IV/351/641 Situaţie(D) delir lV/351/642 — fobogenă IV/351/643 ~ (de) grup IV/351/644 — Interpersonală IV/352/645 — juridică a bolnavului psihic IV/353/646 f- limită IV/3s54/647 Sivadón-Boúquerel*8.* sindrom IV/354/648 Sjőgren-Háll^ren(,S) siodrom IV/354/649 — Larss^n(s) sindrom IV/354/650 S,Jongerş(s) sindrpro IV/355/651 Co I 3 I (g) O otujosui t (g j r tuQjpujŞ Sfc-Amitriptylinfe í*> IV/3SS/652 Sk-Bamfte*M) IV/355/653 Skinner Eurrhus IV/355/654 Sk-Lygen(M> IV/35S/65S . Sk-MethocarbamoI;*M) IV/355/656 Sk-PraminefK) IV/3.56/657 Sk-Reserp'ine*M> IV/3S67Ö58 Slaxíri^» IV/3S6/6S9 Slăbiciune a Eului IV/3S6/660 Slăbire — curl de 1V/356/661 Slee.p Drunkeness fV/356/662 Slendol(M). 1^356/66,3 Slim-Plus™* IV/357/664 Slim-Tat>s(II> IV/357/66'5 Slucevski Ismail IV/3577666 Smail*M) IV/3 57/667 Smith-Lémli-Opltz ÍV/358/675 Sobral Jósé 1V/358/676 SobriífM> IV/358/677 Sociabilitate IV/3S8/678 Social — tip de personalitate IV/358/679 Socială*p> fobie IV/358/68Ö — dezvoltare IV/358/681 . - dorinţă IV/359/682 — învăţare IV/359/683 — motivaţie IV/360/684 . — psihologie IV/360/685 — nevroze IV/360/686 — terapii IV/360/687 Socializare IV/362/688 Sociam IV/362/689 ocrotire a bolnavilor mintal IV/362/690 Socio- IV/363/691 Socioafectiv IV/363/6$2 S(SciöiAáli2á IVy363/693 Socioblologit IV/363/694 Sociocogfritiy JV/364/695 Sociocultural .IV/364/696 SOciodr^mă ÍV/3éS/697 Söciofiiie IV/365'/;6'98 Sociofob.ie(r> IV/J65/699 Sociogeneză IV/365/700 Sociogrartnă IV/3 67/701 Sociologie şi:psihiatrie IV/367/702 Söcipmatfi ce .i IV/170/703 Sociorrietrice,,1', tteşite IV/371/704 SOcio'metrie JV/3ff./705 Sociomorfisrrj IV/B71/706 Söciopatie IV/372/7Ö7 Sociopatologie IV/372/708 Sociopsihiatrip IV/372/709 Sociotaxis IV/373Í7ÍÓ Socio,terapie IV/373/711 — geriatri«ă'iy/373/712 Sócola IV/373/713 Socraie IV/376/71Î4 Sodomie IV/3-76/7ÍI5 Sodomiţi<*> IV/3777716 Sofism IV/377/717: Sofisticat- IV/377/7Í18 Sofmin(M) IV/377/719 Sofomanie IV/377/720 Sofro(Sr> IV/377/721 Sofrologie IV/377/j722 Sokolnlcka Eugenie IV/378/7Í23 Sölacin*M) IV/378/724 Solatran IV/378/726 Solgol(st> IV/378/727 Solemne*®) halucinaţii IV/379/728 Soliditate IV/379/72? Soli4oíiÍM) IV/379/t3Ö Soiilocvie IV/379/7pl — sexuală W379/732 Solipsism IV/3^/723 Solis*M) IV/379/734 S©lium(M> IV/379/7Î35 Soiptfion(S) şîjiţJrpHfi IV/379/73Í Solueiţ><5ÎM> IV/379/737 Soluţw auxiliară? I.V/380/738 — comprehensivă IV/380/7J9 - majoră IV/380/740 1 1 Solvenţi Industriali IV/380/741 Soivolip(H> IV/3-8Ó/742 Soma IV/3S0/743 Soma(*t,> Somadri|,fM) iy/3Ö0/7í(4 Somalcooloză IV/380/7^5 Somasedan*^ IV/380/746 SomataMe IV/38Ű/747 Somatic*"1 delfr IV/381/748 Somatice(B) halticihaţii IV/381/749 Somatistă — teorie IV/381/750 Somatizare IV/S81/7S1 Somatocbşmtc(D> delir h//383/7S2 Somatofrenie ÍV/383/753 Somatoforme — tulburări IV/384/754 Somatogen IV/387/755 Somatognozie IV/387/7S6 Somatónévroze IV/387./757 Somaotoparafrenié IV/387/758 Somatopsîhoză IV/387/759 Somatoton — tip de pSt-éönattVaté' IV/387/7S0 Somatotcţpie IV/387/761 SomazinaW IV/387/762 Somelin<“> IV/387/763 ' Somestezie IV/3S7/7&4 Somipra*") JV/388/765 Somit*MC> IV/388/766 Somitran*** ÍV/388/767 Somlan IV/388/768 Sómrriér Kurt IW3ăl/769 Somn IV/38&/770 - ^'boală IV/392/771 - cură IV/392/772 - de privare terapeutică IV/392/773 Somnambulism IV/392/774 SomnasetJ*®’ IV/394/775 Somnesin*» IV/394/776 Somnial.lV/Í94/?7> V Şomnibe!(M,( Şorm'nîlIV/394/778 o 3 o- c 5? Somnifacîent IV/3947779 Somnifere IV/394/780 Somrwlochie IV/394/781 Somnipatie 1V/394/78S Somnium(MC) 1V/394/783 Somnol(M) IV/394/784 ’ Somnolenţă IV/394/785 Somnpterapi^e IV/395/786 Somnoză IV/395/787 Sonacon(M) IV/395/788 SonapaxW IV/39S/789 Sonazine IV/396/801 Sordinol Depot*®?*, Sordinol Retard*M> IV/396/802' Sosle IV/396/80,3, Sotacor, Sotalex**, IV/397/804 Sotalol^0» IV/397/805 Sotaper*M> IV/397/806 Soterie IV/397/807 „South Oaks"'*’ test IV/397/808 Sowell(M> IV/397/809 • Spaimă IV/397/8T0 Spaleston*M) lV/397/811 Spanactin(utí) IV/397/812 Spancap*«) IV/397/813 Spano|t“>, Spantol IV/398/814 Sparine*-M) IV/398/8Í5 Spartolox]‘n^W) IV/398/816 Spasm IV/398/8J7 - carpo-pedal IV/39Ş/818 - (In) fiexie 1V/358/819 - giotic IV/398/829 . • - (al) hohotului de plins JV/398/821 - infantil IV/398/822 - (de), torsiune. IV/3^8/823 Spasmofilie IVÍ399/824 Spasmofemie tV/400/825 Spasmolitlc IVjf40tj826 Spasmolyn*M> ÍV/4Ó1/827 Spastică idioţi^ IV/401/828 Spasticitaté IV/401Í829 SpatomâC<“) IV/40,1/830 Spaţiu 1V/401/B31 Sbâlare â crel4ruliii — controverse 1V/402/S32 ' 1 1 Speat'man fidward ;!V/403/833 Specific infracţional IV/403/834 Specificitate lv/404/835 Spectacular —Icomplex IV/4Ö4/836 Spec.trofobie*F> IvMóS/837 Speculativă — gînqire IV/4Ö5/838 Spencer Hérbéft lV/405/839 Spesicor*M) IVjE406/i840 SpieInrieyer-StOlckboală IV/406/841 Spina Biflda l\f740â/§42 Spino2a Baruc» IV/4Ö6/843 Spirit lV/407/844 , , - de asentiment IV/407/845 Spiritism' IV/4Q7/846 Spiritualism IV/408/847 Splroperidol*M? IV/Í408/848 Spital de psihiatri^ IV/408/849 - de noapte IV/412/850 - de 2l IV/fiii 2/B51 Spitalizare paVlţială, IV/415/852 - totală I^413/8S3-Spltz René IV/415/854 Spitzka Edwarjd IV/415/855 Splnzurare1V/415/856 SpJeen IV/416/857 , Splotln*^^ IV/417/8|S8 Spongloză - lam|narâ IV/417/859 S(Johianeitate 'IV/4|7/860 âporak>n(i,> IM/417/861 Şp-xf“> IV/415*/86? Sourzheim Johann IV/417/863 Staabs(T) test IV/41-8/864 Stabile*H) halucinaţii IV/418/865 Stadiu — în psfholpgie IV/418/866 - anal IV/4'18/867 - falie IV/418/868 - de latenţă IV/418/869 - genital IV/418/870 - libidinal IV/419/871 - (al) oglinzii IV/419/872 - oraMV/419/873 - jjOStambivalent IV/419/874 - de rezistentă ÍV/419/^75 - de. fezîstenţă medicamentoasă ’ IV/41'9/876 - sadic-anal IV/lf19/877 - sadi-c-oral IV/41l9/878 Staehelijn-Frigero-Levy* semn IV/419/879 Staehelin8 simptom IV/419/880 Staff<«» IV/420f881 Stagnare a gîndirlj IV/420/882 Stalleril 1V/422/899 Stâtice IV/422/9Ó2 I- Status hipoplasticus IV/422/903 - histericus IV/422/904 Statut sociaj IV/422/9ÓS Staţionară — epilepsie IV/423/906 Stază papilară 1V/423/907 - papilară unilaterală IV/423/908 - vitală JV/423/909 Stazepine(M> IV/423/910 Stazibazifoble(F) IV/423/911 Staziofobie IV/424/915 Stekel Wilhelm IV/424/91é Steladex(MC> IV/424/917 Sţelapar IV/424/918 St^|azirie<^), Stelium3M) IV/424/919 Stellwag 8 simptom IV/424/920 Stelminal(H, IV/424/921 Şţimbamati*0» IV/424/922 . , Sterhetil(H> IV/425/923 Stşridhal(S> sindrom IV/425/924 Sîengel-Schilder(s> sindrom IV/425/926 Stenică - stare IV/425/927 - tip de personalitate IV/425/928 Stenoplastic IV/42S/929 Stensolo “> IV/42S/930 Steraziní1" ÍV/425/931 Stereorar IV/425/932 Stereoelectroencefalografie IV/425/933 Stereoencefalogramă ÎV/426/934 Stereognostice(B) halucinaţii IV/426/935 Stereognozie IV/426/936 Stereopsyche IV/426/937 Stereotip”» delir IV/426/938 - dinamic IV/426/939 - IV/427/944 Stern.William IV/427/945 - — (B) boală IV/427/946 ' — 8 simptom IV/428/947 Sternberg Ericlţ IV/428/948 Stertz 8 simptom IV/428/949 SteslifM> IV/428/950 StesolidG*0 IV/428/951 StewartiGrFeg-rtorel*s) sindrom IV/428/952 ,.Stiffman“(#> sirtdrom IV/428/9S3 Stigiofobie(f> IV/428/954 Stigmat IV/428/^55 Stigmatizare. [V/rt 29/956 Stil IV/429/957 StiJ-2fM' IV/S430/958 — cognitiv IV7430/959 — de conducere IV/430/960 Stille-HartsHorn4(s) sindrom IV/431/961 Stiţler IV/43ÍI/963 Stlm-3$<“> ÍV/43ÍI/964 StimdeV("> IV/431/965 Stimblag Fórtis(*t> IV/431/966 Stlmu-T.Ş.H.(M) IV/431/967 StlmultM) IV/431/1968 Stimul IV/431/969 Stimulan{“) IV/431/970 Stimulare lumiriojasă intermitentă — (SLI) — EEG V/431/971 - şonoră^inte^mitentă (SSI) - EEG Stimulator cardiac - tulburări psihice 1 IV/431/973 1 Sti/nuloK*» IV/432/974 Stinervaiw IV/43 2/975 Stingeré - inhibiţie de IV/432/976 StivaneCM> IV/432/977 Stîngacl IV/432/978 Stîngkcie IV/432/9Í79 Sţ. Louls — Isterie IV/432/980 Siobet'lhfM) ly/433/981 Stocare IV/43B/982 StQchasţic lV/433/983 Stock-Sple)meyer-Vogt?B) boală IV/433/984 Stodex(M) IV/433/985 Stoicism IV/433/986 Storin<“> IV/433/987 Strachan*®' boală IV/433/988 Stranietate IV/433/989 Stransky Erwin IV/434/990 Strategie terapeutică IV/434/991 de evitare IV/435/992 Stratium(“) IV/435/993 Strefosimbolie IV/435/994 Stresam(M) IV/436/995 Stres - in psihiatrie IV/436/996 Stresso(M> IV/437/997 Stresson(H) tV/437/998 Stress-Pam<“> IV/438/999 StriatanÍK> IV/438/1000 Stricnină IV/438/1001 Stridor derttum 1V/438/1005 Strigât de pisică(a) sindrdm IV/438/1002 Strigăt primai IV/438/1006 Strflaxin(M) IV/438/1003 Strozky(T) chestionar IV/438/1004 Structură IV/439/1007 Structuralism IV/439/1008 Structurare a personalităţii IV/440/1009 Strumpell • semn IV/440/1010 Studiu de caz IV/440/1011 Stugeron(M> IV/440/1012 Stupefiante IV/440/1013 Stupiditate IV/440/1014 Stupoare IV/441 /1015 — afectivă IV/441/1016 — prin deficienţă de triptofanís, sindrom IV/441/1017 Sturge-Weber-Krabbe(B) boală IV/441 /1018 Suavitil(M> IV/442/1019 Sub- IV/442/1020 Subacuti®) delir lV/442/1021 Subcepţie IV/442/1022 Subconştient IV/443/1023 Subiect IV/446/1024 — „tabu“ IV/447/1025 Subiectiv IV/447/1026 Subiectivism IV/447/1027 tó a c 1 o*. c in HT 3 i o- £ I Sublim IV/448/-1028 Sublimare 1V/448/1029 Subnarcoză IV/449/1030 Substituţie IV/449/1031 Substituire neuronală IV/450/1032 Substituţie pSrerltală IV/450/1033 Subtest IV/450/1034 Subtilitate IV/450/1035 Succes IV/450/1,036 Succesiv — interval IV/450/1037 Succinilcolină IV/451/1038 Sli.ccubus IV/451/1039 Suflet IV/451/1040 Sufocare IV/451/1041 - isterică IV/451/1042 „Sugar etern" IV/451/1043 Sugestie IV/451/W4 Sugesti bilitate IV/453/1045 Sughiţ I V/454/1046 Suhanov Serghei IV/454/1047 Suhareva Grunia IV/454/1048 Suicid IV/454/1049 Sulfaţi doză juvenilă (B) boală IV/454/1Ö50 Sulforidazine(DCI) IV/454/1051 Sulfura de carbon — intoxicaţie 1V/455/1052 Sullivan Harry IV/455/1053 Sulpan IV/456/1054 Sulpirid IV/456/1055 Sulpiride 1V/456/1056 Sumakov(S) sindrom IV/457/1057 Sumaţie IV/457/1058 Sumial IV/458/1059 S.umikangW 1 V/458/1060 Suncholin(M) IV/458/1 Suo-Jang(B) boală IV/458/1062 Super-Ego IV/458/1063 - precoce IV/458/1064 - primitiv IV/458/1065 Super Emagrin(MC) IV/458/1066 Superioritate — complex IV/458/1067 Şupferstiţie IV/459/1068 Suport moral IV/459/1069 Supotran(M) IV/459/1070 SupponizineÍ2^c) IV/459/1071 Supra- 1V/460/1072 Supracompeniare IV/460/1073 Supradetermiharei IV/460/1074 SupraestimareÎD) delir ÍV/460/1075 Supraeu IV/460/1076 Suprainterpretarel IV/462/1077 Suprainvestire IV/462/1078 Supranatural iV/462/1079 Suprarenale — glande IV/462/1080 Suprarenină IV/4^3/1081 Suprarenometabolic(S) sindrom IV/463/1082 Supraşimqjaţi£ :IV|463/1P83 Suprasolicitare IV/464/1084 Supraveghere* medicală activă IV/464/1085 S.uf>rimal(H) lV/464/1086 Suprium(M) IV/464/1087 Surditate tV/464/1!088 — (de) perbepţie IV/465/1089 . - psihică IV/465/1090 — (de) transmisie IV/465/1091 ~ verbală JV/4Í5/1092 . - verbală ^Urăi IV/465/1093 Sürdologié IV?/465/1094 . SuYdomutitaté IV/465/1095 5urem IV/465/1096 S.Urgex(M) IV/H65/1097 Surîs IV/465/1098 „— insistent" 8 semn IV/465/1099 Surmţnaj IV/465/1100 SurmóntilÍM) IV/466/1101 Surplix IYM66/1102 Sursum^î IV/466/1103 Sursumid^> IV/46:6/il104 Survector(M) IV/466/1105 Şusceptibilitate IV/466/1106 Suspicios IV/4^66/1 fi07 Suspiciune IV/467/1108 Susţinător — relaţie de IV/467/1109 Sii&ţlhere rr ‘ţeradie IV/467/1110 S„utte.r-LuccÍQrii(S> (sindrom IV/468/1111 Suttort(B) boală IVj/468/1112 Suvren,s*> IV/^8^1|113 Suxilep(M) IV/468/1114 Svavitil(ÍI> IV/469/115 Sycotrol(W) IV/469/1116 Sydenham Thomas IV/469/1117 - IV/490/25 Tahi- IV/490/26 TaWaritmie IV/490/27 Tahjatetoza IV/430/28 Tahicardie circumstanţe psihiatrice IV/490/29 \ Tahifagie IV/491/30 Tahifazie IV/494/31 Tahifemie IV/491/32 Tahifilaxie IV/491/33 Tahifrazie IV/491/34 Tahifrenie 1V/491/35 Tahikinezie ÍV/491/36 Tahilalie IV/491/37 Tahipsihie IV/491/38 Tahiritmie I.V/492/39 Tai?erw fV/492/41 Taijin Kyofu

IV/492/42 Talamus IV/492/43 Tatami că — demenţă IV/494/44 Talamo-hipotalamo-rubric(s) sindrom IV/495/45 Talamoperforatís) sindrom IV/495/46 Taiasofobie(F) IV/495/47 Talasoterapie IV/495/48 Talent IV/495/49 Talisman IV/495/S0 Taliu — intoxicaţie tV/495/31 Talofen(M> IV/496/52 TaIpramm(M) IV/496/53 Tamate(M) IV/496/54 Tamburini Augusto tV/496/55 Tamilan(M) IV/496^56 Tamitmol(J>CI> IV/496/57 TanafolíV) Jv/496/58 Tanát©- IV/496/ÍS9 Tanatof&bie(F) ÍV/497/60 Tanatogenesă IV/497/61 Tangenţialitate IV/497/62 TanorexÍM) ilV/497/63 Tanzi Eugepiio lty/497/6.4 Tapîa^8> sincroni IV/497/65 ' Tappîr>g<*> ţest jlV/497/66 TaractamW IV/497/67 Tarantism |V/49?/68 Tai^asáftW FV/4^8/69 Tardiéu Ambroifce IV/498/70 — Silv^rrtan(f) sindrom IV/498/71 Tardiv lV/4&§/7$ , Targ©v/te(^)isiincţrom IV/498/73 ' TarOi£tyH$M;V/4$8/74 TascheftW 1{est )V/49§/75 Tasedan(^> JV/498/76 Tasikinezie ÍV/4^8/77 Tasonal(M) IV/49^/78 T.A.T.^i IV/499/79 Tataclonus IV/499/80 TataraMM) IV/49^/81 Tatonare IVj499/i82 Tatuaj ÍV/5DÖ/a3.i Taumatobgié IV/501/84 Tausk Victor* IV/50Í/85 . Taiutofbn test 1V/501/S6 Tautologie IV/50Í/87 Tavor(^i IV/503/^8 TaxMan(M) IV/502)Í89 Taxrofogie IV/50.2/90 TáxonimW ÍV/5Ö2/91 Taxonomie IV/50Q/92 Tay-SachsW jfeoâlă IV/503/93 Taybi(S) sindrom! IV/503/94 Tayl>or Fredertck IV/503/95 Teacă de mieJrnă IV/504/96 Teamă IV/504/97 Teatralism IV/504/98 Teatroterapie IV/505/99 Tebaism IV/505/100 Tefáserpina(M> IV/505/101 Tega-Fiex(M) IV/50I/102 Tegise€(M) IV/505/103 TegretalW IV/505/1Q4 Teg^etol JV/505/1Q5 Tehnică IV/505/106 - activă IV/506/107 - analizei viselor IV/506/108 - psihanalitică tV/506/109 -r- proiectivé IV/506/110 - psihoterapeutice IV/510/111 Teism (teina-alcaloid) IV/510/112 - IV/510/113 Teraz!níM) IV/510/1 Tele- IV/511/115 Telaigie IV/511/116 Tele-element IV/511/117 : Te!efonofobie,(P) IV/511/118 „Tşlefanonevrbză" ÍV/511/119 Tefegnosie 1V/511/120 Telekinezie ■. IV/511/121 Telemnemonié IV/512/122 Te!emotax(M) IV/512/123 Teleofreme IV/512/124 TeleoisfM) IV/512/125 Teleologie IV/513/126 Teleonomic IV/513/127 Teleopsie [V/513/128 Teleípátfc(í)) delir IV/513/129 Telepatie IV/514/130 3 Telefe IV/516/135 Temazepam(I)C^ IV/517/136 Temazepax(M) JV/517/137 Tembelism IV/517/138 TementilW IV/517/139 Temere IV/517/140 i Temeritate IV/517/141 1 Temesta(M> IV/517/142 Temperament IV/518/1 Templane R'M) IV/518/144 Tempo IV/518/145 — individual IV/518/146 Temporal - lob IV/518/147 — (s) sindrom IV/520/148 Temposerpine(M) IV/521/149 Temserin IV/521/150 Tenacitate IV/521/151 Tenalin(M) IV/522/152 Tenamin(M) IV/522/153 Tencilan(M) IV/522/154 Tendinţă IV/522/155 — catagogică IV/522/156 Tenex(M> IV/522/157 Tenifobie(F> IV/522/158 TenobJock(M) IV/522/159 Tenornál IV/522/160 Tenormin(M> IV/522/161 Tensanyl(M), Tenserp M) IV/523/162 Tensiflex(M) IV/523/163 Tensil(M) 1V/523/164 Tensilan(M)f IV/523/165 Tensin(M) |V/523/166 Tensiune arterială IV/523/167 — psihică IV/524/168 — arterei centrale retiniene IV/524/169 Tensofin(M> IV/524/170 Tensolisin(M) IV/524/171 ' Texisopam(M) IV/524/172 Ten-Tab(M) IV/525/173 Tentaţie IV/525/174 Tentone(M) IV/525/175 Teobromină IV/525/176 Teofilină IV/525/177 Tenuate(M) IV/525/178 Teofrast8 simptom IV/525/179 Teomanie IV/525/180 Teoremă IV/525/181 Teoretic — tip de personalitate IV/525/182 Teorie IV/526/183 — generală a sistemelor IV/526/184 :—inioi?maţiei IV/526/185 — relativităţii psihice IV/527/186 — rezonanţei IV/527/187 — umorală IV/527/188 Tepanil<51) lv/527/189 Tepavil(M) IV/528/190 u Teperin(a) IV/528/191 Téralithe(M) IV/528/Î92 Teram,ine IV/S44/211 Teratogene -* efeicte ale alcoolului IV/ 544/212. Teratologie IV/54Ş/213 Tercian(M) IV/S45/214 TerenacÍM) IV/545/215 Terfluzln(e)(M> IV/S45/216 Terifiaţit IV/54S/21I7 Terifiante^) halucinaţii IV7545/218 Teril IV/547/233 Test fV/5,47/234 - Abrutkov—Erii'cheet(T) 1/19/A. 38 - absurditate I/290/A. 1057 - Arthus(,) I/290/A. 1058 - ásamblap) I/292/A. 1068 - a ociaţie(T) 1/308/A. Ît17 - Baby< > I/366/B. 10 - Baraj* > 1/373/B. 51 - Barr(T) I/380/B. 75 - Baruk(T) 1/381 /B 79 - Beck(T) scala 1/388/B 111 - Behn EschenbergW I/389/B. 117 - Behh-Rorschach I/392/B. 138 - Benton^) I/395/B. 158 - Bernreuter I/400/B. 182 - Berro 1/440/B. 337 - Bönisch(T) 1/451/B. 362 - Bonnet-Stein(T) 1/451/B. 367 - Borel-Maisonny*1) t/456/B. 377 - Bourdon(T> 1/457/B. 392 - B.P.R.S.(T) 1/458/B. 397 - Brem-Grăser(T> 1/463/B. 437 - Brengelmann(T) 1/463/B. 439 - Brody(T) 1/466/B. 463 - Buck(T) t/471/B. 488 - Buyse-Decroly(T) I/477/B. 521 - €351-31-60^-0™*’^ 1/471/B. 488 - C3ttell 1/513/C. 165 - Cedek(T> 1/521/C. 189 ■ Claparéde<*> I/555/C. 382 • colectiv*1) 1/579/C. 483 • cuburi <*') 11/1003/K. 103 • Cunningham-Pintner 1/667/C. 785 ■ Dehio(T> J/699/D. 103 • Dexametazonă(T) 1/761 /D, 286 • Dixon 1/810/D. 500 • Dorkely-Amen(I> I/820/D. 546 • Edward'*1) II/18/E. 72 Exton-Smith'T> scală 11/148/E. 535 Fabulă*1» II/153/F. 4 faţă-mînă(T> II/174/F. 73 FerrariII/187/F. 126 Folm-Wu(T) II/216/F. 229 frustrare(T> II/234/F. 315 Fuchs-Rorschach(T> II/235/F. 319 Funkelstein(T) II/238/F. 337 - Gesel i(T) H/263/G. 105 GiHe(T) II/266/G. 124 Glicorahie*1) II/272/G. 151 Goldstein-Scherrer(T) II/275/G. 180 GoodenoughÍT> IÍ/275/G. 181 GriffitsÍT) U/284/G. 221 Hagedorn-]ensen(T> II/296/H. 11 Halstead-Reltân(T> II/300/H. 28 Hamilton scală II/307/H. 50 Marrower(T) II/312/H. 73 - Hlskey-NebraskaÍT) II/379/H. 352 - Holtzman(f> II/ 381/H. 373 - individuale] ljl/468/l. 201 - inteligenţă*1» II/493/I. 277 - intere$(T) 11/501/1. 292 - Jacksofi!ll/974/J. 5 - Jirasek(T> II/981/J. 38 - K3hh II/988/K. 5 - Kaufman(T' scală 11/993/K. 34 r Ken.t-Rosanoff(T> ll/995/K. 44 - Knoxf?> 11/1002/K. 99 - Koch(T> IIJÍQ02/K. 100 - Kohs(5,) II/1003/K. 103 - KoroskaroV1*» ll/1004/K. 111 - labirint(T) II/1011/L. 9 - Leary(*> IÜ/1024/L. 82 - Lebedinski(T) II/1024/L. 85 - Lemkió-Kagan(T): II/1028/L. 106 - Liciko-jlvanöv*1) tl/1045/L. 217 - Littmann-Sthmieschek(T> II/1062/L. {289 - Lorr II/1084/L. 372 • Luria-Nebriska III/68/M. 238 Memorie(T,í 111/75/M. 267 MerrimPaliiner| 111/108/M. 432 Miller**) Iltl/115/M. 473 Millon(T) llj/115/M. 476 Miokin9tic(f> 111/120/M. 511 Mittenaker-ÍToman(T) 111/132/M. 556 M.M.P.U*>'II|/ 135/M. 567 Monroej III/150/M. 631 Newcastle'T) (|) III/2S7/N. 265 Newcast|é('®) (II) III/257/N. 265 - NogucM-Moore 111/285/N. 439 - Qrne-O’Conhel IH/343/0 . 217 - O.S.S.**' II1/346/0 . 239 - Otis 111/347/1. 246 - Overall-Gorham<*> HI/348/0 . 252 - Ozeretki II1/351/0. 274 - performanţă*1» III/418/P. 376 - per everare(T> III/42S/P. 404 Pfi ter-Heíss(T) III/561/P. 456 PMUip<*> scală III/562/P. 480 Phillipson<*> III/562/P. 481 - Pickford<*> III/565/P. 499 - Pintner-Paterson(T) Scală III/569/P. 523 - piramide colorate III/561/P. 456 - Porte us(T> scală 111/588/P. 667 - Rackin(T) III/803/R. 8 - Rappaport III/806/R. 35 - Raven(T» III/811/R. 57 - Ray(T) III/812/R. 60 - Réy(T> III/898/R. 310 - Rorschach(T» I1I/916/R. 409 • Ross-Jones(T> III/919/R. 413 - Scală metrică de inteligenţă*1» I/415/B. 243 • scala Nem IV/174/S. 171 sociometrice IV/371/S. 704 South Oaks(T) IV/397/S. 808 StaabsfT> IV/418/S. 864 Stanford Susceptibility Scale(T» IV/420/S. 887 Strozky(T) chestionar IV/438/S. 1004 Szondi(T» IV/471/S. ,1128 Ştefănescu-Goangă(T» IV/481/Ş. 8 Ţerman-Merrill IV/557/255 ThersiI*B> sindrom- IV/557/256 Theruhistin<“> IV/558/267 Thiadipone IV/558/258 Thiantan(M> IV/558/259 Thiapax(M> IV/558/260 Thiergan(M) IV/558/261 Th.eth.lp=raziné IV/558/262 Thilataziri(i,> IV/S58/263 Thiopropazate'^f* IV/558/264 TWoproperazine(^CI> IV/558/265 Thioridazin(MP lV/559/267 Thioxidil IV/559/267 Thomas" senin IV/559/268 Thomsen(S) boalá IV/559/269 Thomson Godfrey IV/559/270 Thoparrt(M) IV/559/271 Thoradex(u) IV/559/272 Thorndike Etíwarjd IV/S60/273 Thoxidil lV/56p/274 Thurstone Lewis-IV/560/275 Thytrial IV/1561/278 ThymopramirJ(M) IIV/561/279 Thyrefact(1I) 'IV/561/280 Tiamină (vitarhinaj Bi) IV/561/281 Tiapridal IV/563/289 Tifoidă si paratifijjidă — febră IV/563/290 Tifomanie IV/<563/291 Tifos IV/563/292 , — exantematic IV/563/293 Tigmanestezie IV/564/294 Timacar<“> IV/564Í/295 Timaxel(M> IV/564/296 Timerş.ţice IV/564/297 Timergazie IV/564/298 Timiditate IV/564;/299 Timie IV/565/Î300 * Ti mo- IV/565/301; TLmoanaleptic^ IV/565/302 Timodyne IV/569/305 Timoleptice IV/569/306 Timolol IV/577/314 1 Timosténil'"’ IV/577/31 Sv Timovan(M) IV/577/316 Timp IV/577/317 - liber IV/578/318 - (de) perseverare IV/578/319 - (de) reacţie IV/578/320 - (de) reacţie - EEG IV/579/321 - trăit IV/S79/322.-Timus IV/579/323. ‘;:. Tindal(M) IV/579/324 Tinitus IV/580/325 ' Tinofedrine(DOI) IV/580/326 Tioriander(M) IV/580/327 Tioridazin(DCI) IV/580/328 Tiotidil(M) IV/580/329 Tiotixene(DCI) IV/580/330 Tioxa,ntene(I,CI) IV/580/331 Tip IV/581/332 - Tipizare sexuală IV/581/333 Tipologie IV/581/334 Tiregan IV/594/351 Íofranazine IV/594/352 Tofranil(M> IV/595/353 Tokerol(M> IV/595/354 Toleranţă IV/595/355 - la alcool IV/595/356 - încrucişată dintre alcool şi alte drogări IV/596/357 Tolhart(MÍ IV/596/358 tolidÍM) IV/596/359 tolnate IV/596/360 Tolvin(M) IV/596/361 Tomescu Petre Ştefan IV/597/362 Tomodensiometrie (scannografie) IV/597/363 Ţomomanie IV/599/364 Tomortig; fpaminonda IV/599/365 Tonafazie IV/599/366 tonédron-W IV/599/367 TonibraliM) IV/599/368 tonirem(M) IV/599/369 Tonitrofbbie(I,> IV/599/370 Tonobron(M) IV/599/371 Tonofit IV/599/372 TonoquiKM) IV/599/373 Tonum(M) IV/599/374 Tonus IV/600/375 - afectiv IV/600/376 ton u vital(JÍC) IV/600/377 Top-/Topo- IV/600/378 Topagnozie IV/600/379 Topalgie lV/600/380 Topéctomie IV/600/381 Topică lV/600/382 TopofobieîF> IV/601/383 Topognozie IV/601/384 Topografognozie IV/601/385 Topologie IV/601/38é Toponimie IV/601/387 Topral(M) IV/602/388 Tora IV/602/389 T0recanîM) IV/602/390 Toresten(M) IV/602/391 Torpid IV/602/392 Torpillage ÍV/6Ö2/393 torpoare IV/6Ö2/394 Torsiune distonjcă IV/602/395 Torticolis IV/60ţ/396 Toruan IV/6Ű4/397 Torydanol^ IW604/398 Totalgesina(;MC) JV/604/399 Totalitate IV/6Ö4/400 Totem IV/604/401 Toulouse E&ouard IV/606/402 Touraine(S)isindrom IV/606/403 Toxi-/Toxico- IV/607/404 Toxic IV/607/40Í ~ de alertă(i) sindrom IV/607/406 — psihoze IV/60,8/407 Toxicofobie/Tox ÍV/él 3/414 Tradon(M) IV/613/415 tragic IV/61Î3/416 Training analyse IV/613/417 — autogén IV/613/418 TrakipearKM) IV/j613/419 Ţrîaksin(M> iy/61^/420 Tranchilizante IV/614/421 — majore, IV/420/422 TrancinÍM) IV/620/423 Trancolax(M) IV/620/424 Trandyn(M) .IV/620/425 Tranex(M) IV/620/426 TrankiKMC> IV/621/427 TrankilinÍM> ÍV/6J1/428 Trankilium IV/621/429 Ţr^n li sárit(M) IV/é21/430 tranquase(Sî) 4V/621 /431 Tranquazi ne{M} I V/621/432 tranquil(M) IV/621/433 trânquil(M) IV/621/434 Trânquii(MJ IV/621/435 Tranquil(M) IV/621/436 TranquiK») IV/621/437 Tranquilax(M) ÎV/621/438 Tranquiflaicţîne^M> IV/621/439 î^quilline**0 IV/621/440 tranquirit^M) IV/621/441 Tranquis?M) IV/621/442 îranquisan^ IV/622/443 TranquitCM) IV/622/444 Tranquizine(tó> IV/6Í2/445 Tranquo Tablinen IV/622/449 Transă IV/622/450 Transcendent IV/622/451. TrahscendenUî 1V/622/452 Transcendenţi îV/623/453 Transculturală — psihiatrie IV/623/454 Transducţie IV/634/455 transeneÍM) IVI635/4Í6 TranserÍM) IV/635/457 î: Transfer IV/635/458 Transformare în contrariu IV/6^6/459 - corporală^1» delir IV/637/460 Transgresiune IV/6371461 Transilvania — efect IV/637/462 Transmitere, sinaptică ÍV/637/463 Transorfeitotbmie ÍV/640/464 Transplant de organe IV/640/465 transport IV/641/466 Transpoziţie IV/641/467 — de âfect IV/64Î/468 Transsexualism (V/641/469 TranxeneW 1V/642/470 Tranxi I i uîtifM) IV/642/471 tranxin(u) IV/642/472 tr any î eypromineí3)CI) I V/642/47J 2 O s. *■ £3 Tranzacţionali — anaiiză ÍV/642/474 . Tranzer(M) IV/644/475 Tranzienţi IV/644/476 Tranzitivism IV/644/477 Tranzitivitate IV/644/478 Tranzitorie — ischemie cerebrală IV/644/479 Trapax(M) IV/645/480 Tra Quitan(M) IV/645/481 Trasacor(M) IV/645/482 Traseu EEG IV/645/483 Tratobes IV/653/492 Traumă psihică IV/653/493 Trausabun(“> IV/653/494 TrausaburÎM) IV/654/495 Travaliu de doliu IV/654/496 Traverse soft IV/654/497 Tráversor<“> IV/654/498 Travestire IV/654/499 Travestitism/Transvestitism IV/654/500 TrateninOM> IV/654/501 Trazodone IV/655/502 Trăire corporală IV/655/503 - depresivă IV/6'55/504 - psihică IV/655/505 - „cheie" IV/656/506 Trăsătură IV/656/507 Trebuinţă IV/656/508 Trecalmo(M) IV/660/509 Trecere la act IV/660/510 Tredecafobie(,i fV/661/511 Trédum(“> IV/661/512 Trélat Uiysse IV/661/513 Trelisso(H) IV/661/514 Trei mar (M> IV/661/515 Tremiofobie.^'. IV/662/516 Tremofobie'*) IV/662/517 Tremor intenţional IV/662/518 - lui Rendű IV^662/519 Trepal(M) IV/662/520 Trepidah;(M) IV/642/521 trepidoneí“): IV/662/522 Trepiline(M) IV/662/523 Tresărire hipnagogică IV/662/524 - hipnică IV/662/525 Tresin IV/664/530 Triada depresivă lv/664/531 - Luciani IV/664/532 - maniacală N/664/533 - simptorriatica Bornstţîn IV/664/534 Triaj epidemijologlc IV/664/S35 Triavil(MC) IV/664/536 Triaziní*» IVAS64/537 Triazolám*®01!). IV/664/538 Tribadism IV/665/539 Trichinoză ,IV/6(55/544 Tricotilomanie IV/665/545 Tricromatică — teorie IV/665/546 Tridione(M) IV/665/547 Triflubazepam IV/667/5P4 Triftazin IV/668/562 Trilax(M) UV/Ő68/563 Tritifan'MV 1V/668/564 Tri|ium IV/669/570 Trfmipramine(I,cl> IV/669/571 Trirfistat(M>; Trimtabs(M) IV/669/572 TrioU®Bi IV/669/S73 . ... Trioroin IV/^69/574 , Trionticitate IV/669/575 Trioxazina(M) ; Tr‘ioxazine(M) IV/670/576 Trip;şridol(M) IV/670/577 friphéhazeíMiE) (V/671/578 Triphenot(M) IV/671/579 TripMazín(,,, íWfphthazinum IV/671/581 Tripnol Forte(MC) IV/671/582 Triptafen(MC) IV/671/583 ' Triptil(M> IV/671/584 Triptilin(“>; Triptizol(”) IV/671/585 Tri ptofanemi e IV/671 /586 Tript OH<»> IV/671/587 Triptyl,M> IV/671/588 Triskaidekafobie(F> IV/671/589 Trisedyl(H) IV/671/59.0 . Trismus IV/671/591 Trisomie IV/672/592 - D/Trisomie D13-15/Trisbmic'f3-15(s) siridrom' JV/672/593 - sindrom IV/622/594 Tristemapie IV/672/Ş95 Tritticó'?’ IV/6727596.1 Trivan**» IV/672/S97 Trixin(M) IV/672/598 , Trizin^ K) IV/672/599 Trofimewnimie ÍV/672/600 0 3 Q 1 O f f I n Trofode r mat oneu roză IV/672/601 TrolaKM) IV/672/602 Tromboflebită cerebrală IV/672/603 Tropargal*MC’ IV/673/604 Tr'opism IV/673/60S Tropium(M> IV/673/606 Tropocer(M> IV/673/607 Trousseau' semn IV/673/608 Truism IV/673/609 Trunchi cerebral IV/673/610 Trusono*M> IV/67S/611 Truxal*®’; TrúxaletafM) IV/675/612 Tryptacap*M); Tryptal(M)- IV/675/613 T-Sérp lv/675/614 Tsirigotls Christos IV/675/61 5 Tuberculofobie(I’) IV/676/616 Tuberculomanie IV/676/617 Tuberculoză IV/676/618 Tuke VViIliam IV/677/619 - Henry IV/677/620 - Sámuel V/678/621 - Daniel-Hack IV/678/622 Tulburare impulsivă a caracterului IV/678/623 - reglării hipotalamo-organice IV/678/624 Tulyn*lr> IV/678/625 TumoN cerebrale — tulburări psihice IV/678/626 Tumultuoasă vorbire IV/680/627 Turbulent — copil IV/680/628 Turbulenţă IV/680/629 Turicefalie IV/682/630 Turner*8’ sindrom IV/682/631 - masculin*8’ sindrom IV/682/632 Turnul din Pisa*8’ sindrom IV/682/633 Tursen*M) IV/682/634 Tuse: isterică IV/682/635 Tybamate*BCI) IV/682/636 tydex(M’ IV/682/637 Tylciprine**1’ IV/683/638 Tylinal*”’ IV/683/639 . Tymelyt,M’ IV/683/640 Tyraxen*”’ IV/683/641 Tyry(en(M> IV/683/642 Ţel 4V/683/643 Í Ţintă IV/683/644 Ţinută IV/683/645 Ţipăt prjmal IV/Ó84/646 Ţurcan Constantin IV/684/647 U IV/685/1 Ubicuitate IV/68S/2 Ucerax*M) IV/68S/3 Ucronie IV/685/4 Ufora<“> IV/685/5 Uitare IV/685/6 Ulceridol(M)' IV/686/7 Ullrich-Bonnfevief3*'sindrom IV/686/8 Ulpril-B IV/689/22 Umoare IV/689/23 Umoi IV/690/24 ! UmOi ală - teorie IV/690/25 Unacalm IV/69b/26 Unclnată - criză IV/690/2/ Unic — copil IV/691/28 Unicitate IV/691/29 Unilord(M) IV/691/30 Unipolar IV/691 Unisedill"’ IV/691/32 Unisomriia(M) IV/691 /33 Unitate IV/692/34 - (de) îngrijire IV/692/35 - motorie [V/692/36 Unitranxene*“> IV/692/37 Univers IV/692/38 : Universal IV/692/39 Unverricht-tundborg*8’ boală IV/693/40 Uranlsm IV/693/41 Uranofoble*»’ IV/693/42 Ură IV/693/43 U rbadan *»>; Urbani I *M> IV/693/44 Urbanizare IV/693/45 Urbanyl*M) IV/694/46 Urechţia Constantin IV/695/47 Urgenţă (în) psihiatrie IV/696/48 Urmă mnezică ÎV/700/49 Urmărire *D) delir IV/700/50 Uro- IV/701/51 Urodinie' tV/701 Urodipsie IV/701/53 Urofobie*F’ IV/701/54 Urolagnie IV/701/55 Urósmie V/701/56 Urstein — psihoză IV/701/57 Usakov G henadi IV/701/58 Usempax-AP<"> IV/701/59 Uskan(M> IV/701/60 Uşă rptativă*’8’ sindţpm IV/701/61 Uteromanie IV/701/62 UtilW lv/701/63- Utilitarism IV/701/64 Utopie IV/702/65 Uveită IV/702/66 Uxen*M) IV/702/67 Uxoricid IV/702/68 Uzunov Gheorghi IV/703/69 Uzură pshică iV/703/70 Vaben*.»” IV/704/1 Vacanţă*8’ sindwom IV/7Ö4/2 - de drog IV/704/3 Vaccinofobie**’ IV/704/4 Vagabondaj IV/704/5 Vaginism IV/705/6 >■.' Vagofil IV/706/17 Valenţă IV/706/18 Valiapan**1’ ; Valibrin(M) iV/707/19 Validare IV/707/20 Validitate mintală IV/707/21 Valiquid(M> IV/707/22 Valirem*11’ IV/707/23 Valisai*"0’ IV/708/24 Vaiitran*M’ IV/708/25 Valiză*8’ sindrom IV/708/26 Vailée Hippolyte-Tranquile IV/708/27 Vaileix — puncte IV/708/28 Vaílergan(M> IV/708/29 r Val lery-Radot-Alajouani ne-Horton *81 sindrom IV/708/30 Valoi*M’; Valomin*"’ IV/708/31 Valorizare IV7708/32 Valproic - acid IV/709/33 Valrelease*»’ IV/709/34 Valsera IV/709/35 Vampirism IV/709/36 Vandalism IV/710/37 Van Gogh*8’ sindrom IV/710/3 8 Vanitate 1V/710/39 Vaquéz*8’ sindrom IV/710/40 Variabilă IV/710/41 Variantă IV/711/42 Varjargil*11’ IV/71 i/43 Varicelă — ^ona Zoster IV/711/44 Variolă IV/712/45 Vaschide Nicblae 1 IV/712/46 Vasculare •- 'tumori IV/712/47 Vasilescu N. Alexandru IV/712/48 - * semn IV/713/49 Vasocorfstricţie IV/713/50 Vasodriataţie IV/714/51 Vasomotricitate IV/714/52 Vasoton,M1 IV/714/53 Vatell*si sind'rom IV/714/54 Vatran*"’ IV/7t5/55 „Văduvie" simulată IV/715/56 V-Cline*M) IV/715/57 Vector IV/715/58 - ai abordării pşihoterapeutice IV/715/59 Vedetă - Vedetiim IV/716/60 Vegatarî»’ ÍV/716/61 Vegesan*®1’ IV/716/62 Vegestabil*MC> IV/716/63 Vegetativ-endocrii/s’ sindrom IV/716/64 Veghe IV/716/65 Vehemenţă IV/716/66 Veleitate IV/716/6Í7 Venefon*M’ IV/717|/68 Venerofobie**’IV/717/69 Ventrículografie IV/717/70 Ventriculul III*8’(sindrom IV/717/71 Veractil*"’ IV/717/72 Veraguth' simptom IV/717/73 Veratran*"’ IV/717/74 Verax*"’ IV/717/75 Verbal IV/717/76 - (B’delir IV/717/77 - halucinaţii IV/718/78 - IV/724/112 Vesparal*»’ IV/724/113 Vestibulare*H) halucinaţii IV/724/114 Vestimentaţie IV/724/115 V-Gan*M) IV/725/116 ViadiI *M> IV/725/117 Via-QuilfM’ IV/725/118 Vibroterapie IV/725/119 Vicalma*M) IV/725/120 Viciere a medicinei IV/725/121 Vicilah*"’ IV/726/122 Viciu IV/726/123 Victan*"’ lV/726/124 Vi etimologie IV/726/125 Victorii^ IV/727/126 VidalenW IV/727/127 Vidil<“’ IV/727/128 c o o- (O a Q 3- r>* Q< î | O % *0- Trofodermatoneurozar tymeiyt <*>, Uzură psihică Viggo-lensen" simptom IV/728/129 Vigită - comă IV/728/130 Vigilenţă IV/728/131 Vlgilitate IV/728/132 Vigno -Archlbald<»> test IV/728/133 Vi|1eneuve(S) sindrom IV/728/135 Vi|lescon IV/728/136 Vi|0xazine(DC1> IV/729/137 Vinburnine(:D0I) IV/729/138 Vincamine(DCI) IV/729/139 Vincent-Alajouanine IV/730/147 Viol IV/730/148 Viblenţă IV/731/149 — implicaţii médico-psihiatrice IV/732/150 Vio-SerDÍne'M) IV/732/151 Vipfal<«> IV/732/152 Viraj timic IV/732/153 Viregyt(M) IV/733/154 Virginitate IV/733/155 Virgofrenie IV/733/156 Virhomit<“> IV/734/157 Virilism IV/734/158 — pilar (idiopatic) IV/734/159 Virilitate IV/734/160 Viroze ale S.N.C. IV/734/161 Virtute IV/735/162 Vis IV/735/163 — 0»deHr JV/736/164 — terapeutic — metodă IV/736/165 Viscerală — epilepsie IV/736/166 — sensibilitate IV/736/167 — halucinaţii IV/737/168 - “’lluzii IV/737/169 Vlsc«roscopie

halucinaţii IV/737/170 Visceroton — tip IV/737/171 Visergll'“te> IV/737/172 Viáergcl'*0» lV/737/t73 VlskentM>‘ IV/737/174 Vlstaril'*» IV/738/175 Vitalism lV/73Í8/17é' Vitaminé IV/7&8/177 Vitazell(M? IV/741/178 Vivactil<"> IV/741/179 Vival-; Vivarint(H> IV/741/181 VivftS juan-Luîs IV/741/182 Vîvidyl*:®1,‘ IV/741/183 Vivői(ir) IV/741/184 Viziune panoramică IV/741/185 - retrbspecti^ă panoramică IV/741/186 Vizognozie/Vizuognozie IV/741 /187 Vizuale IV/747/208 Voltaire Franţpis-Marie-Arouet IV/747/209 Voluntar IV/747/210 Voluntarism lV/748/211 Voluptate IV/748/212 Vomisment cerebral" semn IV/748/213 Vomitofobie(t,) IV/748/214 Vontil(MÍ IV/74‘8/215 VoranHw IV/748/21Ó Vorbire’ IV/748/217 - alegorică IV/749/218 ! Voroncov(s) sindrom IV/749/219 Vovatine(a> IV/749/22Ö Vrono* simptom IV/749/221 V-Serp(M> IV/749/222 Vulnerabilitate lV/749/223 Vvedenschi Nicolai IV/750/224 Waardenburgts) sindrom IV/751/1 Wagner von Jauregg Julius IV/751/2 “ von Jauregg8 simptom IV/751/3 Wagnerism, IV/751/4, Walksr-Dandy(S) sinárom IV/751/5 „Walk in" — tip de clinică ÍV/751/6 Walko-Nesin(M) IV/752/7 Wallenberg(s) sindrom IV/752/8 Wallon Henri IV/752/9 Walter Buelís> sindrom IV/752/10 Warazix(M) fV/755/11 Ward James IV/753/12 — Hovland — fenomen IV/753/13 Warfarinic fetal(S) sindrom IV/753/14 Wartenberg(s> sindrom IV/753/15 Watson B. John IV/753/16 Waucoton M> IV/754/17 W.D.D {M) IV/754/18 Weber Ernst Heinr eh IV/754/19 — probă IV/754/20 • -----Dimitri(s> sindrom IV/754/21 — Fechner — lege IV/754/22 Wechsler Dávid IV/754/23 — IV/756/36 Welt(S) sindrom IV/756/37 Weltmerism IV/756/38 Werding-Hoffmann B) boală IV/756/39 Werner IV/757/46 West8 simptom IV/757/47 - (8)sindrom IV/758/48 Westphal Kari Ottó Frederic IV/759/49 - (B)boală IV/759/50 - 8semn IV/759/51 - Bumke 'simptom IV/760/52 White William Alanson IV/760/53 Whitman(s) sir.drom IV/760/54 Whytt Róbert IV/760/55 Wiag(s) sindrom IV/760/56 Wichmann(s) sindrom IV/760/57 Wiener Norbert IV/760/58 Wier Jean IV/760/59 Wihtiko(B> boală IV/760/60 Willis Thomas IV/761/61 Wilms(s> sindrom IV/761/62 Wilpán(M) IV/761/63 Wilpo^M>; Wilpowr(M) IV/761/64 Wilson(B) boală iV/761/65 Wimmer-Stern’ simptom IV/762/66 Windscheid<6> sindrom IV/762/67 Wing-Cooper-5artoriusÍT) scală IV/762/68 Winkle (Van) Rip(s> sindrom IV/762/69 Wintermih(M) IV/762/70 Wlseher(B) bcjală IV/762/71 Witkine A. Hterman IV/762/72 Wittmaack-E kbom(B> boală IV/763/73 Wittman Blanthe IV/763/74 Woltman9 senin IV/763/75 Wood-Norman(3) sindrom IV/763/76 Worster-Drought — Mc Nemly — Green-field (B>boalá IV/763/77 Wundt - iluzii IV/763/78 * Wyannine(M) IV/763/79 Wypax(M) IV/764/80 Wyseals IV/764/81 „X“ fragilfs> sindrom IV/765/1 Xalogen(M) IV/765/2 Xanax(M) IV/765/3 Xantină IV/76Ş/4 Xantinol nicotinat(M) IV/765/5 Xantocianopsié IV/765/6 Xantocromie lichidiană IV/766/7 Xantomatoză craniohipofizară IV/766/8 Xantopsie IV/766/9 Xeniasen{MC) IV/766/10 XenofObie(p) IV/766/11 Xenofonie IV/766/12 Xenopatic(D) delir IV/766/13 Xenopatie IV/766/14 Xerenal(M) IV/767/15 XéréneÍM) IV/767/16 Xerodermle pigmentară IV/767/17 X-Qtag IV/Ţ67/18 hXYY“ís> sindfom IV/767/19 Yagé IV/768/1 Ylofobie(í> IV/768/2 Yoga IV/7Ö8/3 Yohimbină IV/769/4 Yohistrine masculine IV/769/5 Zacchias Paul IV/770/1 Zafrionil<-M) IV/770/2 Zaimov — indice IV/770/3 Zang-Will(8) sindrom IV/770/4 Zapan Gheorghe IV/770/5 Zavileanskaia8 simptom IV/771/6 - ts>sindrom IV/771/7 ZazzoCT) test IV/771/8 - Gilly-Ray(T) test IV/771/9 „Zebra-Body Myopathy" IV/771/10 Zeflemea IV/771/11 Zeigarnik — fenomen 1V/771/12 - (T,test IV/771/13 Zeisin(M> IV/772/14 Zel IV/772/15 Zeller Ernest Albert IV/772/16 Zellwegen(s) sindrom 1V/772/17 Zellwerger(s> sindrom IV/772/18 Zelmid; Zelmidine(i“> IV/772/19 Zelofobie(r> IV/773/20 Zelotipie IV/773/21 Zemocron IV/773/22 Zen IV/773/23 Zeni-FÍM) IV/773/24 Zepam IV/774/26 Zerontin sindröfn IV/775/33 2ihCul — felaţi* cu demenţele degenerative Pick ?i Alzheiffier IV/775/34 2ingerle^) sindrom IBV/775/35 Zlpin(K) IV/776/34 mmdţ2 -3IWM S „9sÂjDUD>io9M” ' (HÎ [ né 9%S Zîmbet, Zonestezte, Zvon a- ERATA Pag. Rîndul în loc de - Se va citi 11 1 de jos, coloana I coate poate 11 2 de jos, col. I să că 11 3 de jos, col. I pexual sexual 21 colontitlu é Sănătate Sănătate 32 rîndul 3 şi 2 de jos/ col. I semnif-cativă semnificativă 35 rîndul 15 de jos, col. I • î, 5 1.5 87 rîndul 2 de sus al ulti- mului alineat* coi. ii 4-8% 4-8#/ao 91 colontitlu perioado perioadei 135 colontitlu Scheizofrénie Schizofrenie 169 rîndul 4, col. I simptome simptom 170 colontitlu Schuvei(M) Schuvel(M> 188 rîndul 11 de sus după tabel* col. II sedari sedarii 190 1 de sus; col. I asocierea de hipnoticelor asocierea hipnoticelor 200 10 de sus/ col. Í iadecvare inadecvare 263 13 de Jos/ col. I Birnan Birnam 290 colontitlu anvietate anxietate 348 colontitlu sistem sisteme 377 8 de sus, col. I comglex complex 402 23 de sus, col. II religiie religii 406 colontitlu bitida bifida 435 25 de sus, col. I liwitat limitat 435 22 de jos, col. I psihoterapie psihoterapia 501 15 de jos, col. I tatuajul tatuatul 501 14 de jos, col. I tatuatul tatuajul 504 13 de sus, col. I tehicizantă tehnicizantă 527 21 de jos, col. II proporţion litatea proporţionalitatea 538 16 de jos, col. II silenitium silentium 541 2 de sus, col. I Pentametilentrazol Pentametilentetra- zol 545 10 de sus, col. II fenotiaizinic fenotiazinic 549 17 de jos, col. I scala de metrică scală metrică de 554 rîndul 10 de jos, col. II eidetetice eidetice 584 rîndul 13 de jos, col. I delicvenţă delincvenţă 644 rîndul 26 de sus, col. II monocultură monoculară 683 colontitlu şi titlul termenului 644 ţinţă ţintă 706 colontitlu Valenţă(M) Valenţă 731 25 de sus, col. I îi îi 760 * colontitlu Whithe White 766 colontitlu Xenopatic(S) Xenopatic(D) 918 Zîmbet, Zonestezie, Zvoti 00 îşyj>8&^! O r-\0 sQ .í:nn or\ ^-oo 3^E ü c * '9-=» al" 4). — o !/> * .2= £=5 o -1 “ ÜÍ «> w « r ■ Q. v> w O O o O Ö.W O O Q o O NNNNNf o. © o N T^- > 5", ~ 00 1) o “O UO ><\J i"* S>^5 ^ o — rv. o C. YX O â«>i.î> ca r-s r- c$> t-O — VJ w » . »tJ I c o o O o o o o NN N N Nboo i-^-C,K ^ 'WÍS*.. 4Ju. «z>~ .Hfa ft U*-' O 0)- - 4) rtt «5* " £ Q. O o o Ö o o NNN !*■> |\ î.~ ro [>■ '£ o,g- ££.£.2 N>vONT f^. r-v . VO WÖ C O N r. —-> « V — c^r xd «o &o c — k O Q. tn JC JZ > - ni Redactor de carte : LILIANA IONESCU-RUXĂNDOIU PAUL RUXĂNDOIU Coperta şi supracoperta : IRINA CRIVĂŢ Tehnoredactor : HARIA GHIŢĂ Format 16/70X100. Coli tipar" 57,5. Hîrtie scris IA 70X100/60 gm2. Bun de tipar" 23.XI.1992. ISBN 973-39-0026-5 ISBN 973-39-0027-3 ISBN 973-39-0214-4 r 2ie4r ' CONSTANTIN GORGOS — sub redacţia r- $ DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE PSIHIATRIE VOL. IV s-z EDITURA MEDICALĂ BUCUREŞTI - 1992

— te%qnă patologică de a tremura 517 TRICHÍNOFOBlEÍF> * — teâmă patologică de trichinoză 541 TRICÓ£OBtE(P) — teamă patologică de păr 544 TRISKAIDEKAFÖBIE^ TREDECAFOB!E(F> 589 TUBERCU LOFOBlEÍF> . ^ FTIZIOFOBIE(F) 616 URANOFOBIE(P> — teamă patologică de „ceruri** U 42 UROFOBIE(F) — teamă patologică de a nu fi surprins în momentul micţiunii 54 VACCINOFOBIE(E> - — teamă patologică de a fi vaccinat V 4 193 769 269 269 270 328 351 358 365 405 423 423 428 484 490 492 495 497 511 522 544 547 555 557 594 599 601 608 653 661 662 662 665 665 671 676 693 701 704 Index alicşbeUf > tobjh. hokţţiiiţoţii, ţ(f$ţfe[>rqşkte< Tgft VENERQFOBIE . VERTIGQFOBIE ,f> VOMITCÜrOBIE'1'' XENOF0BIE,F' ylofobÎe SECUNDARE’®’ SÉGLAS?KANDINSKI'H) SEMIH£JÎUC!NAŢII'h> SIMPLE'®? SINESTEZICE'») SÖ LEMNE®* S©MAYÎCE'b> STABIL’EW STATICE(H) STEREGONOSTICE'®* STEREOTIPIE VESTIBULARE'®) VISCERALE'®* VISCEROSCOPICE,B) VlZUAt5E(H> ZOOPSICE'») SAfR/**1* âU&SUM(M> tENALIN1") TRANfAMIN'”* +RANrAPIN'M> Japonia • BeFgla-Anglia ' C.S.f; C.S.I. r-* CHifR.ipAŞOBIE*^:... $?/; — teamă patologică de ameţeală .98 ; sio,.EMEÎp,fPBIE(?) -• — teamă, patologică de persoane > străine , : . . X 11 s— teamă, patp.logică de pădure . ■ Y 2 teamă patologică ,de gelozie Z 20 — teamă: patologică de animale - S2; HALUCINAŢII'*) ’ — halucinaţii olfactive şi ^gustative, ‘ cáré dübleáza' ideile delirante S 202 r— halucinaţii vefbo-motorii r— tuljburări .de percepţie vizuală, apă- Aii rute m.hemicîmpurile homo- şi he-teronime 264 ^2' ELEMENTÁRE(H) V , 466; — halucinaţii interesînd sirpultan mai mulţi *717 n\ .748' >66 *76$ 773 i77& 182 ;192 ;497 277 SAPILENT(M) Ungaria. SAROTEN(M) Anglia SAROTEfj) RETARD(M) Elveţia SAROTEX(M) Olanda SCHUVÉL(m)- Japonia SEDAC0ROXEN(M) Grecia SÉDATfPLÉX{M) Grecia SEfr1M(M) Columbia SENSAVAL(M) Suedia; : analizatori — „halucinaţn care anunţa delirul" VISCERALE'®) STEREOTIPE® FOTOGRAFICE*®* — haladmaţli tactilokinetice — model halucinator care se repetă la acelaşi1 subiect r — halucinaţii vizuale comptexe sau auditive halucinaţii auditive cu conţinut verbal -M haiucmaţ4i îcare antrenează şi apa-râtul labirintic — sinvCORPORALE(H>; SOMATICE^1 - - false percepţii ale raediulüi intern . - sin. OP.TGir.H) ' halucinaţii viiuale cu animale 1 MEDICAMÉNTE(M) # ANTIDEPRESIVE TIMOANALEPTICE (TMA) Safrazină hicfrazinic Iproclozid hicfrazinic Pargilină v propargilic . *' Trânilciprorriina cidopropilaminic TraniIciprprininâ cidopropilaminic • TJMOLEPTICE (TOL) Trimipramină di benzazepinic Amitriptilină drbenzocicloheptanic Amitrîptilină dibenzociclobeptânic Amitri pţi l ină. - di benzoci clpheptanic , Amitri pţi I i nă di benzoci el phepţan ic Imipramina di be nzaze pi nic . Dibenzepin diSenzodiazepinic Nortriptilinâ dibenzocicloheptadienic j>|©rtriptilină . .dibenzocicloheptadienic 5é4 728 749 : 865 900 935 * 940 T 218 V 78 '379 im 418: 422 426 426 • 545. 718 114 724 168 "170 188’ Z 55 S 13 1 103 T 152 448 448 35 41 41 41 150 210 221 267 290 737 '737 742 778 12. 466 522 622 622’ 16 16 16 16 170 J184 Í8S ÍÍ6 227' 7*88 Index alfabetic *- aníidepresive timoleptice SENSIVAL<»> SEfcECAN'*» SERTOFREN(“> SERVIPRAMINE**1* SIÖERIL**» SlfvÍEQUAN SlNQUAN SINTAMIL SIPCARW SK-AMITRIPTY- LINE,M> ! SK-PRAMJNE(M) SOMIPRA(m> ; STAFF » STANGYLtM> STfLMINAL(“> STIMU-f.S.H.(M> STINEI?.YAL(“> ' SÚMIKftftG(M> . SURGEX(M) SURMONTIL(M> SÜRPLIX<“> survector TEPERIN<“> TERTRAN THYMQPRAMIN(“> THYREFACT<“> TIMAXEL(M> TIMOSTENIL<“l. TI.REGAN(M> TOFRANIL(1I> TOLVIM TOLVQNÍM> . TORUANÍM> TORYDANOL(M> TRAZODONE(M> TREPILINE(M) TRESIN(M> TRH TRiPT-OM(ío TRtPTY-L TRÍrricö TRYPTACAP<*> TRYPTAL<“> TRYPTANOL»*» TRYPT(ZOL<“> TYLCIPRINE(M> TYMELYT(H) UX'EN*». VAGRAN VENEFON'"' V»CILAN(M> Elveţia Coreea Ungaria SAJ.A. Mexic Anglia Germania • índia Argentina S.U.A. , S.U.A. Australia Uaü a Germania Grecia Franţa S.O.A. Coreea 1tal ia Anglia lta\ia Franţa Mexic ’ Spania Ungaria S.U.A. Japonia Grecia Austria Franţa Italia Spania Angli®53 Germania Elveţia Spania Coreea Spania Anglia , Portugalia Japonia Canada Turcia Italia Finlanda Italia S.U.A. Israel Japonia Anglia Franţa : Suedia Argentina Franţa Grecia Argentina Nortriptilină OdxepMnf Desipramma Imîpramtna Trazoaona Doxepîn Döxepin ' Sintamil Noxlptitína dibenzocicloheptadienic dibenzoxepinic dibenzazepinic dibenzazepinic piridinic dibenzoxepinic dibenzoxepinic dibenzazepinic dibenzocicloheptadienic Amitri ptiî ină di benzocicloheptanic Imipramină Imipramină Etoperidonă Trim^pramină Acpitri pti lină P roti re U ri Fenelzină Doxepîn Nialamidă -• Trimipramină Imipramina Am i nept î na Imipramină > Oxitriptan: Amitriptilină Iprindol Meliţrmcen Imipramină P rotire! in Metapramină. Caroxazonă ! Protirefin fmipfârnină Miansefuy , Mianserin : DO xepiiti Amitri pti lină TrazadpnŞ,, Âmî^nptiiină Trazodonă Protirélrn Protri pti lină Amitri pti lină Öxitriptan Amitri pti|in| Ţrazodonă , Amitriptilină ^ĂmitriptîHriă Amitriptilină Amitriptilină Tranilcipromirtă Lofepramină Amitriptilină Propizepină Imipramină Viloxazină dibenzazepinic dibenzazepinic triazolinic dibenzazepinic dibenzocicloheptanic amidic hidrazinic dibenzoxepinic hidrazinic dibenzazepinic dibenzazepinic -dibenzocicloheptanic dibenzazepinic triptofanic dibenzocicloheptanic indolic antracenic dibenzazepinic prolinamidic dibenzazepinic acetamidic profinam idic dibenzazepinic dibenzazepinic dibenzazepinic dibenzoxepinic dibenzocicloheptanic clprofenilic dibenzocicloheptanic cfilrofenilic prolinamidic di benzoci cl oheptanic dibenzocicloheptanic triptofanic, d i bre nzoci cl oţhe ptan i c clorofenilic dibenzocicloheptanic dibenzocicloheptanic dibenzocicloheptanic dibenzocicloheptanic ciclopropilamihîc dibenzazepinic dibenzocicloheptanic, d i benzod íazepin i c dibenzazepinic mörfolinic 294 322 362 366 422 579 IS 613 228 234 239 : 240 269 325 327 327 338 <&2 355 és? 765! 881 888 5121 967 975 1 Ö97 t tot 1 102 1 1Q5‘! T 53 132 T91 .i 232 277 279 280 296 315 335 353: 361 3611 } 397 39a 502 523 526 529 584 585 587 588 596 613 613 613 r 613 638 640 U 6,7 V 11 68 122 356 388 420 420 424 431 432 458 465 466 466 466 496 515 528 547 561 561 561 564 577 599 595 596 m 604 :é04 655 662 662 664 671 *71 671 671 . 672 675 675 675 >^75 683 683 702 706 717 726 Index alfabetic -^b&iabiocante, néu/olepiice VICTORII'1" Israel Dibeftzepinâ dibenzodiazepinic 1.36 727 VIVACTIL(M> 5.U.A. Protriptilină dibenzodiazepinic 179 741 VIVALAN(M> Beigía Vifoxâzmă morfoHnic 181 741 VIVARINTf") Spania • Viloxazină morfolinic 181 741 ViVIDYL(M) italia Nörtriptilina di bb nzoc i ci ohe ptad i e n i c 183 741 WiD.D.(M> S.U.A. Imipramină di be nzaze pin ic W'li 754 WELLBATRIN(M> S.U.A. > . Amfebutamonă fenonfc • . 34, - 756 XERENAL(M) Austria Dosulepin dibenzotiepinic xú 767 . . • BETABLOCANTE (BB) '-y' SECONDAFIL G reci a Oxprenolol propanolic s m 178 S£CTRAL(M> Anglia: Acé butoi ol propanolic 1*97 •181. SEtFS BETA(M) Italia Atenolol acetamidic 249 194 SELOKEN(M) Franţa Metoprolol propanolic 254 195 5ELOPRÁL Mexic Sotalol isopropilarrtinic 806 397 SPESICOR(M) Finlanda Metoprolol propanolic i 840 406 STOBETIN(M) Polonia Propranolol propanolic • 981 ; 432 STRESSON(M) Germania Bunitrolol benzonitrilic 437 SUMIAL(M> Spania Propranolol propanolic 1 059 458 TÁBGAM Brazilia Propranolol propanolic T 9 486 TÉMSERIN<10 Germania Timolol propanolic 150 521 TENOBLOCK1"1 Finlanda Atenolol acetamidic 159 1 522 TENOMAL*511 Grecia Propranolol propanolic 16a 522 TfÉNORMIN(M> Franţa Atenolol acetamidic 161 522 TENSIFIEX1*1' Argentina Propranolol propanolic 1 m 523 TIMACAR*"» Danemarca Timolol propanolic 295i 564 TIMACOR(K| Franţa > Tîfholol propanolic 295 • 564 TlMOLATE japon iái. Oxprenolol propanolic 482 645 TRASICOR(M) Anglia ' Oxprenolol- propanolic 482- 645 TRIMEPRANOl(*° Cehoslovacia ’ Metipranolol propanolic ‘ 567 , 668 VASOTON(M) Argentina Alprenolol propanolic < V'$3 714 VISKEN(M) Anglia PindoloI propanolic m 73 f WAUCOTON'MI Grecia .. Propranolol propanolic W 17 754 'ZENTONIUM^* Grecia. ' Oxprenolol pröpanol ic ; 1 n 771 i » NEUROLEPTICE (NL) ■ SAICOSTIN(M) Japonia Clorpromazină fenotiazinic S44 12 SANDRIL(M) S.U.A. Reserpină Rauwolfia - ; /3Ó 15 ,SATO(M) Italia Şui pi ri dă benzamidic 49 19 SAVAM 1NE(M) Japonia Prom.azină fenotiazinic . *§9i, 20 SAYOMOL Spania Rescinnamină Rauwolfia 156 171 SÉDALANDE(M> Belgia , Fluanison butirofenonic 212 184 SEDA R A U P1N(M > Germania Reserpină Rauwolfia 219 185 SEDATIL(M> Portugalia Clorpromazină fenotiazinic 220 185 SEDISTON(M) Italia Promazină fenotiazinic 228 190 790 Irtdeţ oliabetic w neutolmptice SEDITEN<”> SEDIZ«ME semap'"' SEPAM1N(M! SEPOM'SQUE SERAL<*> SERAZONE(M) SERCINAMIN,M) SERENACE SERENT(L,M) SEREPR'tLE(M) SERFII'M<5f> SE.RGÉ!FYL,M) SEROliFIA(M) SERPÍ"» SERPAIi.AN(M) SERPA1.©ID SERPASÖL(M) SERPAíTB(M) SERPAX SERPIN^* SERPIPUR(M) SERPONE(M) SERPINtW(M) SERTAR*®’ SÉVlNÖt(M> SEVINOM(M) SEVIUM SIGAP£RIDOL SIGAZINE(M) SJLAVIDON(M) SINOGAN(M) SINOPHENIN<“> S1NSELPIN(M> SINTODlAN SÓCIAM(M> SOFMIN(M) SÖLAZINE(M> SOLIDON(M> SÖNAPAX(M) Israel... . Flufenazină. - piperazinilalkilfenotiazinic 229. 190 Israel Trifluoperazină fenotiazinic 230 ,t90 Grecia Trifluoperazină fenotiazinic ; 231 \t90 Israel Flufenazină piperazinilalkilfenotiazinic 245 .193 Japonia Haloperidol butirofenonic s 250 :t94 Austria Penfluridol difeni t buti (piperidsnic 261 197 Coreea : > Glorpromazina fenotiazinic 312 233 japonia Haloperidol butirofenonic 316 -2Î4 Italia Pecazi nă pipendilalkMfenotiazinic 317 234 Australia CI or pe razi ni fenotiazinic ' ' 319 234 Japonia Rescinnamină Rauvyolfia 321 234 Anglia Haloperidol butirofenonic 327 235 Danemarca Haloperidol butirofenonic 327 235 Belgia Haloperidol butirofenonic 327 235 Canada , Mesoridazină fenotiazinic , 340 236 Italia Ttapridă benzamidic 343 236 S.U.A. ■. Rescinnamină Rauwolfia 345 236 Elveţia Etimemazină fenotiazinic 346 236 S.U.Av Reserpinâ Rauwolfia 352 . >237 S.U.A. Reserpinâ Rauwolfia 354 ,238 S.U;A. Reserpinâ Rauwolfia ’ 354 , ,238 S.U.A. Reserpinâ Rauwolfia 354 ;2X8 Anglia Reserpinâ Rauwolfia ' 3 56 238 Spania i Reserpinâ Rauwolfia 357 . 238 S.U.A. Reserpinâ Rauwolfia 357 238 Canada Reserpinâ Rauwolfia 357 ; 238 Suedia Reserpinâ Rauwolfia ; 3 57 238 S.U.A. Reserpinâ Rauwolfia 357 238 Iugoslavia Reserpinâ Rauwolfia ; 357 238 Portugalia . Reserpinâ Rauwolfia 357 238 Austria Reserpinâ Rauwolfia : 357 238 Canada : ^Reserpinâ. Rauwolfia - 357- 23Ű Japonia . Rescinnamină Rauwolfia 360 239 S.U.A. .. Rejerpină Rauwolfia • 3*1 ‘ Belgia Flufenazină piperazinilalkilfenotiazinic 374 :241 Japonia Fkifenazlnă piperazinilalkilfenotiazinic 374 m Grecia Haloperidol butirofenonic . r * 375, >..241 Spania , Sul pi rida benzamidic 413 266 Germania iHalopeHdol butirofenonic 431 270 S.U.A. Prometazină fenotiazinic 432 270 Grecia Sulpiridă benzamidic :• •' 439 C 271 Spania Levomepro- ■ *■'. . mazină fenotiazinic 593 327 Germania Promazină fenotiazinic 594 327 Japonia Rescinnamină. Rauwolfia 598 327 Italia Droperidol butirofenonic 603 328 Italia Flupéritixol tioxantenic 615 338 Suedia Flufenazină piperazinilalkilfenotiazinic 616 338 Norvegia Flufenazină decanoat piperazinilalkilfenotiazinic 617 338 Belgia Trifluoperazină fenotiazinic 618 338 S.U.A. Reserpinâ Rauwolfia = 658 356 Japonia Sulmeprida benzamidic 6S9 362 Japonia Levomepro- fenotiazinic mazină 719 377 Canada Trifluoperazină fenotiazinic 726 378 Grecia Clor promazină fenotiazinic 730 379 Polonia Tioridazin fenotiazinic ’ > 789 395 Index alfabetic - neurölepflce 791 SON AZI NE M' S.U.A. Clorpromazină fenotiazinic v’ ! 7901 ~ '■3*5 SÖPRONTIN(M) Germania Ace promazină fenotiazinic 79$A 396 SQRDENAC Austria Clopentixol tioxantenic 8ÖÖ 396 SO‘RDINOL(M) Belgia Clopentixol tioxantenic 801 396 SO'RDINOL DEPOT1 { Elveţia Clopentixol tioxantenic 802 396 SORDINOL Germania Clopentixol RETARDIM) decanoat tioxantenic 802 396 SPARINE'1" Anglia Promazină fenotiazinic 815 398 SPtROPBRIDOLí,,u Belgia 'Spiperonă butirofenonic 84# 408 S'PlROPlTAN(M) japonia Spiperonă butirofenonic ’ 848' 408 SPLOTIN(M) japonia Sulpiridă benzamidic " 858: 417 SPORALON"" Grecia Trifiuoperazină fenotiazinic 861 • 417 STALLER!L(M) Finlanda 'Tioridazin fenotiazinicv 883 • 420 STAMONEVROL(Mi Grecia > Sulpiridă benzamidic 885 420 STARÁZINE(M, Finlanda Promazină fenotiazinic 889 421 stElazine(m) Anglia Trtfluoperazină fenotiazinic 919 424 STELIUM1*1' Grecia" Trifiuoperazină fenotiazinic 9Í9 424 STEMETIL(M) Anglia Proclorpromazină fenotiazinic 923 425 STERAZIN(M) Coreea Trifiuoperazină fenotiazinic 931 425 STORIN(M) Coreea Sulpiridă benzamidic ‘ : 987 433 SULPIRID(M) Iugoslavia Sulpiridă benzamidic ■■■'- 1055 456 SUPRIUM(M> Spania Sulpiridă benzamidic 1087 464 SURSUMID(M) Italia Sulpiridă benzamidic .1104 > 466 SYLADOR(M> Danemarca Metofenazat fenotiazinic’ ' v 1120 470 SYNALGOS(M) S.U.A. Prometazină fenotiazinic 1123 470 TALOFEN(M> Italia Promazină fenotiazinic T 52 496 TARACTAN(W) Anglia ţ Clorprotixen tioxantenic . ^ 67 497 TARASAN Olanda Perazină fenotiazinic 89 502 TEFASERPINA(M> Italia Reserpină Rauwolfia 101 505 TELAZIN1'1’ Turcia Trifiuoperazină fenotiazinic 114 .510 TELMATIN S.U.Â. Rescinnamină Rauwolfia 153 522 TENSANYL'*' Anglia Reserpină Rauwolfia 162 523 TENSERP S.U.A. Reserpină Rauwolfia 166 523 TENSOFIN'K) Mexic Flufenazină fenotiazinic 170 524 TE-NTONE(M> S.U.A. Metopromazină fenotiazinic 175 525 TEPAVIL' Belgia Trifiuoperazină fenotiazinic 255 557 TBERUHISTIN S.U.A. Isotipendi! fenotiazinic 257 458 ThílANTAiy Ungaria Peffenazină fenotiazinic 263 ’ 558 792 Index alfabetic — neuroleptice TjH10R1DAZIN THIORkUM TINDA 4 TfORIAMDER(M> TI0R!DAZ1N(M) TIOT1 Dtk(M) TISERGIN(M) TOLNATE(M) TONOFîT(M) TOPRAL(M> TÖRECAN(M) TORESTEN(îî) TRACTYLON(M) TRANCIN(M) TRANQUAZINE(M) TRANQUiL(M) TRANQ.UfL TRA QUILAN(îi) TRIAZIN(M) TRIFLUOPERAZlN(M) TRIFLUOROPYRA-ZIN(M) TRlFLURiN(M) TRIFOKl(M) TRIFTAZIN(M> TRfLAFON TRIMIN^> TRIOMIN(M) TRIPER1DOL(M) TRIPHENOT(M) TR1PHTAZIN TYRYLEN(M) ULCERÎbOL<îf) ULPIRIL-B(M) UNILORD(M> VALAMINAÎM) VAL1R£M(M> VALLERGANÎM) Polonia Canada Coreea Mexic Coreea S.U.A. S.U.A. S.U.A. Danemarca Mexic România Finlanda Ungaria S.U.A. Spania Iugoslavia Franţa Japonia Finlanda S.U.A. S.U.A. Germania Italia Japonia Japonia Finlanda România S.U.A. Canada Coreea C.S.I. Belgia Italia Franţa Coreea Japonia Elveţia Polonia Germania C.S.I. C.S.I. Coreea Coreea Austria S.U.A. Elveţia Spania S.U.A. Germania Japonia Spania S.U.A. Belgia Grecia Anglia Tioridazină Tioridazină Tioridazină Tioridazină Tioridazină Ciorpromazină Ciorpromazină Protipendil Acefenazină Tioridazină Tioridazină Tioridazină Levomeproma- zină Protipendil Sulpirid Sulpirid Tietilperazină Tieti Iperazină Clorprotixen Flufenazină Promazină Ciorpromazină Trifluoperazină Trifluoperazină Clorprotixen Trifluoperazină Trifluoperazină Trifluoperazină Trifluoperazină Perfenazină Tri fluope râzi nă Perfenazină Sulpirid Perfenazină Perfenazină Perfenazină Trifluoperazină Trifluoperazină Trifluoperazină Trifluoperazină Trifluoperidoi Trifluoperazină Alimemazină Clorprotixenă Clorprotixenă Clorprotixenă Clorprotixenă Reserpinâ Butaperazină Sulpirid Sulpirid Reserpină Flufenazină Sulpirid fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic benzamidic benzamidic fenotiazinic fenotiazinic tioxantenic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic tioxantenic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic benzamidic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic butirofenonic fenotiazinic fenotiazinic tioxantenic tioxantenic tioxantenic tioxantenic Rauwolfia fenotiazinic benzamidic benzamidic Rauwolfia ; fenotiazinic benzamidic U Alimemazină fenotiazinic. 266 266 266 266 271 272 272 316 324 327 328 329 340 360 372 388 390 391 414 423 432 434 425 442 481 537 549 550 553 554 455 561 562 564 570 574 577 579 580 580 590 597 598 612 612 612 612 614 642 7 9 30 14 23 29 559 559 559 559 559 559 559 577 579 580 580 580 592 596 599 602 602 602 613 620 621 621 621 62Î 645 664 665 666 667 667 66 7 668 668 668 669 669 670 671 671 571 671 672 672 675 675 675 675 675 683 686 686 69î 706 707 708 index alfabetic - neuroleptice, psihostímu^ente 79J VÂRIARGIL(M) V£RACTIL(M) VEROPHEN(M) VERTIGON(M) VÉS PARAL(M) VESPRA1(M) VfSPRiWXM) V-GAN(M) S/.IÁDIL(M) VlO-SERPINEÍM) VIP RAL(M) VIRHÖMIT(M) VOGALENE(M) VÖNT!L(M> V-SERPCM) W1NTERMIN(M) ZAFRlONIL(M) ZEMOCRON(M) ZEPINE(M) ZULEDiN(M) Spania S.U.A. Ger mánia Anglia S.U.A. S.U.A. Canada S.U.A. Spáni a S.U.A. Argentina Argentina Franţa S.U.A. S.U.A. japonia Grecia Grecia S.U.A. Grecia Alimemazină. Levomeproma- zină Promazină Proclorperazină Trifiuoperazină Trifiuoperazină Triflupromaz i na Prometazînă Cleboprid Reserpină Sui pi rid Reserpină Metopimazină Tioproperazină Reserpină fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic fenotiazinic benzamidic Rauwolfîă benzamidic Rauwolfia fenotiazinic fenotiazinic Rauwolfia 43 711 Clorpromazină fenotiazinic Haloperido! Şulpirid Reserpină Clorpromazină butirofenonic benzamidic Rauwolfia fenotiazinic '• PSIHOSTIMULENTE (PS) SMCiETYL(M) $ÂNIOREX(M) SAURAN*M) SCHLANK SCHLANK . ’EB 2000(M) St£>AFAMEN(M) StCOCLOR(M) StBNOKARB(M) SJGMADYN(M) S)MPATINA(M) S}PsîKRON(M) SINTOCLAR(M> S£ENDOL(M) $OM-PLUS(M) S-OM-TABS(M) SOFRO(M) SOLUCAPS(M> $ÖLVÖLIP(M) SÖMAZINA ! YNDIÁN(M) : YNDRQX'»’ TAMILAN(M> TANOREX(Mi TEGISEC(M) ten-tá;b(m> TENUÁtE TEPANlLi,M> TERAMlKJE1**) TERENAC TlMODYNE TONDÉRON TRIMTABS(M) TROPOCER(M) TYDEX TYLINAL(M) UFORA(M) ' UMINEfM> V©ltW; VILLESCON VOLirAL(M> VORAN)L<«) ■ ** WEIGHTROL(M> W1LPO(M) WJLPOWR(M) WYAM*NE 136 178 208 216 W 29 64 64 79 ! 496 .4 97 • 5ŐS 525 :$25 v. 527 .528 ,545 ; $46 ; '547 557 .,561 569 - :.;,s99 .S99 6D2 613 669 669 m * j>$3 ! 685 689 727 718 741 *747 ;; 748 *755 .761 •.«761 , 763 Fenfluramină feniletilaminat Z 24 773 sakinĂ» • TRANCHILIZANTE (TRC) SALVAMOL(m> SÂNOMA(M> SARO«ET(M> SARONIL(M> SCREEN(M) SCRIPTÖPAM(M> SCUTAMIL SEA-LEGS(M> SEBOR SECURÍT(M) Italia Japonia Gér mania Argentina S.U.A. S.U.A. Anglia Ungaria N. Zeelandă Grecia Japonia italia Clordiazepoxîd Metocarbamo! Carisoprodol Diazepam Meprobamat Clordiazepoxid Diazepam Carisoprodol Meclozină Lorazepam Metocarbamol Lorazepam benzodiazepinic glicerol propandiolic benzodiazepinic propán diolic benzodiazepinic benzodiazepinic propandiolic difenilmetan benzodiazepinic glicerol benzodiazepinic 19 . 12 23.;, 13 33 16 39'. 16 4016 177;; iis 180 .: W6 182 ; ;i 76 183 , 176 184 , v|76 189/178 204 j 483 îndex alfabetic iranéMlízatote $95 SÉpABv^MATE{a£) S.U.A.Meprobamat^ propandiolic ’ %&9 r' 184 SΣ>ANIR(M) Mexic Diazepam benzodiazepînic 2t5* >184 SE|)AHIL Anglia Diazepam benzodiazepînic 21$ s 185 SÖbAPRÁN(M) Japonia Prazepam benzodiazepînic 21Î7:/ î85 SlEÍpAPSÍN(M) italia Fenaghcodol propandiolîc ,185 SEDATlVAL(M) Argentina Lorazepam benzodiazepînic 222-;v; 185 SEfc>EPAM(M) Japonia Medazepam benzodiazepînic 2Î24''190 SÉÍ>1CÉPAM(M) Spania Lafazepam - benzodtezepiwc '' 225 190 SEţ>lPAM(M) Finlanda Diazepam benzodiazepinic 227; ( i 190 SEfe)OKlN(M) Italia Oxazepam benzodiazepînic 23î‘ ; 190 âţf)O0UlL(M) Italia Meprobamát propandiolic V 233 '/ 191 SÉfc)U>£ÉN(M) Ungaria Dfázepam benzodiazepinic 235' 192 SE1ENE(M) Italia Meprobamat propandiolîc ■ 248; 1 194 SÉÍGAPYUN D(M* japoniâ Metocarbamol glicerol' 253’ 195 SÉ^JTIÉ(M) Coreea Clobazam benzodiazepinic- 296' 228 SÉ*PAZÖN(M> Japonia - - Cloxazolam benzodiazepinic 3t5'; 234 SERAX(M) Canada Oxazepam benzodiazepinic 318H< 234 SfcREENl(M) S.U.A, "Clordiazepoxid benzodiazepinic 353 ' 235 5É$IEN(M) Italia Clordiazepoxid berîzodiazepinic 326^ 235 SERENACK(M) Canada Diazepam benzodiaze^+nic 328-; 235 SE;RENAL(M) Coreea Clordiazepoxid benzodiazepinic 330; - 235 SÉ'RENAL(M) Japonia Oxazolam benzodiazepinic 331 235 SÎE;RENAL(M) Portugalia Oxazepam benzodiazepinic 332^ 235 SERENAMIN(m) S.U.A. Meprobamat propandiolic 333 u 235 SERENAMIN(K) Ungaria Diazepam benzodiazepinic 334 235 SERENESIL(M) Anglia Etclorvino! alkenic 335 235 SÉkENEX(M) Brazilia Nitrazepam benzodiazepinic 336^ 235 5ÉRENID-D(M) Anglia Oxazepam benzodiazepinic 337 235 SERENITASÎM) Spania Trimetazină morfolinic- ’ \ 338;••\ 236 SÉÍRENlUM(!yí) Brazilia Medazepam benzodiazepinic 339 236 SERENZIN(M) Japonia Diazepam benzodiazepinic 341 236 SÉREPAX(m} Danemarca Oxazepam be-nzo4iazepinic *342/236 SERESTĂ Argentina Medazepam benzodiazepinic 445' 272 SlMPLENOX(M) Mexic Nitrazepam benzodiazepinic 465 277 SlNAN(M) S.U.A. Mefenesin glicerol ,480; 282 SINDEPRES(M) Argentina Nitrazepam benzodiazepinic .490 286 SINESTRÖN(M) Mexic Lorazepam benzodiazepinic 586 326 SlNFORlL(K) Franţa Fenaglicodol propandiolic 587 326 SK-BAMATEW S.U.A. Meprobamat propandiolic 653 355 SK-LYGEN(M) S.U.A. Clordiazepoxid benzodiazepinic . 655 355 SK-METHOCARBA- - MOL(M) S.U.A. Metocarbamol glicerol 656 355 SL.AXIN(M)* Coreea Orfenadrină difenilmetanic 659 ’ 356 SMAIL(M> italia Clordiazepoxid benzodiazepinic 667 357 SKÎAPAM(W) Coreea Temazepam benzodiazepinic 67T 357 SÖBILE'M) Spania Oxazepam benzodiazepinic 675 358 SOBRIL(M) Suedia Oxazepam benzodiazepînic 677^ 358 19é Index atfobetic - trpnchilizante SOLACIN SOlATHAN SQLIS^ SÖLIUM^ SQMAÍ** SÖMADRIL^ SOMALGIT SOMÍTRANW SOMLAN(M) SOMNASEDÍM} SOM NgjWN<“> SOMNÍ8ELu,) SOMN!UM> SOMNITE(M) SOMNOL(M) SONACON SONIBAN(M) SOPAX SOPHIAMIN(M) SOPIA.W SOWELL(M> SPALESTON(M) SPANÖLiM) SPANYOL SPARTOLOXIN(M) SPASMOLYNW SPATQMAC STENSOLO(M) ST£RIUM STESIL. STESÖ#1D(M> STRAT! U-Mm> STRESAM STRESSO(M> STRES$-:PAM STRILAXINÍM) SUAV!ŢÎMM) SUPOTRAN SUPRIHALÍM) SÜREM(ít) SUVRBN(M> SVAVITft TACEPAM TACIT!N*M) TAFILÍM> TAÍZEá(M> TAMAŢE(M) TASEDAN(m) TASONAí-(M) tataran Coreea Temazepam benzodiazepinic 135;/. 516 TÍMÁRON(M) Coreea Temazepam benzodiazepinic 135 .516 TEMAZEPAX(M) Brazilia Temazepam benzodiazepinic 137 .517 TEMESTA(M) Elyeţja Lorazepam benzodiazepinic 142 a 517 TEMPLA3NE-R(M) Argentina Medazepam benzodiazepinic 144/518 TENCÜ*AN(M) Argentina ,Dipotass}wrn ( benzodiazepinic 154 522 TgNEXW clorazepat S.U.A, Clordiazepoxid benzodiazepinic 157 522 TENSIU^ Brazilia Clordiazepoxid benzodiazepinic 164 523 TÉNSOüSÍN(M> Braziţia Oxaz< pam benzodiazepinic 171 ; 524 TENSOPAM(H) Finlanda Diazepam benzodiazepinic 172 524 TERIVÁN(M) Coreea Temazepam benzodiazepinic 220 545 TH 1 ADiPO N E(M} Spania Bentazepam benzodiazepinic 258 ;;558 THIOXIDIL w S.U.A. Mefenesin glicerol 267 559 THOXIDÍL596 TOLlDw Germania Lormetazepam benzodiazepinic 359 596 TÖNIREM(M) Grecia Temazepam benzodiazepinic 369 / ?599 TRAKIREARL(3Í) Japonia Clordiazepoxid benzodiazepinic 419 U 613 TRAKSIN Canada Meprobamat propandiojic 430 ' 621 TRÁNMEP(M) S.U.A. Meprobamat propandiolic 430 ' ,621 tranquase(3í} Germania - Diazepam benzodiazepinic 431 -621 TRANQU!LÍM) Franţa Meprobamat propandiolic 433 621 TRANQUI L(M) Sparwa Fenprobamat carbamatic 435 621 TRANQUI LÍM) Italia. Giordiazepoxid benzodiazepinic 437 621 TRANQUI LAX Japonia Medazepam benzodiazepinic 438 AS 621 TRANQUIL- LACTíNE(M) Italia Benactizină difenilmetan 439 621 TRANQUI LLiNE(M) Israel Benactizină difenilmetan 440; 1,621 -TRANQUIRlT622 TAB1INEN(M) Germania Diazepam benzodiazepinic TRANSENE(M) Italia Dipotassium benzodiazepinic 456 ’635 clorazepat 457 I 635 TRANSER(M) S.U.A. Clordiazepoxid benzodiazepinic TRANXENE(M) Anglia Dipotassium benzodiazepinic 470 642 TRANXILEN{M) clorazepat 470 i642 Franţa Dipotassium benzodiazepinic T&ANXI L1UM(M) clorazepat •. 470 ; 642 Austria Dipotassium clorazepat benzodiazepinic TRANXJLlUM(M) Germania Nordazepam benzodiazepinic 471 ‘642 TRANX4N' ureic ,í.4^' 644 aTFIaPÁX(M) Argentina.' ,;íó’razep,áirf 1 benzodiazepinic . HŞQ 645 TRAUMACUT(M> Germaniá1 ^ 5 ’rtltoca^bamol gliceroi ; .647 TRAU5ABUR(M> Coreea ' D^kzepam * benzodiazepinic V,'654 TRAVÉRSE SOFT(M) Japonia ,vMéclozina difenilmetan 654 T"RAVER50R(M) Méxic’ \ " 'Udrazepartn benzodiazepinic 498 654 TRAZfENiN(M) japonia* " T^itrazepám benzodiazepinic r t^df|-;/654 ŢRECÂţ.MO(M> Germania ,'t Gtotiazepam: benzodiazepînic ; f5ü^ .660 :TREpÜH(M) Franţa ‘ '•••'FéhpentadidP**- propandrolic ' 51*2 661 TRELMAR(M) Canada Meprobamát • ' propandiolic .Ş13 .. ,6.jS1 ŢRELI5Şp(M) Brazília ’ Clbrdiázepöxid benzodiazepinic \661 TREPlţ3AN(M) Italia ' ‘ * ‘Prazepam 1 * ' benzodiazepinic. 5Í?V’ 662 ‘TFÍEPíf>ONE(M[) S.U.A. 1 ' ’ Mefenoxalână' oxazolidinít .532 ‘ y 662 TRES0RT1L(M) Danemarca1 * MétocarbamoT gliceror LS .5,2? 662 Italia ' N'i^razepâm* Grecia Metocarbamol glicerol 402 , 672 TROPjUM(M) Anglia Clordiazepoxîd Benzodiazepinic .60é' 673 TRUSONO(M) Anglia Metilpeniinol carbarnatic 1 611/ 675 TUIVN**0 S.U.A. Guaifenesin: propandiolic 625/ 678 TURSÉNÍM) S.U.A. ’ Guaiferieslri propandiolic ^3^ ' 682 ŢYRAkEN(M> Coreea Metocarbamol carbamatic . 641 ' 663 U€ERAX(M) Coreean . \iBidroxizrn - difenilmetan U'3‘ A685 ULTRAN(M) S.U.A. Fenaglicodol propandiolic 10 686 UMBR4UM(M) Austria ^ :E>e^.zepâm benzodiazepinic -20 ^ '689 UNACALM(M) Belgia ’ Ketazolam benzodiazepinic 26 1690 UNISED(L(M) Portugalia Diazepam benzodiazepinic 32 691 tÎÎ^Î$(3?MNIA(M> Anglia Nitrazepam benzodiazepinic 33- 691 UNITRANXENE^- Belgia D+potassium benzodiazepinic 37 • 692 ,,',î ' clorazepat ;r ■ >’ URBApAN(M> Mexic - CI o bazam benzodiazepinic 44- 693 5URBANJL(m) Portugalia Clobazam benzodiazepinic 44 693 ÚRBANYLÍM) Germania Méprobarnat propandiolic- ’46 . 694 USEMPAX-AP(M> Brazilia Diazepam benzodiazepinic :59. • 701 USKAN(M) Germania Oxazepam benzodiazepinic 60 701 UTIL(M) Belgia Metilpeniinol alkenic 63 : 701 VABEN Germania Diazepam benzodiazepinic : 15 706 VALCAPS(M> Austria Diazepam benzodiazepinic : 16- 706 V‘LD0RMfM) italia Fiu raze pam : benzodiazepinic 171 706 VALIAî^AN(M> S.U.A. Diazepam benzodiazepinic 19 707 VALIBRIN(M> Turcia Diaze pam benzodiazepinic 19 707 VALIQÜíD(M) Germania Diazepam. benzodiazepinic 22 707 VALfTRAN(M) Italia Diazepam benzodiazépinic Q5:. '■ 708 VALIUM(M) Anglia Diazepam benzodiazepinic 25 708 VALOl(M) Grecia Diazepam benzodiazepinic 31 708 VALOMlN(M* Coreea Diazepam benzodiazepinic 31 708 VALRELEASE(M) S.U.A. Diazepam benzodiazepinic 34 709 VALUZEPAMÎM> Coreea Diazepam benzodiazepinic 34 709 VALSERA Italia Fjunitrazepam benzodiazepinic 35 709 VATRÁNÍM> Italia Diazepam benzodiazepinic t,5Î> 715 V-CLINE(M) S.U.A. Heclozină difenilmetan 7 57 • 715 tete* alfabetic, ^ -tepnchitizaníe, medicamente compuse VEGATAR(M) Finlanda Medazepam.. benzodiazepinic 61 VEGESAN(M) Elveţia Nordazepam r> benzodia/epintc V£RATRAN(M) Franţa Clotiazepam benzodiâ2ep mc IA VERAXUI) Mexic Dipotassium benzodiazepinic 75. clorazepat ■.• • v' VEREDEN(M) Italia Meti l pentinol . ; carbipat allcenic 86 ve,ritab(m) S.U.A. Meclozină difenilmetan 90 VERSTRAN^M) S.U.A. Prazepam benzodiazepinic • ’96 VERTIZINE(M) S.U.A. M ecloziuni be'nzodiazepi-nic 198- VERTROL(M) S.U.A.< Meclozină benzodiazepinic 108 VIA-QUIL(M) Canada - - Clordiazepoxid benzodiazepinic. 118 VIANSIN*M) italia Clordiazepoxid benzodiazepinic 118 VICALMA(M) Portugalia Diazepam benzodiazepinic 120 VICTAN(M) Franţa Etilloflazepat benzodiazepinic 124 VíDALENÍM) Mexic Diaze pam benzodiazepinic 127 VlO-BAMATE(M) S.U.A. Meprobamat propandiolic 147 V1STAR1L(M) Suedia Hidroxizin difenilmetan 175 VIVAL(M) Norvegia Diazepam benzodiazepinic 180 vrvoLw Canada Diazepam* benzodiazepinic 184 VOLAXIN(M) S.U.A. Feniltoloxamma difenilmetan 207 VOVATINE(M) Franţa Captod iarnă difenilmetan 7 220 WA L KO-N ESIN Japonia Meprobamat propandiolic X 2 XANAX(M) Anglia Alprazolam benzodiazepinic 3 XÉRÉNÉ(M) Franţa Mefenoxalonă oxazolidinic 16 X-OTAG(M) S.U.A- Orfenadrină difenilmetanic 18 ZEISINAM> Germania Clordiazepoxid benzodiazepinic Z 14 ZELMID(M) Anglia Zimeldină piridinic 19 zelmi Belgia Zimeldină piridinic 19 2EPAM(M) Turcia Diazepam benzodiazepinic 2$ ZETRAN*M> S.U.A. Clordiazepoxid benzodiazepinic 29 ZOPOR1UM(M) Coreea Clordiazepoxid benzodiazepinic m • MEDICAMENTE COMPUSE (MC) Clordiazepoxid + Amitri pti lina . S 215 Nitrazepam 4- Meprobamat -f Diazepam 329 Reserpinâ 4- Meprobamat 355 Reserpină -f- Metilfemdat 358 Diazepam -f Glutamină . 414 L-Dopa -f Carbidopa 578, Clordiazepoxid-{- Diazepam 766 Amitriptilină-f-Clordiazepoxid 781 TrifluoperazinăDexamfetamina 812 Dexamfetamína -f- Tmfluoperaziná 917 Tranilcipromină 4" Trifluoperaziná 918 Proclorpromazină -f- Meprobamat 922 Meprobamat 4* Oxazepam 963 Bromazepam-f Sulpirid 1054 Mefenorex -f- Diazepam . . 1066 SÉD ANS SERENÁQE(MC) SÉRPAMAT(MC) SERPATÖNIL(MC) SICO-RELAX(MC) SINEMETÍMC) SOMIT^?> SOMNIUM(MC> SPANACTIN(MC> STELADEX(MC) STELAPAIVMC> STEMBAMAT(MC) STILLON SULPAN Elveţia Droperidol 4- Fentanyl 250 TQFRANAZlNE(MC) Ungaria Imipramină-{- Promazină 352 TONOQUlL(MC)- Germania Thiopropazat -f- Clofenciclan 373 TONUVITAL(MC) Franţa Deanol bitartrat-f Acid ribonücleic Í71 TOTALGESINA(MC> Argentina Clordiazepoxid -f Meprobamat 4- Homa- tropina 399 TRANKfL(MC) Grecia Meprobamat -j- Oxazepam 427 TRATOBES(MC) Argentina Amfepramonă-j- Fenproporex-f-Diazepam 484 TRlAV4L(iIC) S.U.A. Amitriptilină -f- Perfenazină 5â6 TRJPHENAZEÍMCÍ Grecia Amitriptilină-f Perfenazină 578 ŢRIPNOL FORTE(MC) Italia Clorpromazină -f* Prometazină 582 TRIPTAFEN(MC) Anglia Amitriptilină 4-Perfenazină 583 TROPARGAL(JÎC) Spania Nortriptiliriă-f- Diazepam 604 VAGOŞTABYLÎMC> Grecia Meprobamat -F Clordiazepoxid V 8 VAL»SAL(mc> Grecia Meprobamat Diazepam ■ s---.. 24 VEGESTABIL(MC) Argentina Dipotassium Clorâgepate 4-Sulpirid 63 VESITAN(mc) Elveţia Ti—AUTOMATISM MINTAL S . 1 ♦ 7 SALVATORI-ESQUIROL- — descris independent (1817—1838) —► HUGELAN - sin. ADSON-COFFEY(s) NAFFZIGER(3) 73 25 SCHELLONG<8) — tulburări cardiace funcţionale 89 30 SC HILDE R-STE NG L(s) ANALGEZIE GENERALIZATĂ 95 33 SCHIRMER(s) STURGE-WEBER-KRABBE(B> 98 33 SCHLEMIHL ^'DUPRÉ-MERKLEN 135 169 SCHOLZ(s) — forma de scleroză cerebrală difuză 140 169 SCHULTE(s) — manifestare psihică de tip organic 146 170 SCHULTZE(S) -> ACROPARESTEZIE 149 170 SCHWARTZ-jAMPEL(3) — nanism, miotonie, blefaromioză, gripoza genunchilor, facies bizar 153 170 SELYE- sin. COLAPS PAROXISTIC PARADOXAL ; HIPOASFIXIE PAROXISTICĂ 262 197 SENELAIGNE-DEBRÉ- KOHER(s) — hipertrofie musculară cu hipotiroidie 282 226 804 Index alfabetic r- sindrom SENZITIV ALTERN RAY-. MOND<8) - SENZITIVO-SENZOR!AL -SÉREISKI<8) ŞÉRIEUX-CAPGRAS-SÎEFERT-BIRNBAUM*S) SIÉMENS**' - SILVERMAN(S> SILVERSTEIN<8) SILVIAN*S> SIMMONDS(s> SIMPATALGIE*S) SIMPATIC CERVICAL POSTERIOR*8» SINCOPĂ ESENŢIALĂ POSTMICŢlONALĂ*s> SINDROMUL • ACETALDEHIDIC*S) ACRITURĂ*8» ALLAN*8> ALPERS<8) ANXIETATE BILIARĂ*S)-ANXIETATE DESIDA*8» -ARHICEREBELOS'6» ATAXIE-TELANGIEC-TAZIE(S> BESSMAN-BALDWIN*s) -BERLIN C<8> BEUREN<8) BIEMOND*s) BING-NEEL,8) BÖRJESON-FORSSMAN- LEHMANN(S) BROWN J.W.*S> BROWN-SÉQUARD*8» -BUFON*8» COMISURĂ CENUSIE<8) -CHAVENY-BRUNHES<8>-CHIARI-FROMMEL<8) -COETQUEN*®» COMPORTAMENTAL*1*» -COWDEN(s> CURTIUS*8» DALILA*8» DEL CASTILLIO*8» DELGADO*8» DEZAFERENTARE*8» (Locked in) — sindrom protuberanţial de origine vasculară • MORSIER* 8> • abulie, adinamie si áspontaneitate - sin. DELIR ESENŢIAL DE INTERPRETARE (1909) manifestări psihice in • manifestări psihice în formă de reacţie isterică (1908) Sin. BLOCH*8»; INCONTINENTIA PIGMENTAT! BLOCH-SULZ BERG ER *s> sin. TARDIEU-SILVERMAN' COPIL MALTRATAT* 8» tip de acniotrofie de origine corticală manifestări psihice în sin. HIDROCEFALIE OTOGENĂ dureri persistente, manifestări vegetative cu respectarea topografiei nervoase asocierea vertijului cu cefaleea occipitală (BARRÉ) sincopă de tip vago-vagal sin. SINDROMUL CUREI DE DEZGUST tip de personalitate dizarmonică manifestări psihice manifestări psihice manifestări psihice (BARUK —1959) manifesăti psihice (VITACETTI—1986) manifestări psihice manifestări manifestări manifestări manifestări manifestări manifestări psihice psihice (1962) psihice (1961) psihice (1964) psihice (1934) psihice (1963) manifestări psihice (1961) manifestări psihice (1955) manifestări psihice tabloul clinic isteric manifestări psihice manifestări psihice (1938) , manifestări psihice (1882) manifestări psihice (LOUBEYRE—1986) tipuri nepotrivite de adaptare manifestări psihice în (LLOYD, DENNIS — 1 manifestări psihice în cele două sindroame tip de complex fiică/tată manifestări psihice manifestare psihopatologică în schizofrenie manifestări psihice (SCHOTT — 1932) 306 232 309 232 325 235 350 237 415 267 416 268 425 269 426 269 442 271 443 271 444 271 454 275 457 276 458 276 484 285 492 289 493 289 494 289 495 289 496 290 497 290 498 290 499 290 500 291 501 291 502 • 291 503 291 504 291 505 292 506 '292 507 , .292 508 293 509 293 510 * 293 511 . 293 512 294 513 : 294 514 : 295 515 295 516 : 295 517 295 518 ’ 296 519 ; 1296 Index alfabetic - sindrom 805 DEZVOLTARE'8’ - „conferă coloratură psihopatologiei" (SULLI- 520 VAN) 296 DIENCEFALIC'8’ - manifestări psihice 521 296 DISOCIAŢIE ALBUMI- 522;v NOCITOLOGICĂ'8» -> L.C.R. ; 296 DISOCIAŢIE CITOAL- BUMINOASĂ'8’ ' -» L.C.R. 523 297 DURERE ULCEROASĂ • FANTOMĂ'8’ - manifestări psihice (PÉLANZ, 1966) 524 297 DYKE-DAVIDOV'8’ - manifestări psihice 525 297 EDELMAN'8’ - manifestări psihice (1936) 526 297 ENCEFALITIC (BURN OUT) - manifestări psihice (1974) 528 297 FREUD(S) - „manie pentru represie“ (P. JANET) 529 301 GERLIER'8’ - manifestări psihice 530 ,302 HIPERNATREMIE ESENŢIALĂ'8’ "- manifestări psihice 531 303 HUBER'8’ simptomatologie reziduală schizofrenă delirantă 532 303 IMPREGNARE , •' V ALCOOLICĂ,'8’ - manifestări psihice 533 , 304 IMPREGNĂRI NEURO- LEPTICĂ'8’ - manifestări psihice (BRUSSOLLE, 1963) 534 304 LAZĂR'8’ ' - - - manifestări psihice post grefe de organ 535 ' 306 LOGOREE-HIPERKI- manifestări psihice (ARSENI, DĂNĂILĂ, 1977) NEZIE'8’ - 536 306 MEDEEA(S> - irr^ulsuri pmncucidare în schizofrenie 537 ■ ,307 MENINGITIC'8’ - manifestări psihice 538 .308 MIORITMIC'81 - valoarea sa diagnostică 539 Í08 MÜNCHAUSEN PRIN PROCURĂ'81 - manifestări psihice 540 309 neurocerebelos'8’ - manifestări psihice 541 309 NEUROLEPTIC MA- LIGN'8’ - (DELAsY, DENJ.KER, LEMPÉRRIÉRE, 1960) 542 309 PALÉOCEREBELOS'8’ - manifestări psihice 542 310 PICIOARE PARES- - în alcoolismul cronic (SAVA, LĂZĂ- TEZICE'8’ RESCU, 1974) 544 311 PLICĂ CURBĂ'8’ manifestări psihice 545 311 POSTCOMOŢIONAL'®’ - cefalee, ameţeli, iritabilitate, anxietate 546 311 PREFâOWTAL'8’ - manifestări psihice 547 312 PREFRONTAL POST- CHÍRÚRGICAL'8’ - manifestări psihice 548 312 PREMENSTRUAL'8’ - manifestări psihice 549 312 PRESUICIDAR'8’ - manifestări psihice 550 313 PSEUDODEMENŢIAL 551 ; .313 FRONTAL»8’ manifestări psihice PSEUDOPARALITIC HIPERTENSIV'8’ - manifestări psihice 552 .313 PSIHOGEN SOMATIC'8’ - - manifestări psihice 553 - 314 PUERTO RICO'8’ - manifestări psihice 554 314 RETT'8’ - .ţip de encefalopatie progresivă 555 315 (DE) ALGOMERASTENIE AGITATĂ ANXIOASĂ NOCTURA's) 556 317 AMNEZIC AL OBSTRUCŢIEI ARTERELOR CEREBRALE POSTERIOARE'6’ 557 317 (AL) ARfEREI CAROTIDE INTERNE'8’ 558 317 (AL) ARTEREI CEREBRALE ANTERIOARE'8’ 559 317 CELEI DE-A TREIA ZI'8’ — în postpartumul precoce 560 318 CENTRAL ANTICQLIt 318 NERGIC'S> —; în tratamentul cu. triciclice 561 806 Index alfabetic — sindrom COFFIN-LOWRY(s» - (COFFIN, SIRIS, WE6IÉNKA. 1966) COPILULUI NEÎNDEM- MÎNATIC(S> _ — sau al ...ghinionistului tipic" DE DEPENDENŢĂ*13» — faţă de personalul medical (Mc CATHY) DISFORIC DE FAZĂ LUTEALĂ TARDIVĂ*8» (SPITZER, 1987) 562 318 .FIRULUI VIEŢII“(S> HIPERESTEZIC HIPER-EMOTIV*8» MAIN<8> (AL) MĂRULUI'3» NEVROTIC DE GUERILĂ» 3> „OLD SERGEANT“*S> — tată pasiv/absent-f-mamă dominatoare in sevrajul- alröofie producţie delirantă particulară manifestări psihice — manifestări psihice r — manifestări psihice (SOBEL — Í947) (DE) SCHIMBARE RAPIDĂ A TIMPULUI DE ZONĂ („JET-LAG“)(S> SUBIECTIV AL TRAUMATIZAŢILOR CRANIÉNI (1916) SIVADON-BOUQUEREL*8» -SJÖGREN-HALLGRENÍ8» SJÖGREN-LARSSONÍ8» S’JONGERSf8» SMITH-LEMLI-OPITZ*3» STAM-WIGBOLDUS- CROSVELD*8» STENDHAL*8» STENGEL-SCHILDER(S> STEWART-GRIEG-MOREL(s» ■ STIFFMAN(S» STILLE-HARTSHORNE*8» sin. ELEOPTENOFAGIE (1946) sin. G R AFFES-H AL Ld RE NI8» HALLGREN<8* sin. ERITRODERMIE IHTIOZIFORMĂ (1957) manifestări psihice în (MANUiLA, SOUR-NIA — 1982) afecţiune ereditară cu transmitere autósomat recesivă tip de demenţă presenilă (1968) reacţie „de şoc“ de intensitate medie (1987) absenţa reacţiei la algie (1928) V MORGAGNI-STEWART-MOREL(s) sm. HiOS^ASTtCXM XUŢEPmrT™ STILLER(S) STRIGĂT DE PÎSICĂ(S> - sin. ACŢIUNE CARDIACĂ TULBURATĂ DA COSTA(s> . - sau „astenia universa|is“ (STILLER, 1907) - sin. DELEŢIE PARŢIALĂ A BRAŢULUf sin* SCURT AL CROMOZOMULUI STUPOARE PRIN DEFICIENŢĂ DE TRIPTOFAN(s) - (LEHMAN, 1952) SUPERFEMELĂ{s) — amenoree, sterilitate^ tulburări SUPRARENOMETABOLIC(8>$-!£' CUSHING*8» s-^' CARENŢĂ DE AUTORITATE psihicei SUTTER-LUCCIONI(S) TA LAMO-HIPOTA LAMO-RUBRIC(S) TALAMOPERFORAT(s) TERRY-McLAHLAN- LOWE(s> THERSIL(S> TOURAINE( S) TOXIC DE ALERTĂ(S) TRAUMATIC POST VIOL(s> 563 564 565 566 567 568 569 570 571 572 573 648 649 650 884 924 926 952 953 1 017 574 1 082 1 111 sindrom în cadrul arte ri os ele rozei sindrom determinat de obstrucţia peduncu-} uf ui talamoperforat sin. BICKEL-LOWE(s> ; OCULO-CEREBRO- RENAL FANCONI*3» —LOWE*8» sin. ACROCEFALIE ; HIPSICEFALIE ; OXI-CEFALIE ; PIRGOCEFALIE ; TURICEFALIE sin. LENTIGINOZĂ CENTROFACIALĂ NE-URODISTROFICĂ prodromul sindromului neuroleptic malign („RAPE TRAUMA SYNDROME") 46 231 256 403 406 487 318 318 319 319 0 319 320 320 ho 320 321 321 354 354 354 651 355 668 357 420 425 425 428 428 961 431 962 431 1002 438 441 322 463 468 T 45 495 495 $47 557 606 607 647 Index alfabetic — sindrom 807 TRIPLU SINDROM BEH-<~ET!B> TRISOMIA D/TRISOMIA D13—15/TRISOMIC 13—15K®> TRISOMIA 21(s) TURNER(S) TURNER MASCULIN(B) sin. ADAMANNAIDIS-BEHţET ; GIL- 581 BERT-§EHQET ; OCÜLÖ-BUCO-GENITAL PĂTAU'8» 594 sin. ACTOMIMIE ; DOWN(B) ; SÉGUIN 594 LANGDON-DOWN(s) aberaţie cromozomială (1938) 631 sin. NOONAN-SUMMITT(s) ; PSEUDO- 632 sin. TURNER(S) NOONAN(s) — post tratament NL prelungit (1972) — sin. PTERYGIUM TURNUL DIN PISA<8> ULLRICH-BONNEVlE(s' USĂ ROTATIVĂ*s) VÂCANŢĂ(8) VAIL(S) VALIZĂ(8) VAN GOGH(s) VAQUEZ(S) VATELL(S) VEGETATIV-ENDOCRIN(s) VENTRICUL II\(8) VERGER-DÉJÉRlNE(s) VERNET(S) VJLLEN£UVE(S) VINCENT-A LA jOUAN INE( *>- VINOVĂŢIA SUPRAVIEŢU- -lTORULUI(s) VORONCOV<8) r WAARDENBURG(S) WALKER-DANDY(S) WALLENBERG<8) WALTER BUEL(S> WARFARINIC FETAL(S) WARTENBERG WEST(S> asocierea sindroamelor ARGYLL-ROBERTSON şi PARINAUD — (H. STREZNECKA, A. BALEY - 1945) — forma de epilepsie infantilă — debilitate mintală, surditate, beterocro-mie iriană — descris în 1919 -sin. RETROOLlVAR(s) ; SINDROM LATERAL At BULBULUI — scăderea memoriei, înţelegerii şi controlului emoţional — (Dl SATA - 1966) — tip de echivalenţă depresivă — sip. LAWFORD(s) ; M!LLES(8> ; SCHIRMER STURGE<8) ; WEBER(S) STURGE- WEBER-KRABBE — variantă a sindromului pseudotabetic — sin; METAMORFOPSIE — variantă a MORIEl — tip de sindrom psihoorganic cronic — pseudodemenţă isterică — sin. BOALA SPASMELOR lN FLEXIE ; ENCEFALOPATIE H JPS A RITMICĂ ; SPASM INFANTIL ; TICURI DE REVERENŢĂ (MAR-CHAND) 633 U 8 61 V 2 13 26 30 38 40 54 64 71 88 92 135 140 140 145 219 W 1 5 8 10 14 15 21 30 35 37 40 44 48 671 672 672 672 682 682 682 685 701 704 706 708 708 710 710 714 716 T17 720 720 728 729 729 729 749 751 751 752 752 753 753 754 755 756 756 756 757 758 808 Index alfabetic — sindrom, test WHITMAN'3' WIAG WINKLE (van) RIP(S> wood-normani<8> „X“ FRAGIL(3) „XYY“(8) ZÂNGWILL(8) ZAVILEANSKAIA<8> zeliwe6en ZELLWEGER,S> ZIEVE ZINGERLE(3) — tip de violenţă nemoţivată — saü „cînd nu voi írtai fî“ — elementele nevrozei .vegetative — deficit mintal asociat ci) numeroase malformaţii — sindrom prerirtergător átérosclelrózei — „străin intr-o lume străină" — formă congenitală de idioţie sin. -+ AARSKOG<8> ) — ABERAŢII CROMOZOMIALE — sindrom apraxo-aghozic (1950) 2 — întrebări tot rrtai stereotipa (1977) — hipotonie, hipomenţie, hipogonadism, obezitate — transmitere autosomali recesivă (1964) — prezent în alcoolism de ţip gama (1958) — mişcări de învi(iiire axială a capului TEST — tehnică de măsurare a u/iei atitudini S SCALĂ METRICĂ DE INTE----------sin. B1NET-S1MÖNW B1NET(T> LIGENŢĂ(T> SCALĂ NEM(T> îiî* Z AZZO-GILLY-RAY(T, SCALĂ PSIHOPATOLOGICĂ COMPREHENSIVĂ DE EVALUARE^ (CPRS) SCALĂ DE ATITUDINE(T) SCHMIESCHEK(T) SOC IOM ETRICE TESTUL DE SEMNIFICAŢI E TlKT.'V VlGNOS-ARCHIBALDÎT) VINELAND(T) scală WECHSLER(T) scală WEITZENHOFFER-HIL-GARD 223 — varianta SÜA a testului SINET sin. -+ MASSELON<®> test proiectiv (BftlCKEM, WAGNER — 1962) / 1 test statistic PIOTROWSK1, — test de imobilizare, a trşponemeni (PGP) 239 240 241 344 evidenţiază scăderea for-ţeî musculare (1960) V 133 evaluarea maturităţii sociale baterie de teste nonvérbale (1939) W sin. STENFORD(T> scaiă. (1962) — chestionar de autoevaluare (1974) — test proiectiv pentru copii 2 — sin. SCALĂ NEM,'varianta BINET-SIMON — metodă pentru depistarea tulburărilor de gîndire 143 24 33 68 8 9 13 760 760 760 761 762 762 763 765 767 770 771 772 772 775 775 24 24 24 24 169 371 397 418 471 481 499 546 553 553 554 593 728 729 754 756 762 771 771 771 I CONTRIBUŢIA AUTORILOR: 1. Andriescu Nicolae Teofil 2. Barbu Gabriela 3. Botezat Antonescu Ileana 4. Botezat Antonescu Liviu 5. Crăciun Dan 6. Gorgos Constantin 7. Ütinschi Ghéofghe < •' 8. Năstase Ştfefan ia Coca 9. Păuneau Adrian , ( ; 10. Prelipceanu Dan Notă : Pentru fiecare autor sînt menţionaţi, prin cifre aldine, termenii concepuţi în exclusivitate de autorul f-espeqţjv.şi,,prin. drepte, cei concepuţi în colaborare ; cifra co- I respunde numărului de ordine al termenului în cadrul literei respective/Exemplu : Temporal — lob are numărul T 147, a fost conceput de Năstase Ştefania Coca şi va fi găsit în lista te rmenilor acestui autor, marcat cu cifre aldine. Televiziune — efecte are numărul T 133, fiind conceput de doi autori va fi găsit în lista termenilor ambilor autori (Năstase Ştefania Coca şi Stroian Gabriela), marcat cu cifre cursive. 1. ANDRIESCU NICOLAE TEOFIL S : 69, 97, 171, 293, 959, 1034 68, 846 T: 1,413 234 ; ; : W: 5 - - * '■ ■ - > ö \v. ' ./;;; \/,' " ' ' . \ X: 11 0 ► -S-V r- r - . ■*< ■ r ■■ - - - 11. Puiu Olga Valéria 12. Sándor Veronica 13. Sandu lescu Mar ia Carmena 14. Ştefănescu Mugur Gábriel 15. Stoltz Gabriela 16. Stroian Gabriela 17; Tataban Andrucovici Irena 18. Tudose Cătălina 19. Tudose Florin 810 Barbu Gabriela, Botezat Antonescu Ileana, Botezat Antonescu Liviu 2. BARBU GABRIELA S : 98, 522, 523 55, 61, 104, 110, 176, 179, 181, 188 , 237, 291, 297, 303 , 371, 382, 485, 589, 821, 866, 914, 1022, 1036, 1100 T : 6, 227, 383, 511 355, 517 U : 54 0 . V : 4,213 5, 84, 158, 186 Z: 52 0 3. BOTEZAT ANTONESCU ILEANA S : 25, 63, 124, 130, 131, 187, 199, 314, 377, 395, 420, 423, 469, 609, 611, 661, 702, 718, 720, 751, 755, 771, 824, 857 , 882 897. 906, 1037, 1041, 1053, 1083, 1108 62,105,108,109,110,128, 223 , 308,364, 415, 605 , 803 , 835, 838 , 914, 996, 1088, 1100 Ş: 4,6 - : -0..................................v.. -- ^..: , T: 29,44, 98, 204, 208, 251, 285, 286, 291, 292, 304, 366, 387* 393, 405, 407,409, 454, 462, 486, 489, 490, 492, 504, 541, 543, 556, 591, 605, 617, 618 ' 27, 97,167, 169 , 290, 355 , 603 , 626 • • . rt U: 70 65 V: 21, 38, 44, 66, 82, 85, 109, 121, 150, 155, 156, 161, 166, 187, 195 5. 186.............................' ■" Z: 30, 40- 47- 58 0 T ; V : W: S : Ş : Tv U: S: 4. BOTEZAT ANTONESCU LIVIU S': 178, 193, 278, 302, 306, 307, 499, 509, 527, 538, 547, 557, 558, 559, 573, 599, 633, 636, 731, 761, 782, 785, 798, 886, 896, 898, 927, 933, 934, 936, 983 , 989, 1021, 1046 179,196, 284, 299, 440, 483, 488, 590, 606, 637, 640, 770,791, 941,1015 Crăciun Dan, Gorgos Constantin 811 241 45, 46 , 394 30, 40, 41, 42, 58,70,71,110,111,119,130,131 0 58 ■ -T o... ....... ......: 5. CRĂCIUN DAN 84, 96, 154, 259, 266, 268, 279, 588, 64/, 717, 733^ 831, 844, 847, 957, 986, 1007,1008, 1024, 1027, 1028, 1040, 1080 311, 440, 485, 488 , 601, 700, 838, 1068, 1079 10 0 87, 113, 126, 181, 183, 184, 185, 249,: 317,[416, 451, 452, 453 , 478, 609 92 17, 18, 29, 34, 39, 64 38, 65 6. GORGOS CONSTANTIN 4,5,8,12v13,14,15,46,17,18,19,26, 22,23,27, 30, 33,34,35, 37,-39,40, 41, 45, 49, 54, 56, 59,60, 64, 70, 71,73, 74, 75, 76, 77, 87, 88, 89, 95, 98,100,101, 102, 116, 117, 118, 123 126, 127, 133, 134, 135, 136, 139, 140, 142, 144, 148, 149, 150, 151, 155, 156, 157, 158, 159* 160, 161, 162, 163, 164, 168, 169, 172, 173, 174, 175, 177, 1Ő0, 182, 183, 184, 189, 191, 197, 198, 204, 209, 210, 211, 212, 213, 214, 215, 216, 217, 218, 219, 220, 221, 222, 224, 225, 226, 227,228, 229, 230, 231, 232, 233, 235, 236, 239, 241, 245, 247, 248, 249, 250, 253, 254, 255, 257, 261, 262, 263, 267, 268, 271, 283 , 286, 288, 290, 294, 296 , 309,312, 315, 316, 317, 318, 319, ÜQ, 321, 322, 323, 325, 326, 327, 328, 329, 330, 331, 332, 333, 334, 335, 336, 337, 338, 339, 340, 341, 342, 343, 344, 345, 346, 348, 349, 351, 352, 354, 355, 356, 357, 358, 359, 360, 361, 362, 366, 367, 368, 372, 373, 374, 375, 385, 396, 397, 409, 410, 412, 413, 414, 417, 422, 424, 426, 430, 431, 432, 434, 437, 439, 442, 443, 445, 456, 457, 460, 461, 462, 463, 464, 465, 467, 471, 477, 478; 479, 480, 484, 487, 490, 544, 575, 576, 579, 581, 582, 586, 587, 591, 592, 593, 594, 595, 597, 598, 600, 602, 603, 604, 612, 613, 615, 616, 617, 618, 626, 627, 628, 630, 639, 648, 652, 653 , 655, 656, 657, 658, 659, 662, 663, 664, 665, 667, 671, 673, 674, 675, 676, 677, 680, 685, 689, 691, 709, 711, 714, 716, 719, 721, 724, 725, 726, 727, 729, 730, 734, 735, 737, 742, 744, 745, 746, 747, 749, 762, 763, 765, 766, 767, 768, 772, 773, 775, 776, 778, 779, 781, 784, 786, 787, 788, 789, 790, 792, 793, 794, 795, 796, 797, 799, 800, 801, 802, 804, 805, 806, 809, 811, 812, 813, 814, 815, 816, 819, 820, 822, 826, 827, 828, I 812 Gorgos Constantin 829, 830, 837, 839, 840, 841, 843, 845, 848, 849, 851, 852, 853, 855, 858, 859, 861, 862, 863, 865, 867, 868, 870, 871, 872, 873 , 876, 881, 883, 885, 888, 889, 891, 892, 893, 894, 895, 899, 900, 901, 907, 968, 9Qţ:9tt,.9!1/915, 916, 917, 918, 919, 921, 922, 923, 924, 925, 930, 931, 940, 942, 943, 944, 950, 951, 952, 954 958 961, 963, 964, 965, 966, 967, 968, 969, 970, 971, 972, 974, 975, 977, 980, 981, 984, 985, 987, 988, 992, 993, 995, 997, 998, 999, 1000, 1003, 1005, 1009, 1012, 1016, 1019, 1020, 1030, 1049, 1051, 1054, 1055, 1056, 1059, 1060, 1061, 1063, 1066, 1070, 1071, 1072, 1081, 1082, 1085, 1086, 1087, 1090, 1092, 1096, 1097, 1101, 1102, 1103, 1104, 1105, 1111, 1112. 1113, 1114, 1115, 1116, 1117, 1119, 1120, 1121, 1123, 1124, 1125, 1126 1, 62, 105, 110, 111, 112, 138, 141, 190, 223, 265, 269, 455, 483, 491, 606, 723, 770, 803 , 860, 90S, 945, 953, 991 ; ; ŞTT77r8 .......................... . ‘ \ i| fe®l L 0 T : 3, 9, 15, 16, 17, 19, 21, 22, 23, 26, 30, 31, 33, 34, 35, 37, 39, 40, 41, 47, 48, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 58, 59, 61, 63, 64, 67, 69, 70, 71, 73, 74, 76, 78, 80, 81, 85, 88, 89, 90, 91, 96, 100; 101, 102, 103, 104> 10Ş, 112; 114, 115, 114 123, 128, 132, 134, 135, 136, 137, 139, 142, 144, 149, 150, 152, 153, 154, 157, 159, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 166, 170, 171, 172, 173, 175, 178, 180, 186, 189, 190, 191, 192, 193, 195, 197, 198, 201, 202, 205, 206, 209, 210, 213, 214, 215, 216, 219, 220, 223 , 225 , 228, 229, 23Ó, 231, 232, 233 , 238, 239, 242, 247, 248, 250, 253, 254, 255, 257, 258, 259, 260, 261, 262, 263 , 264, 265, 266, 267, 271, 272, 274, 276, 277, 278, 279, 280, 281, 282, 284, 287, 288, 289, 294, 295, 296, 297, 298, 301, 303, 305, 307, 308, 310, 313 ; 314, 315, 316, 319, 321, 324, 325, 327, 328, 329, 330, 331, 335, 337, 338, 339, 340, 341, 342, 345, 346, 349, 350, 351, 352, 353, 354t 358, 359, 36J), 361, 362, 364, 366, 367, 368, 369, 371, 372, 373, 374, 377, 378, 379, 380, 388, 389, 390, 391, 397, 398, 399, 402, 404, 411, 414, 415, 417, 418, 419, 420, 422, 423, 424, 425, 426, 427, 428, 429, 430, 431, 432, 433, 434, 435, 436, 437, 438, 439, 440, 441, 442, 443, 444, 445, 446, 447, 448, 449, 456, 457, 464, 468, 470, 471, 472, 473 , 475, 480, 481, 482, 483, 484, 485, 488, 494, 495, 496, 497, 498, 501, 502, 509, 512, 514, 5Í5, 516 520, 521, 522, 523, 526, 527, 529, 530, 532, 534, 535, 536; 537, 538; 539, 542, 545, 547, 548, 549, 550, 551, 552, 553, 554, 555, 55Ş, 559, 560, 561, 562, 563, 564, 565, 566, 567, 568, 569, 570, 571, 572, 574, 576, 577, 578, 579, 580, 581, 582, 583, 584, 585, 587, 588, 589, 590, 593, 594, 595, 596, 597, 598, 599, 601, 602, 604, 606, 607, 611, 612, 613, 614, 616, 623, 624, 625, 627, 628, 630, 632, 634, 636, 637,638,639,640,641,642 24, 27, 28, 32, 45. 46, 68, 92 97, 200, 234, 293, 302v 306, 421, 513, 615, 619, 620, 621, 622, 626 - Ţ: 4, .5 - ,, / v V.: . ' 0 ' - ■ ■ ’■ Ű : 3, 5, 7, 9, 10, 11, 14, 15, 20, 22, 2Ş; 2Í, 30, 3l‘ 3X 33, 35, 37, 40, 44, 46, 51, 52y 53, 55,, 56, 57. 59] 60, 62, 63* 67 v . r 0'- - ■.)?* .■ ■ ■ ' >(.;• '■■■■=• - .; Gorgos Constantin, Litinschi Gheorghe, Năstase Ştefania Coca 813 V : 1, 7, 8, 11, 13, 14, 15, íé, 11, 19, 22, 23 , 24, 25, 27, 28, 29, 31, 34, 35, 43, 48i 49, 53, 55, 57, 61, 62, 63, 65, 68, 69, 70, 72, 74, 75, 86, 87, 88, 90, 91, 92, 93, 95, 96, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 112, 113,116, 117, 118, 120, 122, 124, 126, 127, 128, 132, 135, 136, 140, 144, 147, 151, 152, 157» 169, 171, 172, 173, 174, 175, 178, 179, 180, 181, 182, 183, 184, 188, 189, 194; 197, 199, 203 , 204, 205, 206, 207, 208 , 209 , 214, 215, 216, 218, 220, 222, 224 0 W : 2, 7, 8, 11, 17, 18, 20, 21, 22, 27, 28, 29, 31, 36, 41, 42, 43, 44, 46, 49, 55, 59, 61, 63 , 64, 66, 70, 73 , 79 , 80, 81 14, 74 X : 1, 2, 3, 8, 10, 13, 15, 16, 17, 18, 19 6, 9 Y: 2 • ■ . ... . . , . 0 Z : 2, 5, 9, 11, 14, 19, 22, 24. 25, 26, 27, 28, 29, 33, 36, 46, 48, 50, 56, 59, 60, 62 1, 43 7. LITINSCHI GHEORGHE S : 26. 31, 67. 94. 153. 165. 195, 238, 242, 282, 406, .411, 416, 454, 489, 650, 688, 669, 842, 1002, 1018, 1050, 1118, 110, 821 T : 5, 93 , 256, 268, 269, 396. 403, 412, 525, 557, 586, 608, 631 0 U : 8, 45 36 V : 47, 129, 133 , 200 0 W : 39, 47, 48, 50, 65 , 67 0 Z: 10, 17, 35 ü 0 8. NÁSTASE ŞTEFANIA COCA S : 91, 185, 186, 202, 207, 277, 310, 347, 353, 392, 401, 433 , 459, 481, 580, 621, 622, *623, 624, 625, 629, 631, 632, 712, 850, 939, 976, 1032, 1058, 1122 264 , 371, 394. 770 Ş: 11 0 814 Pâunescu Adrian Mircea, Prelipceanu Dan, Puiu Olga Valéria T: 43, 131, 147, 188, 320, 323, 338, 347, 363, 463, 503, 528, 610 133, 290, 375, 394 U : 12, 13, 23, 47 36 V: 10, 50, 51, 52 36, 177 X: 4 0 Z : 34, 39 38 9. PĂUNESCU ADRIAN MIRCEA S: 24 110 T: 109 0 10, PRELIPCEANU DAN S : 52, 121, 634, 646, 694, 707, 1044, 1045 92, 107, 108, 110, 119, 700, 807 T : 224, 477 24 W: 0 6 Z : 15 0 11. PUIU OLGA VALÉRIA S : 578, 890 110, 590, 606 , 635 , 640, 932, 941, 1088, 1100 T: 311, 392, 461, 532, 534 167, 169 , 394, 603 V: 154 5 X: 5 0 Sándor Veronica, Sőndulescu Maria Carmena, Şteiănescu Mugur Gábriel 815 12. ŞANDOR VERONICA S : 36, 38, 50, 66, 379, 878, 978, 982, 1014, 1106 61, 299, 408. 589, 866 T : 79, 130, 146, 168, 629 18 U : 24 38 V : 39, 60, 67, 160, 162, 163 134 Z: 45 0 13. SĂNDULESCU MARIA CARMENA S : 11,44,120,170, 240, 285, 376, 389, 390, 391, 399, 428, 533, 715, 754, 774, 876, 912, 956, 1013 2, 62.110.138,167, 223, 265, 382, 601, 607, 635, 803, 846, 932, 955, 991,1023, 1068, 1079 Ş : 1.5 0 T: 4, 36, 119, 140, 148, 194, 196, 199, 203, 207, 212, 221, 226, 252, 300, 356, 357, 370, 408, 410, 469, 499, 500, 518, 544, 573 68, 200, 302, 306, 334, 348, 421, 513, 517, 615. 619 , 620, 621, 622 U : 27, 41, 48, 68 0 V: 97 148 201 84, 202 W: 35 0 X: 14 0 Z: 55 38 * 14. ŞTEFĂNESCU MUGUR GÁBRIEL 816 Stoltz Gabriela, Stioian Gabriela , f 1089, 1091, 1095 92, 104, 111, 128, 188 , 269 , 364 , 408 , 491, 99ÎS ■ ' v ' ■ T : 38, 57, 60, 76, 120, 176, 177, 214, 217, 218* 237, 245, 246, 283, 322, 326; 384. 386, 510, 546 32, 121, 243 ................ V: 98, 115, 137, 138, 139, 146, 168, 190 158, 177, 202 W : 1 0 0 Z : 20, 53 Q 15. STOLTZ GABRIELA S : 289, 301, 438, 476, 679, 695 , 696, 760, 960, 1098 311, 791 T : 182, 467 455 16. SŢROlAfşl GABRIELA , S : 29, 83, 208, 246, 313, 441, 701,'704, 705, 833, 860, 905, Í02é, 1109,1110 55, 61, 68, 176, 181, 291, 297, 303, 455, 485, 589, 723, 945, 1022,'1023, 1036 T : 10,11, 20, 49, 66, 82, 95, 127, 138, 141, 155, 273, 299, 31Ş, 343, 376, 400, 46^ 507 133, 151, 222 V: : V Ţ: 1,2 o -'v U : 43 28 : '' V : 9, 46, 79, 167, 191, 192, 193, 210, 212 0 W : 9, 16, 23, 78 Z: 12, 57 , : 37 ■ ■" ; ' V ■ ’... ' '■ : Talabon Andrucovici Irena, Tudose Cătălina 817 17. TALABAN ANDRUCOVICI IRENA S : 6, 7, 28, 32, 46, 47, 48, 82, 86, 167, 192, 201, 203, 205, 206, 234, 251! 258, 275, 280, 281, 292, 378, 383, 384, 386, 387, 388, 393, 448, 449, 450, 451, 4S2 473, 577í 644, 645, 660, 661, 678, 681, 682, 683, 684, 687, 688, 692, 693, 697, 703, 706, 722, 836, 869, 875, 913, 928, 979, 1006,1011, 1025, 1029,1CŞ1,,10?3, 1035, 1064, 1067, 1069, 1073, 1Ö74, 1076, 1077, 1078, 1084, 1107, 1128 , 2, 109, 114, 166, 605 , 607, 835, 1023, 1100 T : 13, 50, 84, 99, 106, 107, 108, 110, 111, 117, 143, 174, 187, 235, 251, 332, 382, 401, 450, 458, 459, 474, 493, 505, 508 18, 121, 151, 334, 455 T: 3 ' ' ,■■■ 0 - U : 6, 16, 19, 49 28 ' V : 6,18, 20, 32, 76, 88,81, 89, 94,123,149,198, 211, 217, 223 36 ;■ r W: 24, 25 0 Y : 3 0 Z : 23, 41, 63 ....... ' 37 18. TUDOSE CĂTĂLINA S : 10, 51, 57, 99, 132,145, 152, 243, 260, 270, 272, 273; 304, 365, 3É1, 40Ó, 402, 403, 405, 414, 421, 427, 444, 458, 468, #4, 493 , 494, 495, 496, 5Ö0, 501, 502, 504, 505, 506, 508,511, 513, 514, 517, 519, 520, 521, 524, 525, 526, 5Í29; 530, 536, 539, 545, 546, 549, 551, 552, 555, 562, 565, 566, 572, 574, 584, 610, 614* 620, 643 , 651, 654, 739, 741, 748, 7$2, 753, 832, 884, 887, 904, 935, 938, $47, 949, 962, 1038, 1039, 1042, 1043, 1048, 1065, 1093 1, 42, 72, 108, 112, 115, 129, 284 , 3#, 472, 528, 561, 565, 567, 569, 571, 728, 879, 955, 1017 M T : 42, 65, 72, 75 , 94, 158, 179, 236, 240, 385, 295, 476, 479, 506, 525, 633, 635 28,125,244 U : 1, 60 0 V : 3 , 37, 143, 165 0 52 — Enciclopedie de psihiatrie — cd. 2T7 i 818 Tudósé Florin W : 10, 30, 32, 33 , 34, 40, 56, 62, 69, 76. 77 14 • i...; . . .. •■■■ ’ • ■ ic X : 7, 42 6,-9 Z: 3, 4, 7, 8, 13, 18, 31, 54 0 . 19. TUDÓSÉ FLORIN S : 3. 9. 21. 53. 58.80. 85. 90.106.113.122, 137,143,146, 147. 200, 252. 256,274, 287, 295, 300, 305, 324, 363, 370, 380, 398, 419, 425, 436, 446, 447, 453, 470, 475, 486, 492, 497, 498. 503, 507, 510, 512, 515, 516, 518, 531, 532, 534, 535, 537, 540, 541, 542, 543, 548, 550, 553, 554, 556, 560, 563, 564, 568, 570, 583. 596, 608, 638, 642, 666, 670, 686, 708, 710, 713, 732, 736, 738, 740, 750, 757, 759, 769, 777, 780, 783, 807, 864, 874, 880, 903, 920. 926, 929, 937, 946, 948. 973, 990, 994, 1004, 1010. 1047, 1052, 1057, 1062, 1075, 1094, 1099,1127 1. 42, 72, 107, 108, 109, 111, 112, 114, 115, 119, 129, 141, 190, 196, 237, 264, 265, 269, 394, 415, 472, 528, 561, 565, 567. 569 , 571, 637, 728, 803, 808, 825, 879, 1015, 1017, 1022 Ş: 2,9 0 T : 2, 7, 8, 12, 14, 25, 62, 83. 86. 119, 121, 124, 129, 145, 156, 243, 270, 275. 309. 312, 333, 344, 365, 381, 406, 460, 465, 487, 492, 516, 519, 540, 575. 592, 600 125, 222, 293 , 348 U : 2, 4, 21. 42. 58. 61. 66. 69 0 ■ V : 2, 12. 33. 45, 54, 56, 59. 64. 73. 77* 78, 83, 114, 125, 141, 142, 145, 153, 159, 164, 170, 176/185, 196, 219, 221 134 ; W: 3 4.13,14,15.19. 26, 37, 38, 45, 51, 52, 53, 54, 57, 60, 68* 71, 72.75 6, 74 Y: 1, 4 0 Z: 6. 16. 21, 32, 42, 44, 49, 51, 61 1,43 în dorinţa de a facilita căutarea unui articol cuprins în &.E.P. s-a conceput urr index general al lucrării, care cuprinde toate articolele tratate în toate cele patru volume. Fiecare articol are menţionat în dreptul său trei cifre: una romană, repre-zentînd numărul volumului în care se află tratat articolul, şi două arabe — prima, reprezentînd pagina, iar cea de a doua — numărul cronologic al articolului. Exemple :| • ACALCULIE 1/27/60 Volum I; pagina 27; articol 60 • INFLUENŢĂ(D) delir 11/465/188 -* Volum II ; pagina 465 ; articol 188 • PARNATE III/395/235 -» Volum III ; pagina 395 ; articol 235 • SULLIVAN HARRY IV/455/1053 -> Volum IV ; pagina 455 ; articol 1053 în cazul particular, cel al semnelor, sindroamelor şi testelor, ele au fost de asemenea grupate, dar pentru identificarea lor a fost necesară şi utilizarea unei litere pe lîngă cele trei cifre, astfel: • BRUNS® semn I/468/B 479 Volum I ; pagina 468 ; litera B ; articolul 479" • REYE sindrom III/898/R 311 -> Volum III ; pagina 898 ; litera R; articolul 311 A. 1/9/1 Aarskog(S) sindrom I/9/2 Abadie4 semn I/9/3 Abalienare I/9/4 Abandon I/9/5 — al bătrinului 1/12/8 — al copilului 1/12/9 Abandonarea de sine 1/11/6 Abandonic 1/12/7 Abarognozie 1/13/10 Abasev-Konstantinovschi(s) sindrom Abatere 1/13/12 — standard 1/13/13 Abazie 1/13/14 Abces cerebral 1/13/15 — de fixare 1/14/16 Abely8 semn 1/14/17 Abdicare 1/15/18 Aberaţie 1/15/19 — alimentară 1/15/20 — cromatică 1/15/21 — cromozomială 1/15/22 — mintală 1/16/23 — sexuală 1/16/24 Abesta(M) 1/16/25 Abetalipoproteinemie 1/16/26 Abilit(M> 1/16/27 Abilitate 1/16/28 Abiotrofic 1/16/29 Abis/Abisal 1/17/30 Ablactaţie 1/17/31 Ablepsie 1/17/32 Ablutomanie 1/17/33 Abnormalitate 1/17/34 Abraham Kari 1/17/35 Abreacţie 1/18/36 Abreviere 1/19/37 Abrutizare 1/19/39 Abrutkov-Enicheet(T) scală 1/19/38 „Absent-state“ 1/19/40 Absenteism 1/20/41 Absenţă I/20/42 - a conştiinţei bolii 1/20/43 Absintism 1/21/44 AbsintylW 1/21/45 Absolut 1/21/46 Absolutizare 1/22/47 Absorbire 1/22/48 Abstinenţă 1/23/49 Abstract 1/23/50 1/13/11 Abstracţie I/2Ö/51 Absurd 1/25/52 ~ delir(D> I./25/53 Absurditate(T> test 1/25/54 Abulempax(M> 1/26/55 Abulie 1/26/56: Abulomanie 1/27/57 Abuz de muziţă 1/27/58 Acalamid(M> l/|7/59 Acalculie 1/27/60 — primară 1/29/61 Acalo(M> I/29/62 Acantestezie I/29/63 Acantocitoză I/29/64 Acarie8 semn/sindromÎS) I/29/65 AcarofobieÍF) I/29/66 Acatafazie I/29/67 Acatagrafie I/29/68 Acatalepsie I/29/6Ş Acatamatezie I/29/70 Acathexis 1/30/71 Acatisie/Akatisié/Acatizie I/30/72 Acceleraţie I/3G/73 Accene I/32/74 Accentuat/Accentuare I/32/75 Acceptanţă I/32/76 Acceptator de acţiune I/32/77 Acces I/32/78 - epileptic major I/33/79 Accesibilitate 1/33/80 Accident 1/33/81 —* de muncă I/34/82 Accidentotropism I/34/83 Acebutolol(DCI> I/34/84 Acefal I/35/85 Acemin(M) 1/35/86 Acenestezie I/35/87 Acepromazine(DOI) I/35/88 A ce r ofob i e(p I /35/89 Acetazin(M) I/35/90 Acetexa(M) 1/35/91 Acetilcoenzima A I/35/92 Acetilcolină I/36/93 AcetiIcolinesterază I/37/94 Acetofenazine03^ 1/37/95 Achalasie/Acalazié 1/37/96 Achard-Thiers*s* sindrom 1/38/97 ' Achenbach(T) test 1/38/98 Acherman^ sindrom 1/38/99 Achiziţie 1/38/100 Acid ascorbic 1/38/101 — folie 1/39/102 — gamaaminobutiric 1/39/103 — gl uţam ic 1/39/104 — 5-hrdroxindol acetic 1/40/106 — homovanilic 1/40/10 7 — valeric 1/42/109 Acizi graşi liberi 1/40/105 — nucleici 1/40/108 Acidurie argininsuccinică 1/42/110 AcifoMM> 1/43/111 Acino 1/75/249 Adepril 1/75/250 • Adeprim(M) 1/75/251 Adepslquemc> I/7S/2S2 Adevăr 1/75/253 Adezivitate 1/76/254 Adiadocokinezie 1/77/255 Adiaforie 1/77/256 Adicţie 1/77/257 - ciclică*8» sindrom 1/77/258 . ~ Polichirurgicală 1/77/259 Adifuge(M0» 1/77/260 Adinamie 1/77/261 . ,T epifodjcă ereditară I/77/262 Adipan(M> I/77/263 Adipex(M> 1/77/264 Adipo(H> 1/77/265 Adipomin**» 1/77/266 Adiposetten 1/78/267 Adipoză dureroasă 1/78/268 Adipozo-genltal'8» 1/78/269 Adipsie 1/78/270 Adipyn1») 1/78/271 Adjstop CîMC> 1/78/272 Agh)l/78/^3tn PSih0l0gie 5' psIh°Patol° Adjuvantă — terapie I/7PÎ274 Ad-niH») 1/79/275 Adler Alfréd 1/78/276 Admiraţie 1/79/277 Admisibilitate 1/79/278 Adobiol(M> 1/80/279 Adolescenţă J/80/280 Adopţiune 1/82/281 Adoraţie 1/83/282 Adormire 1/83/283 Adphen(M> 1/83/284 Adrenalină 1/83/285 Adrenarhă 1/84/286 Adrenolitice 1/84/287 Adrenomimetice 1/84/288 ' Adresabilitate 1/84/289 Adrizine(M> 1/85/290 Adson-Coffey(s» sindrom 1/85/291 ADTW I/8S/292 Adualism 1/85/293 Adulter 1/85/294 Adultomorfism 1/86/295 Adulturism 1/86/296 Adumbrari 1/86/297 Adversitate 1/86/298 Adversive - crize 1/86/299 Aeroacrofohie(,) 1/86/300 Aerofagie 1/86/301 Aerofobie(p* I/86/302 Aerogastrie I/86/303 Aeronevroză I/86/304 Aesculapius j/87/305 Afagopraxie I/87/306 Afalgezie I/87/307 Afanisie 1/87/308 Afatln(M) 1/87/309 Afazie 1/87/310 — congenitală de evoluţie 1/88/311 — de dezvoltare 1/88/312 — de intonaţie 1/88/313 — vizuală subcorticală 1/88/314 ■ Afect l/.ă8/31!5 — detaşat 1/89/316 — dislocat, 1/90/317 — fantezie; 1/90/318 — strangulat 1/90/319 Afectabilitatei I/90/320 Afectare 1/90/321 Afectepilepsie*8» sindrom I/90/322 Afectiv(D> deljir I/90/323 Afectivitate I/90/324 — bazală 1/92/325 — elabpratji 1/92/326 — paradoxală 1/92/327 — tulbiurărl de 1/92/328 Afectivo-auditive(r) iluzii 1/92/329 Afecţiunei 1/92/330 — mascată î/92/331 cardio-vaisculară — rezonanţe psihice: I/92I/332 Afernie I/97/333 : — isterică I/98/334 — patematică I/98/335 - plastică I/98/336 Aferent 1/98/337 Aferentaţie 1/98/338 Afilan(M> 1/98/339 Afiliere 1/98/340 Afiliaţie 1/98/341 Afinitate I/99/342 Afirmare 1/99/343 Afonie 1/100/344 Aforie 1/100/345 Aforisme hlpocratice 1/100/346 Afradeimle 1/100/347 Afrazie 1/101/348 Afrenie 1/101/349 Afrodisiac 1/101/350 Afrodizie 1/102/351 Afrodiziomariie 1/102/352 Aftongie 1/102/353 Aftoză Behţet 1/102/354 Agalmatoremafobie^» 1/102/355 Agapaxie 1/102/356 Agapism 1/102/357 Agastroneurie 1/102/358 Agedal(“> 1/102/359 Agelie 1/103/360 Agenezică - perioadă 1/103/361 Agenezie — morală 1/103/362 Agent 1/103/363 Age razie 1/103/364 Agetran(M0» 1/103/365 Ageu?ie 1/103/366 Agiofobie*»> 1/103/367 Agirie 1/103/368 Agitat 1/103/369 Agitaţie 1/104/370 Agitofazie 1/105/371 Aglicofagie 1/106/372 Aglutinare 1/106/373 - verbală 1/106/374 Agnolet(M> 1/106/375 Agnosticism 1/106/376 Agnozie 1/106/377 -- a extenslvităţii 1/107/378 — semantică tactilă l/l07/379 Agorafobie**» l/l08/380’ . Agoraterápie I/1Ö8/381 Agostinew 1/4,08/382 Agrafestezie I/Í08/383 Agrafie 1/108/384 l; .. Agramafazie 1/109/385 Agramatism 1/109/386 Agreabile1®» haludfriaţii 1/110/387 Agresiune 1/110/388 Agresivitate I/l 10/389 Agresologie 1/113/390 Agriotimie 1/113/391 Agri'priie 1/113/392 Agripnocorhă 1/114/393 Agromanie 1/114/394 Agy rax("°» 1/114/395 Ahasverus(8) sindrom 1/114/396 Ahilognozie 1/114/397 Ahlenstiel(H» halucinaţii 1/114/398 Ahypnon(M» 1/115/399 Aidoiomariie 1/115/400 Aihmofobie 1/115/401 Ai lurofobie**» 1/115/402 Ajustare 1/115/403 Akatafazie 1/115/404 Akatisie 1/115/405 Akinezie 1/115/406 — algera 1/116/407 Akitan(M> 1/116/408 Aktedron<“> 1/116/409 Alalie 1/116/410 — idiopatîcă 1/116/411 Alamoni”) 1/116/412 Alarmă(a,feacţie 1/116/413 Alased^“> 1/116/414 ' Albatros*8» sindrom 1/117/415 Albego<»> 1/117/416 Alboral 1/117/417 Albright18» sihdrom! 1/117/418 Albromen(M> 1/117/419 Albuminorahie 1/117/420 Alcaloizi de ftauwolfia 1/118/421 Alcestezie 1/118/422 Alchimie 1/118/423 Alcool 1/119/424 ! Alcoolemie 1/119/425 Alcoolicii anonimi (A.A.) 1/119/426 Alcoolism — generalităţi 1/119/427 — concept psihiatric 1/122/428 — acut 1/125/429 - cronic 1/126/430 — aspecte mediCo-legale şi asistenţă hiatrîcă 1/127/431 Alcoolofilie 1/127/432 Alcoolomanie 1/127/433 Alcoolopat, alcoolopatie 1/128/434 Alderlin(M» 1/128/435 Aldol(M>' 1/128/436 Aldosteronism 1/128/437 Alegere 1/128/438 Aleksandrovschi(T» — scală 1/130/439 Alergie 1/130/440 — psihică 1/130/441 Alertă 1/130/^42 Alestezie 1/131/443 Alexander Franz 1/131/444 Alexander Gerda — metodă 1/131/445 Alexander(T» — scală 1/131/446 Alexie 1/131/447 Alexitirhie 1/132/448 Alfa blocante 1/133/449 — receptori 1/134/450 — ritm EEŐ 1/135/451 — (T»test 1/136/452 Alfazical 1/142/476 Alinare 1/142/477 Aliosis 1/142/478 Alipid(M> 1/143/479 ; ' Aliseum'» 1/143/480 Aliteraţie 1/143/481 • Al ival 1/143/482 Alkarau(M> 1/143/483 Allan(s» sindrom 1/143/484 Allan-Cusworth-Dent(U» boală 1/143/^185 Allegron 1/145/511 AlserinW 1/146/512 Altér 1/146/513 Alterare 1/146/514 Alteritate 1/146/515 Alternante/Alterne — personalităţi 1/147/516 Alternative(T> teste 1/147/517 Alteroecopraxie 1/147/518 Altilev(M) 1/147/519 Altimina(M> 1/147/520 Altipax(MG> 1/147/521 Altitudine 1/147/522 Altruism 1/148/523 Altul semnificativ 1/149/524 Alunecare 17149/525' AluvaK!tf) 1/149/526 A ' Aluzie ,1/149/527 Alzhqîmer Alois 1/149/528 Alzheimer(B> boală 1/149/529 Amanita muscaria 1/150/530 - panterina 1/150/531 Amat8 semn 1/150/532 Amatofobie(F) I/150/533 Amaurqţică îdioţie 1/150/534 Amauroză 1/150/535 AmavilW 1/151/536 Amaxofobie 1/151/537 Ambianţă. 1/151/538 Ambidextrie 1/152/539 Ambiegal 1/152/540 Ambiguitate 1/152/541 - sexuală 1/153/542 Ambisexualitate 1/153/543 Ambite.ndinţă 1/153/544 Ambitonie l/t53/545 Ambiţie 1/153/546 -negaţi vă, 1/154/547 Ambiţios*1^ delir 1/154/548 Ambivalenţă 1/154/549 Ambi valon W 1/155/550 Ambiversi-une 1/155/551 Ambivert 1/156/552 Amblicromazie 1/156/553 Amblinoia 1/156/554 Ambliopie 1/156/555 Amblitimie 1/1:56/556 Ambulaton f/156/557 Am-Dex(M> l£156/558 A.M.D.P. sistem l/l56/559 Amedrine(atf> 1/156/560 Amelartrie 1/1 $6/561 Amelectie *1/156/562 Amelógnozie 1/156/563 Amenomanie 1/156/564 Amenoree I/15IS/565 Amenţia l/fi 57/J566 Amepromat(M) Sl/157/567 Ameţeală 1/157/568 Amfepramone 1/157/569 Amfeserpin‘CMC) 1/158/570 . Amfetamine^01!) 1/158/571 AmfetasuK^) 1/159/572 Amfierotisiti I/1Í59/573 Amfigeneză 1/1 $9/574 Amfotonie Í/159/575 . AmianelCjnf,i) I/tî 59/576 Amici KM> 1/159/J>77 AmicofobiefF) 1/159/578 Amiéi Henri Frécferic 1/159/579 Amilent(M> I/16Ö/580 Amilit 1/160/1581 Amilofagie l/160|/582 Amimie i/160/583 Amine biogene 1/160/584 — hipotalamlce 1/160/585 — psîhotone ţ/160/586 Arrunoacizi (AAJ; 1/162/587 ■ Aminoprpmazine/001) 1/163/588 Aminorex(DCI) 1/163/589 Amintire 1/163/590 — ecran 1/163/591 — obsesivă 1/163/592 Amiostatică criză 1/163/593 Amiotonie congenitală 1/163/594 Amiperm(MC) I/.164/595 Amipha'n(^> 1/164/596 Amiprin 1/164/601 Am ital 1/164/602 AmitreniM> 1/165/603 Amitriptilihă(M>.(I)CI> 1/165/604 AmitriptiiînoxideÎDCI) 1/166/605 Amixie 1/166/606 Amizepin(M) 1/166/607 Amîzil(iM) 1/166/608 Amizol(M) 1/166/609 Amnezie 1/166/610 Amnetie globală tranzitorie idiopatică 1/169/611 — infantilă 1/169/612 — isterică 1/169/613 — periodică retrogradă 1/169/614 Am ok 1/169/615 Amor 1/170/616 — genital 1/170/617 — primar 1/171/618 — propriu 1/172/619 Am ora I is m 1/172/620 Amorf — tip; de personalitate 1/172/621 Amorfognozie Í/172/622 Amorfosinteză 1/172/623 Amorphan(M> 1/172/624 Amoros*1» delir 1/172/625 Amosene sindrom 1/173/627 AmotriKM) 1/173/628 Amoxan(M) 1/173/629 AMP — AdeniJcicJază — sistemul 1/173/630 15 ? ■'■•ar,. «V 3 o* -3 o x Q 3 liil IMMM Amphaetex(M) ; Amphetex(M) 1/174/631 Ampbasum(M), 1/1.74/632 Amph.ate(M) ; Arrtphedrine(M) 1/175/633 Amphedroxyn(M:) 1/175/634 AmpîiactilJ/175/635 Amplificare 1/175/636 Amplitudine-EEG 1/175/637 Ampromat(M) 1/176/638 Amri i test 1/191/703 Ahametrin(M) 1/191/704 Anamneiă — îh psihiatrie 1/191/705 — asociâtivă liberă I/194/706 AnamoxiM) 1/194/707 Anancast 1/194/708 ^ Anahlev Boris Gherastmovici l/lf4/709 Ananke 1/194/71,0 AnaprelW 1/194/711 Anapsique(M) I/19H/712 Anara?M> 1/194/713 Anaritmetrie l/l94/714 Anartrie 1/194/715 Anastoliai 1/195/7.16 . Anatenaz*neÎM> 1/195/717 . Ahatensol(M) 1/195/718 - decinoat^> 1/195/719 - enantate 1/197/725 AiichostanC^ 1/197/726 Ancolan*M) ; Ancolaxin(iX) AndantoK^ 1/197/728 Andaxin(¥) 1/197/729 AndfersîB) boală 1/197/730 Androfobie{I,) 1/197/731 Andrpgeni 1/197/732 1 ! Androginie/Androgin 1/198/733 Androginism psihic 1/198/734 Androgenitate 1/199/735 And românie 1/199/736 Andropauză 1/199/737 Ane efor ie I /200/73 8 Anejacúlare I/200/739 Anei un compositum(MC) I/200/740 Anemie 1/200/741 - cerebrală 1/201/742 } - de foame — tulburări psihice 1/201/743 Anemofoble(F) I/2Ö1/744 Anergasie 1/201/745 Anérgie 1/201/746 Áheróttém 1/201/747 Anerosie 1/201/748 Anéroxina(M) 1/201/749 Anestezia I/2Ö1/750 afectivă 1/201/751 - emoţională 1/202/752 Anetic 1/202/753 A ne topat ie I /202/754 AhfeuralCM) .1/202/755 Ane uri na 1/202/756 Anevrism 1/202/757 Anexate(M) 1/203/758 Âmphaetex 1/203/759 Angajare a Eului 1/203/760 — morală 1/203/761 — (s) sindrom 1/203/762 Angjofacomatoză retinocerebeloasă 1/203/ Angiofobie(,) 1/203/764 Angiogliom 1/203/765 Angiografie 1/203/766 Angiokeratoză difuză 1/204/767 Angiomatoză encefalotrigeminală 1/204/768 — retino-cerebeloasă 1/204/769 — neuroretiniană 1/204/770 Angionevrotic — edem 1/204/771 Angionevroză 1/204/772 Angiopatie 1/204/773 — retiniană 1/204/774 Angioreticulom Roussy-Oberline(s> sindrom 1/205/775 g . " Angiotensina 1/205/776 Angium(M) 1/205/777 Angoasă 1/205/778 — automată 1/206/779 — nevroză 1/206/780 Angofrazie 1/206/781 Angopasse(M> I/207/782 Angular(M> I/207/783 Anhedonie I/207/784 Anhormie I/207/785 Aniconie I/207/786 Anîdeaţie I/207/787 Anidol 1/207/788 Anilingus 1/207/789 Anima, animus 1/207/790 Animal — magnetism 1/209/791 Animală — psihologie I/209/792 Anl.malizare I/209/793 Animism I/209/794 Anizocorie 1/210/795 Anksyolin(M) 1/210/796 Annolytin 1/212/805 Anorexie l/2'i 2/806 — mintală 1/212/807 — socială 1/214/808 Anorexigené 1/214/809 Anorexine(H) 1/215/810 Anorgasmie 1/215/811 Anormal — qomportáment 1/215/812 Anortopste 1/217/813 Anosmie .1/217/814 Anoxemié 1/2*17/815 Anoxie 1/217/816 Anoxine(K> l/$18/817 Anozodiaforié ’ I/218/ST8 Anozognofeie ll/218/819 Anozomelie 1/219/820 Anquil(M< 1/21^/821 Ansepron(M>' 1/219/822 Ansiacal(Mi> 1/219/823 Ansietan(M> 1/219/824 AnsilanîM>' I/21Í9/825 Ansilor(M> 1/219/826 AnsiolinfMt) I/Í19/827 Ansiolisina(M> (1/219/828 Ansiopax(“> 1/219/829 Ansiopaz(M) 1/219/830 Ansiotex(w 1/219/831 AnsiowasîM) 1/219/832 Ansium(M0> 1/219/833 Ansius(M) l‘/219/834 Ansotomie* 1/21)9/835 Antabuse(M) 1/219/836 Antagoniste (H> halucinaţii 1/219/837 Antagorriţti; de I hîstamină I/220/838 Antalcoiw 1/220/839 Aritalgic 1/220/840 Antapehtan(K) 1/220/841 Antecedent! i/220/842 Antepan(M) 1/221/843 Anţerogradă 1/221/844 Antiadipositum(MC> 1/221/845 Antibiotice 1/221/846 Anticipare 1/221/847 — î“> reacţie I/222/848 Anticonformism I/222/849 Anticonvulsivanté I/222/850 Antidelirante 1/224/851 Antidepresive I/224/852 Antideprin<“> I/230/853 Antidot 1/231/854 Antiegalitarism I/232/855 Aritiemetice 1/232/856 Aritlepifeptice 1/232/857 Anti-Far(I) iluzie 1/232/858 Antifetişism 1/233/859 Antihistaminice 1/233/860 Antiintelectualism 1/234/861 Aritihistaminicjue Cltn(,r* 1/235/862 Antimeran(M) 1/235/863 AntimongplismW sindrom 1/235/864 Antin(M) 1/235/865 Anti-Naus» 1/235/866 Antinomie caracteriologică 1/235/867 Antiobes retard(M) 1/235/868 Antipar I/240/879 AntilofobieW 1/240/880 Anton8 simptoni/semn 1/240/881 — (S> sindrom I/240/882 — Babinski"» sindrom 1/241/883 Antonime(T) teste 1/241/884 •AntoronîM) 1/241/885 8 0> -Q a o s . o 3 CD KMSIMBî Antrenament autogén Í/241/886 — modelatoriu 1/242/887 . — psihologic modelat 1/242/888' — psi hotonic 1/242/889 Antropo- 1/243/890 Antropocentrism 1/243/891 Antropofobie(F) 1/243/892 Antropologie 1/243/893 Antropologism 1/244/894 Antropometrie 1/244/895 Antropomorfism 1/245/896 Antroponomie 1/245/897 Antropopatie 1/245/898 Antropotoxina 1/245/899 Anturaj 1/245/900 , AnuarîM) 1/245/901 Anulare I/246/902 — retroactivă I/246/903 Anxidin(M) I/246/904 Anxietas tibiarum(s) sindrom I/246/905 Anxietate I/246/906 Anxioasă — nevroză I/250/907 Anxioletas(M) 1/251/908 AnxiolitÍM) 1/251/909 Anxiolitice 1/251/910 Anxios(I>) delir 1/254/911 — tip de personalitate 1/254/912 Anxitol(M) 1/254/913 Anxium 1/260/950 Aplakil M) I/26Ó/951 Aplestie I/260/952 Aplicaţiile logicii I/260/953 Apo-Carbamazepine(M) I/260/954 Apocarteresis 1/260/955 Apodemialgie 1/261/956 Apodorm(M) Í/261/957 Apo-Haloperiddl(M) 1/261/958 Apolinic Í/261/959 Apoi lonsetW 1/261/960 Apoföh W 1/261/961 Apomorfină — cură de dezgust 1/261/962 AponalÍM) ; Apónál forte(M) 1/261/963 AponéuronÍM) I/262/964 Apo-OxazepamCM) I/262/965 Apo-Peram(MC) I/262/966 Apopléxie I/262/967 Apoplon(H) 1/263/968 Apo-Propranolol^M) 1/263/969 Aporecin(M> 1/263/970 Aporie 1/263/971 j Á poşte me i/263/972 Aposteriori I/2.64/973 A post ie I/264/974 Apotemnofilie I/264/975 Apoterin(M) I/264/976 A-Poxide(M> I /264/977 Apozepam(M) I/264/978 Appetitzügler(M’) I/264/979 Apractofagie I/264/980 Apractognozie geometrică 1/264/981 Apragmatism I/264/982 Apraxie l/264/9 83 — bimanuală Brown 1/265/984 — de îmbrăcare I/265/98Ş — a mersului Gerstman’ 1/265/986 Apreciere 1/265/987 Aprehensiune 1/266/988 A priori 1/266/989 Apriorism 1/266/990 Aprobai(M) 1/266/991 . Aprobaţi vi tate I/266/99 2 Aprosexie I/266/993 Aprozödie I/266/994 Apsedon(M) I/266/995 A psi hi e I /267/996 Apsihognozie I/267/997 Apsitrie I/267/998 A.P.T.(T) test 1/267/999 Aptiale 1/267/1000 Aptin(M) 1/267/1001 Aptitudine 1/267/1002 Arahnefobie(p) 1/269/1003 Arahno- 1/269/1004 Arahnodacti lie 1/269/1005 Arahnoidită 1/269/1006 Arakawa(Bi boală 1/269/1007 Aranjament nevrotic 1/269/1008 Arc reflex 1/269/1009 ArcadintM) 1/271/1010 ArcaíiníM) 1/271/1011 ArcanaxîM) I/271/1012 Archambault Thé'öphi fe 1 /271 /1013 ArcotroKM) 1/271/1014 ^ ’ Antrenament autogén ; Apaurin^M) ; Archambault T. Arcum(M) 1/271/1015 Ardeydorm 1/271/1016 Arem(M) 1/271/1017 Argaism-1/271/1018 ■ Argument 1/271/1019 Argumentare 1/271/1020 Arguţie 1/272/1021 Ai'gyll Robertson(s) sindrom 1/272/1022 Arhaic 1/272/1023 Arhem 1/272/1024 Arhetip 1/272/1025 Arhiencefalie 1/274/1026 Arhipalium 1/274/1027 Arhitectonică corticală 1/274/1028 Ariditate 1/277/1029 Arii asociative 1/277/1030 - corticale 1/277/1031 Arie ecologică urbană 1/277/1032 , Arieraţie intelectuală afectivă 1/278/1033 Ariri(M> 1/279/1034 Aripax(M) 1/279/1035 , Aristofen(M> 1/279/1036 Aristotel 1/279/1037 Aristote l< i I uzie 1/279/103 8 Aritmomanie 1/280/1039 ■ Armă permis 1/280/1040 Armată 1/280/1041 Armonic 1/281/1042 Armonii (M> 1/281/i 043 ARN I/281/1Ó44 Aromots rap e 1/281/1045 Arnold — nevralgie 1/281/1046 Aroganţă 1/282/1047 -Arsenic 1/282/1048 Artă şi psihiatrie 1/282/1049 Artan l/287/1050: Artefact 1/287/1051 Artefacta dermatitis 1/287/1052 Artefacte (EEG) 1/287/1053 Artensol(M> 1/287/1054 Arteriografie 1/287/1055 Arterioscleroză cerebrală 1/288/1056 Arthur Grace(T) scală 1/290/1057 Arthus(T> ţest 1/290/1058 Artifar(M> 1/29Ö/1059 Artificial 1/290/1060 Artificialism 1/290/1 Artificiu 1/290/1062 Artistic - tip ţl/290/1063 Artolon(M) 1/29*1/1064 Artterapie 1/291/1065 Arugama 1/292/4 066 Arvynol(M) 1/292/1067 ' Asamblaj 1/^93/1076 Ascoserp'M> 1/293/1077 Ascuns (D> delir il/293/1078 Asediere delliranjtă Bilz 1/293/1079 Asemănare, 1/293/1080 ■ Asemie 1/25*4/10Í81 Asendin 1/294/1082 Asenlix(M) I/294|1083 Asexualitate 1/294/1084 Asialie 1/294/1085 Asiduitate 1/294^1086 Asigurare anxioâsă 1/295/1087 Asilabie 1/295/1088 Asiţnbolie I/295/1089 - a durerii 1/296/1090 Asirnetrie 1/296/4091 Asimilare I/296/1092 Asimilaţie 1/296/4093 Asindoxic I/296/'| Asinergie !/297/1;095 Asintaxie 1/297/1096 J : Asistenţă anrlbulaltorie 1/297/1097 - familială 1/297/1098 - psihiatrică f/298/1099 Asistolic(D) delir; 1/299/1100 Asistolie nevrotică 1/299/1101 Asklepios (Aesculapius) 1/299/1102 Aslapax sindrom 1/309/1123 Aspermie 1/309/1124 Aspersinal(M) 1/309/1125 Aspiraţie 1/309/1126 Assival15" 1/311/1127 Astazie 1/311/1128 Astazoabazie I/3Í1/1129 Astenie 1/311/1130 — neurocírculatOrie; 1/313/1131 Astenic — tip morfologic 1/313/1132 Astenofo'bie(:r) i/313/1133 Astenopie 1/313/1134 Asterixis 1/313/1135 Astereognozie 1/313/1136 Asteropsie 1/313/1137 Astm 1/313/1138 Astrafobie 1/316/1151 Atarax(M) 1/316/1152 Ataraxie 1/316/1153 Atarviton(M) 1/316/1154 Atarzine(M> 1/316/1155 Atavism 1/316/1156 Ataxie 1/316/1157 - alcoolică acută 1/317/1158 - frontală*s> sindrom 1/317/1159 - intrapsihică 1/317/1160 - isterică(s) sindrom '1/317/1161 - pupi Iară 1/317/1162 - spino-cerebrală Friederich 1/317/1163 - a timpului 1/317/1164 Ataxodinamie 1/317/1165 Ataxofemie 1/317/1166 Atazina(M> 1/317/1167 Ateben(M) 1/317/1168 Atefobie(r> 1/317/1169 Ateliere protejate 1/317/1170 - terapeutice 1/318/1171 Atemorin 1/318/1172 Atempol(M> 1/318/1173 Atenol(M) 1/318/1174 Atenolol(DCI> 1/318/1175 Atensine(M> 1/319/1176 Atension(M) 1/319/1177 Atentat la moravuri 1/319/1178 Atenţie 1/319/1179 - flotantă 1/321/1180 - tulburări 1/322/1181 Atenuare - EEG 1/322/1182 Aterax(M) 1/322/1183 Ateroscleroză 1/322/1184 Atetoză 1/324/1185 — pupilară 1/324/1186 Atev-Bergaroini — fenomen EEG 1/324/1187 Athymil<«) 1/324/1188 Atllen 1/324/1189 Atlmhórmie 1/324/1190 — juvenilă 1/325/1191 Atimie 1/325/1192 Atingere<6) delir 1/325/1193 Atipic 1/325/1194 Atitudine 1/325/1195 — comportament 1/325/1196 -r- postură, pqziţie 1/327/1197 Ativan(M> 1/327/1198 Atletic - t.ip 1/327/1199 Atleto-leptoşom 1/327/1200 Atom social 1/331/1201 Atomism psihologic 1/331/1202 Aton, atohie l/3|1/1203 Atonalyt(M) l'/331:/1204 Atonic-Astatlc(s) sindrom 1/331/1205 Atophine(M) *1/331/1206 Atopică — âefmatită 1/331/1207 Atopie 1/335/1208 Atosil(») 1/332/1209 Atrabilă 1/332/1210 Atracţie 1/332/121Í Atraxin(M> 1/332/1212 Atrepsie a alienaţilor 1/332/1213 Atribut 1/332/1214 Atribuire 1/3,32/1215 Atrofie 1/333/1216 — generală progresivă 1/333/1217 — granulară cerebeloasă 1/333/1218 — optică 1/333/1219 — optică ereditară 1/334/1220 optică infantilă complicată 1/334/1221 — palidală: progresivă 1/334/1222 Atroiw 1/334/1223 Atropină 1/334/1224 Atryptal(M) 1/335/1225 Atsetozin(M> I/33Ş/1226 Attentil(M) 1/335/1227 AudesíM) 1/335/1228 Audienţă 1/335/1229 Audilex(M) 1/336/1230 Audimutitate 1/336/1231 Audio-girală(I) iluzie 1/336/1232 — gravicăfI) iluzie 1/336/1233 — vizuale r- tehnici 1/336/1234 Auditive*330 halucinaţii 1/336/1235 - (I) iluzii 1/337/1236 Audiţie coloratăfenomen 1/337/1237 Audium 1/337/1238 Aulofobie(P> 1/337/1239 Aură 1/337/1240 Aură umană 1/337/1241 Aurorafobie(F) 1/337/1242 Auslosungsmechanismus 1/337/1243 Autacoid 1/338/1244 Autemizie 1/338/1245 Autentic 1/338/1246 Aute nticitate I /338/1247 Autism 1/338/1248 ‘ infantil Kannen 1/339/1249 - convulsiv 1/339/1250 Autistic(D) delir 1/339/1251 Auto- 1/339/1252 'Autoacuzare 1/339/1253 Autoagresi une I /340/1254 Autoanaliză 1/340/1255 Autoapreciere \/340/1256 Autocastrare I /340/1257 Autocatarsis 1/340/1258 Autocentric 1/341/1259 Autocinetism(I) iluzie 1/341/1260 Autocontrol 1/341/1261 Autoconstructiv 1/349/1300 Automorfism 1/349/1301 Automutilare 1/349/1302 Autonomazie 1/350/1303 Autonomie 1/350/1304 Autoobservare 1/350/1305 Autoorganizare 1/350/1306 Autoparagrafíe 1/350/1307 Autoparalexie 1/350/1308 Autopistosie 1/350/1309 Autoplastic 1/351/1310 Autopsie psihologici 1/351/1311 Autopsihoterapie 1/351/1312 Autopsihoză 1/351/1313 Autopuniţie 1/351/1314 Autoreglaj 1/352/1315 Autore prezentări aperceptive 1/352/1316 Autoritarist 1/352/1317 Autoritate 1/352/1318 — complex 1/353/1319 Autosadism 1/353/1320 Autoscopie 1/353/1321 Autosexualism 1/353/1322 AutosÖmatöagnózie 1/353/1323 Autosugestie 1/353/1324 Autotelic I/354/1325 Autqtomle 1/354/1326 Autotopoagnozie 1/354/1327 Autpumllire(D) delir 1/354/1328 Autóvalorizare j/355/1329 Auxiliar. Ego 1/355/1330 Auz' 1/355/1331 ; Auzouy T.E.H.G. 1/355/1332 Avalanşă 1/355/1333 Avâbtyl 1/355/1334 Avariţie 1/355/13135 Avazen(M> 1/356/1336 Avenarius. RIchaHd 1/356/1337 Aventyí(M) 1/356/1338 Aversan(M) 1/356/1339 Aversiune 1/356/1340 — condiţionaţi 1/357/1341 Avex(M> 1/357/1342 Aviaţie 1/357/1343 Avicena 1/357/1344 Avicoln(M) 1/358/1345 Avitaminoze 1/35^/1346 - afectivă, 1/359/1347 Avlocardyl(M) ; Avlocardyl retard 1/359/1350 Avort — tefapeijitic 1/359/1351 Avosyl<“> 1/360/1352 Axinto(HC) 1/360/1353 Axiologie 1/360/1354 Axiomă 1/362/1355 Barker George 1/368/21 Balacon(M> I/368/22 Balamuc I/368/23 BalancefM) I/369/24 Balans psihotico-psihosomatic I/369/25 Balanţă erotism-maternitate I/369/26 Balbism I/369/27 Balinski Ivan Mihailovicî 1/370/28 — “ simptome pupilare 1/370/29 Balint Michael 1/370/30 — sindrom 1/370/31 Balistofobie(r) I/370/32 Ball Benjamin 1/370/33 Ballard-Degen-Paie(S) sindrom 1/371/34 Ballard-Mil1er(s) sindrom 1/371/35 Bal let Gilbert-Louis-Siméon 1/371/36 Ballif León 1/371/37 — Nlegulici Eugenia 1/372/38 Balminil<«>, 1/372/39 Batten-Mayou(B> boală 1/372/40 Bamadex(M0) 1/372/41 ' Bamate(M); Bamo(M> i/372/42 Bamberger(s) sindrom I/372/43 Banabin I/372/44 ' Banalitate I/372/45 Banasi|<«> i/373/46 . Bani I/373/47 Bannister i> aii 1/380/69 Barnes — hipopsihoză 1/380/70 Barnetil^)-1/380/71 Barofobie<*> I/380/72 . Barognozie I/380/73 ‘ Baroreceptori I/380/74 Barr(T> test I/380/75 Barré(8) sindrom 1/381/76 Baruk Henri 1/381/77 - metodă 1/381/78 - (T,test 1/381/79 Basaglia Franco: 1/381/80 - Bascina* simptojrv 1/381/81 Basedow(B) boală I/382/82 Bassen-Kornzweig(B> boală I/382/83 Batarism I/382/84 Bate, a fi bătut I/382/85 Baterie de teste I/382/86 Batiestezie 1/383/87 Batofobia(r) 1/383/88 Batracofobie(r) 1/383/89 Battie Willlam 1/383/90 Battle* semn 1/383/91 Bavardaj 1/383/92 Bayer- confabuloză 1/383/93 - delîr 1/383/94 Bayle Antolne-laurent-Jesse 1/384/95 - 1/384/100 Bătrlneţe 1/384/101 „Bâtrinul acuzatpr"-1/386/102 Beard(B) boală 1/386/103 - Georges-Mîller 1/387/104 Beatilina(M) 1/387/105 Beatitudine 1/387/106 Axiomatizare 1/362/1356 Axiotropism .1/362/1357 , Axon 1/362/1358 Axonaíá -T idioţie 1/363/1359 Ayeramáte(M) I/363/1360 Aypnie 1/363/1361 Azabonfu) 1/363/1362 Azacon 1/363/1364 Azafenotiazine — derivaţi 1/363/1365 Azam Charles-Eugéne 1/363/1366 Azapben(M) 1/363/1367 Azene(M) 1/363/1368 Azepamid(M) I/364/Í369 Azepyl(M) ,1/364/1370 Azil 1/364/1371 Azofilie 1/364/1372 Azotemie 1/364/1373 Azoxodon(M) 1/364/1374 :: AzúréntM) 1/364/1375 Babcock — indice 1/365/1 Babencova(s) sindrom I/365/2 Babinski Joseph F.F. I/365/3 — reflex I/366/4 — “ semne I/366/5 — Froment(S) sindrom I/366/6 — Fröhlich(6) sindrom I/366/7 — Nageotte(s) sindrom I/366/8 — Vaquez I/366/9 Baby(T> test 1/366/10 Bacarate(M) 1/367/11 Bacchus 1/367/12 Bacilofobie(F) 1/367/13 Bacnin sindrom i/389/115 Belergal(M) 1/389/116 Behn-Eschenberg test 1/389/117 — Rorschach(T) test 1/389/118 Behr(B) boală 1/389/119 Belciugăţeanu Corneliu 1/389/120 Beleaev — metodă 1/390/121 Belhomme Jaques 1/390/122 — Jaques-Etie.nne 1/390/123 Bell — manie 1/390/124 — 'semn 1/390/125 Bellacorn(M) 1/390/126 Bellak(T) test 1/390/127 Bellapront(M> I /390/128 „Belle indifférence" 1/390/129 Bel1oform(M1 1/390/130 Beloc(M) 1/391/131 Belonefobie(,,) 1/391 /132 Belpax(I*> 1/391/133 Belseren(M> 1/391/134 BemergidetM) 1/391/135 Benactizine(DCI> 1/391/136 Benalgen(M) 1/392/137 Bender(T) test 1/392/138 — fischer-Adams(s) sindrom 1/392/139 Benereceptor 1/392/140 Benedikt-KOssmaul — alexie 1/392/141 — Moritz 1/392/142 Beneficiu 1/392/143 — primar 1/392/144 — secundar 1/393/145 Benign 1/393/146 Benjamin(S) s-indrom 1/393/147 Enciclopedie de psihiatrie — cd. 217 Benoit-Amat(S) sindrom 1/393/14# Benzoif 1/394/152 Bensedrex(M) 1/394/153 Bensőn 1/394/155 Bent(M> 1/394/156 Bentham Jeremie 1/395/157 Benton(T) test 1/395/158 Benzalin 1/395/160 Benzedryna(M) 1/395/161 Benzodiapin(M) 1/395/162 Benzodiazepine 1/396/163 . Benzotran(M) 1/397/164 Benzoxazone(M> 1/397/165 Bérbiguier Alexis-Charles 1/397/166 Berger — acalculie 1/397/167 Berger Gaston 1/397/168 - Hans 1/397/169 - paranoia. 1/398/170 - r tm EIG 1/398/171 Bergeron'®' boală I/398/172 Bergson Henri 1/398/173 Beri-Beri<*> boală 1/399/174 Berkeliy George 1/399/175 Berkolol'"' 1/399/176 Berkomine(M> 1/399/177 Bemard Claude 1/399/178 Bernheim Hippolyte Mărie 1/399/179 Bernreuter*1) test 1/400/180 Bernstein ‘semn 1/400/181 - (T,test I/40Ö/182 Berro(T> test 1/400/183 Bers-Conrad<8) sindrom I/400/184 Bertalanffy Ludwig von 1/400/185 Bertranism 1/400/186 Berze(H) halucinaţii 1/400/187 Best test 1/401/190 Seta antagonişti 1/401/191 Beta — ritm EÎG 1/401/192 Betabloc(M) 1/401/193 Betablocante 1/401/194 Betacard(M> I/407/195 BetacardoneÍM) 1/407/196 Betadreh'1** I/4Ö7/197 Bétái nă 1/407/198 Betaloc(M) 1/407/199 Betalipoproteine i/407/200 Betanamin(sf) 1/408/201 Betaneg<“> 1/408/202 Bétád ran(M> 1/408/203 Betareceptori 1/408/204 Betavel(M> 1/409/205' Bétim(e)(M) 1/409/206 Bétz — celű le 1/409/207 Beţie I/409/2Ö8 — acută 1/410/209 — de. somn (Guden) 1/411/210 patologică jl/411/211 Bialzepam(M> I/411 /212 Biartchi18)i''slndrorti I/4Í17213' Bias 1/411/214 ! Biblioclast 1/411/215 Biblibfö6Teíí) 1/411 /21 Bibliomanie 1/412/217 Bibi fetérapié' I /412/218 Bici şfichiuitor(1) iluzie 1/412/219 Bickel — Lowe^* sindrom i/412/220 Biculturalisrfi i/412/221 Bidema(T» test 1/412/222 Bielchowski(B) bbală 1/413/224 • Biermer — anenhie 1/413/225 Biernacki8 semn 1/413/226 Bifactorial 1/413/227 Bifazic - EÉG |i/413/228 Big'nami,s> sindrom 1/413/229 Brgót 1/413/230 I Bi;kele * emn 1/413/231 Bilanism 1/414/232 Bilanţ 1/414/233 Bi Iikiewicz Tadeus I/413/223 Bilikiewicz — éaracteriopatii 1/414/234 Bilingvism 1/414/235 Bilios - temperament 1/414/236 Biliad Ernest 1/414/237 Bimanol test 1/415/243 Bini Lucio 1/416/244 Binoculară — vedere 1/416/245 Binois-Pidiot(T> test 1/417/246 Bmomi(M> 1/417/247 Binomin.ftl 1/417/248 Binswanger(B> boălă 1/417/249 - Ludwig 1/418/250 Bto- 1/418/251 Bîoanaliză 1/418/252 Biobamat 1/421/265 Biogenetic 1/421/266 Biografie I/422/267 Biologism I/422/268 Biometrie 1/422/269 Bîonegativ 1/422/270 Bionică 1/422/271 Bionomie I/423/272 Biopatografie 1/423/273 Bióperidölo(M) 1/423/274 ' Biopsie cerebrală 1/423/275 Bioritm 1/423/276 8 fO 00 O 3 O 3.: 3 SP $ Q 3 O* (O o 3 MIMI g. . Biorit.mologie; 1/424/277 : . Bioşocial 1/424/278. .. * Biostatisţîcă. 1/424/279 Biostfmulatör : 1^24/280 Bioterapie 1/425/281 Biotină l/425f282 Biotipologie 1/425/283 ' Bioparentală — ereditate 1/426/284 Bioxid de carbon 1/426/285 — terapie cu ^ Biperîdină 1/427/286 Biphetamine boală 1/431/308 — Eugen 1/431/309 — ^simptom 1/432/310 Blitzkrampf (spasm fulgerător) 1/432/311 B.L.M.(S> sindrom 1/432/312 &iocadren(M) 1/432/313 Blocaj 1/432/314 Blqcanol(M> 1/432/315 Blocardyl-S(MC) 1/432/316 Blocarea ritmului alfa — EEG 1/432/317 .. Bloch-Sulzberger(S) sindrom 1/433/318 B1ocq boalt 1/433/319 Blomsilah(M) 1/43^/320 Blum(T) test 1/433/321 Boală I/433/322 — canceroasă I/435/323 — clandestină' 1/436/324 — cronică de Iradiere 1/436/325 — a incluziunilor Dawson 1/437/326 — a munţilor i/437/327 — ocluzivă 1/437/328 — psihică 1/437/329 — psihogenă 1/440/330 ~ roză 1/440/331 — a Sfîntulul Valentin I/440/332 — a spasmelor în flexie I/440/333 — a ticurilor I/440/334 Boas-Mathieu(S) sindrom I/440/335 BobsuleW 1/440/336 Bockeri(T} test 1/440/337 Bodamer8 simptofri 1/441/338 Bof(M) 1/441/339 5 Bogáért(B) boală 1/441/340 — N issen ^ sindrom 1/441/341 — Scherer-Epstein(B) boală 1/441/342 Bogăţiei1» dél ir 1/441/343 Bohmin(M) 1/441/344 BoiciI; Boi cil Forte 1/441/345 Boisvert(B) boală 1/441/346 Boli infecţidase ■ generale 1/441/347 neurologice — tulburări psihice asociate 1/441/348 — cu patogeneză metabolică — tulburări psihice I/446/349 Bol lack8 serrin I/446/350 Bolnav psihic periculos 1/446/351 &olvidonm) 1/45Q/352 Bombarda îiiggel Augusto I/450/353 Bonadettes^; feonadoxin(M) I/450/354 Bonaparte Marié I/.450/355 Bonapene(M) I/450/356 Bonare(M) 1/450/357 Bonhoeffer Karl • 1/450/358 — epilepsie reâctivă t/450/359 —* (s) sindrom 1/450/360 Bonine 1/451/361 Bönisch(T) test 1/451/362 Bonnet Charles I/451/363 ~ sindrom 1/451/364 — Dechaume-Blanc(s> sindrom 1/451/365 — Morsier(8) sindrom 1/451/366 — Stein(T) test 1/451/367 t Bonnevie-Ulrich(s) sindrom 1/451/368 Bonnier(S) sindrom 1/451/369 Bqţi o mi e 1/451/370 Bonstan(y> 1/451/371 Bontid(M) I/452/372 Bonton(M> I/452/373 Bontril(M) I/452/374 Bonumin(M) I/452/375 Bordér line I/452/376 . Borel-Mafsonny^^est I/456/377 Bőrei l i Gian Aîfonso I/456/378 Borkis R. Markovma I/456/379 Bornstein(s) sindrom 1/456/381 Bornsztajn Mâvritia I/456/380 Borremens-von Bogaert(S) sindrom I/456/382 Bortalium(M) I/456/383 Bostroem(B) boală 1/456/384 Bot schizofren 1/456/385 Botcaro(s) si ndrom I/456/386 Bot kin — fenomen 1/456/387 Bottard Marguerite 1/456/388 Botulism 1/457/389 Boudouresque(S) sindrom 1/457/390 Bourdel Leone 1/457/391 t Bour don(T) test I/457/39Í2 Bourneville boală 1/461/426 - Storming 1/461/427 Brainal(MC> 1/462/428 Brainine(M) 1/462/429 Brânzei Petre 1/462/430 BrasselÍM) 1/463/431 Bratz(s) sindrom 1/463/432 Brăutigam(S) sindrom 1/463/433 Bravadă 1/463/434 Bravais-Jackson(B) boală 1/463/435 Break-Qown 1/463/436 Şriem-Grâser.(T> test I/463/437 8rendaÎit(M* 1/463/438 Brengelmann*^ test 1/463/439 Breonesin(M> I/463/44Ö Breuer Josef 1/463/441 -- metodă I/463/442 Bre vi lin 1/464/443 Bricomanie 1/464/444 Brierre dé Boismont 1/464/445 Brigen-G w 1/464/446 Bright —■ psihoze/boală 1/464/447 Brigham Amariah 1/464/448 Brill AbrahamiArden 1/465/449 Briquet Pául 1/465/450 — (s)sindrom 1/465/451 Brissaud8 semn I/465/452 — (s)sindrorh I/465/453 — Marié 8 sjmptom I/465/454 Bristaminw I/465/455 Britazepam(M) I/466/456 Broca — afazie I/466/457 — centrü 1/466/458 — Paul 1/464/459 Brocadisipal(M> j Brocasipal(M) 1/466/460 Brodmann Korbinian 1/466/461 Brodschi mixtură I/466/462 Brody(T> tést I/466/463 Bromazepam(DCiI> I/466/464 Bromergon(M) I/467/465 Bromidrósifobie^P) I/467/466 Bromism — intbxicatie cu brom I/467/467 1 BromocríptineÍDCI> 1/467/468 Bromoval'(Mî 1/467/469 BrompérldoH®0'^ 1/467/470 Bromuri 1/467/471 Brontofobie(F) I/468/472 Broserpine(jk) I/468/473 Brositimie I/468/474 Brotopon(M) l/4§8/475 Broussais Franţois Í/468/476 Brucke ErnsM/Viilhelm I/468/477 Brudzinski8 semn 1/468/478 Brun's* semn’ 1/469/479 —. (S) sindrom 1/469/480 - Jastrowitz(s> sindrom 1/469/481 Brutalitate I/469/482 Bruteanu Mircea I/469/483 Bruxism I/469/484 Brzezicki8 simptom I/470/485 - (s)sindrom I/470/486 Buclă de contrareacţie nervoasă I/470/487 Buck(T) test 1/471/488 Bucubofol(M); Bucumalol(M) 1/471/489 Bucurie 1/471/490 Bucy-Klüver(s> sindrom 1/471/491 - schemă 1/471/492 Bufeu delirant 1/471/493 - EEG I/472/494 Bufe uri I/472/495 Bugard-Souvores-Coste-Valade-Salle(s) sindrom I/472/496 Buhler Kari 1/472/497 Bul - probă 1/473/498 Bulă isterică 1/473/499 Bu1ahova(S) sindrom 1/473/500 Bulb rahidian 1/473/501 Bulbocapnia I/474/502 Buldog8 semn I/474/503 Bulimie I/474/504 Bumerang - efect I/474/505 Bumke* semn I/474/506 Bună-cuviinţă I/475/507 Bunătate I/475/508 Bupranolol(DCI> I/475/509 Burckhardt Gottlieb 1/475/510 Buronil(M> 1/475/511 Burq Victor-Jean 1/475/512 Burrowe George Mann 1/476/513 Burton Róbert 1/476/514 Buspironă. 1/476/515 Butaperazina(M) 1/476/516 Butidrî’ne(^ct> 1/476/517 BütiroFenone 1/476/519 : &utryptiline(i)^I) 1/476/518 «9 Butten-Spie1meytr-Vogt(B) boală 1/477/520 Buyse-Decroly(T) test 1/477/521 1/479/10 Cacosmie 1/479/11 Cacosomnie 1/479/12 Cacoteriofobie I /479/13 Cacotimie 1/479/14 „Cafard“ 1/479/15 Cafea/Cafeina 1/479/16 Cafeism 1/480/17 Cafide(M> 1/481/18 Cafilon(MC> 1/481/19 Cafron 1/486/36 Ca]rnazine(.M) l/4#6/37 Calmei 1/486/38 — LouiSrFíör<|ntin 1/486/39 Calmoden(^) t/486/40 Calmona!(M) 1/486/41 Calmotal(M> l/4é7/42 CaimovitaÎM) I/487/43 Calmpose(M) I/487/44 Calodal(M) 1/487/45 Calo 'e) sindrom 1/487/46 Calsmtn(M) 1/487/47 Camazepam.(DCI) 1/487/48 Camcolit(M>; 1/487/49 Cameră cu pozitroni 1/488/50 r- de reanimare*s) sindrom 1/488/51 Cam pi neCH); hal ucinaţi î l /488/ 52 Camptocormie I/488/53 Canabism I/488/54 Canazepam(M) J/490/55 Cancerofobife(I,) 1/490/56 Canibalic Î/-490/57 CaniramwM> 1/491/58 Cannon Walter Bradford 1/491/59 Cantitate 1/491/60 Cantor(M) 1/491/61 Cap scoţian(S) sindrom 1/491/62 Capacitate 1/491/63 — civilă I/493/64 — de exerciţiu I/492/65 — juridică I/492/66 —- de a răspunde I/492/67 Capgras-Sérieuxís) sindrom I/492/68 Capilaroză retiniana I/492/69 Cap ri piu 1/493/7Ö Caprodat(M) l/4?3/71 Captagon<“> 1/4^3/72 Captativitate 1/493/73 Captivitate — ifianifestări psihice 1/493/74 Captodiame(DCI) 1/493/75 Captol(lkí) 1/494/76 Caracter 1/494/77 anaM/495/78 * ; Caracteripgrarn|, l/49'5/79 Caracteriopatie I/495/80 Caracteristică 1/495/81 Carbadin(M) I/496/82 Carbagretiî(M) 1/496/83 Carbamazepine 1/500/118 Broşcu Ştefan ; Bréngelmann (T> test; BuryptîlinePCl> Cabanis G.; Calmax(u> ; Carpenter (S) sindrom 835 Casantin 1/500/119 Casă-Arbore-Om 1/503/135 Catagrafie 1/503/136 Catalepsie 1/503/137 — cerebeloasă 1/503/138 — de trezire (Feghin) 1/503/139 Catalexie 1/503/140 Catamneză 1/503/141 Cataplexie 1/503/142 Cataptosis 1/504/143 Catastrofă 1/504/144 — teorie J/505/145 Catatimic 1/512/157 Catiemofrenoză 1/512/158 Catizofobieti*ste 1/513/165 Caualenţie 1/514/166 .. CaumesteZie 1/514/167 Causticitate 1/514/168 Cauzalgie 1/514/169 Cauzalitate 1/514/170 Cavodil(«> 1/515/171 Caz 1/515/172 - limiiă 1/515/173 Cazuistică 1/515/174 Călău domestic 1/515/175 Călătorie patologică 1/515/176 Cămaşă de forţă 1/516/177 Căsătorie 1/516/178 C.D.P.(M)' 1/519/179 - Cholinef*> 1/519/180 Ceai-Ceism 1/519/181 Cebrum'w I/5H9/182 Cecitate 1/519/183 - cromatica 1/521/184 - psihică 1^521/185 - verbală’plúrá 1/521/186 - vizuală 1/521/187 Cenad^’ 1/5,21/188 • Cedec(T) ţest 1/521/^8.9 Cefalee 1/521/190 - histaminiţă 1/524/191 Cefalgie 1/524/192 ’ Cefaline 1/524/193 Cefalo- 1/524/194 Cefalocel f/524/195 Cefalodinie 1/524/196 Cefalonie 1/524/197 Cegramine 1/526/207 Ce no- 1/526/208 Ce rţofbbie 1/526/109 Cenotimie 1/526/210 ■ Censtim(M) 1/526/211 Centalun(M) 1/526/212 ' Centedrine<“) 1/526/213 Cenţii 1/526/214 Centilaj 1/527/215 Centrac(M> 1/527/216 Centracti|(M> 1/527/217 Centramin-1/531/228 Cerc 1/531/229 - vicios 1/532/230 Cercin 1/532/231 Cercurile lui Weber I/532/232 Cereb t/532/233 Cerebetoase — crize I/53 2/234 Ce rebel os(s) sindrom 1/532/235 Cerebral - tip 1/533/236 Cerebrastenie posttraumatică 1/533/237 Cerebro- 1/533/238 Cerebroangioscleroză 4/533/239 Cerebrol(M) 1/533/240 Cerebromalacie 1/533/241 Cgrebroragie 1/533/242 ; Cerebroscleroză 1/533/243 Cerebrostimulină 1/533/244 Cerebrotonie 1/533/245 Cerebrozidoză 1/533/246 Ceregulard<“> 1/534/247 Ceregut(M) 1/534/248 Ceremonial 1/534/249 Cerepax(M) J/534/250 Cerisi Laurent-Alexis 1/534/251 Cerevin(M) I/534/252 Cerletti - metodă I/534/253 - Ugo I/534/254 Cerson(M) I/535/255 Certitudine I/535/256' Cervoxan(M> I/535/257 Cestân-Chenais(8) sindrom I/535/258 Cevanol<*> I/535/259 Chaddok’ semn I/535/260 Championyl(M) 1/535/261 Charcot Jean-Martin I/536/262 - Marie-Tooth(») boală I/536/263 - Vulpian(B) boală 1/537/264 —"‘sim'ptomf 1/537/265'- Chardoh(i> boală 1/537/266 Charlesworth Edward-Parker 1/537/267 Charugi Vlcenzo 1/537/268 Chaslin Philippe 1/537/269 - “semn 1/537/270 „Cheese efect" 1/537/271 Chei Io- I/538/272 Cheilofagie I/538/273 Cheimofobie(If) I/538/274 Cheiro- I/538/275 Cheirofobie'*’ I/538/276 Chemdiazihe I/538/278 Chemflurazine(M> I/538/279 Chemoreceptori/Chemorece pţie I/538/280 Cheno- 1/538/281 Chenofobie(F) I/538/282 Cherofobie(r) I/538/283 Cheromanie I/538/284 Chestionar I/538/285 Cheyne George I/539/286 - (B) boală 1/539/287 Chici ida 1/541/297 Chintesenţă 1/542/298 Chiohoföbie,r> 1/542/299 Chipr!d6fobie(,) -i/542/300 Chiro- 1/542/301 Chirolögié I/542/302 Chiromanie I/54J/303 Ch1f£>manţie 1/543/304 Chirurgie cardiacă şi psihiatrie 1/543/305 — în psihiatrie 1/543/306 Chitâmnie 1/544/307 Chlemazinc,ţ®; Ghlomazin 1/544/312 Chlordia2epdxidé<»CI> 1/544/313 Chlormezanón 1/545/317 Chlorpromados(1I) 1/545/318 Clorpromazihe(I)C1) 1/545/319 Chlorprom-ez-ets(M> I/545/320 Chlorprotixen 1/545/321 Chlorprotix8ne(1?c*) I/546/322 Chlotixen<“> I/546/323 Chlortran<'M> I/546/324 Chlorzine(HV I/546/325 Chl r pztM> =1/546/326 Christian Jules 1/546/327 Chronotaraxis 1/546/328 Chryţemin(M) 1/546/329 Chvostek’ semn 1/546/330 Cianatil 1/547/331 Ciano- I/547/332 Cianoza extremităţilor I/547/333 Ciatyl<“> i/547/334 Cibalith-S(M) 1/547/335 Cibernetică I-/547/336 ' - biologică 1/548/337 Cibernoze 1/548/338 Ciboföbie^ 1/548/339 Cido-' 1/548/340 Ciclobarbital(M> 1/548/341 Ciciodinfe 1/548/342 Ciclodolum(M> 1/548/343 • Ciciofrénie 1/548/344 . Ci cl oi d/Ci c I oi d ie 1/548/345 Ciclostenie 1/548/346 Ciclotim —:tip de 'personalitate 1/548/347 Ciclotimie 1/548/348 Cidifos(M> ; Cidilin ; Cirínasil(M> I/549/354 Ciprodene(M> I/549/355 Circe(M> I/549/356 Circulară — nebunie 1/549/357 Circumstanţialitate 1/549/358 Circumvoluţie 1/550/359 Cipronyl 1/550/362 - depot(M) 1/550/363 Cistationemie(B> boală 1/550/364 Cisvestitism 1/550/365 Citatomanie 1/550/366 Citelli(s> sindrom 1/551/367 Citieolirae(DCI) 1/551/368 e> i. O 3- O 3- sindrom I/559/386 — Henri-Charles I/559/387 Claudicaţie intermitentă labirintică I/560/388 — psihică I/560/389 ............. Claustrare i/560/390 Claustrofoţ>ie(P) 1/561/391 Claustromanie 1/561/392 ' Cleböríl(M) 1/562/393”...... :r Cléofil 1/562/394 , Glepto- I/562/39Ő C!eptofobie(I,>'1/562/396-Cleptolagnie 1/562/397 Cleptomanie I/S62/398 Cférám bau ít( s) si ndrom I/562/399 Cleregil(M) 1/562/400 Climacpfobie(r) 1-/562/401 Climacteriu I/562/402 — feminin t/563/403 ’ — masculin I/563/404 Climat psihic I/563/405 Climatoterapie I/563/406 Climax sexual I/564/407 Clinazine(M> I/564/408 Clindrom(MC) I/564/409 CIinicism 1/564/410 ' C U no- 1/5,65/411 Clinofilie 1/565/412 Clinomanie 1/565/413 Clinoterapie 1/565/414 Clitoridiene’ — crize 1/565/415 ClitorofobHe(p* 1/565/416 Clitoromanie 1/565/417 Clivaj 1/565/418 Cloacal 1/566/419 Clobazam(DCI> I/566/420 Clobenzorfex(I)lcI) 1/566/421 „Clocitoareu<8> sindrom I/566/422 Clofekton(M> I/566/423 Ciornei hiazole(I)CI) 1/567/424 Clomiazin(M) 1/567/425 Clomifpnsin(MC) 1/567/426 Clomipramine^01^ 1/567/427 Clonazepam(DCI) 1/567/428 Clonex(M> ; Clonopin^ 1/567/429 Clonus 1/567/430 Clopax(M) 1/567/431 Clopemanie I/567/432 Clopentixol (DC^> i/567/433 Clopiben(aí) I/Í68/434 Cloracinw I/568/435 Cioraiísm I/568/436 Clorazep^to Pijiotaşico(M) I/568/437 Clordelazîfi^-I/568/438 Ctorixin^ 1/569/439 ’ " Clormezan^ne^1) 1/569/440 Clorprazi.n 1/570/441 Cloruri de, metil-intoxicaţie I/570/442 Clor.urorahîe I/Í570/443 CJoserpil(MC> 1/570/444 *Clpsing4n“ I/570/445 £ioţiapine(2DCI> I/S70/446 Clotîazepam(DC*> 1/571/447 Cfovnerism 1/5/1/448 Cfown(s) sindrom 1/571/449 Cloxan(M) 1/571/450 Clözápine(BCI) Í/571/451 Club sociotieraplc 1/571/452 Clytemnestra - complex I/572/453 Coartat/Coartat aF/572/454 Cobai sociaí Í/573/455 Cocaină/Cocainomanie 1/573/456 Co-Caps lmîpramine(M) 1/574/457 Coccigodinie 1/574/458 Cöckatne(s) sindrom 1/574/459 Co-conştient 1/574/460 Cod 1/574/461 Codabiiitate 1/574/462 Codelirant l/575/463 Codet Henri I/575/464 Codificare 1/575/465 Coeficient intelectual 1/575/466 Coenotimie 1/576/467 Coenzime — sistem nervos central 1/576/468 CoffadynÍMC) 1/576/469 Cogito 1/576/470 Cognitiv 1/576/471 Cognitive — procese psihice I/576/472 Cognitivă — psihologie 1/576/473 - terapie. I/577/474 Cogenti.n(M) I/578/475 Cognoscibil 1/578/476 Coitofobie(i?); 1/578/477 ' Coi tus interruptus 1/578/478 ’Cokteiin-H (M?) J/.57Í/479 Col^genoie 1/578/400 Colaps. p^ra^oxal 1/578/481 Cof^cţiv(D) delir 1/578/482 Colectivii ţest 1/579/483 Colective(H) halucinaţii 1/579/484 CplecţiPmknie 1/579/485 Colecţipnişm/Colecţioparism I/579/486 Coleric 1/579/487 ' ‘ Col este rinoză cerebro-tendinoasă 1/580/488 Col i noi itice I/580/489 Colite(M) 1/580/490 Colon iritabil 1/580/491 Colombier Jean 1/581/492 Coístamin(H) 1/581/493 Comă 1/581/494 Combi natdelir I/583/495 Combinate(H) halucinaţii I/583/496 Comentarea actelor I/583/497 Cometofobie{p) I/583/498 Comic l/583/499 Comic-strips I/583/500 Comiţialitate I/583/50Í Comoţie cerebral! I/583/502 Comparare I/584/503 CompazÍneíaí) I/584/504 CompendiumÍM) I/584/505 Compensare 1/584/506 - delir 1/587/507 Compensol(Mq) 1/587/508 Competiţie 1/587/509 —* a afs re nţâ I or V/588/510 Complex 1/588/511 - — (I)> delir l/59fy5î2 — EEG 1/590/513 : — (H) haliicirtaţii 1/591/514 Complezenţă sorháti că, 1/591 /515 Compfianţă .1/591/516 Corn pluti ne Âzul(MC) 1/592/517 — — Roja(MC> 1/592/518 Comportament 1/592/519 — tulburări I/592/520 — antisocial i/594/521 — criminal I/595/522 — dissocial 1/596/523 — inyestigatiy — ştiinţific I/596/524 Comprehensiune 1/596/525 Compromis I/596/526 Compulsie I/597/527 — de repetiţie I/597/528 Cornune(H) halucinaţii 1/598/529 Comunicare 1/598/530 Comunitate 1/600/531 — terapeutică I/600/532 Comutativ/Corn u tat i vitale 1/601/533 Conacid-D 1/601/534 Conaţie 1/601/535 Concentrare 1/601/536 Concentricitate I/601/537 Concept 1/601/538 Concilium(M) I/602/539 Concluzie 1/602/540 Concordanţă 1/602/541 Concordin(M) 1/603/542 Concret 1/603/543 Cpncretism 1/603/544 Concretizare 1/604/545 Condensare I/604/Ş46 Cohdition(M> 1/604/547 Condiţionare f/604/548 — imaginativă i/604/549 Condrodistrofie fetală(B) boală 1/605/550 Conducere auto — permis 1/606/551 Cohducton(M) I/606/552 Conduită 1/606/553 - - Conexiune l/606/554> Cohfabulator(]p) cfelir 1/606/555 CoHÎabiitâţie 1/606/556 - Cohfésiúne 1/607/557 Cohfliét 1/607/558 — cönjugal 1/608/5 59 — psihic l/é0ö/560 Conflictan(M) 1/609/561 - Conformism I/609/562 Conformist(D) delir 1/609/563 Confuzie cene$topâtică 1/609/564 — mintală 1/609/565 Confuzional(s)f sindrom 1/610/566 Confuzionism 1/61Ó/567 Confuzo-oniric(D) delir 1/610/568 Congenital 1/6^1/50 Congruenţă 1/61T/Í70 Conn(s) sindrom 1/611/571 Conolly John 1/611/572 Conotativ 1/611/5713 Conotaţie 1/611/574 — pozitivă 1/612/575 Consanguinitate 1/612/576 Consecinţă t/612/577 — psihologică 1/612/578 Consecvenţă 1/612/57*9 Consens 1/612/580 ! Conservare l/6j13/581 Consilium(M> 1/613/582 Consiliul Internaţional pentru Problemele alcoolismului şi toxicomaniei 1/613/583 Consimţămînt informat 1/613/584 Consin*GG(M) 1/614/585 Consistenţă 1/615/586 Consonanţă I /615/587 Constantinescu George 1/615/588 Constituţie 1/615/589 Constituţional^ delir 1/616/590 Constituţionalism 1/616/591 Constringere 1/616/592 Constructivism 1/616/593 Consultaţie 1/617/594 Conşti e ntizare I /617/595 * Conştiinţă 1/618/596 -•obscură 1/618/597 - ■ ; - şi psitiiâtrie 1/618/598 - tulburări 1/620/599 Contact aféctiv 1/620/600 - delir 1/621 /6Ö1 - medic—pacient 1/621/602 > vital 1/623/603 Contagiune mintală 1/623/604 Contamex(M) 1/623/605 Contemplativism 1/623/606 Contemplaţie 1/623/607 Contenţie — mijloace 1/624/608 Contingenţă 1/624/609 ContoKM) 1/624/610 Contomin(M) 1/624/611 Contraagresivitate 1/624/612 Contracondiţionare 1/624/613 Contractură 1/625/614 Contradictorii(H) halucinaţii 1/625/615 Contradictoriu(r>) delir 1/625/616 Contradicţie 1/625/617 - formală 1/625/618 Contrtâexpertiză psihiatrică 1/626/619 Contrafobic 1/626/620 Contraindicaţie 1/626/621 Contrainvestiţie I/627/622 Contralin(M) I/627/623 Contrarism I/627/624 Comentarea actelor ; Concluzie ; Contrarism 839 Contrast — senzorial 1/627/625 Contratipal mongolism<8> sindrom 1/628/626 Contratransfer 1/628/627 Control(M) 1/629/628 - Om(M) 1/629/629 Contuzie cerebrală 1/629/630 Conţinut látent I/629/631 - manifest I/629/632 Convalescenţă I/629/633 Convergenţă I/630/634 Conversie I/630/635 Convertal(M> 1/631/636 " Convingere delirantă 1/631/637 - iraţională 1/631/638 Convorbire 1/631/639 Convuline (M) 1/63 2/640 Convulsie 1/632/641 - febrilă I/632/642 - intenţională I/632/643 Coolspan(M) I/632/644 Cooperare I/633/645 Coordonare motorie I/633/646 Cop(M> I/633/647 Copil maltratat(s) sirfdrorn 1/633/648 vCdplexens(M> 1/634/649 Co'pbrmifi(M> 1/634/650 Copro- 1/634/651 Coprobate Í/634/652 Coprochezíe I/634/653 Coprocrazte 1/634/654 Coprofag ie î/634/655* Co profil le 1/634/656 Xoprofobie(F) l/635/6'57 Coprolagnie 1/635/658 Cop rol ai ie 1/635/659 ‘Copromanie 1/635/660 Copro praxie 1/635/661 Corax(M> I/635/66Î2 Cord iritabil I/635/663 Cordanum(M) I/635/664 Corectitudine logică I/635/665 Coree acută I/635/666 - cronlcă-Huntington(B) boală I/635/667 croniqă progresivă sporadică(B) boală . I/635/668 t - isterică I/Í35/669 ' - mintală I/635/670 - senilă21/636/671 - vasculkră I/636/672 Corelaţie I/636/673 Corerialin(ftI) I/636/674 Coreoatetoză I/&36/675 'Coreofrazie I/636/676 Coreomanie I/636/677 Corel al(M> l/636'/678 Cormiton(M> 1/636/679 Corneli (de) Lange(s) sindrom 1/636/680 Corofilie 1/636/^81 Coronaro-cerebral halucinaţii I/637/686 Cortex ce rebral 11 /637/687 - alogenetic jl/639/688 • — homogenetíc I/639/689 Corticotei l /639/1690 Corticpsan(af> 1/^40/691 'CortteosuprarenaŞlă I/640/692 Cortussin(3tt)l 1/6^1/693 Cosmice^ haludi fraţii 1/641/694 'Cosmogonic^* dfelir I/.641/-695 'Cb-Su Ipi r(M* I /64*1 /696 ‘Cpsyns-Duret*3* sindrom 1/641/697 ‘Coşmar 1/642/69$ Cotard JÜles 1/642/699 (S) sindrorri 1/643/700 Covatin(2£> ; Cov&tineW 1/643/701 'Cóvengar(M) 1/643/702 Cox Joseph Mason 1/643/703 Cr'adeX(M> I/643/Í04 Craig-Norman^)! boală 1/643/705 Crampă profe lohală 1/643/706 - scriitorului 1/644/707 Crâne en tour 1/644/708 Craniocel I/644/709 Craniologie 1/644/71 Craniopatie neuro-endocrină 1/645/711 Cranium bifidum 1/645/712 Crasin(M) 1/645/713 Creativitate 1/645/714 Creaţie 1/645/715 Credibilitate 1/646/716 Credulitate 1/646/717 Crematofobie(F) 1/646/718 Crem nófob i e(F > I /646/719 Crenoterapie 1/646/720 1 Creosedin(M> 1/646/721 Crepuscular I/646/722 Cretinism I/647/723 -Cretomanie I/647/724 Creutzfeldt-Jakob boală I/647/725 Criestezie/Crioestezie I/647/726 Crigler-Najjar(B) boală I/648/727 Criminal înnăscut I/648/728 Criminalistică Í/648/729 Criminalitate 1/648/730 Criminogeneză 1/649/731 Criminologie 4/649/732 Cri o- I/649/733 Criofobie(F> 1/649/734 Criptogenetic 1/649/735 Cripţomnezîe 1/649/736 Cristalofobie(F) 1/650/737 Critchley I/663/763 Crbnoagnozie dinamică I/663/764 Cronoataxie 1/663/765 C ro nofo^b i e(F * 1/663/766 Cronoge.neză 1/663/767 Cronopatologie 1/664/768 Crookshank(s) sindrom 1/664/769 Crouson(B) boală 1/664/770 Crystoserpine(M) 1/664/771 C-TranfM) I/664/772 Cuadel(M) I/664/773 Cuait D(MC> I/664/774 Cuantificare I/664/775 Cuburi (T> test I/665/776 Cuib gol(s> sindrom I/665/777 Cullen William I/665/778 Culpabilitate(D) delir I/665/779 — sentiment I/665/780 Cultură 1/665/781 Cultural ism 1/666/782 Cuniiîngus 1/666/783 Cunniaghaixi-.Pintner(T) test 1/667/785 Cunoaştere' 1/667/786 Cunoştinţă 1/668/787 Cupiditate 1/668/788 Cură de dezgust 1/668/789 — neuroleptică 1/668/790 — psihanalitică 1/669/791 — Sakel 1/670/792 ~ sanatorială I/670/793 — (de) somn 1/6^0/794 CurarésinfM> I/672/795 Curarizante I/672/796 Curatelă I/672/797 Curban(M) I/673/798 Cur$chmann-Batten-Steinert) delir I/676/802' Cverulenţă I/676/803 CyclobarbitalfM? I/676/804 Cyclopam(M) I/676/805 CydrilÍM) I/676/806 Cylcain(M) I/67Ó/807 Cylert(M> I/676/808 Cymbocephalie I/677/809 Cynantropie 1/677/810 Cynorexie l/67f/811 Cypridofoble(F)! 1/677/812 Cyprode nate (Dcri> 1/677/813 Cyrpon(M> 1/677/814 CystholinÍM) 1/677/815 Cyteromanie 1/677/816 d 1/678/1 Dabrobamat(M) il/678/2 D.A.C.L. (Depression Adjective Check List) I/678/3 ; Dacnomanie l/^78/4 Da Costa(Bl) bo^lă 1/678/5 ~ (s> sindrom 1/678/6 Dactilo- 1/679/7 Dactilocâmpsodinie 1/679/8 Dactilofazid 1/679/9 Dactiloscopie 1/1679/10 Dactilosimphisiâ 1/679/11 Danex(M) 1/679/12 Daefa(M) 1/679/13 DaisaloidW 1/679/14 DalgolÎM> 1/679/15 Dalmadocrrţ(M) 1/679/16 Dalton — plan >1/679/17 -r Daltonism 1/680/18 - Daltonişti morali 1/680/19 Dalzic(M) I/680/20 Damaschin Dorin 1/680/21 Damnare — idei delirante I/680/22 Dan Arthur lancu Vasile I/680/23 Danatiryl (M> 1/681/24 Dandi(M) 1/681./25 Dapaz(M) 1/681/26 Dapotum(M) 1/681/27 Daprimen(M) 1/6.81/28 Daquin Joseph 1/681/29 Dardanin(H) 1/681/30 Darkene(M) 1/681/31 D3rleton(M); Darmatyl(M) 1/681/32 Daro(M) I/681/33 Dartal(H) ; DartaJan(M) I/682/34 Darwin Erasmus I/682/35 —- Charles Róbert I/682/36 Dârwinism j/682/37 Dasein I/682/38 Daseinsanalyse 1/68*3/39 Daserd(M) ; Daserol(M) 1/683/40 Dasten(M) 1/683/41 Dasten-Plus(MC) 1/683/42 Datorie 1/683/43 Dawson(B) boală 1/684/44 Daxolin(M) 1/685/45 Dăruire de sine l/é>85/46 Deadyn(MC> 1/685/47 deaner 1/685/48 Deanol(DCI) 1/685/49 Deanxit(MC) 1/685/50 Deapon(M> 1/685/51 Debesse Maurice I/685/52 Debilitate mintală I/686/5 I — mintală eufori< a 1/686/54 — mintală posttraumatică 1/686/55 — motorie(s) sindrom 1/686/56 Debit sanguin cerebral f/687/57 r - verbal 1/687/58 Deblocare 1/687/59 Débrumyl(MC> 1/687/60 Debut 1/688/61 — câtagenetic 1/688/62 — medico-legal 1/688/63 Decacil Plus(M) 1/688/64 Decalaj 1/688/65 Deca-Perazine(M) 1/688/66 Deca-Poxyde(M) 1/688/67 Deca-Propion*M) 1/689/68 Decaptare 1/689/69 Decatriptyn*M) 1/689/70 Decentan *"> 1/689/71 Decentrare I/689/72 Decizie 1/689/73 Decodificare 1/691/74 Decömpensare 1/691/75 Decondiţionare I/692/76 Decontractyl<"> 1/692/77 Decorative sindrom 1/731/199 Depramine*M> 1/731/200 Deprelio*MC) 1/731/201 Deprenil*M> 1/731/202 Deprenyl(M) 1/731/203 Depresie I/732/204 - anaclitîcă I/740/205 - (de) epuizare 1/740/206 - mascată 1/740/207 - nevrotică 1/741/208 - „umedă" 1/741/209 Depresiv'1» delir 1/741/210 Depresivă — nevroză 1/741/211 Depress(M> 1/743/212 Depressin 1/743/213 Depresym*M> 1/743/214 Deprex*M) 1/743/215 Depre xan(M) 1/743/216 Deprindere 1/743/217 Deprinol*M) 1/744/218 Deprivare senzorială 1/744/219 - de somn I/744/220 Deprol(MC> 1/745/221 Deptran*M> i/745/222 Deralin<“> I/745/223 Dercum'8» boală I/745/224 Dereală - gîndire I/745/225 Derealizare I/745/226 Dereflecţie I/746/227 Dereiicţiune I/746/228 Derevici Ipolit 1/746/229 Dehio'T) test 1/699/103 Dehydrobenzperidol(M) 1/699/104 Deism I/699/105 Déjá — fenomene 1/699/106 — corjnu 1/699/107 — entendu 1/699/108 — éprouvé 1/699/109 — fait 1/699/110 — pensé 1/700/111 — raconté 1/700/112 — vecu 1/700/113 — voulu 1/700/114 — vu 1/700/115 Déjerine JuleS-Joseph 1/700/116 — Lichtheim(T> probă 1/700/117 — psihoterapie 1/700/118 Delasiauve Louis-Jean-Franco is 1/700/119 Delay Jean 1/1701 /120 Delaxin*M) 1/701/121 Delbrück*s) sindrom 1/701/122 Delgafen 1/705/129 — acut»1» 1/707/130 -r- acut azoţemic(D) 1/708/131 — (al) actelor'1» 1/708/132 — acut ididpaţic Calmeil(B> 1/708/133 ^ (de) contact(D) 1/708/134 — (la) copil‘D> 1/708/135 — (cu ) eclipse*1» 1/709/136 — (de) intu!iţie(r*> 1/709/137 — (al) jnverttatorilor(D) 1/709/138 — în djjl (Rolie â deux) 1/709/139 — (de) metamorfoză*1» 1/709/140 — mixtf1» 1/709/14Í — tranzitoriu*1» 1/709/142 Dellrium tremens*1» 1/709/143 Deliton*M! i/712/144 Delta - ritm EEG 1/712/145 Deltamine*M) 1/713/146 Demadar 1/713/148 Dembo-Rubinstein — metodă 1/713/149 Demenţe 1/713/150 — din afecţiuni neurologice 1/718/151 — din boli infecţioase 1/719/152 — mixtă 1/719/153 — posttraumatică 1/719/154 — precoce 1/719/155 — presenile 1/720/156 — senilă 1/720/157 — toxice 1/72,1/158 — vasculare 1/721/159 Dementia infantilis 1/722/160 Demetrin*M) 1/722/161 Demisie 1/722/162 Demnitate 1/723/163 Demo-Cineol*M> 1/723/164 Demofobie‘F) 1/723/165 Demolox*M> 1/723/166 Demonofobie*p> 1/723/167 Demonologie 1/724/168 Demonomanie 1/724/169 Demonopatic i/726/182 Deofed(M> 1/726/183 Deontologie 1/726/184 De pafen*M) 1/727/185 Deparkin*M) 1/727/186 Deparon*M> 1/727/187 e» •S» PO D o o Q D cd o a o o" CQ Derfon(M> I/746/230 Derivaţie - EE<3 1/746/231 Dermatită pşlagroidă I/747/232 Dermatofobié(F> I/747/233 Dermatoglife I/747/234 Dermatom 1/747/235 Dermatooptită -4 sensibilitate 1/747/236 Dermatosiofobie(Jr) 1/748/237 Dermatozoic(I» delir 1/748/238 Descartes René 1/748/239 Descoperire(D) delir 1/748/240 Descraptin(MC) 1/749/241 Descriere 1/749/342' ’ Desensibilizare sistematică 1/750/243 Desen Î/750/Î244 De Serpa^ 1/751/245 Deserpine(DdI) 1/751/246 Deshaies-Pell;iér(6|) sindrom 1/751/247 Design I/752/24S Déslpramine(:DÖI) 1/752/249 Desmenat(M) 1/752/250 ' ' Desobesi(M) f/752/251 Desomatizare 1/752/252 Desopimon 1/754/259 DesyreI(M) 1/754/260 Detaril(M) 1/754/261 Detector de minciuni I/754/262 petensol(M) I/755/263 Detenţie — psihoze I/755/264 Deteriorare f/755/265 Determinant I/756/266 Determinare 1/756/267 .. - multiplă 1/756/268 Determinjsnv 1/756/269 Detipron^M> 1/757/270 Detresă infantilă 1/757/271 -r psihosociala I/758/272 Detrex(M> I/758/273 Detur I/758/274 Deuteranopie I/758/275 Deuteroscoplce(H* halucinaţii I/758/276 Deuteroscopie 1/758/277 Devenire 1/758/278 Devianţă 1/759/279 Deviaţie sexuală 1/760/280 - standard 1/760/281 Devic(B) boală 1/761/282 Devryl(M) 1/761/283 Dewey John 1/761/284 DexamedÎM) 1/761/285 Dexametazohă(T) test 1/761/286 Dexamfetamine(DCI) I/762/287 Dexoval(M> I/763/288 ‘ DextrafobiefF) I/763/289 Dezagregare psihică I/763/290 Dexteritate 1/763/291 Dez- 1/763/292 ‘ Dezangajare 1/763/293 Dezechilibrat/DezechiIibraţi I/764/294 Dezechilibru psihic 1/764/295 Dezgust — cură 1/764/296 Dezinhibitori 1/765/297 Dezinteres 1/765/298 Dezintoxicare 1/765/299 Dezintricare (a) pulsiunilor 1/766/300 Dezinvestire 1/766/301 Dezorientare I/766/302 Dezumanizare I/767/303 Dezvoltare I/767/304 Dezvoltări patologice (reactive) ale personalităţii I/768/305 DH-Ergotoxin(M) 1/771/306 Dia- 1/771/307 Diabet insipid 1/771/308 - zaharat 1/771/309 Diaceplex(M> 1/772/310 Diadă 1/772/311 Diadril(M) 1/772/312 Diagnostic 1/772/313 - în psihiatrie 1/773/314 * O CD 2 <* Q 'C. O m O 9 Q e: o — psihologic (psihodiagnostic) 1/776/315 Dialag(M> 1/776/316 Dialectică 1/776/317 Dialicor 1/777/318 Dializă _ metodă 1/777/319 Dialogolalie I/778/320 Diam'M> 1/778/321 Diana — complex I/778/322 Dianoetic I/779/323 Dianol(M) I/779/324 Diapam(M) I/779/325 Diapatol(MC) I/779/326 DiapaxíM) I/779/327 Diasectral I/779/328 Diateză I/779/329 Diatran(M) I/779/330 Diatrase(M> 1/779/331 Diazachel,M> I/779/332 Diazebrum<"> I/779/333 Diazepam(M)/CI, 1/779/334 Diazepina(M> 1/781/335 Diazepoxin(MC) 1/781/336 Diazeprin(Mc) 1/781/337 Diazil(M) 1/781/338 Diazum(M) 1/781/339’ Dibăcie 1/781/340 Dibenzepine(D0I> 1/781/341 Dibutil(M) I/782/342 DiCel<“) I/782/343 Diceplon(“> I/782/344 Dichefobie(t) I/782/345 Dide-Botcaro(S) sindrom I/782/346 Diderot Denis I/782/347 Didrex 1/783/351 Diepropon(M) I/783/352 Dietamine(M) I/784/353 Diethazine(DCI) I/784/354 Diferenţă specifică I/784/355 Diferenţială — psihologie I/784/356 Diferenţiatei®)' halucinaţii I/784/357 Diferenţiere I/784/358 Difluenţă I/784/359 Diforene(M> I/785/360 Difosfocin**) 1/785/361 Difuzia identităţii'8* sindrom I/785/362 Digton(M) li/785/363 Dihotomie 1/785/364 Dikicon(M) 1/785/365 Dilemă 1/785/366 Dilyn(M) 1/786/367 Dimafen(M> 1/78)6/368 Dimenoi(»>, 1/786/369 Dimpna sau Dai*nphene 1/786/370 Dinamic 1/787/371 Dinamica grupurilor I/787/372 — personalităţii I/788/373 — psihologie'I/788/374 Dinamism I/788/375 Dinezin 1/788/378 Dinsidon(1“> 1/788/379 Diocurb(M) 1/789/380 Diogene(j) sindrom 1/789/381 Diolene'“> I/789/382 Dioloxal{M> 1/78^/383 Dionisiac I/789/Î84 Dipam(M> 1/789/385 Diparcol(“> 1/78^/386 Dipaz(M' 1/789/387 DipheninW' 1/789/388 Diphergan^) 1/789/389 Diplegie ce^ebro-cerebeloasă Clark 1/789/390 — spastică infantilă 1/790/391 Dipotassium Cloirazepate*®01) I/790/392 Dipoldîsm Í/790Í393 Di prazi n(M) il/790/394 Dipsofobie(':> 1/790/395 Dipsomanié I /79Ö/396 Diquel(M) 1/791/397 Directivitate 1/791/398 Dis- 1/791/399 : Disabilitate 1/791/400 Disarim(M) 1/791/401 Disaritmetrie 1/791/402 Disartrie 1/791/403 Disautonomie familială 1/791/404 Disbazie 1/791/405 Disbulie I/792/4Ö6 Discalculie I/792/407 Discefalie I/792/408 —■ cu cataractă congenitală si hipotricoză (Ullrich) I/792/409 Discernămînt 1/792/410 Discime’r(M) 1/793/411 Discolism 1/793/412 Disconexie 1/793/413 Discordanţă 1/793/414 Discret 1/793/415 Oiscromatopsie 1/793/416 Discursiv I/794/417 Discurs logic 1/794/418 Disepron(*I) 1/794/419 Disergazie 1/794/420 ........ Disestezie 1/794/421 Oisfagie I/794/422 Disfazie I/794/423 Disfemie I/794/424 Disfonie 1/794/425 Disforie 1/79=5/426 EŞisfrenie antitonică 1/795/427 Disfuncţie cerebrală minimă (DCM)(S) sindrom 1/795/428 Disgeuzie 1/796/429 Disgonosomie 1/796/430 Disgrafie 1/796/431 : Disimulare I/796/432 D'simulat(D) delir I/796/433 Disipai; Disipaletten(M> I/796/434 Diskinezie I/796/435 - tardive I/797/436 Dislalie I/797/437 Dislexie I/797/438 Dislogie I/798/439 Dismegalopsice*1) iluzii 1/798/440 Dtemenoree 1/798/441 Dismnezie. I/798/442 Dismetrie 1/798/443 Dismezectopie Laval ,1 /799/444 Dismimie 1/799/445 Dismorfofobte(y) 1/799/446 DismorfopsicefI) iluzii 1/800/447 Disneurie 1/800/448 Disnoie 1/800/449 Disociaţie I/80Ö/450 -T- siringomielitică(0) sindrom 1/800/451 —. tabetică(8î sindrom I/800/452 Dis,oratm) I/800/453 Di so re xi e I /800/454 Disortografie 1/801/455 Disostoză cranlofacială ereditară 1/801/456 Dispareunié 1/801/457 Dîspensarizare 1/80,1/458 Dispensarul de medicină generală I/802/459 Dispersie 1/802/460 Dispin^ia 1/802/461 Displazic I/802/462 Djsplatopsie(I) iluzie I/802/463 Displazie congenitală neurodermală I/802/464 — olfacto-genitală I/803/465 — osoasă polÎostozică I/803/466 Dispnee nevrotică I/803/467 Disponibilitate I/803/468 Dispoziţie I/803/469 Dispranol(M> I/804/470 D i s p rax ie I /804/471 — facială 1/804/472 Di s p r őse xie 1 /8Ö4/473 Disprozodre 1/804/474 Disritmie - EEG 1/804/475 Dissinergie 1/805/476 Djssintaxie 1/805/477 Distalene(M) I/80S/478 Distensan(M) 1/805/479 Distesol I/808/495 Divinaţie l/8$9/496 Di voi ţ I/809/497 Dixeran(M) 1/810/498 Dixibon<“> 1/810/499 Dixon(I) test 1/810/500 Dixyrazine 1/810/501 Dizarmonic 1/810/502 Dizarmonie 1/811/503 - întrapsihică 1/811/504 Dizepih(M> 1/811/505 Doberol(M) 1/811/506 Dobesin(M) 1/812/507 Docimologie 1/812/508 Dociton(M) 1/812/509 Dogmă/Dogmatism 1/812/510 Dogmatic*1» delir 1/812/511 Dogmatil(M> 1/812/512 Doimazin(M) 1/813/513 Doksapan(M> 1/813/514 Dolicomorfie 1/813/515 bolicostenomelie 1/813/516 Doliu 1/813/517 - reacţie 1/814/518 Dolsedol(M) 1/814/519 Domalium(M) 1/814/520 - Compuesto'^0» 1/814/521 Domar(M) 1/814/522 Domatofoble1/815/525 Dominans(MC) 1/815/526 Dominante(H> halucinaţii 1/815/527 Dominante — idei 1/815/528 DominiH"’ 1/815/529 ! Domnamid(M> 1/815/530 Donapax(M) 1/815/531 Donaţie 1/815/532 Donix(M) 1/815/533 Donjuanism 1/815/534 Donquijotism 1/816/535 Dopaj 1/816/536 Dopamina I-/816/537 Dophenin(M) 1/819/538 Doprene(MC> 1/819/539 Doracil(M) 1/819/540 Dorafobie(F) 1/819/541 Dorevane(M> 1/819/542 Doriden(M) 1/819/543 Dorinţă 17819/544 Dorisan(“> I/820/545 Dorkely-Amen(T) test I/820/546 Dorken(MC) I/820/547 Dorm(M) l/B20/.>:48 Dormabrol I/820/552 Dormiphen<“) I/820/553 DormiDhen(M> 1/821/554 Dormodor(M) 1/821/555 Doromanie 1/821/556 Dorsiflex^M) 1/821/557 Dosios Periclis Anastase Andrei 1/821/558 Dosulepin(I!CI) 1/821/559 Doublet Franţois 1/821/560 Doval(M) 1/821/561 Down(E> boală 1/821/562 Doxal(M) 1/821/563 • DoxepineÎDCI>!' Doxepin^M) 1/821/564 Doxyfed(H> I/822/565 0f0tosW ; Dffere,*'#fe ; OismegaloptíceW iluzii : J D/smenoreé ; Dfsfonc«rl*> ; Dow»l»>- faoo/â Doză 1/822/566 - joc de 1/823/567 DölkentD) delir 1/825/568 Dragonét Henri 1/825/569 Dramatizare 1/825/570 Drazine(M) 1/825/571 Dreamy State I/825/572 Drenian(M) I/825/573 Drenur(M) I/826/574 Dressent(M) I/826/575 Dridol«> 1/826/576 Drinalfa(M) 1/826/577 Drog 1/826/578 Droleptan(M> 1/826/579 Drominetas,M) 1/826/580 Dromofobie(F) 1/826/581 Dromolepsie 1/827/582 Dromomanie 1/827/583 Drop-Attack 1/827/584 Droperidol(DCI> 1/827/585 Droxacepam(M> 1/827/586 Droxol(M) 1/828/587 DSM III 1/828/588 D-Tran,M) 1/828/589 „Dual-Sex Therapy" 1/828/590 Dualin(M> 1/828/591 Dualism I/829/592 Dualitate I/829/593 Dubitaţie I/829/594 Dubiu 1/829/595 Dublă depresie 1/830/596 - legătură 1/830/597 Dublu orb 1/830/598 Dubois, Frédéric 1/831/599 - Paul 1/832/600 Dubovitz(s) sindrom 1/832/601 Ducene I/832/602 DuchenneÎB) boală 1/832/603 Duksen(M) 1/832/604 Dumas George 1/832/605 Öumnezeu 1/832/606 ' Dumolidî"> 1/833/607 Dümont Pailier Victor 1/833/608 Dumping^®* sindrom 1/833/609 Duna(M) 1/833/610 Du-Oria(MC> 1/833/611 Duplicitate 1/834/612 Dupré Ernest 1/834/613 — Merklen*** sindrom 1/834/614 Durată 1/8^4/615 — medlş de spitalizare 1/835/616 Durere 1/836/617 — morală 1/838/618 Durkheim Emile 1/839/619 Duromine(M> I/839/620 Duşmănie 1/839/621 Dymoperazine(M> I/839/622 Dynaprin(M) l/$39/623 Dystoid<"> I/839/624 e 11/7/1 Easone 11/7/2 :Eatan(M) 11/7/3 Ebbecke(s) Sindjrom 11/7/4 Ebbinghaus Henmann 11/7/5 Ebrietate ll/7/6| Ebserpine(>,) U/7/7 Ecatri | 11/8/8: Ecbioză 11/8/9 Ecforare I l/:8/t0 ECG 11/8/11 Echilibru 11/8/12 — emoţional 11/8/13 Echinococoză -ţ tulburări psihice 11/9/14 Echipă terapeutică — in psihiatrie 11/9/15 Echipotenţialitate II/9/16 Echivalenţă 11/9/17 — depresivă 11/10/18 — epilepircă 11/10/19 — somatic ale nxîetăţii 11/10/20 Echivoc 11/11/21 Echo 11/11/22 l Eclectism 11/11/23 Eclimie i 1/11/24 : Eclipsă 11/11/25 i — amnezica 11/11/26 — psihică 11/11/27 — vasculară cerebrală î 1/12/28 EcIorîon(M) 11/12/29 Ecmnestic(®> delir 11/12/30 Ecmnezice(;=) halucinaţii 11/12/31 Ecmnezie 11/12/32 Ecnoia 11/12/33 Eco- 11/12/34 Écoacuzie 11/12/35 Ecoencefalografie 11/12/36 Ecoestezie 11/12/37 Ecofofcie 11/13/38 Ecografie 11/13/39 Ecokinezie 11/13/40 Ecoîaiie 11/13/41 Ecomanie ll/l3/42 Ecomimie 11/13/43 Ecomnezie 11/14/44 Ecomotism 11/14/45 Economic 11/14/46 — tîp de personalitate 11/14/47 Economo (Von) Constantin 11/14/48 Ecopatic(S) sindrom 11/15/49 Ecopatie 11/15/50 Ecopraxie 11/15/51 Ecotimie 11/15/52 Ecoton^ H/15/53 Ecou 11/15/54 — al gîndirii 11/15/55 Ecran 11/15/56 — al visului 11/16/57 Ecto- 11/16/58 Ectocinerea 11/16/59 Ectodermatoză cerebrală 11/16/60 Ectomorf — tip de personalitate 11/16/61 Ect^!uréeíl>CI) 11/16/62 EcuaniKM> 11/16/63 Eczemă-astm<8) sindrom li/16/64 Edem angionevrotic 11/16/65 — cerebral acut 11/17/66 — papilar 11/17/67 Eldena(M) II/17/68 * 1 o e 3 a* <0 CD 3 Q Educaţie 11/17/69 - supravegheată 11/18/70 Edwards<*> sindrom 11/18/71 - test 11/18/72 Efebofilie 11/18/73 Efect adven* 11/18/74 - kirlian 11/18/75 - place ho 11/18/76 - nedorite 11/19/77 - secundare 11/19/78 Efector 11/21/79 Efeminare 11/21/80 Eferent 11/22/81 EffiloneW II/22/82 EffisaxW II/22/83 Eficienţă II/22/84 Efidrofobie(F) II/22/85 Efort 11/22/86 ■ - sindrom 11/24/87 Efortil (Etiladrianol)(M> 11/24/88 Efroxine(M> 11/24/89 Efuranol(M) ii/2*t/9u Eggobesin(M) 11/24/91 Eglonyl 11/27/109 Einsicht 11/27/110 Eizótrofobie 11/27/111 Ejaculare 11/27/112 Ekbom(°> delir 11/28/114 —■ (s) sindrom 11/28/115 EKG 11/28/116 Ekilan(M) 11/28/117 Ekilid^> 11/28/118 Ektyl(M) 11/28/119 Elaborare II/28/120 — a doliului 11/28/121 — secundară 11/28/122 Elamol(M) 11/29/123 Elan vital 11/29/124 Élanöne-VW 11/29/125 EÍastonon(tó,) 11/29/126 ElatrolîM) ; ElatroletíM> 11/29/127 Elaţîe 11/29/128 ElbrusîM) 11/29/129 Eldoral?MC) ll/2Sj/130 Electra — complex 11/29/131 Electro- 11/30/132 Electrocardiografie 11/30/133 Electrocortilrogrfimă 11/32/134 Electrocutare 11/32/135 Electrod II/32/1J6 Electrodermograimă 11/32/137 Electrodiagr(osti<î 11/32/138 Electroencefklogfafie 11/33/139 Elertroencefalografie cantitativă 11/40/140 — factori perturbatori ai traseului II/40/ 141 ; — în somn 11/40/142 ElectrofobieîF) 11/41/143 Electroliţi IÍ/41/ÍI44 Electromiografie’11/42/145 Electromjogramăi 11/43/146 Electronarcoză 11/43/147 Electronistagmoârafie 11/43/148 Electronografie 11/43/149 Electroplexié 11/44/150 Electrosomn 11/414/151 Electroşoc 11/44/(152 Electroterapje îq psihiatrie 11/44/153 Elegen GCM,111/4^/154 Elementare w hal Qcinaţii 11/44/155 Elenium(^) 11/44/1 Eleoptenofagie 11/44/157 Elepsin(M> 11/45/158 E le ute românie 11/45/159 Eliade Mircea 11/45/160 Eliberare — depresie de 11/45/161 Elibrium(M) 11/45/162 Elipsă sintaxică 11/45/163 Eliranol 11/45/164 Elirem(MC> 11/46/165 Elită 11/46/166 Elitism 11/46/167 Ellis(B) boală 11/46/168 - Henry Hav^lock 11/46/169 - William Charles 11/46/170 Elmarine(M) 11/47/171 Elpenor<8) sindrom 11/47/172 Elperi I (M> 11/47/173 Elperl(M) 11/47/174 Elphemşt 11/47/175 Elronon(M) 11/47/176 Elroquil 11/47/178 Eltrip 11/47/179 EmagriníM) 11/47/180 Emancipare 11/47/181 Emaşculâre 11/47/182 ... Embölofrazie/Embololalié 11/48/183 Embrió- 11/48/184 Embrió —, Feţopatii 11/48/185 Embriopatii iatrogene 11/49/186 - rubeolică 11/49/187 EmergilP*) 11/49/188 Emerofonié 11/49/189 Emete-Con?M) ; EmeticonîM) 11/49/190 EmetiraUM> 11/49/191 EmetofobieîF) 11/49/192 Emfază 11/50/193 EMG 11/50/194 EM-GGCM) 11/50/195 ÉrmcholiníM) 11/50/196 Emile-Weil?s> sindrom 11/50/197 g o Q 3 o- O 3 8- f Enciclopedie de psihiatrie — cd. 2t7 Em'otivP» delir .11/50)61.98 Emotivă — personalitate 11/50/199 EmotivalîM> II/50/200 Emotivitate. ll/50/20f Emoţie II/50/202 - patologice 11/51/203 Emoviti») II/52/204 Empatie II/52/205 Empedocle II/52/206 Empidil|(“> II/52/207 Empiric (1/53/208 Empirie 11/53/209 Empirism 11/53/210 Emy lcamate 11/54/213 Enantiodromie 11/54/214 Enantiomorfie 11/54/215 Encefal 11/54/216 Encefalatrofie 11/55/217 Encefalită 11/55/218 — subacută cu incluziuni 11/57/219 Encefalocel II/S7/220 Encefalografie gazoasă II/57/221 Encefalopatie 11/59/222 — a boxerilor 11/59/223 — acută alcoolică 11/60/224 — acută hipertensivă 11/60/225 — difuză Flatau 11/60/226 — diseminată Dawson 11/60/227 — epileptică infantilă cu vîrfuri şi unde lente difuze 11/60/228 — he patogenă 11/60/229 ■=~ hi pocal ce mi că 11/61/230 hipoglicemică 11/61/231 — hipsaritmică 11/61/232 ■— infantile sechéiare 11/61/233 -- mioclonică infantilă H/63/234 ~ pancreatică II/63/235 — pe nici lini că 11/63/236 — pertusşis 11/63/237 — saturnknă 11/63/238 — şenilă 11/64/239 Encefalozăi 11/64/240 Encephabo|î“>; EnerbolfM) 11/64/241 Enciclopedism II/64/242 Encopresis II/64/243 Endep'") 11/64/244 EndequilW II/64/245 Endo- 11/65/246 ' Endocranium 11/65/247 Endocrinologie, şi psihiatrie 11/65/248 manifestăiri psihice în bolile endocrine 11/66/249 Endofazie 11/72/250 Endogamie 11/72/251 Endogen II/72/252 Endogenie II/72/253 Endomorf II/72/254 Endomorfine II/73/255 Endomuzie II/76/256 Endopsihic II/76/257 Epdoreactiv II/76/258 Ehdoscopiqe halucinaţii II/76/259 Endotim 11/76/260 Enduofobie 11/79/269 Enkefaline 11/79/270 Enobrin(M> 11/79/271 Enoctan(M> II0/272 Enologism 11/79/273 Enomanie 11/79/274 Enormitatecjelir 11/79/275 Enoslmania ,11/79/276 Ensidon<"> 11/79/277 Ensign 11/80/283 Entopţice(H) halucinaţii 11/80/284 Entropie 11/80/285 Entumî n(e)(M> 11/80/286 Entuziasm 11/81/287 J Enunţ 11/81/288 Enurezis 11/81/289 Enyoid(M) II/82/290 Enzimopatie 11/82/291 Eodi IÎM» 11/82/292 Eonism 11/83/293 1 Eozofobie^1 11/83/294 E-Pam(M>; Epánalium(M, 11/83/295 EpibenzalinefM) 11/83/296 Epi- 11/83/297 Epicritică — sensibilitate 11/83/298 Epi criză 11/84/299 Epictet 11/84/300 Epieureism 11/84/301 Epidemie II/85/302 Epidemiologie psihiatrică II/85/303 Epidin(M) II/87/304 Epifenomen II/87/305 Epifenomenalism II/87/306 Epifiză ÍI/88/307 Epikur(M) II/88/308 Epilepsie II/88/309 - afectivă 11/95/310 T- erotică 11/95/311 — jacksoniană 11/95/312 — mioclonică progresivă 11/95/313 — muzicogenă 11/95/314 — parţială continuă 11/95/315 — posthemiplegică (Gowers) 11/95/316 — psihosenzorială II/Ş5/317 — somatomotórie 11/95/318 — somatosenzitivă II/95/319 Epileptogen 11/95/320 Epileptoidie 11/95/321 Epiloie Sherlock*?» boală II/95/322 Epinefrină II/95/323 1- ? O CD er o' N Qe 3 n> 3 Q« mmmmm £ EpineIbonî“> 11/96/324 . Episod 11/96/325 Epistemofilie 11/96/326 Epithanate 11/96/327 Epitimie 11/96/328 Epokuh1(M> 11/96/329 Epuizare 11/96/330 - delir 11/97/331 Equanil(M) II/97/332 Equibral(M) II/98/333 Equidal<“> II/98/334 Equi Ii bri ríM} 11/98/33S Equilin boală ÍI/99/342 Erbasoma IÍ/99/343 Eredő- II/99/344 Ereditate II//99/345 Eredoataxie 11/101/346 — hemeraloptică polinevritiformă 11/101 347 : Eredobiologie 11/101/348 Eredopatie IJ/101/349 Eremofobie**> 11/101/350 Eretlsm 11/102/351 Eretizofrenie 11/102/3 S2 Ere utofobleiF) 11/102/353 Erg 11/102/354 Ergasiatrie 11/103/355 Ergasie 11/103/356 grgasiofob îeî*> 11/103/357 Érgasiologie 11/103/358 Ergasiqmanle 11/103/359 Ergastenie 11/103/360 Érgo- 11/103/361 ErgocalmjCMC) 11/103/362 Ergonomie 11/103/363 Ergopsihlatrie 11/104/364 prgopsihometrie 11/104/365 Ergoterapie 11/104/366 ErholenîM) 11/105/367 ErinanîM> 11/105/368 Erlmin(M> 11/105/369 Erma Il/f06/370 EnsihtonîS), sindrom 11/106/371 Erital™ 11/i06/372 Eritredem australian 11/106/373 Eritrofobie^* 11/106/374 Erit rome lalgie a capului 11/106/375 Ermetism 11/106/376 Eroare ll/ip6/3Î7, — de diagnostic 11/107/378 Erogen 11/110/379 Erogenitate 11/110/380 Eros Í1/110/381 < Erostratism 11/1-11/382 Erotice(H) halucinaţii 11/111/383 Erotism 11/111/384 Erotodromomanie 11/112/385 Erotografomanie 11/112/386 Erotoman{D> dejir 11/112/387 Erotomane medicale 11/112/388 Erotomanie. 11/112/389 Erotopatie 11/112/390 Esbelcaps(M®). 11/112/391 Escroc, Escrocherie 11/112/392 EsenţialÎD> delir 11/113/393 Esilgan(M) 11/113/394 Eskabid(lt> 11/113/395 Eskalith(M) 11/113/396 Eskapar(MC> 11/113/397 Eskaserp(M> 11/113/398 cskazine*“); Eskazinyl(M) 11/113/399 Esmail(M) 11/113/400 EsmindÎM> ll/113/401 Esoterii 11/113/402 EsperalÍM) 11/114/403 lspril‘M> 11/114/404 Isquirol Jean Etienne Dominique 11/114/405 Essm Rolf 11/11(4/406 Estasil(ă> 11/114/407 Estazolami®CI) 11/114/408 Estetic — tip de personalitate 11/115/409 Estetice halucifiaţii 11/115/412 Esteziometrie 11/115/41 Estezioterapis Il/l 15/414 Estimaţie 11/115/415 Estimulo(M> 11/115/416 Estîomanie 11/115/417 EstorgieCM) 11/115/418 Estrornanie 11/116/419 Eşantion 11/116/420 Eşec — complex de 11/116/421 Etalon 11/117/422 Etalonare 11/117/423 Etamina<“> 11/117/424 EtanaminW 11/117/425 , Etape razi n(M) 11/117/426 Eteromahie 11/117/427 EthchlorvynolÎDC,) .11/117/428 EthylenlinW 11/118/429-Etilîsm 11/118/430 Ettelogie — a bolilor psihice 11/118/431 Etnocentrism 11/119/432 Etnopsihiatrie 11/119/433 Etofarmacologie 11/121/434 Etologiş 11/121/435 Etrafon(MC) 11/121/436 Etumina(M> 11/122/437 Etymemazine 11/127/444 Eudemonism 11/127/445 Euergasie 11/127/446 Euflex'^ 11/127/447 Eufomanie 11/127/448 Euforie 11/127/449 - intuitivă 11/127/450 - sclerotică 11/128/451 Epi ne!bor, (M) ; Ergoterapie ; Euforie 849 Eugdie 11/128/452 Eugenie 11/128/453 Euhypnos II/128/454 EukystoKM) 11/128/455 Euler Ulf Savante 11/129/456 EumetabolíM> 11/129/457 Eunerpan(M> 11/129/458 Eunoctin(M) 11/129/459 Eunuc ll/12?/460 Eunuchismí 1/129/461 Eupareupie 11/129/462 Euphoramin(M0> 11/129/463 Euphorin(lf) 11/129/464- Eupramin(M> 11/129/465 Eurodin(M) II/129/466 Eurosan(M) 11/129/467 £usulpid(M> 11/129/468 Eutanasie 11/130/469 . EuthymtM) 11/131/470 Eutimie 11/131/471 Eutimin(M) 11/131/472 Eutimox(M) 11/131/473 Eutonie 11/131/474 — vegetativa 11/131/475 Eutonyl<“> 11/131/476 Euvitol(M> 11/131/477 Evacalm(M) 11/131/478 Evadene(M>; Evadyne(M) 11/132/479 Eveniment biografic 11/132/480 - de viaţă 11/132/481 Eventin(M> 11/134/482 Eviraţie 11/134/483 Evocare(D) delir 11/134/484 Evoluţie a bolilor psihice 11/134/485 Evrodex(M) 11/135/486 Exacerbare 11/135/487 Ex-Adipos(M) 11/135/488 Exantropie 11/135/489 Exasperare 11/135/490 Excentricitate 11/135/491 Excitant 11/135/492 Excitaţie 11/136/493 Exhaustiune(D) delir 11/137/494 Exhibiţionism M/137/495 Existenţiale - depresii 11/137/496 Exner(s,) sindrom 11/137/497 Ex-Obese<»> 11/137/498 Exo- 11/137/499 Exoftalrtie neuro-endocrină 11/137/500 Exogamîe 11/138/501 Exogen 11/138/502 Exogenitate ;l 1/138/503 Exolexie8 semn 11/138/504 Exorcizare 11/138/505 Exoti ric 11/119/506 Expansivitate 11/139/507 Expansiv'1» delir 11/140/508 Expectariţă 11/140/509 Expectativă 11/140/510 Experienţă delirantă primară 11/140/511 Experiment 11/140/512 ' ' _ — ştiinţific'1» delir 11/141/513 Experimentali — nevroză 11/141/514 . — psih,ologfe. 11/141/515 S^m2mVi de muna tn b°' E^eU/!^rih,atriCâ 11/143/517 — ln> delir 11/144/519 Exponcit(M> 11/144/520 Expresie H/144/521 — corporală H/145/522 — emoţională 11/145/523 Expresion»le(si) sindroame 11/145/524 Expresivitate 11/145/525 — genetică 11/146/526 Expunere 11/1^6/527 Exsanguinotransfuzie 11/147/528 Extacol(M) 11/147/529 Extatice(H> halucinaţii 11/147/530 Extaz ll/147/53h 1 Extensoprogresiv(B> sindrom 11/148/532 Externai izafe 11/148/533 Exteroreceptor IÍ/148/534 Exton-Smith(I', — scală 11/148/535 Extra- 11/149/536 ExtracâmpineÎH> halucinaţii 11/149/537 Extrapolare 11/149/538 Extrasenzorială — percepţie 11/149/539 Extravaganţă 11/149/540 1 Extraversiune 11/150/541 Extremism 11/151/542 Extrospecţie 11/151/543 Extrovert — tip de personalitate 11/151/544 Exuberanţă 11/151/545 "/01/544 Ey Henri 11/151/546 F - factor 11/153/1 Fabricius ioslf 11/153/2 Fabry<»> .boală: H'/153/3 Fabulă*1) -test 11/153/4 Fabulaţie II/154/5 Facial8 semn 11/155/6 - tic 11/155/7 Facies 11/155/8 |e Facilitare 11/156/9 Facomatoze 11/157/10 ~ n7iU57/Tiiile"Van der Hoeve(8) boali Facticitate 11/157/1.2 Factor 11/157/13 Factorială — analiză 11/158/14 Facultate 11/158/15 — mintală 11/158/16 Facultativ 11/158/17 Fading mintal 11/158/18 Fago- 11/158/19 Fagofobief®') II/1S8/20 Fagolipö(M) 11/158/21 Fagomanie I l/l 58/22 Fahr(B» boală 11/158/23 Falie — stadiu 11/159/24 —_ tip de personalitate 11/159/25 ra ica — mamă/femeie 11/159/26 Fairét Jean-Pierre 11/159/27 c ~ -Mes-Philippe-Joseph 11/160/28 Falsă lăuzie 11/160/29 False recunoaşteri 11/160/30 Falsificare 11/160/31 Faltais) sindrom 11/161/32 Falus 11/161/33 Familie 11/161/34 Familială — tferapie 11/164/35 — psihoze 11/166/36 Fami I ie nevropată 11/166/37 Fanatism 11/166/38 Fanconi-Schlesinger 11/170/51 Fargan(M> 11/170/52 Fargen(M) 11/170/53 Faria (de) Jósé Custodio 11/170/54 Farmaco- 11/170/55 Farmacocinetică 11/170/56 Farmacodependenţă 11/171/57 Farmacodramă 11/171/58 Farmacofilie 11/171/59 Farmacofobie(F) 11/172/60 Farmacogen(D) delir 11/172/61 Farmacomanie 11/172/62 Farmacopsihologie H/172/63 Farmacopsihoză 11/172/64 Fascinaţie 11/172/65 — hipnotică II/173/66 Faseina Forte(MC> 11/173/67 Fastigium 11/173/68 Fastin 11/173/69 Fatalism 11/173/70 Fatalitate 11/174/71 Fatigabilitate 11/174/72 Faţă-Mînă test 11/174/73 FaustanÎM) 11/174/74 Fază 11/174/75 Febră psihogenă IJ/174/76 Febril(D> delir 11/174/77 Fechner Gustáv-Tfieodor 11/175/78 Federaţia Mondialiă pentru Sănătate Mintală 11/175/79 , Federn Paul 11/175/80 Fedra — complex 11/175/81 Feedback 11/175/85 Feerie fantâstică*D) delir 11/177/83 Feinalmin^M) 11/177/84 Felaţie 11/177/85 Felison*M> 11/177/86 Felixin 11/177/87 PellozmeW l!l/177/88 Feminitate — corţiplex 11/177/89 Fen»ct.l(M) 11/177/90 Fenaglicodol<0CI> îil/177/91 Fenamin(M) IP/178/92 Fenarol 11/178/93 Fenazil(M) II/I78/94 Fencamfamin^M) 11/178/95 Fendimetrazine ÍD®I) 11/178/96 Fenelzin(M> 11/178/97 Fenelzmei]DCI> 11/179/98 Fenergan(M) 11/179/99 Fenfural(M) 11/179/100 FengofobieÎP> 11/179/101 Fenichel Otto 11/179/102 Fenilcetonuri^ 11/179/103 Feniltoloxamme(I^CI> 11/179/104 Fenisec(M> 11/180/(105 FenitoinÍM) l!/180/106 Fenmetrazin^*0 11/180/107 Fenobarbital(M) 11/180/108 Fenomen 11/180/109 Fenomenologie 11/180/11Ó - psihiatrică 11/181/111 Fenorex(M> 11/182/112 Fenotiazine 11/182/113 Fenotip II/1 ^6/114 Fenprpbamaţe*150^ 11/186/115 FenproporexfM) 11/186/116 Fentazin(M) 11/186/117 Fentermin(M) 11/186/118 Fentermine(DCI> 11/186/119 Feocromocitom 11/187/120 Féré Charles 11/187/121 Ferenczi Sándor 11/187/122 Ferey8 semn 11/187/123 Ferndex(M) 11/187/124 Ferrari Giulio Cesare 11/187/125 - test 11/187/126 Ferrus André 11/187/127 Fetal alcoolic(S) sindrom 11/188/128 Fetamin(M) 11/188/129 Fetişism 11/188/130 - acustic/auditiv 11/188/131 - animal 11/188/132 Feuchtersleben Ernst 11/189/133 Fiamberti — metodă II/189/134 Ficţiune 11/189/135 • Fideism 11/189 /B6 Fidelanw II/1Ö9/137 Fidelitate 11/189/138 Fidepax(M) 11/190/139 Fiedler8 simptom 11/190/140 Figurábilitate 11/190/141 Figurative(H) halucinaţii 11/190/142 Fiinţă 11/190/143 Filantropie 11/190/144 Filiaţie^ delir 11/190/145 Fi i ie 11/191/146 Filistin 11/191/147 Filoanaliză 11/191/148 Filogeneză, Filogenie 11/191/149 Filon(MC) 11/191/150 Filozofie 11/191/151 Filtru, Filtraj 11/192/152 Finalism 11/192/153 Finalitate 11/193/154 Finedal(M) 11/193/155 Finitudine 11/193/156 Finlepsin 11/194/157 Finorgal boală 11/197/174 Flamina(M) 11/197/175 Flapping tremor8 semn 11/197/176 Flaracantyl(M> 11/197/177 Flash 11/198/178 - back 11/198/179 Flatau*S) sindrom 11/198/180 Flechsig Paul 11/198/181 Flecor(M> 11/198/182 Flegmatic tip de personalitate 11/198/183 Flenaken(M) 11/199/1 FlexartalÍM) 11/199/185 Flexibilitate 11/199/186 — ceroasă 11/199/187 Flexin(M>; Flexon(M> 11/199/188 Fiiess Wilhelm 11/199/189 Flooding 11/199/190 Flor(M) 11/200/191 jFloxamine(M) 11/200/192 Floyd-Man - efect 11/200/193 FluânisonefDCI> 11/200/194 Fluanxol(M) II/2Ö0/195 r.~ .de?2î(îî>,:'~ retard 11/201/203 FlunoxtM) I I/202/204 ' ....... ->(M) II/202/20S Fluomazini(M>,i Fiuorofen1 Flupazirte 11/202/206 Flupentixol(Dcl* 11/202/207 Flupidól(M) 11/202/208 Flurazepam(DCI) 11/202/209 Flurazine 11/214/217 Focalizare M/214/218 ^od,^ré ,ffanţ°i^ Emrrtanuel 11/214/219 Foelling .boalS 11/215/220 Foersţer(S) sindrom 11/215/221 Foille(M) 11/215/222 Forx-Chaveny-Lejvy sindrom 11/215/223 Foliculinice — psihoze 11/215/224 „Folie" 11/215/225 - â deux 11/216/226 - du pourqupî" 11/216/227 - raisonnantă" 11/216/228 Fohn-Wu(T) test 11/216/229 Fonastenie' 1*1/216/230 Fond mintal 11/216/231 Fonîsm II/216/232 Fono- 11/217/233' Fonofobie II/217/240 Formal 11/217/241 Formalism 11/218/242 Formalizare 11/218/243 Formarin(M) 11/218/244 Formaţiune 11/218/245 . - de compromis 11/218/246 — reacţională 11/219/247 — simptomatică 11/219/248 — substitutivă 11/219/249 Formulă socială 11/219/250 Forster(s> sindrom 11/219/251 Forticalman(M) 11/219/252 Fosfene(I) iluzii 11/219/253 Fosfocreatininá II/220/254 Fosfolipide.il/220/255 Fothergilîf®) boală 11/220/256 Fotism 11/220/257 Foto- 11/220/258 Fotodramă 11/220/259 Fotofobie® simptom 11/220/260 Fotografi ce(H) halucinaţii 11/220/261 Fotografie8 simptom II/220/262 Fotom 1I/220/263 Fotop il 11/220/264 Fotosensibilitate 11/220/265 Fotoşoc 11/221/266 Fourmer Jean Alfréd 11/221/267 Fragmentare 11/221/268 ‘ Franceschetti(s> sindrom 11/221/269 Franki8 semn 11/221/270 Fratricid 11/221/271 Fratrie 11/221/272 Frecvenţă EEG II/223/273 Fregoli(I> iluzie 11/223/274 Frekentine(K> 11/224/275 Frekven(M> 11/224/276 Frenacti|(M> 11/224/277 Frenalgie 11/224/278 Frenapyl(M) 11/224/279 Frenezie/Freriti 11/224/280 Frenil sindrom 11/227/303 Frigiditate 11/227/304 Frina(M) 11/228/305 Fringanor(M) 11/228/306 Frisium(M) 11/228/307 Frohlich(s) sindrom 11/228/308 Fromm Erich 11/228/309 Frontal şi prefrontal(s) sindrom 11/228/310 Frugal(M); Frugalan(M) 11/229/311 Frumkin lacob 11/229/312 Frumos 11/229/313 Frustrare U11/230/314 - <*> test 11/234/315 Ftiriofobie 11/234/316 Ftiziofobie 11/23^/317 Ftiziomanie 11/235/318 ţ Fuchs-RorschachÍT) test 11/235/319 Fugă II/235/320 - de idei 11/236/321 - în boală II/236/322 - în sănătate 11/236/323 Fugoa-D(M) II/236/324 Fulton(s) sindrom II/236/325 Funcţie II/236/326 - he doni că II/237/327 - mintală II/237/328 - a realului II/237/329 - simbolică II/237/330 Funcţional 11/237/331 Funcţionale(fi) halucinaţii II/237/332 - tulburări 1I/237/333 - psihoze, H/237/334 Funcţionalism II/238/335 Fund de ochi — aspect normal II/238/336 Funckelstein^T) test il/238/337 Furfuracee -r idioţie II/238/338 Furie 11/238/339 - de a b$a ÍI/239/340 - utermă 11/239/341 Furt al gîndirii IJ/239/342 Fus EEG 11/239/^43 Fustigaţie 11/239/344 Fuziune 11/239/345 G 11/240/1 GABA (acid gamaaminobutiric) II/240/2 GacilinW 11/241/3 Gakkébus-Géier-Gheimanovici(B) boală 11/241/4 — Valentin 11/241/5 Galactoree II/242/6 Galactozemie 11 /242/7 GalaturÍM) Ili/242/8 Galeantropie II/242/9 Galen 11/242/10 Galeofilie 11/043/11 Galeofobie(FÎ U/243/12 Gali Franz Josef 11/243/13 Galoperidol(5I) 11/244/14 Galton Francis 11/244/15 — ogiva lui 11/244/16 Gamacism 11/244/17 Gamaéncefalógrafle 11/244/18 Gamakuil(M) 11/244/19 Gambrinism II/244/20 Gamibetal campositum(MC) 11/244/21 Gammâ, — sistem II/244/22 Gamofobie(F) II/244/23 Gamomanie II/244/24 Gamonil(M> JI/245/25 Gamstorp(B) boală II/245/26 Ganal(M) II/245/27 Gandy(s) sindrom II/245/28 Ganglioplegice II/245/29 Gangliozidoză generalizată 11/246/30 Gannuşkin Petru J1/246/31 Ganphen(M) II/246/32 Gans — demenţă II/246/33 Ganser Sigbert II/246/34 - (s) sindrom II/246/3S Garcavi(s) s|ndrom II/247/36 „Gard de cauciuc** U/247/S7 Gardenal(M) il/247/38 , Gargoilism I i/247/39 Garnier Paul Érni le 11/247/40 Gastaut(s) sindrom 11/247/41 Gastrectomie H/247/42 Gatian de Clérarhbault II/248/43 Gatism II/248/44 . Gatofilie II/249/45 Gatofobie(F) U/249/46 Gaucher(B) boală 11/249/47 Gaupp-Mautz ~ psihoze II/249/48 - Róbert 11/249/49 Gauss Cári Friedrich 11/249/50 Gavaj 11/250/51 Gayet-Wernicke ~ encefalopatie II/250/52 GecolateCM> 11/250/53 Gefirofobie(F) 11/250/54 Géigel — reflex 11/250/55 Gelasmus 11/250/56 Gelineau(s) sindrom 11/250/57 Geloplegie 11/251/58 Geloterapîe 11/251/59 Gelozie 11/251/60 - delir 11/253/61 Gelpid(M) 11/253/62 Gen 11/253/63 Genă neurodermatozică (Cornii Kissel) 11/254/64 Gene 11/254/65 Genealogic*1» delir 11/254/66 Gene-Bamate^M> 11/254/67 — Poxîde(M),11/254/68 General 11/254/69 Generalizare 11/255/70 Genetică li/255/71 , - populaţiilor II/255/72 - psihologie II/256/73 Genital — stadiu II/257/74 — tip d< personalitate II/257/75 - zonă II/257/76 1 1 — (H) halucinaţii I1/257/77 Gen ital itate 11/257/78 Geniu 11/257/79 Genofobie(F) 11/259/80 Genotip 11/259/81 Gentilom^ 11/259/82 Geofagie II/259/83 Geografică — confuzie II/259/84 Geometrism morbid H/259/85 Georget Étienne Jean II/260/86 Gerbijnan(M> II/260/87 Gerdaxyl(M> N/260/88 Gerhardt8 semn 11/260/89 Geriatrie 11/260/90 Geriopsihoză 11/261/91 Gero- 11/261/92 GerobitÍM> 11/261/93 — Neu(M> 11/261/94 GerodylfM> li/261/95 Gerofilie 11/261/96 Geroigienă 11/261/97 Gerontofobie^F) 11/261/98 Gerontologie 11/261/99 Gerontopsihiatrie 11/262/100 Gerovltal(M) 11/263/101 Gerson(M) 11/263/102 Gerstmannrs> sindrom 11/263/103 Gessel Arnold 11/263/104 - (T) test 11/263/105 Gest 11/264/106 Gestaltism 11/264/107 Gestalt — terapie 11/265/108 Gestică 11/265/109 Gewacalm sindrom 11/265/116 Gibbs<*> boală 11/266/117 G iganţi ce hál ucinaţii 11/266/118 Gigantism cerebral 11/266/119 Gihitan(M) 11/266/120 Gilbert«BaMet?Ş> sindrom 11/266/121 — Behţetis) sindrom 11/266/122 Gilex 11/266/123 7 ' Cji I fe(T> test 11/266/124 Gilles de la Tburette(B) boală 11/266/1 — Georges 11/268/126 Gilman-HorenniteinÎB) boală 11/268/127 Gimnofobie(F> 11/268/128 Gin- 11/268^129 Ginandrie fl/26£/130 Ginandrofrenie il 1/268/131 Ginandroism 11/268/132 Ginandromérfisijn 11/268/133 Gineco- II/Í68/134 Ginecofilie 11/268/135 Ginecomanie 11/268/136 GinefobíeÍP> 11/269/137 Ginelcofilie 11/269/138 Girard Henry 11/269/139 Girus 11/269/140 Gîndire 11/269/1 j41 —' schematică 11/269/142 — tulburări de 11/270/143 Glande endocrine 11/270/144 Glaser(s> siridrom 11/270/145 Glaucom I i/270/146 Glazov8 simptom 11/271/147 GlianimonW 11/271/148 Glicerofosfaţi 11/271/149 Glicerol - derivaţi 11/271/150 Glicorahie(T> test 11/272/151 Gli mîd(M) 11/272/152 Glioză marginală Chaslin 11/272/153 Glischroidie 11/272/154 Globală - metodă ll/?72/155 Glóbus histericus 11/272/156 Glorium 11/272/157 GIoso- 11/273/158 Glosodinie 11/273/159 GlosofobieÍF) 11/273/160 Glosolalie 11/273/161 GIoso manie 11/273/162 Glosopîegie 11/273/163 Glosoptoză 11/273/164 Gl utam ic - acid 11/273/165 Glutarom^) fl/273/166 GlutetimidfM) 11/273/167 25 Glutonerie 11/273/168 GlyotolÍM) 11/273/169 Gnoseologie 11/273/170 Gnosticism 11/273/171 Gnostorid^> 11/274/172 Gnozie 11/274/173 Goddard Henry 11/274/174 Gogh (Van Gogh)8 simptom 11/274/175 Golant Raisa lî/274/176 —. (s> sindrom 11/274/177 Goldsteîn Kurt 11/275/178 — test 11/275/180 GoodenoughfT) test íÍ/275/181 Gowers8 simptom 11/275/182 — is) sindrom 11/275/183 GracidinW 11/275/184 Gradual(M) 11/275/185 Graduo-comiţială — criză 11/275/186 Graefe* semn 11/276/187 Graeffes-Hallgren^) sindrom 11/276/1$8 Grafi ce CH> halucinaţii 11/276/189 Grafo- 11/276/190 Grafoelement — EEG 11/276/191 Grafofobie(F> 11/276/192 Grafologie 11/276/193 Grafomanîe 11/277/194 Graforee 11/277/195 Grafospatm 11/278/196 Grafoterapfe 11/278/197 Grannaxin(éO(M) 11/278/198 Grand mal -r- paroxism 11/278/199 Grannoare H/280/200 Graofilie 11/281/201 Grasmin(M) 11/281/202 Grasping — reflex 11/281/203 Grasset Joseph 11/281/204 Gratificaţie 11/282/205 Graţiere(D) nelfr II/282/206 Gravet(B) boală H/282/207 Graviditate 11/282/208 - delir 11/283/209 - pitiatică 11/283/210 Gray — ritm EEG 11/283/211 G razi lan^M) 11/283/212 GreenfieldÎB) boală 11/283/213 Greentap(M> 11/283/214 Gregg(S) sindrom 11/283/215 Gregarism 11/284/216 Greig(s) sindrom 11/284/217 Greva foamei 11/284/218 Grichton-Browne8 simptom 11/284/219 Griesinger Wilhelm 11/284/220 Griffits II/285/228 Grotesc II/285/229 Grühle Hans Walter II/286/230 Grünberger-Zapotocky(8) sindrom II/286 231 Grup 11/286/232 - Balint II/288/233 - de control II/288/234 - mare II/288/235 — mic (primar) II/289/236 ~ social 11/290/237 Grzywo-Dabrowşki8 simptom 11/290/238 GuaifenesinţDCI) 11/290/239 GuastilÍM) IÍ/290/240 Gubernal(M) 11/291/241 Gubex(M) 11/291/242 Gudden Johann Alois 11/291/243 Guillain-De Séze-Blondin-Waiter(s) sindrom 11/291/244 ,, — Laroche(B) reacţie 11/291/245 — Thaon*SJ sindrom 11/291/246 Guillaume Paul 11/291/247 Guiraud(s) sindrom 11/291/248 Guislain, Jpseph J1/291/249 Qulivennien£(H) halucinaţii II/292/250 Gull;sindrom II/296/8 Hadefobie(F^ II/Ö96/9 3 Haenil8 simptom 11/296/10 Hagedorn-Jensen^ test de laborator II/296 11 Hagen Frederich Wilhelm 11/297/12 Hahneman Sámuel Christian 11/297/13 Hai românie 11/297/14 Halcion(M) 11/297/15 HaIdol(M) 11/297/16 Halkan(M) 11/297/17 Hali Granville Stanley 11/297/18 Hallermann-Streiff-Franţois(S) sindrom 11/298/19 Hallervorden Kari II/298/20 — Spatz(B) boală 11/298/21 Hallgren(S) sindrom lj/298/22 Hallopeau8 semn II/298/J3 Halo — efect 11/298/24 Haloanisone(M) 11/299/25 Halojust(M); Halopai 11/299/26 Haloperidol(DCI) (M) 11/299/27 Halstead-Reitan(T) test 11/300/28 11/ Halucinaţie 11/300/29 endoscopică 11/302/30 — negative 11/302/31 — psihice H/302/32 — psihosenzoriale H/303/33 Halucinofllie II/303/34 Halucinogene — substanţe II/303/35 Halucinoide II/305/36 Halucinoză I1/305/37 — alcoolică II/305/38 — isterică II/305/39 — olfactivă H/305/40 — pedunculară 11/306/41 — periodică II/306/42 — progresivă II/306/43 — reziduală Alzheimer M/306/44 — sifilitică U/306/45 — sinestopatică II/306/46 — vizuală Van Bogáért 11/306/47 Halucinozic(D) delir II/307/48 Hamartofobie(r) II/307/49 Hamilton(T) scală 1I/307/5Ö — WiIIiam 11/307/51 I' erapie , Grafologie Grafomanîe ; Găaifenesin^nci) ; Hamilton(T) scala Hand-SchöIler^Christían^B) boaîă Handicap/Handicapat 11/307/53 — secundar 11/309/54 Hanselman Nicolae 11/309/55 Hanzalow8 semn 11/310/56 Haocolin(M) 11/310/57 Haos 11/310/58 Hapt(o)- 11/310/59 Haphalgezie8 11/310/60 Haptefobie(p) 11/310/61 H apt ic 11/310/62 Haptice(H> halucinaţii M/311/63 Naptodisforie I i/311 /64 Haptofone(s> halucinaţii Ii/311/65 Haridol(M> 11/311/66 Harismatic 11/311/67 Harmomed(MC> ii/312/68 Harmonin(M) JI/312/69 HarmonylW Í f/312/70 Harpaxofobie(F) 11/312/71 Harris(s) sindrom 11/312/72 Harrower(T) test H/312/73 Hartnup boală Ii/312/74 Hasiam John f 1/312/75 Haşiş, Haşişism 11/312/76 Hath JI/312/77 Hauser Kaspar(s) sindrom 11/312/78 Havelock-Eilis(S) sindrom 11/313/79 Hazard II/313/80 Hâft(S) sindrom 11/313/81 Head-Holmes8 semn 11/314/82 Heautoscopie i 1/314/83 - negativă8 11/314/84 Hebefrenie Ii/314/85 Hebefrenic(S) sindrom 11/314/86 Hebelogie 11/314/87 Hebetudine i 1/314/88 Heboidofrenie 11/315/89 Hecaen(S) sindrom 11/315/90 Hecker Ewald IÍ/315/91 Hedonalgezie 11/315/92 Hedonism 11/315/93 Hedonofobie(I') 11/316/94 (1/307/52 Hefefilie 11/316/95 Heidegger Martin 11/316/96 Heidenhefn(S) sindrom 11/316/97 Heimlich — manevră 11/316/98 Heindrich — metodă 11/316/99 Heinroth Johann Christian 11/316/100 Helföserpin(M) H/316/101 Helio- 11/316/102 Heliofilie 41/317/103 Heliofbbie(p> 11/317/104 Helioterapie 11/317/105 Hei le r-Weygan d(B} boală H/317/106 Helmholtz Hefmann L.F. 11/317/107 Helogaphen(M) 11/318/108 Hem-, Hematq-, Hemo- 11/318/109 Hematofobie(P) ,11/318/110 Hematom cerejbral 11/318/111 Hemerafonie 11/319/112 Hemeralopie 11/319/113 Hemi- 11/119/1114 Hemiacromatopsie 11/319/115 Hemiageuzie 11/319/116 Hemiagnozie 11/319/117 Hemialexie 11/319/1 Hemialgie 11/319/119 Hemiamblippiej 11/319/120 Hemianalgş?ie li i/319/121 Hemianestşzie |l 1/319/122 Hemiangio|lastbm Cushing 11/319/123 Hemîanopslce(1N) halucinaţii 11/320/124 Hemianopsie 11/320/125 Hemiasomaitogn|ozie inconştientă 11/321 /126 Hemiatrofie cerebrală 11/321/127 Hemibalbism 11/321/128 Hemibulb(l) sindrom 11/321/129 Hemicranie 11/321/130 Hemimimie 11/321/131 Hemineurir|(M> iii/321/132 Heminevrir|(M) ) i/321/133 Hemiopie IJ/321/134 Hemiparestezie 11/321 /135 Hemiparkinson i $m ii/321/136 Hemiplegie111/322/137 HemithiaminÍM) I 1/323/138 Hemopatie — tulburări psihice 11/323/139 Hemoragie cerebrală 11/324/140 Henoch(B) boală 11/325/141 Heraldium^0 11/325/142 Herbârd Johann Friedrich 11/325/143 Hercu,le(B> boală 11/325/144 Hering Ewald 11/325/145 Heringi iluzie 11/325/146 Hermafroditism 11/325/147 Herman(8) sindrom 11/326/148 Hermeneutică 11/326/149 Hermo!epsin(M> IJ/326/150 Heroină/Heroinom^nie 11/326/151 Herpeş, Encefalită herpetică 11/327/152 Herphpnal(M) 11/328/153 Herpin Théodore II/32B/154 Herzbase(M>, Herzui^ 11/328/155 Hesnard Angelo L.M. 11/328/156 Hetamine(M> 11/328/157 Hetero- 11/329/158 Hete roche ir ie 11/329/159 Hfterocronie — lege 11/329/160 Heteroerotism 11/329/161 Heţeroforie 11/329/162 Heterogen 11/329/163 Heteromorfism 11/329/164 Heteronomie 11/329/165 Heterosexualitâte 11/329/166 HeterosugestibiIitate 11/329/167 Heterotopie 11/329/168 Heubner-Schilder(S) sindrom 11/329/169 HexobarbitalÍI)CI> 11/329/170 Hexofen(M) 11/330/171 H.H.(s) sindrom 11/330/172 H.H.H.O.ţs> sindrom H/330/173 Hiálizan(M> 11/330/174 Hialofa gie 11/330/175 Hibanil(M) 11/330/176 HibernafM> 11/330/177 Hibernal delir 11/333/201 Hipengiofobie(F) II/333/202 Hiper- II/333/203 Hiperactiv copil II/333/204 Hiperactivitate 11/334/2Ö5 Hiperalgezie IÍ/334/2Ő6 Hiperalgotimie ll/334/207 Hîperbulie II/334/208 s * Hi pe rcaIcemie' idîópatiă pasagerâ 11/335/209 Hipercondropiazîe Mery-Babon ne ix H/335/ 210 Hipercorticism 11/335/211 Hiperemotivitate 11/335/212 Hiperendofazie II/336/213 Hipereretism 11/336/214 Hipererotism 11/336/215 Hi perestezie11 /3 3,6/216 Hiperexactă. — personalitate 11/336/217 Hi per fag ie II/337/.218 nocturnă 11/337/219 . Hiperfeminizâre II/337/22Ö Hiperfrénie 11/337/221 Hiperfuncţie ll/33i8/222 Hipergelie M/338/223 Hipergenitalism ll;/338/224 Hipergeuzie II/338/225 Hiperhidroză II/338/226 Hiperinsulinism II/338/227 Hiperkaliemie II/338/228 Hiperkinetic(s) sindrom II/339/229 Hi per kinézi e 11/339/230 — de joc M/339/231 Hiperlizinemie 11/339/232 Hipermasculinizarjă I!/339/233 Hiper met am qrfoti 11 /3 39/ 23 4 Hipermetrie8 semn II/339/235 Hipermimie II/340/236 Hipermnezie II/340/237 Hipermobilitate mimică 11/341/238 Hipernefrom medular 11/341/239 Hiperorexie 11/341/240 Hiperosmie 11/341/241 Hiperostoză frontală internă 11/341/242 Hiperpatle 8 semn 11/341/243 Hiperperseverentk ~ tip de personalitate 11/341/244 Hiperpnee — EEG- i 1/341/245 Hiperprosexije 11/341/246 Hi pe rprbte jalbe llj/342/247 Hi persensibi luatei 11/342/248 Hipersexualitate J1/342/249 Hlpersimpatitotonie<8)'sindrom 11/343/250 Hipersincronism ]— EEG 11/343/251 Hipersornnié ÍI/343/252 — şî me$afag?e peri<5dică(s) sindrom 11/344/253' ' Hiperstenie 11/344/254 Hipertelorlsrh 11/344/255 - ' — familial® semn 11/344/256 Hipertensiune arterială 11/344/257 intracraniana(sr,sindrom 11/346/258 Hipertim — tip de personalitate 11/347/259 Hi pert im ie 11/348/260 Hi pe rti roi die 11/348/261 Hiperton-hipokinetic(s) sindrom II/349/V62 Hipertonie U/349/263 Hipertrofie II/350/264 Hiperventilaţie II/350/265 Hipno- II/350/266 Hipnagnozie 11/350/267 Hipnagogic(D) delir II/350/268 Hipnagogică — stare II/350/269 — (H.} halucinaţii 11/350/270 Hipnalgie 11/351/271 Hipnapompică — stare 11/351/272 — (0) halucinaţii 11/351/273 — (i) iluzii 11/351/274 Hipnax(MÎ 11/351/275 Hipniatru 11/351/276 Hipnic 11/351/277 Hipnoanaliză 11/351/278 Hipnobatism 11/351/279 Hipnocatharsis 11/351/280 Hipnodramă 11/351/281 Hipnofobie 11/351/282 Hipnoidă — stare 11/352/284 Hipnolepsie II/352/285 Hipnologie H/352/286 Hipnomanie 11/352/287 Hipnonarcoză 11/352/288 Hipnopedie 11/352/289 ; Hipnopsihoterapies li/352/290 H i p n ose do n} 11/352/291 Hipnoterapie II/353/292 Hipnotică — senzaţie II/353/293 Hipnotice li/353/294 1 Hiphotizâbilitate 11/356/295 Hipnotizare^D) delir 11/356/296 Hipnoză f 1/356/297 — a autostrăzii" 11/358/298 Hipo- 11/358/299 Hipoacuzie 11/358/300 Hipoasfixie paroxistică 11/358/301 Hipobulie II/358/302 Hipocamp II/358/303 Hipocondriac(D) delir II/358/304 09 ^3 Handicap ; Heidegger M. ; Hibernali*} Hipocondriacfs> sindrom 11/359/305 Hipocondrie 11/360/306 Hipocrate 11/360/307 Hipoergazie 11/361/308 Hipoestezie II/361/309 Hipofagin 11/361/310 Hipofiză 11/361/311 HIpofizo-talamic(s) Sindrom 11/363/312 Hipofrenle 11/363/313 Hipofunctie 11/364/314 Hipogelie 11/364/315 HipogenltaH'sm 11/364/316 Hipogllcemie 11/364/317 Hipografofoble(r) 11/365/318 Hipokinezie 11/365/319 Hipomanlacal(s) sindrom II/365/320 Hipomaniacal — tip de personalitate 11/365/ Hipomanie 11/365/322 Hipomimie 11/366/323 Hipomnezie 11/366/324 Hipomotilitate 11/366/325 Hiponoia 11/351/283 Hipoparanoic 11/366/326 Hipopatie 11/366/327 Hipoprosexie 11/366/328 Hiposomnie 11/367/329 Hipostenie 11/369/330 Hipotalamus 11/369/331 Hipotaxie 11/371/332 Hipotensiune arterială 11/371/333 — intracraniariă II/375/334 Hipotensor(M) 11/375/335 Hipotimie II/375/336 Hipotiroidie II/376/337 Hipotonie II/377/338 Hippel-Lindau^B) boală II/377/339 Hippus" semn II/377/340 Hlpsal(M) 11/377/341 Hipso- 11/378/342 Hlpsaritmie II/378/343 Hipsicefalie II/378/344 Hipsofobi*V II/378/345 Hipsoterapie II/378/346 Hiperin(MC) II/378/347 HirnaminÍM) 11/378/348 HirschféldMagrjus 11/378/349 Hlrusukamio'"*-11/376/350 Hiserpia(M) 11/379/351 Hlskey-Nebhiská(T) test II/379/352 Histanti)<“> 11/379/353 Histerectomie II/379/354 Histeroepllépsie; 11/379/355 Histidlnemié 11/379/356 Histîlos 11/379/357 Histionex(M> 11/380/358 Histrionic 11/380/359 Histrionism 11/380/360 Hi-Wa<8) sindrom 11/380/361 Hobby II/380/362 Hoche(s) sindrom 11/380/363 Hodofobie delir 11/381/371 Holotimie 11/3811372 Holtzman(T,itestl 11/381/373 Homeopatie 11/381/374 Homeostazie II/3Í82/375 - familială fl/382/376 Homicid II/383/377 Homilofobie^ 11/385/378 Homilopatle 11/385/379 Homo- 11/385/380 Homocistinemie cu homocistinurie 11/385/ 381 HomofiNe II/385/382 Homofone(H> halucinaţii II/385/383 Homosexualitate iII/385/384 Homotropi II/387/385 Horipinen^M) 11/387/386 Horizon£H) 11/387/387 Horizone(M) 11/387/388 Hormé 11/387/389 Hormefobie(pM 1/387/390 Hormon 11/387/391 Hornbest(M) 11/390/392 Horney Karen 11/390/393 Horton(9) slndrom 11 /390/394 Hospitalism 11/390/395 Hosgîtalomanie 11/391/396 Hosti!ival(M> 11/391/397 Hourbe§e(M) 11/391/398 Huarte de San-Juan 11/391/399 Huber-Gross(s> sindrom 11/391/400 Huberpléx(M) 11/391/401 Hunt(s) sindrom II/392/402 Hunter(B) boală II/392/4Ö3 Hurler(B) boală 11/392/404 Husserl Edmund 11/392/405 Hutchinşon-Gilford(s) sindrom 11/392/406 Hydergin(M) 11/392/407 Hydiphen(M) 11/393/408 Hy Ie 11/393/409 Hyperine(M> 11/393/410 Hy pn ital(MC) 11/393/411 Hypnodin(e)(M) 11/393/412 Hypnodorm(M) 11/393/413 Hypnon(M) 11/393/414 Hypnorcxíní, Hypnorcx retard(M) II/393 Hypnotin(M) 11/393/416 Hypnoval(M) 11/393/417 Hypotenamin(M) 11/393/418 Hyton(M) K/393/419 Hytuss(M) Jl/393/420 Hyzeron(M) 11/393/421 Hyzine(M) \l/393/422 lanisevschi* semn 11/394/1 Ia-Pram(M) II/394/2 iatrofilie H/394/3 íatrogen IÍ/394/4 PtlflSI latrogenie II/394/5 — negativi II/395/6 latrosomatopatie H/395\7 lbrovek delir 11/422/77 Imagine 11/422/^8 - corporală 11/424/79 - dedublata 11/424/80 Imago 11/424/81 Imagologie I1/424/82 Imagotan» II/424/83 Imanent IIJ424/Í84 IMAO l!/4?5/8S lmap(M) ll/$27/U I maturiţaţe' 11 /4*28/87 - afectivă llj/429/88 lmavate(M) I1/4Í29/89 Imbecilitate 11/429/90 Imersie (Flooding) 11/429/91 lmeson(M) II/430/92 lmidol II/430/93 lmipramine(DCI) 11/430/94 lmipraminoxide(DCI) 11/431/95 lmipran^M) ; lmipranil^M) 11/431/96 Imitaţie 11/431/97 lmizinum(M) II/433/98 lmnudorm(M) II/433/99 Imobilitate 11/433/100 lmolate(M) 11/433/101 Imoral 11/433/102 I mortal itate*D) delir 11/434/103 lmpeasel(M) 11/434/104 lmperative(H) halucinaţii 11/434/105 lmplicane 11/438/119 Improvizaţie 11/438/120 vimpulsiiine 11/438/121 Impulsivitate 11/441/122 Inaccesibilitate 11/442/123 I nadaptare 11 /442/124 Inadecvare 11/443/125 Inaniţie 11/444/126 Inapetenţă 11/444/127 lnapetyl(M) 11/444/128 inapsin(e)(M) 11/444/129 l ncapacitate 11/445/130 incendiere/Incendiatori 11/445/131 Incest 11/446/132 Idiot savant 11/409/51 Idioţie 11/409/53 — amaurotică axonală spastică 11/409/53 — mongoloidă 11/410/54 — xerodermică 11/410/55 — amaurotice 11/410/56 Idolatrie 11/410/57 Idoneism 11/411/58 ld-Sedin(MC) 11/411/59 lepure(s) sindrom 11/411/60 Ierarhie 11/411/61 Igienă mintală 11/412/62 — mintali colectivă a grupurilor sociale 11/415/63 — mintală a familiei 11/417/64 — mintală individuală 11/417/65 Incidental, 11/446/133 Incidenţă a morbidităţii 11/447/134 lncoerentCD) delir II/447/135 Incoerenţă 11/447/136 Incompatibilitate 11/448/137 — medicamentoasă 11/448/138 Inconştient 11/450/139 — colectiv 11/450/140 Incontinentia pigmenţi 11/451/141 Incontinenţă afectivă 11/451/142 Incóőrdonare iî/451/143 Incubus Attack 11/451/144 Indecenţă 11/451/145 Indecizie 11/451/146 lndenol(M) 11/452/147 Independenţă 11/452/148 lndera!(M) 11/452/149 Indeterminism H/452/150 Indice de inadaptare socială 11/453/151 — Johnson 11/453/152 Indiferentism afectiv 11/453/153 Indiferenţă afectivă 11/453/154 — congenitală la durere 11/453/155 — (E) reacţie 11/454/156 Individ 11/454/157 Individual 11/454/158 lndividuale(T> teste 11/454/159 Individualism 11/454/160 Individualitate 11/455/161 Individ uaţie 11/455/162 lndobloc(M) 11/456/163 Indoklon-fluorotyl 11/456/164 lndorm^M) 11/456/165 Inducere 11/456/166 Inductor 11/456/167 Inducţie 11/456/168 hipnotică 11/457/169 — reciprocă 11/458/170 lndus(D) delir 11/458/171 Inerţie 11/458/172 Inervaţi e 11/458/173 Infanti ci d 11/458/174 Infantil 11/458/175 Insulinoterapie 11/487/259 Insumin(M) 11/487/260 lntalpram(M) 11/487/261 Integralitate H/488/262 Integrare II/488/263 - de sifte II/489/264 . - socială 11/489/26$ Integrat! vitáié 11/490/266 IntegrinWl 1/490/267 Intelect 11/490/268 : - de limită 11/490/269 Intelectualism 11/491/270 Intelectual izare 11/491/271 Inteligenţă M/491/272 - artificială II/493/273 - coeficient II/493/274 - motorie 'II/493/275 - tehnică I1/493/276 ~.iT> test I1/493/277 Inteligibil I1/494/278 Intensitate H/494/279 Intenţie II/495/280 Intenţionalitate 11/495/281 Inter- 11/495/282 Interacţionism 1I/495/283 Interacţiune 11/496/284 —. .medicamentoasă 11(496/285 Intercalare verbală 11/498/286 Intercorelaţie 11/498/287 Intercunoaşţere 11/498/288 iriterdfcţie;11/499/289 - juridică 11/500/290 Interes M/500/291 r! . - (T) test 11/501/292 ' * Interferenţă 11/501/293 Interiorizare II/502/294 Intermitentă — nebunie II/502/295 Intermodaî II/502/296 Intermorfoză M/502/297 Internai izare II/502/298 Internare — a bolnavilor psihici II/503/299 lnteroceptive(I) iluzii li/503/300 Interocepţie 11/503/301 Infantilism 11/459/176 - tardiv 11/459/177 lnfa-Stress(M> 11/459/178 Infatigabiirtatej 11/459/179 Infatuare 11/459/180 Infecţie piihicí 11/460/181 Infecţii intracrjanîene — tulburări psihi 11/460/182 InfecţibaSei — psihoze 11/461/183 Infecţi osdelir 11/462/184 Inferenţă ! 1/462/185 Inferioritate - Complex 11/462/186 Infirmitate! 11/463/187 lnfluenţă(D) delir 11/465/188 Influx nervos 11/465/189 Informál M/466/190 Informatici 11/466/191 Informaţie I I /467/192 - teorie 11/467/193 Informaţională —' nevroză 11/468/194 Infra- M/468/195 I nfraconştient 11/468/196 Infradian II/46Ö/197 I nfralogi c(D) dej ir 11 /468/198 Infrapsihic 11/468/199 Infrastructură îl/468/200 Infuzie(T) tiest ljl/468/201 Ingeniozitate 11/468/202 lngvar-Nyrrkn(8i> sindrom II/468/203 Inhibiţie II/468/204 - reciprocă 11/470/205 lnibex(5íc> II/47Ö/206 Inimi de soldat ÍI/470/207 fnithyran II/470/208 lniţial(D) delir II/470/209 Iniţiativă 11/470/210 Injuncţie paradoxală 11/471/211 Injurie 11/471/212 lnnovan(MC) ; lnpovar^IC>'H/472/213 Inocev(s) sindrom 11/472/214 Inoculare a strejîuI ui 11/472/215 lnofal(M) 11/472/216- lnomaru(M) 11/472/217 Interogator iu M/503/302 Interparietal(s) sindrom II/503/303 lnterparoxistic(ş) sindrom 11/503/304 I n ter pretare — a na 111 i că . 11 /503/305 -■<»> delir M/504/.306 - delirantă 11/504/307 Interpsihic II/505/308 Interval liber 11/506/309 ; - lucid 11/506/310 — neuroleptic 11/506/311 Interviu 11/506/31Z — structurat 11/507/313 Intoleranţă 11/507/314 Intoxicaţia filozofică 11/508/315 Intra- 11/508/316 Intrapsihic — confli ct 11 /508/317 lntrapsihtce(H) halucinaţii 11/508/318 Intrare 11/508/319 IntrasexuaMtatei 11/508/320 lntrazine(M) 11/^08/321 Întrhsare/Dezintrkare a pulsiuni lor II/508/322 Introiecţie II/509/323 Introspecţie 11/511/324 - provocată 11/511/325 Introversiuhe 11/511/326 lntrovert — tip de personalitate 11/512/327 Intuitivi») delir 11/512/328 — tip de personalitate 11/512/329 Intuiţie 11/512/^30 — delirantă 11/513/331 Inventică 11/513/332 invenţie 11^513/333 - <*» delir ljI/513/334 Inversiune afectivă 11/514/335 - sexuală H/514/336 Investigaţii1 în psihiatrie 11/514/337 investire 11/523/338 Invidie 11/523/339 Involuntar 11/524/340 Involuţie 11/524/341 - CD> dqlir l| 1/526/342 — socială crbftică f8) sindrom 11/526/343 Inoportunitate*10 delir 11/472/218 1nosulon(M) 11/472/219 lnoval(MC) II/472/220 Inpea II/473/225 Insîght 11/473/226 Insistenţă II/473/227 lnsoma II/475/232 lnsomnol(M> II/475/233 Inspiraţie II/475/234 Instabil - copii lî/476/235 InstabiIitate psihică 11/476/236 — psihomotorie II/477/237 Instantaneu 11/477/238 Instanţele Euíui Ü/478/239 Instinct II/478/240 — alimentar 11/479/241 — de conservare II/480/242 — matern II/480/243 — sexual 11/481/244 Instituţională - terapie 11/481/245 Instituţionalizare II/482/246 Instruire/instrucţie 11/482/247 Instrumental li/482/248 Instrumentalism lf/483/249 Instrumente semiotice II/483/250 Insuficienţa circulatorie cerebralărs) sindr 11/483/251 — circulatorie vertebro-bazilară(S) sindrom II/483/252 — cortîco-suprarenală 11/484/253 — genitală 11/484/254 — hepatică 11/484/255 — pulsională 11/485/256 — renală 11/485/257 Insulina 11/486/258 lo 11/532/380 lsodin(M) 11/533/381 lsolibr(M) 11/533/382 lsophen(M) 11/533/383 1 so t h î pe h d y I 11/533/385 Isterică — nevrczi; 11/533/386 - psihoză 11/537/387 Isteric-tip de personalitate 11/537/38# Isterie (de) angoasă 11/537/389 - (de) apărare 11/538/390 - colectivă 11/538/391 - (de) conversie II/538/392 . - (de) cultură II/539/393 - epidemică..Í1/539/394 - hipnoidă 11/539/395 - (de) retenţie 11/539/396 - traumatică 11/539/397 Isteroidă — disforie 11/539/398 lstonilÍM> 11/539/399 Istorie şi psihiatrie 11/540/400 ltalprid(M) 11/946/401 Itard Jean Marc Gaspard 11/946/402 Item 11/947/403 Iteraţie 11/947/404 ' itineroI(M> 11/947/405 lyanov. Smolenski — .tehnică de condiţionare 11/947/406 Izocortex 11/947/407 Izoelectric — traseu EEG 11/948/408 Izolare — tulburări psihice 11/948/409 - socială 11/949/410 Izolaţionism 11/949/411 Izomorfism 11/949/412 Îmbătrînire 11/950/1 — nevroze 11/953/2 - psihoze II/955/3 —■ tulburări ale personalităţii II/958/4 împachetare II/960/5 împărtăşite1» delir 11/960/6 înapoiere mintală/intelectuală 11/960/7 încarcerare — psihoze 11/960/8 închistat*1» delir: 11/960/9 înclinaţie 11/960/10 încorporare 11/961/11 încredere 11/961/1 2 îndărătnicie 11/962/13 Jndemmare 11 j963/14 îndoială 11/963/1Ş ..îndrăgostite de doctor" 11/963/16 înfiere II/964/17 „înmuiere a picioarelorM 11/964/18 înnăscut 11/964/19 în sine IÍ/964/20 însoţitor jmagiinar 11/964/21 înstrăinare 11/^65/22 — sentiment 11/965/23 însuşire psihică 11/966/24 întipări re 11/966/25 Întîrziate — reacţii 11/966/26 Intîrzlere afectivă 11/966/27 . míntkle (1/966/28 înţelegere 11/^70/29 înţeJepciune 11/971/30 învăţare. 11/971/31 . înzestrare Jl/97.2/32 JâCkson Jofhn Mugtilingâ H/974/1 — principii jll/974/2 — *H) halucinaţii vizuale ll/974/‘5 — (a) sindrom II/974/4 — (T> tést 11/974/5 Jacksonîană —i epilepsie 1I/974/6 jacksonisrrr 11/975/7 Jacob(s) sindrom 11/975/8 Jacobi Karf Wlgand Maximilian 11/976/9 JacobK hn ia k — reflex 11/976/10 Jacobson — metodă 11/976/11 Jactatio capiti nocturna 11/976/12 Jakob-Creutzfelidt(B) boală 11/976/13 „Jamaîs vu,? connu, enténdu, vécu“ 11/976/14 James Wilîiam îl 1/977/15 Janesch Ériek (1/977/16 Janet Pierre \lf977/17 — şi conceptul de psihastenie 11/977/18 ~ boală 11/978/19 — 8 semn M/978/20 Janimine 11/984/49 Jones Alfred-Ernest 11/984/50 Jony Mc L(B) boală 11/984/51 Joz-Sterlings semn II/984/52 Judecată ,l.1/984/53 — de condamnare 11/985/54 Judolor(M) 11/985/55 JumexfM) 11/985/56 Jung Cari Gustav 11/986/57 Jusofal(M) 11/986/58 JustonÎM) 11/986/59 • Justum(M) 11/986/60 Juventopsihiatrie 11/986/61 ed Ó Q< I 3 i I s î 3‘ K 11/988/1 Kagan’ simptom II/988/2 Kahlbaum Kari II/988/3 — (H) halucinaţii reflexe II/988/4 Kahr\(T) test II/988/5 Kainever il/989/6 ,, Kainofobie(I,) 11/989/7 Kakke 11/989/8 Kakorafobie<*> 11/989/9 Kalgan(M> 11/989/10 Kalischer(s) sindrom 11/989/11 Kalmalin(M) 11/989/12 Kalmm 11/989/15 Kandinski H. Victor 11/990/16 - ■ simptom 11/990/17 - sindrom 11/990/19 Kannabich furii II/990/20 Kanner II/992/23 Kappa - ritm EEG li/992/24 Kareon(M) II/992/25 Karidium(H) II/992/26 KarileÎMC) II/992/27 Kataliné(M) 1I/992/28 Kath II/993/29 Katovitt“) II/993/30 • Katsaras Mihail 11/993/31 Katz Dávid II/993/32 Kaufmann II/995/42 * Kenoglosie II/995/43 Kent-RosanoffÍT) test II/995/44 Kepinski Antoni II/995/45 — “ simptom II/995/46 Keraunofobie(ff) tl/995/47 Kerbţkov^s> tindHom M/995/48 Kerner Ândrea-Justinus UII/^95/49 Kernig’ semn ll/?95/50 Keselan(M> 11/995/51 Kesso-Bamate(M> 1I/995/52 Ketazolam(DOI> II/996/53 Kethamé(M> 1I/996/54 Kev II/996/55 Key-Serpine'*) 11/996/56 KiatriumCM> II/996/57 Kierkegaard Soeren Aabye II/996/58 Kinavosyl ilyzié ÍI/998/66 Kinetohaptică!*1* iluzie 11/998/67 Kinetopsică*» Iluzie 11/999/68 ’ Kinetoză 11/999/69 Kinetöterapie 11/999/70 Kinezie paradoxală N/999/71 Klnezifobiefr’ II/999/72 Kinortina(MC) II/999/73 Kinsey — raport f 1/1000/74 Kinuprln'») 11/1000/75 Kissel(s> sindrom’II/1000/76 Kiteranf®) 11/1000/77 KitlnefH> 11/1000/^8 Klages Ludwig 11/1000/79 K lari umC“> 11/1000/80 Klein Helania 11/1000/81 — " simptom 11/1000/82 Kleine-Levin-Crltţhfey(s> sindrom 11/1000/ 83 K le ist Kari 11/1001/84 — 11/1001/93 Klorazin(M): Klorpromazih test 11/1002/99 Koch(T> test 11/1002/100 Koffka Kurt 11/1002/101 Kohler Wolfgang H /1002/102 KohstT) test 11/1003/103 Kojevnikov Alexei 11/1003/104 - formă de epilepsie 11/1003/105 Komazine(M) 11/1003/106 Komensky ]an Amos (Comenius) 11/1003/107 Konorski Jerszi 11/1003/108 Kofnjlov Constantin II/10Ö3/109 Korol[B, boală/sindrom<8) 11/1004/110 Koroskarov(T) test 11/1004/111 Korsăkov Serghei 11/1004/112 - <»> boală 11/1005/113 - <*> sindrom 11/1005/114 Kostalerg(M) 11/1005/115 Köbner- fenomen 11/1005/116 Körnér(s> sindrom 11/1006/117 K-Phen(M) 11/1006/118 Krabbe(B) boală 11/1006/119 - boală 11/1007/122 - probe 11/1007/123 - " semn 11/1007/124 - (s) sindrom 11/1007/125 Krafft-Ebing Richard 11/1007/126 Kramer-PollnowÎB) boală 11/1007/127 Q test de laborator 11/1008/140 Küssmaul8 simptom 11/1009/141 Kutánin(s> sindrom 11/1009/142 Kwock(s) sindrom 11/1009/143 Kyliran(M) 11/1009/144 Kylistro(M) 11/1009/145 L li/1010/1 l abbé*^ sindrom 11/1010/2 tabil — tip de personalitate 11/1010/3 L ab I taté emoţională 11/1010/4 - simptomatică 11/1010/5 Labirint al dezvoltării individuale 11/1011/6 - mintal 11/1011/7 - raţional 11/1011/8 - (T> test 11/1011/9 Labirintită 11/1012/10 Laborator de. sănătate mintală (LSM) 11/1013/11 Lacan jaques Marié Érni le 11/1015/12 Lacto- 11/1015/13 Lactaţi e — perioadă 11/1015/14 Lacumin(M) 11 /1016/1\5 Lacună/Lacunar 11/1016/16 Lacunarism cerebral 11/1016/17 Ladiomil(M) 11/1016/18^ Ladame PauJ Louis* 11/1016/19 Lafora(B) boală 11/1016/20 Laforgue René 11/1016/21 Lagache Daniel J1/1016/22 Lagazepam(îi) 11/1017/23 Lai aţ iu ne 11/1017/24 Lali- 11/1017/25 Laliofobie(p) 11/1017/26 Lalopatie 11/1017/27 Lamarckism 11/1017/28 Lâmbda - unde; EEG 11/1017/29 Lambdacism 11/1017/30 Lamine(M) 11/1017/31 Lamra(M> 11^101*32 tanazîne(,M> 11/1018/33 " Lan-DolÎM) ll/10l8/34_. Landoltís) síndrpm 11/1018/35 Landry-Guillain-Barré-Strohl(s) sindrom 11/1018/36* LandsenCM) 11/1018/37 Langdón-Down^P sindrom 11/1018/38 tange Kari Öeortg 11/1019/39 Langeron(s) îsind'rom 11/1019/40 LantanonÎM) II/1ÖÍ9/41 : ' Lantron(M) H/1019/42 LanturlKM) (1/1019/43 Lapenax(M) 1,1/1019/44 Lapsus 1I/10Î9/45 Largactil^M) 11/10120/46 Largapromacf:i l(11/1020/47 Largatrex(MC) 11/i020/48 Largon^ II/1020/49 Laringo- 11/1,020/50 Laringospasm I í/1020/51 Larpdopa(M) .11/1020/52 Laroxal(M); Larcb test 11/1024/85 Leber(B) boală. N/1024/86 Lebil<^> 11/1024/87 Lebopride(M) 11/1024/88 Leciti nă(M) 11/1024/89 Lectopam(M) 11/1024/90 Lectură 11/1024/91 —" a gîndurilor 11/1025/92 Legării^) 11/1025/93 Legătură 11/1025/94 Lege 11/1025/95 Legitate 11/1027/96 Legrand du Saulié Henry 11/1027/97 Leibniz Gottfried Wilhelm IJ/1027/98 Leidesdorf Max 11/1028/99 I ejeune Lhérmitte 11/1028/103 Lemierre-Boltanski-Justin-Besan£on(S) sindrom 11/1028/104 Q *0 n C I 0» CF Lémise rp(M> II/1Q28/105 Lemkin Kagan!?* test 11/1028/106 Lempiometh(M) lt/1028/107 Lénacios(M* :l’l/1028/100 Lertal(“> 11/1029/10? ’ Le nazi ne * “ *« 11 /1029/110 ' Lendormin<“* 11/1029/111 Lenetrár><“* lf/1029/112 LenHfri<“> fl/1029/113." Lennep(T) ţest lf/1039/114 Leririox,) li/1030/119 LentolithfM* 11/1030/120 Untotran 11/1030/121 Leqcasil<*c* 11/1030/122 Lepetown(M) 11/1030/123 Lepinal(M) H/1031/124 Lepois (Piso) 'Nicolas /1031/125 - Charles 11/1031/126 Leponex'** 11/1031/127" .eptamine*** 11/1031/128 .éptanai compositum(,it!) 11/1031/129 -éptidrol(1íi "il/1031/130 -eptofen**0* 11/1031/131 -éptojiSicjue 11/1031 /132 .4ptosom — tip somatic 11/1031/133 .eptózinal(í,c* H/1031/134 -eptryl*»* 11/1032/135 i.epurin'Ml lf/1032/136 Lergigan(M*; Lergo,bit<»> 11/1032/137 Leriche(3) sindrom lt/1032/138 Lerisumf"» 11/1032/13$ Leriumt** 11/1032/140 Lerivóri(M* II/1032/T41 Lesbianism-Lesbism 11/1032/142 Lesch-Nyhan<** boală 11/1032/143 Lesmit(#> 11/1033/144 Utosal(K» 11/1033/145 j-etalitate 11/1033/146 Letargie 11/1033/147 Leybucher •p epilepsie 11/1033/148 Leuci'noză^®’ boală 11/1033/149 Leuco- 1171033/150 Leţjcodistrofii 11/1033/151 — globbidală'prin defect de sulfat-ţransCerază'11/1033/152 — metacromatică difuză 11/1034/153 Leucoencefalită perîaxială difuză 11/1034/154 — subacută stlerozantă Van Bogáért (LESS) II/1034/.155 ' Leucofievraxită 11/1034/156 Léücotoreie lll/1©34/157 Léuréí; FTa'riţoÎsl 1/1034/158 u' LevaloHfah***?' II /'1034/1.59 LevâmfefarfiineWV 11/1034/160 » v LéváWihlíí 11/1033/161'* ' LéváhHiM^l>/103fe/Í62. Levanxene!M) 11/1035/163 Levanxol(^} 11/1Ó35/164 Levatei* U/1^35/165 Levetamin(M) 11/1035/166 Uvi-BrüKI Lucien 11/1035/167 ' —,:Strau.ss; Glande IJ/1035/168 LeviumíM) I |f/1 Ö3S/169 LevddopafM>ni/lD35/170 Levofobie^»111/1035/171 Levomazine ll/t103â/179 ' llewl n Kurt Ü1/1036/180 Cfexatin(H)LexalurinW 11/1036/181 LexinW H/1Í037/185 Lexpí“rídö fll/j 037/183 Leyf?»' boala! 11/1(337/184 Leziune 11/1 (^37/l8i Lhermiţte Jeîan lj/1037/186 , — apractqgnoz/ş 11 /1037/187 - 'semn 11/1037/188 - (8> sindrom 11/1037/189 - McÂlpihe(8) sindrom 11/1037/190 Llbeliusfu) 11/1037/191 Liber arbitru 11/1037/192 LiberansW 11/1038/193 Liber^tas'-f^* 11(1038/194 Libertate 11/1038/195 Liberty*"* 11/1039/196 Libich rom * 11 /1039/197 LÎWdinal stadiu 11/1039/198 Libidó 11/1040/129 . - al Eului —ioWectál. 11/1040/200 Litíimal«M(?) H/1041/201 r LibioW1»1 11/1041/202 Librafin^0,». 11/1041/203, LibMţabs‘M* 11/1041/204 Ot>rium 11/1042/21Ü , Licarbium(M) 11/1042/211 L.I.C.E.T.D. (Lista -Integrată de Criterii de Evaluare Taxonomică 11/1042/212 Lichid cefalorahidian JI/ÎQ42/213 Lichter Constântin Ghivn-;ll/1®45/214 Licfpeim boală H/1045/215 -• Déjérine - probă 11/1045/216 Licikó-lvádov boafă 11/1047/227 Lihtenstein(8) sindrom 11/1047/228 Liliputane*** halucinaţii 11/1048/229 0 1 O *5^ 3 r- CD Q ir: § o j_ilizepam «> 11/1048/230 Limanie(M); Umansí51* !I/1048/231 Limbă 11/1048/232 ’ Limbaj M/1048/233 - intern 11/1051/234 •/’ J • - neoforrrtat 11/1051 /235 ' - tulburări II/1051/236 Limbatril(MC) 11/1052/237 Limbatril H/1052/238 Limbial<»> 11/1052/239 • i Limbic sistem II/1Ö5-2/240 Limbi.trolfMC) 11/1053/241 l-lfribitről Tabs' 11/1053/242 Limboxid(M) 11/1053/243 Limfatic — tip de personalitate H/ÍQ53/244 Lîminal 11/1053/245 - ' t,fmitÍM> 11/1053/246 Limită funcţională 11/1053/247 Limoterapie 11/1053/248 - • '' Lîmpido;n 11/1054/252 - ■ ■ Lingvistică 11/1054/253 Linie de bază - EÉG H/1054/254 Lî'riostil 11/1054/256 Liófindol(M) 11/1054/257 Líofisan(M) 11/1054/258 . Liparon^’ H/1054/259 ■ •' ' * Lipe manie 11/1054/260 Lipo- 11/T054/261 ■ • Lipemîe 11/1054/2^2 Upenah(M); Li pése(M,-H/1054/263 Lipidoză (cu) cerebrozide 11/1055/264 . ’ţ- ne uroviScerală-familială 11/1055/265 - (cu) sulfatisle-ll/1055/266 Lipodisîrofie durereaSă 1-1/1055/267 Lipoflex(M); Lipogen(M) 11/1055/268 Lipomm**” 11/1055/269 Lî'pomin(M) 11/1055/270 Li'pppill 11/1055/271' L1'PorexH‘); Lîposti I(M’ II/î 055/272 Liposlim,M) 11/1055/273 Lipotimie ÍI/1055/274 Liranol(>n M/1055/275 • Liséncefalie 11/1055/276 Lisi (de) Pmtusf!simptom 11/1056/277 LiskonumW II/H056/278 Lisofobie*®1* 11/1)056/279 Lisopiride(M) 11/1056/280 Lispamol M/1056/285 Litanie de^amaitorie i(Chaslin) 11/1056/286 Litiu 11/1056/287 . ■......... Little(B) boală II/106Í/288 Littmânr|-Schmiéschek(T, test 11/1062/289 Lixinf‘“> II/1062/290 Llzan«“>M/H 062^291 Lizibilitate II/4062/292 Lbb frontal(s> iindrom 11/1063/293 — temporo-parietal sting*S) sindrom *11/1061/294 . Lobâk‘M) M/1065/295 Lbbt ceretirtati! I I/1064/296 Lobotomiie ll/fd65/297 LobíttIHW boáiu l 1/1066/298 Localizare 'affunaţir>lor cerebrale 11/1066/299 Locke John'11/1067/300 -Lbcutorie- a- perioadă 11/1068/301 Lódbpifi**1) 11/1068/30-2 Lóé b Jaquei ir/1068/303 < Lofepramtné PI/1068/305 ' Logan(M> 11/106^/306 ! . . Logică 11/1068/307 ■ - Logo-:;II/f069/3Ö8 ' j Logoclonie 'II/Í069/309 . Logocofoză *l 1/1070/310 : Logoföbie. 11/1073/324 Longilin — tip de persdnalitate M/1073/325 Longitudinal — studiu 11/1073/326 LongopaxtMO> 11/1073/327 Longbpax mite 11/1074/328 V Longoperidol(M) M/1074/329 LooserM) 11/1074/330 , Lopresor(M>l 1/1074/331 • -- ■ : Loramet(M) 11/107.4/332 Lörazepam*'11??^ J1/Í074/333 Lorirtbn 11/1075/338 Lotiwih 11/1076/344 Löwenfé1d test M/1076/345j L&wenféld-Buhler(T') test. .11/1076/346 • — Henneberg**5 .sindrom M/1076/347 . Lowéserp(M) M/1076/348 Lo'xafiâcC») 11/1076/349 LoxaryKM) 11/1076/350.. Loxie 11/1076/351 Lbxitané 11/1076/352 L.S.D.'(difetilámina acidului liserglc) 11/1076/353 ' ' : L.S.M. II/IO77/354 Lucas Prosper 11/1077/355............ Lucian^8* sindrom II/1Ó77/356 - Lucid(J» delir 11/1077/357 Lucidex(M): Lucidil» tl/1077/358 Luciditate fl/1078/359 Lucien boală Il/l078/360 . LucofenW M/1078/361 . LucruMn, sinfe 11/1078/362 Lucy Wi1ls(B) boală 1:1/1078/363 Lud ic 11/1078/3.64 Lu3ibmil(M>-11/1079/365 LudomHC“> M/1079/366 Ludötérapie J1/1079/367 L-wes cerebral 11/1080/368 Luf&cîntylţw» 11/1084/369 L'úmbaxol<>° 11/1084/370 :>Z Lume 11/1:084/371 - fűtést 11/1084/372 LuminâKM) 11/1085/373: LumirelaxW 11/1085/374 Lunatic 11/1085/375 LQndbergax‘"J 11/1^085/37»: Lüpus eritarriatoSisistemic (LES) , M-/Í085/379 Luria'Alexanttru 11/1086/38® ■S.U- Nebtfiskâ test 11/1087/381 llöseher^) test 11/1087/382 Wis«!dan^M ^1087/383 Lúst-8 sefrin ■M/1087/384 LúVatrenWí-: Luvatrena*M) 11/1087/385 L-ú^í Jules: IE/10S7/386 Lu-xidtn 11/1:087/387 Lyberen<*0>' II/1Ű8S/388 Lylador^l“)1l/108S/389 LyogfenW',- ll/1îQ88/3Ş0 Lyonnais^s> sindro.rri3’rj'/1088/391 LyorodinW.II/1008/392 Lysahtin 11/1088/393 Lysanxia B) 11/1088/394 " ' * Lysenil(M> 11/1088/355 Lysivane(M> 11/1088/396 Lyssofobie r> 11/1083/397 m M/t/.1 1.. 1 Maţfrlo Haurice Martin Antonin ‘'*111/7/2 , Macevyen* semn 111/7/3 , . Machover(T) text il 1/7/4 Macro- III/8/5 Majcrpdéf^lif tl 1/8/6' IflWpgeWţOsbnriie precoce II1/8/7 iHacrorriániacaí^^xlelir 111/8/8 MacrosQpBjCe(1MÍuzli 111/8/9 "" rr ^Iticiriaţli lţl/8/10 Macropsle Jl 1/8/11 MacropticW de|l,r. (M/8/12 Macrosomie hiplofizara acromegalică 111/8/1,3 : . , ‘ ' WacrQstéreqgnozlé 111/8/14 nactyf(M) 1(1/8/15, J ,. Madalen'*0» IIIÍ8/16 , v ',, , Maqdoikj(1f) siptírorri 111/9/i 8 Madpo^ Dl/du; jjll/9/19 Madopar*”®),,111712/20 . ' 1 Maev^«> 11.1/12/21" ', : ' . . , Magici — gîndire ,111/12/22 Ma^ie \n'n}mr : J: ; T- infa(ntîlă l l;l/13/24 Mag nan’ Jacques.jpseph Valentin : 11 r/i 3/25 ^TT, «’halucinaţie 111/13/26 ; - “semn III/,13/27 ( ; , —- ssímpto,m lll/13/2'é 1: Magnetism animál 111/14/29 Mágn^iÜtrópisfm lll /14/30 JH/14/31 d ÍJ l/'tS/Î 2 ., | - Ma^i*^íié(M)|rl IM15/33 Magrilán pjljisck*> 111/16/34 Maieuskitiife',*'’' 11/16/35 Maieutică J,| 1/16/36 , , Maimonide MoseS ben Mâirtion II1/16/37 Mâine Briâfl(s) „ sindrom 111/16/38 l^ajepti|QM> 111/16/39 , ; Majpr/Majorat l||/1$/4(Ö .■ Majso!in(Mr 11l/l7/41 ‘ * *i Malcarenco Anton Semionovici H11/17/42 MaketWn(M>5 111/17/43 Mal- 111/17/44' Mal comiţiaî II 1/17/4^5 Maladie xongeniţală .MJ/t7/46 . — (a) crarp pe^or. 41 l/1j^/47 ^ - ef'édíJtiarl i H /17/48 r • ■' ^ Analii??}, i a.; Hia ticurik>f,:Wl/17/50 Malarioteiraple 111/17/51 MafexM ^41/23^70 Martie‘îl 1/23/71? , — chirurgicala Crhertok(S) * I H/^4y7 2? ^ ^ ţifrelor ifl/24/7^ , . . (a) Cititului II1/24/74 ‘Manierism tlf/24/7^' Manifestări 1 barokistice neepileptice f l-fV/24/76 Manl+ieisna, 111/32/72 '• . dei:ieant.■ 'Mănipi*Â>s{M) 'ltl!/33$8î -ManOZÎdozăi l Mii /33/S2 iMaiit iicS I f 83/313,.; Máö'Hn/34/84 IMS^roflHne<®^> 111/34/85 !M1sAiP.S.(T)'!teat- IIÍ/34/86 Msaranortí?* sindrom JJ.I/35/87 Marasm ilir/3 5/88 i ■ I; . ' - Maratön -terapie MI/35/89 Mar-Bâte^ 111/35/90 Mâr-bec~' lege *111/35/91' ; •Marburg*,*) Sindrom HI/35/92 Márc Chartes Chrétien' HsnrV ■' III/35/93 - ’ Maree Loliiis Victor III/35/94 MarchandW. boâtSUII/36/95 MarcWafaA/a-BisfhamJ(B) boală III/36/96 Marcuse Herhert III/36/97 ■Marea aftoză;T.ouraine III/36/98 MarelHieS“> III/36/99-mrfan boală 111/36/100 — Acmrd!s) Sindrom 111/36/101 Magreni» 1,11/36/102 < Mârfinal llf/36/103 Mariaj II1/36/1Q4 ; — nfe consumat IIIJ/36/105 Mariástel(M) 111/37/106 Marié Auguste 111/37/107 — Rierrets) sindrom lll/37/108 Marijuana 111/37/109. Marinescu Gheorghe 111/37/110 — spital 111/38/111 — Radovici — reflex 111/39/112 — “ emn 111/39/113 'WefcfóaWé*®01* 111/61/197 > Me; '),ţ|/64Î207 Hediplax 111/64/208 .Heditrah''”) I (.1/64/209 •flediu fi 1/64/210 Mediul» 111/6.4/21.1 MediymJ.11/64/212 , , Medulosuprareriala 111/65/213 Medunâ {.adulau Jdséph ,H 1/65/214 f*1e.duri;ni“> Ut/65/215 fjlefeamiíiá^^J 11/65/216 ‘ f^efenesih^MJI/66/217 Mefenor^x<'B0I), i11/66/218 Mefexftmiáé^ -111 / 66/219 fn?fianţăj 11/66/220 M&ga- IH/67/221. • Meja^“>,ll!iqăp'- Megafjţgift periodica ţu hipersomnie'3' sindrom M^a|ectî|<«»Jl 1/67/224 ;Mega,l1ofobie.fF» ,,11^7/225 ffcgi^ ţpanic^Dí âÂl.ir. Uj/67/227 Megalom^niSiiljí/öj/^Íéi }' ; Megalomejancblic^11' deli r 11T/68/229 l^egalopşice***. jJfjzii 111/68/230 ^le^gapKen'fM; /11/68/231 — .cbmpQ&itum(MP, 111/68/232 Megasedan™', ÚÍ/68/233 ' Megaviijtami'ne’ IJ I./6.8/234 Megimide('l II/6Ş/236 ;fcîle i bis í “ >: H Ijf6 &/ 23 7 Mefll»*» testi 11/68/238 , -r- S,joegren(B’ bpală 111/39/114 Marker'tfl/39/115 -MaVöní I( M’1! 'HI /ftO/116 M&opfe n , I j 1/4(5/12Í; — cqmóue,s.tp ^wcr I i r/41 /123 Martifaipijplli; 111/41/124 MaftlîiŞa.'®* siridrort 111/41/125 Martorl.iJ/,41/126.. Mş^f^ra 'l^ifQJpl'28 Mascaţi 'deljri ,1II/43/129 M^şţulinitajte‘‘4 cornpléx 111/43/130 ' F-emíMtatfe' 111/43/131 Maştaw 'AfrşHam- II1/43/132 MMmQ^nflMÎ/^1?3 .. M^^o-BarfiateΓ> lll/44/1'34 :áfsoc«ÍUl'lf/k/135 Masp-ExHIbiţibipism 111/45/136 'Maso-Ş^rDihe^^IJ 1/45/137 Mass ionduite jllî/45/138 MftksUön'W pút ,111/45/139 ;; Massí ve. nyoclohic Jerks“ M^şti2ofob|p(îi) II1/45/141 tMasţur%rq M11/45/142 . 77 pşţhică Jl|/4£/143 ;H^terl^ţ);l^46/jl44. 'ft^terial^srrp II1/46/145 ' T- dialectic 111/47/146 - istoric tl 1/48/147 ştiinţific naturalist 111/50/148 M^terialitaie 111/50/149 Máiéra -r-jcorpjplex III/50/150,, — instinct llîl/51/151 Maternaj 111/51/152 Maternitate 111/51/153 Matos Julio-Xavier 111/51/154 Maţriarhat '111/^1/155 Mattey-Mjfc(B) ,boală 111/51/156 Maturare 111/51/157 Maturâţleill/52/158 Maturitate 111/52/139 - i' y Maturizare' Uj/5‘2/160 Ma-adáléy. Wiehtr, 111/52/161 Mâîa!»-«Marcel, 111:/52/16^ MíxibStf&to^* Ml/53/163/; -M l/'53/1t6"4 urcu)f-; m^*ton(M) 111/5^/165 WaW.met(.“>)J,lt/53/Î66 «teyti W'/53i/;16?;\<^. MáyéptíU^^li/53/168 Mayér-Betz(B) ^dafâ 1)1/53/169 -í'Gress WiNiam 111/53/170 ,. Gros$'íS) sindrom UI 1/53/171 MazanorÍMV MtóWene(1tf> 111/54/172 Maz?i1dol(DCţ* 1M/S#173 Măririi®'si mpîDm^ 'Jli/54/174 MazîUrkî'evicr Jan III/54/fl75 ^ -t- (^sindrom Jl 11/54/176 Măreaţa —- ?„ ostiei ^1 smiiit^ţilor" *; H^/M/177, i ‘ h i; .Mărire<1>) ,<|le^írqM4/55/178 c Má-rtúrteMI 1/55/1 Martir isi re 111/56/180 .Măsuri HI/-56/161 , MC1(^ 111/567182 M-Col^mirset/^ HÍÍ56/183 Mc DougaW Wijliai^T H1/56/184 Mc Lahlan(lSi> sindrom' 111/56/185 Me:ad Margöret ,111/5^/166’ Mebanazi ne 1DC I} ,* I {I f$7/187 Mecanicism 111/57/188 Mecan4$m 111/57/189 — de apărare 111/57/190 - délirarit 111/59/191 Interpretativ 1II/61/192 Mecanofobie(^} 111761/193 Meca:rol(M) 111/61/194 Mecazine^} 111/61/195 Meclofenoxonat(M.) 111/61/196 Melalgie III/68/239 Melano- 111/68/240 MeláncolkcÎD) delir 111/68/241 — temperament' II1/69/242 Me) an col icos ^ll/69/J43 Melancolie 1M/69/244 Melanoblastoza liniară 111/69/245 hîejapraminef^ 111/70/246 Meleampus IÍÍ/70/2j47 ,f1elehov Dimîtri 1Ú/70/248 11,1/W^JI ‘ Melime,HI77Ó/Í255 .Meii- UI/70/25B MeJjjOífism,. 111/70/254 -WeIiprami^i¥i, lî 1770/255, • Mejissofobie'*») IHM256 ' Melitoterapi.e. 11 Í/7&/2S7 Melitracenf»01) .111/17T/Í58 Meliaril^1» VMUazipef"*)) |/74/2S9 Nlelc&die .o.bsesi’yă 1(1/71/260 líleloílin fM>%71,î261, Me 'stenapi e • M Í/7I fi262 Mei.pazil/ 27 5 Menfego-ifţ]/ pgocbf1c('s|-.sisjjr'om 111/80/277 MemogoensHaffM'.MiUŞOf- IW8&/278 MenmgişenQeÎalpcşl IJ1/80/279 Menk>ís:' bfl^.lliySÎ/280 Ménni!ríger-Lereáhft'ífél8' semn 111/81/821 MenocH(M>! 111/81/282 Meno- 111/81/283 , Menopauză 111/81/284 — 111/84/290 Mentism 111/85/291. Menţinere II1/85/292 M.enuţil(i<) lll/8$/293 , Menzel" sirnpţorjrk 111/85/294 M'^parilCM* MU/857295 Mepasi.n,MVríl/86/396. He;pavlonf*) 1IÍ/86/2Í7 Mepentamat(M» îll/86/298'- " ' ' Meper,gan(ll,>,II1/86/299 " ’ J Meph^exarriin-Rf’1fl J\l l/$S/300 Mephaí5rpin(M) 111/86/301 MepbaW*11 ; Mephelpr^* 111/86/302 MaphenaminţM) III/86/3Ó3 Me phe n oxa!l one(®c 11 ÍII / 06/304 Mftphe nte rmi n(M) ‘ 111/86/305 111/73/264 Mepherbl(M) 111/86/^06 ‘ pepiről(H)-111/8^/307 MepiEin 111/06/308 . .Msprate,'"?!; ,il^eprtem(M> 111/87/309 ,Mei»roBalen<»c> ll'i/87/310 . Meprobamat(e)<“,/(p • 11 l/&â/312 ' MeprobaoB1’ 111/89/313.. Me prodât1 *?c 111 / 89/314- - Meprpdiol'f) ; Meprol(st> Hl/89/315 Mef^sianie agitată ÍM/89/31.6 Meratran.(llM/317 MeraVM/r“> IÍI/89/318 Mercur intoxicaţie crontcă • il 1/89/319, ' - Merergasiei ill/8?^320t Meresa(M> íjl/89/3^ • 1 MérHfism lll/89/32!P:- uppijaft, ■3<6w&w ' (Ma)^ö/ööw, MeripiaW HI/S9/323 S Weriprarnin^^i 111/89/324 Meri probatei") 141/90/325 Merita,II 1/90/3.2,6, Herlea^'föq’ty .Ma,u'nîce 111/90/327 MeroriumfM' 11l;/9Ó/328 MerrilirPálmerscale III/90/329 IMjers. 111/90/330 Mgrvatdi,p(M) 111/93/331 Mesaj, umm . , t' MoţmaţionajikU/93/333 — sgnzor;ial 111/94/33'^ ,, l^lesalinism (11/?,4/335 '' 1 " MescaUna 111/94/3367 Mesianişm IH/94/?37 Mesmer Fr'anz Anton 1111/94/338 Mesmprirv,(ty,JJI/^Ş/339 Mesrrjarism 111/95/340-Mesnet ,E;rn.est lír/95/341 Me-sorid4íine(DCI) III/95/342 Mestinón(í*> llt/95/343 , Méta- II1/95/344 . I^Te ta b asă ;.lll/9 5745 . ' ' MeţableţiW| 11/95/346 ffîetaboÎiţ^dialir Hl/95/347 Metabolism cerebral, 4ll/96/34§, -,.s . — informaţional III/96/349 ’* * Metac,omiţnicare- 1II /96/350 Metadint“>' IÎ1/Ş7/351 t^etafizic^ delir' 111/97/352 Metafizica 111/97/353 . Metaforă. III/9&/354 Metaforic*1» delir 1,11/98/355 Metalimbaj l’ir/98/356 Metalofpbté,(r> 111/99/357 l^letalogki U .1/99/3 58 Metamidol(M> 111/99/359 ' ' 5 t?1etamin(M! l|,1/99/360 Metamine(M) lil/99/361 Metaţnorfopsie II1/99/362 Metamorfoză sexuală(D) delii» • 11.1/99/363 , MétamoHfözie fenomen 111/99/364 MetaneVronÍ1 Óp/37^\ ,, , Mf-ta^rJ.e |(!^QÖ/i373 f^tatifo^ism- tlfll710jW?74 ‘ Metazepin.(WJ,|il/iqţ/375 Metempsihoză iiI/Í01/376 ' — <>dfi I j n.\| l,/101 /377, Meteopatoltşfgjs lfU1,Q1/3>8 MeteiQr'o- 111/101/37? ' Meíeoro.fotóieí*1 l]f,/1Q1/380 MeteiO.ropatîUJj/îl020,81 ^Lin c- ■: MeteoFoţcpRi^in Alf/1,02/382 Metestşzis, ll|/,fP2®B3-Metexal(w) IjlM/pK Mettempex.(“Sll 1/102/385. Methfudate(ft 1)1/100/388 ~ Methocabal,(M) .IM/îfâiîâS eţ hQCAr-tem oiţDC$ 'Í U /;f03/390 Met hoph<&na£iaf^\' î I j /103/391 Methopromaiijjiemr> IM/103/392 MethQxydqnej^ Mi/1103/393 ^etho|cyn^);!lî;i/<0B/394 Meţhylpent^pl^J) 111/103/395 Methylphenjd^^^> 111./1 Q4/396 ;:o4 Meth-zine*^ 1/1 Qfţ/397 MeţidW ÎJ!|1Q4/39j^\ Meti le psi,e . li \) .04/2■£$. ^ : Maţocarain.W-v.jl I !/1sÍ4/4Ö0 x - * -Metodă IU/'Jp4/4Qr , ^ Metode de/apărare! 111/104/402 Metodologie l'M/ÎQ^p^ .v Metofe nazaţef RV< | ljl/105/40^ Metomanfe 111/105/405 Me1:onas(M> III/Í 05/406 Métoxádon^í IH/TO5/407 Metoxinan(M> HI/105/408 Metradtyl^M) 111/105/409 Metromanie ‘ 11 i/f 05/410 Me£conidazQÍ’„rT-w cura d& dezgust ; II 1/1,05/411 MetsapaK^j UI/ÎQ5/412 Mety I ofe n i d an(M) - i 11^105/413 * Mev^M> 111/1.05/414'“'; • Meyjacdf, simptom) J H/1’05/415 Mey^b,AdpI/ II1/104^4^ —, &î mpt om j 11 /106/417, Meynert Tfyeodor 111/10^6/4?^ U * Mfe:ynetí?) tboala 111/106/419 Mezal^)‘Jll/10^20 . ‘ MeZepan/5^ Illj?lQ6/42f Mezocortex l|l/Jö|J422 s ■ Mkzojnoi;f — «tip morfologic 111/107/423 MH‘PGt{MOPE(5) MÍ/Í07/434 M iansan í^ 111/107/42Şs T ^ ? Mianşe riniDCI) ,111/107/^21'S'"* Miaşi;s€ey, /Vladimír iMcpl4evîpii-vr,^x N4/1Q7/427 ,, ‘ MiasteniefB),hoalî lfy,1 öS/4’28. Micefa.LÍM) 111/108/4??. , M lehaeI i s(83 sipdrorn I! I/J 08/430 Wicbéa Claude , Fran^qls "111/108/431 Michigan(^ jteit'JM/lö&/432 Mlcpză llî/1|0Ş/433" -5 mW-J Hl/J 09/434 c v Microbfamat(f) 111/XÓ9/455 Micrşicefâiie 111/109/436 Mjcrocliimat í I ^/109/437 Micn^djagnpză Í11/109/438 Microehcefalie adevărată 111/110/439 Micrpfpbie(F) 111/110/440 MicrpgiriQ 111/110/441 Micrpgrafíe Ih/110/442 : n. Microgrup 111-/110/443%\ t. , Micromaniac/MicromanlacaKD) delir 111/110/444 c Micropslce(H> halucinaţii 111/110/445 Microsdciologie llî/110/446 ! ............... Microsomle1 hipofizară 111/111/447 Microte4opsîceiI) iluzii 111/111/448 Mi da (s> sindrom 111/111/449 ‘ Midixin(Sf> 111/111/450 Mjdorm(M>J.ţl/111/4Ş1 Midriază8 .ş^nn, I I l/l 11/452 — voluntară 111/111/453 : Mi el mizare (IJI/111/454 Mielopat^-,seiniláís> sindrom 111/112/455 Mieten^}î şindeom., 111/112/456 Mifofobie^^M 11/112/457 Migraţie 10/112/453 Mjgrenă lll>) 13/459 ■—* abdominală 111/114/460 > : ' — bazi Iară 111/11 disfrenică, 111/114/462 — he/niplegică 111/114/463 . — nazo*ciliară 111/114/464 Putiwri IH/114/465. , — vesti bula.ră 111/114/466 MikeranC^ 111/114/467 ‘ n* Miketorin(M) 111/114/468 Mikrople>ţ, L,ithi um(M) 111/115/469 Mileticiu- Georgş 111/115/470 MilezinJ 11/1,15/471 Milithin(M> III/Í15/47? Miilea tesţ .111/115/473 Mi!les<*:> sindrom 111/115/474 Millikan^Siekect^8^ sindrom 111/115/4751 Millon(T> inventar 111/115/476 Milonorm^M) 111/116/477 : Mi-LonserénfM) f IJ/116/478 ^ Miltamato ReserpWMC> 111/116/479 Miltaun(Bf); Mi!town 111/116/480 Miltysinî:MC) lif 1/116/481 Mimică JII/116/482 Minamata(B) boală 111/117/483 Minciună 111/117/484 Minians(M>: 111/118/485 Minifage(M> 0111/118/486 Minimum 111/118/487 ; Mîniscap(M> 111/119/488 Minithixen;‘II1/119/489 ‘ N ‘ Minîtrai?î(mc> 111/119/490 ‘l -Minkowski- Éugene 1J1/119/491 - ^/sindrpm.(1,1/119/492 Mlnkqwski M;.(V s|ndrom 111/11 ?/493 Minobese Foqte^ 111/119/494 Minor 111/119/495 , v.?: Minor L.8 simptom' 111/119/496 Minorex(MC> III/1Í9/497 ' Minozin(ctn('M)'l;ll/1j19/498 Mintală +» dfeplopie 111/120/499 Mintosy|!.M>.lll/12P/500 MinusW ,llljM2Q/5Öíl ■ ' » M i n usţ n(M > • 11 t/.12Q/ 50 2 Mi o- 111/1,20/503 | Miocalmaí“i |ll/1?0/504 Mioclonie Jll/J 20/505 Miodinie :111/f 20/506 Miodistonie'MÎ/120/507 Mioflex(H) 111/120/508 Miohemoglobinur(e idiopatică 111/120/509-Miokimia III/.120/510 - , Miokinetic*T> test II1/120/511 MJolaxe ne(M) 1111 /120/512 Miorelaxante III/120/513 Miopatie seniilă' boală 111/123/514 Miopsihie 11,1/123/515 M,ioril«“> 111/124/5116 Miorrelax(M»illl/1;24/517 Miospaştit?s).sindirom 111/124/94-8,,ţ> Miotonle atrcjfiţăj II1/124/519 — congenitală, (11/124/520 , MiowasC.1*) II 1/1.3^/521 Mioxom lll/12ft/522 Mioză8 semn 111/124/523 Miracol 111/1^4/524 Miradol(M> 111/121/525 Miramel(M> l|l/13/526 Mirapront 1(1/125/528 Mlrenil(H>,IHf/125/529 Mfsedaht<»i> l'l 1/125/530 Misionarism II1/125/531 Misiuni ffivină!lI)) delir 111/125/532 Misofobie(I"> 111/125^533 Misoneism 111/125/534 Mister:-! 11/125/535 Mistic*1» delir 111/126/536 Mistice^? halucinaţii 111/1^6/537 Mistici IIt/126/538 Misticism lll/,426/539 Misul\^an(M> 111/127/540 •; Mişcare 11,1/127/541 Mj?cări involuntare 1LI/128/542 Mit 111/128/543-Mltaptylineif»» lfl/130/544 a Mitchell SHas Weic 411/130/545 Mjtidw IH/130/546 Mitil(M) 111/130/547 : -v,. Mitivié Jules E^ienne IIÍ/130/548 Mitofabie